Sunteți pe pagina 1din 70

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

NECHITA DANIELA

DOCTRINE ECONOMICE

ISBN 978-606-8216-33-1

Editura EUROPLUS
Galaţi, 2010

1
CUPRINS

Capitolul 1.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE ....................................... 3

Capitolul 2.
MERCANTILISMUL ................................................................................................................. 6

Capitolul 3.
FIZIOCRAŢII ............................................................................................................................. 8

Capitolul 4.
ŞCOALA CLASICĂ ................................................................................................................ 11
4.1. Delimitări şi caracteristici.................................................................................................. 11
4.2. Portretizări sintetizatoare ................................................................................................. 13
4.3. Opera economică a lui Adam Smith ................................................................................. 17
4.4. Opera economică a lui David Ricardo.............................................................................. 30

Capitolul 5.
DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ ............................................................................. 22
5.1. Introducere ......................................................................................................................... 22
5.2. Metodologia lui Karl Marx ............................................................................................... 23
5.3. Teoria valorii ...................................................................................................................... 24
5.4. Teoria plusvalorii .............................................................................................................. 25
5.5. Teoria capitalului .............................................................................................................. 27
5.6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic ............................................... 28

Capitolul 6.
LIBERALISMUL NEOCLASIC SAU MARGINALIST ...................................................... 30
6.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 30
6.2. Şcoli de gândire economică bazate pe marginalism ........................................................ 32
6.2.1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale ............................................................ 32
6.2.2. Şcoala engleză .................................................................................................................. 34
6.2.3. Şcoala elvetica .................................................................................................................. 37

Capitolul 7.
DOCTRINA ECONOMICĂ KEYNESISTĂ.......................................................................... 39
7.1. John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică ...... 39
7.2. John Maynard Keynes şi teoriile sale....................................................................41
7.2.1. Econometria şi costrucţia de modele econometrice...................................................... 41
7.2.2. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea...................................... 42
7.2.3.Starea de anticipare pe termen lung ................................................ 43

2
Capitolul 8.
NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN ................................. 47
8.1. Neoclasicismul economic.................................................................................................... 47
8.1.1. Generalităţi ...................................................................................................................... 47
8.1.2. Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică.................................... 49
8.2. Neoliberalism economic ..................................................................................................... 52
8.2.1. Generalităţi ...................................................................................................................... 52
8.2.2. Elemente ale politicii neoliberale ................................................................................... 54

Capitolul 9
TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE .................................................... 56
9.1. Modelul MARXIST al creşterii economice ..................................................................... 56
9.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică .......................................................... 57
9.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR............................................................................ 58
9.4 Modelul input-output al creşrerii economice................................................................... 62
9.5. Teorii şi modele globale de creştere economică.............................................................. 65
9.5.1. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero” ................................................ 65
9.5.2. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri)............... 67

Bibliografie.......................................................................................................... 69

3
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE

Viaţa economică este extrem de complexă, dinamică şi cu o mare varietate de


problematici. Ea este studiată atât în ansamblul ei, de o serie de ştiinţe, în special
economia politică, cât şi a domeniilor şi segmentelor sale, respectiv de ştiinţele
economice de ramură. Pe de altă parte, această studiere a vieţii economice poate avea în
vedere faptele, procesele, categoriile şi instituţiile economice sau studiul ideilor, a
gândirii economice. Astfel, dacă economia politică şi celelalte ştiinţe economice au ca
obiect de studiu cercetarea faptelor economice reale, a raţionalităţii activităţii economice,
doctrinele economice au ca obiect studiul diferitelor concepţii, teorii, ideologii şi doctrine
care reflectă direct sau indirect aceeaşi realitate economică.
În periodicizarea istoriei gândirii economice s-au utilizat două mari criterii,
respectiv al istoricităţii şi al compatibilităţii cu ştiinţa. Astfel, din perspectiva criteriului
istoricităţii, se disting patru perioade ale istoriei gândirii economice şi anume :
1. gândirea economică din antichitate (mileniul 2 î.C. până la jumătatea mileniului 1
î.C, sec. al V – lea e.n.;
2. gândirea economică feudală (mijlocul mileniului 1)- sec.al XV-lea;
3. epoca modernă (sec.XVI – sec XIX);
4. epoca contemporană (sec. XX).
Pe baza celui de-al doilea criteriu se disting alte două mari perioade, şi anume :
1. perioada preştiinţifică sau preclasică (de la începutul şi până la mijlocul secolului
al XVII-lea) şi
2. perioada ştiinţifică (de la mijlocul secolului al XVII-lea şi până astăzi).
Dintre modelele generale de abordare a realităţii, cea mai adecvată pentru
cercetarea şi prezentarea istoriei gândirii economice s-a dovedit a fi metoda dialectică
materialistă – care presupune examinarea multiplelor independenţe şi contradicţii legate
de geneza, evoluţia şi rolul teoriilor şi doctrinelor economice. Dialectica cere să fie
examinate conexiunile dintre factorii obiectivi şi subiectivi prezenţi în economie şi în
viaţa socială, deoarece una dintre cele mai dificile şi subtile probleme a istoriei gândirii
economice o constituie relaţia, dintre evoluţie, revoluţie sau involuţie în gândirea
economică.
În acelaşi timp, istoria gândirii economice consemnează existenţa revoluţiilor în
domeniul ştiinţei economice. Cea mai importantă este constituirea economiei politice ca
ştiinţă autonomă prin contribuţia economiştilor liberali clasici, în perioda cuprinsă între
mijlocul secolului al XVIII –lea şi mijlocul secolului al XIX –lea. Pe de altă parte,
economiştii britanici recunosc existenţa a trei revoluţii în gândirea economică, şi anume :
trecerea la liberalismul economic, cunoscută sub denumirea de revoluţia liberului schimb,
înfăptuită de Adam Smith(1776); revoluţia marginalistă sau revoluţia utilităţii, realizată
după 1870, încadrată în neoclasicism, înfăptuită de Jevons şi revoluţia keynesistă sau
revoluţia macroeconomică, încadrată în dirijism, înfăptuită de J.M. Keynes.
Cele mai importante concepte şi noţiuni cu care operează această disciplină sunt :
ƒ gândirea economică – proces de reflectare activă, raţională în minţile oamenilor, a
realităţilor economice înconjurătoare;

4
ƒ teoria economică – exprimă fenomenele esenţiale din cadrul gândirii economice şi
constă dintr-un ansamblu de idei, raţiuni şi raţionamente ordonate sistemic şi
logic, prin care se explică fenomenele şi procesele din viaţa economică,
raporturile dintre ele, cauzele şi consecinţele care le generează. Prin conţinutul
său, teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii :
1. cunoaşterea realităţii economice, interpretarea şi fundamentarea
acesteia;
2. ştiinţifică, respectiv de cunoaştere a determinărilor interne, esenţiale şi
cauzale ale fenomenelor şi proceselor economice studiate;
3. ideologică, în sensul că fundamentează şi promovează interesele
economice, aspiraţiile sociale şi politice ale diverselor grupări, partide,
comunităţi.
Termenul de ideologie vine din grecescul eidos, care înseamnă imagine şi
logos = ştiinţă (ştiinţa imaginii); forma modernă de ideologie apare la sfârşitul
secolului al XVIII –lea şi aparţine francezului Desttuit de Tracy. Acest termen se
întâlneşte în viaţa economică, politică şi religioasă, însă cu conţinuturi,
semnificaţii şi valori diferite. Ideologia economică desemnează ansamblul ideilor,
teoriilor, concepţiilor unei clase, grup, partid, formaţiune politică faţă de viaţa
economică, de prezentul şi perspectiva acesteia, de problematica existenţei şi
esenţei sale, de startegia şi tactica adoptată faţă de aceasta.
ƒ doctrina economică – etimologia cuvântului vine de la
latinescul doctrina care înseamnă învăţătură sau într-o concepţie mai largă concepţie
despre societate. Doctrina este un complex de teorii care susţin şi promovează o
anumită politică, prin care se influenţează funcţionarea mecanismelor economice şi se
orientează cursul economiei. Doctrina economică are un rol normativ şi o puternică
încărcătură ideologică, fiind legată nemijlocit de interesele social-politice pe care le
apără gânditorul respectiv (oricărei doctrine economice îi este specific un nume ce o
individualizează şi particularizează, nume care poate să nu concorde cu fundamentul
său ideologic sau cu politica economică promovată; pe de altă parte, doctrinele
economice nu sunt sisteme de gândire închise, cu graniţe şi delimitări precise,
absolute, ci dimpotrivă, ele nu păstrează o puritate absolută de idei, concepţii – unele
doctrine pot abandona unele elemente sau aspecte din cadrul lor, pot fi preluate de
alte doctrine).
Conceptele de teorie şi doctrină economică sunt complementare, greu de separat,
deoarece una o presupune pe cealaltă. Distincţia între teorie şi doctrină economică are
importanţă metodologică, întrucât aceasta sugerează direcţia spre care trebuie
orientată cercetarea ştiinţifică în domeniul istoriei gândirii economice.
ƒ curentul de gândire economic – reprezintă un ansamblu de
teorii, ideologii şi doctrine economice axate pe un mod determinat de a concepe viaţa
economică şi dezvoltarea acesteia. Orice curent sau orientare de gândire economică se
fundamentează pe o doctrină dominantă. Teoriile, ideologiile şi doctrinele economice
pot fi elaborate şi susţinute de mai mulţi economişti, constituiţi în şcoli de gândire
economică, axate pe principii şi teze fundamentale similare (ex., şcola clasică, şcoli
neoclasice, etc.)

5
ƒ şcola de gândire economică – poate fi definită ca o formaţiune
ştiinţifică ce cuprinde oameni de specialitate grupaţi în jurul unui mnetor sau a unei
idei directoare.
Formarea şcolilor şi a curentelor de gândire economică au la bază elemente, cum
ar fi : comunitatea de interese materiale şi social – politice ale membrilor acestora; de
metodă; asemănări în ceea ce priveşte ascendenţa lor culturală; opţiunea de politică
economică, chiar şi adversităţile politico – ideologice faţă de alţi gânditori.
La baza constituirii unei şcoli stau : o anumită tematică abordată, principii şi
valori apropiate, precum şi opţiuni teoretice şi practice comune. Denumirile şcolilor şi
curentelor de gândire economică diferă foarte mult, şi au plecat de la repere, cum ar
fi :
a) contribuţia esenţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice (şcoala
clasică, centrată pe contribuţia economiştilor englezi şi francezi : A. Smith, D.
Ricardo);
b) elementele comune şi elementele noi prezente la generaţii succesive de
economişti (şcoala neoclasică : K. Menger, St. Jevons, A. Marshall);
c) metodologia la care aderă unii economişti (şcoala marginalistă : K. Meyer, St.
Jevons, A. Marshall, L Walras, V. Pareto);
d) după oraşul de reşedinţă a principalilor săi exponenţi (şcoala de la Viena, de la
Freiburg);
e) după opţiunea de politică economică a reprezentanţilor săi (curentul liberal :
A. Smith, D. Ricardo, J.B. Say, J. St. Mill; curentul protecţionist : Fr. List, A.
Hamilton; curentul socialist : Ch. Fourier, R. Owen – premarxist şi socialist
marxist : K. Marx, Fr. Engels; curentul dirijist : J.M. Keynes, J. Robinson);
f) concepţia reprezentanţilor faţă de modul în care trebuie operate schimbările în
societate (conservatori, liberali, reformişti, radicali, anarhişti, etc.)
Există şi curente de gândire economică ce se sprijină pe o singură şcoală,
de exemplu, curentul marxist şi curentul dirijist (keynesist) sau mai multe curente
de gândire economică pot form, într-un interval de timp mai îndelungat, o
orientare sau o tendinţă, iar dacă este vorba de un interval secular sau
multisecular, o megatendinţă (de ex., în epoca modernă şi contemporană s-au
confruntat permanent două megatendinţe : liberalismul şi marxismul).

Teme de discuţie

ƒ Analizarea distincţiei între paradigmă şi metoda de cercetare, între gândirea


convergentă şi divergentă (Thomas Kuhn).
ƒ Criterii de evaluare a gândirii economice.

6
CAPITOLUL 2
MERCANTILISMUL

Mercantilismul este considerat primul curent de gândire în viaţa economică, şi


poate fi definit drept un ansamblu de idei economice şi de măsuri de politică economică
ce au dominat teoria şi practica economică în ţările vest-europene din secolul al XV –lea
până la mijlocul secolului al XVIII –lea, când apare doctrina fiziocrată.
Etimologia termenului de mercantilism îşi are originea în latinescul mercari care
înseamnă a face comerţ. Termenul ca atare a fost folosit pentru prima oară de către A.
Smith, care l-a asociat cu sistemul comercial, considerând că acesta era sistemul
economic modern cel mai bine înţeles în Anglia la timpul respectiv.
Apariţia şi dezvoltarea acestei orientări este determinată de contextul istoric
(marile descoperiri geografice, renaşterea, reforma, apusul feudalismului şi stabilitatea
politică prin formarea statelor naţionale independente în vestul Europei, etc.), care a pus
bazele constituirii economiei ca ştiinţă autonomă, cu o problematică proprie, orientată în
direcţia slujirii intereselor statului.
Mercantiliştii defineau economia ca o ramură a artei de a guverna, având ca
obiectiv găsirea mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul. Ei au fost mari
comercianţi, conducători de întreprinderi, oameni de stat – ei nu au fost oameni de ştiinţă,
ci filozofi.
Mercantilismul a însemnat o schimbare esenţială pe plan psihologic şi moral faţă
de starea existentă în Evul Mediu, iar pe ruinele vechilor instituţii şi tradiţii medievale iau
naştere altele noi, de tip burghez – starea de îmbogăţire, individualismul economic şi
etatismul.
Principalele trăsături ale mercantilismului sunt :
ƒ credinţa în superioritatea bogăţiei monetare, achiziţionarea de lingouri de aur şi
comori de orice tip ca esenţă a bogăţiei;
ƒ reglarea comerţului exterior pentru a produce o scurgere spre interior de aur şi
argint (reducerea importurilor şi creşterea exporturilor);
ƒ reglementarea şi promovarea industriei prin stimularea importurilor de materii
prime ieftine şi încurajarea exporturilor, în special de produse finite;
ƒ creşterea populaţiei în condiţiile unui nivel scăzut al salariilor, concomitent cu
cucerirea pieţelor cele mai avantajoase, prin colonizarea de noi ţări.
În cadrul mercantilismului s-au conturat trei teorii, respectiv teoria despre bogăţie,
teoria despre profit şi teoria despre bani. În ceea ce priveşte teoria despre bogăţie,
mercantiliştii considerau că bogăţia unei naţiuni este legată de rezervele de metale
preţioase pe care le are, iar sporirea acestor metale ar trebui să fie marele obiectiv al
politicii economice. Istoria precizează că fascinaţia acestui deziderat a fost aşa de mare,
încât orice mijloc era considerat acceptabil pentru atingerea lui, mergând până la jefuirea
unor tezaure aparţinând altor popoare.
În viziunea mercantiliştilor, izvorul profitului şi deci a acumulării de bogăţie, de
capital era comerţul, circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani şi în mod deosebit comerţul
exterior. De asemenea, ei au cercetat atât natura preţului mărfurilor, cât şi relaţia
cantitativă dintre volumul mărfurilor aduse pe piaţă şi volumul banilor care mijloceau

7
tranzacţiile de pe piaţă. Astfel, teoria cantitativă a banilor, din secolele XVII şi XVIII a
avut în atenţia sa propoziţia : banii stimulează comerţul.
În evoluţia mercantilismului se disting două etape :
1. mercantilismul timpuriu sau metalist şi
2. mercantilismul dezvoltat, precum şi o serie de particularităţi naţionale, în special
în funcţie de instrumentele de politică economică folosite.
Mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar numit şi bullionist, s-a dezvoltat
cu precădere în Spania, portugalia şi Anglia, în secolele XVI şi XVII, având ca
reprezentanţi mai importanţi pe spaniolul Luis Ortiz şi pe englezul William Stafford(în
limba engleză, bullion înseamnă lingou de metal preţios). Doctrina avea la bază iluzia
crysohedonistă că bogăţia unui stat este dată de cantitatea de aur şi argint pe care aceasta
o deţine. Bullioniştii dezvoltau o filozofie a marilor armade şi expediţii, a bogăţiei regale
şi a avariţiei naţionale şi erau neclintiţi în convingerea că dacă totul merge bine în
privinţa cantităţii de comori, naţiunea va prospera negreşit.
Mercantilismul dezvoltat s-a bazat pe concepţii referitoare la sporirea avuţiei
naţionale prin dezvoltarea activităţii economice productive şi prin balanţa comercială
activă. El a îmbrăcat următoarele forme :
a) mercantilismul francez sau industrial;
b) mercantilismul britanic sau comercial;
c) cameralismul german şi austriac.
Mercantilismul francez sau industrialismul a fost reprezentat, mai ales, prin Jean
Bodin, Jean-Baptiste Colbert şi Antoine de Montchrestien. Antoine de Montchrestien
considera individualismul economic, motor al dezvoltării activităţilor productive, precum
şi al comerţului intern, de care depinde circulaţia bogăţiei şi a celui extern, care permite
procurarea metalelor preţioase. Iniţiativa individuală trebuie să fie completată prin
intervenţionismul statal şi o politică vamală adecvată, menită să asigure orientarea
activităţii economice. El spunea că fericirea oamenilor constă, în principal, în bogăţie şi
bogăţia în muncă. De asemenea, el propune măsuri în favoarea dezvoltării industriei,
sprijină reglementările care garantează valoarea profesională a meşteşugarilor.
Mercantilismul francez îşi găseşte forma cea mai evoluată la J.B. Colbert, pe care,
pe lângă bogăţie şi putere, în general, îl preocupa măreţia naţională a Franţei. Politica
internă a lui Colbert viza crearea unui infrastructuri industriale prin înfiinţarea de către
stat a unor manufacturi, acordarea de subvenţii la înfiinţare, privilegii fiscale,
reglementări cu privire la preţuri, plata salariilor şi calitatea produselor, dezvoltarea
reţelei de transport. Un alt obiectiv a fost dezvoltarea, extinderea exportului şi
restrângerea importului prin politica comercială externă promovată de acesta (a introdus
în 1667 un tarif vamal protecţionist). Politica lui Colbert a avut efecte pozitive asupra
dezvoltării industriei, flotei comerciale, comerţului exterior şi a expansiunii economice a
Franţei, însă toate acestea cu preţul sacrificării agriculturii, a stagnării producţiei agricole,
a fiscalităţii excesive.
Mercantilismul britanic sau sistemul comercial este forma cea mai evoluată care
a jucat un rol important în dezvoltarea comerţului, a industriei şi a expansiunii coloniale a
Angliei. Ca reprezentant de seamă îl menţionăm pe Thoman Mun cu „Bogăţia Angliei
din comerţul exterior” (1630), considerată evanghelia mercantilsmului. Această orientare
avea la bază ideea că bogăţia unei ţări poate spori prin asigurarea unei balanţe comerciale
active („aurul naşte comerţul, iar comerţul sporeşte banii”) .

8
Mercantilismul german şi austriac are ca principiu fundamental ideea de stat şi
tutelarea de către acesta a întregii vieţi economice. După războiul de 30 de ani s-au
dezvoltat în Germania studii financiare şi economice necesare pentru birocraţie,
cunoscute sub denumirea de cameralism, denumire care se aplica tuturor economiştilor
germani şi austrieci până la începutul secolului al XIX –lea. Cameralismul a fost un
ansamblu de teorii economice, financiare şi administrative despre conducerea economiei
statelor feudale, descentralizate germane. El s-a dezvoltat în secolul al XVII – lea şi al
XVIII –lea. În secolul al XVIII –lea a fost predat în universităţile germane ca disciplină
separată, conţinând unele îndrumări cu caracter economico-administrativ privind
agricultura, comerţul, finanţele, meşteşugurile, etc.
Cameraliştii germani au adoptat principiile şi măsurile mercantilismului francez,
respectiv : doctrina industrială, protecţionismul vamal, balanţa comercială activă prin
stimularea exportului la articolele de lux şi îngrădirea exportului de materii prime. Ei
acordă o mare atenţie agriculturii, iar banii sunt consideraţi un important instrument ce
facilitează producţia şi circulaţia.
Prin problematica economică abordată, mercantilismul a fost primul curent de
gândire economică modernă, în general, progresist pentru epoca în care s-a dezvoltat.
Exegeţi riguroşi ai literaturii economice mercantiliste (K. Marx, J.A. Schumpeter,
J.M.Keynes, M. Blaug) au semnalat contribuţiile acestui curent de gândire economică la
dezvoltarea teoriei economice, respectiv a analizei economice, precizând că nu toate
ideile lor au fost superficiale sau greşite, cum au pretins criticii lor liberali din secolele
XVIII şi XIX.
Pe de altă parte, mercantiliştii au anticipat şi pregătit apariţia economiştilor clasici
care au preluat multe din ideile lor.

Teme de discuţie

ƒ Contribuţiile lui A. Smith, D. Ricardo şi Thomas Malthus la dezvoltarea ştiinţelor


economice.
ƒ Analiza lucrării lui Thomas Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”.

CAPITOLUL 3

FIZIOCRAŢII

Ordinea economică gândită exclusive prin voinţa suveranului, atotputernicia


statului cu înăbuşirea liberei iniţiative, exacerbarea rolului comerţului şi sacrificarea
agriculturii nu puteau rămâne fără contrareacţii. Ca urmare, se instalează şi se impune la
sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, o nouă filosofie socială, cu valori
fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate şi anume fiziocraţia.
Această denumire derivă de la cuvintele greceşti physis care înseamnă natură şi
cratos care înseamnă putere (puterea naturii), respective de la convingerea lor că şi în

9
economia societăţii domneşte o ordine naturală la fel ca în natură (au acordat un mare rol
factorilor naturali în explicarea multor fenomene economice).
Fiziocraţii au fost un grup de economişti francezi cu vederi liberale, în anii 60 ai
secolului XVIII, al căror maestru şi şef de şcoală a fost Francois Quesnay (1694-1774),
medic la curtea lui Ludovic al XV-lea. Lucrările sale principale sunt “Tabloul
economic”, în două versiuni, ultima în 1758 şi “Maxime generale pentru guvernul
economic al unui regim agricol”.
Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli şi doctrine au fost : marchizul
Mirabeau (tatăl) – 1730-1792, cu “Teoria impozitului” – 1760 şi “Filozofia rurală” –
1763; Merciere de la Riviere – 1720-1794, cu “Ordinea naturală şi esenţială a societăţii
politice” şi Pierre Dupont de Nemours – 1739-1817 cu “Fiziocraţia”.
Gravi, sectanţi şi ortodocşi, aceşti economişti au împărtăşit doctrina şcolii până la
dogmă. Excepţie face Anne Robert Jacques Turgot (1727-17819, cu “Reflexiuni asupra
formării şi distribuirii bogăţiei” – 1759 şi “Scrisori asupra libertăţii comerţului cu
grâne” – 1770.
Turgot aparţine şcolii fiziocrate prin valorile fundamentale ale acesteia şi are
contribuţii originale. El critică dogmatismul şcolii, se orientează spre A. Smith şi face
deschiderea spre şcoala clasică engleză.
Criticând doctrina şi politica economică mercantilistă, fiziocraţii au fundamentat
din punct de vedere teoretic o politică economică în interesul burgheziei industriale în
dezvoltare. Ei au considerat că fenomenele şi procesele economice nu sunt arbitrarea, ci
se desfăşoară potrivit unor legi naturale, că mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor
există în societate o ordine naturală şi care dacă era cunoscută şi respectată asigura buna
funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii.
Concepţia fiziocrată despre ordinea naturală şi legile naturale din economie a
constituit un argument esenţial în combaterea mercantilismului şi promovarea
liberalismului economic, rezumat în principiul “laissez faire, laissez passer, le monde va
de lui meme” (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc), formulat pentru prima oară
de Jacques Vincent, marchiz de Gournay.
În opoziţie cu mercantiliştii, fiziocraţii susţin că bogăţia sau avuţia poate fi creată
numai în sfera producţiei, mai precis în agricultură.
În acest sens, Merciere de la Riviere spunea că “a aduna nu înseamnă a înmulţi”
şi singura care “înmulţeşte” este natura : agricultura şi industriile extractive. Astfel,
diferenţa dintre bogăţia creată şi cea consumată (în comerţ şi industrie), fiziocraţii o
numesc produs net. Concepţia fiziocraţilor cu privire la produsul net este de inspiraţie
scolastică, teologică : “pământul produce pentru că el este creaţia lui Dumnezeu, el este
singurul creator şi nu stă în puterea oamenilor să creeze ceva”.
Pe baza concepţiei lor despre productivitatea unică a agriculturii, fiziocraţii şi
îndeosebi Francois Quesnay, au considerat că societatea franceză din acele timpuri se
împarte în trei clase de cetăţeni, şi anume :
1. clasa proprietarilor – care cuprinde proprietarii pământului, pe rege, funcţionarii
de stat şi clerul; această clasă îşi însuşeşte sub formă de rentă funciară, produsul
net creat de clasa productivă;
2. clasa productivă – formată din arendaşi şi muncitori agricoli, consideraţi
productivi pentru că munca lor creează produsul net, izvorul tuturor veniturilor
societăţii;

10
3. clasa sterilă – care cuprinde artizanii şi comercianţii care nu fac altceva decât să
transforme sau să schimbe locul bunurilor.
Francois Quesnay foloseşte drept criteriu la împărţirea societăţii în clase ramura
de producţie în care lucrează diferiţi indivizi. Din acest motiv, el nu a putut oferi un
tablou real al structurii de clasă a societăţii din vremea sa. Meritul său este de necontestat,
pentru că a fost prima încercare de a explica bazele economice ale împărţirii societăţii în
clase.
Alături de pământ şi muncă, capitalul este al treilea factor pe care se sprijină
teoria reproducţiei la fiziocraţi. Ei defineau capitaluldrept o sumă de avansuri mobilizate
pentru producţia viitoare. Ei disting trei categorii de avansuri :
1. avansuri funciare – considerate cheltuieli iniţiale pe care le fac proprietarii pentru
amenajarea şi introducerea în circuitul economic a terenurilor (nu presupun
amortizarea);
2. avansuri anuale – cheltuieli ce cad în sarcina fermierului, recuperabile integral
din producţia anului (şi privesc seminţele, arăturile, îngrăşămintele, etc.) şi care
se pot asimila capitalului circulant;
3. avansuri primitive – cheltuieli suportate de proprietar, ce privesc achiziţia de
echipament agricol şi a animalelor de muncă, şi pot fi asimilate capitalului fix.
În timp ce despre avansurile anuale fiziocraţii vorbesc în termenii “reluărilor
anuale”, la avansurile primitive, care se uzează, ei prevăd “dobânzi”, mai exact este
vorba despre amortismente a căror mecanism fiziocraţii l-au înţeles corect şi în premieră.
A. Smith va prelua aceste concepte, meritul lui constând din aceea că le dă noi
denumiri, respectiv de capital fix şi capital circulant şi le extinde în toate ramurile de
producţie.
Din concepţia fiziocraţilor, care consideră profitul, inclusiv dobânda, pur şi
simplu ca venit destinat să fie consumat de capitalişti, decurge şi părerea lui A. Smith şi a
urmaşilor lui, anume că acumularea capitalului s-ar datora abstinenţei economiei şi
renunţării personale a capitalistului. Fiziocraţii au susţinut aceasta, deoarece numai renta
este considerată de ei drept sursă de acumulare adevărată, economică, respectiv legitimă.
Pe de altă parte, după opinia lor, comerţul trebuia să fie liber din cel puţin trei
motive, şi anume :
ƒ pentru a asigura deplina consonanţă cu ordinea naturală care “promulga”
libertatea întregului organism economic;
ƒ pentru a se impune ca o contrareacţie la măsurile prohibitive ale mercantilismului,
în general, şi ale colbertismului, în special, care au sacrificat agricultura industriei
prin piedicile impuse exportului de grâne;
ƒ pentru a asigura un “preţ bun” – acest preţ era un preţ remuneratoriu, ce se
raporta la producători şi care trebuia să fie mare pentru a stimula producţia, pentru
a aduce “belşug prin sumpete”.
Libertatea comerţului şi-a găsit consacrarea oficială şi legală în edictele date în
1763 şi 1766 şi puse în practică sub Turgot.
Turgot a fost fiul unui modest cultivator, care prin mijloace proprii a învăţat să
citească la vârsta de 11 ani. De tânăr a manifestat înclinaţie spre medicină şi, în mod
particular, pentru chirurgie, domeniu în care va face o carieră strălucitoare, ajungând în
final Secretarul general al Academiei de Chirurgie. Savant eminent, cult, rafinat, intră în
graţiile marchizei de Pompadour şi prin intermediul acesteia, în cele din urmă, în cele ale

11
regelui Ludovic al XV-lea. Devine astfel, medicul şi sfetnicul regelui. După 60 de ani de
medicină manifestă predilecţie şi mare profunzime pentru economie. În anul 1757 la 64
de ani, scrie “Tabloul economic”, cu care intră şi rămâne în istoria doctrinelor economice.
“Tabloul economic” al lui Francois Quesnay a fost privit la timpul său drept o
realizare de vârf a şcolii fiziocrate. Menţionat, dar nu explicat de A. Smith, a fost dat
uitării şi a fost redescoperit de K. Marx la mijlocul secolului al XIX-lea. În esenţă,
“Tabloul economic” este o schiţă a modului cum funcţionează economia modernă de
piaţă în vederea reluării continue a reproducţiei capitalului social la aceeaşi scară. Acest
tablou a fost primul model macroeconomic din istoria gândirii economice.
În elaborarea “Tabloului economic”, Francois Quesnay a avut în vedere
următoarele premise :
ƒ a făcut abstracţie de relaţiile feudale din economia Franţei, considerând drept
unitate de bază a economiei ferma capitalistă;
ƒ a presupus că economia se desfăşoară pe baza liberei concurenţe şi că schimburile
de pe piaţă sunt echivalente;
ƒ a considerat productivă numai munca din agricultură;
ƒ a împărţit societatea în trei clase (clasa proprietarilor, clasa productivă şi clasa
sterilă);
ƒ a făcut abstracţie de oscilaţia preţurilor, de comerţul exterior şi de actele de
vânzare-cumpărare din interiorul aceleiaşi clase sociale, reunind într-o sumă
globală tranzacţiile dintre cele trei clase.

Teme de discuţie

ƒ Analiza “Tabloului economic” alui francois Quesnay şi semnificaţia lui pentru


ştiinţa şi doctrina economică.
ƒ Contribuţia lui Turgot la dezvoltarea ştiinţei economice.
ƒ Contribuţii ale economiştilor fiziocraţi – John Locke, David Hume, Rochard
Cantillon, etc. la dezvoltarea ştiinţei economice.

CAPITOLUL 4

ŞCOALA CLASICĂ

4.1. Delimitări şi caracteristici

Expresia de clasici a fost utilizată pentru prima dată de K. Marx pentru a desemna
şi delimita două curente de gândire economică : cel englez, mergând de la William Petty
la David Ricardo şi cel francez, de la Paul Boisguilbert la Sismondi. După Keynes,
clasicii sunt toţi economiştii care se trag din Adam Smith, fie că i-au aprofundat teoriile,
fie că, însuşindu-şi-le, le-au popularizat.

12
Perioada clasică a ştiinţei economice a ţinut aproape un secol, secol în care
capitalismul, în faza primei revoluţii industriale, căuta soluţii pentru propria sa
organizare, pentru satisfacerea necesităţilor unei populaţii aflată într-o creştere numerică
excepţională, pentru a face faţă concurenţei, pentru a depăşi piedicile în calea progresului
şi inerţiile vechiului sistem.
Astfel, J. Schumpeter consideră că era clasică, cu mici excepţii, este perioada
specific engleză a istoriei ştiinţei noastre. Şi într-adevăr, Anglia vine cu patru mari
apostoli, creatori de sisteme : A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus şi J.S. Mill.
Ca orice şcoală, clasicismul economic înseamnă, mai întâi de toate, un mentor şi o
unitate de vederi. Fără a umbri personalitatea şi contribuţia lui D. Ricardo, putem afirma
că A. Smith este părintele spiritual al clasicismului, fondator cu operă de pionierat al
economiei politice moderne şi al sistemului economic liberal.
Şcoala clasică are şi un corp teoretic unitar, bine structurat. Spre deosebire de
şcoala fiziocrată, clasicismul a acceptat mai puţin dogma, fiind deschis confruntărilor
ştiinţifice şi controverselor.
Ceea ce a dat unitate şi reprezintă fondul comun de idei al clasicismului
economic, în linii mari, înseamnă :
ƒ o concepţie fundamentală despre organizarea economiei cu suport în ordinea
naturală – clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei
şi sunt partizani înfocaţi ai liberalismului; de aici şi statul minim, suprimarea
reglementărilor şi protecţiei, interesul individual, libera iniţiativă şi concurenţa
sunt privite drept piloni centrali ai progresului;
ƒ ştiinţa economică are, în principal, un scop utilitarist, pragmatic, ea trebuie să facă
cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii;
ƒ metoda folosită de clasici este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei; excesul de
abstracţie la D. Ricardo, îndeosebi, va produce reacţia Şcolii Istorice Germane,
aşa cum excesele liberalismului îl vor produce pe Marx şi intervenţionismul
statal;
ƒ universul ideatic preferat este microanaliza, iar subiectul predilect de analiză este
întreprinzătorul individual, raţional; interesul general, colectiv şi problemele
macroeconomice nu le scapă, însă ele sunt considerate chestiuni derivate;
ƒ aria preocupărilor clasicilor s-a circumscris unor probleme de fond ale economiei:
valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, echilibru, schimburi internaţionale,
etc. În toate aceste domenii, ei au inovat, adăugând, sistematizând sau sintetizând.
Jean Charles Sismondi face poziţie de „eretic” ca şi J.S.Mill. contemporan cu
clasicii, el este un eteodox-gânditor reformist, care s-a opus economiei de piaţă, miturilor
acesteia şi a cerut intervenţia statului – poate fi considerat un clasic în sens larg. O
situaţie particualră are şi Karl Marx. Considerat adesea ca „ultimul dintre clasici”, Marx,
de fapt, a trecut printr-o critică severă, nu lipsită de importanţă şi elemente ştiinţifice,
întreaga operă economică clasică. Locul lui rămâne alături de marii apostoli ai gândirii
economici, de clasici, cu care a polemizat fertil.

13
4.2. Portretizări sintetizatoare

Adam Smith (1723-1790) – considerat părintele economiei politice moderne,


fondatorul şcolii clasice liberale. S-a născut în Scoţia, în comitatul Fife, în Kirkaldy, a
făcut studiile de filozofie la Universitatea din Glasgow, iar studiile le termină la Oxford.
Îl întâlneşte pe David Hume cu care va lega o strânsă prietenie, perioadă în care asupra sa
exercită o anumită influenţă şi Voltaire. După un debut în cariera universitară la
Edimburg, în 1751 este numit profesor de logică şi filozofie morală la Universitatea din
Glasgow. În anul 1759 publică „Teoria sentimentelor morale” care l-a plasat foarte
repede în avanscena filozofiei engleze. Lucrarea era o cercetare privind originea aprobării
şi dezaprobării morale : dezvoltă ideea după care egoismul domină viaţa economică, în
timp ce altruismul domină viaţa socială.
În 1764, la 40 de ani, se lasă de profesorat şi pentru o rentă de 800 £, pe viaţă, îl
însoţeşte pe ducele Buccleug, nepotul celebrului om de stat Charles Townsheud, într-o
călătorie în străinătate, călătorie care îi permite să cunoască lumea (îi întâlneşte pe
Voltaire, pe fiziocraţii Quenay şi Turgot, care îl cuceresc şi îl inspiră). Se întoarce ulterior
în Anglia şi în 1776 publică lucrarea „Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, lucrare care îi confirmă celebritatea. Această lucrare cuprinde cinci cărţi.
Esenţa teoriei sale economice este cuprinsă în primele două cărţi. Prima carte conţine
miezul teoriei eleborate de A. Smith despre valoare şi repartiţie; a doua carte se ocupă cu
natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului; cartea a treia are un pronunţat caracter
istoric, fiind în fapt o monografie disparată despre dezvoltarea agriculturii în Europa de la
căderea Imperiului roman; în cartea a patra face o analiză comparativă şi critică a unor
doctrine economice premergătoare, mai ales mercantilismului şi fiziocratismului, iar în
ultima parte a lucrării se ocupă de probleme ce ţin de stat şi de politica economică dusă
de acesta, îndeosebi politica fiscală (ultima parte este un mic tratat despre finanţele
publice).
„Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” a avut o influenţă
mare asupra multor generaţii de economişti din Anglia şi din alte ţări. Ea a stimulat
gândirea economică, atât prin răspunsurile date numeroaselor întrebări cu care erau
confruntaţi economiştii, oamenii politici şi agenţii economici la graniţa dintre secolele
XVIII şi XIX, cât şi prin polemicele şi îndoielile pe care le-au generat.
Pentru ceea ce a însemnat omul A. Smith, J. Schumpeter este de părere că e
suficient a nota : „în primul rînd că era scoţian până în adâncul sufletului, pur şi fără
pată; în al doilea rând, mediul său familiar imediat era serviciul public scoţian – pentru
a-i înţelege viziunea asupra vieţii sociale şi a activităţii economice, iar în al treilea rând
era un profesor, unul adevărat, nu numai când ţinea cursuri la Edimburg şi Glasgow, ci
în mod permanent, în virtutea unui caracter indelebil”.
Intelectual fin, dotat, independent până la frondă, puţin dispus să fie deranjat,
distrat până la bizarerie, acesta este omul şi economistul A. Smith care a lăsat ştiinţei
economice o lume de idei şi o doctrină, cea liberală.

David Ricardo (1772-1823) – este continuatorul în linie dreaptă a lui A. Smith.


S-a născut la 19 aprilie 1772, într-o familie de emigranţi evrei. Tatăl său, curtier la bursa
de mărfuri din londra îl iniţiază de tânăr în lumea afacerilor. Astfel, la 11 ani este trimis

14
la Amsterdam, unde urmează o şcoală comercială, la 13 ani se întoarce în Anglia unde
încă un an de zile ia lecţii particulare, iar la 14 ani intră ca practicant la biroul de schimb
al tatălui său. Lumea afacerilor, discuţiile cu personalul întâlnit aici înseamnă pentru
David Ricardo prima „şcoală” şi prima „bibliotecă”.
A intrat în afaceri la vârsta de 22 de ani, pe cont propriu, debutând cu un capital
de 800 £, iar în anul 1814, la vârsta de 42 de ani, când s-a retras din afaceri, averea sa era
evaluată între 500.000 şi 1,6 milioane £.
În cea mai mare măsură a fost un autodidact, iar căsătoria cu o protestantă îl rupe
de propria sa familie şi religie.
David Ricardo s-a impus prin profunzimea ideilor sale, prin influenţa pe care a
avut-o în viaţa politică din Anglia – ca membru în Parlament, precum şi prin prestigiul
său internaţional.
Primele sale preocupări se circumscriu chestiunilor monetare şi a celor din
agricultură. În 1810 scrie cel dintâi studiu intitulat „Despre preţul mare al monedei ca
probă a deprecierii biletului de bancă”, în care expune, în mod simplist, principiile
teoriei cantitative a banilor, cu care se declară de acord.
În 1815 îi apare „Eseu asupra influenţei preţului scăzut al grâului asupra
profitului”, în 1816 „Propuneri cu privire la o circulaţie bănească economicoasă şi
sigură” şi în 1822 „Despre protejarea agriculturii”.
Lucrarea economică fundamentală care l-a impus în ştiinţa economică este
„Principiile economiei politice şi ale impunerii” – 1817, lucrarea structurată în 32 de
capitole. Esenţa teoriei economice a lui D. Ricardo se găseşte în primele şapte capitole
ale lucrării. În 11 capitole se ocupă de problemele de politică economică, îndeosebi
politică fiscală, iar în celelalte aduce completări referitoare la bani, comerţul exterior şi
polemizează cu A. Smith, J.B. Say şi Th. Malthus pe probleme legate, mai ales, de rentă
funciară, dar şi de valoare şi preţ.
David Ricardo rămâne „logicianul” ştiinţei economice, îndrăgostit deopotrivă de
teorie şi cantitativism.
A fi ricardian astăzi, ca şi a fi smithian, înseamnă a fi liberal, înseamnă a lua
poziţie împotriva legislaţiei protecţioniste, a face din libertatea de vânzare şi cumpărare
principala dimensiune a economiei, înseamnă a reduce statul la rolul minim.

Thomas Robert Malthus (1766-1835) – s-a născut la 13 februarie 1766, în Wotton,


comitatul Surrey, Anglia, într-o familie de intelectuali, prieteni ai lui J.J. Rousseau şi
David Hume. Studiile şi le face la Universitatea din Cambridge, iar în 1788 îşi începe
cariera ca pastor într-un mic orăşel. Economia şi viaţa socială rămân însă principalul său
domeniu de reflexie. Din 1805 şi până la sfârşitul vieţii ocupă o catedră de economie
politică căreia i se dedică din plin.
Lucrările mai importante publicate de Malthus sunt : „Eseu asupra principiului
populaţiei”, apărută în prima ediţie în 1778, a doua în 1803, iar a şasea, finală în 1826,
care este şi cea mai valoroasă, şi „Principii de economie politică” în 1820.
În „Eseu asupra principiului populaţiei”, în pofida convingerilor sale din tinereţe
când, în calitate de pastor, milita în favoarea justiţiei sociale şi a ajutorului public pentru
săraci, dezvoltă o idee care, în timp, va deveni ceea ce numim malthusianism : cantitatea
de hrană are tendinţa de a creşte mai puţin decât creşte populaţia; ajutorul pentru săraci

15
este condamnat eşecului, întrucât nu face decât să sprijine creşterea populaţiei. Deşi
Malthus nu a fost primul scriitor care s-a ocupat de problemele demografice, el a fost
primul care a urmărit dezvoltarea teoriei creşterii populaţiei. Pe de altă parte, ideile sale
sunt puncte de plecare în orice dezbatere ulterioară asupra problemei populaţiei. În zilele
sale, totuşi această teorie a atras atenţia, nu atât ca o contribuţie la studiul demografiei, ci
ca o repudiere a optimismului lui Godwin, Condorcet şi Owen cu privire la perfecţionarea
societăţii umane prin intermediul legislaţiei sociale.
Scopul principal al lucrării, după cum spunea autorul, este „de a examina efectele
unei mari cauze, intim legate de natura omului care, deşi a acţionat constant şi cu forţă
de la începutul societăţii umane, a atras totuşi prea puţin atenţia celor care au tratat
acest subiect...cauza la care mă refer este tendinţa, constantă la toate vieţuitoarele, de a
se înmulţi mai mult decât îngăduie cantitatea de hrană la dispoziţia lor”.
Malthus formulează o lege a disproporţiei permanente şi progressive între
creşterea populaţiei şi creşterea producţiei bunurilor necesare pentru întreţinerea ei. Ca
urmare a capacităţii biologice atribuite instincetelor naturale, dacă acţionează fără frână,
populaţia se înmulţeşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă
cresc în progresie aritmetică.
Secolul al XIX-lea nu a oferit lui Malthus argumente pentru legea de creştere.
Ritmul de creştere a populaţiei ţărilor europene a fost, practic, inferior ritmului de
creştere economică şi respectiv a mijloacelor de subzistenţă, cum a arătat Simon Kuznets,
pe baza seriilor statistice seculare. În schimb, evoluţia postbelică a populaţiei ţărilor în
curs de dezvoltare, marcată de explozia demografică a oferit temeiuri în sprijinul ideilor
lui Malthus. Dacă Malthus, ca adevărat teolog creştin recomanda reţinerea morală –
celibatul, întârzierea căsătoriei şi abstinenţa sexuală – în perioada postbelică au fost
recomandate planificarea familiei şi limitarea naşterilor, cu ajutorul contracepţiei şi
avorturilor, mijloace numite neo-malthusiene, dar pe care Malthus nu le-a acceptat
niciodată.
În acelaşi timp, Malthus are meritul de a fi dezvoltat în „Principii de economie
politică” o teorie a economiilor, investiţiilor şi a crizelor. La fel ca şi contemporanii săi, a
presupus că, economisirea înseamnă converitrea venitului în capital, că economisirea este
sinonimă cu acumularea. Ideea centrală a lucrării la care revine Malthus mereu, este
economisirea, care apărută în exces, va distruge dorinţa de a produce. Principiul
economisirii înseamnă la Malthus economisirea din stocul care poate fi destinat
consumului imediat şi adăugarea ei la ceea ce produce profit sau cu alte cuvinte,
conversia venitului în capital. Concluzia sa pledează pentru tendinţa de economisire şi
investire, subminând consumul.
Malthus ca şi David Ricardo, afirma că uneori nu există limite seculare ale
extinderii venitului total. Problema supraproducţiei constă din aceea dacă, să fie o
supraproducţie generală sau particualră şi nu de a fi temporară sau permanentă. Dacă
luăm în considerare această remarcă, şi faptul că Malthus a pledat pentru dezvoltarea unei
teorii dinamice a ratei optime de economisire, putem interpreta actul său îndreptat
împotriva legilor lui J.B. Say, ca un atac împotriva doctrinei lui A. Smith, care susţinea că
„creşterea economiilor stimulează în mod necesar rata creşterii economiei naţionale”.
În esenţă, contribuţia teoretică la dezvoltarea ştiinţei economice este mai mică la
Malthus decât la ceilalţi clasici, dar rămâne important că el a semnalat problema majoră a

16
populaţiei şi a sesizat, chiar dacă nu a putut să o explice, problema crizelor generale, care
avea să îi preocupe pe economişti la un secol după apariţia cărţii sale.

Jean-Baptiste Say (1767-1832) – a fost cel mai de seamă economist francez al şcolii
clasice, adept şi promotor al liberalismului, creator de şcoală, practician şi teoretician.
„Trăind” revoluţia franceză este puternic influenţat de ideile acesteia; la 29 de ani face o
călătorie în Anglia care îi deschide o nouă perspectivă şi unde descoperă ideile lui Smith;
el devine popularizatorul lui Smith pe continent. Rezultatul acestui demers este „Tratatul
de economie politică” (1803). A fost profesor de economie politică la Şcoala de Arte şi
Meserii şi ulterior la College de France, perioadă în care redactează „Cursul complet de
economie politică” (1828). Printre alte lucrări importante se remarcă şi „Catehismul
economiei politice” (1817).
J.B. Say a fost un adept al doctrinei economice formulate de A. Smith, un
sistematizator al ideilor acestuia, dar şi un economist original şi optimist care a pus în faţa
ştiinţei economice probleme ce constituie subiect de dispută chiar şi între economiştii din
timpurile noastre.
În concepţia sa, ştiinţa despre economie era teoretică şi descriptivă, iar rolul
economistului savant se reducea la observarea, analiza şi descrierea vieţii economice, fără
a da sfaturi cum să se procedeze. Economia politică este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, accentul căzând pe cei trei factori de producţie,
pe veniturile lor şi pe raporturile dintre cerere şi ofertă. Această definiţie i-a sugerat
sistematizarea materialului din „Tratatul de economie politică” pe fazele reproducerii
avuţiei şi factorii de producţie cu veniturile lor.
În teoria valorii, Say, anticipând concepţia neoclasică, renunţă la conceptul de
valoare-muncă, susţinut de ceilalţi clasici, considerând valoarea ca sumă a utilităţilor
imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie. Producţia creează utilităţi-valoare de
întrbuinţare, iar utilitatea transmite obiectelor valoare. În consecinţă, Say atribuie muncii
un rol secundar în procesul de creare a valorii, la care mai participă natura şi capitalul.
După Say, a produce nu înseamnă din punctul de vedere al ştiinţei economice a
crea bunuri materiale, ci a crea utilităţi, a adapta bunurile la satisfacerea nevoilor
oamenilor, iar activitatea productivă era socotită aceea ce dădea bunuri şi servicii menite
să satisfacă nevoile oamenilor. Conform opiniei sale, munca productivă era atât cea din
agricultură, industrie, comerţ, transporturi, cât şi cea din administraţie, învăţământ şi
servicii de toate felurile, inclusiv cele medicale. Prin această viziune, Say depăşeşte
concepţia predecesorilor şi contemporanilor săi, deschizând largi posibilităţi de abordare
a conceptului de muncă productivă şi a criteriilor de delimitare a muncii productive şi
neproductive.
Concepţia lui J.B. Say în domeniul repartiţiei decurge din viziunea personală
asupra valorii. Potrivit acesteia, fiecare din cei trei factori de producţie creează, în mod
independent, părţile componente ale valorii care li se cuvin : munca – salariul; capitalul –
profitul şi natura – renta.
Pe de altă parte, Say ca şi discipolii săi, au prioritate faţă de anglo-americani în
evidenţierea conceptului de întreprinzător, căruia îi revine un rol deosebit în funcţionarea
economiei de piaţă. El l-a detaşat pe întreprinzător de proprietarul capitalului, punându-i
în evidenţă rolul deosebit în producerea şi repartizarea avuţiei.

17
J.B. Say îşi formulează concepţia despre concepţia despre reproducţie, realizarea
mărfurilor şi echilibrul economic sub forma Legii debuşeelor sau a pieţelor, care-i poartă
numele. Esenţa legii pieţelor elaborată de Say este că „produsele se plătesc prin
intermediul produselor în comerţul interior ca şi în cel exterior”. Prin această teorie, Say
susţine că toate mărfurile aduse pe piaţă îşi găsesc plasament, se vând şi că, deci ar fi
imposibil un dezastru durabil între cererea şi oferta de mărfuri, respectiv declanşarea unei
crize economice. Argumentul pe care se bazează Say când susţine acest lucru constă în
ideea că produsele se vând pe produse, că cel care oferă anumite produse pe piaţă, va
cumpăra la rândul lui alte produse şi, câ în acest fel, activitatea economică se poate
desfăşura fără piedici sau blocaje.

Clasicii nu sunt primii economişti care au îmbrăţişat doctrina liberală. Un început


în planul filosofiei politice şi chiar al celei economice, exista deja prin fiziocraţi. Ideile
despre primatul interesului individual în faţa celui social, despre proprietate ca o
componentă inseparabilă a personalităţii umane, despre rolul pozitiv al imoralismului în
economie şi despre raţionalitatea comportamentului individual erau cunoscute graţie
filosofilor Spinoza, Locke, Kant şi Hume.
Economiştii clasici, în parte, şi filosofi, n-au făcut decât să transpună aceste valori
din domeniul socialului şi politicului în cel economic. Clasicii au făcut din libertate
conceptul de bază în jurul căruia au clădit o schemă devenită dogmă, un soi de mecanică
în care jocul forţelor componente ajunge întotdeauna la echilibru pentru că este un „joc al
legilor naturale”, ce se sprijină pe următoarele postulate fundamentale :
1. motorul dezvoltării economice este libertatea şi nu reglementarea – individul este
liber şi stăpân pe persoana şi munca sa, liber să cumpere şi să vândă ce vrea, cui
vrea şi cât vrea în interior şi exterior;
2. egoismul este o virtute ce determină pe fiecare individ să-şi urmărească interesul
propriu; urmărirea acestui interes, în mod autonom este calea cea mai eficace care
aduce armonia socială;
3. calculul permanent între bine şi rău, între câştig şi pierdere pentru a ajunge la
optim completează, alături de interesul individual, logica hedonistică;
4. subiectul activităţii economice este individul;
5. proprietatea privată este baza sistemului instituţional, în sensul că ea
reglementează raporturile contractuale dintre indivizi.
Toţi clasicii şi-au însuşit şi au cultivat aceste postulate care dau contur şi
fizionomie doctrinei liberale.

4.3. Opera economică a lui Adam Smith

Conceptul de avuţie şi muncă productivă – Adam Smith a acordat o mare atenţie în


„Avuţia naţiunilor” bogăţiei şi căilor de sporire a acesteia. În carte există opinii care
marchează o detaşare faţă de doctrina mercantilistă pe care o consideră greşită şi faţă de
doctrina fiziocrată pe care o consideră unilaterală.
Conceptul de bogăţie este mai larg la Smith decât la predecesorii săi, respectiv
mercantiliştii care identificau bogăţia cu banii şi fiziocraţii, care considerau creatoare de
bogăţie doar agricultura. Pe lângă pământ, el considera munca şi capitalul drept factori

18
creatori de bogăţie. Adam Smith a fost preocupat de definirea avuţiei, mai ales sub
aspectul naturii şi cauzelor ei. El susţine că bogăţia constă în bunurile necesare pentru
traiul oamenilor, iar izvorul ei este munca anuală a aoricărei naţiuni, că bogăţia se
compune atât din produsul imediat al acestei munci, cât şi din ceea ce cumpără cu acest
produs de la alte naţiuni.
Sporirea bogăţiei depinde, după Smith, de perfecţionarea forţelor productive ale
muncii, respectiv de doi factori mai importanţi :
a) priceperea, îndemănarea şi chibzuinţa cu care este înfăptuită munca;
b) raportul dintre numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă productivă şi cei
întrebuinţaţi în munci neproductive.
În legătură cu aceşti doi factori de sporire a avuţiei, Smith analizează diviziunea
muncii şi caracteristicile muncii productive şi neproductive. Este primul economist care a
acordat o atenţie deosebită capitalului şi acumulării ca factori de sporire a producţiei şi a
bogăţiei unei naţiuni. Munca productivă are, după părerea lui Smith, trei caracteristici
esenţiale : este plătită din capital; se fixează în obiecte materiale şi creează profit sau
aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. Pe baza acestor criterii, Smith
susţine că munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă, în timp ce
munca funcţionarului public, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă.
Importanţa practică a acestor grupări decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări sunt
întreţinuţi din producţia anuală a pământului şi a muncii ţării. Ăn consecinţă, cu cât este
mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt şansele de creştere a
avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei, producţia totală fiind, cu
excepţia produselor spontane ale pământului, rodul muncii productive.

Teoria valorii – după ce analizează schimbul economic, apărut drept consecinţă necesară
a diviziunii muncii, Smith îşi pune problema cum se efectuează acesta, ce stă la baza
egalităţii mărfurilor care se schimbă, ajungâng în acest fel la noţiunea de valoare. Adam
Smith semnalează două sensuri ale termenului de valoare, respectiv valoarea de
întrebuinţare – capacitatea de a satisface anumite nevoi, şi valoare de schimb –
capacitatea de a obţine o cantitate determinată din altă marfă. Identificând valoarea de
schimb cu preţul, Smith face distincţia dintre preţul real sau preţul în muncă, adică
valoarea şi preţul nominal sau în bani, adică preţul propriu-zis.
Fondul principal de idei ale lui Smith şi partea cea mai controversată din gândirea
lui cu privire la valoare şi preţuri, se referă la răspunsul dat celor trei întrebări cheie
privind această problemă, şi anume : izvorul, mărimea şi măsura valorii mărfurilor, ca
bază a formării şi mişcării preţurilor. Smith merge pe linia inaugurată de W. Petty şi
explică izvorul, substanţa sau cauza valorii mărfurilor prin munca cheltuită pentru
producerea lor. Exegeţii au apreciat că Smith a avut trei teorii despre valoare.
Prima teorie susţine că izvorul valorii este munca omenească, iar mărimea ei este
determinată de cantitatea de muncă depusă pentru a o produce. Smith a arătat că, este
scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă pentru a se dobândi şi ieftin
ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă. Progresul înregistrat de Smith, faţă de
predecesorii săi, în legătură cu această problemă, constă în faptul că el a generalizat ideea
că munca creează valoare în toate ramurile producţiei, nu numai în minerit (W. Petty) sau
în agricultură (fiziocraţi). Cea de-a doua teorie consideră că, valoarea mărfii este
determinată de cantitatea de muuncă ce poate fi cumpărată cu ajutorul unei mărfi. Este un

19
punct de vedere ambiguu, deoarece se face confuzie între cantitatea de muncă care se
schimbă contra unei mărfi şi cantitatea de muncă ce a costat această marfă pentru a fi
produsă. În al treilea rând, Smith corelează crearea de valoare cu repartiţia ei, şi ajunge la
concluzia că, regula şi legea după care se desfăşoară schimbul de mărfuri diferă în timp şi
spaţiu. Pornind de la existenţa unor clase sociale cu interese şi venituri diferite în
societatea modernă, dar ignorând cauza reală a tipului de repartiţie a venitului naţional în
această societate, Smith ajunge la concluzia că salariul, profitul şi renta sunt cele trei
surse primare ale oricărui venit, ca şi ale oricărei valori de schimb, contrazicând astfel
regula sau legea generală a schimbului, pe care a argumentat-o în prima parte a lucrării
sale, adică explicarea valorii numai prin timpul de muncă încorporat în mărfuri şi
considerearea valorii ca unică sursă a tuturor categoriilor de venituri din economia
modernă de piaţă.
Greşeala lui Smith constă, pe de o parte, în identificarea procesului derivat al
repartiţiei valorii cu procesul promordial al creării acesteia, iar pe de altă parte în
extinderea acestui raţionament de la nivelul unei mărfi singulare la nivelul întregului
produs social, având ca rezultat identificarea produsului social cu venitul naţional, prin
omisiunea capitalului investit în mijloacele de producţie din structura produsului social.
Această identificare forţată a fost denumită de K. Marx „dogma lui Smith”.
O oscilaţie asemănătoare se întâlneşte la Smith şi în legătură cu măsura mărimii
valorii. În primul caz, când substanţa valorii este considerată munca încorporată în marfă,
această măsură este dată de timpul de muncă întrebuinţat, de regulă, adică de majoritatea
producătorilor sau în medie. În al doilea caz, când izvorul valorii constă din venituri,
această măsură este dată de nivelul natural al fiecărui venit, respectiv de nivelul mediu al
salariului, profitului şi rentei funciare.

Teoria repartiţiei – concepţia lui Smith despre repartiţie este expusă în „Avuţia
naţiunilor”, cartea 1, capitolele 8-11. Premisa teoriei lui Smith despre repartiţie este
structura de clasă a societăţii din timpul său, care constă din muncitori salariaţi, patroni
capitalişti şi proprietari funciari. Salariul este după părerea lui Smith „răsplata naturală a
muncii”. În starea primitivă, care precede atât trecerea pământului în proprietatea privată,
cât şi acumularea de capital, întregul produs al muncii aparţine celui ce munceşte. El nu
are nici proprietar, nici stăpân cu care să împartă acest produs. În societăţile evoluate se
prevalează din produsul muncii renta şi profitul, ceea ce atrage după sine o luptă de
concurenţă între salariaţi şi întreprinzători. Adam Smith are în vedere două modalităţi de
exprimare a salariului, respectiv salariul real sau în produse şi salariul nominal sau în
bani. Ca orice marfă, munca are un preţ natural şi un preţ curent sau de piaţă. Mărimea
salariului real este determinată de cantitatea mijloacelor de subzistenţă necesare
lucrătorului şi familiei sale şi de preţul acestora. Salariul se modifică în timp, în funcţie
de volumul şi valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale,
cât şi în funcţie de cererea şi oferta de muncă pe piaţă, adică în legătură cu mişcarea
demografică. Salariul nominal se modifică şi în funcţie de valoarea sau de puterea de
cumpărare a banilor. Creşterea demografică este un semn de prosperitate economică, ca şi
creşterea acumulării de capital. Prima influenţează mişcarea salariilor în sens invers
proporţional, iar a doua în sens direct proporţional.
Adam Amith este primul economist liberal clasic care analizează profitul ca o
categorie economică distinctă, ce nu trebuie confundată nici cu salariul şi nici cu

20
dobânda, întrucât ele sunt cu totul deosebite şi orânduite pe principii cu totul diferite.
Astfel, ele sunt determinate în întregime de valoarea capitalului întrebuinţat şi sunt mai
mari sau mai mici în proporţie cu mărimea acestui capital. Prin natura lui, profitul este,
după părerea lui Smith un „scăzământ din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi”,
scăzământ care poate fi operat în virtutea faptului că întreprinzătorii sunt deţinătorii
capitalului.
Termenul de profit este utilizat de Smith în două sensuri diferite: uneori, în sensul
de surplus de valoare rămas după scăderea salariilor din valoarea nou creată de muncitori,
iar alteori într-un sens mai restrâns, de venit al capitalistului întreprinzător sau beneficiu
care rămâne după ce se scad din valoarea nou creată de muncitori, atât salariile lor, cât şi
renta funciară plătită proprietarului de pământ.
Mărimea profitului este direct proporţională cu mărimea capitalului de care
dispune un întreprinzător sau pe care îl foloseşte acesta. De regulă, mărimea profitului
este asemănătoare în toate ramurile economiei naţionale şi, în acest sens, Smith vorbeşte
de un profit obişnuit sau mijlociu, spre deosebire de profitul extraordinar, care poate fi
obţinut temporar în domenii noi de activitate, dar care este redus ulterior la dimensiunile
profitului obişnuit prin concurenţa din partea altor capitaluri.
Teoria rentei dezvoltată de Smith are în vedere renta pământului şi a minelor. El
leagă apariţia rentei funciare de existenţa proprietăţii private asupra pământului. Pornind
de la teoria valorii, Smith consideră că „renta proprietarului constituie primul scăzământ
din produsul muncii cheltuite pentru cultivarea pământului”, un venit ce se cuvine
proprietarului. Renta considerată preţul plătit pentru folosinţa pământului, reprezintă
preţul cel mai ridicat pe care arendaşul îşi permite să-l plătească în împrejurările existente
din agricultură.
O altă explicaţie a rentei funciare este aceea că, aceasta constituie, o parte
componentă în preţul celor mai multe mărfuri. A trei explicaţie este că renta este un
rezultat al acţiunii forţelor naturii, un dar al naturii. În acest sens, el afirma că „venitul
care provine în întregime din pământ se numeşte rentă şi aparţine proprietarului de
pământ”.

4.4. Opera economică a lui David Ricardo

Primele lucrări scrise de D. Ricardo s-au referit la problemele monetare şi


agricultură. Dintre acestea : „Preţul urcat al aurului, o dovadă de depreciere a
bancnotelor”(1811); „Contribuţie privind influenţa preţului scăzut al grâului asupra
profitului capitalului” (1815); „Propuneri cu privire la o circulaţie bănească
economicoasă şi sigură” (1816) şi „Despre protejarea agriculturii” (1822).
Lucrarea economică fundamentală care l-a impus în ştiinţa economică este
„Despre principiile economiei politice şi impunerii” (1817), structurată în 32 de capitole.
Esenţa teoriei economice a lui D. Ricardo se găseşte în primele 7 capitole ale lucrării. În
11 capitole se ocupă de problemele de politică economică, îndeosebi politică fiscală, iar
în celelalte aduce completări referitoare la bani, comerţul exterior şi polemizează cu A.
Smith, J.B. Say şi Th. Malthus pe probleme legate, mai ales, de rentă funciară, dar şi de
valoare şi preţuri.

21
De un interes ştiinţific deosebit sunt scrisorile lui Ricardo pe teme economice cu
Malthus, Mill şi Say, precum şi studiul neterminat „Valoarea absolută şi valoarea de
schimb” (1822-1823). Puncte de vedere cu privire la metodologia lui Ricardo sunt
controversate. Astfel, Ch. Gide şi Ch. Rist îl consideră „un foarte mediocru scriitor care
a rătăcit ştiinţa pe căile fără de ieşire ale abstracţiei”, în timp ce Mark Blaug scria „ca
teoretician riguros, Ricardo este evident superior lui Adam Smith”.

Teoria valorii – David Ricardo a acordat o atenţie deosebită categoriei economice


valoare şi explicării ei cu ajutorul muncii încorporate în mărfuri, deoarece de corecta lor
explicare depindea înţelegerea tuturor celorlalte categorii, precum şi a mecanismului de
funcţionare a economiei de piaţă, privită în ansamblu. Ricardo face distincţie între
valoarea absolută şi valoare de schimb sau relativă a mărfurilor. Prin valoare absolută
înţelege expresia muncii totale cheltuite pentru a obţine o marfă dată, iar prin valoare de
schimb – cantitatea dintr-o altă marfă ce se poate obţine cu ajutorul mărfii date, în funcţie
de valoarea ei absolută. În privinţa categoriilor economice de valoare şi preţ, el face trei
precizări : preţul mărfurilor variază în timp şi spaţiu; face distincţie între două tipuri de
bunuri, respectiv mărfuri a căror valoare este dată exclusiv de raritatea lor şi mărfuri care
au la baza obţinerii lor munca; orice marfă trebuie să aibă utilitate şi valoare, iar utilitatea
este o condiţie şi nu o cauză a valorii.
În privinţa mărimii valorii mărfurilor, Ricardo subliniază raportul direct
proporţional dintre cantitatea de muncă cheltuită pentru a o produce şi valoarea acesteia.
Pe de altă parte, economia în întrebuinţarea de muncă, reduce întotdeauna valoarea
relativă a unei mărfi, fie că economia ar fi în munca necesară pentru confecţionarea
mărfii însăşi, fie în cea necesară pentru formarea capitalului cu ajutorul căruia este
produsă. În acest sens, el face distincţia între capital fix şi capital circulant, bazată pe
durata de reînnoire a mijloacelor de producţie. Durata diferită a capitalului fix şi proporţia
în care se împarte capitalul total pot să genereze modificări în raporturile de schimb,
respectiv ceea ce Ricardo numeşte uneori valoarea relativă sau preţul relativ al
mărfurilor.

Teoria repartiţiei – spre deosebire de predecesorii săi, preocupaţi, în principal, de modul


în care se creează bogăţie, Ricardo acordă o mare atenţie modului de repartiţie a
bunurilor create în procesul muncii. Astfel, în prefaţa lucrării sale „Despre principiile
economiei politice şi impunerii” Ricardo vorbeşte despre împărţirea a tot ceea ce se
obţine de pe suprafaţa pământului prin aplicarea unită a muncii, maşinilor şi capitalului
între trei clase ale societăţii : proprietarul de pământ, posesorul capitalului necesar pentru
cultivarea pământului şi muncitorii prin a căror muncă este cultivat. El apreciază că pe
diferitele trepte de dezvoltare a societăţii, proporţia ce revine fiecărei clase din produsul
total al pământului sub numele de rentă, profit şi salariu, diferă esenţial funcţie de
fertilitatea solului, de acumularea de capital şi populaţie, precum şi de priceperea,
ingenuozitatea şi de uneltele folosite în agricultură.
Tendinţa de a descoperi nu numai legile producţiei, ci şi pe cele ale repartiţiei este
un titlu de merit al lui D. Ricardo. Economia politică face un progres considerabil odată
cu apariţia „Despre principiile economiei politice şi impunerii”, între altele, tocmai
datorită faptului că autorul are în vedere fenomenele economice, că el leagă problemele
producţiei cu cele ale repartiţiei şi le analizează pe baza teoriei valorii muncă.

22
Teme de discuţie

ƒ Teoria rentei funciare la David Ricardo.


ƒ Concepţia lui David Ricardo despre salariu.
ƒ Toeria profitului la David Ricardo.
ƒ Probleme de macroeconomie şi mondoeconomie în opera ricardiană.

CAPITOLUL 5

DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ

5.1. Introducere

Karl Marx (1818-1883) s-a născut în oraşul Trier din Germania, într-o familie
înstărită, cultă, dar nu revoluţionară, de evrei convertiţi la protestentism pe motive de
integrare socială. După terminarea liceului, a urmat cursurile Universităţii din Bonn, apoi
la cea din Berlin, studiind dreptul, şi îndeosebi istoria şi filosofia. În 1841 prezintă o teză
de doctorat în filosofie (asupra filosofiei lui Epicur). Încă din timpul studiilor universitare
se asociază organizaţiei tinerilor hegelieni de stânga, la Berlin, care căutau să tragă din
filosofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare. Încă nedumerit şi nemulţumit de
„platonismul” mijloacelor hegeliene, caută căi mai practice de acţiune, astfel încât în
1842 devine prim-redactor la un ziar de opoziţie (Gazeta Renană) în oraşul Kolonia,
interzis de guvernul prusac în 1843, cînd ziarul este suspendat.
În anul 1843 se căsătoreşte cu Jenny von Westphalen, fiica unui aristocrat prusian
şi în toamna aceluiaşi an se mută la Paris unde fondează împreună cu Arnold Ruge, o
revistă radicală „Analele franco-germane”. În toamna anului 1844 îl cunoaşte pe
Friederich Engels cu care rămâne prieten şi colaborator pentru toată viaţa. Cei doi au
luptat împotriva diferitelor doctrine ale socialismului mic-burghez şi elaborează teoria şi
tactica socialismului proletar revoluţionar sau a comunismului. În anul 1845, la cererea
guvernului prusac Marx este expulzat din Paris, ca revoluţionar periculos şi se stabileşte
la Bruxelles.
În primăvara anului 1847, Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de
propagandă cu numele de Liga comuniştilor, iar primul produs al acestui „binom
teoretic” este Manifestul Partidului Comunist, publicat în 1848. În această lucrare-
program este expusă noua concepţie despre lume, materialismul consecvent, care acoperă
şi domeniul vieţii sociale, dialectica şi teoria luptei de clasă şi a rolului istoric de
importanţă mondială a proletariatului, făuritor al societăţii comuniste. Manifestul oferă o
filosofie a istoriei, în care o revoluţie comunistă era nu doar dezirabilă, ci şi demonstrabil
inevitabilă. La izbucnirea revoluţiei din februarie 1848, Marx a fost expulzat din Belgia,
se reîntoarce la Paris şi de acolo, după revoluţia din martie pleacă în Germania, la
Kolonia, unde devine prim-redactor al ziarului Noua Gazetă Renană. În mai 1849 este

23
expulzat din Germania, de unde pleacă la Paris, de unde este expulzat după manifestaţia
din 13 iunie 1849. se mută la Londra, unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale.
În perioada cât a stat în Anglia, Marx nu a renunţat la ideile sale revoluţionare,
implicându-se în înfiinţarea în 1864, a Asiciaţiei Internaţionale a Muncitorilor
(Internaţionala I) care a durat 5 ani. Opera sa filosofică, politică, socială şi economică
este vastă. Astfel, în 1843 scrie „Critica filosofiei dreptului lui Hegel”; în 1844
„Manuscrisele filosofico-economice”; în 1845 „Ideologia germană” şi „Tezele asupra
lui Feuerbach”; în 1846 „Mizeria filosofiei”; în 1847 „Răspuns la filosofia mizeriei a lui
Proudhon”; în 1849 „Munca salarială şi capital”; în 1859 „Contribuţii la critica
economiei politice”, în care îşi expune metoda sa de cercetare şi face o analiză istorică şi
teoretică a categoriilor economice de marfă şi bani; în 1865 „Salariu, preţ, profit”; în
1875 „Critica Programului de la Gotha”.
Opera fundamentală a lui Marx este „Capitalul” cu subtitlul „Critica economiei
politice”, care se compune din patru volume : volumul 1, publicat în 1867, intitulat
„Procesul de producţie a capitalului”; volumul 2 şi 3 sub îngrijirea lui Engels în 1885, şi
respectiv 1894 „Procesul de circulaţie a capitalului” şi „Procesul de ansamblu al
producţiei capitaliste” şi volumul 4 „Teorii asupra plusvalorii”(1905-1910), după
moartea lui Engels.
Opera lui Marx este un tot unitar : un întreg în care filosofia nu poate fi disociată
de sociologie, politologie, etică, morală şi economie. Dincolo de mesajul socio-politic pe
care lucrarea „Capitalul” îl transmite, această operă capitală intrată în circuitul literaturii
clasice îl prezintă pe Marx ca pe un excelent analist, un teoretician de excepţie, un pionier
al teoriei gestiunii (cartea a doua), un pionier al istoriei doctrinelor economice (volumul
patru) şi unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii economice din timpul său.

5.2. Metodologia lui Karl Marx

Karl Marx a plecat de la principiile materialismului istoric : oamenii sunt cei ce-şi
făuresc istoria, lumea este materială, spiritul este un produs al materiei, iar în devenirea şi
evoluţia lumii, condiţiile materiale de producţie au un rol determinant. În esenţă este
vorba de un materialism dialectic în baza căruia evoluţia lumii şi raporturile economico-
sociale pot fi înţelese numai în unitatea lor contradictorie.
Prezentarea lucrurilor în această manieră formează, de altfel, dimensiunea
principală a stilului lui Marx : un stil critic, cu accente ironice, adesea de pamflet. Pentru
a analiza critic, Marx porneşte şi se foloseşte de instrumentarul clasicilor, construieşte
axiome, pleacă de la faptul concret pentru a excela pe terenul abstracţiei. În acelaşi timp,
Marx ăşi construieşte un sistem noţional şi categorial propriu, sens în care anunţă câteva
descoperiri, cum ar fi : dublul caracter al muncii omeneşti întruchipată în marfă;
specificul mărfii-forţă de muncă; compoziţia organică a capitalului; legea acumulării
capitaliste, etc. Cu aceste concepte, el operează şi construieşte într-o logică specifică,
respectiv logica marxistă.
Înarmat cu o metodă şi un arsenal de mijloace proprii, Marx îşi propune, ca scop
principal, desacralizarea şi demitificarea economiei şi societăţii capitaliste şi a ştiinţei
economice. În căutarea „misterelor” societăţii capitaliste, Marx este preocupat să
demonstreze, că în spatele raporturilor dintre lucruri stau raporturile dintre oameni.
Astfel, el ajunge la o interpretare economică a istoriei şi introduce în analiză noţiunea de

24
mod de producţie, înţeles ca unitate dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de
producţie. Astfel, pentru Marx, fiecare mod de producţie este un tot supus transformărilor
şi evoluţiei, este un şantier în mişcare, o verigă în lanţul istoriei. El construieşte, în acest
sens, o nouă teorie a claselor sociale şi aluptei dintre clase. Noutatea, faţă de predecesori
constă în definirea claselor sociale în funcţie de poziţia lor faţă de mijloacele de
producţie. După acest criteriu, societatea capitalistă se împarte în două mari clase :
burghezia – posesoare mijloacelor de producţie şi proletariatul – lipsit de mijloacele de
producţie şi obligat, în virtutea acestei realităţi, să-şi vândă forţa de muncă, iar ca atare,
relaţiile dintre cele două clase nu pot fi decât de exploatare, iar repartiţia se face în
favoarea celor care posedă mijloacele de producţie, pentru că repartiţia este, înainte de
toate, repartiţia condiţiilor materiale de producţie.

5.3. Teoria valorii

Marx face distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, în


sensul că orice marfă este în acelaşi timp şi în mod contredictoriu, valoare de
întrebuinţare şi valoare de schimb. Aceasta înseamnă că analizei marxiste nu îi este deloc
străin conceptul de utilitate, în sensul că o marfă nu este produsă efectiv decât dacă este
utilă, dacă ea poate să satisfacă nevoile exprimate de societate. Schimbul de mărfuri nu
poate fi deci considerat ca un schimb de valori de întrebuinţare, căci schimbul implică o
compensaţie, o posibilitate de a găsi un echivalent. Ori, valoarea de schimb „apare
înainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un
fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel”.
Astfel, nu poate avea valoare de schimb decât un bun care satisface o necesitate,
un bun care a fost obiectul unui schimb. Totuşi, Marx spune „nu schimbul este cel care
reglează cantitatea de valoare a unei mărfi, ci, din contră, cantitatea de valoare a unei
mărfi este cea care reglează raporturile sale de schimb”.
În acelaşi timp, o singură caracteristică rămâne comună tuturor mărfurilor, şi
anume aceea de a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai
exact, însăşi substanţa acesteia”. Mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri
determinate de timp de muncă solidificat, cristalizări ale muncii. Deci, cantitatea de
muncă, mărimea substanţei creatoare de valoare este cea care determină şi permite
măsurarea valorii unei mărfi.
În trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca
abstractă. Prima formă de muncă, aceea care are drept scop crearea obiectivului util,
satisfacerea nevoilor oamenilor, este numită de Marx, muncă utilă sau muncă concretă. În
acest sens, el notează : „diferitele valori de întrebuinţare sunt produse ale activităţii unor
indivizi diferiţi, deci, rezultatul unor feluri de muncă individual diferite”. Cu toate
acestea, mărfurile sunt şi valori de schimb, ca atare, ele reprezintă muncă identică, lipsită
de deosebiri, adică munca în care individualitatea lucrătorilor este ştearsă. De aceea,
munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-generală („toate mărfurile
sunt transformate într-o substanţă identică, eşantioane ale aceleiaşi munci
nediferenţiate”).
Pe de altă parte, el face diferenţiere în definirea muncii simple şi a muncii
complexe. Astfel, munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă
în medie în organismul său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Despre

25
munca complexă, Marx, spune că în cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai
greu de format („o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai
mare de muncă simplă”).
În acelaşi timp, Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct
proporţional cu cantitatea de muncă, şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii.
Aceasta din urmă este determinată de împrejurări variate, între altele de „media de
îndemânare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei
tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de
eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale”.
Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe.
Munca indirectă, munca trecută, reprezintă cantitatea de muncă încorporată pe parcursul
unor cicluri de producţie anterioare, în mijloacele de producţie folosite în cursul
procesului respectiv. În ceea ce priveşte munca directă, aceasta poate fi capital variabil –
munca necesară pentru reproducerea forţei de muncă) şi supramuncă, respectiv munca
neplătită. Valoarea unui bun apare deci, ca sumă a capitalului constant (c), utilizat pentru
producerea bunului respectiv, a capitalului variabil(v) şi a plusvalorii (p) :

M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p).

5.4. Teoria plusvalorii

Adoptând termenul de plusvaloare pentru diferenţa dintre ceea ce creează


muncitorii (valoare nouă) şi ceea ce primesc ei în schimb de la patron (salariu), Marx a
aşezat această categorie economică în centrul sistemului categorial al economiei de piaţă,
considerând că preocuparea capitaliştilor de a obţine cât mai multă plusvaloare reprezintă
însuşi scopul activităţii lor şi principalul lor stimulent. Marx a analizat plusvaloarea în
afara formelor sub care apare ea la suprafaţa societăţii capitaliste (profitul industrial,
dobândă, rentă) şi a demonstrat că producţia plusvalorii se realizează în deplină
concordanţă cu legile obiective ale producţiei de mărfuri.
Producţia capitalistă este nu numai o producţie de valori de schimb, ci şi de
plusvaloare : banii se transformă în capital; valoarea devine o valoare progresivă,
crescătoare, bani care produc bani, şi ca atare, capital. În acest sens, Marx subliniază
diferenţa dintre bani ca bani şi bani sub formă de capital. Forma nemijlocită a circulaţiei
mărfurilor este M-B-M, însă alături de această formă există şi o altă formă, diferită de
prima, anume B-M-B', transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani, a
cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de
circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sunt capital prin însăşi destinaţia lor.
În timp ce în cadrul primei forme de circulaţie, banii nu sunt decât un intermediar
care permite procurarea unei mărfi diferite de cea care era deţinută iniţial, cea de-a doua
formă a circulaţiei arată că obiectivul principal al capitalistului este de a face bani, este
vorba despre „a cumpăra pentru a vinde, sau mai exact, a cumpăra pentru a vinde mai
scump, B-M-B' este într-adevăr formula generală a capitalului aşa cum apare nemijlocit
în sfera circulaţiei”.
În forma sa pură, procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de
echivalenţe; în realitate însă, lucrurile nu decurg în formă pură. În cazul în care are loc un

26
schimb neechivalent, adică un schimb în care vânzătorul reuşeşte să vândă la o valoare
mai mare, aceasta determină o schimbare în repartiţia valorii, dar nu şi o creştere a
totalului acesteia. „Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu
poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valoarea lor şi nici
aceea că, cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor”.
Ţinând seama de toate acestea, Marx concluzionează : „circulaţia sau schimbul
nu creează valoare”. Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor
legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb echivalent,
de unde contradicţia enunţată de Marx : „posesorul de bani, care nu mai există decât sub
formă de cristalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le
vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a
aruncat în el”.
Plusvaloarea apare ca diferenţă între valoarea nou creată de forţa de muncă şi
valoarea forţei de muncă. În consecinţă, capitalistul dispune de două căi pentru a face să
crească plusvaloarea. El poate acţiona în sensul prelungirii zilei de lucru şi se ştie că, la
începutul revoluţiei industriale, aceasta a fost o cale importantă de mărire a volumului de
muncă efectuată gratuit în favoarea capitalistului. Marx vorbeşte în acest caz, de
producerea de plusvaloare absolută. Pe de altă parte, plusvaloarea relativă este definită
astfel : „pentru a prelungi supramunca, munca necesară este diminuată prin metode care
permit ca echivalentul salariului să fie produs într-un timp mai scurt. Producerea
plusvalorii absolute nu afectează decât durata muncii, producerea plusvalorii relative
transformă din temelii procedeele tehnice ale muncii şi combinaţiile sociale”.
Plusvaloarea relativă rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea
corespunzătoare în raportul de mărime dintre părţile componente ale zilei de muncă.
Pentru a caracteriza exploatarea, Marx defineşte rata plusvalorii, care este
„expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a
muncitorului de către capitalist”. Rata plusvalorii (p') este raportul dintre plusvaloare (p)
şi capitalul variabil (v), adică p' = p/v.
Deoarece valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar
plusvaloarea este determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă,
urmează că, plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca
faţă de munca necesară, adică p' = supramunca/munca necesar. Ambele proporţii exprimă
acelaşi raport în forme diferite, odată sub forma muncii materializate, a doua sub cea a
muncii fluide. În cazul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii are
drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să
muncească pentru sine, pentru a prelungi prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în
cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat
poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor se poate ilustra prin metodele speciale de
producere a plusvalorii relative, cum sunt : cooperaţia, manufactura, maşinismul şi marea
industrie.
În acelaşi timp, masa plusvalorii produse (P) este egală cu mărimea capitalului
variabil avansat (V), înmulţită cu rata plusvalorii (p'), cu alte cuvinte, ea este determinată
de raportul complex dintre numărul forţei de muncă exploatate în acelaşi timp, de acelaşi
capitalist, şi gradul de exploatare al forţei de muncă individuale :
P = V • p'.

27
Masa plusvalorii exprimă mărimea absolută a exploatării capitaliste. Din această
relaţie rezultă şi faptul că reducerea capitalului variabil poate fi compensată prin creşterea
proporţională a ratei plusvalorii; mărimile absolute ale valorii şi plusvalorii produse de
diverse capitaluri, la o valoare egală a forţei de muncă şi o rată egală a plusvalorii, sunt
direct proporţionale cu mărimea componentelor variabile ale acestor capitaluri, adică cu
mărimea numărului de lucrători.

5.5. Teoria capitalului

Criticând pe economiştii clasici, marx a arătat că mijloacele de producţie prin


natura lor nu sunt capital. Ele devin capital numai în cadrul unor relaţii de producţie
determinate, numai atunci când se află în proprietatea privată şi sunt folosite ca
instrumente de însuşire a muncii neplătite a muncitorilor salariaţi. „Capitalul este o
relaţie socială de producţie între capitalişti ţi muncitorii salariaţi”. Împărţirea pentru
prima oară în ştiinţa economică a capitalului de către Marx în constant şi variabil şi
analiza comportării acesora în producţie întregeşte imaginea asupra lui ca un raport social
al producţiei.
Descoperirea de către Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfă i-a
dat posibilitatea să dezvolte teoria plusvalorii şi să arate rolul diferit al elementelor de
producţie, al mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă, în procesul de producţie.
Capitalul constant este „acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de
producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi mijloace de muncă şi nu-şi
schimbă mărimea valorii în procesul de producţie”. Ea reproduce propriul său echivalent
şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze. Dintr-o mărime constantă,
această parte a capitalului se transformă mereu în una variabilă. Aceleaşi componente ale
capitalului, care din punct de vedere al procesului de muncă, se deosebesc ca factori
obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se deosebesc din punct
de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital variabil. Prin
împărţirea capitalului în cele două componente, Marx demonstrează că plusvaloarea se
creează nu de întregul capital, ci numai de partea sa variabilă, adică de muncitori.
Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă este analizat de Marx,
atât în expresie naturală, din punct de vedere tehnic, cât şi în expresie valorică.
Compoziţia tehnică a capitalului este raportul dintre masa de mijloace de producţie
utilizată într-o întreprindere şi masa de forţă de muncă ce pune în mişcare aceste mijloace
de producţie. Compoziţia după valoare este raportul valoric dintre capitalul constant şi cel
variabil.
Există o legătură strânsă între compoziţia după valoare şi compoziţia tehnică a
capitalului, exprimată prin compoziţia organică a capitalului (k), respectiv compoziţia
capitalului după valoarea determinată de compoziţia tehnică şi care reflectă schimbările
survenite în aceasta din urmă : k = c/v. Caracteristic pentru capitalism, spune Marx, este
creşterea compouiţiei organice a capitalului, adică cheltuirea unei părţi din ce în ce mai
mari a capitalului sub formă de capital constant şi, corespunzător, a unei părţi
descrescânde pentru capitalul variabil.
După felul în care capitalul circulă, după felul în care diferitele sale părţi
componente ăşi transmit valoarea asupra produsului, capitalul se împarte în capital fix şi

28
capital circulant. Marx denumeşte împărţirea capitalului în constant şi variabil, împărţire
primară, deoarece ea scoate în evidenţă legături interne, esenţiale între fenomene, iar
împărţirea capitalului în fix şi circulant o consideră secundară, întrucât ea are în vedere
legături între formele exterioare, de suprafaţă ale acestor fenomene. Marx a fost primul
economist care a definit, în mod ştiinţific, capitalul fix şi capitalul circulant, clasificare
acceptată şi în prezent în ştiinţa şi practica economică.
În privinţa genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare, Marx face
distincţie între acumularea primitivă şi acumularea modernă a capitalului. Acumularea
primitivă a capitalului a avut loc la începuturile economiei moderne de piaţă cu ajutorul
unor mijloace extraeconomice, inclusiv folosirea violenţei, constând în despărţirea
brutală a producătorilor direcţi de mijloacele lor de producţie şi formarea a două clase
sociale, cu interese diametral opuse : burghezia deţinătoare de capital, proprietara
mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică muncitorii salariaţi care nu aveau altă
proprietate decât capacitatea lor de muncă şi care erau subordonaţi capitalului şi
capitaliştilor. Acumularea modernă a capitalului constă în sporirea treptată a volumului
capitalului pe cale concentrării lui, adică pe calea acumulării unei părţi din câştigul anual
şi a centralizării lui.
Prin originea şi natura lui, capitalul este, după părerea lui Marx, valoarea
acumulată, fiind folosit ca instrument de exercitare a puterii economice, inclusiv ca
mijloace de exploatare a muncitorilor salariaţi. Marx a insistat asupra rolului de comandă
exercitat de capital şi deţinătorii lui în economia modernă de piaţă, în sensul că prezenţa
lui influenţează semnificativ toate deciziile economice, începând cu folosirea resurselor,
continuând cu organizarea producţiei şi terminând cu repartiţia venitului naţional între
diferite categorii de agenţi economice.

5.6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic

Marx a combătut dogma lui Smith, adică ignorarea capitalului constant din
produsul social total, precum şi teoria realizării a lui J.B. Say, care neagă contradicţiile
capitalismului şi pe aceea a lui Sismondi, care susţine că nu este posibilă acumularea fără
terţe persoane, idealizând mica producţie. În clarificarea problemei realizării, Marx, a
pornind de la dublul caracter al muncii materializat în marfă. Datorită acestui lucru,
fiecare marfă în parte, şi prin aceasta, produsul social se prezintă sub două aspecte :
material şi valoric.
Sub aspect material, produsul social se compune din mijloacele de producţie şi
obiecte de consum. Ca atare, producţia socială se va împărţi în două mari sectoare :
sectorul I, constituit din ramurile economiei care produc mijloace de producţie şi sectorul
II, format din ramurile economiei care produc obiecte de consum. Sub aspect valoric,
produsul social cuprinde trei părţi : o parte care înlocuieşte capitalul constant (C), o parte
care înlocuieşte capitalul variabil (V) şi o a treia parte, care reprezintă plusvaloarea (P) :
M = C + V + P.
Karl Marx deduce condiţiile realizării produsului social în cadrul reproducţiei
simple şi lărgite, parte integrantă a modelului corelaţiilor între sectoarele economiei
naţionale pentru ca economia să funcţioneze în mod echilibrat, face o analiză a cauzelor
structurale (proprietatea privată şi riscurile pe care le comportă ea) şi funcţionale
(sistemul repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă, caracterizat

29
prin puternice inegalităţi), care împiedică respectarea acestor condiţii şi generează
dereglări în desfăşurarea reproducţiei sociale. În strânsă legătură cu aspectele realizării
produsului social sunt analizate principalele contradicţii din economia modernă de piaţă,
care stau la originea crizelor economice, precum şi a mecanismului de declanşare,
desfăşurare şi depăşire a crizelor economice, respectiv fazele ciclului economic,
consecinţele lor sociale. Din analiza consacrată crizelor economice de supraproducţie
poate fi reţinută ideea generală conform căreia, crizele nu sunt un simplu accident din
cadrul mişcării; ele decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea
desfăşurării ulterioare, acţionând chiar asupra conţinutului acesteia. Criza are loc pentru
că „la un moment dat, piaţa este prea mică pentru producţie”. Excesul de marfă, în
raport cu cererea efectivă, se traduce prin nevânzarea unei părţi din producţie, de unde
decurge o scădere a preţurilor şi a profitului, o restrângere a schimburilor, un blocaj în
ciclul capitalului. Scăzând rata profitului, capitaliştii îşi diminuează investiţiile, încetează
parţial sau total să-şi transforme banii în capital, iar falimentele şi concedierile se
multiplică.
Pentru Marx, criza este, mai ales, momentul prielnic realizării inovaţiilor,
progreselor tehnice care permit anumitor întreprinderi să iasă din criză mai puternice. Are
loc, în acelaşi timp, o accentuare a concentrării, ca urmare a fuzionării, a absorbţiei
întreprinderilor în dificultate, dar şi o adaptare de către întreprinderile cele mai
performante, a unor procedee de fabricaţie mai perfecţionate. La rândul lor, aceste
schimbări tehnice vor modifica profund desfăşurarea ulterioară a procesului de
acumulare.
În modul de producţie capitalist, clasa capitaliştilor, din dorinţa de profit,
transformă plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel mijloace de producţie
suplimentare care îi permit să obţină şi mai multă plusvaloare, care va fi capitalizată la
rândul ei. Ori, datorită progresului tehnic, această acumulare se realizează în forme noi,
care modifică profund condiţiile acumulării ulterioare. Progresul tehnic are un rol
determinant : crizele de supraproducţie sunt nu numai posibile, ci pot chiar să se
agraveze. Aşa cum a explicat Marx, progresul tehnologic este nu numai un însoţitor al
capitalismului, ci şi un ingredient vital al acestuia.
Pe de altă parte, capitalizarea plusvalorii determină schimbări calitative, o
evoluţie a compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de rezervă. Şomajul
este pentru Marx, consecinţă a funcţionării modului de producţie capitalist, el decurge din
modificarea compoziţiei tehnice a capitalului în urma căreia se reduce relativ cererea de
muncă.

Teme de discuţie

ƒ Concepţia lui Karl Marx despre perspectivele economiei moderne de piaţă.


ƒ Teoria veniturilor în viziunea lui Karl Marx.

30
CAPITOLUL 6
LIBERALISMUL NEOCLASIC SAU MARGINALIST

6.1. Consideraţii generale

Deceniul 1871 marchează evoluţia teoriei şi doctrinei economice printr-o


semnificativă ruptură, în sensul de schimbare. Paradigma clasică „la modă”, face loc
alteia, purtătorii ei de cuvânt sunt economiştii neoclasici, iar revoluţia săvârşită este
botezată cu adjectivul de marginalistă. Noţiunea de neoclasicism sintetizează specificul
noii teorii economice de la sfârşitul secolului XIX, constituită pe fundamentul luării în
considerare a aprecierilor subiective făcute de agenţii economici individuali, îndeosebi,
consumatorii, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei.
Neoclasicismul reprezintă o reacţie intelectuală faţă de liberalismul economic
clasic, care a pornit din interiorul lui şi a constat din schimbări esenţiale în metodologia
investigării proceselor economice, cu scopul de a revigora opţiunea social-economică a
gânditorilor liberali, din convingerea lor că libera concurenţă asigură maximum de
eficienţă economică.
Sorgintea revoluţiei marginaliste este socotită a fi apariţia aproape concomitentă,
în trei ţări diferite, a trei lucrări care au ca trăsătură comună abordarea analizei în termenii
utilităţii marginale. Este vorba de „Teoria economiei politice” a lui Stanley Jevons
(1871), „Fundamentele economiei” de Karl Menger (1872) şi „Elemente de economie
politică pură” a lui Leon Walras, apărută în 1874 – un englez, un austriac şi un elveţian,
în mod independent, fără a şti unul de altul, din trei direcţii diferite, ajung la aceleaşi
rezultate.
Neoclasicismul are, deci trei fondatori care au realizat o ruptură în raport cu
valorile promovate de şcoala clasică, în principal, de cea engleză, în trei versiuni, ce au
constituit trei şcoli :
1. versiunea utilitaristă, avându-l ca părinte fondator pe S. Jevons (1835-1882), care
inaugurează şcoala engleză neoclasică. Lui Jevons i se alătură Alfred Marshall
(1842-1924) şi Artur Cecil Pigou (1877-1959);
2. versiunea matematică, ce aparţine şcolii de la Lausanne. Lean Walras este
recunoscut ca fiind mentorul ei şi constructorul principal al teoriei echilibrului
general. El este secondat de Vilfredo Pareto (1848-1923) şi Francis Edgeworth
(1845-1925);
3. versiunea psihologică a marginalismului, cea mai bogat reprezentată, atât ca
autori, cât şi sub raportul tematicii abordate, prin şcoala austriacă.
Caracteristica definitorie a neoclasicismului continuă să fie individualismul,
convingerea că iniţiativa şi responsabilitatea individuală a agenţilor economici
constituiau condiţiile obligatorii ale eficienţei activităţii economice, în orice timp şi
spaţiu. Suportul practic al individualismului este, în viziunea neoclasicilor, proprietatea
privată asupra bunurilor, ca motivare şi stimulent în activitatea economică, ca garanţie a
riscurilor şi avantajelor pe care le urmăresc indivizii în activitatea economică.
După 1870, esenţa problemei economice este determinarea condiţiilor în care
serviciile productive erau astfel alocate pentru a conduce la rezultatea optimale între
folosinţele în competiţie optimale, în sensul satisfacerii la maximum a consumatorilor.

31
Astfel, în viziunea lui Jevons, problema economiei este formulată în termenii : „fiind
dată o anumită populaţie, cu diferite nevoi şi capacităţi de producţie, având în posesia sa
anumite terenuri şi alte resurse materiale, este necesar să se stabilească modalitatea de
angajare a forţei de muncă care să maximalizeze utilitatea produsului”. Evidenţeirea
alocării mijloacelor date cu efecte maxime este mult mai puternică în tradiţiile austriece
şi elveţiene decât la şcoala engleză, dominată de Marshall. În aces sens, teoria clasică a
dezvoltării economice este înlocuită printr-un raţionament în termeni de echilibru
general, într-un cadru static, în care trebuie găsite modalităţile de distribuire, de alocare a
resurselor rare – ca atare, conceptul economic fundamental este cel al rarităţii.
Noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei schimbări a
obiectivului de analiză şi a cadrului temporal avute în vedere, iar în acest sens sunt
importante următoarele aspecte :
ƒ natura capitalului – pentru clasici, capitalul apare, în mod esenţial, ca un avans în
bani operat de capitalişti, avans pe care caută să-l recupereze după ce l-au sporit.
Pentru neoclasici, capitalul este o unealtă de producţie, un ansamblu de
instrumente de producţie, fizic definite;
ƒ teoria valorii – neoclasicii au o terie simetrică a valorii, ceea ce înseamnă că, atât
capitalul, cât şi munca au roluri echilibrate, simetrice, în timp ce concepţia clasică
se situează, la polul opus, deoarece munca joacă un rol fundamental în definirea şi
constituirea valorii;
ƒ repartiţia venitului global – pentru clasici, există o confruntare a claselor sociale,
repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs, iar rolul
muncii, al forţei de muncă, pare esenţial, dacă nu chiar exclusiv în constituirea
acestui surplus. În ceea ce priveşte pe neoclasici, optica este foarte diferită, în
sensul că raţionamentul în termeni de clase sociale dispare, confruntarea socială
este eludată.
Teoria utilităţii marginale era din punct de vedere ideologic neutră, în sensul că ea
a apărut fără vreo referire directă la problemele practice şi a fost compatibilă cu orice
poziţie socială sau politică. Totuşi există mari diferenţe de atitudini politice ale
economiştilor din cadrul curentului economiei neoclasice. Astfel, tradiţia marshalliană a
culminat la Pigou în lucrarea „Avuţia şi bunăstarea”(1912), care se referă la statutul
bunăstării; fabianiştii au adoptat teoria utilităţii în „Eseuri fabianiste”(1889) pentru a
reliefa inechităţile sistematice ale mecanismului pieţei; elementul reformist a fost la fel de
puternic în şcoala de la Lausanne (Walras a fost un reformator al pământului, iar Pareto
şi-a manifestat simpatia faţă de ideea statului corporativ); şcoala austriacă a fost marcant
conservatoare, atacând socialismul şi îmbrăţişând laissez-faire-ul; aversiunea faţă de
politicile radicale a fost nota caracteristică a economiştilor care au urmat seminariile de la
Viena, aşa cum intervenţionismul şi atitudinea ostilă faţă de marxism a fost nota
caracteristică a economiştilor de la Cambridge.
Neoclasicismul s-a detaşat de tradiţia liberală clasică, atât pron simbioza dintre
psihologie şi matematică manifestată sub forma calculului marginal, cât şi prin
concentrarea atenţiei asupra unor probleme economice de interes imediat, respectiv
microanaliza statică, evitând investigaţiile pe termen lung. Rolul dominant al conceptului
de substituire ia în considerare apariţia raţionamentelor matematice explicite.
Marginalismul a conferit matematicii un rol predominant în economie după 1870.

32
Centrul de greutate al investigaţiilor economice în cazul neoclasicilor este
psihologia agenţilor economici, mai ales psihologia consumatorului. Explicaţia rezidă în
condiţiile istorice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe de o parte, de accentuarea luptei
de concurenţă dintre agenţii economici, atât în legătură cu aprovizionarea cu factori de
producţie, cât şi în legătură cu pieţele de desfacere a produselor şi de plasare a
capitalurilor disponibile, iar pe de altă parte, de starea generală a ştiinţei, de amplificarea
investigaţiilor în domeniul fiziologiei, psihologiei şi filosofiei, favorabile introspecţiei şi
examinării aprecierilor subiective ale agenţilor economici în strânsă legătură cu actele şi
procesele economice la care luau parte.
Neoclasicii au acordat o atenţie sporită hedonismului; ca şi liberalii clasici ei au
fost adepţi ai metodei deductive, respectiv a abstractizării şi generalizării, pornind de la
aprecierile subiective ale individului consumator şi, atribuind acestor aprecieri adeseori
valoare de postulate, de premise majore în raţionamentele pe care le făceau. Ei au
contribuit la matematizarea ştiinţei economice, punând bazele calculului marginal sau
extremal, prin aplicarea tehnicilor de calcul diferenţial şi integral, la unele probleme
legate de motivareaunor opţiuni. Cu ajutorul diferitelor mijloace de investigare,
neoclasicii au căutat să identifice comportamentul economic raţional, având ca punct de
plecare psihologia consumatorului. Corolarul practic al modelului neoclasic de
funcţionare a economiei de piaţă este libera concurenţă dintre agenţii economici, ca o
condiţie normală a funcţionării lui, respectiv respingerea imixtiunii statului în activitatea
economică a agenţilor individuali sau politica liberului schimb.

6.2. Şcoli de gândire economică bazate pe marginalism

6.2.1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale

Aceasta s-a dezvoltat în ultima treime a secolului al XIX-lea, pornind de la


lucrările lui Karl Menger. Semnificaţia acestor lucrări constă în faptul că tratează teoria
subiectivă a valorii. În timp ce pentru clasici, valoarea unui bun derivă din caracteristicile
sale intrinseci, obiective, pentru economiştii acestei şcoli, valoarea unui bun se bazează
pe capacitatea unei cantităţi determinate din acest bun de a satisface nevoile indivizilor.
Începând din anii 1920 se formează neomarginalismul care va dezvolta teoria calculului
economic şi va face, în acelaşi timp, apologia sistemului liberal. Fr. Von Hayek (1899-
1992), deosebit de reprezentativ pentru acest curent, este gânditorul care a influenţat
foarte mult pe economiştii din noua economie clasică, şcoală a anticipărilor raţionale,
care s-a dezvoltata în S.U.A., după 1970.
Karl Menger (1840-1921), profesor universitar, este întemeietorul şcolii
marginaliste austriece şi unul din autorii teoriei marginaliste şi a teoriei imputaţiei.
Principalele sale lucrări sunt : „Fundamentele economiei politice”(1871); „Cercetări cu
privire la metoda ştiinţelor sociale, inclusiv a economiei politice”(1883) şi articolele :
„Contribuţie la teoria capitalului”(1888) şi „Banii – măsură a valorii”(1892). În
lucrarea „Fundamentele economiei politice”, K. Menger elaborează teoria valorii
întemeiată pe utilitatea finală. Astfel, teoria subiectivă a valorii se sprijină la Menger pe
conceptul de bun şi pe gradaţia nevoilor. Aceasta, deoarece, şi la el, utilitatea şi valoarea
sunt definite prin prisma legăturii cauzale dintre lucruri şi nevoile umane. În definiţia dată

33
de K. Menger bunurilor economice şi economisirii, el pune condiţia rarităţii pe primplan.
Din punct de vedere economic, bunurile nu pot exista decât în raport cu trebuinţele; în
acest sens, Menger defineşte un bun ca un lucru capabil să satisfacă o trebuinţă a omului
şi care este disponibil pentru aceasta. Menger face distincţia dintre bunuri economice,
care sunt rare, adică cantitatea disponibilă este insuficientă în raport cu trebuinţele, şi
bunuri libere, care sunt virtual nelimitatea în raport cu trebuinţele. De asemenea, Menger
clasifică bunurile economice în două categorii distincte : bunuri finale sau produse de
prim rang, care pot fi folosite direct de individul consumator şi bunuri intermediare sau
de rang superior, care nu pot fi consumate direct, ci pot fi folosite indirect ca mijloace
pentru producerea bunurilor finale. Această clasificare, Menger se foloseşte pentru a
defini valoarea, care nu poate fi raportată decât la bunurile economice. Numai raritatea
explică valoarea, iar analiza măsurii valorii diferă în funcţie de rangul bunurilor. Astfel,
pentru bunurile de prim rang, nevoile nu sunt pentru individ de aceeaşi importanţă, iar în
cadrul unei nevoi date, utilităţile dintr-un bun se raportează la grade descrescânde de
utilitate.
Menger considera că ştiinţa economică se preocupă, în mod deosebit, de bunurile
economice rare. Faptul că, Menger ca şi alţi autori foloseau criteriul rarităţii ca pe o
rafinare a definiţiei ştiinţei economice formulate în termeni de bunuri, nu este lipsit de
importanţă. După el, valoarea mărfurilor rezultă din raporturile lor cu nevoile noastre şi
nu este inerentă mărfurilor înseşi. În acelaşi timp, Menger apreciază că oamenii sunt
capabili să estimeze exact cantitatea de mărfuri necesare satisfacerii trebuinţelor lor,
precum şi să stabilească când aceste nevoi sunt cele mai mari. Satisfacţiile pe care le
obţin indivizii diferă în funcţie de importanţa pe care o au trebuinţele lor, iar
raţionalitatea economică implică o alegere, iar pentru K. Menger „alegerea este ezitarea
la margine”.
Pe de altă parte, principiul marginal are la Menger următorul enunţ : „tentativele
ulterioare pentru a satisface aceeaşi nevoie vor duce mai întâi la o satisfacţie mai mare
şi pe urmă la una mai mică, până ce la un moment dat, se poate concepe, un punct,
dincolo de care, pentru fiecare persoană, întrebuinţarea în continuare a respectivelor
bunuri folosite devine o problemă de completă indiferenţă, şi chiar, la urma urmei o
neplăcere”. Utilitatea foarte scăzută a ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri
de aceeaşi natură, poartă numele de utilitate marginală. În acest fel, Menger a explicat
mecanismul psihologic al evaluării valorii de întrebuinţare.
Pentru a ilustra relaţia complexă dintre natura şi intensitatea dorinţelor care
urmează să fie satisfăcute, cantitatea de bunuri disponibile în acest scop şi numărul de
unităţi efectiv consumate, ca bază a formării preţurilor în economia modernă de piaţă, K.
Menger construieşte un tablou al intensităţilor nevoilor de consum. Cu ajutorul acestui
tablou a lui Menger se poate evidenţia şi a doua lege a lui Gössen potrivit căreia
„raţionalitatea folosirii veniturilor este condiţionată de faptul că utilitatea marginală a
fiecăruia din bunurile economice cumpărate trebuie astfel făcută încât să aibă loc
egalizarea utilităţilor marginale ale tuturor acestor bunuri, respectiv ale venitului”.
În ceea ce priveşte valoarea de schimb, Menger consideră că ea decurge din
valoarea de întrebuinţare. Schimbul se efectuează, întrucât cumpărătorul şi vânzătorul fac
o estimare diferită a bunurilor ce au valori de întrebuinţare diferită. Astfel, prin schimb,
ambii parteneri obţin o satisfacţie. De asemenea, K. Menger consideră că preţul se
fixează în funcţie de condiţiile pieţei pe care însă nu le-a analizat.

34
Contribuţia esenţială a lui K. Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul
utilităţii marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie
psihologică. În consecinţă, în viziunea neoclasică, preţul bunurilor intermediare este
condiţionat de preţul bunurilor finale. Neoclasicii contraziceau astfel, punctul de vedere
liberal clasic, ca şi cel marxist, care explicau formarea preţurilor la bunurile de larg
consum pornind de la preţul mijloacelor de producţie, adică exact invers decât
procedează clasicii.
Eugene Böhm-Bawerk (1851-1914), profesor universitar, preşedinte al Academiei
Vieneze de Ştiinţe, economist de mare valoare în cadrul acestei şcoli, este cunoscut,
îndeosebi, prin ideile formulate în lucrările: „Fundamentele teoriei valorii
economice”(1880); „Capitalul şi dobânda”(vol.1 în 1884 şi vol. 2 în 1889) cu subtitlul
„Teoria pozitivă a capitalului”, şi în 1896 „Teoria lui K. Marx şi critica ei”.
E. Böhm-Bawerk face o expunere clară a teoriei valorii, urmând calea trasată de
Menger, dar are contribuţii importante în teoria preţurilor. Neoclasicii au încercat să
explice unicitatea preţului la bunurile de acelaşi fel la un moment dat, în pofida marilor
deosebiri dintre aprecierile subiective ale diferiţilor indivizi. El este de părere că, limitele
între care se stabileşte preţul pe piaţă pentru toate subdiviziunile bunului respectiv, în
ciuda utilităţii diferite a acestora, sunt date de aprecierile perechii marginale de vânzători-
cumpărători, prin care el înţelege perechea de negociatori cu distanţa cea mai mică între
preţul cerut de vânzător(limita minimă) şi preţul oferit de cumpărător(limita maximă). Pe
de altă parte, E. Böhm-Bawerk are merite deosebite în elaborarea teoriei referitoare la
capital şi dobândă. Fundamentul teoriei dobânzii elaborate de el are la bază distincţia
făcută între factorii de producţie originari şi cei derivaţi care conduce direct la formularea
problemei, respectiv originea dobânzii. Atât terenul, cât şi forţa de muncă sunt factori de
producţie originari sau primari a căror ofertă este, fie fixă, fie o funcţie a deciziilor
neeconomice, dar capitalul este un factor de producţie sau derivat a cărui ofertă este
dependentă de terenul şi forţa de muncă cheltuită pentru producerea sa în trecut. El
demonstrează că cea mai profitabilă durată a producţiei este în funcţie de rata dobânzii. În
privinţa originii dobânzii, Eugene Böhm-Bawerk arată că „dobânda se naşte din procesul
de împrumutare a venitului prezent în schimbul promisiunii venitului viitor”.

6.2.2. Şcoala engleză

Şcoala marginalistă engleză a fost iniţiată de W. St. Jevons, şi care a fost


continuată de Alfred Marshall şi A. C. Pigou.
William Stanley jevons(1835-1882) ţi-a expus ideile în mai multe lucrări, însă
forma mai dezvoltată şi sintetizată este „Teoria economiei politice”, publicată în 1871.
Jevons respinge principiul clasic al determinării valorii mărfii prin muncă şi elaborează o
teorie a valorii bazată pe utilitate. După părerea lui, valoarea depinde de gradul de
utilitate finală, care este o combinaţie între utilitate şi raritate. Prin utilitate, Jevons
înţelege „calitatea prin care un obiect răspunde dorinţelor noastre şi este considerată de
noi ca susceptibilă de a ne procura plăcere sau de a evita un efort”. Ea stă la baza
activităţii economice, deoarece are ca scop, de a procura omului maximum de satisfacţie
cu minim de efort. Meritul deosebit a lui Jevons este că a intuit fundamentele psihologice
ale valorii, pe care le va dezvolta şcoala austriacă.

35
Jevons a abordat teoria valorii la doi indivizi angajaţi într-un schimb de mărfuri.
În acest sens, schimbul nu poate avea loc decât dacă utilitatea marginală relativă a mărfii
primite depăşeşte pe aceea a mărfii date, pentru fiecare din părţile implicate în schimb.
Această utilitate marginaşă nu are o mărime constantă, ci se schimbă în condiţii diferite şi
odată cu schimbarea persoanelor implicate în schimb. În acelaşi timp, el a formulat legea
diminuării utilităţii marginale, arătând că forţa răspunsului la stimuli se diminuează cu
fiecare repetiţie a acestui stimul în cadrul unei anumite perioade de timp. Jevons a fost
primul care a negat că utilitatea este măsurabilă, dar a sugerat un mod de măsurare a ei
prin constanţa aproximativă a utilităţii marginale a banilor, procedeu pe care Marshall l-a
adoptat mai târziu şi l-a finalizat. Jevons a negat, de asemenea, posibilitatea de a face
comparaţii de utilitate interpersonală, arătând că teoria preţului nu necesită astfel de
comparaţii, dar a continuat să se refere la prosperitate, care implică atât măsurarea, cât şi
comparaţiile interpersonale.
De asemenea, teoria ofertei de forţă de muncă elaborată de Jevons reprezintă cea
mai importantă contribuţie adusă la principalul curent de gândire a economiei neoclasice.
Dacă efortul uman are valoare pozitivă când îi apreciem gradul de oboseală, arată el, forţa
de muncă va fi diferită atât timp cât individul beneficiază mai mult de satisfacţii decât de
insatisfacţii, s-a considerat că inutilitatea forţei de muncă scade mai întâi, şi apoi creşte cu
durat efortului, în timp ce utilitatea marginală a produsului pe care această muncă îl
produce scade monoton. Teoria lui Jevons impune ca unităţile de efort depuse de om să
fie de aceeaşi eficienţă, de-a lungul zilei de lucru. Mai mult decât atât, se presupune
inexistenţa simetriei între factorii care determină cererea şi oferta de forţă de muncă.
Critica cea mai severă este că teoria lui Jevons pare să nu fie de acord cu metodele tipice
de angajare a forţei de muncă, într-o economie modernă. Ideea că muncitorii îşi pot
echilibra eforturile împotriva recompenselor este destul de realistă când muncitroul se
află faţă în faşă cu nivelele date ale plăţilor şi îşi ajustează oferta de efort astfel încât să-şi
maximalizeze venitul şi să minimalizeze sacrificiul aubiectiv. Dar, în condiţiile fabricilor
moderne, serviciile forţei de muncă sunt vândute, în general, în vrac, pe principiul a lua
pentru a da. Muncitorul poate lucra suplimentar până la punctul la care utilitatea
marginală a venitului egalează inutilitatea marginală a efortului. Inutilitatea muncii este
în funcţie nu numai de durată şi intensitate, ci şi de mediul şi calitatea muncii prestate,
care se află sub controlul muncitorilor. Ideea lui Jevons, despre muncitorii care îşi
determină în mod liber orele pe care le lucrează, nu se potriveştempur şi simplu cu faptele
de pe piaţa forţei de muncă. În pofida acestor obiecţii, Marshall şi edgeworth au acceptat
analiza făcută de Jevons asupra curbei ofertei de forţă de muncă pe termen scurt. Ei au
insistat asupra faptului că posibilitatea de avaria intensitatea muncii, existenţa salariilor
pe bucată, flexibilitatea orelor lucrate şi posibilitatea de a alege diferite ocupaţii cu durate
diferite de lucru, era destul de importantă pentru a lăsa moştenire concepţia jevonsiană cu
aplicabilitate generală.
Între alte studii inductive de pionierat ale lui Jevons se află pe cel al legăturii
dintre ciclurile petelor soalre şi activitatea de afaceri. Ideea că există ritmuri ale
temperaturii cauzate de activitatea soalră care afectează producţiile vegetale, la fel ca şi
activitatea economică, în general, nu este aşa de rea cum a fost prezentată. Dar cazul
statistic al lui Jevons este neconvingător şi el a încercat să arate teoretic cum această
perturbaţie sau orice altă perturbaţie, exogenă, este capabilă să genereze fluctuaţii
endogene.

36
Alfred Marshall (1842-1924), a fost prin excelenţă produsul unei universităţi
„viaţa sa, punctul său de vedere şi, inevitabil gândirea sa economică, emanau acel aer
de tihnă şi rafinament propriu mediului cambridgean”, cu preocupări importante în
domeniul teoriei economice generale, istorie economică, comerţ internaţional,
istoriografie, gândirii economice, etc. Lucrările cele mai importante sunt : „Principii de
economie politică” (1890); „Teoria pură a comerţului internaţional”(1879); „Industrie
şi comerţ”(1919) şi „Bani, credit şi comerţ”(1923).
Lucrarea sa fundamentală „Principii de economie politică” va cunoaşte mai
multe ediţii şi va marca, în mod deosebit, mulţi gânditori, în special pe Keynes, care
vedea în lucrarea lui Marshall începutul perioadei moderne a ştiinţei economice engleze.
După Blaug, „Principii de economie politică” lui Marshall trebuie considerată una dintre
cele mai durabile şi viabile cărţi din istoria economică. Cuvântul ce rezumă preocuparea
de bază a lui Marshall este cel de echilibru. El a fost preocupat, mai ales, de natura
autoadaptivă, autocorectivă a lumii economice. Keynes spunea că Marshall „a creat un
întreg sistem copernican, în care toate elementele universului economic sunt menţinute în
locurile lor prin contrapunere reciprocă şi interacţiune”. În viziunea lui Marshall
„raţiunea de a fi a ştiinţei economice ca ştiinţă distinctă este aceea că tratează, în
principal, despre acea parte a acţiunii umane aflată cel mai mult sub controlul unor
motive măsurabile”.
Principala sa contribuţie a fost sublinierea importanţei timpului, ca element
esenţial în realizarea procesului de echilibrare. În viziunea lui Marshall, echilibrul îşi
modifică semnificaţia sa de bază după cum, procesul de adaptare a economiei are loc într-
o perioadă scurtă sau una lungă. Marshall nu a ignorat problemele de interdependenţă şi
de echilibru general în interiorul unui sistem economic dat, dar a preferat să raţioneze în
situaţia de echilibru parţial, pe care îl consideră mai uşor de asigurat. Raţionamentele sale
sunt făcute pentru firme considerate reprezentative: este vorba despre firme de
dimensiuni medii care nu au decât o importanţă relativ scăzută faţă de restul economiei şi
care produc o marfă anume, ce nu absoarbe decât o parte relativ mică din venitul
consumatorilor. Aceste caracteristici pot fi precizate pornind de la analiza interacţiunilor
dintr-un sistem economic.
Marshall a adus o contribuţie importantă la studiul mecanismului de formare a
preţurilor, prin faptul că distinge preţuri specifice pieţei cu concurenţă perfectă şi pentru
situaţia de monopol. J. Schumpeter îl consideră pe Marshall ca fiind pionierul studiilor
concrete ale pieţei şi, în special, a concurenţei imperfecte. Considerând că prin
mecanismul de formare al preţurilor se poate asigura o rentă, Marshall generalizează
noţiunea de rentă formulată de Ricardo aplicând-o, în egală măsură producătorilor şi
consumatorilor. Renta este o plată pentru orice resursă, care nu poate fi mărită.
În ceea ce priveşte repartiţia veniturilor, Marshall rămâne fidel teoriei clasice pe
care o dezvoltă. Teoria repartiţiei se reduce la o teorie a preţurilor factorilor de producţie.
Marshall distinge patru factori de producţie : pământul, munca, organizarea şi capitalul,
care sunt remunerate prin rentă, salariu, profit şi dobândă. El înlătură astfel prejudecata
şcolii clasice, după care renta nu ar intra în costul de producţie. Spre deosebire de clasici,
care considerau că fiecare categorie de venit este supusă unei legi particulare, Marshall
susţine că toate veniturile sunt generate de aceleaşi legi; în perioadele scurte – legea
productivităţii marginale şi în cele lungi – legea costului de producţie. Teoria

37
productivităţii marginale nu este o teorie complexă a distribuţiei, după cum spunea el, ci
mai mult o teorie a forţelor care determină cererea de factori de producţie.

6.2.3. Şcoala elveţiană

Şcoala de la Lausanne are ca principali reprezentanţi pe Leon Walras şi Vilfredo


Pareto. Acest curent de gândire nu ignoră teoria utilităţii marginale pe care L. Walras a
prezentat-o printre primii.
Leon Walras (1834-1910), a fost profesor la Catedra de Economie politică a
Universităţii din Lausanne. Lucrările în care şi-a expus principalele idei sunt : „Elemente
de economie politică pură sau teoria avuţiei sociale” (1874-1877); „Studii de economie
socială”(1896); „Studii de economie aplicată”(1898); „Ecuaţiile schimbului”(1875) şi
„Ecuaţiile capitalizării”(1876).
Leon Walras este de părere că, economia politică este o parte a ştiinţelor sociale,
care se împarte în trei discipline : economia politică pură, economia politică aplicată şi
economia politică socială. Economia politică pură este teoria determinării preţurilor sub
un regim de liberă concurenţă absolută. Prin jocul liber al concurenţei, valoarea lucrurilor
se proporţionează cu raritatea lor. Ansamblul tuturor lucrurilor, materiale sau imateriale,
care sunt susceptibile de a avea un preţ pentru că sunt rare, adică în acelaşi timp utile şi
limitate în cantitate, constituie o formă a bogăţiei sociale. Din acest considerent,
economia politică pură este, de asemenea, teoria bogăţiei sociale.
Economia politică aplicată studiază concurenţa dintre agenţii economici, precum
şi moneda şi politica monetară, producţia, monopolurile şi sistemul monetar şi de credit.
Economia politică socială se ocupă cu studiul unei repartiţii mai echitabile a
bogăţiilor, cu probleme de politică economică, invocând intervenţia statului în economie
numai în măsura în care acesta nu putea înlătura piedicile din calea concurenţei.
Leon Walras conferă utilităţi cu carcter neutru, definind-o ca o simplă aptitudine a
unui lucru de a satisface o trebuinţă a omului. Utilitatea şi raritatea sunt noţiuni
inseparabile pentru el : acceptă ideea creşterii utilităţii în funcţie de cantităţile de produse
posedate. El a fost unul din puţinii autori care au subliniat faptul că raritatea ar fi un
posibil criteriu de definire a naturii activităţii economice. K. Wicksell remarcă că
:”noţiunea de raritate oferită de Walras pare să fie o noţiune mai corectă decât ideea azi
larg răspândită de utilitate marginală, pentru că dă o recunoaştere clară faptului că sunt
incluse şi exprimate în ea limitări ferme ale ofertei”.
Pe L. Walras l-a preocupat modul de formare a preţului de piaţă, preţ pe care îl
consideră un fenomen de schimb şi numai într-o măsură mai mică, fenomen monetar.
Consideră că cererea este în funcţie de preţ : ea se micşorează pe măsură ce preţurile
cresc şi invers; preţul se stabileşte la nivelul la care permite egalitatea între cerere şi
ofertă; ajustările se fac numai prin variaţia cererii şi preţului, deoarece L. Walras
raţionează pe termen scurt; echilibrul se stabileşte datorită mişcării cererii sau a preţului,
oferta nefiind luată în consideraţie, întrucât aceasta presupune modificări de structură,
ceea ce reclamă o perioadă lungă de timp.
Studiul schimbului, concurenţei şi preţului l-a ajutat să elaboreze o teorie a
echilibrului economic general, a cărui performanţă a determinat pe unii comentatori ai lui
Walras să-i atribuie „desăvârşirea supremă a ştiinţei economice teoretice”.

38
Vilfredo Pareto(1848-1923) este succesorul lui L. Walras la catedra de Economie
politică a Universităţii din Lausanne. Este cunoscut prin ideile formulate în lucrările sale
principale:„Manual de economie politică”(1906) şi „Tratat de sociologie
generală”(1916).
Pareto continuă şi îmbogăţeşte ideile lui L. Walras despre echilibrul economic
general şi se preocupă de apropierea dintre şcoala psihologică şi matematică, încercând să
se elibereze de hedonism şi să impună un caracter neutru judecăţilor sale privind
raţionalitatea proceselor economice. În teoria utilităţii marginale, Pareto a formulat o
critică dublă faţă de răspunsul dat de către fondatorii marginalismului în privinţa faptului
că utilitatea era considerată măsurabilă, cardinală. Critica constă în faptul că, termenul
însuşi de utilitate are, după părerea sa o conotaţie morală: el conţine implicit o judecată
de valoare şi, din acest motiv, Pareto sugerează ca el să fie înlocuit cu termenul de
ofelimitate, care nu prezintă aceleaşi inconveniente; el înseamnă acelaşi lucru, dar nu este
utilizat în limbajul curent. Astfel, el propune înlocuirea teoriei tradiţionale, cardinală,
printr-o teorie ordinală a utilităţii. În acelaşi timp, Pareto a sugerat înlocuirea cuantificării
cu clasificarea. Spre deosebire de ceea ce au crezut fondatorii acestui sistem, pentru a
reprezenta preferinţele consumatorului, măsurarea utilităţii nu este indispensabilă pentru
a ordona opţiunile. Teoria ordinală a utilităţii, reprezentată, în mod obişnuit, pornind de la
o formulare în termeni de curbe de indiferenţă a fost elaborată de Pareto şi reluată apoi de
Hicks.
În încercarea de a atenua subiectivismul utilităţii marginale, Pareto a căutat o bază
obiectivă pentru a explica preţurile şi implicit, comportamentul raţional al agenţilor
economici. În acest scop, el nu mai raţionează asupra utilităţii unui singur bun, ci asupra
unor cantităţi determinate de bunuri economice reale, de regulă, două bunuri
complementare. El caută să descopere care sunt combinaţiile posibile la fel de
avantajoase pentru consumator şi să determine limitele în care diferite combinaţii din cele
două bunuri sunt la fel de avantajoase. Această idee este exprimată grafic cu ajutorul
curbelor de indiferenţă. În viziunea lui, optimul economic se referă la formula cea mai
bună de alocare a resurselor limitate, disponibile şi care asigură nivelul relativ cel mai
înalt de bunăstare a întregii societăţi. Optimul paretian are la bază aprecierea că : ”orice
schimbare în repartiţia resurselor care ameliorează utilitatea anumitor agenţi fără a
diminua utilitatea nici unuia dintre ceilalţi trebuie să fie considerată o ameliorare” sau
altfel spus „optimul lui Pareto este poziţia pe seama căreia este posibil să îmbunătăţim
bunăstarea cuiva, în sensul deplasării sale la o poziţie pe care o preferă, transformând
bunurile sau serviciile prin intermediul producţiei sau schimbului fără a afecta
bunăstarea altcuiva”.

Teme de discuţie

ƒ Explicarea şi interpretarea tabelului intensităţii nevoilor de consum a lui K.


Menger.
ƒ Alfred Marshall şi sinteza teoriei valorii.
ƒ Determinarea ratei dobânzii şi gradului de ocupare a forţei de muncă la
Eugene Böhm-Bawerk.

39
ƒ Echilibrul general walrasian – apreiceri şi critici.
ƒ Semnificaţia doctrinară a teoriei echilibrului lui Leon Walras.

CAPITOLUL 7
DOCTRINA ECONOMICĂ KEYNESISTĂ

7.1. John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică

Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin întreaga sa activitate multilaterală
şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate, a dat naşterekeyne sismului, doctrină,
şcoală şi curent doctrinar la un loc, cu influenţă dominantă în gândirea economică a
secolului al XX–lea şi în politicile economice implementate în economia capitalistă
postbelică. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii ’50 ai secolului
trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie în elaborarea diferitelor teorii au
făcut apel la anumite elemente specifice ce au emers din gândirea spirituală şi de mare
forţă a lui John Maynard Keynes.Apariţiakeynesi smului pe scena teoriei economice, a
desăvârşirii economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929
– 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în
evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce
dominau gândirea şi politica economică din epocă. Keynes a fost „vârful de lance” al noii
orientări economice, cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în
funcţionarea automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei
statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru.
J. M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre deosebire de
concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de
muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului),
muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea
că exista şi o acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în
aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea efectiv folosită
înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes, muncitorii erau dispuşi să lucreze în
condiţiile oferite de piaţă, dincolo de această ofertă urmând să aparăşomajul involuntar.
Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care trecea economia
capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul
englez să afirme necesitatea intervenţiei etatiste în economie, sub formadirijismului,
aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era
văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru
asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru iniţiativa privată. Prin
aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip
mixt, intervenţia statului, în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare
urmând să aibă efect benefic asupra binelui public.
Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în principiul cererii
efective, compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de
bunuri – capital), adică de venitul efectiv cheltuit. Această enunţare a fost posibilă

40
deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de
lucru se disemina în trei direcţii principale: a)consum ; b)investiţii; c)tezau rizare. Ţinând
cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri nemaiintrând în
circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai cheltuielile legate de consum şi cele
privind investiţiile să constituie cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele
producţiei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei
producţii noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare
pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte
s-o consume la nivelul dat al ocupării”.
Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia
capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de
consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei
poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi
considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi
existenţa”.

John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică revoluţionară pentru o ţară
capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind de la studierea economiei acestei ţări (şi
nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 – 1933, cu scopul
de a oferi noi modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de depăşire
a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a vremii sale: şomaj în
proporţii sporite, crize economice, stagnarea producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea
celebrei sale teorii privind utilizarea mâinii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o
lucrare scrisă de economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 – 1964),
apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică” şi în care acest
autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia muncitorilor, deci a mâinii de lucru,
din ţările capitaliste: - creşterea însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor
parţiali); - diminuarea salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea
protecţiei sociale, ş.a.
Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi
de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în
economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent
nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia
etatistă, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau:
• Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea
cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă
politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe
pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută
în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea
emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă
la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.
• Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea investiţiilor, se traducea în
folosirea deficitului bugetar pentru finanţare, deoarece nu conta caracterul
productiv, dar mai ales neproductiv al investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes,
datorită existenţei

41
multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială, fiind generatoare de noi
locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie
existente.
1. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea finanţarea de la bugetul
statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare, deoarece nici efortul de
război, dacă stimula consumul şi investiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia
exclus din arsenalul politicii economice a statului.
2. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de politica salarială,
mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. De fapt,
politica de „îngheţare” a salariilor nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic
al reducerii salariilor reale, a făcut parte din politica economică concretă a
guvernelor americane şi britanice postbelice.
3. Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al utilizării mâinii de lucru,
activitatea de export corespundea actului investiţional, se impuneau eforturi
pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia
gândită o politică
economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a schimburilor prin
intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a fost tocmai concretizarea acestei
concepţii.
John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor fenomenului
economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel, scolasticii Evului Mediu,
continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl său, John Neville Keynes, în ceea ce
priveşte considerarea economiei ca o ştiinţă morală şi nu naturală. J. M. Keynes nu a mai
avut timp să vadă urmările deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului
teoriei şi practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera sa
capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele economice, aşa după cum
însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o scrisoare trimisă prietenului său., celebrul
scriitor şi dramaturg George Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste”, pe care
am utilizat-o şi eu în prezentul capitol, a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian
Revolution”, scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit într-o importantă
acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A.

7.2. John Maynard Keynes şi teoriile sale

7.2.1. Econometria şi costrucţia de modele econometrice

Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” -


Consecinţele economice ale păcii (1919), “A Treatise on Money” - Tratat despre bani
(1930), dar este cunoscut, mai ales pentru cartea sa, “The General Theory of
Employment, Interest and Money” - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi banilor (1936), care a revoluţionat ştiinţa economică susţinând finanţarea prin deficit
bugetar ca pe o cale de a pune capăt Marii Crize. El oferă soluţii sub forma creşterii
cheltuielilor publice.

42
Keynes considera că ştiinţa economică este o ramură a logicii, nu o ştiinţă
naturală. Economia era văzută ca o ştiinţă a gândirii cu ajutorul modelelor combinată cu
arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de ştiinţa naturii, materialul la care ea se
aplică nu numai că nu este constant, el este chiar neomogen în timp. Opinia lui, preluată
de fapt de la Robbins, este că economia, care se ocupă de motive, anticipări şi
incertitudini psihologice, este o ştiinţă morală, pentru că foloseşte preponderent
introspecţia şi judecăţi de valoare.
In ceea ce priveşte econometria, el crede că nu se poate ajunge foarte departe
decât inventând modele noi şi îmbunătăţite. In acest domeniu, progresul constă în
ameliorări progresive în alegerea metodelor. Pentru a-şi susţine mai ferm teoria, el îi
oferă drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College
Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu şi-a ameliorat modelul simplu
şi învechit pe care îl folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinţa de
a învăţa noi modele şi de a fi realist, şi-a încurcat modelele refuzând ideea de a folosi
scheme abstracte).
Pentru ca un model să nu-şi piardă generalitatea şi valoarea ca mod de gândire,
trebuie să nu conţină valori reale pentru funcţiile sale variabile, deoarece devine
inutilizabil. Keynes observă că în chimie, fizică şi alte ştiinţe ale naturii, menirea
experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantităţi şi factori
care apar într-o ecuaţie sau formulă; după aflarea acestora, ele rămân definitive. In
economie, a introduce cifre într-un model duce la anularea valorii sale, pentru că cifrele
nu se vor mai potrivi la o altă încercare. Concluzia sa este că a transforma un model într-o
formulă cantitativă înseamnă a-i distruge utilitatea ca instrument de gândire.

7.2.2. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea

Producţia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regulă, trece un timp între


suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de producţie şi cumpărarea efectivă a produsului.
In acest timp întreprinzătorul (privit atât ca producător, cât şi ca investitor) trebuie să se
ghideze după anticipările pe care le face în ceea ce priveşte preţul pe care-l va plăti
cumpărătorul.
Există două tipuri de anticipări: pe termen scurt, care se referă la preţul pe care
fabricantul îl aşteaptă pentru produsul său “finit” la momentul începerii fabricării; şi pe
termen lung se referă la veniturile viitoare la care se aşteaptă întreprinzătorul dacă
achiziţionează produse “finite” pentru a le adăuga la echipamentul său de producţie.
Comportamentul fiecărei firme va depinde de aceste anticipări, dar şi de cele ale
altora, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile.
In ceea ce priveşte influenţa acestora asupra folosirii mâinii de lucru, se va ţine
seama de echipamentul de producţie şi de stocuri, dar mai ales de anticipările curente
asupra viitoarelor costuri şi venituri. Deci modificarea anticipărilor are efect asupra
ocupării mâinii de lucru, dar acest efect va fi deplin doar după un interval de timp
considerabil. Keynes explică acest lucru în cazul anticipărilor pe termen scurt şi pe
termen lung. Pe termen scurt, schimbările ce survin în nivelul anticipărilor, atunci când
sunt în sens nefavorabil, nu sunt atât de radicale pentru a duce la încetarea lucrului în

43
procesele considerate eronate; când sunt în sens pozitiv, este nevoie de o perioadă de
pregătire a mâinii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmează a fi înlocuit
necesită în continuare mâna de lucru până la uzare; dacă schimbările sunt în sens
favorabil, este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situaţie.
In continuare Keynes vorbeşte de ocuparea pe perioadă lungă, ca fiind acea
situaţie conform căreia anticipările de un anumit fel se menţin o perioadă destul de lungă
pentru ca efectul asupra ocupării mâinii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este
posibil, datorită modificărilor dese în ceea ce priveşte anticipările, totuşi rezultă că
oricărei configuraţii a aşteptărilor îi corespunde un nivel determinat al ocupării pe
perioada lungă a mâinii de lucru.
Pentru a exemplifica, Keynes ia în calcul trecerea la o situaţie de perioadă lungă
ca urmare a unei modificări a anticipărilor. In cazul în care noul volum al ocupării va fi
mai mare decât cel vechi, se va observa doar o creştere a intrărilor, adică a volumului de
muncă în stadiile iniţiale ale noilor procese de producţie ( deci un spor iniţial al ocupării
modest).
Cu timpul, ocuparea va creşte treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decât
noua ocupare pe perioadă lungă. Acest punct culminant se explică prin volumul de muncă
necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticipărilor în noua
configuraţie. In timp, nivelul ocupării va scădea la noul nivel de perioadă lungă. Acelaşi
lucru este valabil şi în cazul în care acesta se situează sub nivelul iniţial, din aceleaşi
cauze volumul ocupării forţei de muncă va scădea sub noul nivel, revenind cu timpul la
acesta.
Rezultă din cele analizate că nivelul folosirii mâinii de lucru depinde de
configuraţia anticipărilor din acel moment, dar şi de cele care au existat în trecut, şi care
sunt întruchipate în echipamentul de producţie actual. Deci este corect spus că folosirea
actuală a mâinii de lucru este influenţată de anticipările actuale şi de echipamentul de
producţie actual.
Keynes considera că nu se poate evita luarea în consideraţie expresă a
anticipărilor curente pe termen lung, dar că este indicat acest lucru în cazul anticipărilor
pe termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra
acestor aşteptări; iar prognozele producătorilor sunt modificate mai degrabă în lumina
rezultatelor, decât pe bază de anticipări privind modificările viitoare. De altfel, efectele
asupra folosirii forţei de muncă pe care le au încasările realizate din vânzarea producţiei
recente şi cele pe care le au încasările scontate de pe urma vânzării producţiei în curs se
suprapun în mare măsură.
Cu toate acestea, în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată, aşteptările pe termen
scurt ale producătorilor se bazează pe aşteptările curente pe termen lung ale
investitorului, iar acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obţinute.

7.2.3.Starea de anticipare pe termen lung

Capitolul studiază o parte din factorii care determină randamentul în perspectivă


al unui bun. Mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi curba
eficienţei marginale a capitalului. Aceasta din urmă se poate calcula raportând preţul de
ofertă al unui bun de capital la randamentul său viitor (în perspectivă). De aceea, pentru a

44
înţelege mai bine factorii de care depinde mărimea investiţiilor, trebuie să analizăm şi
acest aspect.
Randamentul viitor al capitalului reprezintă fluxurile de venituri (suma
profiturilor) pe care un întreprinzător scontează să le obţină, după realizarea producţiei în
perioada de funcţionare a bunului de capital.
Randamentele în perspectivă depind, în principal de două grupe de factori,şsi
anume:
a) Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai puţin certe), precum:stocul
existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuală de mărfuri care necesită mai mult
capital.
b) Fapte viitoare (în legătură cu care se pot face doar prognoze), precum:
modificările viitoare de tip şi de volum ale stocului de bunuri capitale, modificările
gusturilor consumatorilor, cererea efectivă şi modificările salariului nominal.
Starea psihologică de aşteptare (denumită şi starea de anticipare pe termen
lung) este aceea în care producătorul evaluează cât va obţine pentru un produs atunci
când acesta va fi gata, dacă hotărăşte începerea producerii lui astăzi, cu utilajele existente.
Aceasta stare nu depinde doar de prognoza cea mai probabilă care poate fi facută, ci şi de
autoîncrederea cu care facem această prognoză.
Starea încrederii are o importanţă deosebită pentru că este unul din principalii
factori care determină curba eficienţei marginale a capitalului (curba cererii de investiţii).
In examinarea acestei stări, se presupune că nu au loc modificări ale ratei dobânzii şi că
schimbarea valorii investiţiilor se datorează doar unor modificări ale anticipărilor privind
randamentele lor în perspectivă. Anumite categorii de investiţii depind, nu atât de
previziunile întreprinzătorilor profesionişti, cât depind de aşteptările medii ale celor care
lucrează cu bursa. Apariţia hârtiilor de valoare şi a burselor pe care acestea sunt cotate a
condus la posibilitatea evaluării zilnice a multor investiţii.
Cunoştinţele pe care le avem, de obicei, cu privire la factorii care vor determina
randamentul adus de o investiţie în viitor, sunt foarte sărace, de aceea, pentru a reevalua o
investiţie existentă, se recurge la o “convenţie”. Aceasta se rezumă la a presupune că
starea de lucruri existentă în prezent, se va prelungi la nesfârşit. Dacă se poate conta pe
respectarea acestei “convenţii”, un investitor se poate autoîncuraja, deoarece riscul
pierderii investiţiei scade. Văzute din această perspectivă, investiţiile dobândesc un grad
mai mare de siguranţă pentru investitorul individual.
Puctele slabe ale “convenţiei” sunt accentuate de unii factori, din care amintim:
1) Creşterea ponderii acţiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau
parte la conducerea întreprinderii–deci nu cunosc perspectivele unei investiţii actuale sau
viitoare.
2) Existenţa unor fluctuaţii cotidiene ale profiturilor investiţiilor existente , care
deşi sunt trecătoare şi nesemnificative, tind să exercite o influenţă nejustificată asupra
pieţei.
3) Rolul psihologiei de masă a unui număr tot mai mare de indivizi neinformaţi
ce contribuie la schimbările bruşte ale preferinţelor colective. Atunci când există o
cantitate mică de informaţii, piaţa se confruntă cu valuri de optimism sau pesimism
neraţionale.
4) Starea creditului ceea ce reprezintă starea de încredere pe care o au instituţiile
care dau bani cu împrumut, în aceia care doresc să obţină bani de la ele. Prăbuşirea

45
preţului hârtiilor de valoare se poate datora fie stării de încredere a investitorului, fie
stării creditului, dar revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amândorura.
5) Concurenţa manifestată între profesioniştii cunoscători ( care posedă
capacităţi de apreciere şi cunoştinţe inaccesibile investitorului particular), ar trebui să
ducă la corectarea acţiunilor indivizilor neinformaţi.
Investitorul şi speculatorul profesionist se feresc în a face prognoze pe termen
lung în ceea ce priveşte randamentul unei investiţii. Ei prevăd însă modificările bazei
convenţionale a evaluării mai devreme decât cei neiniţiaţi, nefiind interesaţi de valoarea
reală a unei investiţii, ci de acea valoare pe care i-o va conferi piaţa în viitor, sub
influenţa psihologiei de masă.
Investitorul profesionist trebuie să anticipeze acele schimbări iminente care
influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei. Obiectivul real al celor mai
pricepute investiţii este de a “păcăli mulţimea” şi de a transmite mai departe moneda
falsă sau cea pe cale să-şi piardă valoarea. Americanii denumesc acest comportament “a
fi mai rapid decât glonţul“. Este necesar ca investitorii să ştie să facă o investiţie la
momentul potrivit, să plaseze hârtiile a căror valoare este în scădere şi să aibă mereu
“spatele asigurat” în cazul în care ar fi nevoiţi să se retragă din afacere (Keynes explica
aceste atitudini printr-o serie de tehnici numite: “tac”, “fată bătrână” şi “scaune
mobile”).
In cadrul pieţei, există două tipuri de investitori:
a) Investitori speculatori (“mai iuţi ca glonţul”) – sunt genul de persoane care
speculează ignoranţa celorlalţi. Se doreşte atingerea unui grad înalt de inteligenţă pentru
ca acesta să aleagă varianta de investiţie care crede că va prinde cel mai bine publicului
larg, nu aceea care îi place lui cel mai mult.
b) Investitori cu spirit de întreprindere (serioşi) – o astfel de persoană, dacă este
abilă va putea obţine profituri mari în perspectivă ghidându-se după cele mai bune
anticipări variabile pe termen lung (anticipări autentice).
Predominarea unor astfel de persoane pe piaţă este ameninţată de o serie de
factori precum:
¾ necesitatea unui bagaj mai bogat de cunoştinţe;
¾ un grad de muncă (efort) superior;
¾ asumarea unor riscuri mai mari ;
¾ necesitatea unui timp mai îndelungat până la acumularea de bogăţie.
Un investitor care vrea să ignore fluctuaţiile pe termen scurt ale pieţei, are
nevoie de resurse mai mari pentru a fi în siguranţă. El nu trebuie să opteze pe scara prea
mare şi nici cu bani împrumutaţi. La un anumit nivel de inteligenţă şi la un volum dat de
resurse, privind în viitor, el va obţine venituri mai mari de pe urma jocului.Speculaţia nu
este tot timpul superioară spiritului de întreprindere, dar cu timpul creşte riscul ca
speculaţia să predomine. Dacă pe o piaţă apare preponderent un flux continuu de spirit de
întreprindere, speculatorii sunt inofensivi.
Exemplele de pieţe folosite de Keynes sunt:
• piaţa din Anglia – piaţă bazată pe spirit de întreprindere. La bursa din Londra,
este redusă lichiditatea pieţei datorită diferenţelor mari dintre preţul de cumpărare şi
cel de vânzare (diferenţe încasate de miniştrii), comisioanele ridicate ale agenţilor de
schimb şi impozitul mare pe transferuri perceput de Trezorerie.

46
• piaţa din New York – piaţă speculativă. In SUA , spiritul de întreprindere
ar putea fi încurajat prin introducerea unui impozit de stat perceput la toate
transferurile.
Ideal ar fi ca investiţiile să fie achiziţii permanente şi indisolubile, pentru ca
investitorul să-şi concentreze perspectivele pe termen lung. Problema în acest caz vine
din partea lichidităţii pieţelor de investiţii. Fiecare investitor consideră că obligaţiile pe
care le contractează sunt lichide, dar acest lucru nu poate fi adevărat pentru toţi luaţi
laolaltă. Intotdeauna există riscul de a pierde banii investiţi, de aceea mulţi preferă
modalităţi alternative de păstrare a economiilor – tezaurizarea banilor. In concluzie, este
necesară organizarea unor pieţe pe care bunurile de capital să se poată transforma foarte
uşor în bani.
In afara de speculaţie, spiritul de întreprindere mai este influenţat şi de
optimismul oamenilor mai mult decât de anticipările matematice, pentru că nu pot fi
calculate precis profiturile ce urmează a fi obţinute. Prosperitatea economică depinde şi
de atmosfera politică şi socială în care se desfăşoară activitatea. Lângă încrederea pe care
întreprinzătorul trebuie să o investească în piaţa capitalurilor, se alătură şi încrederea în
guvern şi clasa politică în general.
Spiritul de întreprindere, întemeiat pe speranţe care se prelungesc în viitor, aduce
foloase colectivităţii în totalitatea sa. De aceea, deciziile umane nu pot depinde de
anticipări matematice riguroase, pentru că nu există o bază pentru astfel de calcule.
Persoana raţionala alege cât poate de bine între diferite alternative, făcând calcule acolo
unde poate, dar lăsându-se condusă şi de întâmplare sau stare psihologică.
Există şi factori care atenuează efectele ignoranţei umane în ceea ce priveşte
viitorul, deoarece există şi investiţii al căror randament în perspectivă este dominat de
venitul pe care îl aduc în viitorul apropiat. Aceşti factori sunt:
o dobânda compusă (în cazul serviciilor publice);
o probabilitatea învechirii (în cazul clădirilor).
In concluzie, Keynes afirmă că nu are încredere într-o politică pur monetară care
să influenţeze rata dobânzii, deoarece este puţin probabil ca fluctuaţiile prezentate mai
sus să fie combătute printr-o modificare a ratei dobânzii. El aşteaptă sprijin din partea
statului în organizarea directă a investiţiilor.

Teme de dicuţie

ƒ Accentuarea instabilităţii economiei de piaţă după primul război mondial şi


erodarea paradigmei neoclasice.
ƒ Caracteristici ale paradigmei elaborate de J.M. Keynes.
ƒ Modelul economic creat de J.M. Keynes pentru explicarea dezechilibrelor din
economia contemporană de piaţă.
ƒ Legile psihologice şi dezechilibrele economice.
ƒ Politica economică preconizată de J.M. Keynes şi rezultatele aplicării ei în
practică pe termen scurt şi pe termen lung.

47
CAPITOLUL 8
NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN

8.1. Neoclasicismul economic

8.1.1. Generalităţi
Economia neoclasică se referă la o abordare generală în economie care pune
accentul pe determinarea preţurilor, a producţiei şi a distribuţiei veniturilor în cadrul
pieţelor, prin intermediul cererii şi ofertei. Conform lui G.Grellet, un economist francez
teoria neoclasică se întemeiază pe date de pornire şi un model de comportament. Datele
de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scările de preferinţă ale
agenţilor economici şi despre cantităţile factorilor de producţie la începutul unei perioade.
Maximizarea obiectivelor agenţilor , în condiţiile constrângerii, din cauza datelor de
pornire constituie singura regulă de comportament al agenţilor. Aceasta se exprimă pe
piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi cererii. Funcţionarea pieţei permite să se
stabilească nivelul cererii, ofertei, preţurilor şi folosirii (factorilor de producţie şi forţei de
muncă).

Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor şcoli economice, astfel
că există mai multe păreri privind semnificaţiile acestui curent. Totuşi este recunoscut că
bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas
Sargent (Stanford) şi Robert Barro (Harvard). Ea se aseamănă mult cu abordarea
clasică în privinţa sublinierii rolului salariilor şi preţurilor flexibile, dar vine şi cu ceva
nou, aşa numitele aşteptări raţionale, prin care se caută să se dea o explicaţie unor
constatări de genul curbei Phillips.

Bazele, potrivit teoriei economice neoclasice fac referire la preţuri şi salarii care
sunt flexibile, iar oamenii se folosesc de toate informaţiile disponibile.Aceste două
postulate reprezintă esenţa concepţiei neoclasice despre activitatea macroeconomică.
Prima parte a acestei concepţii se apropie de ipoteza clasică a flexibilităţii preţurilor şi
salariilor, ceea ce înseamnă pur şi simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra
cerere şi ofertă. Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de
progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică şi teoria
comportamentului în condiţii de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze oamenii îşi
formează aşteptările pe baza celor mai bune informaţii aflate la baza lor. Astfel statul nu-
şi poate păcăli pe cetăţeni deoarece ei sunt bine informaţi şi au acces la aceleaşi
informaţii ca funcţionarii publici.

Legea pieţelor - subproducţia este imposibilă prin natura sa pentru că "ofertă


creează cerere". Argumentul este că nu există o deosebire semnificativă între o economie
de schimb monetar şi una de schimb în natură. Oricât ar produce fabricile, muncitorii pot
cumpără. Ideea a fost susţinută chiar şi în timpul Marii Crize când o pătrime din forţa de
muncă americană a fost trimisă în şomaj prin următorul argument: "şomajul care există la
un moment dat este produs în totalitate de obstacole fricţionale care se opun ajustării
instantanee a nivelului salariilor şi preţului. Legea pieţelor susţine că nu pot exista

48
perioade lungi de supraabundenţă. Dacă producţia s-ar modifica, preţurile ar scădea
pentru asigurarea vânzării producţiei obţinute în condiţii de ocupare maximă.

Aşteptările raţionale - aşteptările sunt foarte importante pentru viaţă economică.


Ele îi determină pe investitori să cheltuiască o anumită sumă de bani, iar pe consumatori
să hotărască dacă îşi economisesc veniturile. Cum poate însă ştiinţa economică să
abordeze într-un mod logic problema aşteptărilor? Economiştii neoclasici au răspuns la
această întrebare formulând ipoteza aşteptărilor raţionale. Potrivit acesteia, previziunile
sunt obiective şi se bazează pe toate informaţiile disponibile. Ipoteza aşteptărilor porneşte
de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. Mai controversată este ideea conform
căreia oamenii se folosesc de întreaga informaţie existentă şi de teoria economică.
Aceasta presupune că ei înţeleg modul în care funcţionează economia şi ce anume face
guvernul. Să presupunem astfel că parlamentul sporeşte întotdeauna cheltuielile în anii
electorali. Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale populaţia va anticipa acest comportament
şi va acţiona în consecinţă.

Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că,
datorită aşteptărilor raţionale, statul nu poate păcăli populaţia cu măsuri economice
sistematice. Concepţia economică neoclasică poate fi fructuos aplicată în multe ramuri
ale ştiinţei economice. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pieţei
muncii şi curba Philips. Şomajul - este şomajul voluntar sau involuntar? Şomajul
involuntar este o situaţie în care muncitorii calificaţi sunt incapabili să găseasca de lucru
la nivelul curent al salariului. Economiştii keynesişti cred că o parte importantă a
şomajului este de natură involuntară, mai ales în perioadele de recesiune. Dimpotrivă,
economiştii neoclasici cred că, în majoritatea cazurilor, şomajul este voluntar. In opinia
lor, piaţa muncii se redresează rapid după şocuri, deoarece salariile se modifică pentru a
se reechilibra şi oferta de muncă. Astfel, nivelul şomajului creşte în timpul recesiunilor
pentru ca tot mai mulţi oameni se află în căutarea unor slujbe mai bine plătite, şi nu
pentru că aceştia nu-şi pot găsi de lucru.Oamenii şomează pentru că şi-au părăsit slujbele,
căutând altele mai bine remunerate, şi nu pentru că salariile ar fi prea mari,cum se
întâmplă în cazul şomajului involuntar.

Curba Phillips - una din marile provocări căreia trebuie să îi facă faţă oricare
şcoală economică este aceea de a explica principalele reguli ce guvernează ciclul
economic într-un mod coerent şi în acelaşi timp, compatibil cu alte aspecte ale vieţii
economice. Concepţia economică clasică este atrăgătoare deoarece corespunde cu
majoritatea teoriilor privind cererea şi oferta. Provocarea constă în a explica cele mai
importante elemente ale ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui
Okun. Dacă nivelul şomajului este ridicat în timpul recesiunilor, nu se va spune pur şi
simplu că oamenii au hotărât că anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi.
Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globală din anii 1930 sau declinul înregistrat
în ultimii ani de ţările cu economie de piaţă?

Economiştii neoclasici consideră că percepţia greşită reprezintă cheia ciclurilor


economice. Ei cred că şomajul atinge niveluri înalte deoarece lucrătorii au o părere
confuză despre conjunctura în care se află economia ; ei îşi părăsesc slujbele de bună voie
în speranţa că vor găsi altele mai bine plătite, dar în cele din urmă ajung pe listele

49
şomerilor. Ori, în faza de expansiune a ciclului economic, producţia atinge niveluri înalte,
iar şomajul scade când oamenii, supraestimând valoarea salariului real sunt păcăliţi să
muncească mai mult. Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzătoare
inflaţiei. Potrivit teoriei economice clasice, curba Phillips pe termen scurt are forma unei
drepte verticale în punctul ce reprezentă rata naturală a şomajului sau nivelului de
echilibru. Această curbă este echivalentă dreptei clasice a ofertei agregate, situaţie în care
producţia nu este influenţată de cererea agregată.

Atunci de unde provin curbele Phillips în pantă descendentă? Ele sunt rezultatul
unui proces dinamic, în care oamenii se găsesc temporar într-o stare de confuzie privind
valoarea reală a salariilor. Spre exemplu, dacă Banca Naţională sporeşte neaşteptat
rezerva de bani, se ajunge la creşterea neaşteptată a salariilor şi preţurilor. Muncitorii
percep greşit evenimentele economice, neştiind că preţurile cresc la fel de repede ca şi
salariile, deci oferta de muncă creşte şi şomajul scade. Astfel, conform teoriei neoclasice,
curba Phillips aparentă pe termen scurt este rezultatul unor percepţii greşite a salariului
real şi a preţurilor relative.

8.1.2. Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică

Aprecierile exegeţilor occidentali, în faţa economiştilor de orientare neoclasică se


pun câteva mari categorii de probleme şi anume:

In ce condiţii o societate organizată pe criterii şi cerinţe ale pieţei poate să realizeze


echilibrul general şi optimul economico-social;

Ce se întâmplă când condiţiile respective nu sunt întâlnite în realitate;

In ce măsură este posibilă integrarea în mecanismele pieţei a proceselor şi


fenomenelor care, în mod tradiţional nu fac parte din ea, îi sunt exogene.Din
această categorie sunt mentionate mai întâi de toate mediul înconjurător, calitatea
lui, serviciile publice şi creşterea rolului statului în economie. Problemele
echilibrului economic au căpătat o importanţă majoră în proecupările
economiştilor neoclasici .Preocupările lor au fost stimulate de nepotrivirea dintre
postulatul realizării automate a echilibrului între cerere şi ofertă, care exclude
posibilitatea crizelor şi şomajului, pe de o parte, şi realitatea, care arată cu totul
altfel. Printre condiţiile realizării echilibrului, presupuse de modelul neoclasic, se
numără: funcţionarea nestingherită a mecanismelor pieţei; liberul arbitru al
agenţilor economici ; preţuri mici sş stabile;

Ele stau în atenţia economiştilor neoclasici şi realizarea lor este prezentată ca


posibilă, cu condiţia întrunirii unui număr de ipoteze. Cercetarea şi dezbaterile au fost
orientate în mare măsură asupra ipotezelor. Una dintre ipoteze este cea a concomitenţei
realizării echilibrului în toate cele patru pieţe : a mărfurilor, capitalului, forţei de muncă
şi monetare –ceea ce este greu aproape imposibil de realizat în condiţiile gradului mare
de complexitate, de interdependenţă între economiile lumii. O ipoteză a echilibrului de
piaţă este cea a suveranităţii absolute a cumpărptorilor de a dispune de cheltuirea
veniturilor lor, în timp ce în realitate intervin mulţi factori care determină o suveranitate

50
relativă. Modificarea frecventă a raporturilor dintre cerere şi oferta imprimă preţurilor un
caracter fluctuant .In economiile de scară industrial, producţia în serii mari are ca efect
creşterea productivităţii şi scăderea preţurilor până la un punct pe măsura creşterii
cantităţilor produselor .Din acest motiv, echilibrul general obţinut din intersectarea
curbelor cerere şi ofertă este pus sub semnul întrebării. Ipotezele menţionate pentru a se
putea realiza echilibrul sunt puţin satisfăcute în realitate, pentru că piaţa în stare dinamică
tinde mereu spre echilibru, dar nu îl atinge niciodată. Se ridică astfel problema limitelor
pe care le are piaţa în determinarea ofertei şi cererii, a preţurilor şi a calităţii mărfurilor
care se schimbă.

Remarcilor critice privind limitele economiei de piaţă în realizarea echilibrului,


economiştii neoclasici le-au răspuns în două feluri : nu a venit încă ziua în care ipotezele
teoretice să-şi găsească integral corespondenţa în realităţile practicii economiei de piaţă,
dar spre acea zi trebuie să se tindă; să se renunţe la conceptul de echilibru pentru a salva
cadrul conceptual al pieţei, dar în condiţii de dezechilibru sistemul de preţuri îşi pierde
caracterul de indicator al realităţii produselor,alocarea resurselor nu mai poate fi optimă,
îşi face apariţia subutilizarea factorilor.

Combinarea conceptului de echilibru cu cel de dezechilibru a pus problema regândirii


întregului sistem conceptual al economiei de piaţă pentru a-i asigura coerenţa avută până
la mutaţia respectivă. Piaţa este elementul fundamental al neoclasicismului. Dar nu toate
fenomenele unei economii ţin de piaţă. Unele sunt exogene. Problema este dacă, teoretic
şi practic, ele pot fi integrate pieţei ca să poată fi soluţionate prin ea. Pentru
exemplificare, se poate folosi funcţia economică a statului şi calitatea mediului ambiant.
Regula de fier a pieţei este schimbul: se dă ceva ca să se obţină altceva, ambele părţi ale
operaţiunii căutând să obţină avantaje. Servicii publice ca învăţământul sau apărarea
naţională nu se integrează în piaţă şi numai în parte se supun regulilor ei.

Toţi cetăţenii contribuie la alimentarea bugetului ţării în moduri foarte diferite, iar
serviciile publice de care beneficiază sunt independente de contribuţiile lor. Plăteşte sau
nu impozit, cetăţeanul se bucură de învăţământ şi apărare naţională. Ele sunt bunuri ale
societăţii de care beneficiază membrii ei după cum au nevoie şi ei şi societatea. Aceste a
sunt servicii colective indivizibile menite să contribuie la menţinerea macrocolectivităţii
în care trăiesc indivizii. In cadrul acestui sector, nu concurenţa este cea care
reglementează şi rezolvă problemele, ci reglatorii construiţi de forţa publică în economie
şi manevraţi prin politici determinate. Serviciile publice, neputând fi integrate de
neoclasici în teoria lor, sunt lăsate în afara modelului fiind apreciate ca excepţii de la
reguliile pieţei. Se fac şi încercări prin care să se arate că şi învăţământul, cel universitar
de exemplu, ar putea fi supus reguliilor pieţei. Plata pentru înscriere, frecventarea
cursurilor şi absolvirea să fie în funcţie de calitatea serviciilor oferite. In acest caz, ar
avea acces la un învăţământ de calitate superioară un număr mai restrâns de tineri, cei din
lumea bogată, ceea ce ar contraveni intereselor ţării şi regulilor democraţiei. In unele ţări,
învăţământul particular este finanţat de la bugetul central sau de la bugetele centrale,
pentru a îmbina interesele particulare cu cel general.

Problemele devenite atât de acute ale degradării mediului înconjurător, ale diminuării
şi epuizării resurselor regerabile sunt incluse de neoclasici în categoria efectelor

51
exterioare pentru că nu fac parte din niciuna din cele patru pieţe mentionate.Se poate
constitui, pentru ele a cincea categorie de piaţă dacă sunt internalizate în modelul
neoclasic al economiei de piaţă? Deteriorarea calităţii mediului înconjurător sub cele mai
variate forme-infestarea aerului şi apei, despăduririle, ploile acide, eroziunea solurilor,
epuizarea resurselor neregenerabile, etc,- aduce prejudicii colectivităţilor şi indivizilor,
agenţilor economiei. Factorii răspunzători de acţiunile deteriorării raporturilor dintre om
şi natură nu sunt constrânşi să plătească pentru prejudiciile aduse, ceea ce, în logica
pieţei, nu este ceva raţional şi contribuie la o alocare neraţională a resurselor. Câştigul
celor care cauzează o poluare (fiindcă nu fac cheltuielile necesare pentru a o preveni)
cauzează pierderi mari pentru alţii şi cheltuieli sporite pentru colectivităţi, societate.

Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizării efectelor externe,
ca cele ale poluării, sancţionându-se prin piaţă vinovaţii, prin obligarea lor de a face
cheltuielile necesare prevenirii poluării sau înlăturării ei în cazul în care s-a produs. Dar
cheltuielile de acest gen, dacă sunt încorporate în costuri, ridică preţul şi diminuează
capacitatea concurenţială a mărfurilor, iar dacă nu sunt incluse ele trebuie să fie suportate
din profit, care se diminuează.S-au propus diverse variante de soluţii; una dintre ele
constă în colectarea de către stat a amenzilor pentru poluare în condiţia ca el să acţioneze
în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător.In acest caz, funcţia economică a
statului creşte, ceea ce contravine condiţiilor de bună funcţionare a pieţei. O altă soluţie
ar fi obligarea celor ce deteriorează calitatea mediului să plătească despăgubiri celor
afectaţi. Acest lucru este, de obicei, imposibil pentru că determinarea vinovaţilor şi
păgubiţilor este dificilă.

În perioada 1933 – 1975 în ţările dezvoltate politicile economice au avut ca sursă


principală de inspiraţie dirijismul. După 1990, asistăm la o revigorare puternică şi
revenirea masivă la practicile economice de inspiraţie neoliberală în aproape toate ţările
lumii. Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken (1891-1950) în lucrarea
„Principii de bază ale politicii economice”, elaborată încă in perioada interbelică, dar
publicată postum. El dezvoltă teoria TIPURILOR IDEALE (ABSTRACTE) DE
ORGANIZARE A ECONOMIEI. Conform acestei teorii, întreaga dezvoltare economică
a societăţii umane se reduce la două tipuri: economia liberală de piaţă şi economia
centralizată.

Economia liberală de piaţă are următoarele trăsături:

acţiunea liberei iniţiative;


stabilirea legăturilor între întreprinderi prin intermediul pieţei;
stimularea producătorilor;
creşterea bunăstării tuturor.
Principiile care stau la baza acestui model sunt: libera formare a preţurilor;
concurenţa fără monopol; inviolabilitatea proprietăţii private; autonomia
întreprinzătorilor; rolul limitat al intervenţiei statului în economie. Toate acestea au la
bază legitimitatea proprietăţii private.
Economia centralizată are următoarele trăsături:
conducerea birocratică;
subordonarea întreprinderilor unui centru unic;

52
incompatibilitatea cu iniţiativa producătorilor;
lipsa stimulilor economici.
Într-o astfel de economie, toate proporţiile sunt stabilite subiectiv prin încălcarea
acţiunii libere a legilor obiective. Include ca forme concrete: economia sclavagistă,
feudală şi totalitaristă ( fascistă şi socialistă). Un asemenea tip de economie este iraţional
şi ineficient.
Conform teoriei neoliberale, statul poate interveni în societate şi deci în economie
numai în profitul intereselor private.
Deşi limitează rolul economic al statului neoliberalii nu se opun oricărei forme de
planificare economică. Maurice Allais vorbeşte de două tipuri de planificare:
a) Planismul concurenţial - în care fiecare agent economic este autonom, fiecare bun face
obiectul pieţei şi al mecanismelor cerere ofertă;
b) Planismul autoritar - în care preţurile şi cantităţile sunt stabilite prin plan central.
După părerea lui astăzi există două sectoare distincte ale economiei:
1. sectorul diferenţiat, cuprinzând industriile, unde tehnica optimă de producţie este
realizată prin cooperarea întreprinderilor diferite;
2. sectorul nediferenţiat, unde tehnica de producţie se realizează în întregime de
către o singură întreprindere.
Statul trebuie să planifice în mod necesar, mai ales primul sector pentru corelarea pe
principii economice a activităţilor. Acelaşi „stat” trebuie să-i împiedice pe proprietarii
privaţi să abuzeze de puterea lor.

8.2. Neoliberalism economic

8.2.1. Generalităţi

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic


care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care
urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice. Spre
deosebire de laisse-faire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenția
regulatorie a statului pentru garantarea piețelor funcționale. Ideea de a reformula ideile
liberalismului s-a pus în practică în diferite școli din Germania și Austria: pe de o parte,
în Ordoliberalismul școlii freiburgheze (economia de piață socială); pe de altă parte în
școala austriacă care este apreciată ca și clasic-liberală; și nu în ultimul rând în
monetarismul școlii din Chicago. În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe
Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu și pe Mihail Manoilescu. Principiile de bază ale acestui
curent erau: dezvoltarea industriei, proces de care depindeau modernizarea sociatății și
consolidarea independenței naționale; susținerea intereselor burgheziei naționale;
libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înșine; și un
regim parlamentar bazat pe votul universal.

Termenul neoliberalism a fost inițial o descriere proprie, însă în prezent este


folosit aproape exclusiv ca sinonim restrâns pentru termenul capitalism. Cei care sunt
pentru această definire a termenului, vorbesc de regulă despre o politică economică
liberală orientată înspre stabilitate monetară sau înspre un stat suplu, și sunt, în general,
împotriva statului social sau al statului prosper. Protopărinții ideilor neoliberale pot fi

53
considerați Friedrich Hayek și Ludwig von Misses, însă neoliberalismul ca școală nu
există. Se poate mai degrabă vorbi de o rețea diversificată, instituționalizată, în care
există păreri diferite, diferențiate, și care se și contrazic. Rezultatul unui așa-zis proces
orientat înspre piață este neprevăzut și deschis, Karl Popper vorbește aici (după părerea
criticilor, eufemistic) despre o societate deschisă. Hayek a dezvoltat până la moartea sa
neoliberalismul ca teorie dinamică a instituțiilor sociale.

Termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economiștii Friedrich Hayek, Wilhelm


Röpke, Walter Euken,și alții la o conferință din Paris, în anul 1938, pe tema dezvoltării
unui concept pentru o politică economică pe termen lung, care a fost înteleasă ca o cale
de mijloc între capitalismul pur și socialism. Conform acestui concept, intervențiile
statului în economie sunt doar atunci justificate și necesare când, de exemplu,
distorsiunile pieței sunt împiedicate prin monopoluri și carteluri.

Ordoliberalismul - prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a


neoliberalismului. Ca motiv pentru necesitatea unei reglementări cadru, ordoliberalismul
consideră tendința piețelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de
concurență. Ofertanții se unesc, formează cartele și se înțeleg asupra prețurilor, aspiră la
formarea de monopoluri și astfel pot să dicteze pe piață (stapânirea pieței). Concurența
destructivă poate câștiga predominanță față de concurența performantă. Problema pe care
statul trebuie să o rezolve ar fi, drept urmare, să dezvolte un cadru legal care să constea
factic din legi privind cartelul și concurenţa, transparența pieței, să sprijine accesul liber
la piață și să se îngrijească de stabilitatea nivelului prețului. Ideea socială și principiul
performanței, acceptarea ordinelor și descentralizarea trebuie să se reconcilieze unele cu
celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare.
Funcționarea deficitară a pieței este posibilă, în gândirea ordoliberală, acolo unde s-a
neglijat fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit - de exemplu în cazul lipsei unei
determinări a compensației pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul sau în
cazul măsurilor insuficiente împotriva formării cartelului.

Monetarismul - în afara spațiului german, varianta ordoliberală a


neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută, deoarece termenul neoliberalism a
fost înțeles în strânsă legătură cu monetarismul școlii din Chicago, cu reprezentantul
foarte cunoscut al acesteia,Milton Friedman. Monetarismul pornește în mod fundamental
de la stabilitatea sectorului privat. O justificare pentru încrederea în piața și în economia
privată, o gasim la Karl Brunner în The Moetarist Revolution, 1973: Sectorul privat
refractează deviațiile și le reformează într-o mișcare stabilizatoare [...] instabilitatile
principale și nesiguranțele proceselor economice își au originea în comportamentul
sectorului de stat. Nesigurantele includ, in mod special, programele de taxe si impozite si
programele de cheltuieli, cum ar fi măsurile luate de instanțele de intervenție.
Instabilitatea este atribuită, mai presus de toate,politicii monetare, politicii creditelor si
politicii fiscale. Și în cazul apariției monopolurilor, monetarismul, spre deosebire de
ordoliberalism se bazează pe piața liberă și consideră că pe termen lung mecanismele
auto-regulatorii ale pieței pot conduce la un echilibru al pieţei.

Deosebiri față de libertarianism - câteodată, liberalismul este considerat egal, în mod


eronat, cu libertarianismul. În acest caz este vorba despre un concept necunoscut în

54
Germania, concept care absolutizează dreptul la proprietate și respinge complet taxele și
politica socială și prin aceasta stă în opoziție față de neoliberalism. Scopul
neoliberalismului este de a asigura funcționarea ordinii specifice economiei de piață, de
a înfățișa eficient economia. Un stat prosper nu poate fi finanțat, pe termen lung, după
părerea multor liberali, deloc, greu sau doar la un nivel scăzut.

8.2.2. Elemente ale politicii neoliberale

Individualismul normativ: o sursă pentru deciziile politico-economice, este


preferința individuală a subiecților economici. Din cauza problemelor de agregare
a preferințelor individuale este exercitată o critică asupra programelor economice
guvernamentale, atunci când acestea derivă din principiile generale (respingerea
politicii de agendă). acest principiu se aseamănă cu principiul suveranității
populare din cadrul teoriei politice liberale.

Proprietatea privată/Privatizarea: în concepția neoliberală statul nu are datoria de a


fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat
respectiv datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din
domeniul infrastructurii (măsurile existențiale de prevedere) cum ar fi
telecomunicațiile, transportul, energia sau învățământul. Banca Mondială are ca
strategie supraordonată așa-numitul Private Sector Development, comparat și cu
conceptul Public Private Partnership. Statul trebuie să se îngrijească de piețele
funcționale printr-o politică concurențială și să prevină formarea piețelor de
monopol și a disfuncționalităților pieței. Preponderența de proprietate privată și de
forme regularizatoare ale economiei private față de influența statului derivează
uneori dintr-un anumit punct de vedere asupra teoriei economice a drepturilor
disponibilităților. Prin urmare, bunăstarea economică ar crește, cu cât crește
proprietatea din domeniul public. În cazul formelor regularizatoare socialiste s-ar
ajunge, dimpotrivă, obligatoriu la așa-numitul tragism Tragedy of the Commons
(tragedia comunelor).

Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze prețuri stabile,


printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică) și printr-un buget echilibrat.
Dintr-o politică monetară, a dobânzii și bugetară restrictivă rezultă o extindere a
administrației, o creare a unor unități parțial autonome și o degajare a diferitelor
teme publice în sensul unui management suplu.

Piața ca instrument de conducere: în convingerea neoliberală trebuie ca piața, deci


cererea și oferta să hotărască asupra tipului, prețului și cantității realizărilor
materiale și asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a
resurselor.

Concurența: statul se îngrijește de piețele funcționale și intervine în cazul piețelor


evident imperfecte, de exemplu prin taxe și impozite în cazul efectelor externe și
prin legile cartelului. Spre deosebire de neoclasicism, concurența s-a extins asupra
instituțiilor, cu părerea că cei mai supli supraviețuiesc pe piață, a cărei
însemnătate este recunoscută (noul instituționalism).

55
Deregularea: neoliberalii sunt pentru deregularea și liberalizarea economiei în sensul
unei reduceri a legilor și regulamentelor, atât timp cât acestea sunt considerare
birocratice și nu sunt neapărat necesare, deoarece prin aceasta acțiunile
economice individuale ar fi împiedicate.

Comerțul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea, în sensul unei


stimulări a comerțului liber între state, fie prin organizații globale cum ar fi WTO
și înțelegerile acesteia cu GATT, GATS, TBT, SPS, TRIPS sau fie prin zone de
comerț liber și mai multe zone economice speciale sau desființarea granițelor
statelor naționale. Conform evaluării neoliberalismului, comerțul liber ar conduce
la stimulatea bunăstării mondiale. Limitarea comerțului prin taxe vamale și
obstacole comerciale ne-tarifare și o stimulare a anumitor scopuri economice de
către stat prin subvenţii, conduce, după părerea neoliberalilor la inegalitate și
sărăcie în lume. Astfel, țărilor în curs de dezvoltare, de exemplu, le este greu să
țină piept concurenței cu țările agricole europene care sunt puternic subvenționate.
Neoliberalii le reproșează statelor industrializate faptul că doresc libertate
comercială doar pentru țările în curs de dezvoltate, însă nu vor să o introducă în
propriile țări.

Politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse, de exemplu sub
forma tarifelor proporționale sau a tarifelor în trepte și un sistem de taxe simplu în
locul unui sistem de dispoziții variate. Taxele indirecte sunt preferate celor
directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca o taxe duble, dar și
taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile
necesare pentru colectarea acestora. În general este favorizată scăderea taxelor
plătite de firme, mai ales că prin aceasta s-ar produce o creștere a încasărilor din
taxe.

Sistemul social: și în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluții


organizate privat în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin
aceasta trebuie realizată o administrare eficientă a mijloacelor cetățenilor.
Strategia pay-as-you-go este criticată, pe motiv că nu ar avea o bază solidă.
Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalității de
acoperire a capitalului. Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi
reconstruite: statul de realocare va fi demontat, iar sistemele economiei de piață
vor fi construite. Performanțele statului se vor concentra apoi eficient asupra celor
care au intr-adevar nevoie de ajutor social, deci asupra acelora care nu sunt în
stare să-și asigure traiul zilnic. Milton Friedman a sugerat aplicarea unei taxe pe
venit negative. Conform acesteia, autoritatea financiară ar plăti fiecărui plătitor al
cărui venit s-ar afla sub un minim fix, diferența de taxe obligatorii, fără să facă
alte cercetări.

Teme de discuţie

1. Metamorfozele liberalismului neoclasic.


2. Geneza şi evoluţia neoliberalismului în Germania.

56
3. Neoliberalismul american.
4. Concepţia lui Fr.A. von Hayek despre libertate şi statul de drept.
5. Concepţia lui Fr.A. von Hayek despre economia de piaţă şi ordinea liberală
în cadrul ei.
6. Concepţia lui M. Friedman despre economia de piaţă şi suveranitatea
consumatorului.
7. Teoria şi politica monetară în opera lui M. Friedman.
8. Revigorarea neoclasicismului şi neoliberalismului în ultimele două decenii ale
secolului XX.
9. Teoria capitalului uman şi a consumatorului la G. Becker.

CAPITOLUL 9.
TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE

9.1. Modelul MARXIST al creşterii economice

Modelul marxist de creştere economică este un model macroeconomic. În


modelul său Marx porneşte de la faptul că din produsul social trebuie asigurate:
a. înlocuirea capitalului constant consumat în ambele sectoare ale economiei naţionale;
b. refacerea prin consum individual, la acelaşi nivel, a forţei de muncă;
c. consumul neproductiv al întreprinzătorilor (din plusvaloare şi al sferei
neproductive);
d. sporirea dimensiunilor factorilor de producţie (în cazul reproducţiei lărgite);
Ca orice model prezentat, şi acesta porneşte de la o bază teoretic-abstractă de
reprezentare a condiţiilor de echilibru, la care realitatea se raportează ca la o unitate de
măsură.
Premisele de la care porneşte şi în funcţie de care a fost elaborat, sunt:
ƒ în model rămân constante: compoziţia organică a capitalului, coeficientul
capitalului, rata plusvalorii, productivitatea muncii, ritmurile de creştere ale
capitalului constant, ale celui variabil, ale plusvalorii, ale venitului naţional;
ƒ preţurile coincid cu valoarea, deci produsele se schimbă la valoarea lor;
ƒ întreg produsul social se realizează între graniţele naţionale;
ƒ mijloacele de muncă se consumă integral şi işi transmit dintr-o dată valoarea
asupra produsului finit.
În economie există două sectoare distincte:
Sectorul I: producător de mijloace de producţie;
Sectorul II: producător de bunuri de consum.
Dacă:
I (C+V+P) = Q1
II ( C+V+P) = Q2

57
unde:
C – valoarea mijloacelor de producţie consumate;
V – valoarea creată pentru sine;
P – plusvaloarea (plusprodusul)

În cazul reproducţiei simple condiţia echilibrului este:


I (V+P) =IIC
Iar în cazul reproducţiei lărgite:

I (V+P) >IICsau
I (V+P) cu condiţia v1 = c1

unde:
c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de producţie
suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite
c2 – capitalul constat acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor de producţie
suplimentare adăugate celor consumate şi înlocuite);
v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I ( sub forma muncitorilor suplimentari atraşi
în producţie alături de cei existenţi)

Ipoteza lui Marx potrivit căreia creşterea venitului naţional se realizează


exclusiv prin sporirea, an de an, a forţei de muncă ocupate, face ca condiţia
echilibrului dinamic I (V+P) >IIC să poată fi dezvăluită şi teoretizată, în forma ei cea
mai generală, (valabilă) pentru toate timpurile şi pentru fiecare economie naţională.
O regăsim, într-o formă sau alta, implicit şi în modelele care au ca ecuaţie a
echilibrului egalitatea dintre sumele economisite şi cele investite:
S=I

9.2 Teorii şi modele neoclasice de creştere economică

Modelele neoclasice de creştere economică şi teoriile corespunzătoare lor sunt de


inspiraţie liberală şi neoliberală. Asemenea teorii şi modele sunt, în general,
microanalitice (microeconomice) dar pot fi şi macroeconomice.
Operând cu teoria factorilor de producţie modelele neoclasice explică rezultatele
producţiei (venitul) îndeosebi prin aportul a doi factori:
• capitalul (K)
• munca (L)
Economiştii neoclasici ai creşterii economice presupun că factorii de producţie
sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite combinaţii ale factorilor producţiei în
obţinerea rezultatului final.
Expresa sintetică şi formalizată a acestor preocupări o constituie funcţia de
producţie Cobb-Douglas.
Forma generală a ei este:
Y = aΠ xiα i
unde:

58
Y – variabila dependentă (rezultatul, volumul producţiei, venitul, etc.) ;
a – constantă ;
Xi – variabile independente (factorii de producţie) ;
αi - coeficienţi de elasticitate.
Exprimă influenţa modificării variabilelor independente Xi asupra rezultatelor Y.
Pentru cazul celor 2 factori de producţie utilizaţi, funcţia devine:
Y = a • Lα • K β
unde:
α – arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a
factorului de producţie muncă (L) ;
β - arată cu câte unităţi se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului
de producţie capital (K) ;
În rândul acestor metode de creştere economică, modelul Solow-Swan
examinează rolul procesului tehnic în modificarea proporţiei dintre factorii de producţie
şi a calităţii acestora.
Autorii acestui model fac distincţie între trei tipuri de proces tehnic:
care economiseşte capital (când α>β şi α are tendinţă de creştere);
care economiseşte munca (β>α şi β are tendinţă de creştere);
procesul tehnic neutru, care lasă nemodificată proporţia dintre muncă şi capital (când
α=β şi raportul rămâne constant).
Cu ajutorul acestui instrumentar analitic au fost emise ipoteze şi întreprinse
investigaţii utile, referitoare la traiectoria optimă a producţiei şi cea a acumulării de
capital.

9.3. Teoria şi modelul HARROD-DOMAR

Teoria şi modelul lui Keynes erau dominate de primatul consumului şi al cererii.


Acestea şi-au găsit expresia în principalul paramentru al modelului său „multiplicatorul
investiţiilor” ( M = ΔY / Δl ).
Keynes a arătat cum se poate ajunge – pe termen scurt – la ocuparea deplină a
forţei de muncă. Dar, el nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite,
pentru ca economia să continue să producă la acest nivel (pe termen lung).
Analizele întreprinse de Harrod şi Domar asupra acestei probleme, au ajuns la
concluzia că pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung trebuie îndeplinite două
condiţii:
• În primul rând, economia trebuie să investească, în fiecare an, atât cât este necesar
pentru deplina ocupare a resurselor de muncă disponibile. Dacă investiţiile scad
sub acest nivel, cererea efectivă va fi insuficientă pentru a asigura ocuparea
deplină.
• În al doilea rând, pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung, ritmul creşterii
venitului naţional trebuie să egalizeze creşterea numerică (fizică) a forţei de
muncă plus creşterea productivităţii muncii.

59
Dacă, în fiecare an, numărul lucrătorilor creşte cu n%, iar productivitatea individuală
creşte cu a%, atunci pentru ocuparea deplină a resurselor de muncă, venitul naţional (Y)
trebuie să crească anual cu (n+a)%.
Adică:
Gy = n + a
Dacă venitul naţional creşte cu mai puţin decât atât, ocuparea nu va fi deplină,
adică vor exista şomeri.
Harrod introduce în modelul său „coeficientul marginal al capitalului”
(Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY) care este un parametru al producţiei şi ofertei.
Spre deosebire de modelul keynesist, care era static, Harrod şi Domar
elaborează un model dinamic de creştere economică.
Harrod arată că într-o economie dinamică se modifică:
ƒ nivelul venitului;
ƒ condiţiile fundamentale;
ƒ creşterea populaţiei;
ƒ progresul tehnic;
ƒ productivitatea muncii.
Pe Harrod îl interesează necesarul de economii care urmează a fi transformat în
capital pentru a realiza o economie dinamică. Dacă condiţiile fundamentale ale creşterii
economice (creşterea populaţiei şi productivitatea muncii) sunt variabile independente şi
cunoştinţele tehnice rămân constante, atunci nevoia de capital va creşte în acelaşi ritm cu
creşterea populaţiei şi ea va putea fi satisfăcută dacă populaţia economiseşte o fracţiune
constantă din venitul ei total. Mărimea acestei fracţiunii depinde de coeficientul
capitalului, iar dacă procesul tehnic este neutru, coeficientul rămâne constant.
Adică:
Δn
s, = • Cm
n
unde:
s, - înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY);
Δn
- rata de creştere a populaţiei;
n
Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY)
După ce se stabileşte astfel nevoia de capital suplimentar (ΔK) pentru ocuparea
deplină a forţei de muncă, Harrod urmăreşte să evidenţieze factorii care determină
„înclinaţia spre economisire”. „Teoria propusă de mine – susţine Harrod – presupune…
să împărţim economiile individuale în două părţi:
• cele ce-i sunt necesare omului pentru satisfacerea necesităţilor în timpul vieţii
sale;
• cele ce sunt destinate pentru transmiterea prin moştenire”.
Pentru a obţine „totalul tuturor economiilor societăţii…trebuie ca surplusul de
economii al corporaţiilor să fie adăugat la economiile particulare, care sunt determinate
de motivele personale”.

60
În modelul Harrod, în care coeficientul capitalului este constant, rata acumulării
este egală cu rata de creştere a populaţiei. Deci nevoia creşterii de capital (ΔK/K) va
creşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei, adică:
ΔK/K = Δn/n;
Iar această creştere va fi satisfăcută dacă:
s , = (Δn / n) • Cm sau
s , = ( Δk / k ) • C m
Δk s ,
sau dacă : =
k Cm
Harrod sesizează că între ritmul de creştere economică necesar utilizării maxime
a principalelor resurse (şi în deosebi a forţei de muncă ) şi ritmul înregistrat în realitate,
pot exista diferenţe.
Ecuaţia fundamentală a modelului său este:
G • Cm = s ,
sau
s,
G= sauG = s , ⋅ σ m
Cm
unde
G- rata creşterii economice (s,/Cm)
Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY).
S, - înclinaţia marginală spre economisire (ΔS/ΔY)
σ m - productivitatea marginală a investiţiilor (ΔY/Δl).
O asemenea relaţie presupune că, în mod obligatoriu, toate economiile societăţii
sunt investite.
Harrod distinge trei rate ale creşterii economice şi anume:
1. Gw – rata garantată (warranted rate of growth);
2. Gn – rata naturală (natural rate of growth);
3. Gt – rata reală (true rate of growth).
Rata garantată este aceea care asigură investiţiilor obţinerea venitului dorit; rata
naturală asigură ocuparea deplină a forţei de muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi
factori de producţie; iar rata reală este cea realizată efectiv.
Harrod conferă ratei garantate (Gw) rolul de factor principal al echilibrului şi creşterii
economice.
„Rata garantată oferă posibilitatea ca oferta şi cererea de mărfuri şi servicii să rămână
în stare de echilibru”. În mod implicit, atât Harrod, cât şi Keyes, fac din obţinerea
profitului scontat de întreprinzător, elementul hotărâtor al echilibrului.
Dacă :
Gw = Gn = Gt
economia este perfect echilibrată iar ocuparea resurselor de muncă este deplină.
Dacă:

61
ƒ Gt > Gw – dimensiunile capitalului sunt pentru întreprinzători ineficiente. Acestea îi
determină să sporească comenzile, fapt ce favorizează starea de expansiune
economică. Trebuie remarcat că într-o astfel de situaţie C>Cm, ceea ce înseamnă că
efortul investiţional pe unitate de venit scade în perioada de prosperitate ;
ƒ Gt<Gw – se reduce cererea de noi capitaluri iar activitatea economică se restrânge,
conducând spre recesiune economică. Totodată, C<Cm adică efortul investiţional pe
unitate de venit creşte în perioada de declin ;
ƒ Gt >Gn – înseamnă că creşterea economică se realizează în condiţiile folosirii unor
resurse suplimentare faţă de cele naţionale (provenite din emigraţie) ;
ƒ Gt<Gn rata creşterii anuale a venitului este inferioară celei necesare ocupării depline a
resurselor de muncă disponibile. În aceste condiţii apare şomajul;
ƒ Gn<Gw – creşterea economică poate fi încetinită din insuficienţa resurselor de muncă.
Situaţia poate fi depăşită numai dacă ţara respectivă beneficiază de imigraţie;
ƒ Gn>Gw – ritmul creşterii economice asigură investitorilor veniturile scontate, dar nu
se ocupă integral resursele de muncă. Există o presiune a ofertei de muncă asupra
locurilor disponibile din economie ceea ce va determina reducerea salariilor şi şomaj.
Dacă se elaborează teoria despre ratele garantate naturale şi reale de creştere,
Harrod consideră că în faţa ştiinţei economice stau 2 sarcini principale :
o lupta împotriva oscilaţiilor ciclice ale producţiei (împotriva îndepărtării lui
Gw de Gt).
o lupta împotriva depresiunii economice (împotriva îndepărtării lui Gw de
Gn).
Harrod apreciază că din punctul de vedere al rezolvării primei sarcini, politica
Keynesistă de manipulare a ratei dobânzii, este insuficientă. Dobânda este o sumă foarte
mică în comparaţie cu profiturile sau pierderile totale, care se înregistrează în condiţiile
oscilante ale preţurilor. El propune crearea unui fond stabilizator de marfă, care să
asigure schimbul unităţii băneşti pe un sortiment permanent de mărfuri, lichidând astfel
oscilaţiile ciclice ale preţurilor şi ale producţiei.
Rolul fondului stabilizator este dublu:
ƒ în perioada crizei de supraproducţie statul trebuie să cumpere mărfuri, împiedicând
reducerea producţiei şi scăderea preţurilor.
ƒ în perioada de boom trebuie să vândă marfă, prevenind creşterea exagerată a
preţurilor şi sporirea exagerată a producţiei .
Sumele încasate din vânzări se vor compensa cu cheltuielile de cumpărare şi deficitul
bugetar nu va lua proporţii îngrijorătoare.
În privinţa luptei înpotriva depresiunii cronice, Harrod, ca şi Keynes, propune
reducerea ratei dobânzii. Harrod nu acceptă însă măsuri de politică inflaţionistă, ci
propune: emiterea de obligaţii de stat fără dobândă, iar cu sumele obţinute să se crediteze
economia, fără dobândă. În felul acesta statul ar prelua de la populaţie economiile şi le-ar
transforma în investiţii pe termen lung.

62
9.4 Modelul input-output al creşterii economice
Acest tip de model prezintă un dublu avantaj faţă de cele anterioare:
Pe de o parte, au o arie mult mai largă de informare teoretică şi metodologică;
Pe de altă parte, pun în discuţie o problemă teoretică şi practică deosebit de complexă
şi anume aceea a interdependenţelor dintre compartimentele structurilor din
cadrul fiecărei economii naţionale.
Exemplul cel mai reprezentativ în această privinţă îl constituie modelul input-
output (balanţa legăturilor dintre ramuri), elaborat de W. Leontief.
Meritul principal al modelelor economice structurale constă în faptul că încearcă
să cuantifice, cu ajutorul unor coeficienţi, intensitatea fluxurilor între ramurile economiei
naţionale, oferind elemente valoroase pentru determinarea condiţiilor care se cer în
vederea respectării unor proporţii raţionale in funcţionarea normală a complexului
economic.
În acest model producţia fiecărei ramuri, notată X, (i = 1, 2,..., n) este descompusă
pe elementele de destinaţie: consum pentru producţia proprie şi pentru producţia altor
ramuri. Dacă notăm x;j Q = 1, 2,..., n) partea din producţia ramurii i care se consumă
productiv, într-o anumită perioadă, în ramura j, atunci producţia ramurii i se poate scrie
sub forma unei ecuaţii:
XI= xi1+xi2+…+xin
Pentru i = 1, 2, ... , n se obţine un sistem de ecuaţii care caracterizează relaţiile de
producţie-consum din economie:

X1=x11+x12+…+x1n
X2=x21+x22+…+x2n
………………………
Xi=xi1+xi2+…+xij+…+xin
………………………….
Xn=xn1+xn2+…+xnn
Elementele xij se numesc fluxuri interramuri. Cantitatea din producţia ramurii i
absorbită de ramura j, împărţită la producţia totală a ramurii j, este descrisă cu simbolul aij
şi este numită coeficientul intrărilor producţiei din ramura i in ramura j.
xij
aij =
xj
unde:
Xj- producţia totală a ramurii j.
Considerând că numărul ramurilor cuprinse în balanţă este n, deci i=j, modelul
matematic al sistemului închis al sistemului poate fi prezentat de următorul sistem de
ecuaţii:
a11X1+a12X2+…+a1nXn=X1
a21X1+a22X2+…+a2nXn=X2
…………………………….

63
an1X1+an2X2+…+annXn=Xn
sau, sub forma matriceală:
A⋅ X = X
În baza celor de mai sus, este evident că:
ƒ Suma coeficienţilor dintr-o coloană (după i=1; n) este egală cu 1
∑ aij = 1;
ƒ Suma totalurilor pe coloane (intrări) este egală cu suma totală pe linii (ieşiri)
(după i=1; j=1; n):
∑ ∑ aij X j = ∑ ∑ aij X j
sau:
(1-a11)X1-a12X2-…-a1nXn=0
-a21X1-(1-a22)X2-…-a2nXn=0
………………………………
-an1X1-an2X2-…-(1-annXn)=0
sau:
(1-A)X=0
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii de mai sus se obţine proporţiile dintre
necunoscutele X1,X2,…,Xn (producţiile globale ale ramurilor). Pentru echilibrarea
sistemului închis, suma livrărilor (ieşirilor) fiecărei ramuri către celelalte trebuie să fie
egală cu suma primirilor (intrărilor) de la celelalte.
Volumul producţiei fiecărei ramuri se poate exprima în unităţi naturale sau
valorice şi ca urmare vom avea: fie balanţă în expresie naturală, fie în expresie valorică.
Rolul cel mai important într-un tablou input-output revine coeficienţilor intrărilor
(aij) pentru că în funcţie de ei se poate stabilii, pe baze aproape de realitate, influenţele
producţiei unei ramuri asupra altora cu care au relaţii de „intrare-ieşire”.
Iată, deci, un exemplu de Model Input-Output, într-o economie de tip închis care
– presupunem – are trei sectoare:
Ramuri Agricultură Industrie Terţiar Consum Producţie
Produse final totală
Agricultură 15 50 20 45 130
Industrie 50 50 25 65 160
Terţiar 10 50 50 50 190
Cumpărări 75 150 95 160
Intermediare

Valoarea 55 40 65 160
adăugată
Intrări totale 130 190 160 480

Pe orizontală avem "IEŞIRI CÃTRE ALTE RAMURI"


Iată, de pildă, lectura liniilor (rândurilor). Exemplul de utilizare a producţiei
agricole.
Agricultura a produs 130 u.m. de produse agricole (output). 15 u.m. reprezintă
autoconsumul ramurii agricultură (de pildă, nutreţ pentru animale). 50 u.m. sunt output

64
orientat spre industrie şi sunt consumate productiv acolo (laptele pentru producerea
îngheţatei). 20 u.m. sunt ieşiri (output) pentru sectorul serviciilor ca factori de producţie
de origine agricolă (restaurantele folosesc carne, unt, etc.). 45 u.m. sunt ieşiri spre
populaţie (consumul familial de produse agricole).
Pe verticală avem "INTRÃRI DE LA ALTE RAMURI".Ilată, aici, lectura
coloanelor. Exemplul de cumpărări ale ramurii industrie.
Industria (agro-alimentară) utilizează 50 u.m. produse agricole intrate de la agricultură
(laptele pentru îngheţată). 50 u.m. produse (industriale) vor fi utilizate pentru autoconsum
(pânză pentru cămăşi). 50 u.m. vor fi intrări de la sectorul terţiar (transport, comerţ,
marketing, etc.). Industria a utilizat 150 u.m. sub formă de consumuri intermediare
diverse (inputuri de la alte ramuri) pentru a obţine o producţie proprie de 190 u.m., din
care 40 u.m. reprezintă valoarea adăugată.
În acest tablou, consumul final apare ca cea de a (n +1) coloană, iar valoarea
adăugat ca cea de a (n + 1) linie. În realitate, cea de a (n + 1) coloană şi cea de a (n + 1)
linie nu au acelaşi statut ca şi cele n linii şi n coloane. Cele n linii şi n coloane descriu
(singure) industriile cu tehnologiile date: agricultură industrie, terţiar.
De aici a venit ideea lui Leontief de a trasa un model deschis, cu coeficienţi
tehnici reprezentând cantitatea unui input necesara pentru a obţine o unitate de output.
Ramuri produse Agricultură Industrie Terţiar
Agricultură 15/130 50/130 20/130
Industrie 50/190 150/190 25/190
Terţiar 10/160 50/160 50/160

Leontief a emis ipoteza că aceşti coeficienţi tehnici sunt puţini sensibili la


variaţiile pe termen scurt. Ei pot, în aceste condiţii să servească la calculele matriciale
menite să fundamenteze deciziile de planificare a economiei naţionale.
1. Care este autoconsumul unei ramuri?
În exemplul nostru, coeficientul a11 = 151130, arată că 15 u.m. din producţia
agricolă se utilizează în ramura agriculturii pentru a obţine o producţie totală a ramurii de
130 u.m.
2. Care este dependenţa unei ramuri în raport cu alta?
Care sunt "locurile înguste", "ştrangulările" din economie? Nu ne serveşte la
nimic dorinţa de a spori producţia unei ramuri, dacă alte ramuri nu pot să furnizeze
factorii de producţie necesari. De asemenea, nu putem spori produc~ia unei ramuri, dacă
ieşirile spre alte ramuri de destinaţie nu permit acest lucru.
3. Care sunt consecinţele modificării activităţii unei ramuri asupra altora?
Unele ramuri economice au un efect de impulsionare asupra altora.
4. Dacă se relansează activitatea economică, în special consumul final al menajelor, ce
repercusiuni se vor produce asupra producţiei, ocupării, importurilor?
Într-o economie deschisă, relansarea producţiei într-o ramură, sau mai multe, care
consumă produse importate, va genera probleme de natura modificării acestor importuri.
Dacă ele nu se pot modifica corespunzător, nici dorinţa de sporire a producţiei ramurilor
respective nu va deveni realitate. La fel, producţia unor ramuri a căror producţie este
destinată exporturilor, va depinde în mare măsură - de posibilităţile de export.
Modelele input-output sunt deosebit de utile în procesul creşterii economice şi
chiar al planificării, întrucât oferă posibilitatea construirii de "scenarii alternative şi

65
comparative, fiecare dintre ele răspunzând unui ansamblu diferit de ipoteze referitoare la
structura cererii finale, schimbărilor în valoarea coeficienţilor de input incorporaţi în
diverşi vectori coloană ai coeficienţilor fluxurilor de capital, sau alte combinaţii.
Printre limitele acestor modele structurale reţinem:
ƒ Nu ierarhizează ramurile economiei naţionale după importanţa lor. Aici toate
ramurile sunt egale ca importanţă, ori în politica economică aplicată situaţia este
alta. De aceea, pentru a utiliza balanţa legăturilor ramurilor ca instrument de
planificare, trebuie introduse in model, ca variabile exogene, opţiunile de politică
economică. Oricum, prin balanţă se pot verifica dacă sunt sau nu sunt bine
fundamentate opţiunile de dezvoltare "exogene".
ƒ Modelele input-output nu pot surprinde corespunzător toate acţiunile speculative
din domeniul financiar;
ƒ Balanţa legăturilor dintre ramuri este mai mult un model de analiză postfactum a
realităţii economice şi mai puţin un instrument de previziune, de anticipare.
Întocmite cu mare regularitate, tablourile input-output la nivelul economiei naţionale
pot furniza preţioase informaţii asupra tendinţelor (cel puţin interne) de evoluţie a vieţii
economice.

9.5. Teorii şi modele globale de creştere economică


Ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită de modelele micro-
sau macroeconomice- prezentate până aici – şi accentuarea interdependenţelor dintre
economiile naţionale în perioada postbelică, au dus la apariţia unor probleme noi
("globale"), care condiţionează creşterea la scară naţională şi mondială. Ne referim,
printre altele, la aspecte cum sunt: problemele resurselor energetice şi de materii prime;
fluxurile internaţionale de mărfuri, bunuri (inclusiv metale preţioase) şi de capital,
circulaţia mondială a mâinii de lucru ("exodul creierelor"), transferul de tehnologie,
extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, speculaţiile financiar-valutare de mare
anvergură, cursa înarmărilor, problemele mediului natural; diversificarea fenomenelor de
criză şi agravarea lor etc.
Ca răspuns la aceste probleme şi extinzând metoda sistematică de abordare a
activităţii social-economice, a fost îmbogăţit instrumentarul analitic (şi sintetic) de
studiere a creşterii economice.
Au apărut astfel teorii şi modele globale de creştere economică.
Această orientare a fost stimulată mai ales de organismele internaţionale, printre care:
O.N.U. şi organizaţiile ei specializate (U.N.E.S.C.O., O.N.U.D.I., F.A.O., U.N.C.T.A.D.
etc.), "Clubul de la Roma"1, "Clubul de la Paris”, „Fundaţia internaţională pentru
alternativele dezvoltării”, „Centrul de studii economică-sociale ale lumii a treia”, precum
şi unele fundaţii naţionale de notorietate mondială: Fundaţia DAG HAMMARSKJOLD
(Suedia), Fundaţia BARILOCHE (Argentina), etc.

9.5.1. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero”


La cererea Clubului de la Roma, profesorul american Jay W. Forrester a
formulat o primă schiţă de model global („Lumea 1”) pe care a precizat-o ulterior

66
(„Lumea 2”), în care încearcă să desprindă tendinţele mondiale ale creşterii economice în
primele şapte decenii ale secolului XX.
Apoi el împreună cu alţi profesori2 de la Massachussetts Institut of Tehnology
(M.I.T.) elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits to Growth” („Lumea 3”)
considerată primul raport către Clubul de la Roma.
Autorii analizează cinci variabile ale creşterii economice:
1. populaţia şi dinamica ei;
2. capitalul, respectiv investiţiile succesive de capital şi procesul dezvoltării
industriei la scară planetară;
3. producţia agricolă mondială şi alimentaţia;
4. consumul de resurse neregenerabile;
5. poluarea mediului natural.
În lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creşterii economice există
strânse legături de interdependenţă. Folosind tehnica modernă de calcul, autorii
evidenţiază ritmurile creşterii economice la scară mondială în primele şapte decenii ale
secolului XX şi tendinţele înregistrate de cele cinci variabile.
Concluzia la care ajung este esenţialmente pesimistă. „Dacă tendinţele actuale de
creştere a populaţiei, industrializării, poluării, producţiei alimentare şi tendinţele epuizării
resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse în
decursul următorilor o sută de ani”.
Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele şapte decenii
ale secolului XX – a avut loc o creştere exponenţială (prin înmulţire) a celor cinci
variabile şi că dacă tendinţa continuă, omenirea va declanşa în jurul anului 2100 „o
prăbuşire neaşteptată şi necontrolabilă”.
Acesta se produce din cauza următoarelor împrejurări:
• insuficienţei de alimente pentru o populaţie care creşte mai rapid decât producţia
agricolă (populaţia în proporţie geometrică, producţia agricolă în proporţie
aritmetică. Se regăsesc aici idei din teoria lui Robert Thomas Malthus cu privire la
populaţie);
• insuficienţei resurselor (sau cel puţin a celor neregenerabile) pentru dezvoltarea
pe scară tot mai largă a industriei;
• ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea mediului_ natural ca urmare a
industrializării şi a consumului individual.
Soluţia propusă în raport constă în strategia "creşterii zero" (zero growth, teoria
zegistă). Conform acesteia, pentru prevenirea catastrofei previzibile, trebuie luate măsuri
ferme de menţinere a echilibrului creşterii şi dezvoltării la scară planetară.
Aceste măsuri vizează realizarea unui echilibru intre bucla pozitivă şi bucla negativă
a fiecărei variabile, fără ca aceasta să însemne stagnare economică.
De exemplu: investiţiile suplimentare de capital să fie egale cu amortismentul
capitalului fix în funcţiune; natalitatea să fie egală cu mortalitatea astfel ca sporul natural
al populaţiei să fie "zero"; etc. În felul acesta s-ar prezerva resursele, s-ar îmbunătăţi
starea mediului ambiant, s-ar evita cercul vicios de tip malthusian şi s-ar stabili corelaţii
corespunzătoare între numărul populaţiei şi producţia agricolă mondială, etc.

67
Modelul dinamicii mondiale şi teoria "creşterii zero" conţin importante elemente
raţionale:
1. Dezvăluie caracterul devastator al creşterii economice accelerate şi necontrolate
promovată de ţările avansate in primele şapte decenii ale secolului al XX-lea.
Aceasta a dus la risipă de resurse şi poluarea crescândă a mediului natural.
2. Atrage atenţia, în plină perioadă de expansiune economică, asupra caracterului
restrictiv al resurselor dezvoltării.
Pe lângă aceste merite incontestabile, modelul prezintă şi o serie de minusuri:
• Simplificarea excesivă a lumii şi a problematicii creşterii economice, prin
încercarea de a explica totul cu ajutorul celor cinci variabile;
• Ignorarea diversităţii lumii prin tratarea variabilelor doar la nivel global. Se face
abstracţie de existenţa statelor naţionale, de condiţiile economico-sociale,
geografice specifice, etc.;
• Făcând abstracţie de progresele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, de modificările
de structură, etc., modelul induce concluzii pesimiste, fataliste asupra viitorului;
• Aplicarea măsurilor propuse de teoria "creşterii zero" ar însemna, practic,
menţinerea nivelurilor de dezvoltare actuale ale ţărilor, a decalajelor, a
subdezvoltării. Din această perspectivă modelul propus nu poate fi, sub nici o
formă, acceptat.

9.5.2. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri)

Ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria "creşterii zero", în


anul 1974 apare lucrarea "Omenirea la răspântie" care avansează conceptul de creştere
organică3.
Autorii Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestel au studiat ţările lumii prin prisma
următoarelor cinci grupe de criterii:
tradiţii ;
stil de viaţă ;
nivel de dezvoltare economică ;
structurile social-politice ;
similitudinea problemelor cu care sunt confruntate.
Pe baza criteriilor de mai sus, ei au constituit zece regiuni mai mult sau mai puţin
omogene: America de Nord; Europa Occidentală; Japonia; Australia, Africa de Sud şi
restul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă; Europa Răsăriteană, Rusia şi ţările foste
U.R.S.S.; America Latină; Africa de Nord şi Orientul Mijlociu; Africa Tropicală; Asia
de Sud-est; China.
Autorii promit că diviziunea nu se va opri aici şi că modelul va funcţiona pentru
fiecare iară în parte. Cercetările au fost şi sunt, se vede uşor, foarte anevoioase întrucât se
încearcă elaborarea unor modele de creştere economică în condiţiile multicriteriale. În
afară de influenţele reciproce ale factorilor, legaţi de peste 100.000 ecuaţii, faţă de cele
câteva sute din modelul Meadows, se ia în considerare şi decizia umană, capabilă să
aleagă una din mai multe variante posibile. Modelul nu stabileşte preferinţele între

68
alegeri, servind doar informaţia asupra consecinţelor pe care un asemenea curs de acţiune
le atrage.
Modelul sistemului mondial structurat este deschis, adică, se presupune că există
o familie de parametri şi variabile care nu sunt specificate şi care reflectă opţiunile
grupurilor politice şi sociale ce orientează evoluţia sistemului. Acestea sunt variabile
"libere" fără precizarea cărora nu se poate "prevedea" nimic şi orice astfel de precizare
conduce la alternative diferite de evoluţie a sistemului.
Rezultă că demersul Mesarovic-Pestel este mai degrabă un instrument de analiză
de sistem a scenariilor viitoare decât de construcţie predictivă. În felul acesta modelul
marchează o îndepărtare de la întrebarea "ce va fi în anul 2000?" spre alt mod de a pune
problema: "ce consecinţe va avea în anul 2000 acţiunea X sau acţiunea Y?".
Aceasta înseamnă că prin model se încearcă stabilirea acţiunilor sau tendinţelor
necesare pentru ca în perspectivă anumite obiective să poată fi atinse.
Faţă de creşterea nediferenţiată (canceroasă) prezentă în teoria şi practica primelor
şapte decenii ale secolului, aici este vorba despre creştere organică, controlată.
Printr-o analogie cu natura (biologia), autorii fac distincţie între creşterea
economică nediferenţiată (care ar avea loc prin înmulţirea cantitativă, exponenţială a
rezultatelor din fiecare domeniu) şi creşterea diferenţiată sau organică (controlată prin
voinţă şi obiective) care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale.
În felul acesta noua concepţie respinge strategia "creşterii zero" şi se pronunţă
pentru continuarea unei creşteri de tip organic, controlată de oameni şi adaptabilă la
problemele complexe, prezente şi de perspectivă.
Studiul confirmă şi ideea că, dată fiind interdependenţa fenomenelor, problemele
nu se pot rezolva "pe bucăţi", ci în totalitatea lor, într-o viziune globală (prin cooperare
internaţională). De asemenea se pledează cu tărie opţiunea pentru criteriile pe termen
lung.
Noutatea metodologică şi calităţile dialectice ale cărţii nu o absolvă, totuşi, de
anumite minusuri:
1. lume cu 10 regiuni marchează un progres faţă de ipoteza globalităţii a lui
Meadows, dar este, totuşi, departe de lumea reală în care există peste 180 state cu
probleme mai mult sau mai puţin specifice. Chiar faţă de criteriile de clasificare
propuse, situarea unor ţări într-o grupă sau alta prezintă elemente de arbitrar (cu
excepţia grupelor 1, 3, 10).
2. Autorii înţeleg în mod specific relaţia între "independenţă" şi "interdependenţă".
După ei interdependenţa dintre state este invers proporţională cu independenţa,
ceea ce nu corespunde întru-totul realităţii prezente şi perspectivei previzibile.
3. Un model matematic, oricât de perfect ar fi el, nu poate surprinde aspecte
incomensurabile (tradiţii, relaţii sociale) care influenţează puternic procesele
creşterii şi dezvoltării sociale.
În esenţă, modelul Mesarovic-Pestel transmite un mesaj pozitiv şi se poate constitui
punct de plecare pentru cercetări viitoare mai profunde şi diferenţiate în problemele
abordate.

69
Teme de discuţie

• Contribuţiile economiştilor liberali neoclasici la dezvoltarea teoriei


schimburilor economice internaţionale în perioada interbelică.
• Paradoxul lui W. Leontief.
• Teorii despre schimbul inegal.
• Modelul Solow-Swan.
• Modele structuraliste de creştere economică.
• Modelul Forrester-Meadows şi teoria creşterii zero.
• Modelul mondial structurat şi teoria creşterii organice.

BIBLIOGRAFIE

1. Becker G., Capitalul uman, Editura All, Bucureşti, 1997.


2. Becker G., Comportamentul uman – o abordare economică, Editura All,
Bucureşti, 1994.
3. Blaug M, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992.
4. Friedman M, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
5. Frois A., Economie politică, Editura All, Bucureşti, 1998.
6. Tănăsescu E., Curs de istoria gândirii economice, Editura Evrika, Brăila, 2000.
7. Todosia M, Doctrine economice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.
8. Zeletin Ş., Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
9. Pohoaţă I., Doctrine economice universale, Editura Fundaţiei „Gh. Zane” Iaşi, 1995.

70