Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MICROECONOMIE
(în format electronic)
1
CUPRINS
2
Cap. 7 Productivitatea .........................................................................
7.1. Conceptul de productivitate şi principalii indicatori ......................
7.2. Importanţa şi căile creşterii productivităţii ...................................
3
14.2. Determinarea salariului ..............................................................
14.3. Conceptele de dobândă şi rată a dobânzii ....................................
14.4. Factorii de influenţă ai ratei dobânzii .........................................
14.5. Plafonarea ratei dobânzii şi efectele acesteia ................................
14.6. Conceptul de rentă şi condiţii de formare a rentei ........................
Bibliografie……………………………………………………………………………
4
Cap. 1 Constituirea economiei ca ştiinţă
6
cantitatea de muncă încorporată în acestea, măsurată prin
intermediul timpului de muncă necesar pentru producerea lor. Smith,
Ricardo şi Mill au fost preocupaţi şi de avantajele pe care le poate
obţine o ţară în cadrul comerţului internaţional. Cele mai cunoscute
sunt teoria avantajului absolut a lui A. Smith şi teoria avantajului
relativ sau comparativ a lui D. Ricardo.
Neoclasicismul s-a desprins din clasicism. Prima sa formă de
manifestare a fost curentul de gândire economică numit Revoluţia
marginalistă, caracteristic sec. XIX. În cadrul acestuia s-au dezvoltat
trei şcoli de gândire economică: Şcoala elveţiană de la Lausanne, al
cărui principal reprezentant a fost Leon Walras, considerat părintele
teoriei echilibrului economic general şi, de asemenea Vilfredo Pareto;
Şcoala engleză de la Cambridge, ai cărei principali reprezentanţi au
fost William Stanley Jevons şi Alfred Marshall; Şcoala austriacă de la
Viena, al cărui principal reprezentant a fost Carl Menger, alături de
Friedrich von Wieser, Eugen von Bohm-Baewerk, Ludwig von Mises
şi Friedrich von Hayek. Reprezentanţii revoluţiei marginaliste preiau
de la clasici ideea deplinei libertăţi de acţiune a agenţilor economici,
considerând că ea asigură realizarea intereselor acestora, analiza fiind
realizată la nivel microeconomic. Se consideră că producătorii
urmăresc să-şi maximizeze profitul, iar consumatorii urmăresc să-şi
maximizeze utilitatea economică. Principala formă a bogăţiei unei
naţiuni o reprezintă produsele, iar cea mai importantă activitate care
conduce la creşterea bogăţiei este schimbul, în centrul atenţiei
situându-se consumatorul. Preiau, de asemenea, ideea lipsei de
importanţă a monedei, considerând că echilibrul pe piaţa monetară se
realizează automat atunci când toate celelalte pieţe se află în
echilibru. Contrar clasicilor, neoclasicii elaborează teoria subiectivă a
valorii, conform căreia valoarea mărfurilor se stabileşte pornind de la
utilitatea acestora pentru consumatori şi de la raritatea mărfurilor.
Reprezentanţii Revoluţiei marginaliste au fost şi primii care au
introdus modelarea matematică în analiza fenomenelor şi proceselor
economice. Un rol important îl are calculul marginal, care se referă la
ultima unitate de produs sau de factori de producţie implicată în
activitatea economică.
Un alt curent de gândire economică desprins din clasicism în
sec. XIX a fost marxismul, care a preluat teoria valorii muncă, a
analizat rolul capitalului în cadrul procesului de reproducţie socială şi
a subliniat caracterul contradictoriu al progresului economic.
7
În sec. XIX s-a afirmat şi protecţionismul, al cărui principal
reprezentant a fost Friedrich List, în Germania. Protecţioniştii
consideră că statul trebuie să aibă in rol activ în viaţa economică a
naţiunii, prin adoptarea unor măsuri de protecţie a agenţilor
economici naţionali împotriva concurenţilor externi, în acele ramuri
în care există posibilitatea ca aceştia să se poată dezvolta cu succes.
Protecţioniştii pun, de asemenea, accentul pe activitatea de producţie
industrială, observându-se faptul că în cadrul comerţului
internaţional ţările care au cel mai mult de câştigat sunt cele care au o
industrie mai dezvoltată.
În prima jumătate a sec. XX, economistul britanic John
Maynard Keynes a revoluţionat gândirea economică mondială prin
teoriile sale, care constituie Keynesismul. Principala sa lucrare este
“Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”
(1936). Keynes face o analiză a echilibrului economic pe termen scurt,
la nivel macroeconomic. El consideră că este esenţială intervenţia
statului în economie, prin măsurile şi instrumentele de politică
economică de care acesta dispune, în vederea atenuării
dezechilibrelor macroeconomice grave. Keynes arată pentru prima
dată că se poate realiza echilibrul economic şi în condiţii de
subutilizare a factorilor de producţie, în anumite limite şi subliniază
rolul monedei, arătând că variabilele economice reale sunt influenţate
şi influenţează, la rândul lor, variabilele economice monetare. În
analiza investiţiilor şi consumului, el include veniturile, dar şi rata
dobânzii. Este definită şi preferinţa agenţilor economici pentru
lichiditate, aceasta depinzând de trei mobiluri – mobilul tranzacţiilor,
mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.
Din aceste doctrine de o importanţă fundamentală pentru
ştiinţa economică, s-au desprins, ulterior, o serie de alte direcţii în
gândirea economică, printre care: neokeynesismul, postkeynesismul,
instituţionalismul, monetarismul, sinteza neoclasică.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai gândirii economice din
România au fost Dimitrie Cantemir, care a abordat principii
mercantiliste în lucrarea sa “Descrierea Moldovei”, Nicolae Bălcescu,
principala sa lucrare fiind “Question economique des Principautes
Danubiennes”, protecţioniştii Dionisie Pop Marţian “Economia
socială”, Mihail Maniolescu “Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional”, liberalii Ion N. Angelescu, Virgil Madgearu, Vintilă
Brătianu şi Nicholas Georgescu – Roegen, reprezentant al
bioeconomiei.
8
1.2. Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice
1
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 20
2
R. Lipsey, K.A. Chrystal, “Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 57
9
respectiv al unor unităţi administrativ-teritoriale), macroeconomia (la
nivelul întregii economii a unei ţări) şi mondoeconomia (la nivelul
economiei mondiale).
10
1. Metoda logică şi metoda istorică. Metoda logică foloseşte
teoriile şi principiile deja cunoscute, în scopul determinării
modului în care se va manifesta un fenomen sau un proces
economic. Metoda istorică, în schimb, se bazează pe
observarea realităţilor concrete de la un moment dat,
urmând ca, pe baza acestora, să se formuleze ulterior
anumite legităţi de funcţionare sau de cauzalitate.
2. Metoda deducţiei şi Metoda inducţiei. Metoda deducţiei
porneşte, în analiza fenomenelor şi proceselor economice de
la ceea ce este cunoscut ca fiind valabil, ca mod de
manifestare, la nivelul unui întreg, al unui ansamblu de
fenomene din care face parte şi cel analizat, pornindu-se de
la premisa că fenomenul sau procesul analizat va respecta
regula de funcţionare a întregului din care face parte.
Metoda inducţiei se referă la observarea unui număr mai
mare de modalităţi de manifestare a unor cazuri individuale,
urmând ca apoi, pe baza lor, să se determine legităţi de
funcţionare valabile la nivelul ansamblului de fenomene
analizat.
3. Metoda statică şi metoda dinamică. Metoda statică permite
descrierea la un moment dat a unui ansamblu de fenomene
şi procese doar din punct de vedere cantitativ şi structural,
fără a se putea formula concluzii referitoare la aspectele
calitative. Fenomenele se numesc, în acest caz, variabile
economice de stoc. Metoda dinamică permite descrierea şi
analiza pe o perioadă de timp a unui ansamblu de fenomene
şi procese, atât din punct de vedere cantitativ şi structural,
cât şi din punct de vedere calitativ. Fenomenele se numesc,
în acest caz, variabile economice de flux.
4. Metoda analizei şi metoda sintezei. Metoda analizei
presupune studierea componentelor, respectiv factorilor
fenomenelor şi proceselor economice, pentru a determina
interdependenţa lor şi modul de funcţionare a întregului pe
care îl constituie. Metoda sintezei presupune studierea
fenomenelor şi proceselor economice ca ansambluri
complexe şi unitare.
11
Cap. 2 Bazele generale ale economiei
12
economia societăţii, se poate diviza în patru mari categorii de activităţi,
aflate în strânsă interdependenţă una faţă de cealaltă:
- producţia, care presupune generarea bunurilor şi serviciilor
- repartiţia, care include orientarea bunurilor şi serviciilor
produse către destinaţiile lor, precum şi distribuirea şi
redistribuirea veniturilor
- schimbul , care se referă în principal la operaţiile de vânzare –
cumpărare a bunurilor şi serviciilor
- consumul, care implică utilizarea efectivă a bunurilor şi
serviciilor
Activitatea economică din orice ţară se desfăşoară urmărindu-
se realizarea a trei corelaţii de o importanţă deosebită, numite
corelaţii economice fundamentale:
- dintre nevoi şi resurse
- dintre consum şi producţie
- dintre cerere şi ofertă
13
- concurenţa
- complementaritatea
- condiţionarea
Nevoile devin interese economice atunci când indivizii nu
numai că le conştientizează, dar se implică în diverse raporturi de
concurenţă sau de cooperare cu ceilalţi agenţi economici în vederea
satisfacerii lor în condiţii cât mai bune.
Satisfacerea nevoilor presupune utilizarea resurselor
economice, disponibile.
“Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi
servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.”6
Principalele categorii de resurse sunt:
- resursele primare, care includ resursele naturale şi resursele
de muncă
- resursele derivate, care trebuie produse de către oameni pe
baza resurselor primare.
Resursele naturale se pot, la rândul lor clasifica în funcţie de
posibilităţile de recuperare sau de gradul de regenerare a lor.
Singurele resurse regenerabile sunt pământul, apa şi aerul.
Ansamblul resurselor derivate este într-o continuă creştere, ca
tendinţă pe termen lung, pe măsura dezvoltării activităţilor
economice.
Resursele, spre deosebire de nevoi, sunt limitate la disponibilul
planetei noastre la un moment dat. Deşi în timp se poate vorbi despre
o creştere a cantităţii de resurse disponibile, precum şi a calităţii
acestora, totuşi resursele economice au fost şi rămân insuficiente în
raport cu nevoile, raportul dintre acestea putând fi simbolizat sub
forma relaţiei: N > R.
14
economice, oamenii se opresc la acele alternative prin care cred şi
speră să obţină câştigul net maxim.” 7 Agenţii economici trebuie să facă
întotdeauna alegeri în cadrul activităţilor economice pe care le
desfîşoară deoarece întotdeauna au la dispoziţie mai multe variante
posibile. Ei vor căuta să aleagă varianta pe care o consideră cea mai
avantajoasă, care corespunde celui mai mare câştig aşteptat şi celor
mai mici pierderi suferite de pe urma sacrificării celorlalte variante
care nu au fost alese.
Costul de oportunitate reflectă costul variantelor sacrificate sau,
altfel spus, câştigul maxim pe care respectivul agent economic l-ar fi
putut obţine dacă nu ar fi ales varianta respectivă, comnsiderată de
acesta ca fiind optimă. Costul de oportunitate există din cauza limitării
resurselor. Dacă ele ar fi nelimitate, nu s-ar mai pune problema
alegerii, iar costul de oportunitate s-ar reduce la zero.
Costul de oportunitate se poate calcula ca raport între cantitatea
sau valoarea alternativei la care se renunţă şi cantitatea sau valoarea
alternativei care a fost aleasă. Raţionalitatea impune ca mărimea
costului de oportunitate să fie cât mai redusă posibil.
Acest tip de cost este reflectat pe curba posibilităţilor de
producţie, care este ansamblul punctelor ce reprezintă combinaţiile
optime a două resurse sau două tipuri de resurse care pot fi utilizate de
către un agent economic pentru a produce două bunuri diferite sau
două tipuri de bunuri diferite. Ea se mai numeşte frontiera
posibilităţilor de producţie deoarece la un moment dat limita ei
superioară nu poate fi depăşită cu resursele disponibile în acel
moment. Dacă activitatea economică s-ar desfăşura sub această limită
ar reflecta faptul că agenţii economici nu respectă principiul
raţionalităţii. Prin urmare, toate combinaţiile posibile se găsesc strict
pe această curbă:
Bunuri
militare
A
B
D
0 Bunuri
7
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 43
civile
15
E C
16
prevăzute dinainte.
Cele mai des întâlnite sunt condiţiile de risc, care pot avea forma:
- riscul provocat de funcţionarea pieţelor
- riscul provocat de introducerea progresului tehnic şi de
succesul produselor realizate pe seama acestuia
- riscul provocat de acţiunea pe piaţă a concurenţilor
- riscul provocat de factori ce ţin de domeniul financiar
- riscul provocat de factori extraeconomici din domeniile
juridic, politic, social, natural
17
Cap. 3 Factorii de producţie
18
funcţie de eficienţa procesului de producţie, precum şi de cererea
exprimată pe piaţă.
Combinarea factorilor de producţie depinde de posibilitatea de
a respecta următoarele condiţii:
- complementaritatea factorilor de producţie, care arată care
dintre factori trebuie combinaţi pentru a se obţine un anumit
rezultat
- adaptabilitatea factorilor de producţie, referitoare la
cantităţile de factori care trebuie utilizate
- divizibilitatea factorilor de producţie, care arată dacă un
factor se poate diviza în părţi mai mici
- substituibilitatea factorilor de producţie, care reflectă
posibilitatea de a înlocui o anumită cantitate dintr-un factor
de producţie cu o cantitate dintr-un alt factor de producţie,
cu condiţia ca rezultatele obţinute să nu se diminueze
cantitativ.
Substituibilitatea se face de către producători pe baza
productivităţii marginale a fiecăruia dintre factori şi pe baza
costurilor de producţie pe care aceştia le implică.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un
factor Δx necesară pentru a compensa reducerea altui factor Δy astfel
încât nivelul producţiei să nu se modifice:
Δx
Rmg = - Δy
Q = A Lα Kβ
8
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 78
19
A este o constantă care cuantifică neofactorii: cunoştinţele
ştiinţifice, calificarea, informaţiile etc., L este factorul de producţie
muncă, iar K factorul de producţie capital total. Constantele α şi β
sunt pozitive şi subunitare şi respectă condiţia ca suma lor să fie egală
cu 1. Pe baza acestei relaţii, se poate calcula cu cât se modifică
rezultatele obţinute Q atunci când unul dintre factorii de producţie L
sau K se modifică cu o unitate.
Indiferent de modalitatea în care se determină rezultatele
producţiei, întotdeauna acţionează o lege economică, denumită “legea
randamentelor neproporţionale (sau descrescătoare)”, conform căreia
“la creşterea progresivă a cantităţii dintr-un factor folosit – celălalt
factor rămânând dat (constant) – producţia totală sporeşte mai întâi
într-o proporţie mai mare decât factorul variabil, iar apoi mai încet
decât acesta. Ca urmare, factorul are mai întâi randamente crescânde,
iar apoi descrescânde.”9
3.2. Munca
9
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 82
20
Din punct de vedere calitativ, factorul muncă este apreciat prin
prisma eficienţei muncii, unde un rol esenţial îl deţine pregătirea
profesională, calificarea indivizilor. Factorii care o determină ţin în
primul rând de reprezentanţii factorului muncă – creşterea nivelului
general de educaţie, asigurarea unei stări corespunzătoare de sănătate
a populaţiei, motivarea (în special cea materială), dar şi de calitatea
celorlalţi factori de producţie, cu care factorul muncă interacţionează.
3.3. Natura
3.4. Capitalul
10
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 37
21
arătând dreptul de proprietate al celor care deţin capitalul financiar
asupra activelor reale pe care acesta le reprezintă.
Forma bănească a capitalului nu reprezintă un factor efectiv de
producţie. Cât timp banii sunt stocaţi sub forma capitalului financiar,
ei sunt doar un factor potenţial de producţie.
Fluxul circular al capitalului de poate reprezenta astfel:
B1 – K – M – B2
ceea ce arată faptul că banii aflaţi sub forma capitalului financiar (B1)
se transformă în capital real atunci când sunt utilizaţi pentru
cumpărarea elementelor de capital tehnic (K), apoi acesta se
transformă în produse, care se vând pe piaţă, deci sunt mărfuri (M), în
urma vânzării producătorul încasând anumite sume de bani (B2).
Capitalul tehnic se împarte în două mari categorii:
- capitalul fix, care participă la mai multe cicluri de producţie,
se înlocuieşte după mai mulţi ani de funcţionare şi se
consumă treptat (clădiri, utilaje, maşini, instalaţii,
computere etc.);
- capitalul circulant, care participă la un singur ciclu de
producţie, se înlocuieşte imediat după încheierea acestui
ciclu şi se consumă integral sau este profund transformat în
cadrul acestuia (materii prime, materiale auxiliare, apă,
combustibil, semifabricate etc.).
Consumarea traptată a capitalului fix reprezintă uzura, care
poate fi uzură fizică sau uzură morală. Uzura descrie pierderea
treptată a capacităţii de funcţionare a elementelor de capital fix. Dacă
aceasta este cauzată de utilizarea în producţie sau de acţiunea
agenţilor naturali asupra capitalului fix, ea se numeşte uzură fizică,
iar dacă este provocată de apariţia pe piaţă a unor elemente de capital
fix cu acceaşi funcţionalitate, dar mai noi şi mai performante sau cu
preţuri mai mici, atunci ea se numeşte uzură morală. Cele două tipuri
de uzură se produc în paralel, întotdeauna înaintea încheierii duratei
normate de funcţionare a capitalului fix. În mod normal, după
încheierea acestei perioade, capitalul fix uzat ar trebui scos din
funcţiune.
Formarea capitalului se realizează prin investiţii. Investiţiile
sunt sumele folosite pentru achiziţionarea elementelor de capital.
Atunci când sumele respective sunt folosite pentru a cumpăra
capitalul circulant necesar reluării producţiei şi de asemenea pentru a
22
creşte stocul de caital fix existent deja, sumele respective poartă
numele de investiţie netă. Dacă se adaugă la investiţia netă sumele
folosite pentru a înlocui capitalul fix uzat care a fost scos din
producţie (amortizarea), se obţine investiţia brută.
Valoarea productiei
Capitalul consumat
γK = Pr oductia realizata
11
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 84
23
- rentabilitatea, care demonstrează cpacitatea întreprinderii
de a obţine profit.
12
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 50
24
13
Fig. nr. 2 – Economia naţională
13
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 50
25
transporturi etc. În cadrul fiecărei ramuri activează un
număr de unităţi economice care desfăşoară activităţi
înrudite, similare. După activitatea economică
predominantă, de-a lungul timpului au existat mai multe
tipuri de economii: agrară, agrar – industrială, industrial –
agrară, industrială dezvoltată, tehnologică şi de
informatizare, bazată pe cunoaştere. Totalitatea activităţilor
economice dintr-o economie naţională se mai poate grupa în
patru sectoare principale: sectorul primar care se referă la
activităţile care desprind resursele din mediul natural în care
se află, cum sunt agricultura, silvicultura, pescuitul,
industria extractivă; sectorul secundar, care cuprinde
activităţile în care se realizează prelucrările ulterioare
industriale ale produselor rezultate din sectorul primar şi
construcţiile; sectorul terţiar, care cuprinde serviciile, cum
sunt transporturile, telecomunicaţiile, finanţele, comerţul,
serviciile furnizate de adminsitraţia publică centrală şi
locală; sectorul cuaternar, care se referă la activităţile de
comandă, de decizie, de planificare şi orientare politică şi
culturală, care se realizează de către Guvern sau marile
întreprinderi.
2. Structura organizaţională, ce corespunde grupării
activităţilor economice naţionale în sisteme şi subsisteme,
alături de subordonarea ierarhică a acestora. În această
grupare se porneşte de la cea mai simplă formă de organizare
care este unitatea economică. Unităţile sunt grupate, în
funcţie de tipul de activitate pe care îl desfăşoară, în
sistemele: productiv, comercial, financiar – bancar etc.
3. Structura tehnică corespunde dotării cu tehnică şi tehnologie
a activităţilor economice naţionale. Ea reflectă modul de
dezvoltare şi incorporare a cercetării ştiinţifice şi a
progresului tehnic în activitatea economică. În funcţie de
aceasta se pot distinge economii bazate pe munca manuală,
pe mecanizare, respectiv pe inteligenţă artificială. În general,
numai în ţările cele mai dezvoltate structura tehnică este
omogenă, adică toate ramurile şi subramurile economice
sunt dotate cu tehnică de nivel înalt. Majoritatea ţărilor se
caracterizează printr-o structură tehnică eterogenă, ceea ce
înseamnă că anumite ramuri şi subramuri economice
26
beneficiază de o dotare cu tehnică şi tehnologie avansate, în
timp ce altele nu sunt dotate cu tehnică de vârf.
4. Structura demoeconomică reflectă categoriile de populaţie
ocupată sau activă pe ramuri şi subramuri în funcţie de
diferite criterii economice sau demografice, cum sunt:
nivelul de pregătire profesională, tipul de pregătire
profesională, vârstă, sex, mediul de provenienţă etc.
5. Structura teritorială reflectă repartizarea activităţilor
economice în teritoriu. Iniţial, această structura s-a bazat
strict pe resursele naturale şi umane ce se găseau în fiecare
dintre zone, însă, în prezent, dezvoltarea pieţelor naţionale şi
a pieţei mondiale, precum şi a tehnologiei, a permis
dezvoltarea şi diversificarea acestui tip de structură.
6. Structura de proprietate clasifică activităţile economice
naţionale în funcţie de tipul de proprietate al celor care le
organizează şi desfăşoară. Relaţia de proprietate are atât o
latură economică, referitoare la raporturile dintre indivizi cu
privire la bunurile economice, cât şi o latură juridică,
exprimată de drepturile rezultate din dreptul de proprietate.
Proprietatea poate fi privată (bazată pe libertatea de acţiune
a agenţilor economici), publică (gestionată de către stat) sau
mixtă, atunci când se face o asociere între cele două forme de
proprietate, indiferent de proporţiile în care se face aceasta.
Proprietatea privată, la rândul său, poate fi individuală
(atunci când există un singur proprietar) şi asociată (atunci
când există mai mulţi proprietari asociaţi, fiecare
contribuind cu o anumită cotă). O formă de proprietate
privată în care există mai mulţi proprietari este şi cea
cooperatistă, în care răspunderea este mutuală. Există atât
cooperative de producţie, cât şi cooperative de consum sau
de credit.
27
persoane fizice sau juridice care posedă, într-un fel sau altul, factori
de producţie pe care îi utilizează şi/sau dispun şi consumă bunuri
produse în societate.” 14
Acţiunile pe care le desfăşoară agenţii economici se pot grupa în
trei mari categorii de operaţiuni economice: asupra bunurilor şi
serviciilor, de repartiţie şi financiare.
Agenţii economici se pot clasifica, în funcţie de criteriul
instituţional, adică de tipul de funcţii economice pe care le
îndeplinesc în: întreprinderi, gospodării, instituţii financiare şi de
credit, societăţi de asigurare, administraţii publice şi private, sectorul
extern.
Întreprinderile reprezintă agenţii economici care, utilizând
factori de producţie, produc bunuri şi servicii destinate vânzării,
scopul lor fiind obţinerea şi maximizarea profitului.
Gospodăriile se mai numesc consumatori sau menaje şi au ca
funcţie principală utilizarea sau consumul final de bunuri şi servicii
pentru satisfacerea nevoilor. Principala formă de venit a gospodăriilor
o constituie salariile, iar principalele destinaţii ale acestor venituri
sunt achiziţionarea bunurilor şi serviciilor care servesc consumului
propriu şi economisirea.
Instituţiile financiare şi de credit transformă şi redistribuie
disponibilităţile financiare ale agenţilor economici, pe baza sumelor
economisite de către aceştia în perioadele anterioare. Sopul lor este,
de asemenea, obţinerea profitului, calculat ca diferenţă între
încasările realizate şi cheltuielile efectuate.
Societăţile de asigurare sunt cele care transformă riscurile
individuale în riscuri colective, prin încasarea periodică a unor sume
de la agenţii economici asiguraţi.
Administraţii publice şi private au ca funcţie principală
producerea de bunuri şi furnizarea de servicii non-marfare pentru
colectivităţi. Administraţiile publice realizează redistribuirea
veniturilor şi, de asemenea, produc bunuri şi servicii publice, care
sunt oferite gratuit consumatorilor, fără ca aceştia să plătească pentru
ele (învăţământul public, protecţia socială, apărarea naţională,
justiţia etc.). Cheltuielile ocazionate de producerea lor sunt suportate
din veniturile încasate de stat, în principal din impozitele şi taxele
plătite de ceilalţi agenţi economici. Administraţiile private produc
bunuri şi servicii non –marfare, pe baza veniturilor obţinute din
14
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 57
28
contribuţii voluntare sau din prelevări din veniturile celorlalţi agenţi
economici (asociaţii, fundaţii etc.).
Sectorul extern grupează toate categoriile de agenţi economici
de mai sus din cadrul altor ţări cu care agenţii economici naţionali au
stabilit legături economice.
Cheltuieli pentru
bunuri şi servicii Încasări din vânzarea
bunurilor şi serviciilor
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
Bunuri Bunuri
şi servicii şi servicii
Gospodării Producători
(Menaje) (Întreprinderi)
Resurse Factori de
producţie
Piaţa
factorilor
Fig. nr. 2
Veniturile factorilor Plăţi pentru factori
15
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 64
29
Cap. 5 Tipuri de economii. Economia de piaţă
30
deci în propria gospodărie. Schimburile de produse erau rare şi nu
prezentau importanţă din punct de vedere economic. Productivitatea
era cea mai redusă, comparativ cu formele de organizare ulterioare,
iar gradul de satisfacere a nevoilor, de asemenea, era scăzut. Baza
economiei naturale a constituit-o proprietatea obştească, iar
diviziunea muncii era o diviziune naturală, bazată pe priceperea
membrilor obştii de a desfăşura anumite activităţi simple.
Faptul că membrii fiecărei gospodării îşi satisfăceau nevoile în
principal pe baza producţiei proprii, în mod direct, se numeşte
autoconsum. Acesta demonstrează şi faptul că economia naturală este
o economie închisă.
Pe măsura dezvoltării societăţii şi activităţilor economice, a
apărut economia de schimb, iar economia naturală a început să
deţină o pondere din ce în ce mai mică în ansamblul activităţilor
economice ale fiecărei ţări. Economia naturală nu a dispărut, ea a
continuat să coexiste alături de celelalte forme de economie, sau, în
prezent, se îmbinându-se cu acestea.
17
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 66
31
şi din cauza că unele bunuri erau perisabile sau, în special cele de
dimensiuni mari, nu puteau fi divizate. Aceste probleme în realizarea
trocului au impus apariţia unei mărfi care să fie general acceptată de
către participanţii la schimburi. Această marfă cu rol de intermediar
al schimburilor este reprezentată de bani. Iniţial, forma de bani au
îmbrăcat-o şi unele produse care erau mai căutate în acele societăţi –
piei de animale, aur sub diferite forme etc. Treptat, însă, au apărut şi
s-au folosit monedele metalice, în general realizate din metal preţios
– aur şi argint. Trocul există şi în societăţile moderne, dar are o
pondere foate redusă şi poate îmbrăca şi anumite forme speciale.
Dezvoltarea economiei de schimb a avut, de asemenea, ca bază
dezvoltarea proprietăţii private şi libertatea de acţiune a agenţilor
economici. Aceste condiţii sunt importante deoarece, dispunând de
libertate de acţiune, agenţii economici au putut să se implice în acele
activităţi de schimb şi nu numai din care au sperat că pot obţine
câştigurile maxime şi care, astfel, i-au motivat pentru continuarea şi
dezvoltarea activităţii. În plus, bunurile nu se mai aflau în proprietate
obştească, ci în proprietate privată, ceea ce îi stimula, de asemenea,
pe agenţii economici în îmbunătăţirea modului de desfăşurare a
activităţii, urmărind creşterea bogăţiei personale şi având autonomia
de a decide modalitatea în care o folosesc.
Creşterea productivităţii şi dezvoltarea producţiei a atras după
sine specializarea producătorilor pe activităţi din ce în ce mai înguste
şi realizarea unor bunuri din ce în ce mai diferenţiate, asigurându-se
o satisfacere într-un grad din ce în ce mai ridicat a nevoilor. În
economiile de schimb, a existat diviziunea socială a muncii, care s-a
adâncit permanent, odată cu dezvoltarea economică.
Economia de schimb a evoluat continuu, având, însă, forme de
manifestare diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
32
alocarea şi utilizarea resurselor societăţii în întreaga economie, atât la
nivel naţional, cât şi internaţional.”18
Trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă sunt:
- predominarea proprietăţii private, care coexistă împreună cu
proprietatea publică şi cu cea mixtă
- libertatea de acţiune a agenţilor economici şi autonomia
decizională a acestora; agenţii eonomici acţionează
urmărindu-şi propriile interese, în limitele cadrului legislativ
din fiecare ţară
- componenta centrală a economiei este piaţa, unde acţionează
toţi agenţii economici
- concurenţa este un element esenţial care reglează
mecanismul de funcţionare al economiei
- este o economie monetară, banii având un rol esenţial,
majoritatea bunurilor şi serviciilor fiind mărfuri
- preţurile se stabilesc liber pe piaţă, în principal în funcţie de
raportul dintre cerere şi ofertă; la acestea se adaugă
posibilitatea de intervenţie a statului asupra preţului sau a
firmelor cu poziţie dominantă pe piaţă
- agenţii economici urmăresc realizarea intereselor proprii,
ceea ce înseamnă că mobilul agenţilor economici producători
este profitul, iar al consuamtorilor utilitatea economică
- existenţa unui cadru instituţional care veghează buna
funcţionare a economiei
- intervenţia directă şi indirectă a statului în economie.
Ca forme pure de existenţă, se pot defini trei mari tipuri de
economii de piaţă: economia de piaţă perfectă; economia de comandă
sau planificată; economia de piaţă mixtă.
Economia de piaţă perfectă este un model teoretic care
corespunde tipului de concurenţă perfectă, în care agenţii economici
beneficiază de deplina libertate de acţiune pe piaţă, proprietatea
privată este predominantă, statul are o intervenţie minimă în
economie, concurenţa şi eficienţa sunt singurele care reglează
mecanismul economiei, intrarea şi ieşirea de pe piaţă a agenţilor
economici se face doar în funcţie de eficienţa acestora, preţurile se
formează liber pe piaţă, fără nici o intervenţie din partea statului sau
a vreunei firme, întrucât pe piaţă acţionează o infinitate de agenţi
economici de dimensiuni mici, cu forţă economică mică, ceea ce face
18
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 67
33
imposibilă controlarea sau influenţarea pieţei de către aceştia. Pe
piaţă predomină starea de echilibru economic, iar toţi agenţii
economici îşi pot satisface interesele fără a dăuna celorlalţi.
Economia de comandă sau planificată este opusul economiei de
piaţă perfecte. Predomină proprietatea publică, statul intervine
puternic în economie prin planurile anuale sau cincinale, stabilind
preţurile pe cale administrativă, cantitatea produsă etc., în dorinţa de
a reduce la minim dezechilibrele economice. Concurenţa nu îşi mai
poate îmdeplini rolul de reglator al mecanismului economic deoarece
libertatea de acţiune a agenţilor economici este îngrădită.
Economia de piaţă mixtă este tipul de economie care există în
prezent în toate ţările lumii, caracterizat printr-o combinaţie între
tipurile de economie prezentate mai sus. Libertatea de acţiune a
agenţilor ecoonmici se îmbină cu posibilitatea şi necesitatea
intervenţiei statului, atât la nivel microeconomic, prin agenţii
economici aflaţi în proprietate publică, cât şi la nivel macroeconomic,
prin pârghiile şi instrumentele de politică economică de care dispune
acesta.
Cap. 6 Întreprinderea
34
Factorii care influenţează localizarea întreprinderilor, conform
lui Umberto Toschi sunt: factori fizici şi naturali (solul, apa, structura
geologică şi morfologică, clima); factori demografici (numărul şi
densitatea populaţiei, distribuţia ei, dinamica demografică); factori
istorici (tradiţii, gradul de civilizaţie, organizarea politică); factori
topografici care ţin de factorii de producţie (poziţia materiilor prime,
factorului muncă, centrelor de consum, căilor de transport, porturilor);
factori tehnico – inginereşti (tipul de teren şi preţul acestuia,
adaptabilitatea la construcţiile deja existente, posibilitatea de
eliminare a deşeurilor); factori specifici procesului de localizare
(tendinţa de minimizare a costului, de aglomerare, posibilitatea de a
obţine rente, substituibilitatea, divizibilitatea tehnologică); alţi factori,
în special politici.
Factorii esenţiali care determină localizarea se referă la factorii
tehnici (materii prime, muncă, consum, transporturi, procesele
tehnologice, diviziunea muncii, organizarea întreprinderii), inerţie,
interdependenţe, factorii determinaţi de acţiunile de politică
economică a statului referitoare la valorificarea resurselor naţionale şi
locale, gradul de deschidere a economiei naţionale.
În ultimii ani s-au dezvoltat tot mai mult întreprinderile
multinaţionale, principiile pe baza cărora se localizează acestea fiind:
să dispună de materii prime strategice pentru dezvoltarea activităţii
industriale proprii şi să câştige noi pieţe internaţionale (favorizând
resursele din Africa şi Orientul Mijlociu); să utilizeze cât mai multă
forţă de muncă cu un cost scăzut pentru segmentele de producţie
standardizate (în special din Asia); să se extindă în ţările dezvoltate,
unde există cerere mare de consum ce nu poate fi acoperită din
producţia internă (periferia Europei); să stabilească la nivel mondial
o reţea de acorduri industriale, comerciale, financiare şi strategice cu
alte întreprinderi din alte regiuni ale lumii pentru extinderea
activităţilor şi sectoarelor de producţie.
Întreprinzătorul este cel care organizează activitatea, procură şi
decide utilizarea factorilor de producţie, conduce activitatea şi
urmăreşte obţinerea profitului, la un nivel cât mai ridicat posibil. El
încasează o parte din venit proporţională cu cota parte din factorii de
producţie care se află în proprietatea sa. Atunci când există mai mulţi
proprietari asociaţi, deciziile se iau pe baza voturilor din Consiliul de
administraţie, care elaborează şi coordonează politica economică a
întreprinderii.
35
6.2. Indicatorii activităţii întreprinderii
36
profitului în raport de varaibila producţie şi se egalează cu zero, se
determină punctul de maxim al funcţiei, adică acel nivel al producţiei
pentru care profitul este maxim. Deoarece derivata venitului în raport
de varaibila producţie arată cu cât sporeşte venitul dacă se produce o
unitate de produs în plus şi se vinde (venitul marginal), iar derivata
costului în raport de varaibila producţie arată cu cât creşte costul total
dacă producţia creşte cu o unitate (costul marginal), se ajunge la
concluzia că profitul este maxim atunci când suma încasată în plus din
vânzarea unei unităţi suplimentare de producţie este egală cu costul pe
care această unitate suplimentară de producţie îl presupune.
În afară de acest obiectiv principal, înreprinderea mai poate
avea ca obiective: maximizarea cifrei de afaceri; echilibrul activităţii;
menţinerea independenţei financiare; menţinerea unei anumite
poziţii sau cote de piaţă etc.
37
pentru a face faţă mai bine concurenţei internaţionale, pentru a
obţine câştiguri mai mari de pe urma comerţului internaţional.
Factorii principali care determină capacitatea unei ţări de a face
faţă concurenţei internaţionale sunt: cercetarea ştiinţifică; tehnologia
avansată; informaţiile; comunicarea; antreprenoriatul; învăţământul;
formarea profesională; intervenţia statului; structurile financiare;
infrastructura.
În ultimii ani, pentru accelerarea progresului tehnic, la nivel
european s-a pus accentul pe stimularea parcurilor ştiinţifice şi a
centrelor de inovaţie.
Parcul ştiinţific:
- este situat în proximitatea instituţiilor de învăţământ superior
sau a centrelor de cercetare avansată, care interacţionează între ele şi
stimulează crearea şi creşterea întreprinderilor inovative, promovând
transferul de tehnologii de la instituţiile academice şi de cercetare la
firmele şi organizaţiile care sunt situate în apropierea parcului;
- are ca funcţii principale: activitatea de cercetare; dezvoltare şi
proiectare; conceperea de noi produse şi dezvoltarea lor până la faza
de comercializare;
- activitatea de cercetare şi dezvoltare a întreprinderilor este
limitată la elaborarea prototipurilor, în timp ce fabricarea se face în
alte locuri.
Centrele de inovaţie:
- promovează crearea de noi întreprinderi mici şi mijlocii care
utilizează tehnologiile avansate şi a unei structuri destinate
satisfacerii cerinţele acestor întreprinderi implicate în dezvoltarea
noilor produse şi proceduri tehnologice cu risc ridicat de piaţă;
- desfăşoară o serie de activităţi de producere de servicii, care
cuprind consultanţă în materie de finanţare, comercializare,
tehnologie şi asistenţă de natură tehnică;
- deşi sunt parte integrantă a parcurilor ştiinţifice, de obicei
sunt implicate în proiecte de mai mare amploare decât acestea.
Pentru a se putea realiza într-un mod cât mai eficient posibil
interacţiunile dintre aceste structuri în cadrul circuitului economic,
sunt necesare:
- o structură urbană de o dimensiune adecvată, dotată cu
servicii profesionale, culturale şi sociale, necongestionată şi cu un
sistem natural şi ambiental atrăgător;
- o infrastructură capabilă să garanteze accesibilitatea cu
uşurinţă la căile de transport aerian, feroviar şi rutier;
38
- universităţi şi şcoli manageriale, instituţii de cercetare publice
şi private, care să ofere personal specializat şi know-how pentru
activarea proceselor de transfer tehnologic;
- forţă de muncă calificată pentru profesii tehnice şi ştiinţifice,
ca şi pentru activităţi productive şi manageriale;
- o reţea financiară capabilă să stimuleze iniţiativele de inovare
- o reţea de servicii pentru întreprinderi adecvată şi bine
articulată;
- un mediu socio-politic favorabil concentrării serviciilor
inovative.
Cap. 7 Productivitatea
productia obtinuta
W = consumurile de factori de productie
21
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 86
39
Deoarece este un indicator de forma efect / efort, întreprinderea
este cu atât mai eficientă cu cât obţine o productivitate mai mare. Cu
alte cuvinte, întreprinderile trebuie să urmărească drept obiectiv
maximizarea productivităţii.
Productivitatea se poate exprima atât în unităţi de măsură
naturale, cât şi monetare. Experimarea în unităţi naturale este mult
mai reprezentativă decât cea în unităţi monetare deoarece, de
exemplu, o creştere a productivităţii reflectă exact contribuţia
întreprinderii la această creştere. Exprimarea în unităţi monetare se
face înmulţind fiecare dintre variabilele din raport cu preţurile de
vânzare corespunzătoare, de pe piaţă. Astfel, producţia obţinută se
exprimă valoric, prin încasările obţinute din vânzarea produselor, iar
factorii de producţie consumaţi se exprimă prin cheltuielile făcute de
întreprindere cu procurarea acestora. Deoarece aceste variabile
depind de preţurile practicate pe piaţă, este posibil să rezulte o
creştere a raportului care reprezintă productivitatea numai de pe
urma modificării preţurilor, ca urmare a unei situaţii favorabile de pe
piaţă, a unui raport favorabil între cerere şi ofertă. În acest fel,
creşterea nu exprimă eforturile reale făcute de întreprindere pentru
îmbunătăţirea activităţii, ci doar o conjunctură favorabilă, care poate
fi de mai lungă sau mai scurtă durată.
Productivitatea se poate calcula atât la nivelul unei singure
întreprinderi, cât şi la nivelul unei ramuri economice sau chiar al
întregii economii naţionale. Atunci când se calculează la nivele de
agregare superioare, se calculează raportând sumele care reprezintă
efectele, la nivelul la care se face calculul, la sumele care reprezintă
eforturile făcute la nivelul respectiv.
Dacă se are în vedere ansamblul factorilor de producţie, se
determină productivitatea globală, iar dacă se calculează doar
productivitatea unuia dintre factorii de producţie, productivitatea se
numeşte parţială. Rezultă că există trei productivităţi parţiale: a
muncii, a factorului pământ şi a capitalului. Productivitatea globală se
poate exprima numai în unităţi monetare deoarece la numitor se
adună toţi factorii de producţie, care fiind foarte eterogeni, se pot
însuma numai dacă sunt exprimaţi în unităţi monetare.
Când se doreşte determinarea productivităţii pe unitate de
factor de producţie sau pe o unitate din suma tuturor factorilor de
producţie, se calculează productivitatea medie. Ea are caracter de
medie deoarece se raportează un total care reprezintă producţia la un
total care reprezintă consumurile de factori, ceea ce înseamnă că nu
40
se poate şti exact care este productivitatea fiecărei unităti de factor în
parte, dar, prin calcularea mediei se consideră că aceasta este
reprezentativă pentru fiecare caz în parte şi media poate înlocui
valorile individuale.
Când se doreşte determinarea productivităţii pe ultima unitate
de factor de producţie achiziţionată de întreprindere sau pe ultima
unitate din suma tuturor factorilor de producţie, se calculează
productivitatea marginală, care arată sporul de producţie obţinut de
pe urma implicării în producţie a unei unităţi suplimentare dintr-un
anumit factor de producţie sau din toţi factorii de producţie utilizaţi.
Cele două clasificări se pot îmbina, astfel încât rezultă, pe de o
parte, productivităţile medii:
- productivitatea medie a muncii (WL)
Q
WL = L ,
Q
WP = P
Q
WK = K
41
Q
Wg = L+P+K
ΔQ
WLmg = ΔL ,
ΔQ
WP = ΔP
ΔQ
WK = ΔK
ΔQ
Wg = ΔL+ΔP + ΔK
42
Între evoluţia productivităţii medii şi cea a productivităţii
marginale există o legătură. Ambele se pot reprezenta grafic sub
forma unor parabole având câte un punct de maxim. Această formă se
datorează acţiunii legii randamentelor descrescătoare sau
neproporţionale. Curba productivităţii marginale trece întotdeauna
prin punctul de maxim al curbei productivităţii medii, iar la
intersecţia lor se determină punctul de optim al producţiei:
Curba productivităţii
medii
43
Cei mai importanţi factori care conduc la creşterea
productivităţii sunt:22
Perfecţionarea calificării
Intensitatea şi calitatea muncii
Optimizarea combinării
Noi procedee tehnologice factorilor de producţie
Diviziunea şi
specializarea muncii
Utilizarea de maşini şi
utilaje performante Creşterea producţiei
22
G. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, pag 90
44
Bibliografie
45
6. Frank R., “Microeconomia”, Editura Mc Graw Hill Libri Italia, Milano,
1998
7. Frois G.A., “Economia politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
8. Guitton H., “Economie politique”, vol. II, Editura Dalloz, Paris, 1971
9. Heyne P., „Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă
libveră”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
10. Lipsey R., Chrystal K. A., “Economia pozitivă”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
11. Ştefănescu I. T., “Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
12. Teodoru M., “Preţul şi mecanismul său de formare”, teză de doctorat,
A.S.E., 2000
13. Sută – Selejan S., „Doctrine economice”, Editura Eficient, Bucureşti,
1996
14. Toffler A., „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983
46