UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA : EAI I

DEZVOLTARE SUSTENABILĂ ŞI
RESPONSABILITATE SOCIALĂ

NOTE DE CURS

Lect. univ. dr. Liliana SCUTARU

2017

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. Dezvoltarea sustenabilă. O nouă abordare a dezvoltării economice............4

1.1. Cadrul actual ale dezvoltării economice……………………………………………….....4
1.2. Criza ecologică a dezvoltării economice…………………………………………………5
1.2.1. Limite ale procesului de dezvoltare ………………………………………………..6
1.2.2. Restricţii în calea dezvoltării economice …………………………………………..7
1.3. Problema dezvoltării economice în dezbaterile internaţionale contemporane……………9
1.3.1. Concepţia Clubului de la Roma………………………………………………..…10
1.3.2. Ecodezvoltarea – managementul resurselor naturale pe criterii ecologice……….11
1.3.3. Un concept universal - Raportul Brundtland 1987…………………………….….11
1.3.4. Rio de Janeiro. Agenda 21. Summitul Pământului 1992……………………….…12
1.3.5. Protocolul de la Kyoto 1997…………………………………………………....…13
1.3.6. Johanesburg 2002; Rio + 10……………………………………………….……...14

CAPITOLUL 2. Obiective şi principii ale dezvoltării durabile. Sistemul de indicatori ai

dezvoltării durabile...........................................................................................................17
2.1. Obiective ale Raportului Brundtland………………………………………….……….…17
2.2. Obiective şi principii în viziunea Uniunii Europene……………………….………….…18
2.3. Indicatori la nivel mondial ai dezvoltării durabile ………………………………………20
2.4. Indicatorii eurostat ai dezvoltării sustenabile……………………………………….……20

CAPITOLUL 3. Dimensiuni ale dezvoltării durabile...............................................................23

3.1. Provocări majore ale dezvoltării………………………………………………………...23
3.1.1. Direcţii de cercetarea a dezvoltării durabile……………………………………….24
3.2. Abordarea ecologică……………………………………………………………………..26
3.3. Abordarea economică……………………………………………………………………27
3.4. Abordarea sociologică…………………………………………………………………...30

CAPITOLUL 4. Degradarea mediului. Politici de dezvoltare durabilă la nivel mondial......32

4.1. Degradarea mediului natural şi a calităţii vieţii; necesitatea armonizării politicilor
de dezvoltare durabilă la nivel mondial….……………………………………………….32
4.1.1. Poluarea apei….……………………………………………………………………32
4.1.2. Poluarea aerului………………………………………..…………………………..34
4.2. Poluarea pe scară largă a Biosferei………………………………………………………36
4.3. Sănătatea ………………………………………………………………………………...37
4.4. Alimentaţia………………………………………………………………………………38
4.5. Sărăcia. Cercul vicios al subdezvoltării………………………………………………….40
4.6. Energia – soluţie şi problemă a dezvoltării economice………………………………….44
4.7. Metode alternative de energie……………………………………………………………45
4.7.1. Tehnologii energetice cu poluare zero……………………………………………..46
4.8. Bioeconomia……………………………………………………………………………..47

2
CAPITOLUL 5. Dezvoltarea sustenabilă în contextul globalizării........................................52
5.1. Globalizarea – factor esenţial în implementarea dezvoltării durabile la scară
mondială…………………………………………………………………………………52
5.2. Globalizare şi sustenabilitate………………………………………………………..53

CAPITOLUL 6. Etica în afaceri şi responsabilitatea socială a firmelor……………..……...66

6.1. Precizări terminologice: etica şi morala……………………………………………...…66
6.2. Ce este etica în afaceri?.....................................................................................................67
6.3. Etica afacerilor ca etică aplicată…………………………………………………………69
6.4. Responsabilitatea socială şi morală a afacerilor..…………………………………….….71
6.5. Responsabilizarea morală a investitorilor. Investiţii etice………………..………….…..81

CAPITOLUL 7. Codificarea etică şi afacerile……………………………………….………...83

7.1. Instituţionalizarea eticii în corporaţii…………………………………………….…….…85
7.2. Coduri etice în lume………………………………………………………………….…...87
7.3. Aplicarea şi limitele codului etic în sfera afacerilor………………………………….…..93
7.4. Puncte tari şi puncte slabe ale codului etic…………………………………………….....95

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….….96

3
CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ. O NOUĂ ABORDARE A
DEZVOLTĂRII ECONOMICE

În ultimii 50 de ani am fost martorii unor schimbări fundamentale în economia mondială,

la toate nivelurile sale. Aceste schimbări au fost atât de rapide şi de o asemenea intensitate încât
autorităţile publice, agenţii economici, cât şi populaţia, au fost confruntaţi atât cu greutăţi de
adaptare la acest schimbări rapide, cât şi cu prăbuşiri ale unor sisteme de valori care s-au dovedit
incompatibile cu noile realităţi mondiale. Astfel, astăzi suntem martorii unei lumi în care fluxurile
comerciale şi de capitaluri între ţări au crescut atât de dramatic încât sintagma globalizarea
economiei mondiale a devenit realitate.
Fenomenul globalizării, o temă despre care s-au scris nenumărate articole şi studii de
specialitate, răstoarnă vechile precepte de natură economică, politică, socială ce au guvernat lumea
decenii de-a rândul. Extrem de controversat în lumea teoreticienilor şi a practicienilor, fenomenul
globalizării a dus pe un tărâm necunoscut sau cvasinecunoscut întreaga lume. Crizele economice
ale ultimului deceniu din secolul al XX-lea sunt cele mai bune dovezi ale faptului că sistemele de
dezvoltare trebuie regândite, reorientate şi aliniate noilor tendinţe ale fenomenului.
Teoria dezvoltării economice tradiţionale studiază, în primul rând, probleme legate de
eficienţă, de alocare a resurselor productive rare, de sporire optimă a acestora în timp astfel încât
pe viitor să se poată obţine un nivel mai ridicat al ofertei de bunuri şi servicii.
Astfel, teoria dezvoltării neoclasice studiază sistemul capitalist în care există numai pieţe
perfecte, dominate de echilibru, în care acţionează mecanismul mâinii invizibile, unde
consumatorul este suveran, iar deciziile se iau pe baza analizei marginale, întreg sistemul fiind
creat pe baza raţionalităţii economice.
Totuşi, problemele dezvoltării economice merg mai departe decât modelul neoclasic, prin
studierea fenomenelor sociale şi instituţionale care pot exercita influenţe puternice asupra
modelului de alocare a resurselor productive rare, în prezent, cât şi în perspectivă.
Deci, pe lângă studiul alocării eficiente a resurselor productive rare şi a modului în care
acestea susţin creşterea economică, teoria dezvoltării economice ia în calcul şi mecanismele sociale,
politice şi instituţionale, atât din perspectiva publică, cât şi privată, necesare pentru a aduce creşteri
rapide şi pe scară largă ale nivelului de trai al unei importante mase de oameni săraci.
Astfel, teoria economică, depăşind cu mult limitele teoriei neoclasice, trebuie să se
preocupe de cerinţele economice, culturale şi politice ce se impun pentru a efectua transformări
structurale rapide în întreaga societate, într-o manieră în care să se obţină progrese economice pentru
segmente largi ale populaţiei.
În general, se recunoaşte faptul că nu există principii şi legi economice care se pot aplica
cu succes în toate locurile şi timpurile. În acest sens, teoria actuală a dezvoltării economice
încearcă să combine concepte şi teorii ale modelelor tradiţionale cu modele şi abordări noi,
deoarece nu poate fi privită ca un şablon care, atunci când este aplicat, dă neapărat rezultate.
Astfel, problemele teoriei economice trebuie adaptate condiţiilor diferite care apar de la o perioadă
la alta şi de la o ţară la alta.

1.1 . Cadrul actual al dezvoltării economice

Dezvoltarea, ca proces complex, reprezintă, în sens economic, capacitatea unei economii
naţionale de a genera şi susţine o creştere privită anual a unor indicatori macroeconomici.
Aceşti indicatori macroeconomici care măsoară capacitatea de dezvoltare, de a susţine o

4
creştere, sunt PNB, venit/locuitor sau PNB/locuitor. Aceşti indicatori au menirea de a evidenţia avuţia
unui popor în funcţie de numărul de locuitori.
Astfel, dacă într-o anumită economie şi într-o anumită perioadă de timp modificarea PNB
sau a venitului devansează modificarea numărului populaţiei, putem spune că acea economie a
înregistrat o creştere economică.
Dicţionarul economic defineşte conceptul de dezvoltare economică ca fiind o „formă de
manifestare a dinamicii macroeconomice, care presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor, un
ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea
ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizaţionale şi
funcţionale ale economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.”
În trecut, dezvoltarea economică era văzută permanent ca un fenomen de creştere continuă a
PIB, atât pe ansamblul economiei, cât şi pe locuitor (dezvoltarea economică fiind adesea considerată
doar un fenomen de creştere economică) care aducea efecte benefice asupra populaţiei prin crearea de
noi locuri de muncă şi prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii. Totuşi, această abordare din trecut nu
avea în prim-plan probleme deosebite, cum ar fi sărăcia, şomajul şi inegalitatea distribuţiei veniturilor,
ea bazându-se, în principal, pe o dezvoltare preponderent extensivă, factorii dezvoltării intensive
fiind trecuţi în plan secund. Aceste probleme care au fost lăsate la urmă s-au extins la scară planetară,
agravându-se.
Agravarea şi extinderea acestor probleme deosebite au creat o nouă metodă de abordare a
problematicii dezvoltării economice.
Această nouă abordare a dezvoltării economice s-a conturat în anii ’70, atunci când toate
ţările aflate în curs de dezvoltare se confruntau cu nenumărate dificultăţi, deşi depuneau eforturi
susţinute în vederea industrializării.
Conceptul de dezvoltare economică a fost redefinit în termenii reducerii sărăciei, atenuării
inegalităţii şi şomajului, în contextul creşterii economice. În noii săi termeni, dezvoltarea economică
aduce în plan secund problematica creşterii economice şi ridică la rang de prioritate stoparea şi
atenuarea problemelor cu care se confruntă marea parte a populaţiei.
În acest sens, profesorul Duddley Seers afirma: „Dacă una dintre aceste trei probleme centrale
(sărăcie, şomaj, inegalitate) s-a înrăutăţit şi mai ales dacă toate trei s-au înrăutăţit, ar fi ciudat să
numim rezultatul drept “dezvoltare”, chiar dacă venit/locuitor s-a dublat“.
Prin urmare, dezvoltarea trebuie să fie concepută ca un proces multidimensional,
implicând schimbări majore în structurile sociale, în atitudinile populare şi în instituţiile naţionale,
urmărindu-se accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei.

1.2. Criza ecologică a dezvoltării economice

Astăzi, tendinţa de globalizare a tuturor elementelor economico-sociale determină o
abordare identică a crizelor cu care se confruntă viaţa contemporană. Fenomene negative, cum ar fi
poluarea mediului natural sau limitarea resurselor (relevante în acest sens fiind crizele energetice)
au determinat schimbarea concepţiilor în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea economică.
Balanţa rezultatelor activităţii umane şi eforturile ce se depun pentru obţinerea lor
permit măsurarea producţiei din diferitele sectoare, făcându-se o comparaţie între acestea şi
aspiraţiile de viaţă normală ale oamenilor. Atunci când parametrii de apreciere a evoluţiei vieţii se abat
de la limitele lor normale, înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă
pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
Într-o ignoranţă ecologică înspăimântătoare, industrializarea ţărilor aflate în procesul de

5
afirmare economică cunoaşte un avânt continuu. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă oraşele
Chinei, unde se ejectează în atmosferă un imens nor otrăvitor care se deplasează până la 1700 km.
deasupra oceanului Pacific. Dar nu numai China reprezintă o sursă de poluare, ci, din ce în ce
mai mult, mai toate ţările din Asia. În aceste ţări, în ultimii zece ani s-au construit numeroase uzine
ale marilor producători de bunuri din lume, care poluează neîncetat atmosfera. Ridicarea
nivelului de trai al populaţiei din această zonă a lumii se face cu preţul
ruinării unei părţi importante a planetei.
Este relevantă, în acest caz, declaraţia lui Thilo Bode, şeful organizaţiei Greenpeace
International, care susţinea faptul că „soarta ecologică a omenirii se decide în Asia”. Totuşi,
răspunderea primară pentru o reclădire a lumii, compatibilă cu ecologia, revine acelora care au creat
acest paradis al mărfurilor.
Criza natural-umană a dezvoltării poate fi interpretată ca un proces complex, la scară
globală, care se manifestă prin incompatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului
natural, prin neputinţa asigurării unor şanse egale pentru generaţiile care coexistă şi se succed la viaţă
în mediul uman.
Până în prezent, substanţa care pune în mişcare mecanismul dezvoltării era reprezentată de
profitul bănesc, acum însă, criza natural-umană a unui asemenea tip de progres economic pune în
evidenţă faptul că acest mecanism trebuie regândit, în sensul de a fi centrat pe oameni, astfel încât
aceştia să poată controla resursele, în beneficiul lor prezent şi viitor.
Această criză natural-umană, după cum am mai spus, îşi desfăşoară acţiunea la scară
globală, deci şi acţiunea oamenilor pentru realizarea unei noi alternative a dezvoltării economice
trebuie transpusă la scară mondială. Pentru realizarea unei astfel de alternative, specialiştii au
căzut de acord în privinţa respectării unor principii ce constituie pionii înaintării noastre într-un
viitor comun astfel:

A. Principiul egalităţii şanselor generaţiilor viitoare

Acest principiu are la bază concepţia potrivit căreia volumul de resurse regenerabile
utilizate să nu depăşească capacitatea mediului natural de reproducere, resursele epuizabile folosite să
nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui.
B. Principiul politicii inegalităţii economico-sociale reprezintă dreptul de a asigura
generaţiilor prezente şi viitoare cele necesare unei vieţi sănătoase, sigure, împlinite şi productive.
C. Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a decide în legătură
cu folosirea resurselor de care dispun.
D. Principiul responsabilităţii reciproce a celor care deţin resursele ecologice de a le
administra în interesul generaţiilor viitoare.

1.2.1 Limite ale procesului de dezvoltare

Există limite ale dezvoltării şi creşterii economice?

În ceea ce priveşte acest subiect, părerile specialiştilor sunt foarte diversificate, mulţi
oponenţi ai creşterii obiectează că o creştere mondială susţinută este indezirabilă, chiar imposibilă.
Problema limitelor creşterii economice apare o dată cu primii ani de după cel de-al doilea
război mondial, când se accelerează ritmul consumului de resurse, în special de combustibili fosili şi
minerale fundamentale.
Creşterea populaţiei de la două miliarde şi jumătate la şase miliarde a determinat ea însăşi
intensificarea cererii de resurse naturale. Pe măsură ce mai toate ţările se dezvoltă economic,
standardele de viaţă ale oamenilor cresc. Astfel, pe măsură ce oamenii obţin mai multe venituri, ei

6
sunt tentaţi să consume mai multe resurse.
Este evident faptul că atât resursele, cât şi tehnologia actuală, nu pot face faţă poluării şi
degradării mediului în condiţiile creşterii permanente a standardelor de viaţă ale populaţiei lumii.
Totuşi, teoria modernă a creşterii susţine schimbarea continuă a tehnologiei şi a stocurilor de
resurse. De exemplu, resursele şi tehnologia de acum 40 de ani nu ar fi putut furniza hrana necesară
pentru şase miliarde de oameni, cât există în prezent. Deşi global există suficientă hrană pentru
toată lumea, probleme severe apar când economiile primar-agricole sunt confruntate cu seceta
sau cu alte dezastre naturale sau provocate de om. Atunci problema nu este să se producă numai
mai multă hrană în întreaga lume, ci să se asigure că există şi acolo unde este nevoie de ea.
O soluţie în depăşirea problemelor actuale o reprezintă schimbarea permanentă a
tehnologiei, prin susţinerea intensă a proceselor de cercetare-dezvoltare. Totuşi, aceasta este
doar o soluţie care nu poate schimba total datele problemei cu care se confruntă astăzi omenirea.
Această problemă constă în puţinătatea resurselor de hrană faţă de populaţia în continuă creştere şi
care aspiră la un nivel de consum care, deocamdată, nu poate fi susţinut.
O posibilă limitare a creşterii se corelează cu resursele ce pot fi înnoite. Consumul
permanent în creştere al resurselor regenerabile ameninţă să distrugă ciclul natural de recuperare.
O altă problemă de maximă importanţă o reprezintă reducerea, pe cât posibil, a poluării, în
condiţiile păstrării şi creşterii producţiei mondiale actuale.
Cele peste şase miliarde de locuitori care există în prezent, creează presiuni asupra sistemului
de abatere a poluării, care ameninţă să devină de nesusţinut. Fumul, reziduurile chimice, emisiile
de gaze prin arderea hidrocarburilor ameninţă să suprasolicite procesele regenerative ale mediului
natural.
Aceasta nu constituia o problemă a omenirii în 1880, când existau aproximativ un miliard de
oameni, fenomenele economico-sociale neprovocând poluarea, asigurându-se, astfel, regenerarea
naturală a mediului ambiant.
În orice colţ al planetei ne-am afla, problemele cu care ne confruntăm sunt aceleaşi. Foametea
şi sărăcia sunt povara comună a multor cetăţeni din lumea întreagă, chiar şi în ţări ca Marea
Britanie şi SUA, unde standardele medii de viaţă sunt ridicate. Populaţia în creştere, precum şi
consumul pe locuitor în creştere, supun presiunii ecosistemele naturale ale lumii, în special prin
multiple forme de poluare.
Ca urmare a secării marilor fluvii, presiunea asupra pânzelor freatice este tot mai mare, ceea
ce duce la scăderea cotelor apelor pe toate continentele. Efectul economic va fi vizibil pe măsură ce
producţia de cereale din marile zone producătoare se va reduce, în paralel cu restrângerea
resurselor de apă. Se estimează ca, anual, 480 milioane, din totalul de 6,1 miliarde de oameni
ai globului, sunt hrăniţi cu grâu produs cu un consum de apă nesuportabil de către planetă. Cu alte
cuvinte, am început să ne hrănim cu apa care aparţine copiilor noştri.

1.2.2 Restricţii în calea dezvoltării economice

Venitul pe locuitor creşte atunci când venitul naţional creşte mai repede decât populaţia.
Există, însă, multe forţe care pot împiedica o astfel de creştere. Această gamă de restricţii ce
acţionează asupra procesului de creştere-dezvoltare economică va fi studiată în continuare.
O primă restricţie o reprezintă resursele naturale inadecvate sau ineficient utilizate.
O ţară săracă din punct de vedere al deţinerii de resurse naturale va atinge mai greu creşterea
economică, în comparaţie cu o ţară cu mai multe resurse. Totuşi, acest concept s-a dovedit a fi relativ,
deoarece ţări cum ar fi Japonia, Singapore sau Taiwan s-au grăbit să demonstreze contrariul. Deşi
rezervele abundente de resurse naturale pot fi un important factor al creşterii economice,
deţinerea unor astfel de resurse nu se constituie într-o condiţie necesară şi suficientă pentru

7
a asigura creşterea economică. Acest lucru se produce datorită unei gestionări greşite a
resurselor sau a unei utilizări ineficiente a acestora.
În teorie şi practică se disting mai multe tipuri de ineficienţă, relevante fiind, însă, două.
Ineficienţa alocativă apare atunci când resursele nu sunt distribuite proporţional între diferitele
sectoare producătoare. Astfel, se poate întâmpla să existe prea multe bunuri dintr-un anumit tip şi prea
puţine din alt tip. Aceasta înseamnă că economia a greşit alegerea curbei posibilităţilor de producţie.
Ineficienţa productivă apare când combinarea factorilor de producţie se dovedeşte
incorectă. Astfel, se poate întâmpla ca în producerea unui bun să se folosească prea mult dintr-un
anumit factor de producţie faţă de ceilalţi factori.
O altă restricţie principală în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului de dezvoltare o
reprezintă creşterea rapidă a populaţiei.
Printre primii specialişti care au observat influenţa numărului populaţiei în corelaţie cu
creşterea nivelului de trai şi, implicit, a fenomenului de creştere economică a fost, în secolul al
XIX-lea, reverendul Thomas Malthus. El a fundamentat două relaţii importante legate de ratele de
creştere. Mai întâi, Malthus susţinea că producţia de hrană tinde să crească într-o progresie aritmetică.
În al doilea rând, populaţia tinde să crească într-o progresie geometrică. De aici, Malthus a
concluzionat faptul că mereu creşterea populaţiei va devansa creşterea ofertei de hrană la nivel
mondial.
Aceste predicţii ale lui Malthus sunt corecte şi astăzi în unele regiuni sărace ale globului,
acolo unde metodele de producţie sunt încă rudimentare. Aceste state sărace nu pot face faţă
singure creşterilor masive de populaţie, confruntându-se cu foamete şi sărăcie.
Din fericire, în cea mai mare parte a lumii, în special în ţările cu o economie
dezvoltată, predicţiile lui Malthus s-au dovedit false. În primul rând, deoarece Malthus a
subestimat importanţa schimbării tehnologiei de producţie, care a realizat o creştere a
productivităţii în agricultură cu o rată geometrică. În al doilea rând, Malthus nu a luat în
considerare efectul restricţionărilor voluntare ale creşterii populaţiei care apar prin folosirea
pe scară largă a metodelor contraceptive. Ca urmare, în ţările cu economie dezvoltată producţia de
hrană a crescut mai mult decât creşterea populaţiei.
Cele mai sărace ţări sunt silite să cheltuiască mult şi să aloce o importantă parte a creşterii
venitului naţional pentru o populaţie într-o continuă creştere. Astfel, creşterea venitului pe cap de
locuitor din aceste ţări reprezintă mai puţin de jumătate din cea a ţărilor care sunt mai bogate.
Marile probleme ale alimentaţiei mondiale aproape că au ieşit din modă, de la doctrina parţial
eronată a lui Malthus; pe de altă parte, pentru a întoarce tendinţa actuală, ar trebui să izbucnească
deja o a doua “revoluţie verde”, ale cărei dimensiuni să le depăşească pe cele cunoscute până
acum. În pofida tehnicii genetice, cu efectele ei notabile asupra creşterii recoltei, a soiurilor de
seminţe de înaltă productivitate şi a tehnicilor mereu mai perfecţionate de administrare a
îngrăşămintelor, nimeni şi nicăieri nu se mai aşteaptă la creşteri de producţie ce ar putea să menţină
preţul cerealelor la un nivel scăzut. Chiar dacă ar fi lucrate şi suprafeţele din Europa şi America de
Nord care au fost scoase în anii anteriori din circuitul agrar, nici aceasta n-ar însemna mare lucru în
comparaţie cu cererea în creştere la nivel mondial
În acelaşi timp, continuă scăderea din circuitul agrar a unor pământuri de mare valoare
productivă. Ţările asiatice, Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan, care au reuşit primele saltul în grupul
naţiunilor industrializate, şi-au jertfit, începând cu anii ’60, per total, 40% din suprafaţa cultivabilă cu
cereale, pentru construcţia a mii de fabrici, aşezări şi străzi.
În Indonezia se distrug anual, numai în Jawa 20.000 ha teren arabil, o suprafaţă de pe care
ar putea fi hrăniţi 360.000 de locuitori.
De observat faptul că populaţia acestei ţări, care accede în rândul statelor dezvoltate, a
crescut în aceeaşi perioadă de timp cu trei milioane de oameni. Şi China şi India, chiar, cad
pradă tentaţiei irezistibile de a distruge în stil mare suprafeţele agricole pentru boom-ul economic şi
al automobilelor.

8
 Terenul ce rămâne nefolosit pe glob este uriaş, dar nu poate înlocui pierderea, pentru
că acesta este deja erodat prea tare sau se află în regiuni prea secetoase, prea reci sau lipsite de
factori economici ca să merite a fi exploatate. Aceste fapte prezentate se constituie într-o piedică
semnificativă aflată în faţa dezvoltării, în continuare, a economiilor ţărilor lumii.

1.3. Problema dezvoltării economice în dezbaterile internaţionale contemporane

Crizele economice mondiale începând din anii ’60-70 încoace au adus în prim plan
probleme legate de deteriorarea mediului ambiant, de limitarea din punct de vedere ecologic a
modelelor de dezvoltare economică existente, adâncirea diferenţei dintre nivelurile de trai al populaţiei
şi datoria protecţiei mediului natural. În momentul în care societatea a realizat gravitatea acestor
probleme şi a cerut elaborarea de programe ecologice, de protecţie a mediului natural,
conceptul de dezvoltare durabilă a luat naştere.
Societatea ştiinţifică a fost chemată să regândească şi să reformuleze conceptul de
dezvoltare economică care să aibă ca bază relaţia dintre activităţile umane şi mediul natural. Acest
concept nu este nou, fiind doar o recentă exprimare a unei etici foarte vechi ce se regăseşte în
filosofia grecilor antici şi care implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi
responsabilităţile actuale faţă de generaţiile viitoare. Totuşi, o formulare coerentă a fost dată
după mijlocul secolului al XX-lea.
În 1951, Uniunea Internaţională pentru Protecţia Mediului (IUCN), ce a fost înfiinţată în
1948, a publicat un raport cu privire la protecţia mediului în lume (The State of Protection for
Nature in the World). Acest raport a fost primul de acest tip care a abordat problema
reconcilierii dintre fenomenul economic şi ecologie.
Mai târziu, în 1980, aceeaşi organizaţie publica Strategia Mondială de Conservare a
Mediului Natural (World Conservation Strategy) care viza, în mod special, protejarea mediului şi
implementarea de noi strategii de dezvoltare care să includă şi o latură ecologistă.
Pe baza acestui raport, care lega dezvoltarea economică a statelor de protecţia mediului, a
fost conceput principiul de dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunitatea caută căi de creştere
economică, beneficiind, de asemenea, de mediul înconjurător şi care să aducă beneficii calităţii
vieţii. A devenit un ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit că modurile tradiţionale
de planificare şi dezvoltare creează - mai mult decât să rezolve - probleme sociale şi de mediu.
Acolo unde întreprinderile tradiţionale conduc la poluare, consum excesiv de resurse,
dezvoltarea durabilă oferă soluţii viabile şi de durată. Pentru ca o comunitate să fie, într-adevăr,
durabilă, trebuie să adopte o abordare în trei direcţii ce iau în considerare resursele economice, mediul
înconjurător şi factorii sociali.
Conceptul de dezvoltare durabilă are nenumărate definiţii, dintre care cele mai uzuale sunt:
- Comisia Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător şi dezvoltare: “dezvoltarea
durabilă corespunde cerinţelor prezentului fără să compromită posibilităţile generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile necesităţi.”
- Thomas Jefferson (1789): “prin urmare, pot spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe
durata existenţei sale, care i se cuvine pe deplin şi în întregime, nici o generaţie nu poate face datorii
mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existenţe.”
- Robert Gilman (preşedintele Institutului Context): “durabilitatea se referă la capacitatea unei
societăţi, ecosistem, sau orice asemenea sistem existent de a funcţiona continuu într-un viitor
nedefinit, fără a ajunge la epuizarea resurselor cheie.”
- Beth E. Lachman (Critical Technologies Institute, “Linking Sustainable Community

9
Activities to Pollution Prevention: A Sourcebook”, aprilie 1997): “Mulţi oameni consideră că este
mai bine ca astfel de probleme să fie tratate prin metode de abordare mai cooperante şi holistice,
deoarece asemenea probleme sunt confuze, multidisciplinare, multiorganizaţionale, cu mize multiple şi
multisectoriale în natura lor.”
- William D. Ruckelshaus (“Toward a Sustainable World”, Scientific American,
septembrie 1989): „Durabilitatea este doctrina de urgenţă prin care dezvoltarea şi progresul
economic trebuie să aibă loc şi să se menţină de-a lungul timpului, în limitele stabilite de ecologie,
în sensul cel mai larg - prin interdependenţa fiinţelor umane şi a slujbelor lor, a biosferei şi a
legilor fizicii şi chimiei care o guvernează… Rezultă că protecţia mediului şi dezvoltarea
economică sunt, într-adevăr, procese antagonice.”
- Muscoe Martin (“A Sustainable Community Profile”, 1995): “Cuvântul durabil (de
susţinere) are rădăcini în limba latină, însemnând “a stăvili/reţine” sau “a sprijini de jos”. O
comunitate trebuie să fie sprijinită de jos de către locuitorii actuali şi viitori. Unele locuri, prin
combinarea specifică a caracteristicilor fizice, culturale şi poate spirituale, inspiră oamenii să aibă
grijă de comunitatea lor. Acestea sunt locurile în care durabilitatea are cele mai mari şanse de
existenţă (menţinere).”
“Un efort de susţinere a comunităţii constă în adoptarea unor sisteme pe termen lung,
integrate, de dezvoltare şi realizare a unei comunităţi viabile prin luarea în considerare a
problemelor economice, de mediu şi sociale. Alte elemente importante ale unor astfel de eforturi sunt
cultivarea unei semnificaţii categorice comunităţii şi făurirea de parteneriate şi înţelegeri între
mandatari.”
După cum am observat conceptul de dezvoltare durabilă are nenumărate definiţii şi abordări.
De reţinut este faptul că această nouă abordare nu se referă strict la îmbunătăţirea calităţii mediului.
Acest concept integrează, în principiu, trei mari domenii care trebuie regândite şi reorientate. Aceste
trei sfere de influenţă a dezvoltării durabile sunt producţia, consumul şi protecţia mediului. Astfel,
putem observa că dezvoltarea durabilă nu implică numai domeniul economic ci, dimpotrivă, şi
celelalte domenii ale vieţii şi activităţii umane.

1.3.1 Concepţia Clubului de la Roma

Alături de această organizaţie au existat şi alte organizaţii care au studiat şi au expus această
problemă, una dintre cele mai importante lucrări fiind cea redactată de Clubul de la Roma, în
1970, intitulată “Limitele creşterii”, care susţine că dezvoltarea şi creşterea economică sunt limitate de
mediul natural.
Clubul de la Roma este un grup de abordări globale şi un centru de iniţiativă
internaţională. Dezvoltat ca o organizaţie neguvernamentală, Clubul de la Roma reuneşte oameni de
ştiinţă, economişti, oameni de afaceri, înalţi funcţionari publici internaţional, şefi de stat şi foşti
şefi de stat, care consideră ca viitorul omenirii nu este determinat odată pentru totdeauna şi că
fiecare om trebuie să contribuie la îmbunătăţirea dezvoltării societăţii.
În concepţia raportului redactat de Clubul de la Roma, factorii care limitează creşterea
economică sunt: populaţia, producţia agricolă, resursele, producţia industrială şi poluarea.
Extrapolând tendinţa exponenţială a evoluţiei lor din deceniile precedente, s-a ajuns la concluzia că, în
viitor, economia mondială ar avea consecinţe catastrofale, sugerând intervenţia imediată pentru
stoparea creşterii.
Faţă de acţiunea celor cinci factori, se constată că, în sistemul mondial, doi dintre aceştia
reprezintă bucle pozitive de conexiune inversă, şi anume, creşterea exponenţială a populaţiei şi a
producţiei industriale, iar trei factori ar reprezenta bucle negative: poluarea, epuizarea resurselor
naturale şi foametea.

10
 Dacă evoluţia primilor doi factori va fi corectată, ca să nu se ajungă la declin brusc şi
necontrolabil, atunci este posibil să se creeze o stabilitate ecologică şi economică, menţinută pe o
perioadă viitoare îndelungată.
Această lucrare a creat dispute aprinse între susţinătorii creşterii economice zero şi militanţii
pentru o creştere economică cu orice preţ.

1.3.2 Ecodezvoltarea - managementul resurselor naturale pe criterii ecologice

În anul 1972 la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediul natural şi uman, s-a încercat
îmbinarea celor două tendinţe de creştere - dezvoltare economică şi protejarea mediului
natural. Astfel a luat naştere conceptul de ecodezvoltare formulat de Ignacy Sachs şi Maurice
Strong.
Modelul de dezvoltare propus de cei doi se bazează pe managementul eficient al resurselor
naturale, finalitatea constând în compatibilizarea dezvoltării economice cu prudenţa ecologică şi
echitatea socială.
Acest model de ecodezvoltare acţionează în patru direcţii bine definite care converg spre
realizarea celor trei obiective ale dezvoltării: echitatea socială, creşterea economică, protejarea
mediului natural.
Cele patru direcţii de acţiune propuse sunt:
- controlul asupra consumului de resurse;
- utilizarea de tehnologii nepoluante şi controlul reziduurilor toxice;
- reaşezarea locului activităţilor economice;
- adaptarea consumului la constrângerile sociale şi de mediu - regândirea raportului
nevoi/cerere.
Acest proiect de ecodezvoltare, precursor al dezvoltării durabile, a întâmpinat ostilitate din
partea ultra-liberalilor, care aveau o altă viziune, deoarece a da prioritate nevoilor reale în schimbul
cererii reprezenta o contradicţie cu sistemul de piaţă.

1.3.3 Un concept universal - Raportul Brundtland

Modelul de ecodezvoltare a fost respins de cea mai mare parte a economiştilor, în

special de cei cu înclinaţii liberale. Totuşi, un concept similar câştiga, în perioada anilor ’80, din
ce în ce mai mulţi susţinători, datorită unor succesiuni de publicaţii remarcabile, printre care:
Manifestul Partidului Ecologist din Marea Britanie, Să Construim o Societate Durabilă de Lester
Braun şi cea mai importantă lucrare, Viitorul Nostru Comun, cunoscut şi sub denumirea de Raportul
Brundtland. Acest raport a fost rodul unei colaborări de peste trei ani a 20 de politicieni şi
experţi în dezvoltarea economică şi ecologie din întreaga lume, reuniţi în Comisia de Dezvoltare şi
Mediu.
Acest raport a fost cel ce a dat, propriu-zis, naştere conceptului de dezvoltare durabilă.
Raportul Brundtland nu prezintă conceptul de dezvoltare durabilă într-un mod clar, conţinând
şase definiţii. Totuşi, cea mai potrivită definiţie este cea care consideră dezvoltarea durabilă ca fiind:
“dezvoltarea care poate satisface nevoile generaţiilor prezente (actuale) fără a compromite, însă,
posibilitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface în acelaşi mod”.
În cea mai mare parte, conceptul formulează numai finalitatea spre care trebuie să tindă,
modul de acţiune fiind prezentat doar în general, lăsând loc diferitelor interpretări şi deschizând
calea către noi abordări şi studii. Ideea de bază care emană din acest raport este avertismentul
autorilor cu privire la limitele pe care le au modelele actuale de dezvoltare. Noţiunea de
durabilitate a căpătat înţelesuri multiple şi datorită pătrunderii în sfera de preocupări a

11
economiştilor, ecologiştilor, sociologilor, arhitecţilor, parlamentarilor, organelor locale,
organismelor internaţionale.
În anii ’90, dezvoltarea durabilă a devenit, treptat, unul dintre principalele fundamente pe
care se bazau politicile economice ale guvernelor din statele dezvoltate.
Deşi a fost acceptată în mare măsură şi indiferent de culoarea politică, sensul ei precis
este ambiguu încă. Mesajul său cel mai important este responsabilitatea care trebuie să se instaureze
între generaţii.

Concluziile Raportului Brundtland

A. Către o creştere economică calitativă

Raportul Brundtland recomandă o nouă abordare dezvoltării economice: problemele sărăciei
şi sub-dezvoltării nu pot fi remediate fără a se implementa un nou concept de creştere, în care statele
dezvoltate să joace un rol cheie. Echilibrul dintre creşterea economică şi mediul natural trebuie astfel
menţinut încât resursele naturale să poată susţine creşterea pe o perioadă lungă de timp. Raportul
subliniază revitalizarea (impulsionarea) creşterii economice în statele dezvoltate, punând accent pe
aspectele calitative ale acesteia. Creşterea trebuie astfel implementată încât să presupună un nivel
scăzut de consum al energiei, o satisfacere mai bună a nevoilor de bază în ţările în curs de
dezvoltare (nevoia de curent electric, apă curentă, igienă şi îmbunătăţirea sănătăţii publice).

B. Aspecte tehnice
Se impune necesitatea creării de comisii şi direcţii ale organismelor publice care să preia
diferite sectoare strategice atât la nivel naţional, cât şi internaţional, cum ar fi populaţia şi forţa de
muncă, producţia alimentelor, securitatea, energia etc.
Spre exemplu, raportul comisiei WCED recomandă stoparea creşterii populaţiei, în special
în ţările lumii a III-a, unde, datorită supraaglomerării oraşelor, probleme ca accesul la apa potabilă şi
lipsa locuinţelor s-au acutizat. Populaţia trebuie informată şi făcută să înţeleagă că necesităţile lor
trebuie să se adapteze limitelor naturale, deci sistemul nevoilor trebuie adaptat resurselor naturale.
Tot astfel, pentru a putea păstra mediul natural, va fi nevoie să căutăm şi să dezvoltăm noi
metode de producţie (atât în industrie, cât şi în agricultură), precum şi noi metode şi surse de
producere a energiei. Astfel, alegerea tehnologiei, cât şi controlul strict al factorilor cu risc de
poluare şi risipă reprezintă, de asemenea, subiecte centrale ale metodei de dezvoltare durabilă.
Crearea de organisme internaţionale care să se implice direct în implementarea acestui nou proiect
este necesară, deoarece deciziile câtorva guverne nu pot avea un succes deplin în condiţiile în
care globalizarea a cuprins întreaga viaţă economico-socială.

1.3.4. Rio de Janeiro - Summit-ul Pământului 1992

Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro (1992) a fost o conferinţă mondială fără

precedent în istoria Naţiunilor Unite, datorită atât numărului mare de ţări participante, cât şi a temelor
abordate.
La 20 de ani de la prima conferinţă mondială pe teme ecologico-economice,
Organizaţia Naţiunilor Unite a venit în ajutorul guvernelor lumii, în scopul regândirii dezvoltării
economice şi a găsirii căilor de reducere a consumului excesiv de resurse naturale şi de poluare a
planetei.
Mesajul Summit-ului a constat în ideea că numai modificarea atitudinii şi a comportamentului
întregii lumi va putea aduce schimbările dorite în criza natural-umană actuală. Mesajul

12
reflectă complexitatea problemelor cu care ne confruntăm: sărăcia, consumul excesiv de resurse,
poluarea etc.
La summit-ul de la Rio, dintre numeroasele teme dezbătute, cele mai importante au fost:
- reducerea produselor toxice (plumbul din benzină), utilizarea de resurse şi tehnologii care să nu
genereze reziduuri otrăvitoare;
- utilizarea pe scară largă a surselor alternative de energie;
- regândirea transportului public în vederea reducerii aglomerărilor din trafic şi a emisiilor de gaze.
După cele două săptămâni pe parcursul cărora s-a desfăşurat summit-ul, a fost adoptată Agenda
21. Aceasta a fost declarată ca fiind cea mai eficientă metodă de acţiune în vederea
implementării dezvoltării durabile şi aprobată de comunitatea internaţională.
Agenda 21 este un plan de acţiune atât la nivel global, cât şi naţional şi local, ce trebuie
implementat în fiecare domeniu în care omul interacţionează cu mediul natural.
Ca urmare a acestui summit, a fost creată Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (decembrie
1992), cu sarcina întocmirii de rapoarte cu privire la modul de implementare a hotărârilor adoptate prin
Agenda 21.
După Rio, guvernele, organizaţiile internaţionale, autorităţile locale, oamenii de afaceri,
grupuri cetăţeneşti şi persoane fizice au depus eforturi pentru atingerea dezvoltării durabile.
Agenda 21 rămâne un document de referinţă, pe termen lung, cu privire la echilibrarea nevoilor
economico-sociale şi a potenţialului resurselor şi ecosistemelor pământului. În rândurile de mai jos
sunt redate câteva dintre progresele înregistrate după Summit-ul Pământului.
Peste 6000 de metropole şi oraşe din lumea întreagă şi-au creat propria “Agendă locală 21”
pentru a-şi coordona acţiunile pe termen lung. O serie de state a stabilit modalităţi de aplicare a
Agendei 21 la nivel naţional. Aceste strategii au fost adoptate de Consiliile Naţionale pentru
dezvoltare durabilă, astfel de organisme funcţionând în peste 80 de ţări, majoritatea în curs de
dezvoltare.
Un număr tot mai mare de întreprinderi comerciale au urmat politica dezvoltării durabile
şi au votat abordarea “triplă” care ţine cont de factorii economici, sociali şi de mediu. Astfel, s-
a dezvoltat o serie de organisme care aplică politica durabilităţii - de exemplu, Consiliul Mondial
de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă.
Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabila, care a fost înfiinţată pentru a monitoriza
implementarea acordurilor de la Rio, s-a reunit anual, începând cu 1993, şi a stabilit măsuri inedite
pentru participarea societăţii civile la tratativele ONU, îndeosebi prin dialog cu factorii cheie.
Conferinţele ce au urmat după Summit-ul Pământului, de exemplu, Conferinţa, din 1994,
asupra Populaţiei şi Dezvoltare de la Cairo, Summit-ul social din 1995 de la Copenhaga,
Conferinţa Femeilor din 1995 de la Beijing şi Conferinţa Habitat II, din 1996, de la Istambul - au
consolidat angajamentul pentru dezvoltarea durabilă şi au adoptat strategii pentru punerea în aplicare a
Agendei 21.
În septembrie 2000, la Summit-ul ONU al Mileniului, 147 lideri mondiali au stabilit de comun
acord obiective ale dezvoltării cu termene comparabile cu cele din Agenda 21.

1.3.5. Protocolul de la Kyoto 1997

Acţiunile în favoarea dezvoltării durabile au continuat prin Protocolul de la Kyoto, din

decembrie 1997, prin care ţările puternic industrializate se obligau să reducă emisiile de gaze cu
efecte de seră până în 2012 în scopul atingerii obiectivului de stabilizare a concentraţiei gazelor
atmosferice ce contribuie la efectul de seră şi la încălzirea Pământului. Protocolul de la Kyoto este

13
unul dintre cele mai importante instrumente juridice internaţionale în lupta împotriva schimbărilor
climatice. Acesta conţine angajamentele asumate de ţările industrializate în vederea reducerii
emisiilor lor de gaze cu efect de seră (GES), responsabile pentru încălzirea globală. Emisiile totale
ale ţărilor dezvoltate trebuiau reduse cu cel puţin 5 % în perioada 2008-2012, în raport cu nivelurile
din 1990.
Statele care erau membre ale UE înainte de 2004 trebuiau să îşi reducă colectiv emisiile de
gaze cu efect de seră cu 8 % între 2008 şi 2012, iar statele membre care au aderat la UE după
această dată s-au angajat să-şi reducă emisiile cu 8 %, cu excepţia Poloniei şi a Ungariei (6 %),
precum şi a Maltei şi a Ciprului.
În 2004 Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul,
lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului. Ţările
participante erau în număr de 127, inclusiv Canada, China, India, Japonia,Noua Zeelandă, Rusia,
UE25, împreună cu România şi Bulgaria.
În data de 8 decembrie 2012 Statele reunite la Convenţia Naţiunilor Unite privind
schimbările climatice, la Doha, au aprobat prelungirea Protocolului până în 2020. Canada, Japonia,
Noua Zeelandă şi Rusia au anunţat că se retrag. Printre ţările care nu au ratificat niciodată acest
protocol se află şi Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze
de seră (anunţ făcut în martie 2001).

1.3.6 Johannesburg 2002; Rio+10

Confruntaţi cu deteriorarea alarmantă a ecosistemelor ce susţin viaţa pe Pământ, liderii

mondiali s-au întrunit în cadrul Summit-ului mondial pentru dezvoltare durabilă din
Johannesburg, Africa de Sud, între 26 august şi 4 septembrie, pentru a promova noi iniţiative de
aplicare a dezvoltării durabile şi pentru a construi un viitor prosper şi sigur pentru cetăţenii lumii.
Summit-ul din Johannesburg este ocazia istorică de a analiza ameninţările tot mai multe şi mai
grave cu care se confruntă omenirea: o treime din populaţia lumii trăieşte cu un venit mai mic de
doi USD pe zi; consumul combustibililor minerali creşte rapid; noile cerinţe de producţie şi
consum riscă să epuizeze resursele naturale mai repede decât acestea se pot reface; în trei pătrimi
din zonele de pescuit ale lumii se practică un pescuit iraţional; gheţarii montani se topesc;
suprafaţa împădurită a lumii s-a redus, în ultimii zece ani, cu o arie de mărimea Venezuelei.
Cursul acestor tendinţe poate fi schimbat, dar e nevoie de acţiuni ferme. E adevărat că aceste
acţiuni implică un cost ridicat, dar dacă nu facem nimic, ne va costa şi mai mult. De exemplu, în
fiecare an degradarea solului şi deşertificarea cauzează pierderi şi daune de aproximativ 42 miliarde
USD, în timp ce costurile prevenirii degradării s-ar ridica la numai 2,4 miliarde USD anual. Însă nici
o sumă de bani nu poate restaura biodiversitatea pierdută şi nici nu poate readuce la viaţă speciile de
plante şi animale dispărute.
Comunitatea internaţională s-a întrunit la Johannesburg exact în momentul în care sudul
Africii se confrunta cu o secetă care a pârjolit întreaga regiune, la aceasta adăugându-se foametea,
sărăcia şi virusul HIV/SIDA cu care se confruntă această zonă.
“Este necesar ca lumea întreagă să tragă concluziile care se impun din aceasta secetă,” a
afirmat Secretarul general, Kofi Annan, “şi care ne oferă o imagine sumbră despre soarta care ne
aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri, dacă nu găsim modele de dezvoltare cu adevărat durabile.”
“Johannesburg poate şi trebuie să reînvie angajamentul politic de dezvoltare durabilă, mai
ales la cele mai înalte niveluri”, a adăugat domnul Annan. “Am văzut ce rezultate se pot obţine când
liderii vorbesc deschis despre o anumită problemă şi o susţin cu întreaga lor autoritate şi cu toate
resursele ce le stau la dispoziţie.”

14
 “Alarmele sună peste tot şi, dacă le dăm ascultare, putem stopa tendinţele actuale,” a declarat
Secretarul General al Summit-ului, Nitin Desai. “Însă avem nevoie de voinţa politică de a rezolva
aceste probleme. Trebuie să adoptăm măsuri practice şi trebuie să încheiem parteneriate prin care să
atragem resursele financiare necesare."
Summit-ul dezvoltării durabile reprezintă o şansă oferită omenirii pentru trecerea spre un
viitor sigur, un viitor care va permite oamenilor să răspundă nevoilor personale fără a distruge
mediul înconjurător. Dezvoltarea durabilă este o nouă abordare a progresului şi o modalitate nouă
de cooperare internaţională. Această abordare atestă faptul că deciziile luate într-o anumită parte a
globului pot afecta oamenii din alte regiuni şi presupune elaborarea unor măsuri de prevenire pentru
crearea unui progres global.
Planificarea acţiunilor pentru înfăptuirea dezvoltării durabile a început în urmă cu zece ani, la
Summit-ul de la Rio. Este momentul ca, după Summit-ul de la Johannesburg, să se treacă de la
implementarea procesului de dezvoltare durabilă, la acţiuni concrete.
Summit-ul de la Johannesburg reprezintă trecerea de la concepte la acţiuni. Agenda 21 - planul
de acţiune al Summit-ului Pământului - rămâne un important ghid pe termen lung pentru
dezvoltarea planetei şi a locuitorilor acesteia. Adoptându-l, guvernele au recunoscut că o continuare a
politicilor actuale ar adânci diferenţele economice în şi între ţări, ajungându-se la creşterea nivelului de
sărăcie şi la degradarea ecosistemelor. A fost, însă, acceptat faptul că, acţionându-se astfel, planeta
poate fi protejată, construind în acest fel un viitor prosper. "Nici o ţară nu poate realiza singură
dezvoltarea durabilă, ci numai în colaborare cu celelalte state", se arată în preambulul Agendei 21.
Acesta este documentul care stă la baza dezvoltării durabile şi a unor iniţiative care pot conduce la
rezultate concrete.
Summit-ul de la Johannesburg abordează problematica dezvoltării durabile, care răspunde atât
nevoilor acestei generaţii, cât şi nevoilor generaţiilor viitoare. Nu a fost o conferinţă despre sărăcie,
ci una despre dezvoltare - proces comun ţărilor dezvoltate şi celor în curs de dezvoltare. Totuşi,
sărăcia, consumul iraţional şi un mod de viaţă nesustenabil sunt problemele principale care au fost
abordate în cadrul acestui Summit.
Fireşte, guvernele sunt cele care vor purta responsabilitatea aplicării măsurilor
negociate în cadrul Summit-ului. Realitatea arată, însă, că acestea nu dispun de resursele necesare
îndeplinirii tuturor obiectivelor. De aceea, dezvoltarea durabilă implică formarea unor parteneriate
între diferitele sectoare ale unei societăţi, precum organizaţiile neguvernamentale sau comunitatea
oamenilor de afaceri.

Proiectul planului de implementare adoptat la Summit

Proiectul planului de implementare abordează patru zone largi de acţiune: eradicarea sărăciei,
modificarea modelelor neviabile de consum şi producţie; resursele naturale şi ecosistemele;
globalizarea; sănătatea şi dezvoltarea durabilă, statele mici insulare în curs de dezvoltare; Africa
şi alte regiuni; măsurile de implementare.
Guvernele şi-au dat acordul asupra următoarelor probleme:
• Reafirmarea angajamentului de a implementa Agenda 21, reprezentând proiectul de
dezvoltare durabilă adoptat la Summit-ul Pământului (Earth Summit).
• Reducerea numărului uriaş de oameni care nu au acces la apa curată (1,2 miliarde) şi la
salubritate corespunzătoare (2,4 miliarde). S-a ajuns deja la un consens în cadrul negocierilor cu
privire la necesitatea ca guvernele să dezvolte o administrare integrată a resurselor de apă şi planuri
de sporire a eficienţei acestora, de a crea sisteme de salubrizare eficiente pentru gospodării şi de a
îmbunătăţi salubrizarea instituţiilor publice, în special a şcolilor.

15
 • Sporirea accesului la servicii moderne de energie, cum ar fi electricitatea, pentru
peste 2 miliarde de oameni cărora aceasta le lipseşte. S-a mai căzut, de asemenea, de acord asupra
nevoii de creştere a eficienţei energiei şi de a spori ponderea surselor regenerabile.
• Asigurarea de servicii medicale tuturor, inclusiv prin îmbunătăţirea accesului la
medicamente de bază, servicii de imunizare şi vaccinuri, pentru reducerea pericolelor de sănătate
şi de mediu. Guvernele au convenit să îşi ducă la îndeplinire angajamentele de a susţine Fondul
Global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei şi pentru reducerea bolilor
respiratorii, inclusiv prin înlăturarea treptată a plumbului din benzină şi din vopseluri şi prin
asigurarea accesului la surse mai pure de energie.
• Trecerea la acţiuni imediate împotriva tăierii ilegale a copacilor şi a comercializării
produselor forestiere şi pentru susţinerea conservării biodiversităţii, în special prin canalizarea
corespunzătoare a resurselor financiare şi a tehnologiilor către ţările în curs de dezvoltare.
• Prevenirea traficului ilegal de substanţe chimice şi deşeuri periculoase şi dezvoltarea, în
continuare, a unei abordări strategice a administrării internaţionale a chimicalelor.
• Protejarea şi administrarea resurselor marine prin aplicarea unei abordări din punct
de vedere ecosistemic a resurselor marine şi a dezvoltării durabile a culturilor acvatice.

16
CAPITOLUL 2. OBIECTIVE ŞI PRINCIPII ALE DEZVOLTĂRII
DURABILE. SISTEMUL DE INDICATORI AI DEZVOLTĂRII
DURABILE

2.1. Obiective ale Raportului Brundtland

În cadrul Raportului Brundtland se definesc şapte obiective economice şi sociale care să
îndeplinească, în acelaşi timp, şi cerinţele de mediu în cadrul procesului dezvoltării durabile1.
Aceste obiective sunt, în principal, următoarele:
- Asigurarea creşterii economice în condiţii de conservare a resurselor naturale ale Terrei.
Acest aspect vizează scăderea ratei de exploatare a resurselor naturale, prevenirea şi reducerea
poluării, reciclarea şi reutilizarea materiilor, reducerea consumului de energie şi materiale în
procesele de producţie, tratarea reziduurilor în urma reciclării, identificarea şi utilizarea de surse
alternative de energie regenerabile şi nepoluante.
Studiile2 efectuate apreciază că va fi nevoie de mai mult de o jumătate de secol până ce
sursele alternative de energie vor înlocui într-o proporţie determinantă sursele neregenerabile
utilizate astăzi;
- Asigurarea unei noi calităţi a procesului de creştere economică, ceea ce implică un complex
de transformări în structura socio-economică şi politică a naţiunilor, fapt ce ar trebui să conducă spre
ordine şi stabilitate sustenabile ale dezvoltării, ţinând cont, în acelaşi timp, de nevoile crescânde ale
populaţiei, la rândul ei, în creştere. Amintim aici ca posibilă soluţie alternativă la modelul actual de
creştere poziţia mai multor economişti care susţin teoria descreşterii sustenabile care nu constă în
creştere negativă. Obiectivele descreşterii sunt sintetizate în aşa-numitul Programul celor 6 R:
reevaluare, restructurare, redistribuire, reducere, reutilizare, reciclare, aspecte ce definesc în mod
cuprinzător conceptul de dezvoltare durabilă;
- Satisfacerea nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi asistenţă medicală
pentru toţi oamenii. Pentru realizarea acestui deziderat vor fi necesare eforturi uriaşe deoarece
publicarea anuală a binecunoscutelor rapoarte ale dezvoltării umane reflectă realitatea cu care
milioane de locuitori ai planetei se confruntă: şomaj, subnutriţie, boli ce ar fi trebuit eradicate de
mult timp, lipsa accesului la apă potabilă, accesul la învăţământ etc.;
- Adoptarea unei politici de creştere durabilă a populaţiei. Acest aspect implică necesitatea
unui control demografic deoarece se apreciază că, în condiţiile ritmului anual de creştere, în
următorii 15-20 de ani populaţia globului se va dubla, ceea ce înseamnă că va fi îngreunată
satisfacerea cerinţelor acesteia, se va accentua sărăcia, foamea etc. generând noi conflicte sociale;
- Conservarea şi sporirea rezervei de resurse, ţel ce poate fi îndeplinit cu ajutorul dezvoltării
şi introducerii treptate a noilor tehnologii de mediu şi de identificare de noi resurse care să le
suplinească pe cele existente. Acest obiectiv este strâns legat de primul obiectiv enunţat;
- Restructurarea tehnologiilor şi controlul deplin al riscurilor pe care le implică activităţile
economice. Scopul declarat pentru îndeplinirea acestui deziderat este înlocuirea treptată a
tehnologiilor poluante şi mari consumatoare de resurse cu tehnologiile de mediu prin posibilitatea ca
fiecare ţară să aibă acces la ele. Totodată, se pune problema posibilităţii de control al acestor
tehnologii, având în vedere riscurile majore pe care utilizarea lor le implică. Ne referim aici la
producerea energiei prin fuziunea şi fisiunea nucleară, la manipularea biotehnologiilor etc.;
1
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Dezvoltarea durabilă. O perspectivă românească,
Editura Economică, Bucureşti, 2005, pp. 54, 100-102.
2
Mircea Maliţa, Călin Georgescu, România 2020, Editura Conpress, Bucureşti, 1998, p. 49.

17
 - Abordarea integratoare a deciziilor privind economia şi mediul înconjurător. Această
viziune holistică urmăreşte realizarea bunăstării umane prin armonia cu mediul înconjurător.
În interpretarea anumitor specialişti3 în cadrul Raportului Brundtland se definesc două
categorii de obiective necesare a fi îndeplinite pentru ca dezideratul dezvoltării durabile să se
transforme din utopie în realitate. Acestea sunt:
- obiective de ordin general, având caracter permanent,
- obiective preliminare, cu caracter tranzitoriu, specifice unor anumite perioade de timp sau
restrânse doar la anumite domenii de acţiune.
Obiectivele fundamentale sunt dezvoltate pe toate cele trei componente ale dezvoltării
durabile. Astfel, pentru componenta economică obiectivele constau în:
- maximizarea eficienţei utilizării resurselor biologice, minerale, de informaţie şi de energie;
- maximizarea producerii de bunuri şi servicii;
- armonizarea tehnologiilor cu resursele utilizate şi prelucrarea deşeurilor.
În ceea ce priveşte dezvoltarea socială, obiectivele iau în calcul o paletă largă de factori:
- stimularea tuturor membrilor societăţii pentru a se implica în acţiunile social-economice;
- repartizarea în mod echitabil a resurselor, a bunurilor şi serviciilor între toţi partenerii
contractului social la nivel local, naţional şi global;
- crearea, utilizarea şi adaptarea permanentă a unor structuri şi mecanisme de natură politică,
instituţională sau de management al informaţiei care să garanteze funcţionarea sistemelor economic
şi social, flexibilitatea şi autoreglarea lor, cât şi capacitatea de a stabili conexiuni rapide între
componentele economic, social şi ecologic;
- conservarea diversităţilor de cultură, ca liant cert pentru punerea în practică a tuturor
obiectivelor stabilite.
Sfera ecologicului are, la rândul său, trasate ca obiective următoarele:
- conservarea biodiversităţii, condiţie necesară pentru adaptarea biosferei la schimbările
geoclimatice;
- respectarea mecanismelor de autoreglare a tuturor proceselor naturale şi a duratei ciclurilor
biosferei.
Obiectivele cu caracter temporar sunt măsuri cu caracter de coordonare pentru:
- stabilirea în mod just şi realist a funcţiilor fiecărui sistem economic, social şi de mediu,
- optimizarea alocării resurselor naturale şi de capital;
- crearea de noi structuri care să se integreze cu uşurinţă în ecosferă.

2.2. Obiective şi principii ale dezvoltării durabile în viziunea Uniunii

Europene
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul
1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001 Consiliul European de la
Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o
dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005 Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând o
evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează evidenţiind şi o serie de direcţii
de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte
negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene,

3
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Op. cit., pp. 99-102.

18
respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea
socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii.
Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005 şefii de state şi guverne ai ţărilor
Uniunii Europene au adoptat o declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care
încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri
de muncă drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o
lungă consultare, Comisia Europeană a prezentat la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a
Strategiei de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoită de
Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică şi
coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile
prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească
resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în
vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă, totodată, şi fundamentul Strategiei
Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi un
catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării
comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active
a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi
monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale
membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată,
de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile
locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
- Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de
impactul negativ asupra mediului;
- Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, a diversităţii
culturale, a egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;
- Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii pentru
asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine
plătite;
- Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor
democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării
durabile pretutindeni în lume.
Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice şi socio-
culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele principii directoare:
- Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
- Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;
- Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
- Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
- Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
- Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi global;
- Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi
consultarea factorilor interesaţi;
- Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi investiţionale;
- Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
- Aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.

19
Aspectele de conţinut ale Strategiei UE prevăd ţinte concrete stabilite în expresie numerică sau
procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre. Sunt
stabilite, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de
raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi a statelor membre, asupra
angajamentelor asumate.

2.3. Indicatori la nivel mondial ai dezvoltării durabile

Tranziţia către un model de dezvoltare durabilă implică, totodată, proiectarea şi aplicarea
unui set de indicatori de sustenabilitate cu rol de monitorizare a procesului care să permită
identificarea disfuncţionalităţilor survenite şi care să se constituie într-un suport pentru programele
de acţiune ale tranziţiei la nivel naţional şi de armonizare a acestora la scară globală4.
O dată cu formularea principiilor şi elaborarea strategiilor dezvoltării durabile sub egida
Naţiunilor Unite şi ale Uniunii Europene, o largă paletă de instituţii, de la întreprinderi, administraţii
locale, guverne naţionale, centre de cercetare, şi până la instituţii financiare internaţionale au
încercat să contureze un sistem cât mai complet de indicatori de monitorizare a procesului
dezvoltării durabile, care să subsumeze toate cele trei componente ale procesului.
De exemplu, Institutul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din Canada a conceput un set de
peste şase sute de sisteme de indicatori în scopul monitorizării politicilor şi proceselor dezvoltării
durabile, elaborat la nivel internaţional, naţional şi regional5. La rândul său, Banca Mondială este
printre primele instituţii care a dezvoltat indicatori ai dezvoltării durabile de tipul Green Gross
Domestic Product sau Real Savings, dar care nu reprezintă o viziune completă asupra fenomenului,
existând dificultăţi în armonizarea celor trei componente (economic, social şi de mediu). O mai bună
cuantificare în domeniu a fost realizată de către Panelul Internaţional pentru Schimbări Climatice,
instituţie aflată sub egida ONU, care a realizat cea mai completă evaluare a interdependenţei dintre
mediul global şi economie şi care a revelat, totodată, „magnitudinea efortului de a monitoriza
empiric dimensiunile dezvoltării durabile într-o abordare sistemică”6.
Cercetările efectuate până în prezent au stabilit că este necesar a se ţine cont de trei direcţii
prioritare în vederea elaborării indicatorilor, şi anume:
- seturi de indicatori care să vizeze politicile de dezvoltare,
- sisteme de indicatori orientaţi către sustenabilitatea sistemelor ecologice,
- seturi de indicatori necesari extinderii sistemului conturilor naţionale7.
Totuşi, toate seturile de indicatori elaboraţi până în prezent nu reprezintă soluţia completă,
lista rămânând în continuare deschisă, datorită dificultăţii identificării de indicatori reprezentativi
pentru toate cele trei componente ale procesului dezvoltării durabile.

2.4. Indicatorii eurostat ai dezvoltării sustenabile

Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în afara activităţii
economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile şi s-a afirmat în paralel cu procesul

4
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, p. 2.
5
Sustainable Development Indicators: Proposals for a Way Forward, László Pintér, Peter Hardi, Peter Bartelmus, IISD,
2005.
6
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, p. 3.
7
Idem, p. 3.

20
de definire a strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a
Uniunii Europene. Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate de instituţii,
de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de experţi sau centre de cercetare până
la administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare
internaţionale.
Amploarea acestor eforturi, care s-au intensificat în ultimii ani, atât la nivel naţional, cât şi în
formule multinaţionale de colaborare, reflectă nevoia percepută de a dispune de astfel de
instrumente, de a acoperi o plajă diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi
metodologice. Diferenţele, încă notabile, dintre modalităţile de construcţie, stadiul de dezvoltare şi
gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori ilustrează complexitatea sarcinii de a
regăsi compatibilităţi reale între abordările empirice şi normative din domeniile distincte care se
integrează în conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural. În aceste
condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de fundamentare teoretică, sunt preluate
dinamic în procesul de dezvoltare a aplicaţiilor de raportare statistică.
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea în
sistemul conturilor naţionale, prin instrumente specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai
dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de
Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE)
şi Organizaţiei pentru Colaborare si Dezvoltare Economică (OCDE). România, prin Institutul
Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală, Institutul Naţional
de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în sistemul european al
dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi
perfecţionate printr-o directă şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru
cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport a ecosistemelor
naturale.
Sistemul actual, folosit pentru monitorizarea implementării Strategiei reînnoite pentru
Dezvoltare Durabilă a UE recomandă statelor membre să-şi revizuiască continuu sursele de date
pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura calitatea, nivelul de comparaţie şi relevanţă în raport
cu obiectivele Strategiei UE.
Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE îl
reprezintă instituirea unui proces reglementat de monitorizare şi raportare care să armonizeze
cerinţele naţionale specifice ale statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul
instituţiilor Uniunii. S-a stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a performanţelor
economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog
constructiv angajat de Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu comunitatea de
afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile.
Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării durabile, a
fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de indicatori pentru a îmbunătăţi omogenitatea
raportării. O prima versiune a acestui set de indicatori a fost folosită pentru primul raport de
evaluare (2007) a Strategiei UE reînnoite. În forma sa curentă, mecanismul de monitorizare
evidenţiază anumite categorii de indicatori aflate încă în stadiul de dezvoltare. Setul existent de
indicatori este considerat adecvat pentru monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei UE, dar
incomplet sau insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (de exemplu, buna
guvernare).
Structura de indicatori produsă de Eurostat pentru primul raport de monitorizare a Strategiei
UE reînnoite asociază fiecărei dimensiuni strategice un indicator reprezentativ (Nivel 1), un set de
indicatori pentru obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2) şi indicatori descriptivi ai
domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate (Nivel 3). Un set suplimentar de indicatori, în

21
afara acestei structuri (indicatorii contextuali), este inclus pentru fenomenele greu de interpretat
normativ sau al căror răspuns la intervenţii rămâne neidentificat.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale UE au
obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi
utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei
Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportărilor asupra
implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene. Este vorba, prin
urmare, de un proces continuu, în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a
Strategiei UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru implementarea
obiectivelor convenite.
În România, în scopul implementării Strategiei Naţionale s-a creat un sistem naţional de
indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat cu sistemul relevant de indicatori utilizat la
nivelul UE, pentru monitorizarea progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene. Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere, cuantificate şi
actualizate regulat, agregate la nivelul indicatorilor de dezvoltare durabilă, permite măsurarea
performanţelor în atingerea obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă asupra
rezultatelor.
Se are în vedere operaţionalizarea a două tipuri de indicatori:
1. Indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă, focalizaţi pe priorităţile-cheie exprimate prin ţinte
cuantificabile care sa permită, totodată, compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor
internaţionali şi cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite. Acest set de
indicatori se va baza pe rezultatele grupului de lucru Eurostat-UNECE-OCDE şi va fi reactualizat în
permanenţă.
2. Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, acoperind
întregul pachet de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în
Strategia UE. În acest mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării, urmărind
responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice să evalueze succesul acţiunilor
întreprinse.

22
CAPITOLUL 3. DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII DURABILE

3.1. Provocări majore ale dezvoltării

Lumea se confruntă în prezent cu o presiune extraordinară generată de insuficienţa resurselor,
în special în cazul celor mai săraci şi dezavantajaţi locuitori ai planetei. Un miliard de oameni,
îndeosebi din ţările în curs de dezvoltare, nu au acces la apă curată; 1,7 miliarde oameni nu au acces la
sistemul sanitar; peste 2,2 milioane oameni din ţările în curs de dezvoltare, majoritatea copii, mor
anual datorită bolilor asociate lipsei apei şi serviciilor de sănătate. Până în anul 2025 circa o
jumătate din populaţia globului se va confrunta cu lipsa apei. La aceste statistici mai trebuie
adăugată creşterea populaţiei globului cu aproximativ 90 milioane pe an, creştere concentrată, de
asemenea, în ţările în curs de dezvoltare. Toate acestea sporesc provocările uriaşe cărora decidenţii
politici trebuie sa le facă faţă. Ei trebuie sa reconcilieze nevoile şi aspiraţiile unei populaţii în creştere
cu resursele limitate oferite de mediul natural. Dintre provocările majore se detaşează:
• Producţia alimentară. Creşterea populaţiei globului la 9 miliarde locuitori în următorii 40 de ani
va determina dublarea consumului de alimente. Deşi rata necesară de creştere a producţiei alimentare
este de 1,6% anual (2% în ultimele trei decenii), oamenii de ştiinţă consideră că această sarcină va fi
foarte dificil de realizat în viitor deoarece multe dintre sursele de creştere anterioare nu mai sunt
disponibile. Două opţiuni rămân posibile: intensificarea producţiei pe pământul aflat deja în folosinţă
sau extinderea producţiei pe suprafeţe noi. În ultimele trei decenii pe seama intensificării s-a asigurat
90% din creşterea producţiei agricole. Este însa greu de apreciat daca o noua ”revoluţie verde” va mai
putea fi posibilă în viitor, asigurând creşteri la fel de spectaculoase ale veniturilor ca în anii
anteriori. Provocarea constă nu doar în a încerca o performanţă asemănătoare, cât mai ales de a
realiza acest lucru într-un mod mai puţin dăunător mediului decât până acum.
• Creşterea rapidă a populaţiei. Sporirea rapidă a populaţiei şi a volumului de activităţi creşte
presiunea asupra ecosistemelor fragile. În ultimul deceniu, între 7% si 10% din pădurile tropicale au fost
distruse; importante straturi geologice au fost epuizate, iar zonele de litoral au fost poluate într-un ritm
nemaiîntâlnit. Agricultura bazată pe defrişarea pădurilor concomitent cu creşterea tot mai rapidă a
populaţiei creează cicluri vicioase ale degradării solului şi reducerii productivităţii. Este recunoscut
faptul că o creştere a veniturilor nu produce aceste probleme, ci, din contra, le poate reduce.
• Urbanizarea şi poluarea. Faptul că 90% din creşterea populaţiei globului se înregistrează în zonele
urbane ridică probleme deosebite de schimbare socială şi instituţională, investiţii în infrastructură şi
controlul poluării. Numeroase autorităţi municipale sunt copleşite de responsabilităţile curente, iar
sarcinile aflate în faţa lor vor continua să crească în viitor. Pentru a face apa curată disponibilă
pentru fiecare locuitor în următorii 40 de ani trebuie extinse serviciile pentru mai mult de 3,7
miliarde rezidenţi urbani. În oraşe precum Bangkok, Mexico City sau Sao Paulo, aerul poluat şi apa
constituie serioase ameninţări pentru sănătatea populaţiei. Emisiile industriale ale gazelor de seră,
ameninţând creşterea cu 2-4 grade C a temperaturii globului de-a lungul următorului secol, nu dau
semne de atenuare. Reducerea consecinţelor poluării în unele ţări cu creştere rapidă cere ca poluarea pe
unitatea de output industrial să scadă cu 90% până în 2030. De asemenea, consumul de energie a
crescut. Din totalul consumului energetic, combustibilii minerali reprezintă în prezent 80%, ceea ce
duce la poluarea aerului şi la efectul de seră.
Atât Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din iunie 1992 de la Rio de
Janeiro, cât şi Conferinţa ONU de la Johannesburg din 2002 au contribuit în mod semnificativ la
conştientizarea urgenţei unei dezvoltări durabile. Mesajul clar adresat întregii lumi este următorul: fără
o gestionare mai bună a mediului înconjurător dezvoltarea va fi subminată, iar fără o dezvoltare
accelerată a ţărilor sărace, politicile privind mediul vor eşua.
Aceste conferinţe au constituit un semnal adresat întregii lumi care, după decenii de distrugere

23
a calităţii mediului în favoarea creşterii economice, a devenit tot mai îngrijorată privind legătura
crucială şi potenţial pozitivă între cele două fenomene. Umanitatea trebuie să înveţe să trăiască în
cadrul restricţiilor mediului fizic, privit atât ca furnizor de inputuri, cât şi ca loc de evacuare a
deşeurilor. Trebuie recunoscut că, deşi degradarea mediului nu a atins nivelurile critice de ameninţare
a vieţii pe pământ, ea poate provoca un declin puternic a calităţii lumii în care trăim. Trebuie asumată
responsabilitatea privind alte specii şi necesitatea protejării biodiversităţii. De asemenea, este necesară
găsirea unui mod care să permită tuturor oamenilor, în prezent şi în viitor, să se bucure de apă şi aer
curat, precum şi de soluri fertile.

3.1.1. Direcţii de cercetare a dezvoltării durabile

Termenul de “dezvoltare durabilă” a fost introdus în limbajul curent de Comisia Mondială

asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtlant) în 1987. Vorbind despre dezvoltare ca
“satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
asigura nevoile”, raportul Comisiei Brundtlant, Viitorul Nostru Comun, a pus în evidenţă nevoia de
abordare simultană a imperativelor dezvoltării şi mediului.
De atunci, a fost depusă o muncă substanţială pentru operaţionalizarea conceptului de
dezvoltare durabilă, ceea ce a constituit de altfel şi principala temă a Raportului Dezvoltării Mondiale
prezentat de Banca Mondială în 1992. Eforturile vor înregistra un progres în măsura în care se va reuşi
integrarea a trei puncte de vedere:
• cel al economiştilor, ale căror metode caută să maximizeze bunăstarea în condiţiile
constrângerilor impuse de stocul de capital existent şi de tehnologiile disponibile;
• cel al ecologiştilor, care pun accentul pe păstrarea integrităţii subsistemelor ecologice
considerate vitale pentru stabilitatea ecosistemului global. Unii susţin prezervarea tuturor
ecosistemelor, în timp ce alţii vorbesc de menţinerea rezistenţei şi adaptabilităţii dinamice
a sistemelor naturale ce constituie suport al vieţii. Unităţile de calcul ce răspund acestui
ultim deziderat nu sunt monetare, ci fizice, iar disciplinele predominante care le studiază sunt
biologia, geologia, chimia şi ştiinţele naturale în general;
• cel al sociologilor, care accentuează faptul ca actorii-cheie sunt fiinţele umane, ale căror
modele de organizare socială sunt cruciale pentru identificarea soluţiilor viabile în
vederea atingerii unei dezvoltări durabile. Într-adevăr, dovada constă în aceea că
subestimarea factorilor sociali în procesul dezvoltării pune serios în pericol eficienţa diferitelor
programe şi proiecte de dezvoltare.
În timp ce economiştii, ecologiştii şi sociologii sunt în principiu de acord că punctul de vedere
al fiecăruia este important, ei nu abordează de regulă aceste probleme din toate aceste perspective.
Un economist, de exemplu, ar putea uşor recunoaşte importanţa factorilor sociali sau de mediu, dar ar
putea interpreta aceste probleme prin lentilele proprii. Problemele sociale tind astfel să fie reduse
la chestiuni de inegalitate, iar problemele de mediu la chestiuni de management al resurselor
naturale. În schimb, ar putea fi absente problemele care ţin de coeziune socială, identitate culturală şi
integritate a ecosistemului.
Încercarea decidenţilor politici de a reuni experţi din toate aceste discipline, ca parteneri egali,
trebuie precedată de rezolvarea unui număr important de chestiuni conceptuale şi metodologice.
Problemele cheie nerezolvate privesc patru mari direcţii:
- evaluarea
- luarea deciziilor în condiţii de incertitudine
- proiectarea politică şi instituţională
- sustenabilitatea socială.

Cum ar trebui evaluat mediul ?

Punctul de plecare pentru un bun management al mediului este recunoaşterea costului
generat de pagubele provocate mediului şi luarea lor în considerare în procesul decizional. Dar acest
lucru este dificil de pus în practică pentru că ar fi necesară o estimare nu numai a beneficiilor directe

24
pentru oameni (de exemplu, beneficiile datorate productivităţii solurilor bune sau apei curate), dar, de
asemenea, şi beneficiile indirecte (de exemplu, protecţia bazinelor de apă ca urmare a prezenţei
ţinuturilor împădurite). În plus, unele active naturale, precum diversitatea biologică, au valori
potenţiale de care nu suntem încă informaţi (de exemplu, furnizarea de noi medicamente în viitor) şi
care sunt dificil de estimat. Cei mai mulţi dintre noi cred că lumea naturală are o valoare “intrinsecă”,
dincolo de valoarea acesteia pentru oameni.
Un număr important de tehnici, inclusiv evaluarea condiţionată, estimarea costului de înlocuire
sau utilizarea pieţelor “surogat”, au fost perfecţionate pentru estimarea valorii serviciilor aduse de
mediu. Banca Mondială şi-a consolidat în ultimul timp capacitatea de asistare a decidenţilor politici
din ţările în curs de dezvoltare privind utilizarea acestor tehnici. Rămân însă multe alte lucruri de
perfecţionat în termenii metodologiilor şi aplicării empirice.

Cum ar trebui sa evaluam viitorul?

Emisiunea dioxidului de carbon în aer nu costă nimic generaţia prezentă, însă poate costa
generaţiile viitoare. Cum ar trebui evaluat impactul pe termen lung? În mod convenţional,
economiştii au aplicat rate de actualizare costurilor şi beneficiilor viitoare. Ecologiştii, şi chiar
cetăţenii obişnuiţi, au argumentat adesea că este cu siguranţă greşit să se evalueze bunăstarea
oamenilor nenăscuţi înaintea evaluării propriei bunăstări. Economiştii răspund că aceasta nu
reprezintă bunăstarea generaţiilor viitoare care este actualizată; este, pur şi simplu, faptul că o unitate
monetară de azi poate fi investită cu o rată real pozitivă generând mai multe unităţi monetare în viitor
(şi deci valorează mai mult de o unitate monetară în viitor). Acesta este motivul pentru care ei aleg,
de obicei, să actualizeze viitorul la costul de oportunitate al capitalului.
Pentru deciziile pe termen scurt, acest argument este convingător, deşi este încă subiectul unor
probleme empirice cunoscute privind estimarea unei rate de actualizare corespunzătoare. Pe termen
lung, este totuşi necesar să analizăm nivelul ratei de actualizare, care ar trebui sa fie suficient de
înalt, deoarece nu putem fi siguri că ratele pozitive ale randamentului investiţiei vor continua în
viitor, mai ales dacă baza resurselor naturale continuă să se deterioreze. Cei mai mulţi economişti
susţin folosirea pentru perioade foarte lungi de timp a unui nivel al ratelor de actualizare mai mic de
9-12%, egal cu cel folosit de obicei pentru investiţiile pe termen mediu în ţările în curs de dezvoltare.
Însă, cât de scăzut ar trebui să fie acest nivel rămâne încă un subiect controversat chiar între economişti.
Există sugestia practicării unor rate de actualizare egale cu zero; aceasta ar încuraja forma de
dezvoltare capital-intensivă, ceea ce ar conduce, probabil, la efecte adverse ale dezvoltării. De
asemenea, ar trebui respins argumentul că impactul asupra mediului ar trebui să aibă o rată de
actualizare separată, mai mică decât în alte cazuri; nu există nici un motiv pentru a da prioritate
protecţiei mediului în raport cu sănătatea, educaţia sau proiectele de planning familial. Există nevoia
explorării unor modalităţi variate ale suplimentării analizei cost-beneficiu – precum impunerea
“condiţiei de sustenabilitate” - cerând să nu fie epuizat întreg stocul de capital.

Cum ar trebui să acordăm prioritate biodiversităţii?

Dispariţia speciilor este un caz extrem al ireversibilităţii, dar impactul pierderii diversităţii
biologice este incert datorită lipsei noastre de cunoştinţe. Unele specii sunt văzute ca depozitare ale
unui material biologic cheie; altele sunt văzute ca având o semnificaţie genetică marginală. Dar,
cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de limitate.
Câtă prioritate ar trebui dată protecţiei biodiversităţii? Pe de o parte, unii biologi ar dori să
salveze orice. Dispariţia iminentă a rinocerului alb, balenelor sau elefanţilor a stimulat eforturile de
conservare. Însă voinţa publică de a salva nenumăratele specii mărunte (insecte minore şi plante)
este mult mai puţin evidentă, iar costul salvării tuturor speciilor poate fi prohibitiv. Pe de alta parte,
pot fi acceptate iniţiative organizate şi corelate prin care s-ar putea prezerva moştenirea genetică unică
a lumii.

Cum ar trebui stabilite priorităţile ?

În faţa problemelor complexe generate de pericolele la care este expus mediul şi de volumul

25
limitat al resurselor, de unde ar trebui să înceapă guvernul? Problemele care par la prima vedere cele
mai urgente pot să nu fie în practică cea mai bună alegere în termeni monetari. În Europa răsăriteană,
de exemplu, în ciuda nevoii evidente de curăţare a râurilor poluate, calculele pot demonstra că
beneficii mai mari s-ar obţine prin reducerea poluării aerului.
O abordare interesantă de stabilire a priorităţilor aparţine echipei de la Universitatea
Harvard care a pus la punct o schemă pentru clasificarea diferitelor opţiuni. Esenţa acestei metode,
care continuă munca de pionierat a Agenţiei de Protecţie a Mediului a SUA, constă în derivarea
unui set de indicatori bazat pe impactul deteriorării mediului asupra sănătăţii umane, activelor
productive şi funcţiilor ecologice. Această metodologie este încă în stare incipientă.
Astfel de analize pot fi utile oricărei ţări deoarece permit conceperea unor planuri de acţiune
asupra mediului prin care decidenţii văd problemele de mediu ca un întreg. În plus, într-o anumită
măsură, procesul este participativ. Astfel, publicul poate fi conştientizat cu privire la opţiunile şi
pericolele cărora trebuie să le facă faţă.
Politicile pentru dezvoltarea sustenabilă a mediului se înscriu în două categorii. În prima
sunt cele care promovează creşterea economică şi gestiunea mediului. Acest gen de politici includ
eliminarea subvenţiilor la utilizarea resurselor, clarificarea drepturilor de proprietate, accelerarea
educaţiei şi a programelor privind populaţia. Astfel de politici ar trebui să fie relativ
necontroversate, având nevoie de voinţă politică şi fonduri pentru implementarea lor. În cea de a
doua categorie sunt incluse politicile menite să stopeze comportamentul de producere a pagubelor
mediului prin reglementari şi stimulente. Ele sunt mai controversate în aceea că, implementându-
le greşit, pot provoca distorsiuni în economie.
Multe politici bine intenţionate privind mediul au eşuat datorită lipsei capacităţii
instituţionale. Ca urmare, numeroase ţări caută să-şi consolideze capacitatea lor instituţională.
Banca Mondială acordă asistenţă la mai mult de 50 dintre ele. Experienţa sugerează că structura
organizaţională a instituţiilor este mai puţin importantă decât claritatea mandatului, resursele
adecvate şi abilităţile tehnice. Rămân însă de precizat alte aspecte în termenii proiectării
instituţionale corespunzătoare în diferite contexte socio-culturale.
Componentele sociale ale dezvoltării nu sunt mai puţin importante decât cele economice sau
tehnice. Oamenii pot fi priviţi atât ca beneficiari, cât şi ca victime ale tuturor activităţilor de dezvoltare.
Implicarea lor activă în procesul dezvoltării este cheia succesului. Programele de mediu vor eşua cu
certitudine dacă nu vor avea drept obiectiv permanent continuarea sporirii bunăstării oamenilor.
Ţările sărace sunt cel mai puternic afectate de degradarea mediului, fiind în acelaşi timp şi cel mai slab
echipate pentru a se proteja.

3.2. Abordarea ecologică

Dezvoltarea durabilă sub aspect ecologic (eco-dezvoltarea) trebuie să asigure protecţia
biosferei, respectiv a biodiversităţii şi a desfăşurării normale a fenomenelor şi ciclurilor bio-geo-
chimice.
Ecologiştii au un rol din ce în ce mai important în procesul adoptării deciziilor economice.
Ei aduc o perspectivă la nivelul ansamblului sistemului, o vedere pe termen lung care accentuează
prevenirea şi un pachet de practici ecologice menite să consolideze dezvoltarea socioeconomică.
În mod tradiţional, ecologia avea o relevanţă redusă pentru cei interesaţi de domeniul afacerilor.
Însă, în ultimii ani situaţia s-a schimbat, reflectând o altă percepţie asupra modului în care oamenii
influenţează utilizarea şi conservarea resurselor naturale.
Iniţial, resursele naturale erau considerate “bunuri libere” şi prevala creşterea economică
nelimitată.

Concepţia de azi cuprinde trei principii ecologice fundamentale:

• Activitatea economică umană este un subsistem care operează în cadrul unuia mai larg, dar finit -
ecosistemul. Dezordinea în ecosisteme (de exemplu, epuizarea resurselor sau poluarea) interferează

26
în cele din urmă cu sistemele de susţinere a vieţii pe care se bazează economia.
• Pe măsură ce activitatea umană se extinde, iar populaţia se află în creştere, sunt utilizate cantităţi
tot mai mari de resurse naturale, fapt ce generează un volum tot mai mare de deşeuri, riscând
depăşirea limitelor de toleranţă ale ecosistemelor.
• Uneori impactul dezvoltării produce schimbări de mediu pe termen lung şi chiar în mod
ireversibil. De exemplu, dacă pădurile tropicale sunt tăiate şi solul este expus, mineralele (deja cu
ofertă redusă) sunt filtrate de ploaie. Astfel solul se întăreşte, împiedicând regenerarea pădurilor şi
obţinerea unor recolte stabile.
Ca rezultat al atingerii unui grad mai ridicat de conştientizare, ecologiştii joacă acum un rol
vital în definirea managementului pădurilor, al terenurilor mlăştinoase şi al zonelor de litoral şi în
echilibrarea raporturilor dintre oameni, şeptel, plante şi sol. Ecologiştii se implică din ce în ce mai
mult în implementarea proiectelor de dezvoltare, pe măsură ce guvernele se orientează spre
protejarea aerului şi calităţii apei, conservarea resurselor naturale şi susţinerea dezvoltării economice
cu un management eficient al mediului.
Provocarea pentru ecologie constă într-o mai bună măsurare şi predicţie a ceea ce se întâmplă
cu sistemul natural sau cu ecosistemul implicat în procesul de dezvoltare. De exemplu, ei ar putea fi
consultaţi privind amplasarea unei fabrici industriale şi modul cum ar trebui trataţi poluanţii
rezultaţi, în funcţie de capacitatea de absorbţie a mediului natural. Atunci când structura şi procesele
unui ecosistem sunt înţelese, ecuaţiile pot lega aceste elemente esenţiale într-un model predictiv.
Iniţial, problemele dezvoltării erau sănătatea şi poluarea la nivel local, în timp ce acum
acestea au dimensiuni globale si regionale. Ecologiştii sunt din ce în ce mai implicaţi în procesul
dezvoltării prin faptul că ei ajută la formarea unei noi conştiinţe a dezvoltării. Pentru aceştia strategia
are trei componente: (1) integrarea problemelor ecologice în politicile de dezvoltare economice şi
sectoriale, (2) proiectarea strategiilor anticipative şi preventive pentru proiectele de dezvoltare, (3)
accentuarea efectului pozitiv al politicilor ecologice asupra dezvoltării.

Prevenirea - mai bună decât tratamentul

Deoarece decidenţii politici au ajuns la concluzia că terapia sistemelor ecologice degradate
este extrem de scumpă, consumatoare de timp şi adesea imposibilă, politicile de mediu au ajutat la
anticiparea impacturilor semnificative ecologice şi socioeconomice.
Aplicarea politicilor de mediu anticipative şi preventive ridică însă mai multe probleme. De
regulă, astfel de politici au nevoie în avans atât de certitudini ştiinţifice, cât şi de acceptarea în
plan politic a impactului advers demonstrat. În plus, predicţia pagubelor este adesea slabă sau
absentă. Pentru a aborda aceste dificultăţi, ecologiştii s-au bazat din ce în ce mai mult pe evaluări de
mediu menite să determine efectele potenţiale semnificative ale programelor de dezvoltare
propuse. Din octombrie 1989 Banca Mondială a cerut ca toate proiectele de investiţii propuse să
fie realizate în acest mod, ceea ce a condus la o reproiectare a multora dintre ele.
Ecologiştii pot fi eficienţi în influenţarea politicilor doar dacă ei pot demonstra că politicile
ecologice promovează şi nu împiedică dezvoltarea durabilă. Aceasta cere un parteneriat cu
economiştii, în urma căruia să fie estimate atât costul pagubelor provocate ecosistemelor, cât şi
beneficiile economice ale conservării acestor sisteme.

3.3. Abordarea economică

Economia mediului ajută la apropierea de conceptul dezvoltării durabile pentru că
încorporează aspecte de mediu şi sociale în adoptarea deciziilor. Ea implica o nouă sinteză a
principiilor economice existente şi a extensiilor lor.
Istoric, dezvoltarea lumii industrializate s-a concentrat pe outputul economic, astfel că,
deloc surprinzător, modelul postbelic al ţărilor în curs de dezvoltare a fost dominat de creşterea
economică. Dar în anii ’60 a fost dezvoltat modelul creşterii echitabile pentru a încorpora obiective
sociale, cum sunt atenuarea sărăciei şi redistribuirea venitului. În anii ’80, modelul a fost extins din

27
nou pentru a cuprinde conceptul de dezvoltare durabilă, reflectând creşterea preocupării privind
mediul.
Creşterea economică încă umbreşte alte obiective, fapt sesizabil în cazul ţărilor industrializate
care au început să abordeze problemele de mediu numai după ce au atins obiective economice majore.
În prezent, decidenţii politici din întreaga lume încearcă din ce în ce mai mult să găsească căi de
dezvoltare sustenabilă.
Scopul este maximizarea bunăstării ca rezultat al activităţilor economice, concomitent cu
menţinerea sau creşterea în timp a stocului de active economice, ecologice şi socio-culturale (pentru a
asigura sustenabilitatea venitului şi echitatea intre generaţii) şi satisfacerea nevoilor de bază ale săracilor).
Economia mediului contribuie la această căutare prin încorporarea criteriilor de mediu şi sociale în
adoptarea deciziilor economice. Ea oferă decidenţilor politici atât mijloace de evaluare a impactului
activităţii umane asupra mediului, cât şi instrumente de adoptare a unor decizii mai bune.
Economia mediului, ca domeniu de studiu, nu este nouă. De-a lungul ultimelor două
decenii principiile economice existente au fost construite şi extinse pornind în special de la evaluarea
impactului activităţii asupra mediului natural şi social, care adesea nu este bine reflectat în tranzacţiile
de piaţă. Însa este de dată recentă aplicarea acestor concepte la ţările în curs de dezvoltare, mai ales
prin influenţarea adoptării deciziilor la nivel de proiect. În ultimii ani, economiştii mediului au
început să se intereseze de politicile macroeconomice.
În timp ce bazele acestei abordări sunt optimizarea economică şi alocarea eficientă a
resurselor, practicienii recunosc că aceste concepte nu sunt uşor de aplicat la unele obiective de
mediu şi sociale, precum prezervarea rezistenţei sistemelor ecologice la şocuri, promovarea
participării publicului larg la decizii sau reducerea conflictelor. În aceste cazuri ei se bazează adesea
pe tehnici, precum analiza multicriterială, pentru a facilita compromisurile între diferite obiective.
Dezvoltarea economică durabilă (sustenabilă) este în mod obişnuit interpretată ca fiind
un proces de menţinere a bunăstării proiectate pe un termen nedefinit în viitor. Optimalitatea
economică, definită ca maximizare a valorii prezente a consumului, se deosebeşte de
sustenabilitate. Mai mult chiar, optimalitatea poate fi compatibilă cu non-sustenabilitatea,
astfel încât pe o traiectorie definită în termenii optimalităţii prezente, consumul viitor tinde să
scadă, poate chiar la zero. Mai multe lucrări recente au căutat să combine optimalitatea şi
sustenabilitatea prin faptul că nu au mai luat în considerare acele traiectorii ale consumului lipsite de
etică, ce tratează bunurilor oferite de mediu ca fiind o sursă de utilitate în sine, ca input-uri pentru
producţie. Astfel, sustenabilitatea devine o constrângere suplimentară pentru traiectoria creşterii
economice optimale.
Problema cu aceste abordări este că ele nu surprind diversitatea contribuţiilor mediului
natural la economie, iar subiectul premizelor restrictive sunt economiile simple. Asemenea modele pot
conduce la analize utile, dar aplicarea lor la economiile reale şi la mediu este limitată în mod inevitabil.
Dacă considerarea optimalităţii şi sustenabilităţii conduc la recomandări diferite în ce
priveşte măsurile de politică economică, trebuie să se identifice o ordine de prioritate. Există mai
multe motive de confruntare cu percepţia economică obişnuită, potrivit căreia optimalitatea ar
trebui să fie obiectivul dominant:
• de multe ori optimalitatea nu constituie baza pentru politica publică; existenţa statului bunăstării
nu este optimă şi nu asigură în mod necesar dreptatea socială sau respectarea drepturilor omului;
• calculele de optimalitate ar putea să nu fie realizabile din cauza dificultăţilor de evaluare a
mediului;
• chiar dacă se fac calcule de optimalitate, acestea pot subestima pagubele aduse mediului,
întrucât preţul viitor al bunurilor de mediu ar putea fi substanţial mai mare decât preţul prezent, dată
fiind rata de distrugere a mediului. Asemenea creşteri posibile de preţ sunt însă lăsate în mod
curent în afara calculelor, din cauza incertitudinii evoluţiei lor.
• calculele de optimalitate bazate pe consum vor fi nefavorabile bunurilor de mediu, chiar
dacă bunurile de mediu sunt luate în calcul, în măsura în care consumul de bunuri produse şi servicii
este mai motivat de dorinţa de a avea o poziţie relativă mai bună. Consumul ce permite îmbunătăţirea
statutului social nu produce o creştere agregată a bunăstării, ci câştigul unei persoane implică

28
pierderi pentru altă persoană. În literatură se argumentează că multe bunuri sunt bunuri publice
care, din cauza non-excluziunii, nu pot fi consumate într-un mod care conferă beneficii relative.
Atunci când sunt sacrificate pentru consumul de bunuri ce conferă statut, modificarea netă a bunăstării
nu va fi reflectată cu acurateţe de către valorile lor relative, evidenţiate fie prin preţuri, fie prin
disponibilitatea de plată.
Din toate aceste motive, abordarea în această lucrare este de a considera aceeaşi definiţie a
sustenabilităţii economice - menţinerea bunăstării - folosită şi la determinarea optimalităţii, dar în
condiţiile unei evaluări mai detaliate a contribuţiei mediului la această bunăstare, astfel încât să se
poată formula principii privind susţinerea acestei contribuţii. Implicaţiile economice ale căutării
unor principii de acest fel pot fi explorate pe mai multe căi.
Bunăstarea economică derivă din venituri şi din mediu, care îndeplineşte mai multe funcţii,
contribuind la producţie şi deci la obţinerea veniturilor, sau în mod direct la asigurarea bunăstării.
Venitul este generat de către stocul de capital, ce cuprinde capitalul produs, capitalul uman, capitalul
natural şi capitalul social. Capitalul natural îndeplineşte şi funcţiile de mediu, care creează bunăstare
în mod direct. Pentru ca bunăstarea economică să nu se reducă, stocul de capital care o generează
trebuie menţinut. Aceasta implică necesitatea ca, pentru sustenabilitatea economică, diferenţa dintre
investiţiile brute şi deprecierea capitalului să fie pozitivă.

Evaluarea efectelor
Primul mod prin care economia mediului îmbunătăţeşte analiza politică este de a ajuta la
evaluarea impactului deciziilor la diferite niveluri.
Nivelul de proiect. În mod tradiţional, economiştii s-au bazat pe analiza cost-beneficiu
pentru a determina dacă un proiect merită sau nu întreprins. Conform Băncii Mondiale, acest tip de
analiză este din ce în ce mai adoptat pentru o mai bună evidenţiere a problemelor sociale şi de mediu.
În primul rând, unele inputuri şi outputuri nu sunt corect apreciate de către piaţă. Un exemplu în
acest sens îl constituie externalităţile - efectele de beneficiu sau daună care sunt impuse de alţii, dar care
nu pot fi restituie sau pretinse celui care le generează. Din păcate, externalităţile sunt adesea dificil de
măsurat în termeni fizici sau monetari. Un alt exemplu îl reprezintă resursele la care accesul este liber,
fără plată, precum un lac sau o autostradă publică - care sunt dificil de evaluat şi tind să fie supra-
exploatate, deoarece sarcinile utilizatorului sunt neglijabile.
Ce se poate face? Valoarea unei externalităţi poate fi evaluată pe baza costului de
oportunitate. Dar dacă această evaluare nu este posibilă, decidenţii politici pot impune reglementări
şi standarde care stabilesc limite fizice asupra pagubelor externe ori definesc mai bine drepturile
de proprietate, încurajând îmbunătăţirea managementului resurselor naturale.
Nivelul sectorial. Studiile arată că acţiunile la nivel sectorial au adesea impacturi de mediu şi
sociale mai puternice decât proiectele individuale. Regula de bază pentru o evaluare eficientă a unei
resurse rare (sau serviciu) precum apa (sau transportul) este că preţul ar trebui să fie egal cu costul
furnizării unităţii marginale (adiţionale) de output. Totuşi, în multe ţări astfel de resurse sunt
subvenţionate. Creşterea preţului mai aproape de nivelurile eficiente este esenţială pentru a reduce
utilizarea lor risipitoare, realizând deci atât câştiguri economice, cât şi de mediu. Analiza ecologică şi
economică ajută în acest sens. Mai întâi, ea accentuează nevoia de evaluare eficientă şi de stabilire a
unor sarcini suplimentare pentru a acoperi impactul extern. De exemplu, dacă evacuarea gazelor
automobilelor provoacă probleme respiratorii, preţul combustibilului bazat pe costul marginal ar
trebui să fie suplimentat cu taxele de poluare corespunzătoare pagubelor provocate sănătăţii sau
mediului. În al doilea rând, acest tip de analiză încurajează planificarea comprehensivă a resurselor pe
termen lung.
Nivelul macroeconomic. Politicile la nivelul întregii economii (atât sectoriale, cât şi
macroeconomice) au efect asupra resurselor naturale de bază, însă interacţiunile complicate nu sunt
încă bine înţelese. Generalizările simpliste nu sunt posibile. Multe cazuri de pagube de mediu sunt
determinate de eşecurile pieţei şi distorsiuni politice, exacerbate de sărăcie. Reformele politice care
promovează eficienţa sau reduc sărăcia ar trebui să ajute mediul, însă unele reforme pot avea efecte

29
negative asupra mediului, de exemplu, ca urmare a definirii incomplete a drepturilor de
proprietate. Soluţia nu este modificarea politicilor iniţiale (care au obiective socioeconomice
convenţionale), ci mai degrabă proiectarea unor măsuri complementare, care să atenueze efectele
negative sau să sporească impactul pozitiv al acestor politici asupra mediului.
Nivelul internaţional. Fenomenele regionale (precum ploile acide) şi cele globale (precum
epuizarea stratului de ozon, încălzirea globală, pierderea biodiversităţii şi poluarea apelor
internaţionale) au ridicat probleme. Aceste probleme răspândite pretutindeni şi pe termen lung au
condus la idei noi privind incertitudinea şi ireversibilitatea. De exemplu, chiar atunci când
impactul este incert, sustenabilitatea sugerează că ar trebui impuse limite pentru degradarea
resurselor, în special dacă consecinţele viitoare sunt ireversibile şi catastrofale. Această abordare
precauţională se regăseşte în apariţia consensului privind limitarea emisiilor de gaz pentru a
evita posibila încălzire globală. Eforturile sunt, de asemenea, în desfăşurare pentru a îmbunătăţi
funcţionarea mecanismului de mobilizare şi alocare eficientă şi echitabilă a resurselor.

3.4. Abordarea sociologică

Cazul dezvoltării durabile este de obicei susţinut cu argumente economice şi tehnico-ecologice.
Componentele sociale ale durabilităţii dezvoltării nu sunt mai puţin importante. Într-adevăr, eşecul de a
recunoaşte rolul determinant al “actorilor sociali” a afectat negativ multe programe al căror obiectiv era
dezvoltarea. Dezvoltarea socială durabilă înseamnă evitarea unor probleme majore: tensiuni generate
de discrepanţele majore între bogaţi şi săraci, deoarece o societate profund divizată după acest criteriu
nu poate fi stabilă pe termen lung; refuzul de a permite unei comunităţi de limbă sau cultură, unei etnii
sau unei naţiuni să oprime alte comunităţi; nerespectarea sistematică a drepturilor omului, întrucât
istoria demonstrează că în caz contrar se produc tensiuni politice violente incompatibile cu dezvoltarea
durabilă etc. Deci sloganul “a pune oamenii pe primul plan” în cadrul politicilor şi programelor de
investiţii orientate spre dezvoltare ori pentru asistenţă în dezvoltarea spontană nu este lipsit de
conţinut. Înseamnă, pur si simplu, a recunoaşte rolul central al actorilor sociali şi instituţiilor lor în
dezvoltarea durabilă. Durabilitatea trebuie să fie “construită” în plan social şi abordată simultan sub
trei aspecte: economic, ecologic şi social.

Instrumentele sociologului
Ce adaugă perspectivă sociologică arsenalului de instrumente pentru a dobândi dezvoltarea
sustenabilă? Cel puţin două seturi de elemente. Mai întâi, ea furnizează un set de concepte care ajută
la explicarea acţiunii sociale, relaţiilor dintre oameni, formelor complexe ale organizării sociale,
aranjamentelor lor instituţionalizate şi cultura, motivele, stimulentele şi valorile care reglementează
comportamentul lor unul faţă de altul şi faţă de resursele naturale. În al doilea rând, ea oferă un set de
tehnici sociale apte pentru coordonarea promptă a acţiunii sociale, împiedicând comportamentul
dăunător, stimulând asocierea, aranjamente sociale alternative şi dezvoltarea capitalului social.

Tehnicile sociale
Proiectanţii de programe aflaţi în căutarea creşterii sustenabilităţii nu sunt cel mai adesea
conştienţi de repertoriul vast al instrumentelor de management social şi pârghiilor culturale ce pot fi
folosite pentru a mobiliza energia socială şi a coordona acţiunea în sensul programelor de dezvoltare.
Aceste instrumente variază de la crearea unei conştiinţe publice la investiţia în capitalul uman; de la
simple consultaţii la dezvoltarea managementului co-participativ; de la sisteme de stimulente
la controale instituţionale; de la valorificarea tradiţiilor şi a vechilor practici la introducerea
inovaţiilor; de la autorizare la creşterea coeziunii sociale; de la comportamentul dat de motivarea
economică a indivizilor la utilizarea puterii solidarităţii, încrederii auto-organizării şi valorilor adoptate
de grup.
Aceste instrumente pot fi, de asemenea, combinate pentru a schimba modelele sociale
existente şi a promova o cultură a protecţiei resurselor. În proiectele sociale de exploatare a

30
pădurilor, de exemplu, planificatorii au mai multe opţiuni strategice pentru programele de plantare a
pomilor: abordările centrate pe comunitate, abordările centrate pe familii ori abordări centrate pe
grupuri mici. Strategia socială, nu numai tehnica, trebuie aleasă de la început, iar scopul ar trebui să fie
întotdeauna construirea sau accentuarea asocierilor instituţionale.

Ce rol ar trebui sa joace utilizatorii?

O problemă crucială şi controversată priveşte rolul pe care ar trebui să-l joace utilizatorii
resurselor în managementul mediului. Unii decidenţi politici resping opţiunea încredinţării
responsabilităţilor de management utilizatorilor, temându-se ca resursele ar putea fi folosite în mod
abuziv; ei susţin astfel controlul statului. Alţii pledează împotriva intervenţiei guvernamentale,
concentrându-se numai pe utilizatori şi pieţe.
Managementul resurselor nu ar trebui încredinţat total utilizatorilor. Decidenţii politici ar
trebui să determine dacă utilizatorii sunt întotdeauna capabili să exercite managementul. A considera o
astfel de abilitate ca existentă din start în toate cazurile este o simplă naivitate. Problema nu este totuşi
capacitatea subiectivă (sau lipsa) unuia sau altui utilizator individual sau mai multora de a exercita
funcţii manageriale. Factorul decisiv este, mai degrabă, prezenţa sau absenţa formelor de organizare
structurală corespunzătoare conducerii mediului. Altfel, acţiunile individuale ale utilizatorilor multipli
se pot uşor combina pentru a produce un rezultat advers la nivel de sistem.
Adesea, setul de utilizatori atomizaţi are nevoie să fie organizat în grupuri interactive,
instituţionalizate, cultural coezive pentru a dobândi abilitatea de conducere şi a formula şi respecta
reguli adecvate, drepturi şi obligaţii.
Pot modelele tradiţionale de organizare socială din ţările în curs de dezvoltare să
îndeplinească acest rol? Dezamăgirea privind proliferarea slăbiciunilor şi manifestarea ineficienţei
agenţiilor guvernamentale au condus la susţinerea ideii de a reînvia instituţiile tradiţionale. În
anumite circumstanţe această tehnică socială poate fi uneori eficientă. Însă aceasta nu poate deveni
o strategie universală, deoarece formarea structurilor instituţionale pentru managementul mediului la
nivel local cere mai mult decât o simplă reînviere a instituţiilor vechi sau tradiţiilor.

31
 CAPITOLUL 4. DEGRADAREA MEDIULUI. POLITICI DE
DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVEL MONDIAL

4.1. Degradarea mediului natural şi a calităţii vieţii; necesitatea armonizării

politicilor de dezvoltare durabilă la nivel mondial
În prezent, 1,2 miliarde persoane trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape jumătate din
populaţia lumii trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi. Aceste persoane au posibilităţi de alegere
reduse şi sunt condamnate la înfometare, boli, analfabetism, şomaj şi nu au nici o perspectivă.
Tot mai des, aceşti oameni nu au hrană, acces la o sursă de apă, educaţie, îngrijire medicală şi
servicii moderne de asigurare a energiei.
La Summit-ul Mileniului din septembrie 2000, 147 şefi de stat sau de guvern şi cele 191
ţări din lume au adoptat Declaraţia Mileniului, care conţine obiective clare pentru dezvoltare şi
combaterea sărăciei. Astfel, s-a decis ca până în 2015:
• numărul de persoane care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi să fie înjumătăţit;
• numărul de persoane care suferă de foame să fie redus la jumătate;
• numărul de persoane care nu au acces la o sursă de apă potabilă să fie diminuat cu 50%;
• să se asigure accesul la cursurile şcolare primare pentru toţi copiii;
• accesul la educaţie să fie asigurat indiferent de sex;
• rata mortalităţii materne să fie redusă cu 75%;
• rata mortalităţii infantile a copiilor cu vârsta mai mică de cinci ani să fie redusă cu 50%;
• răspândirea virusului HIV şi a SIDA, a malariei şi a altor boli să fie redusă sau oprită;
• să fie îmbunătăţite semnificativ vieţile a cel putin 100 milioane locuitori săraci până în 2020.
Progresul este posibil. S-au obţinut deja rezultate în creşterea speranţei de viaţă la naştere, pe
glob, de la 60 la 70 ani; rata mortalităţii infantile a scăzut de la 100 la 50 decese la mia de născuţi vii;
numărul persoanelor subnutrite a scăzut de 900 la 800 milioane; rata alfabetizării la adulţi este în
creştere, de la puţin peste 60% la aproape 80%. Numărul familiilor din mediul rural din ţările în
curs de dezvoltare care au acces la apa potabilă a crescut de peste cinci ori în ultimii 30 de ani.
Proporţia persoanelor care utilizează mijloace de contracepţie a ajuns, în ţările
în curs de dezvoltare, la aproape 50%.
Prin intermediul comerţului, al investiţiilor şi reformelor în domenii precum finanţe,
infrastructură şi sistemul legislativ, ţările care s-au integrat cu succes în economia mondială au
înregistrat creşteri ale venitului pe cap de locuitor de până la 5%, în anii '90. Creşterea economică
în ţări precum China, India, Uganda sau Vietnam a condus la o reducere globală a ratei sărăciei. În
anii '90, în China, numărul celor care trăiau într-o sărăcie extremă a scăzut de la 360 la 210 milioane.
În Uganda, rata sărăciei a scăzut cu 40%, iar în Vietnam cu 50%.
O serie de ţări în dezvoltare a introdus deja obligativitatea frecventării cursului primar de
educaţie pentru toţi copiii. Peste 60% din populaţia globului trăieşte în doar 43 de ţări, acestea
stabilindu-şi drept obiectiv reducerea la jumătate a numărului de persoane care suferă de foame.

4.1.1. Poluarea apei

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă
actuală cu consecinţe grave asupra populaţiei. Prin poluarea apei se înţelege alterarea
caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane
şi care face ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era

32
posibilă înainte de a interveni alterarea. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate,
în funcţie de natura şi concentraţia substanţelor impurificatoare.
Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea apei se realizează prin tratare, prin carese
asigură condiţiile necesare pentru consum. Poluarea apelor poate fi naturală sau artificială.
Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei
cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce
dizolvarea rocilor solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează surselor
de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.
Substanţele poluante introduse în ape, din surse naturale şi artificiale, sunt numeroase,
producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi subterane. Prejudiciile aduse mediului
de substanţele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra sănătăţii publice
şi prejudicii aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie etc.).
În timp ce în multe ţări apa potabilă, proaspătă şi curată, este la îndemâna oricui, în alte ţări
este o resursă greu de găsit, apa lipsind sau fiind contaminată. Un număr mare de persoane din ţările
în dezvoltare suferă de boli cauzate direct sau indirect de consumul de apă sau hrană infestată sau de
organismele purtătoare de microbi care se dezvoltă în apă. Pericolul apariţiei anumitor boli,
precum şi decesele, ar putea fi evitate în proporţie de 75% prin asigurarea de resurse adecvate de apă
potabilă.
Lipsa apei potabile se datorează atât lipsei investiţiilor în sistemele hidrografice, cât
şi proastei întreţineri a acestora. Aproape jumătate din cantitatea de apă din ţările în curs de
dezvoltare se pierde prin scurgeri, racordări legale la reţea şi vandalism. În unele ţări, apa potabilă
este subvenţionată masiv în folosul persoanelor influente conectate la reţea, în timp ce săracii,
excluşi din sistemul de alimentare cu apă, se bazează fie pe apa oferită scump de companii private,
fie pe alte surse, nesigure, de apă.
Cea mai mare parte a apei potabile - cam 70% din volumul mondial - este utilizată în
agricultură. Totuşi, majoritatea sistemelor de irigaţii sunt ineficiente, pierzându-se aprox. 60% prin
evaporare sau scurgere în apele freatice. Sistemele slabe de irigare nu numai că risipesc apa, dar
creează riscuri atât pentru mediu, cât şi pentru sănătate, reducând productivitatea agricolă prin
băltire, o problemă majoră în unele zone din Asia de Sud, dar şi prin apariţia mlaştinilor,
care facilitează transmiterea malariei.
Retragerea apelor din unele zone a avut un impact major asupra mediului înconjurător. În
zone din SUA, China sau India, apele freatice se consumă mai rapid decât se pot reface, nivelul
acestora fiind într-o continuă scădere. Unele râuri, cum ar fi Colorado, din vestul Statelor Unite ale
Americii, sau Râul Galben, din China, seacă până ajung să se verse în mare sau ocean.
Fiind un element vital în asigurarea vieţii şi a dezvoltării economice, alimentarea cu apă
a dat naştere, adesea, la conflicte şi dispute, dar a fost şi un motiv de cooperare a celor care
împărţeau această resursă. Negocierile asupra alocării şi managementului resurselor de apă s-au
transformat într-un subiect comun pe măsură ce cererea de apă potabilă a crescut.
Deşi apa acoperă 70% din suprafaţa globului, numai 2,5% este apă dulce, în timp ce restul
de 97,5% este apă sărată. Aproape 70% din apa proaspătă este înmagazinată în calota glaciară şi
restul se regăseşte în umiditatea din sol sau în straturile freatice adânci şi inaccesibile. Mai puţin de
1% din apa proaspătă de pe glob este la îndemâna oamenilor şi poate fi utilizată de aceştia.
Zonele cu rezerve scăzute de apă şi cele inundabile se extind tot mai mult, mai ales în
nordul Africii şi în vestul Asiei. În următorii 20 ani se aşteaptă ca omenirea să aibă cu 17% mai
multă nevoie de apă pentru a asigura hrana populaţiilor tot mai numeroase din ţările în
dezvoltare, gradul de utilizare a apei crescând cu 40%. O treime din ţările aflate în zone inundabile s-
ar putea confrunta cu o lipsă majoră de apă şi, până în 2025, două treimi din populaţia lumii s-ar putea
să trăiască în ţări care vor înregistra deficit de apă.

33
 Resursele de apă sunt inegal distribuite. Zonele aride şi semi-aride de pe glob, adică 40% din
suprafaţa terestră, însumează numai 2% din totalul apelor curgătoare.
Suprafeţele agricole irigate consumă 70% din consumul total de apă, iar deşerturile tropicale -
90%. Consumul de apă destinată irigaţiilor a crescut cu peste 60% din anul 1960.
La rata actuală a investiţiilor, accesul la apă potabilă nu poate fi anticipat a se realiza înainte de
2050 în Africa, 2025 în Asia şi 2040 şi America Latină şi Caraibe. Pe ansamblu, în aceste trei
regiuni, care sunt locuite de 82,5% din populaţia globului, accesul la o sursă de apă, în anii '90, a
crescut de la 72% la 78%, în timp ce serviciile de salubritate acoperă 52% din populaţie, faţă de 42%
în anii anteriori.
În ţările în dezvoltare, 90-95% din apele reziduale şi 70% din apele industriale sunt
deversate fără a fi tratate în râuri şi mări, poluând, astfel, şi celelalte rezerve de apă.
Miniştrii şi experţii în hidrologie, reuniţi la Conferinţa asupra apelor de la Bonn, în Decembrie
2001, au estimat că - pentru a îndeplini obiectivele Summit-ului Mileniului şi anume pentru
reducerea la jumătate, până în 2015, a numărului de persoane de pe glob care nu au acces la apă şi
pentru a trasa un nou obiectiv (reducerea cu 50% a numărului celor ce nu au acces la servicii de
salubritate) - ar trebui ca, până în 2015:
• 1,6 miliarde persoane să fie legate la surse adecvate de apă potabilă şi racordate la
infrastructură;
• 2,2 miliarde persoane vor avea nevoie de sisteme de salubrizare şi cunoştinţe minime de
igienă;
• să fie stabilit un fond de investiţii pentru întreaga infrastructură de aproximativ
180miliarde USD. Nivelul actual al investiţiilor este de 70-80 miliarde dolari.
Totuşi, pentru a îndeplini nevoile oamenilor, investiţiile ar trebui să atingă nivelul de 23
miliarde pe an, cu mult peste cele 16 miliarde USD investite anual în servicii de apă şi canalizare.
La Summit-ul de la Johannesburg a fost făcută o serie de propuneri de acţiuni pentru
îndeplinirea obiectivelor mileniului în ceea ce priveşte accesul la sursele de apă şi va fi propus un
obiectiv similar legat de salubritate.
O altă serie de propuneri se referă la modalităţile de mobilizare a resurselor financiare la toate
nivelurile, resurse ce ar putea fi investite în servicii şi infrastructură, transfer de tehnologie,
date şi expertiză, garantându-se că noile servicii şi noua infrastructură vor îndeplini nevoile celor
săraci. Alte propuneri vizează eficientizarea consumului resurselor de apă şi adoptarea unor
mecanisme care să contrabalanseze consumul uman, industrial şi agricol cu nevoia de
conservare şi refacere a integrităţii ecosistemelor.

4.1.2. Poluarea aerului

Sursele naturale de poluare a aerului nu provoacă decât în mod excepţional

poluări importante ale atmosferei. Cea mai comună dintre poluările naturale este poluarea cu
pulberi provenite din erodarea straturilor superficiale ale solului, ridicate de vânt până la o
anumită altitudine. Furtunile de praf pot constitui, uneori, factori de poluare care pot influenţa
sănătatea populaţiei, în apropierea unor zone aride sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice
s-au semnalat transporturi masive de praf de sol până la distanţe apreciabile de locul de producere.
De asemenea, între sursele naturale de poluare putem menţiona erupţiile vulcanice,
emanaţiile de gaze din sol, poluarea produsă de procese naturale de descompunere în sol a
substanţelor organice, incendiile din păduri etc.
Sursele artificiale sunt mult mai importante, înmulţirea acestora constituind cauze pentru care
protecţia aerului reprezintă o problemă vitală a lumii contemporane. Aceste surse sunt o urmare
a activităţii omului, a progresului societăţii; în primul rând, procesul de industrializare şi

34
urbanizare are drept fenomen de însoţire poluarea mediului - implicit şi poluarea aerului.
Aceste surse de poluare a aerului pot fi clasificate în surse staţionare şi surse mobile.
Sursele staţionare cuprind procesele de combustie şi diversele procese industriale.
Procesele de combustie - arderea combustibilului pentru obţinerea de energie - sunt
folosite în scopuri industriale (centrale electrice etc.), pentru realizarea energiei calorice necesare
încălzirii sau pentru incinerarea reziduurilor.
Produşii de petrol reprezintă, de asemenea, combustibili frecvent folosiţi în procesele
de combustie din sursele staţionare. Principalii poluanţi emişi în atmosferă sunt oxizii de azot, oxidul
de carbon, bioxidul de sulf (dependent de concentraţia sulfului în petrol), hidrocarburi - printre
care şi hidrocarburi policiclice (benzopiren), precum şi suspensii conţinând carbon şi cenuşă bogată
în sulfaţi, precum şi alte substanţe printre care sunt de menţionat seleniul şi vadiul. Transporturile
auto sunt, dimpotrivă, surse deosebit de importante, constituind pentru anumite ţări sau
localităţi, principale surse de poluare. Astfel, în SUA 60% din totalul emisiilor poluante provine de
la autovehicule, iar în unele localităţi procentul ajunge pâna la 90%.
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi: în primul rând,
eliminarea se face foarte aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor concentraţii ridicate la
înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mică şi mare capacitate de difuziune în
atmosferă. În al doilea rând, emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a localităţii, diferenţele de
concentraţii depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţile de ventilaţie a străzii. Ca substanţe
poluante, formate dintr-un număr foarte mare (sute) de substanţe, pe primul loc se situează gazele de
eşapament. Volumul, natura şi concentraţia poluanţilor emişi depind de tipul de autovehicul, de
natura combustibilului şi de condiţiile tehnice de funcţionare. O altă sursă de poluare a
aerului atmosferic sunt întreprinderile industriale.
În ultimă instanţă, degajările industriale ajung în sol, fiind cunoscut faptul că în jurul
uzinelor metalurgice, în perimetrul a 30-40 km, în sol e crescută concentraţia de ingrediente ce intră
în compoziţia degajărilor aeriene a acestor uzine. Dispersarea în aer a prafului de ciment constituie
pâna la 10 % din producţia de ciment. Acest praf acoperă totul din jurul întreprinderii cu un strat
cenuşiu.

Petrolul
Este un produs indispensabil, în special ca sursă importantă de energie. Însă, pe cât este de
necesar, pe atât e de periculos din punct de vedere ecologic.
Este una din principalele surse de hidrocarburi care se întâlnesc în sol, atmosferă şi
hidrosferă. În atmosferă, hidrocarburile pătrund ca substanţe volatile, prin evaporarea produselor
petroliere sau ca rezultat al arderilor industriale. Contribuie nemijlocit la apariţa smogului. În
hidrosferă, hidrocarburile ajung din atmosferă, dar în special în urma scurgerilor de ţiţei.
Se estimează că, anual, în urma deversărilor petroliere accidentale în oceane pătrund până
la 200000 tone de ţiţei. Cantităţi şi mai mari provin în urma proceselor de extracţie, transport şi
prelucrare, curăţirea halelor vapoarelor etc. O mare cantitate pătrunde în mediul înconjurător prin
scurgerile de la rafinării sau terminale petroliere.
Pierderile anuale de produse petroliere care pătrund în mediul ambiant ajung până la cinci
milioane de tone. În acelaşi timp, e demonstrat că o tonă de ţiţei brut acoperă cu o peliculă fină, aproape
moleculară, o suprafaţă de 12 km2 de apă.
Din păcate, omul de multe ori subestimează toxicitatea produselor petroliere. În
acelaşi timp, savanţii, deosebesc două categorii de efecte toxice: efecte imediate şi efecte tardive.
Efectul imediat se datorează hidrocarburilor. Cele saturate sunt solubile în apă, în concentraţii mici
produc anestezie, iar în doze mai mari moartea animalelor, în special a formelor tinere.
Hidrocarburile aromatice (benzenul, toluenul, naftalenul) sunt şi mai toxice, având şi un efect

35
cancerigen pronunţat.
Efectele toxice tardive sunt mai complexe, producând, pe termen lung, grave dezechilibre
ecologice. Formarea peliculei de petrol la suprafaţa apei are un prim efect de scădere a tensiunii
superficiale la interferenţa apă-aer, astfel este perturbată activitatea numeroaselor organisme
planctonice, multe din ele neputând supravieţui. Se modifică cantitatea de lumină pătrunsa în apă,
diminuând fotosinteza algelor. Chiar după dispariţia peliculei de petrol, ele nu vor mai fi în stare să
revină la starea iniţială.
Evaporarea în atmosferă a petrolului este destul de intensă, astfel, circa 25% din pelicula de
petrol se evaporă în câteva zile. O altă parte din ţiţei trece în soluţie, iar alta în organismele marine.
De multe ori, pelicula de petrol este dusă spre zonele litorale, de ţărm, invadând plajele şi
distrugând toată flora şi fauna adiacentă - un număr impresionant de crustacee, moluşte, păsări şi
animale marine.

4.2. Poluarea pe scară largă a Biosferei

Majoritatea activităţilor economice necesită folosirea resurselor naturale, lăsându-şi, în mod
inevitabil, amprenta asupra ecosistemele terestre. Folosirea în exces a resurselor naturale a dus la
situaţia în care multe ecosisteme nu se mai pot reface sau susţine şi cei care pierd sunt tot oamenii
care se bazează pe ele.
Impactul degradării mediului nu se face întotdeauna simţit imediat ca atunci când tăierea
copacilor în zonele de munte duce la inundaţii în aval. Adeseori efectele se resimt departe de
locul declanşării fenomenului, aşa cum emisiile sporite de gaze de seră din ţările industrializate
stârnesc îngrijorări cu privire la creşterea nivelului apei în sudul Pacificului. Oceanele au mai puţin
peşte, terenurile agricole şi-au pierdut stratul superior şi dau o recoltă redusă, iar apele poluate nu
mai pot asigura apă potabilă, astfel încât ecosistemele degradate sunt o sursă majoră a sărăciei, a
dezastrelor naturale, a foametei şi a bolilor din toată lumea.
Deşertificarea afectează aproape un sfert din suprafaţa totală a uscatului şi în jur de 70% din
regiunile aride ale lumii se confruntă cu degradări intensificate. Cauzată, în general, de păşunat şi
de folosirea excesivă a solului sărăcăcios şi strâns legată de sărăcia rurală şi de foamete,
deşertificarea ameninţă existenţa a peste un miliard de oameni din 100 de ţări. Munţii asigură
apă dulce pentru jumătate din populaţia lumii. Pe de altă parte, ecosistemele montane sunt puse în
pericol de topirea gheţarilor, de defrişări şi de practicile agricole necorespunzătoare.
În ultimul deceniu lumea a pierdut, în total, 94 milioane de hectare de pădure, ceea ce
constituie o suprafaţă mai mare decât Venezuela. Cea mai mare rată de despădurire se
înregistrează în ţările în curs de dezvoltare din zonele tropicale, unde s-au pierdut, în ultimul
deceniu, 4% din păduri. Jumătate din ecosistemele de coastă ale lumii au fost degradate de factorul
antropic. În Europa, proporţia este de 80%, iar în Asia de 70%.
În jur de 80% din poluarea marină este cauzată de surse de pe uscat. În ţările în curs de
dezvoltare peste 90% din apele reziduale şi 70% din deşeurile industriale sunt deversate fără a fi
tratate. Pescuitul asigură în mod direct şi indirect existenţa a 400 de milioane de oameni. Peste un
sfert din apele cu peşte ale lumii sunt utilizate în mod excesiv şi jumătate sunt exploatate la
capacitate maximă. În total, 75% din apele cu peşte ale lumii necesită măsuri imediate de stopare
sau reducere a pescuitului, pentru a asigura rezerva de peşte pe viitor. Aproape un sfert din recifele de
corali din lume au fost distruse complet şi 20 până la 30% dintre acestea sunt în pericol de a fi
distruse în următorii 10 ani. Recifele de corali sunt un element esenţial din lanţul trofic al oceanelor.
Concentraţia atmosferică de bioxid de carbon, principalul gaz de seră, a crescut la peste 360
de părţi la milion, de la un nivel pre-industrial de aproximativ 270 de părţi la milion. O treime din

36
bioxidul de carbon generat de activităţile umane în prezent va rămâne în atmosferă încă 100 de ani
de acum înainte. Nivelul mării a crescut cu 10 - 20 cm din 1900, majoritatea gheţarilor non-polari se
retrag, iar suprafaţa şi grosimea gheţii din Marea Arctică scade vara, conform Comisiei
Interguvernamentale pentru Schimbările Climatice (IPCC). Aceasta a constatat că aproximativ 46 de
milioane de oameni suferă, în fiecare an, din cauza inundaţiilor cauzate de furtuni. O creştere a
nivelului mării cu 50 cm va mări acest număr la aproape 92 de milioane; o ridicare a nivelului mării
cu un metru ar spori acest număr la 118 milioane.
Insulele mici şi zonele deltaice sunt cele mai vulnerabile în faţa unei ridicări a nivelului mării
cu un metru. Dacă nu se iau măsuri, cum ar fi construirea de diguri marine, se estimează că pierderile
de teren vor varia între 1,0 % în Egipt, 6% în Olanda, 17,5% în Bangladesh şi până la 80% în Insulele
Marshall, cauzând strămutarea a zeci de milioane de oameni şi, în cazul statelor situate la altitudini
scăzute, pe insulele mici, eliminând naţiuni întregi.
Pe de o parte, degradarea mediului este cauzată de sărăcie, dat fiind că oamenii şi
naţiunile sărace trebuie să pună nevoile imediate de supravieţuire înaintea prezervării
resurselor pe termen lung. Pe de altă parte, în ţările bogate, degradarea ecosistemelor este adesea
rezultatul utilizării în exces a resurselor naturale şi a generării de mari cantităţi de deşeuri.
Lupta împotriva sărăciei şi lupta pentru protejarea mediului merg mână în mână, în
special în zonele rurale din ţările în curs de dezvoltare. Administrarea mai bună a pământului
produce o rezervă stabilă de hrană. Dat fiind că peste jumătate din lemnul tăiat în Africa se foloseşte
pentru foc, dezvoltarea unor surse mai bune de energie va ajuta la prezervarea pădurilor. În special în
ţările sărace trebuie găsite modalităţi de stimulare a oamenilor pentru protejarea resurselor
naturale. Aceştia trebuie să beneficieze de protejarea speciilor ameninţate - prin turism, de
exemplu - în loc să le vâneze.
S-au negociat o mulţime de acorduri multilaterale pentru protecţia ecosistemelor, dar
implementarea şi punerea lor în vigoare a fost limitată. Unul dintre cele mai de succes acorduri
de protecţie a mediului - Protocolul de la Montreal, referitor la distrugerea stratului de ozon -
include sancţiuni comerciale în cazul nerespectării prevederilor acestuia şi a înfiinţat un fond pentru a
ajuta ţările în curs de dezvoltare să oprească folosirea clorofluorocarburilor (CFC), principala
substanţă ce distruge stratul de ozon. Spre deosebire de acesta, majoritatea acordurilor sau
convenţiilor de mediu nu au mecanisme sau fonduri pentru punerea în aplicare. Sunt necesare
reglementări corespunzătoare pentru prevenirea pescuitului în exces şi a despăduririi şi este
necesară o cooperare internaţională pentru limitarea efectelor schimbărilor climaterice.
Protejarea ecosistemelor este esenţială pentru dezvoltarea durabilă şi necesită acţiuni clare, nu doar
simple acorduri.

4.3. Sănătatea
Dezvoltarea durabilă nu este posibilă fără o populaţie sănătoasă. Cu toate acestea,
majoritatea activităţilor de dezvoltare au impact asupra mediului, care poate, la rândul său, cauza
sau exacerba multe probleme de sănătate. Starea proastă a sănătăţii şi bolile costă mult. SIDA a ucis
milioane de oameni în floarea vârstei, iar poluarea apei şi a aerului continuă să ucidă milioane de
persoane în fiecare an, majoritatea din ţările în curs de dezvoltare.
Directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Gro Harlem Brundtland, a
subliniat că ratele de prevalenţă SIDA, de 10 până la 15% - care nu mai sunt, deja, ieşite din comun -
pot însemna o reducere a PIB-ului pe locuitor de până la 1% pe an. Tuberculoza, exacerbată de
SIDA, afectează şi ea economia, pierderile fiind echivalente cu 12 miliarde USD din veniturile
comunităţilor sărace. Directorul OMS a mai remarcat că "PIB-ul Africii ar fi mai mare cu
aproximativ 100 miliarde USD acum, dacă malaria ar fi fost eradicată cu 30 de ani în urmă, când

37
pentru, prima dată, au fost găsite măsuri eficiente de control."
În fiecare an, în ţările în curs de dezvoltare mor în jur de 11 milioane de copii cu vârsta
mai mică de cinci ani. Conform OMS şi UNICEF, în jur de 70% din aceste decese sunt cauzate de
diaree, infecţii respiratorii, malarie, pojar sau subnutriţie. Cercetările sugerează că, pe plan global,
peste 40% din bolile cauzate de factori de risc legaţi de mediu pot afecta copii cu vârste mai mici
de cinci ani. Aceştia reprezintă aproximativ 10% din populaţia lumii.
În fiecare an, între cinci şi şase milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare mor din
cauza poluării aerului şi a apei. Calitatea scăzută a mediului contribuie la 25% din bolile ce ar
putea fi prevenite în lume astăzi.
Peste 60 de milioane de oameni au fost infectaţi cu HIV/SIDA - a patra cauză de
mortalitate din lume. O treime dintre aceştia au vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani. Aproximativ
92% din cazuri se află în ţările în curs de dezvoltare.
În fiecare an, în jur de 8,8 milioane de oameni se îmbolnăvesc de tuberculoză şi 1,7
milioane mor din cauza acestei boli. 99% dintre cei care suferă de TBC trăiesc în ţările în curs de
dezvoltare. Majoritatea acestora sunt săraci şi au vârste între 15 şi 54 de ani.
Malaria ucide în jur de un milion de oameni pe an, peste 70 % fiind copii sub cinci ani.
Aproape 90 % din cazurile fatale de malarie apar în Africa sub-sahariană. Se estimează că
pierderile economice cauzate de malarie în Africa depăşesc 12 miliarde USD pe an. 60% dintre cele
2,2 miliarde de decese ale copiilor sub cinci ani cauzate de infecţii respiratorii acute sunt cauzate de
poluarea aerului din locuinţe (majoritatea provocate de arderea combustibililor de biomasă în
spaţii închise), de lipsa încălzirii adecvate şi de alte condiţii neigienice de trai.
La Summit-ul Mileniului din septembrie 2000 statele membre au fost de acord să ia
măsuri cu privire la o serie largă de probleme, multe dintre acestea având impact direct asupra
sănătăţii. În privinţa sănătăţii s-a stabilit că până în 2015:
• se va reduce la jumătate proporţia oamenilor care trăiesc cu mai puţin de un USD/ zi;
• se va reduce la jumătate proporţia oamenilor care suferă de foame;
• se va reduce cu două treimi rata mortalităţii la copiii sub cinci ani;
• se va reduce cu trei sferturi rata mortalităţii materne:
• se va stopa răspândirea HIV/SIDA;
• se va stopa incidenţa malariei şi a altor boli grave.
Conform Comisiei pentru probleme macroeconomice şi de sănătate, înfiinţată de OMS
pentru a studia legăturile dintre sănătate şi dezvoltarea economică, investiţiile în sănătate, în ţările
în curs de dezvoltare, salvează vieţi şi aduc câştiguri financiare clare. Buna administrare a celor 66
miliarde dolari pe an, pâna în 2015, ar putea salva 8 milioane de vieţi pe an şi genera beneficii
economice de 6 ori mai mari, peste 360 miliarde USD pe an până în 2020.
Propunerile ce au fost discutate la Summit-ul de la Johannesburg includ măsuri pentru:
sănătate, în politicile şi programele pentru dezvoltarea durabilă; asigurarea serviciilor medicale de
bază; sporirea eforturilor de eradicare a malariei, tuberculozei, febrei hemoragice şi a altor boli, astfel
încât să nu se polueze mediul; reducerea efectelor provocate de modurile tradiţionale de gătit şi
încălzire; promovarea combustibililor curaţi; îmbunătăţirea accesului la apă şi la canalizare;
sprijinirea eforturilor de luptă împotriva HIV/SIDA; asigurarea drepturilor de proprietate
intelectuală pentru medicamentele şi tratamentele tradiţionale.

4.4. Alimentaţia
Este mai mult decât suficientă hrană pentru toţi pe pământ. Cu toate acestea, peste un
miliard de oameni a căror hrană şi ale căror venituri provin din propriile recolte nu îşi permit să
cumpere produsele de bază când recoltele sunt compromise. În multe zone rurale, unde trăiesc

38
şi muncesc cei mai săraci 840 milioane oameni de pe glob, productivitatea agricolă scade
îngrijorător. Cauza principală este degradarea terenurilor care afectează două treimi din terenurile
agricole ale lumii. În multe cazuri, productivitatea agricolă scăzută îi forţează pe oameni să invadeze
pădurile, păşunile şi mlaştinile, ceea ce determină o degradare în spirală a mediului şi o amplificare a
sărăciei.
Recunoscând faptul că îmbunătăţirea productivităţii agricole este esenţială pentru obiectivul
de creştere durabilă, care urmăreşte reducerea sărăciei şi a degradării mediului, secretarul
general ONU, Kofi Annan, a cerut în timpul mandatului său, Summit-ului de la Johannesburg să se
concentreze asupra posibilităţilor de stopare a degradării terenurilor, ce reprezintă una dintre cele
cinci zone - cheie în care se pot obţine şi trebuie obţinute rezultate concrete.
Pe lângă problemele impuse de schimbările climaterice, secetă şi inundaţii, mai există încă o
serie de probleme ce contribuie la utilizarea deficitară a resurselor solului şi, în consecinţă, la creşterea
sărăciei. Acestea includ nerespectarea de către oamenii cei mai săraci a drepturilor de proprietate
asupra terenurilor şi resurselor naturale aflate în proprietate comună, cum ar fi păşunile, râurile şi
pădurile.
Problemele referitoare la terenurile agricole se vor dezbate în ţările în curs de dezvoltare la
nivel naţional. Cerinţele de liberalizare a comerţului au determinat multe din ţările în curs de
dezvoltare să îşi reducă tarifele, ceea ce a deschis poarta spre importuri noi, mai ieftine. În acelaşi
timp, tarifele mari şi subvenţiile acordate fermierilor în ţările dezvoltate au făcut imposibilă competiţia
cu produsele agricole pe pieţele din ţările dezvoltate.
Resursele genetice ale plantelor sunt esenţiale pentru susţinerea agriculturii şi menţinerea
siguranţei alimentelor. Conform Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), oamenii au
folosit în jur de 7000 de specii ca hrană, de-a lungul istoriei. Astăzi, 120 de specii cultivate
asigură în jur de 90% din hrana noastră. De asemenea, mare parte din biodiversitatea acestor specii
cultivate s-a pierdut în secolul al XX-lea.
Tratatul internaţional asupra resurselor genetice ale plantelor pentru alimentaţie şi
agricultură a fost adoptat în noiembrie 2001 cu scopul de a găsi soluţii de conservare a
resurselor genetice ale plantelor, a utilizării durabile a acestora şi de împărţire echitabilă a
beneficiilor rezultate din utilizarea lor, inclusiv a beneficiilor financiare provenind din
comercializarea lor. Acest tratat internaţional cuprinde prevederi referitoare la drepturile fermierilor şi
stabileşte un sistem multilateral de schimb de resurse genetice pentru 64 tipuri de cereale şi furaje
importante pentru siguranţa alimentaţiei la nivel global.
Suprafeţele de teren arabil, pe locuitor, sunt în continuă scădere. În ţările în curs de
dezvoltare, au scăzut de la 0,3ha/locuitor în 1961, la 0,21 în 2000 şi se estimează că vor continua
să scadă la 0,16 ha/locuitor în anul 2030. Aproximativ 40% din degradarea terenurilor este
cauzată de eroziunea solului ca urmare a cultivării agricole. Aproape 11% din uscat este folosit
pentru producţia de cereale. Agricultura este cea mai mare consumatoare de apă în ţările în curs de
dezvoltare. În agricultură se utilizează în jur de 70% din apa dulce a Globului.
În Africa, Orientul Mijlociu şi sudul Asiei, aproximativ 90% din întregul consum de apă este
pentru agricultură. În ţările OCED, cel mai mare consum de apă se înregistrează în industrie.
Aproximativ 20 până la 30% din terenurile irigate în ţările în curs de dezvoltare au fost afectate de
înmlăştiniri şi de salinizare şi în jur de 12 milioane ha de pământ irigat nu mai pot fi folosite pentru
producţie.
Aproape de 250 de milioane de oameni au fost afectaţi direct de deşertificare -
degradarea terenurilor arabile - şi alţi aproape un miliard se confruntă cu acest risc.
Resursele publice pentru agricultură sunt în scădere.
Conform estimărilor FAO, reducând numărul celor săraci se obţin beneficii economice de
aproximativ 120 miliarde dolari anual. În acelaşi timp, ar fi nevoie doar de suplimentarea

39
investiţiilor publice cu aproape 24 miliarde pe an, aceste fonduri fiind destinate reducerii la
jumătate a foametei. Se propun investiţii în administrarea integrată a terenurilor şi a consumului
de apă, administrarea ecosistemelor marine şi a pădurilor şi pentru conservarea biodiversităţii.
Rezultat al Summit-ului Pământului din 1992, Convenţia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea
Deşertificării oferă cadrul general pentru acţiunile de luptă împotriva deşertificării. Până acum nu
au existat suficiente fonduri pentru a fi pusă în aplicare. Una dintre propunerile discutate la
Summitul de la Johannesburg este finanţarea acestei convenţii de către Organizaţia Globală de
Mediu (GEF).

4.5. Sărăcia. Cercul vicios al subdezvoltării

Pentru a sublinia, încă o dată, gravitatea problemelor pe care le ridică sărăcia la nivel
mondial şi la nivelul Comunităţii Europene, în mod special vom prezenta în continuare câteva din
definiţiile şi tipurile de sărăcie, aşa cum sunt ele formulate în Planul Naţional de Acţiune Anti-
Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale.
Sărăcie: lipsa resurselor financiare necesare unei vieţi normale, la nivelul standardelor
existente în respectiva colectivitate.
1. Sărăcia extremă: o lipsă atât de gravă a resurselor financiare, încât condiţiile de viaţă
ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată; alterează grav
demnitatea fiinţei umane, producând degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de
funcţionare socială normală; în cazul copiilor, blochează dezvoltarea normală a personalităţii,
reducând spre zero şansele unei evoluţii adulte normale. Sărăcia extremă tinde să se fixeze
cronic în marginalizare şi excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de sărăcie devenind
nesemnificative.
2. Sărăcia severă: un nivel al resurselor care oferă condiţii accentuat modeste de viaţă,
pline de lipsuri şi restricţii, care împiedică o funcţionare socială normală, dar care nu blochează nici
efortul de a ieşi din sărăcie, şi nici redresarea, în situaţia în care resursele revin la normal.
3. Sărăcia relativă: un standard de viaţă în parametrii decenţei, dar care, raportat la aspiraţiile
colective de viaţă, creează disconfort, frustrare.
4. Venit relativ scăzut: persoanele cu venituri semnificativ mai scăzute decât venitul standard
al comunităţii.
În Uniunea Europeană se utilizează, pentru a identifica sărăcia‚ ”venituri mai mici decât
60% din venitul median din ţara respectivă”. Venitul relativ scăzut este, deci, un prag relativ,
desemnând nu neapărat o sărăcie absolută, ci una relativă la prosperitatea celorlalţi. Venitul relativ
scăzut nu produce, în mod necesar, o sărăcie propriu-zisă, ci, mai degrabă, o stare de frustrare
relativă, generând sentimente de inechitate, inegalitate excesivă. Se foloseşte frecvent termenul
de privaţiuni multiple pentru a desemna acest efect al polarizării economice.
• Excluziune socială: plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca
rezultat al unor privaţiuni multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală.
Rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni, degradării/nedezvoltării
capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă individual sau colectiv care
marginalizează.
• Marginalizare socială: termen folosit, în general, cu acelaşi conţinut ca şi excluziunea
socială, referindu-se la poziţia unor persoane/grupuri în afara (la marginea) vieţii sociale normale
a comunităţii. În ultimii ani el tinde să fie chiar înlocuit de acesta din urmă, care accentuează mai
mult responsabilitatea colectivă pentru starea de marginalizare/ excluziune.
• Incluziunea socială: procesul de reinserţie în formele de viaţă normale, într-o

40
funcţionare socială normală a persoanelor aflate în situaţie de excluziune/marginalizare socială
sau cu risc ridicat de marginalizare, prin dezvoltarea capacităţilor şi construcţia de oportunităţi.
Practic, prin toate măsurile adoptate, eforturile de dezvoltare au întîrziat să îşi facă efectul în
Africa, mai mult decît în orice altă regiune, şi, la Summit-ul Mileniului al Naţiunilor Unite,
guvernele au căzut de acord că se impun eforturi speciale în vederea eradicării sărăciei şi a dezvoltării
durabile în Africa.
Deşi în Asia de Sud există mai multă populaţie săracă, proporţia oamenilor trăind în sărăcie în
Africa sub-sahariană este cea mai mare din lume. Problemele din Africa nu au fost abordate în
mod corespunzator şi au continuat să crească în ultimele două decade. În perioada anilor '90,
cînd majoritatea ţărilor din lume înregistra creşteri economice, în ţările africane - cu câteva excepţii -
acest lucru nu s-a întâmplat. Trecută cu vederea în planurile de globalizare, participarea Africii la
comerţul internaţional este minusculă şi în scădere. Conflictele fac ravagii în multe ţări, HIV/SIDA are
un impact devastator, deşertul se întinde şi defrişarea continuă. Recoltele africane ar putea scădea
cu 50%, dacă degradarea solului continuă în ritmul actual. Aproape 65% din terenurile destinate
agriculturii au fost afectate deja. În acelaşi timp, ajutoarele internaţionale acordate acestei zone au
scăzut.
În Africa există iniţiative recente de schimbare a acestei situaţii şi de stabilire a unui curs
nou de dezvoltare. Însă comunitatea internaţională trebuie să acorde ajutor. Principiile de
dezvoltare durabilă recunosc faptul că sărăcia şi degradarea mediului dintr-o zonă vor afecta
curând şi restul lumii.
În timp ce majoritatea naţiunilor a înregistrat o creştere a consumului în ultimii ani, media
cheltuielilor de consum pe gospodarie africană este cu 20% mai mică decât era cu 25 de ani în urmă.
Ajutoarele oficiale pentru dezvoltare acordate majorităţii naţiunilor africane au scăzut cu aproape
25% în ultima decadă şi, pentru şapte ţări, ajutoarele oficiale pentru dezvoltare au scăzut cu peste 50%.
O nouă iniţiativă şi-a făcut simţită prezenţa în Africa în ultimii ani, dirijată de preşedinţii
Africii de Sud, Nigeriei, Algeriei, Senegalului şi Egiptului. Cunoscută sub numele de Noul
Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD), iniţiativa are ca scop eradicarea sărăciei şi plasarea
acestor ţări, în mod individual şi colectiv, pe drumul creşterii şi dezvoltării durabile. De asemenea,
mai ţinteşte şi spre oprirea marginalizării Africii în procesul de globalizare, spre restaurarea păcii, a
securităţii şi a stabilităţii şi spre promovarea rolului femeii în toate zonele de activitate.
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Kofi Annan, în raportul său pentru
implementarea Agendei 21, împreună cu dr. Emil Salim, preşedintele Comitetului de Pregătire a
Summit-ului, au identificat câteva zone majore asupra cărora deciziile Summit-ului cu privire la
dezvoltarea durabilă a Africii trebuie să se concentreze:
• Susţinerea iniţiativelor regionale, subregionale şi naţionale pentru dezvoltare, pace,
securitate şi stabilitate.
• Asigurarea unui sprijin financiar sporit în lupta împotriva HIV/SIDA.
• Restructurarea ajutorului internaţional şi stabilirea unor niveluri de sprijin eficiente.
• Sprijinirea obiectivelor esenţiale de dezvoltare socială, cum ar fi apa potabilă, alfabetizarea
şi sistemul sanitar.
• Promovarea iniţiativelor de obţinere a accesului la surse de energie diversificate, în special
în zonele rurale.
• Promovarea accesului la tehnologie pentru companiile africane.
• Înlăturarea divizării digitale şi a marginalizării Africii.
• Sprijinirea întreprinderilor micro, mici şi mijlocii din Africa, cu accent pe ramurile
industriale din agricultură.

41
 În lucrarea Limitele creşterii8 apărută în anii ’70, autorii trag un semnal de alarmă asupra
viitorului omenirii, a consumului, a epuizării resurselor şi a poluării. Ei afirmă că dezvoltarea şi
creşterea sunt limitate de mediul natural, iniţiind un studiu foarte amplu şi amănunţit pe acest
domeniu. Pentru demonstraţie s-au luat în calcul cinci variabile: numărul populaţiei, producţia
industrială, resursele, producţia agricolă şi poluarea mediului. Concluziile raportului susţineau,
printre altele, că peste aproximativ 40 de ani se va produce o acutizare de proporţii a problemei
poluării, creşterea continuă a ofertei care va alimenta continuu inflaţia, diminuarea resurselor, toate
acestea conducând la un declin al creşterii economice.
Totodată, demn de menţionat, pentru susţinerea afirmaţiilor de mai sus, este faptul că autorii
afirmă că o dezvoltare recuperatoare a ţărilor în curs de dezvoltare pentru a ajunge la nivelul ţărilor
industrializate ar amplifica consumul şi poluarea şi ar grăbi epuizarea resurselor, motiv pentru care
ei propun soluţia creşterii zero pentru toate ţările lumii.
Raportul a suscitat vii critici, în special din partea economiştilor susţinători ai teoriei creşterii
cu orice preţ, afirmând că nu ţine cont de gândirea economică modernă şi, ca atare, nu este realist.
Mai mult decât atât, acceptarea conceptului limitei creşterii ar genera importante probleme sociale,
în special şomaj, cu toate consecinţele ce decurg din acest aspect.
Din punctul nostru de vedere considerăm că este necesar ca ţările industrializate să ia măsuri
pentru aşa numita creştere zero şi nu ţările mai puţin dezvoltate. Populaţia acestor ţări produce mai
mult decât este necesar consumului decent, omenirea este antrenată într-un carusel al risipei tuturor
resurselor în goana pentru un aşa-zis trai mai bun, uitând că, de fapt, nu irosirea este măsura creşterii
nivelului de trai; practic, actualmente, oferta îşi creează propria cerere şi nu invers, cum ar fi normal.
„Cei treizeci de ani glorioşi” ai lui Keynes au fost o experienţă extravagantă în istoria omenirii, dar,
se pare, cu un preţ prea mare plătit.
Din experienţa perioadei postcoloniale s-a dovedit că creşterea nu este în măsură să rezolve
problemele cu care populaţia globului se confruntă, ci, dimpotrivă, pe cea mai mare parte dintre
acestea le-a amplificat de-a lungul timpului. Când afirmăm aceste lucruri avem în vedere statisticile
mondiale care relevă mărturii ale măririi discrepanţei dintre ţările bogate, industrializate, şi cele
sărace sau în curs de dezvoltare, date care arată că suntem departe, în fapte, de ceea ce semnifică
dezvoltarea economică durabilă:
- în ceea ce priveşte ţările industrializate, acestea sunt acuzate că s-au îmbogăţit, în mare
parte, pe seama fostelor colonii consumându-le resursele, iar acum acestea sunt împiedicate să vină
din urmă şi să recupereze decalajul pe motiv că s-a ajuns la limita dezvoltării;
- majoritatea ţărilor dezvoltate şi-au mutat producţia industriei grele în ţările Asiei de Sud -
Est şi, în special, în China, având ca efect o coloană de fum ce se întinde până la 1700 km deasupra
Pacificului. Acest aspect ni se pare a fi de o mare perfidie: dacă nu mai poluează propria ţară, nu
înseamnă că nu continuă să polueze planeta şi, în plus, exploatează forţa de muncă foarte ieftină din
această regiune a globului;
- 20 % din populaţia ţărilor bogate consumă cca. 86% din resursele lumii;
- ţările dezvoltate continuă să deverseze în râuri şi mări cca. 70% din apele industriale şi
95% din apele reziduale, fără a fi tratate, poluând şi celelalte rezerve de apă;
- 40% din populaţia globului nu are acces la utilităţi sanitare;
- 1,4 milioane de copii mor anual din cauza lipsei de apă potabilă;
- cca. 115 milioane de copii din întreaga lume nu au acces la educaţia de bază, iar mai mult
de jumătate de miliard de femei sunt analfabete;

8
Dennis Meadows, Donella Meadows, The Limits of Growth, A Report to the Club of Rome, Universe Books, New
York, 1972.

42
 - 11 milioane de copii mor anual din cauza malnutriţiei sau a unor boli ce pot fi prevenite sau
tratate uşor ca malaria, pneumonia etc.;
- peste 800 milioane de oameni suferă zilnic de foame şi se preconizează că în următorii
cinci ani cifra se va dubla; cauzele sunt reducerea terenurilor agricole datorită înaintării zonelor
urbane, transformarea în terenuri aride datorită secetei sau degradarea calităţii solului datorită
poluării;
- scăderea de la an la an a ajutorului extern pentru dezvoltare;
- creşterea cheltuielilor pentru înarmare;
- creşterea continuă a datoriei externe a statelor în curs de dezvoltare sau a celor sărace pe
seama acordării unor împrumuturi de către organismele financiare internaţionale în defavoarea lor,
datorită consecinţelor: dobânzi foarte mari de rambursat, creşterea preţurilor, a inflaţiei ce conduc în
final la sărăcirea şi mai accentuată a populaţiei. Multe credite sunt acordate ştiindu-se bine că statele
sunt prea sărace ca să poată rambursa datoria. Argumentăm această afirmaţie cu următorul fragment:
„Grupul Băncii Mondiale poate sprijini măsurile de urgenţă prin care se vine în ajutorul
săracilor...Vom mări la aproape dublu volumul împrumuturilor noastre pentru agricultură în Africa,
de la 450 milioane dolari SUA la 800 milioane dolari SUA, şi putem ajuta ţările şi fermierii în
gestionarea unor riscuri sistemice precum seceta. Putem oferi acces la ştiinţă şi tehnologie pentru
creşterea randamentelor. Prin intermediul Corporaţiei Financiare Internaţionale – IFC, membră a
Grupului Băncii Mondiale care se ocupă de sectorul privat, vom mări investiţiile şi sprijinul sub
formă de consultanţă acordate operaţiunilor agricole în Africa şi în alte părţi”9.
Toate aceste afirmaţii ne conduc spre teoria cercului vicios al subdezvoltării formulată de
economistul Ragnar Nurkse. Acesta consideră că principala cauză a sărăciei din ţările lumii a treia o
reprezintă insuficienta existenţă a capitalului, aspect ce decurge tocmai din sărăcia lor, din nivelul
foarte scăzut al venitului naţional pe locuitor. Nurkse afirmă că acest cerc vicios „implică existenţa
unui fascicul circular de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea
manieră încât menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie”10.
Cercul vicios al sărăciei este privit sub două aspecte, în acelaşi timp, atât în ceea ce priveşte
cererea de capital, cât şi oferta de capital. Insuficienta dezvoltare a pieţei interne datorată puterii
reduse de cumpărare determină investiţii reduse şi un volum limitat de capital utilizat în producţie
care conduc, în consecinţă, la o cerere de capital foarte scăzută. În al doilea rând, oferta de capital
este redusă datorită nivelului scăzut al venitului naţional şi, implicit, al productivităţii muncii. Nu
există capacitate internă de economisire, ceea ce nu poate conduce la noi investiţii pentru dezvoltare.
Teoria lui Nurkse este, de fapt, un dublu cerc vicios ce are drept cauze de plecare lipsa
înzestrării cu resurse naturale şi slaba productivitate a muncii.
Referitor la Raportul Brundtland şi la conceptul dezvoltării durabile există unii autori mai
sceptici în privinţa realizării care afirmă că „E îndoielnic că se poate realiza o dezvoltare
sustenabilă, globală, în condiţiile în care, în ţări industrializate rata de creştere s-ar mări cu viteza
sugerată în raport. O societate sustenabilă înseamnă implicit o societate bazată pe o viziune pe
termen lung, în sensul că ea trebuie să prevadă consecinţele diferitelor sale activităţi, astfel că
acestea să întrerupă ciclul reînnoirii; trebuie să fie o societate a conservării şi a preocupării pentru
generaţiile viitoare. Trebuie să evite adoptarea de obiective ireconciliabile între ele. De asemenea,
trebuie să fie o societate a justiţiei sociale, fiindcă astfel inegalităţile grave de avere sau de drepturi

9
Robert B. Zoellick, Preşedintele Băncii Mondiale, Un nou acord pentru o politică alimentară globală,
www.worldbank.org.
10
R. Nurkse, Les problèmes de la formation du capital dans les pays sous-développés, Edition Cujas, Paris, 1968, p. 23.

43
vor crea dizarmonii distructive. Cu alte cuvinte, conceptul este utopic, dar merită să luptăm pentru
el”11.
În concluzie, se vorbeşte foarte mult despre necesitatea unei dezvoltări durabile, se ţin
conferinţe, se fac planuri, se întocmesc agende, dar paşii concreţi pe această cale sunt, deocamdată,
modeşti, cu toate că o nouă viziune asupra dezvoltării reprezintă, se pare, singura şansă de evoluţie a
omenirii şi, de ce nu, un deziderat nobil.

4.6. Energia - soluţie şi problemă a dezvoltării economice

Energia este, în acelaşi timp, o soluţie şi o problemă pentru dezvoltarea durabilă. Aceasta
facilitează progresul, însă este cauza majoră a poluării şi a altor prejudicii aduse sănătăţii
oamenilor şi mediului.
Două miliarde de oameni - sau o treime din populaţia totală a globului - nu au acces la
servicii moderne de energie. Aceştia sunt, în general, săraci, trăiesc în zone rurale şi se bazează pe
arderea lemnelor de foc şi a altor elemente de biomasă pentru gătit, căldură şi lumină. Acest gen
de combustibil e ieftin, dar contribuie la poluarea din interiorul caselor, dând naştere la probleme
respiratorii care ucid în fiecare an, peste un milion de copii sub cinci ani. Necesarul de lemn de foc
duce la defrişări masive în multe zone ale lumii.
Serviciile moderne de energie, bazate, în principal, pe arderea combustibililor fosili, pot
extinde cu mult numărul de posibilităţi aflate la dispoziţia oamenilor în încercarea lor de a-şi
îmbunătăţi nivelul de trai şi de a găsi surse de energie pentru automobile, avioane, fabrici şi
gospodării. Totuşi, generarea energiei rezultă în poluare atmosferică şi emisii de gaze de seră ce
contribuie la creşterea temperaturii pe glob şi la eventuale modificări ale climei.
Problema nu este dacă există destule rezerve de combustibili fosili. Părerea generală este că
aceste rezerve sunt suficiente pentru viitorul apropiat. Preocupările sunt, mai degrabă, legate de
impactul politicilor referitoare la energie asupra mediului, fiind binecunoscut faptul că serviciile
moderne de energie nu sunt la îndemâna tuturor. Aceasta este o inechitate de ordin moral, politic şi
practic. În jur de 2,5 miliarde de oameni nu au acces la servicii moderne de energie. Consumul
mondial de energie a crescut semnificativ din 1992 şi se prevede că va continua să crească până în
2020 cu o rată anuală de 2%.
Consumul de lemn de foc creşte o dată cu sporirea populaţiei. În Asia de Sud şi Sud-Est, în
jur de două miliarde de oameni folosesc lemn sau alte surse de energie, în timp ce în Africa sub-
sahariană peste 500 de milioane de oameni folosesc numai lemnul de foc. Combustibilii fosili
asigură 80% din producţia şi consumul total de energie la nivel global, cu 6 % mai puţin decât
nivelul înregistrat în anii ’70.
Cea mai mare creştere, în ceea ce priveşte consumul de energie, s-a înregistrat în
transporturi, unde 95% din energia consumată este obţinută din petrol. Se prevede că în acest sector
consumul de energie va creşte cu o rată anuală de 1,5%, în ţările dezvoltate, şi de 3,6%, în ţările în
curs de dezvoltare. La nivel mondial, 20% din cererea de petrol şi gaze se înregistrează în Asia. De
asemenea, necesarul în aceste regiuni creşte anual cu peste 50%.
Dacă rata globală de creştere a consumului de energie de aproximativ 2% pe an continuă,
se prevede o dublare a consumului de energie până în 2035 şi o triplare a acestuia până în 2055 faţă de
anul 1998.
Dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili reprezintă cea mai mare sursă - în
proporţie de 75% - a emisiilor de gaze de seră. Energia nucleară reprezintă 16% din producţia
mondială de electricitate. Există, însă, preocupări crescânde cu privire la siguranţa şi
11
Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, pp. 37-38.

44
rentabilitatea acesteia, în special în ceea ce priveşte combustibilii reziduali, deşeurile
radioactive, transporturile trans-frontaliere şi scoaterea din uz a centralelor de tip vechi.
Sursele moderne regenerabile de energie, incluzând energia hidroelectrică, bioenergia şi
energiile geotermală, eoliană şi solară, totalizează în jur de 4,5% din producţia totală de energie.
Pentru a satisface creşterea cererii de energie din ţările dezvoltate, estimată la 2,5% pe an, va fi
nevoie de investiţii de aproximativ 2 - 2,5% din PIB-ul anual al acestor ţări. Având în vedere că
investiţiile curente în energie totalizează 290-430 miliarde USD pe an, va fi necesară mobilizarea
unor investiţii mai mari atrase din surse interne şi externe.
Problemele ce au fost puse în discuţie la Summit-ul Mileniului s-au concretizat în
formularea următoarelor direcţii de acţiune:
• atingerea unei creşteri de patru ori a eficienţei energiei şi a resurselor în ţările dezvoltate;
• dezvoltarea şi răspândirea tehnologiilor de producere a energiei regenerabile pentru a
mări ponderea de regenerare în producţia şi consumul de energie;
• diversificarea rezervelor de energie prin dezvoltarea de tehnologii mai pure şi mai eficiente
pentru combustibilii fosili şi sporirea ponderii surselor de energie regenerabile la cel puţin
5% în toate ţările;
• încurajarea utilizării gazelor naturale, în special în zonele urbane şi industriale şi
eliminarea gazelor arse;
• adoptarea politicilor de reducere a distorsiunilor de piaţă din sectorul energetic prin
restructurarea reglementărilor privind taxele şi prin eliminarea treptată a subvenţiilor
dăunătoare;
• promovarea cooperării între ţările consumatoare de petrol şi ţările producătoare de
petrol, în scopul de a reduce fluctuaţiile majore şi instabilitatea de pe pieţele internaţionale;
• sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare dependente de combustibilii fosili pentru
diversificarea economiilor acestora;
• promovarea transporturilor publice şi îmbunătăţirea eficienţei transporturilor cu ajutorul
unor vehicule nedăunătoare mediului şi a unor combustibili mai curaţi;
• ratificarea şi implementarea Protocolului de la Kyoto în Convenţia cadru a ONU,
referitoare la schimbările climatice.

4.7. Metode alternative de energie

Tot aşa cum omenirea a trecut, în domeniul energiei, de la lemn la cărbune în secolul a
XIX-lea, de la cărbune la petrol în secolul al XX-lea, există indicii că acum se pregăteşte o a treia
tranziţie. Lumea pare a fi în pragul unei noi ere, a tehnologiilor avansate şi a unor combustibili
noi. Chiar dacă o astfel de trecere nu se poate face peste noapte, este clar că schimbarea este deja
în curs. Întrebarea este cât va fi ea de mare şi de rapidă. Tranziţia în domeniul energiei va fi o
revoluţie tehnologică sau doar evoluţie?
Dacă va fi o revoluţie, omenirea va vedea în curând modalităţi noi şi complet diferite de a
produce şi a folosi energia. Electricitatea ar putea fi generată de surse cu poluare zero şi folosită apoi
pentru a genera hidrogen care, la rândul lui, ar alimenta uzine, furnale şi automobile cu poluare zero.
Acoperişurile vor fi acoperite cu panouri care produc electricitate din lumina soarelui, iar fermierii vor
obţine, pe lângă roadele pământului, electricitate produsă de vânt, care va face posibile refrigerarea
şi iluminatul în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Modelul "Uralite", construit de General Motors, întrece cu mult performanţele
automobilelor existente. Motorul său conţine inovaţii care-i ridică eficienţa de câteva ori. Dacă
rezultatul va fi o evoluţie, s-ar putea ca omenirea să continue să folosească unii combustibili
poluanţi (cărbunele, petrolul, gazul natural), găsind modalităţi noi, mai curate şi mai eficiente de

45
utilizare a lor.
Automobilele şi centralele electrice îşi vor dubla sau tripla randamentul, reducându-şi
poluarea cu 90%. Locuinţe şi birouri ultraizolate, becuri electrice şi motoare ultraeficiente şi linii de
producţie conduse prin calculator ar putea să reducă consumul de energie şi, odată cu aceasta,
poluarea cu 75%. În loc să fie construite cu centrale termice şi aparate de aer condiţionat, locuinţele,
birourile şi chiar satele îndepărtate ar putea fi echipate cu pile de combustie - dispozitive compacte,
ultracurate, care produc electricitate prin procedee chimice, având ca produse secundare apa complet
pură, căldura şi foarte puţină poluare atmosferică sau aproape deloc. Automobilele şi camioanele vor
continua să meargă cu benzină şi motorină produse din petrol, dar vor fi modele ecologice cu
poluare redusă, datorită concurenţei tot mai mari a gazului natural, a metanolului şi a altor
combustibili mai curaţi.

4.7.1 Tehnologii energetice cu poluare zero

Energie eoliană
Este una din cele mai vechi surse de energie nepoluantă. Ele au început să fie folosite pe
scară largă abia prin anii '70-'80, când SUA a adoptat mai multe programe destinate să încurajeze
folosirea lor. În California, la mijlocul anilor ’90, funcţionau deja 8469 de turbine eoliene.
Capacitatea totală a acestor unităţi era de aproximativ 550 MW. Ele erau construite în locuri cu
vânt puternic, grupate în aşa-numitele wind farms.
Turbinele de vânt pot fi folosite pentru a produce electricitate individual sau în grupuri,
denumite ferme. Fermele de vânt, care în prezent sunt complet automatizate, asigură, spre
exemplu, 1% din electricitatea necesară Californiei, adică 280.000 de locuinţe.
Turbinele eoliene aveau nişte probleme: modificări mari ale vitezei vântului provocau
variaţii ale intensităţii curentului electric, defectând uneori sistemele de transmisie; paletele
adunau reziduuri, care reduceau randamentul. Astfel de turbine pot să alimenteze oraşul San
Francisco la preţuri competitive cu cele produse de centralele electrice alimentate cu combustibili fosili.
Mai bine de 50% din energia eoliană din lume este produsă acum în California, dar
energia eoliană este pe cale de răspândire în Midwest-ul american, în multe ţări din Europa, în
nordul Africii, în China.

Energia solară
Nu s-a bucurat de succese ca cea eoliană, dar umplerea golului se face rapid şi, dacă
preţurile continuă să scadă, ea ar putea să intre în competiţie cu centralele electrice de mare putere.
Există deja sisteme solare termale în care razele soarelui sunt folosite pentru a supraîncălzi un fluid ce
este, apoi, folosit pentru a propulsa o turbină generatoare de electricitate; acestea produc energie
electrică la preţuri aproape competitive.
Cea mai elegantă formă a energiei solare rămâne sistemul fotovoltaic, în care energia luminii
solare este convertită direct în electricitate. Este forma perfectă de energie: gratuită, abundentă şi
complet nepoluantă. Sistemele fotovoltaice pot alimenta cu energie orice, de la sate izolate la locuinţe
din centre urbane. Panourile pot să fie fixate cu buloane pe sol sau pe acoperiş sau chiar modelate în
curbe de o formă plăcută. Dispozitivele se defectează arareori şi chiar dacă unul se strică, celelalte
continuă să funcţioneze, fie în strălucirea soarelui, fie sub cerul acoperit cu nori.
Electricitatea obţinută de la soare prin sistem fotovoltaic costă de 2-5 ori mai mult decât cea
obţinută din cărbune, petrol sau gaz natural. În plus, sistemele nu funcţionează noaptea.

Energia nucleară

46
 În unele ţări, îndeosebi în Franţa, ea asigură 70% din consumul de electricitate. Nu se
construiesc noi centrale nucleare din cauza depăşirii costurilor, a întârzierilor şi, poate cel mai
important, din cauza temerilor populaţiei în urma incidentelor de la Cernobâl, Three Mile Island şi,
mai recent, de la Fukushima. Perspectivele energiei nucleare sunt sumbre în SUA, unde costurile
per kilowat de putere instalată au crescut de patru ori, în termeni reali, pentru centralele construite
recent, în comparaţie cu o centrală de acelaşi tip terminată în 1971. În plus, timpul de construcţie s-a
dublat, randamentul centralelor rămânând mediocru. În SUA, din 1978, nu s-au mai primit comenzi
pentru reactori nucleari, iar 13 comenzi făcute între 1975 si 1978 au fost anulate sau amânate la infinit.
Au apărut noi tehnologii, îndeosebi în Japonia şi Suedia, care ar putea face ca energia nucleară
să devină o opţiune mai agreata de populaţie. În Japonia a fost realizat un mic reactor experimental,
cunoscut sub numele de Jojo sau flacara veşnică. Denumit reactor "reproducător", pentru că îşi
produce propriul combustibil, Jojo funcţionează de mai mulţi ani, iar o versiune mai mare, Monju,
urmează să intre în funcţiune curând. Oficialităţile se aşteaptă ca acest prim experiment să fie
urmat de trei reactoare experimentale tot mai puternice, culminând, în orizontul anilor 2010-
2030, cu punerea în circuitul comercial a unei centrale de 1500 MW.
În Suedia, Asea Brown Boveri a realizat un reactor PIUS cu siguranţa intrinsecă, despre
care susţine că poate rezista la cutremure, inundaţii, incendii, explozii şi, practic, la orice dezastru.
De asemenea, Asea Brown Boveri a elaborat o modalitate de scoatere şi depozitare a deşeurilor,
despre care spune că va face reactorul PIUS sigur pentru 10000 de ani. Nu se ştie cu certitudine dacă
proiectele Asea Brown Boveri chiar corespund celor susţinute.

Hidroenergia
Din toate sursele de energie regenerabile, aceasta a fost cel mai mult folosită, deşi în
ultima vreme punerea în aplicare a unor programe hidroenergetice din ţări în curs de dezvoltare
a fost temporizată din motive financiare şi sociale sau ecologice. Numai o mică parte din potenţialul
hidroenergetic din ţările în curs de dezvoltare este utilizat: 5% în Africa, 8% în America Latină, 9% în
Asia. China a captat cam 10% din potenţialul său exploatabil de 378 GW, cel mai mare din lume. În
ţările industrializate se foloseşte o parte mai mare a potenţialului hidroenergetic - 26% în ţările
membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi 52% în SUA.

4.8. Bioeconomia
Acest subcapitol se axează, în principal, pe analiza şi prezentarea succintă a lucrării Legea
entropiei şi procesul economic a lui Nicolae Georgescu-Roegen, având ca punct de plecare
actualitatea subiectului privit din perspectiva epuizării resurselor naturale ale Terrei şi problema
dezvoltării durabile.
Nicolae Georgescu-Roegen s-a născut la Constanţa la 4 februarie 1906. După ce absolvă
Facultatea de Matematică din Bucureşti ca şef de promoţie, pleacă la Sorbona unde îşi ia doctoratul
în statistică în anul 1930. Între anii 1930-1932 realizează activitate de cercetare post- doctorală la
University College din Londra cu Karl Pearson, „un savant unic în felul lui”, care pusese temeliile
statisticii analitice şi, totodată, avea contribuţii importante la matematica aplicată, teoria elasticităţii,
antropologie, biometrie, sociologie, filosofie etc.
Beneficiar al unei burse în SUA are marea şansă de a studia economia la Harvard unde l-a
avut ca profesor şi mentor pe J. A. Schumpeter, economist a cărui personalitate şi-a pus amprenta
asupra multor generaţii de discipoli, printre care se numără P. A. Samuelson cu care Georgescu-
Roegen a fost coleg. Refuzând propunerea lui Schumpeter de a rămâne profesor la Harvard şi a scrie
împreună cu el un tratat de economie, Nicolae Georgescu-Roegen s-a întors în România din raţiuni

47
de patriotism pentru a preda ca profesor la Universitatea din Bucureşti, perioadă în care ocupă şi
diverse funcţii guvernamentale. Este silit să fugă din ţară în anul 1948 pentru a scăpa de închisoarea
comunistă.
Se întoarce în SUA unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Predă ca profesor la Universitatea
Vanderbilt din Nashville, Tenesse. Totodată, aici elaborează cele mai importante lucrări ale sale,
printre care Legea entropiei şi procesul economic publicată în anul 1971. Este momentul de răscruce
care-l va scoate pe Nicolae Georgescu-Roegen din categoria economiştilor „standard”, fără a mai
putea fi încadrat într-un curent anume de gândire. Însuşi autorul, atunci când trebuie să-şi definească
poziţia, oscilează între apartenenţa şi neapartenenţa la teoria economică standard. Este mai degrabă
un non-conformist.
Legea entropiei şi procesul economic este o lucrare multidisciplinară ce deschide orizonturi
noi de cercetare, constituindu-se într-o reală provocare atât pentru contemporani, cât şi, bineînţeles,
pentru generaţiile viitoare. Lucrarea se doreşte a fi un semnal de alarmă pe care savantul îl trage cu
toată responsabilitatea cu privire la epuizare resurselor naturale ale pământului şi degradarea
ireversibilă a mediului, procese cu consecinţe directe asupra existenţei şi supravieţuirii vieţii pe
Pământ.
Ideea de bază ce străbate lucrarea de la un capăt la celălalt este convingerea conform căreia
principiul de bază ce guvernează toate fenomenele şi procesele ce au loc pe Pământ este reprezentat
de legea entropiei. Termenul a generat, şi generează încă, vii dispute printre cercetătorii operei
savantului român, datorită neînţelegerii exacte a sensului său, pentru faptul că Nicolae Georgescu-
Roegen îl preia din domeniul fizicii şi îl extrapolează la nivelul tuturor proceselor social-economice.
DEX-ul nu oferă nici el o înţelegere foarte exactă a termenului, trimiţându-ne stricto-senso la
domeniul fizicii: „mărime de stare termică a sistemelor fizice, care creşte în cursul unei transformări
ireversibile a lor şi rămâne constantă în cursul unei transformări reversibile”12, iar în Dicţionarul de
Neologisme găsim: entropia este o mărime termodinamică de stare care reflectă ireversibilitatea
proceselor fizice macroscopice”13.
Nicolae Georgescu-Roegen susţine că orice proces economico-social ce are loc pe pământ
este supus legii entropiei sau celui de al doilea principiu al termodinamicii, conform căruia căldura
poate trece de la sine numai de la corpurile calde spre cele reci, niciodată invers. Orice proces
economic constă în degradarea entropiei joase prin transformarea în entropie înaltă, care devine
inutilizabilă. Georgescu afirmă: „O formulare mai implicită dar echivalentă este aceea că entropia
(un indicator al energiei nedisponibile sau legate) unui sistem închis creşte continuu şi irevocabil
către maximum, adică energia disponibilă se transformă continuu în energie nedisponibilă până când
dispare complet”14. Procesul este ireversibil. De exemplu, o bucată de cărbune, prin ardere,
transformă entropia joasă existentă intrinsec în ea, distrugându-i proprietăţile pentru totdeauna, în
urma procesului rezultând entropie înaltă reprezentată de căldură, fum şi cenuşă. Aceste componente
conţin aceeaşi cantitate de energie ca în bucata de cărbune, conform principiului I al termodinamicii
(care spune că într-un sistem izolat energia se conservă, indiferent de transformările care au loc în
interiorul sistemului). Problema este că numai o singură dată poate arde acea bucată de cărbune, iar
energia rezultată nu mai poate fi transformată înapoi în lucru mecanic util.
Autorul compară degradarea entropică continuă cu o clepsidră care nu este întoarsă niciodată
cu susul în jos. Este o viziune oarecum pesimistă, dar realistă, prin care încearcă să conştientizeze

12
Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Ediţia a II-a,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 432.
13
Dicţionar de Neologisme, Autori: Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei R.S.R., Ediţia a III-a,
Bucureşti, 1978.
14
N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Vol. V, Editura Expert, Bucureşti, 1996.

48
locuitorii pământului asupra neîntreruptei „lupte pe care omenirea o duce împotriva mediului
înconjurător şi contra ei înseşi”15.
Prin ideile sale Georgescu-Roegen este fondatorul bioeconomiei, termen pe care el l-a
preluat de la biologul rus Baranov şi de la românul Grigore Antipa, de asemeni biolog cu ample
cercetări în domeniu, dar, după cum însuşi autorul ne explică, biologii au interpretat din punct de
vedere economic biologia, în timp ce el consideră că economia trebuie interpretată studiind legile
fiinţelor vii. Ajungem astfel în punctul de răscruce în care Roegen se disociază clar de economiştii
clasici şi neoclasici. Conform gândirii savantului, gândirea economică „standard” a construit toată
teoria economică pe principiile mecanicii newtoniene. În acest fel toate procesele economice sunt
privite ca procese reversibile, în care se ia în considerare doar principiul cantităţii, fără a se ţine cont
de eventuale schimbări calitative ale sistemului.
Opus „dogmei mecaniciste”, toate procesele economice se modifică continuu, dar în mod
ireversibil, şi implică, totodată, schimbări de calitate: „Cel mai important aspect al procesului
economic este tocmai continua emergenţă a noului”16 reprezentată de factorii calitativi ce trebuie
luaţi în considerare.
Din punctul nostru de vedere considerăm că gândirea clasică şi neoclasică nu este
fundamental greşită, de vreme ce s-a operat cu conceptele elaborate de adepţii curentului secole de-a
rândul şi şi-a dovedit utilitatea şi eficienţa în progresul omenirii. Depinde, cum se spune în fizică, de
sistemul de referinţă ales. Pentru economiştii standard care văd procesele economice reversibile,
entropia este constantă deoarece, cu cât ea creşte în cadrul unui proces, cu atât scade o dată cu
reversibilitatea lui astfel încât, per total, este egală cu zero. Pentru bioeconomistul Georgescu-
Roegen şi adepţii săi procesele economice se desfăşoară într-un singur sens, având caracter de
ireversibilitate. Ca atare, entropia nu poate fi refăcută şi de aici rezultă necesitatea reconsiderării
principiilor economice şi aşezarea lor în cadrul fizicii termodinamice.
Totodată, entropia, în sens fizic, reprezintă o măsură a gradului de ordine a unui sistem. Cu
cât sistemul este mai bine structurat şi mai organizat, cu atât entropia sa este mai mică; cu cât creşte
dezordinea în interiorul sistemului, creşte şi entropia sa. Particularizând, consumul de resurse
naturale înseamnă un proces ireversibil ce duce la creşterea entropiei sau la transformarea entropiei
joase, utilizabile, în entropie înaltă, inutilizabilă deoarece este constituită din deşeuri şi produşi de
poluare a aerului.
Bioeconomia înseamnă dezvoltare, dar nu dezvoltare în sensul cu care ne-a obişnuit teoria
economică clasică, adică creştere continuă, la infinit, a producţiei prin consumul iraţional de resurse.
Există o limită a creşterii dată de legea entropiei. Activitatea economică a omului va duce inevitabil
la transformarea totală a entropiei joase în entropie înaltă, ceea ce poate reprezenta momentul limită
al existenţei umanităţii.
În viziunea sa autorul consideră că este vital ca omenirea să se orienteze către alte surse de
energie. Una din ele ar putea fi energia solară, cu toate că are rezerve, deoarece aceasta poate fi
captată cu costuri mai mari decât costul energiei rezultate. O altă soluţie ar fi energia atomică, dar
procesul implică prea mari riscuri şi, pe deasupra, rezultă deşeuri periculoase pentru sănătatea vieţii.
El ne aminteşte că de-a lungul istoriei două au fost descoperirile „prometheice” ale omenirii: focul şi
motorul termic. Omenirea se află în pragul celei de-a treia descoperiri, Prometheu III, care va
revoluţiona întreaga viaţă şi, până când aceasta se va produce, trebuie să raţionalizăm cu stricteţe
resursele naturale existente.

15
Idem.
16
Idem.

49
 Departe de ideea că omul ar trebui să renunţe la confortul oferit de revoluţia industrială,
Nicolae Georgescu-Roegen a conceput un plan de acţiune care să antreneze toate ţările lumii,
cuprins în aşa-numitul Program bioeconomic minimal. Acesta cuprinde în esenţă următoarele idei:
1. Producerea tuturor instrumentelor de război şi războiul însuşi trebuie interzise complet.
Aceasta ar permite eradicarea uciderilor în masă şi s-ar elibera astfel enorme forţe productive pentru
ajutorarea ţărilor sărace.
2. Cu aceste forţe productive eliberate pot fi ajutate naţiunile sărace să ajungă cât mai repede
posibil la un nivel de viaţă bun, dar nu luxos.
3. Omenirea trebuie să-şi reducă treptat populaţia până la nivelul la care se va putea hrăni
numai prin agricultură biologică. În acest caz ţările subdezvoltate care se confruntă cu explozii
demografice vor trebui să ia măsurile cele mai drastice.
4. Până când utilizarea directă a energiei solare va fi generală sau fuziunea atomică devine
controlabilă, orice risipă de energie prin supraîncălzire, suprailuminare, suprarăcire, depăşirea
limitelor vitezei etc. trebuie să fie evitată prin reglementări stricte.
5. Să evităm aplecarea morbidă spre toate plăcerile extravagante şi lucrurile giganteşti. În
acest fel fabricanţii vor înceta să mai producă pretinse comodităţi.
6. Debarasarea de moda, „această maladie a spiritului”, de a schimba în fiecare an maşina, a
decora casa la fiecare 2 ani, a arunca o haină sau o mobilă care încă îşi mai pot oferi serviciile...
Aceasta este crimă bioeconomică. Există deja propunerea ca mărfurile să fie fabricate în vederea
unei mai mari durabilităţi, dar mai important este ca şi consumatorii să dispreţuiască moda. Astfel
fabricanţii nu vor avea altă soluţie decât să se concentreze asupra durabilităţii.
7. În strânsă relaţie cu punctul 6 se află necesitatea ca mărfurile mai durabile să fie concepute
astfel încât să poată fi reparate.
8. Trebuie să ne vindecăm de „sindromul maşinii care se bărbiereşte din ce în ce mai repede
pentru a avea timp să lucreze pe o maşină care se bărbiereşte din ce în ce mai repede cu scopul de a
lucra pe o maşină care se bărbiereşte din ce în ce mai repede...”, imagine metaforică ce pune în
centrul atenţiei un aspect negativ: transformarea omului în maşină şi metamorfoza agresivă a
umanului din element bio al universului în constituent mecanic, stereotip accelerat de creşterea
necontrolată a implicării fiinţei umane în procesul economic.
Rezumând recomandările precedente ar părea că ele ţin mai degrabă de domeniul utopic
decât de realitate. Nicolae Georgescu-Roegen vede ieşirea din această „horă entropică” printr-o nouă
viziune care necesarmente trebuie să ia în considerare nevoile şi securitatea generaţiilor viitoare.
Aceasta reclamă diminuarea producţiei, creştere economică zero sau chiar descreştere şi înţelegerea
corectă a conceptului de dezvoltare.
Diminuarea producţiei sau chiar stoparea ei, se înţelege, se impune ţărilor puternic
industrializate. Nu se poate cere să-şi diminueze creşterea sau producţia ţările sărace, slab
dezvoltate. In acest sens se impune ţărilor bogate care beneficiază, în cele mai multe cazuri, de
importuri de resurse naturale ieftine din aceste ţări să le ajute astfel încât „ transferurilor de resurse
ieftine să le corespundă transferuri internaţionale de know-how şi tehnologie ieftină şi ecologică”17.
Dintre multitudinea soluţiilor propuse pentru a prelungi viaţa resurselor neregenerabile este
şi aceea a creşterii economice zero. Este, evident, o soluţie nerealistă, care a suscitat vii critici, dar
care „ne angajează spre un nou tip de creştere, spre un nou mod de producţie şi consum, spre un nou
mod de a privi timpul şi informaţia”18.

17
Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, 1999, citat de Ion Pohoaţă, Filosofia economică şi
politica dezvoltării durabile, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.124.
18
Ion Pohoaţă, Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.82.

50
 Printre continuatorii teoriei lui Nicolae Georgescu-Roegen se numără: italianul Mauro
Bonaiuti, profesor la Universitatea din Modena, Italia şi francezii Serge Latoche şi Jacques
Grinevald, de asemenea profesori la Universităţi din Franţa. Aceştia propun ca soluţie la viziunea
pesimistă asupra viitorului vieţii pe pământ descreşterea sustenabilă, concept cu multiple valenţe.
Descreşterea nu este „un program masochisto-ascetic”19 de reducere a consumului în cadrul unui
sistem economico-social neschimbat. Reducerea drastică a consumului ar crea o dramatică reducere
a cererii, fapt ce ar duce, la rândul său, la diminuarea locurilor de muncă, şomaj şi mari conflicte
sociale. Procesul implică un complex de transformări în structura socio-economică şi politică a
naţiunilor, fapt ce ar trebui să conducă spre ordine şi stabilitate sustenabile ale dezvoltării. Ideea de
sustenabilitate provine din încercarea de a realiza o legătură între susţinerea ecologică şi susţinerea
economico-socială şi politică.
Descreşterea nu reprezintă creştere negativă. Obiectivele descreşterii sunt sintetizate în aşa-
numitul Program al celor 6 R: reevaluare, restructurare, redistribuire, reducere, reutilizare,
reciclare.
Opera lui Nicolae Georgescu-Roegen îşi dovedeşte şi astăzi valoarea prin aceea că reuşeşte
să se constituie nu numai în sursa unor dezbateri ştiinţifice şi numeroase lucrări în domeniu, ci şi în
diferenţa necesară în procesul de cunoaştere a lumii, a unei perspective filosofice şi socio-
economice surprinzătoare atât pentru contemporani cât şi pentru generaţiile viitoare, surse ce-şi vor
găsi rezolvarea în momentul în care umanitatea va gândi lumea nu din perspectiva unei creşteri
economice agresive, ci a unui ritm natural care să susţină în esenţa ei fiinţa umană.
Departe de a fi epuizat subiectul putem afirma cu toată convingerea că opera lui Nicolae
Georgescu-Roegen reprezintă un punct esenţial în gândirea economică, un epicentru al magmei
incandescente a unor idei revoluţionare care se propagă peste timp cu din ce în ce mai mare
intensitate. Savantul român este un deschizător de drumuri, un vizionar.

19
Mauro Bonaiuti, Introducere la cartea Obiettivo Decrescita, EMI, 2005.

51
CAPITOLUL 5. DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ ÎN CONTEXTUL
GLOBALIZĂRII

5.1. Globalizarea - factor esenţial în implementarea dezvoltării durabile la scară

mondială
Globalizarea, alimentată de voinţa guvernelor din toată lumea de a liberaliza comerţul şi
pieţele de capital şi însoţită de privatizarea şi de eliberarea de constrângeri a activităţilor economice,
ca şi de dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, au schimbat dramatic peisajul
economic al lumii.
Anii '90 au fost o perioadă de creştere a prosperităţii pentru ţările şi companiile care au
putut să profite de globalizare şi de răspândirea rapidă a noii tehnologii a informaţiei şi
comunicaţiilor. Statele Unite s-au bucurat de o perioadă de creştere record, funcţionând ca motorul
principal al economiei mondiale. Comerţul internaţional a înflorit pe tot parcursul decadei,
exporturile globale crescând, în medie, cu 6,4%. Chiar şi ţările în curs de dezvoltare, luate în grup,
s-au bucurat de o creştere solidă, produsul intern brut mărindu-se cu 4,3%/an, în creştere de la 2,7%,
în anii '80.
Beneficiile globalizării sunt clare: creştere mai rapidă, standarde de viaţă mai ridicate şi noi
oportunităţi. Însă, nu toate ţările şi toţi oamenii s-au bucurat de avantajele fenomenului de
globalizare. Multe ţări cărora le lipsesc capacităţile tehnice, infrastructura şi capacităţile instituţionale
s-au văzut rămase în urmă faţă de restul lumii. Africa, de exemplu, a înregistrat o creştere marginală
pe parcursul decadei, dar aceasta a fost erodată de sporirea mare a numărului populaţiei şi de mărirea
decalajului dintre nivelul de trai din Africa şi cel din restul lumii.
Criticii integrării în economia globală spun că globalizarea nu numai că aduce avantaje
în special celor bogaţi, dar mai impune şi multe dificultăţi oamenilor săraci din ţările în curs
de dezvoltare, măreşte volatilitatea şi vulnerabilitatea şi acţionează în detrimentul culturilor
locale şi a mediului. Crizele financiare produse au dat naştere preocupării conform căreia
globalizarea ar putea lua mai mult decât poate da. Mai întâi în Mexic, apoi în estul Asiei,
retragerile masive de capital au devastat economiile şi au aruncat milioane de oameni înapoi
în sărăcie. Deşi multe dintre aceste economii şi-au revenit de atunci,
persistă îngrijorarea că maşinăria globalizării ar putea cauza scăderi financiare şi
mai grave. Criza economică actuală este pusă de mulţi autori pe seama globalizării.
Lumea este interconectată mai mult ca oricând - grupurile şi indivizii
interacţionează din ce în ce mai direct peste graniţele dintre state, adesea fără să mai implice deloc
Statul. Acest lucru prezintă, desigur, şi riscuri. Infracţiunile, drogurile, terorismul, bolile şi armele
circulă mai repede şi în număr mai mare decât în trecut.
Cei mai săraci oameni din lume - 10% din populaţia mondială - au doar 1,6% din venitul
celor mai bogaţi locuitori - 10% din totalul populaţiei, iar venitul celor 1% dintre cei mai bogaţi
oameni era egal cu venitul a 57% dintre cei mai săraci. Guvernele tuturor ţărilor subvenţionează
utilizarea ineficientă a energiei şi transporturilor, costurile ridicându-se între 650 miliarde şi 1,5
trilioane USD pe an.
Secretarul General ONU, în raportul său asupra implementării Agendei 21, a sugerat ca
participanţii la Summit-ul mondial asupra dezvoltării durabile să ia în considerare un număr de
propuneri vizând asigurarea faptului că globalizarea este administrată astfel încât să faciliteze creşterea
economică şi dezvoltarea durabilă în toate ţările, iar de beneficiile acesteia să se bucure cât
mai mulţi. Aceste recomandări includ:
• Dezvoltarea şi întărirea politicilor macroeconomice, coordonate la nivel naţional şi

52
 internaţional, pentru a putea răspunde mai bine preocupărilor cu privire la globalizare şi
dezvoltare durabilă.
• Înlăturarea subvenţiilor comerciale dăunătoare şi îmbunătăţirea accesului pe piaţa
ţărilor dezvoltate a produselor şi serviciilor din ţările în curs de dezvoltare, în special a
produselor pentru care ţările în curs de dezvoltare au un avantaj competiţional, cum ar fi
produsele agricole şi textile.
• Eliminarea tuturor scutirilor de taxe vamale şi tratament liber de cote impuse ţărilor cel mai
puţin dezvoltate.
• Sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, în special a celor mai puţin dezvoltate, în
eforturile acestora de a se integra în sistemul comercial mondial şi de a participa efectiv la
negocierile comerciale multilaterale.
• Întărirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) astfel încât să asigure un cadru
instituţional pentru un sistem internaţional de comerţ nepărtinitor, bazat pe reglementări şi
nediscriminatoriu.
• Sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare pentru a diminua diferenţierile impuse de tehnologia
digitală.
Ţările şi-au luat angajamentul ferm, la întrunirea WTO de la Doha şi la Conferinţa de la
Monterrey asupra finanţării dezvoltării, de a aborda problemele majore impuse de globalizare.

5.2. Globalizare şi sustenabilitate

Puţine sunt ideile care agită spiritele în lumea contemporană la fel de aprins ca marota
globalizării. După sfârşitul Războiului Rece, care a consemnat prăbuşirea fantasmelor comuniste
şi triumful incontestabil al economiei de piaţă şi al societăţilor democratice, ţinta predilectă a
tuturor nemulţumiţilor din lume faţă de starea actuală a omenirii a devenit procesul de globalizare -
un cuvânt aproape tocit de întrebuinţarea sa abuzivă în cele mai variate contexte şi cu sensuri pe cât de
diferite, pe atât de vagi şi de contradictorii. Sărăcia, inegalitatea dintre ţări şi indivizi,
instabilitatea economică şi nesiguranţa zilei de mâine, dezastrele ecologice sau ameninţările teroriste,
toate fenomenele care frământă şi îngrijorează opinia publică din întreaga lume sunt puse în seama
efectelor globalizării. Înainte de a se fi conturat o definire clară a procesului de globalizare, ca
presupusă cauză a tuturor schimbărilor spectaculoase din ultimele decenii, mass-media, cărţile de mare
succes la public sau sloganurile grupurilor militante din toată lumea, de cele mai diferite orientări, s-
au năpustit asupra efectelor mai mult sau mai puţin vizibile ale globalizării.
Ca în orice dispută ideologică, şi dezbaterile privind efectele procesului de globalizare au
conturat de la început două tabere adverse, de pe poziţii ireconciliabile, despărţite nu atât prin
delimitări stricte de natură teoretică şi conceptuală, ci mai ales de angajări atitudinale, cu o mare
încărcătură afectivă. Avem, pe de o parte, tabăra adversarilor înverşunaţi ai globalizării, care nu
pierd nici un prilej pentru a înfiera nenorocirile ireparabile pe care le produce acest fenomen,
militând cu fervoare pentru încetinirea controlată sau chiar pentru stoparea prin orice mijloace
(de regulă violente şi iraţionale) a integrării economiei mondiale şi revenirea la localism,
particularism naţional, izolaţionism cultural, protecţionism economic şi sabotarea marşului triumfal
spre „dezastru planetar” al marilor corporaţii multinaţionale, ca principali agenţi ai globalizării.
De cealaltă parte, adepţii entuziaşti ai globalizării nu contenesc să ridice în slăvi realizările şi,
mai ales, promisiunile unor schimbări de-a dreptul fabuloase ale integrării economiei mondiale în
deceniile imediat următoare, profeţind o creştere generală a avuţiei şi bunăstării, a dinamismului şi
eficienţei economice, în sfârşit, răspândirea în întreaga lume a valorilor, standardelor şi modului de
viaţă de tip occidental. De regulă, adversarii globalizării aparţin unor grupuri sociale sau

53
categorii profesionale care au de pierdut, pe termen scurt sau mai îndelungat, o dată cu
amplificarea procesului de globalizare, fie că este vorba de ţările în curs de dezvoltare, al
căror nivel de sărăcie relativă şi chiar absolută stagnează ori se înrăutăţeşte, fie că avem de-a
face cu diverse categorii de oameni din ţările dezvoltate sau din cele aflate în tranziţie
postcomunistă la economia de piaţă, cum este şi cazul României, pentru care efectele actuale şi
de perspectivă ale globalizării nu sunt câtuşi de puţin benefice, distrugând anumite echilibre
sociale pentru a instaura o stare de dezordine şi de instabilitate.
Susţinătorii procesului de globalizare aparţin, fireşte, grupurilor de ţări şi de indivizi care au
de câştigat, rapid şi substanţial, datorită noilor tendinţe, marii beneficiari fiind, deocamdată, ţările cu
economie avansată şi, în cadrul lor, păturile cele mai avute, dinamice şi active care, într-o formă sau
alta, gravitează în jurul activităţii în expansiune a marilor corporaţii multinaţionale.
Controversele dintre cele două tabere sunt deosebit de relevante în context, deoarece
argumentele şi contraargumentele, incriminările şi pledoariile de natură explicit etică abundă.
Globalizarea este respinsă în primul rând datorită efectelor sale inechitabile, invocându-se cu
ardoare faptul că nu este drept şi cinstit ca bogaţii lumii de astăzi să profite cu cinism şi
iresponsabilitate de ascendentele lor economice, financiare, tehnologice, politice sau chiar militare
pentru a se îmbogăţi şi mai mult pe seama celor condamnaţi de numeroasele lor handicapuri să
rămână etern în postura de perdanţi. Dimpotrivă, adepţii globalizării susţin că numai prin integrarea
economiei mondiale ţările încremenite în imobilism, stagnare, conservatorism şi sărăcie pot fi
scoase din starea lor precară şi conectate la progresul general al omenirii, iar adâncirea
decalajelor dintre bogaţi şi săraci este corectă şi echitabilă, atâta timp cât inegalitatea
recompensează performanţa şi excelenţa, iar cei mai săraci dintre săracii lumii îşi deteriorează
situaţia numai în mod relativ, căci, la modul absolut, chiar şi nivelul lor de dezvoltare creşte.
Cel mai adesea, analiştii ideologizanţi ai globalizării încearcă să evite o prea explicită
angajare faţă de sloganurile excesiv de simpliste ale unei tabere sau ale celeilalte, adoptând un ton
aparent neutru. Globalizarea este, în primă instanţă, un proces obiectiv şi un fenomen de dezvoltare a
lumii contemporane, generat de cauze impersonale şi cu un mare potenţial de transformare în
bine a vieţii oamenilor din întreaga lume. De aici încolo încep însă nuanţările. Unii spun: da,
însă cel puţin deocamdată, globalizarea s-a desfăşurat haotic, anarhic, exclusiv în beneficiul celor
bogaţi, astfel încât valorificarea potenţialelor binefaceri ale globalizării presupune o redefinire a
strategiilor de integrare a economiei mondiale şi controlul acestora de anumite organisme
internaţionale, angajate faţă de anumite valori şi principii etice clare şi mult mai generoase.
Alţii admit că, într-adevăr, deocamdată nu toată lumea are de câştigat de pe urma
globalizării, dar trebuie să avem ceva răbdare, până când campionii globalizării vor ajunge de la sine
atât de interesaţi să aibă nişte parteneri de competiţie suficient de potenţi ca să poată continua
cu succes cursa către performanţe şi mai ridicate, încât vor acţiona benevol - dispunând şi de
resurse mai importante - în favoarea ţărilor şi grupurilor dezavantajate, iar rolul instituţiilor
internaţionale trebuie să stimuleze şi să supervizeze alinierea a cât mai multor ţări la anumite
standarde precis definite de compatibilitate cu economia mondială. Iată, pe scurt, cum se
conturează aceste atitudini diferite în două lucrări de dată recentă şi de foarte largă audienţă.
Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie pe anul 2001, îşi împărtăşeşte
concluziile amare pe care le-a desprins nu atât ca teoretician, ci ca înalt funcţionar al Băncii Mondiale,
în cartea sa Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, publicată în 2002 şi foarte rapid tradusă şi în
româneşte20. Profesiunea de credinţă a lui Stiglitz este afirmată foarte onest şi cât se poate de
limpede chiar la începutul prefeţei: „Am scris această carte pentru că, pe când eram la Banca Mondială,
am putut observa efectul devastator pe care globalizarea îl are asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi
mai ales asupra populaţiilor sărace din aceste ţări. Cred că globalizarea [...] poate fi un factor al
20
Stiglitz, J. E. Globalizarea. Speranţe şi iluzii, Bucureşti, Editura Economică, 2003.

54
bunăstării şi are potenţialul de a aduce bogăţia tuturor, în special celor săraci. Mai cred însă că,
dacă aşa stau lucrurile, felul în care se desfăşoară procesul globalizării [...] trebuie să fie radical
regândit” (Stiglitz, op. cit., p. 9-10).
Întrucât nu scrie o carte adresată specialiştilor, ci publicului larg, Stiglitz nu se aventurează
într-o analiză sofisticată a conceptului de globalizare. Definiţia propusă de el sună astfel: „În
esenţă [globalizarea] constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a populaţiilor acestora ca urmare
a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale
din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoştinţelor şi (într-o mai mică măsură) a
oamenilor între state” (ibidem, p. 37-38). Stiglitz recunoaşte că fenomenul de globalizare este un
subiect extrem de controversat, asupra căruia se pronunţă atitudini atât de diferite, chiar ireconciliabil
opuse, încât ne putem întreba dacă susţinătorii şi contestatarii fenomenului vorbesc despre acelaşi
lucru. Criticilor înverşunaţi ai globalizării Stiglitz le spune pe un ton blând şi sfătos:
„Globalizarea în sine nu este nici bună, nici rea. Ea poate face foarte mult bine (…). Dar în multe
părţi ale lumii ea nu a adus foloase comparabile. Pentru mulţi, globalizarea seamănă mai mult cu un
dezastru total” (ibidem, p. 53).
Stiglitz concede că globalizarea nu numai că poate să contribuie, ci chiar a contribuit efectiv la
dezvoltarea multor părţi ale lumii, şi exemplele pe care le invocă nu se referă doar la „Tigrii” din Asia
de Sud-Est. Dacă pentru occidentali munca prost plătită din fabricile care lucrează în Lumea a Treia
pentru Nike poate însemna exploatare, pentru mulţi oameni din aceste ţări a munci în fabrică este
mult mai bine decât să scurme aplecaţi în noroi pentru a cultiva orezul cu metode milenare. Mulţi
oameni din ţările sărace au avut acces la cunoaştere într-o măsură mult mai mare decât cei mai
bogaţi oameni din lume în urmă cu un secol. Protestele împotriva globalizării sunt o
consecinţă directă a acestei conexiuni. Chiar şi atunci când globalizarea îşi arată latura sa
negativă, există adesea şi beneficii. Deschiderea pieţii laptelui din Jamaica importurilor din SUA este
posibil să-i fi afectat pe producătorii locali de lapte, însă copiii săraci au putut avea astfel lapte mult
mai ieftin. Se poate ca firmele străine să afecteze interesele întreprinderilor de stat din ţările în
curs de dezvoltare, dar ele pot contribui şi la introducerea noilor tehnologii, la pătrunderea pe noi
pieţe şi la apariţia unor noi domenii de activitate. Atât în favoarea globalizării.
De aici încolo, toată cartea este un rechizitoriu la adresa globalizării, asimilată cu
acceptarea capitalismului triumfător de tip american, de care „au beneficiat, în cele din urmă
câţiva în detrimentul celor mulţi, cei bogaţi în detrimentul celor săraci. În multe cazuri,
valorile şi interesele comerciale au înlocuit preocuparea pentru mediul înconjurător, democraţie,
drepturile omului şi dreptate socială” (ibidem, p. 52). Principalul vinovat de toate aceste nenorociri
este, crede Stiglitz, FMI şi politica sa dogmatică de impunere a unui model abstract şi eronat de
tranziţie rapidă la economia de piaţă prin privatizare, deschiderea pieţelor de capital, conversia liberă a
monedei naţionale şi austeritate bugetară, în condiţiile în care majoritatea ţărilor în tranziţie nu dispun
de mecanismele instituţionale care să asigure cadrul necesar liberei funcţionări a pieţei, cu efecte
catastrofale asupra acestor ţări. Ţinta principală a criticilor sale virulente este FMI şi multe dintre
analizele sale pun foarte serios sub semnul întrebării credibilitatea acestei instituţii. Alternativele pentru
care pledează Stiglitz nu sunt însă mai puţin discutabile, o dată ce soluţia este controlul pieţei de
către stat, modelul de reuşită în asimilarea benefică a globalizării fiind, în opinia lui, China.
În extrema opusă, a entuziasmului nedisimulat faţă de globalizare, se situează un
publicist şi comentator economic de mare succes din America, Thomas L. Friedman, autorul
unui best seller intitulat Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea (reeditat în anul 2000
şi, la fel de rapid ca şi cartea lui Stiglitz, tradus în româneşte un an mai târziu)21. În viziunea lui
Th. Friedman, globalizarea nu este un fenomen fără precedente istorice, dar ceea ce se petrece
astăzi diferă de orice experienţă istorică anterioară atât cantitativ, cât mai ales calitativ, prin noile

21
Friedman, Th. L., Lexus şi măslinul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2001.

55
tehnologii de telecomunicaţii. Şi structura politică directoare a fenomenului contemporan diferă
faţă de cea care a condus precedenta globalizare, anterioară primului război mondial. „Această
eră precedentă a fost dominată de puterea britanică, de moneda britanică şi de marina britanică.
Actuala eră este dominată de puterea americană, de cultura americană, de dolarul american şi de
marina americană” (Friedman, 2001, p. 19). În treacăt fie spus, este remarcabil faptul că
America, spre deosebire de Imperiul Britanic, domină lumea şi prin cultură. Nu-i de mirare de ce
destui antiglobalişti se recrutează şi din Marea Britanie.
Deşi scrie - ce-i drept, cu multă vervă şi incontestabil talent - o carte de ziarist pentru
cititorii de ziare, Th. Friedman îşi fixează ţinte foarte ambiţioase, aspirând ca amuzanta lui
colecţie de întâmplări mai mult sau mai puţin semnificative să corecteze „erorile” unor autori
de talia lui Samuel Huntington sau Francis Fukuyama. În Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale, Huntington porneşte de la premisa că „în lumea posterioară Războiului Rece cele
mai importante distincţii între popoare nu sunt ideologice, politice sau economice, ci culturale”22. Fără
a-şi pune întrebarea de ce, timp de mai bine de un secol, omenirea a putut fi zvârcolită de conflicte
ideologice, economice şi politice pe deasupra „faliilor culturale”, iar acum, după Războiul Rece, aşa
ceva ar deveni un fapt cu certitudine irepetabil. Huntington neagă posibilitatea unui nou sistem
internaţional structurat, anticipând asedierea lumii occidentale, conduse de americani, de către
celelalte arii culturale, cele mai agresive fiind, din punct de vedere economic şi demografic, Asia
şi Japonia, iar sub aspect militar, lumea islamică. (Din nefericire, atentatele teroriste de la 11
septembrie 2001 şi tot ceea ce a urmat şi va mai urma în Orientul Mijlociu fac ca profeţiile lui
Huntington să nu mai pară chiar atât de nefondate.) După Huntington, viitorul omenirii este
„tribalismul”.
La concluzii cu totul opuse ajunge Francis Fukuyama în lucrarea care l-a făcut celebru -
Sfârşitul istoriei şi ultimul om. „Istoria” în sens hegeliano-marxist, înţeleasă ca „un singur proces
coerent, evolutiv, ţinând cont de experienţa tuturor oamenilor din toate timpurile”23 nu se va sfârşi în
tribalism şi în confruntarea pentru supremaţie între spaţii culturale impenetrabile, ci se va sfârşi pur şi
simplu, în sensul că omenirea va ajunge, după lungi tribulaţii, la un singur sistem economic, social şi
politic - democraţia şi economia liberală de piaţă. Acest sistem reprezintă ultima treaptă a Istoriei
nu pentru că ar fi perfect şi lipsit de nedreptăţi, ci pentru că „în timp ce forme anterioare de
guvernare erau caracterizate de grave deficienţe şi absurdităţi care au dus în final la prăbuşirea
lor, despre democraţia liberală se poate spune că este lipsită de asemenea contradicţii interne
fundamentale” (idem).
Fiecare dintre aceste lucrări, spune Th. Friedman, a devenit renumită pentru că a încercat să
cuprindă într-o singură idee mecanismul central, motorul care ar împinge lumea de după Războiul
Rece într-o anumită direcţie. Măsurându-şi puterile cu aceeaşi provocare, Friedman crede că a găsit
ideea directoare în conceptul de globalizare. După ce povesteşte câteva întâmplări de prin
hotelurile pe unde s-a preumblat şi citează din filme precum Forest Gump, cu Tom
Hanks, sau A Few Good Men, cu Jack Nicholson, Friedman ajunge subit la o definiţie a
globalizării: „este integrarea inexorabilă a pieţelor, a statelor naţionale şi a tehnologiilor într-
un grad fără precedent, şi anume într-o modalitate care dă indivizilor, întreprinderilor şi
statelor naţionale posibilitatea de a ajunge mai departe, mai rapid, mai profund şi mai ieftin decât
oricând înainte şi într-o manieră care, pe de altă parte, produce o reacţie puternică din partea celor pe
care acest nou sistem fie îi agresează, fie îi lasă deoparte” (Friedman, 2001, p. 31).
Ideea motrice din spatele globalizării este, în viziunea lui Friedman, capitalismul liber de
piaţă: „cu cât pieţii îi vor fi lăsate mai multe competenţe şi cu cât economiile naţionale vor fi deschise
comerţului liber şi concurenţei, cu atât mai eficiente şi mai prospere vor fi aceste economii”

22
Huntington, S. P. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 29.
23
Fukuyama, F. Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, p. 5.

56
(idem). Regulile de bază ale globalizării sunt, în primul rând, mecanismele economice de
concurenţă neîngrădită pe piaţa internaţională, ceea ce presupune cu necesitate şi generalizarea unui
tip de regim politic pe deplin compatibil cu dominaţia pieţii, şi anume statul de drept în accepţiunea
democraţiei de tip occidental.
Singurul inconvenient al globalizării pe care îl distinge Friedman este rapiditatea prea
surprinzătoare a schimbărilor pe care le produce în toată lumea, forţând peste măsură limitele de
adaptare ale fiinţelor umane. Oamenii se revoltă împotriva efectelor globalizării nu pentru că acestea
ar fi în sine condamnabile sau ameninţătoare, ci doar fiindcă nu au suficient timp la dispoziţie să le
asimileze.
În timp ce „nobelişti” precum Stiglitz sau Amartya Sen afirmă în mod cât se poate de răspicat
că instituţiile financiar - politice care conduc la scară planetară procesul de globalizare, printre care
FMI, Banca Mondială, WTO, OECD etc. trebuie să-şi modifice radical principiile care le
guvernează activitatea, Th. Friedman susţine, dimpotrivă, că exact aceste principii universal aplicate
până acum de către aceste instituţii oferă garanţia dezvoltării în era globalizării: privatizare
cât mai rapidă, deschiderea pieţelor de mărfuri şi de capital, convertibilitatea monedelor
naţionale, reducerea deficitelor bugetare şi a oricărei intervenţii dirijiste sau protecţioniste a statului în
economie.
În centrul acestor dezbateri cu tentă ideologică accentuată asupra globalizării, corporaţiile
multinaţionale joacă un rol de prim plan. Ele sunt acuzate că exploatează forţa de muncă ieftină din
ţările în curs de dezvoltare, că distrug mediul înconjurător şi că îşi folosesc influenţa formidabilă de
care dispun pentru a antrena ţările sărace ale lumii în aşa-numita „cursă către abis” (engl. race to the
bottom). Această expresie se referă la procesul prin care corporaţiile multinaţionale forţează ţările din
Lumea a Treia să concureze între ele, alocând fondurile lor de investiţii acelor ţări care le oferă cele
mai favorabile condiţii, prin taxe şi impozite scăzute, reglementări slabe de protecţie a mediului
şi drepturi restrânse ale salariaţilor. Corporaţiile multinaţionale se apără la rândul lor invocând o
serie de beneficii pe care ţările în curs de dezvoltare le au de pe urma penetrării capitalului străin în
economiile lor. Fie că aceste acuzaţii şi, respectiv, contraargumentele menite să le risipească sunt
întemeiate sau nu în practică, este neîndoielnic faptul că globalizarea solicită marilor corporaţii să
îşi definească şi să îşi legitimeze criteriile şi principiile etice ale activităţii lor.

Globalizarea ca temă de reflecţie teoretică

Globalizarea nu este doar un subiect controversat de dezbatere publică, ci şi un termen
adesea contestat în controversele academice. În afară de faptul că, oglindind curentele de opinie din
dezbaterea publică, se conturează şi în domeniul academic opoziţia dintre susţinătorii şi criticii
procesului de globalizare, se poate constata existenţa unui viguros trend academic ce pune la
îndoială însăşi realitatea globalizării. Unii teoreticieni susţin, de exemplu, că nu există nimic de
genul unei economii „globale”, de vreme ce aproximativ 90% din comerţul mondial implică
doar ţările din cele trei mari blocuri dezvoltate: UE, America de Nord şi Japonia, lăsând pe dinafară
celelalte părţi ale lumii. Iată de ce este necesară o definiţie mai strictă a globalizării, dacă dorim să îi
înţelegem trăsăturile esenţiale şi implicaţiile pentru etica în afaceri.

Ce nu este globalizarea
Într-o lucrare foarte sistematică şi bine argumentată Jan Aart Scholte24 trece în revistă şi
respinge una câte una diferite definiţii, des invocate, ale globalizării, care nu surprind însă
trăsăturile esenţiale şi cu adevărat noi ale fenomenului. Iată, pe scurt, care sunt cele mai populare
dintre aceste definiţii nereuşite la care se referă Scholte:

24
Scholte, J. A. Globalization: A Critical Introduction, Basingstoke, Palgrave, 2000

57
¤ Globalizarea ca internaţionalizare. Mulţi văd în recenta creştere a tranzacţiilor comerciale
transfrontaliere elementul definitoriu al globalizării. Dar fenomene similare au avut loc încă din
antichitate, iar la sfârşitul secolului XIX procentul tranzacţiilor internaţionale la scară
mondială nu era cu mult mai scăzut decât cel de la sfârşitul secolului XX;
¤ Globalizarea ca liberalizare. Recenta globalizare coincide cu o sporită liberalizare a comerţului şi
cu diferite forme de reglementare în acest domeniu. Cu toate acestea, fenomenul este mult mai
vechi şi nu justifică invenţia şi utilizarea termenului de „globalizare” pentru descrierea lui;
¤ Globalizarea ca universalizare. Un aspect al globalizării este faptul că acest proces conduce la o
sporită răspândire globală a produselor, stilurilor de viaţă şi a ideilor. Nici acesta nu este însă un
fenomen cu totul nou. În ultimele două milenii, de exemplu, religiile universale, cum este cazul
creştinismului sau Islamului, s-au răspândit în mari părţi ale lumii cu aceeaşi forţă de influenţă şi
cu aceleaşi efecte de asimilare asupra vieţii oamenilor. Prin urmare, un termen nou, precum
cel de „globalizare” nu este necesar pentru a descrie un fenomen atât de vechi;
¤ Globalizarea ca occidentalizare. Multe dintre criticile la adresa globalizării vizează faptul că
are ca efect exportul culturii apusene în restul lumii. Nici acesta nu este un fenomen
nemaiîntâlnit: era colonialistă din secolul XIX a exportat diferite elemente ale culturii occidentale
în fostele colonii - dovadă fiind moştenirea britanică din India, cea spaniolă în America de Sud
sau cea franceză în Africa de Nord (Scholte, 2000, p. 44-46).
Toate aceste definiţii superficiale care parazitează discursul public asupra globalizării se cer
înlocuite de o definiţie mai strictă.

Ce este globalizarea
Toate aceste perspective asupra globalizării descriu anumite trăsături mai uşor vizibile ale
fenomenului. Sunt, desigur, aspecte importante, dar după cum arată Scholte, ele nu constituie
elemente esenţial noi ale globalizării. Dacă dorim să surprindem caracteristicile fundamentale ale
fenomenului, ar trebui să pornim de la descrierea modului tradiţional în care aveau loc relaţiile sociale.
Fie că era vorba de relaţiile personale cu membrii familiei sau de relaţiile economice de muncă sau de
aprovizionare, aceste interacţiuni aveau loc în limitele unui anumit teritoriu. Oamenii îşi aveau
familia şi prietenii într-un anumit sat şi lucrau sau făceau afaceri într-un anumit oraş sau cel mult într-o
ţară. Această legătură dintre relaţiile sociale şi un anumit teritoriu a slăbit treptat, în urma
amplificării a două procese în ultimele decenii.
Primul proces este de natură tehnologică. Mijloacele moderne de comunicaţie, de la
telefon şi până la radio, televiziune şi, mai recent, Internet, deschid posibilitatea de conectare şi
de interacţiune între oameni aflaţi la mari distanţe geografice. În plus, dezvoltarea rapidă a
mijloacelor de transport permit oamenilor să interacţioneze la scară planetară. În vreme ce lui Marco
Polo i-au fost necesare multe luni de zile ca să ajungă în China, oamenii din zilele noastre se pot urca
într-un avion şi, după o masă frugală şi un pui de somn, ajung relativ repede în
cealaltă parte a globului. Distanţele teritoriale joacă un rol din ce în ce mai puţin important astăzi.
Oamenii cu care facem afaceri sau cu care suntem prieteni nu mai trebuie să se afle în acelaşi loc ca noi.
Al doilea proces este de natură politică. Frontierele au reprezentat principalele obstacole în
calea interacţiunilor planetare dintre oameni. Doar cu cincisprezece ani în urmă, ne amintim
foarte bine, era aproape imposibil pentru imensa majoritate a oamenilor din fostul bloc comunist din
Estul Europei să treacă dincolo de Cortina de Fier şi să pătrundă în ţările occidentale. Nici cetăţenii
din partea vestică a Europei nu puteau să ajungă în Est decât după complicate proceduri de
acordare a vizei, iar posibilităţile lor de contact neîngrădit cu semenii lor din ţările ex-comuniste erau
extrem de limitate. În prezent, proiectul de extindere a UE a făcut ca frontierele naţionale să devină
mult mai uşor de trecut sau, în unele cazuri, au dispărut cu totul. Se poate călători astăzi din Laponia
până în Sicilia fără a fi oprit la vreo graniţă naţională.
Aceste două procese explică în bună măsură proliferarea masivă şi răspândirea
interacţiunilor supra sau extrateritoriale dintre oameni. Aceste interacţiuni pot să nu fie planetare
în sens literal. Aspectul cu totul nou pe care îl prezintă aceste relaţii interumane este faptul că ele

58
nu mai necesită un teritoriu geografic definit pentru a putea să aibă loc şi nu mai sunt restricţionate
de distanţe sau frontiere. Iată de ce Scholte caracterizează globalizarea ca deteritorializare, sugerând
următoarea definiţie: „globalizarea este erodarea progresivă a relevanţei bazelor teritoriale pentru
relaţiile şi procesele sociale, economice şi politice” (ibidem, p. 61). Scholte oferă şi câteva
exemple de globalizare care ilustrează sensul acestei definiţii:
• Datorită infrastructurii de telecomunicaţii, mulţi dintre noi au fost martori ai prăbuşirii
turnurilor gemene de la World Trade Center din New York în 11 septembrie 2001, tragic
eveniment pe care l-am urmărit live pe ecranul televizorului, indiferent unde ne-am fi aflat în
momentul respectiv. Evenimentul a fost unul global nu în sensul că ar fi avut loc peste tot în lume, ci
în sensul că a fost urmărit de miliarde de oameni care, într-o formă indirectă au luat parte la el
indiferent dacă se aflau în Manhattan, Londra, Manilla sau Bucureşti;
• Avem cu toţii posibilitatea să bem aceeaşi bere Heineken, să conducem acelaşi model de Toyota
ori să cumpărăm acelaşi foarte scump Rolex aproape oriunde ne-am afla în lume, fără a fi necesar să
ne găsim la Amsterdam, Tokyo sau Geneva. Anumite produse globale se distribuie peste tot în lume,
iar ca să luăm masa la un restaurant chinezesc, mexican sau franţuzesc nu trebuie să călătorim la
mari distanţe;
• Nu mai suntem îngrijoraţi cât de „sigure” sunt safe-urile unde se ţin banii băncii la care
avem conturi. Putem obţine foarte uşor un card care ne permite să extragem bani oriunde în lume, ne
putem plăti facturile de acasă din Europa prin Internet, stând la o cafenea din India şi putem cere
broker-ului nostru din Elveţia să cumpere acţiuni sau carcase de porc la bursa din Chicago fără să ne
ridicăm de pe sofa.
Comunicaţii globale, produse globale şi sisteme financiare sau pieţe de capital globale
sunt numai exemplele cele mai izbitoare de deteritorializare a economiei actuale. Există multe alte
sfere de activitate în care globalizarea în acest sens este un proces social, economic şi politic
semnificativ. După cum vom vedea în continuare, globalizarea are şi implicaţii semnificative pentru
etica în afaceri.

Relevanţa globalizării pentru etica în afaceri

Definită în primul rând ca deteritorializare a activităţilor economice, globalizarea este
deosebit de relevantă în etica afacerilor, cel puţin sub trei aspecte - cele de ordin cultural, legal şi
cele legate de răspunderea corporaţiilor care operează pe pieţele internaţionale.

Aspecte culturale
Pe măsură ce afacerile sunt tot mai puţin fixate într-un anumit perimetru, corporaţiile
se implică din ce în ce mai activ pe pieţele din alte ţări şi de pe alte continente, fiind brusc
confruntate cu cerinţe etice noi şi diverse, uneori chiar contradictorii. Valorile morale consacrate
pe pieţele de „acasă” pot fi puse în discuţie de îndată ce o corporaţie pătrunde pe pieţele
străine. De exemplu, atitudinile din Europa faţă de diversitatea rasială şi faţă de cele două sexe
sunt foarte diferite de cele din ţările Orientului Mijlociu. De asemenea, în vreme ce europenii
consideră munca minorilor ca fiind cu totul imorală, unele ţări asiatice privesc această chestiune cu
mult mai multă moderaţie.
Dar astfel de diferenţe nu apar numaidecât la contactul dintre culturi şi civilizaţii profund
diferite. Iată un caz extrem de semnificativ şi totodată amuzant. La începutul anilor 1990 şi imediat
după 2000, firma şi reţeaua comercială de îmbrăcăminte din Marea Britanie numită French Connection
a înregistrat un succes comercial cu totul remarcabil pe piaţa destul de pretenţioasă din Anglia. Un
factor-cheie al succesului l-a constituit campania publicitară agresivă în centrul
căreia s-a situat acronimul fcuk.25 Conotaţiile indecente ale sloganurilor publicitare conţinând
25
Acronimul fcuk reprezintă iniţialele firmei: French Connection United Kingdom. Pentru cunoscătorii limbii engleze, fcuk
este o anagramă cât se poate de transparentă a unui cuvânt obscen, prea des utilizat în vorbirea cotidiană, atât în Marea Britanie,
cât şi în Statele Unite.

59
acronimul în cauză s-au dovedit a fi extrem de incitante pentru publicul ţintă - tineri şi adolescenţi, iar
criticile severe pe care firma le-a suportat din partea Advertising Standards Authority din Marea
Britanie nu au făcut decât să propulseze în conştiinţa publicului imaginea „obraznică” a firmei.
În 2001, French Connection şi-a extins gama de produse în domeniul cosmeticelor şi al băuturilor
alcoolice; ba chiar a trecut la un alt nivel de mărime, intrând pe pieţele internaţionale.
Una dintre ţintele principale ale firmei a fost piaţa din Statele Unite. Urmărind să
consolideze un brand global, French Connection a recurs la acelaşi gen de campanie publicitară
care i-a adus succesul în Marea Britanie, dar s-a confruntat cu multe probleme. Chiar şi în mari
oraşe, ceva mai libertine, precum New York, San Francisco sau Los Angeles, campaniile fcuk au
stârnit valuri de indignare. De exemplu, şoferii de taxi din New York au refuzat să îşi tapeteze
maşinile cu neruşinatul logo al firmei engleze - reacţionând la fel ca şi şoferii de autobuz din
Singapore când li s-a cerut să îşi lipească pe maşini cele patru litere în alb şi negru. În SUA,
controversa a fost amplificată de faptul că mulţi utilizatori americani de Internet folosesc acronimul
fcuk în locul cuvântului de ocară atunci când doresc să-l introducă în mesajele de e-mail, pentru a
evita filtrele de protecţie împotriva obscenităţilor. Deşi englezii şi americanii nu fac parte câtuşi de
puţin din spaţii culturale diferite, există totuşi diferenţe semnificative de care cei de la French
Connection nu au ţinut seama.
Pe de o parte, americanii sunt foarte preocupaţi în ultima vreme de eliminarea violenţei, a
nudităţii şi a obscenităţii din spaţiul public, cultivând, cu un devotament ridicol în ochii europenilor,
„limbajul politic corect”. Pe de altă parte, spre deosebire de Marea Britanie, unde există o singură
autoritate ce reglementează la nivel naţional normele decenţei publicitare, în SUA autorităţile
locale, foarte diferite sub aspectul toleranţei, joacă un rol extrem de important în reglementarea şi
în cenzurarea materialelor de advertising. După ce s-a confruntat cu neaşteptate greutăţi, în cele din
urmă French Connection a trebuit să renunţe la stilul său publicitar în cea mai mare parte,
păstrându-şi reclamele fcuk numai pe postul MTV, aproape în exclusivitate orientat către
publicul tânăr, mare amator de teribilisme şi obscenităţi.
Astfel de probleme pot să apară pentru că, în vreme ce globalizarea duce la deteritorializarea
unor procese şi activităţi economice, în multe cazuri persistă o strânsă relaţie între cultura locală, din
care fac parte şi valorile morale, şi o anumită arie geografică. De exemplu, majoritatea europenilor
dezaprobă pedeapsa capitală, pe când mulţi americani o consideră acceptabilă. Femeile pot sta la soare
topless pe majoritatea plajelor din Europa, pe când în unele state americane pot fi amendate pentru
indecenţă, iar în Pakistan ar fi probabil lapidate. Iată una dintre contradicţiile globalizării:
pe de o parte, globalizarea face ca diferenţele regionale să-şi piardă importanţa, încurajând apariţia şi
răspândirea unei „culturi globale” uniforme. Pe de altă parte, erodând distanţele geografice care
separau înainte culturile şi civilizaţiile, globalizarea scoate în evidenţă diferenţele economice,
politice şi culturale dintre ele, făcându-le adeseori să se confrunte.

Aspecte legale
Problemele de ordin juridic apar datorită faptului că, pe măsură ce tranzacţiile economice
îşi pierd legătura cu un anumit teritoriu statal, ele scapă din ce în ce mai mult controlului exercitat de
către guvernele statelor respective. Legile unui stat naţional se aplică doar pe teritoriul statului în
cauză. De îndată ce o companie părăseşte teritoriul ţării sale de origine şi îşi mută activele, să
spunem, într-o ţară din Lumea a Treia, cadrul legal în care activează este cu totul diferit. În consecinţă,
managerii nu se mai pot baza în exclusivitate pe legislaţie atunci când trebuie să evalueze
corectitudinea deciziilor lor. Întrucât etica afacerilor începe acolo unde legea se sfârşeşte,
deteritorializarea sporeşte nevoia de principii etice în afaceri, tocmai fiindcă activităţile economice nu
se mai află sub controlul guvernului naţional. De exemplu, pieţele financiare globale sunt în afara
oricărui control al oricărui guvern naţional, iar lupta constantă a guvernelor împotriva unor probleme

60
precum pornografia juvenilă pe Internet arată enormele dificultăţi pe care le implică aplicarea unor
reglementări juridice naţionale în spaţii deteritorializate.

Sustenabilitatea dezvoltării economice globale

În paralel cu amplificarea noilor provocări ale globalizării se naşte un interes crescând
faţă de articularea şi definirea unor noi strategii de abordare a impactului afacerilor asupra societăţii. În
tot mai multe cazuri, acest impact este profund şi cu bătaie lungă. Iată numai câteva ilustrări în acest
sens:
♦ Mediul este din ce în ce mai grav poluat de producţia, transportul şi consumul multor produse
industriale, precum automobile, frigidere, ziare etc. Emisia de gaze toxice în atmosferă s-a agravat în
asemenea măsură, încât ne confruntăm cu ameninţări cu totul noi - efectul de
seră şi subţierea sau străpungerea păturii de ozon din stratosferă;
♦ Sursele de energie neregenerabile, precum hidrocarburile, sau alte materii prime finite sunt în
continuare exploatate intensiv;
♦ Dominaţia unei culturi risipitoare în lumea occidentală - „throw-away culture” - generează
probleme tot mai greu de controlat în ceea ce priveşte depozitarea şi reciclarea deşeurilor, fenomenul
fiind agravat de excesele industriei ambalajelor;
♦ Întregul continent european şi mai ales ţările foste comuniste au fost în ultimele decenii afectate,
la nivelul indivizilor, dar şi al comunităţilor, de închiderea sau „redimensionarea” multor unităţi de
producţie;
♦ Turismul de masă duce la erodarea ambientului cultural din multe părţi ale lumii, stricând armonia
şi echilibrul peisajului tradiţional.
Apariţia şi agravarea unor probleme de acest gen au creat un larg curent de opinie în favoarea
necesităţii de a regândi pe baze cu totul noi obiectivele şi consecinţele activităţilor de afaceri.
După Rio Earth Summit din 1992, un anumit concept s-a impus cu tot mai multă autoritate (deşi nu
este încă universal acceptat) drept nucleu al unui nou mod de evaluare numai a diferitelor activităţi
specifice de afaceri, ci a dezvoltării industriale şi sociale în general. Este vorba de conceptul de
sustenabilitate.
Sustenabilitatea a devenit treptat un termen aproape comun în retorica eticii afacerilor,
fiind adoptat deopotrivă de corporaţii, guverne, firme de consultanţă, grupuri de presiune sau
cercuri academice. Pe Internet se pot găsi cu uşurinţă declaraţii de intenţii ale companiilor
multinaţionale în care se menţionează conceptul de sustenabilitate.

Compania Declaraţie de intenţii privind sustenabilitatea

BP „Suntem decişi să răspundem provocărilor impuse de
obiectivul dezvoltării sustenabile. În viziunea noastră
dezvoltarea sustenabilă este o problemă strategică pe
termen lung, care va implica afacerile în considerarea
unor aspecte ce trec dincolo de responsabilităţile lor
normale.”
Carlsberg „Carlsberg Breweries caută să răspundă nevoilor
consumatorilor, clienţilor şi salariaţilor săi printr-un mod de
acţiune ecologic sănătos şi sustenabil.”
Nokia „Industriile globale se deplasează către un mod de operare
conform principiilor sociale şi etice, cum sunt practicile
ecologic sustenabile. Susţinem cu toată convingerea această
dezvoltare şi participăm activ la iniţiativele globale care o
susţin.”
Shell „Compania Shell este hotărâtă să contribuie la
dezvoltarea sustenabilă.”

61
 Volvo „Programele de mediu ale companiei Volvo vor fi
caracterizate de o viziune holistă, perfecţionare continuă,
dezvoltare tehnică şi eficienţă a resurselor.
Prin aceste mijloace Volvo va dobândi avantaje
competitive şi va contribui la dezvoltarea sustenabilă.”

În pofida acestei utilizări foarte răspândite, cuvântul „sustenabilitate” este folosit şi

interpretat în modalităţi diferite. Probabil că sensul cel mai obişnuit al termenului este legat de
dezvoltarea sustenabilă, pe care World Commission of Environment and Development o defineşte
astfel: „dezvoltarea sustenabilă este dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor necesităţi”. Prin urmare,
ideea iniţială pe care a căutat să o exprime termenul de sustenabilitate este aceea că generaţiile în viaţă
nu au dreptul moral să compromită ori să diminueze, prin goana lor după bunăstare şi confort fără
limite, şansele generaţiilor viitoare de a mai dispune de resursele necesare asigurării unui trai
decent şi îndestulat.
Iată de ce, într-o accepţiune ceva mai rezervată şi mult mai realistă, conceptul de
sustenabilitate este astăzi construit pe ideea de nedepăşire a limitelor sistemului global de a funcţiona
în continuare la parametri acceptabili - cum ar fi, de exemplu, necesitatea de a asigura ca impactul
activităţilor economice asupra pământului sau a biosferei să nu pună în pericol viabilitatea lor pe
termen lung. Legând dezvoltarea sustenabilă de potenţialul generaţiilor viitoare de a-şi satisface, la
rândul lor, nevoile măcar la nivelul celor prezente, sustenabilitatea pune în discuţie problema
echităţii intergeneraţionale, adică egalitatea şanselor de bunăstare ale diferitelor generaţii.
Avându-şi rădăcinile în mişcarea ecologistă, sustenabilitatea a fost multă vreme sinonimă cu
grija faţă de conservarea mediului natural. În ultimul deceniu însă, conceptul de sustenabilitate a
căpătat o mai mare amplitudine, înglobând, deopotrivă, aspecte economice şi sociale. Această
evoluţie era inevitabilă, deoarece este nu numai nepractică, ci adesea chiar imposibilă abordarea
aspectelor ecologice fără a se lua în consideraţie aspectele economice şi sociale din viaţa
unei comunităţi. De exemplu, în vreme ce ecologiştii s-au opus multă vreme construcţiei de autostrăzi,
datorită efectelor negative ale acesteia asupra mediului, alte grupuri de presiune au scos în evidenţă
beneficiile programelor de extindere a reţelei de autostrăzi asupra comunităţilor locale vizate, prin
decongestionarea traficului din zonele intravilane şi oferta de noi locuri de muncă pentru
locuitorii din zonele respective.
Găsirea unui compromis sau a unui echilibru raţional între aspectele ecologice, economice
şi sociale nu este deloc una uşoară. Cu puţin timp în urmă, cele două mari companii aviatice rivale
din Marea Britanie, British Airways şi Virgin Atlantic (implicate acum un deceniu într-un uriaş
scandal de competiţie neloială) au căzut la pace şi au lansat un program de utilizare în comun a
tuturor facilităţilor celor două companii, numit Freedom to Fly - „libertatea de a zbura”, cu scopul
declarat de a stimula cât mai mulţi călători să se deplaseze peste tot în perimetrul insulelor britanice
cu avionul. Acestui proiect s-au opus însă numeroase comunităţi locale, preocupate de zgomotul şi
aglomeraţia cauzate de creşterea volumului de călători pe liniile aeriene tot mai extinse;
contestatarii proiectului Freedom to Fly s-au grupat sub deviza sugestivă de „Freedom to
Sleep” - libertatea locuitorilor din micile aşezări de a dormi în linişte. Şi la noi s-au remarcat
astfel de dispute în ultima vreme, de exemplu, în cazul exploatărilor aurifere de la Roşia
Montană, construcţia autostrăzii Braşov - Oradea de către firma Bechtel sau proiectul de
construcţie a „Catedralei Mântuirii Neamului” în Parcul Carol din Bucureşti.
Un alt argument pentru extinderea ariei de probleme vizate de conceptul de sustenabilitate
este acela că, dacă este să extindem criteriile de echitate asupra generaţiilor viitoare, este logic să
avem în vedere şi priorităţile generaţiilor prezente - cea mai presantă fiind eradicarea sărăciei şi a

62
decalajelor economico-sociale printr-o dezvoltare economică susţinută a zonelor defavorizate.
Iată de ce definiţia cea mai potrivită a dezvoltării sustenabile în termenii cei mai compatibili
cu perspectivele dominante ale prezentului ar suna astfel: sustenabilitatea se referă la
menţinerea pe termen lung a capacităţii funcţionale a sistemelor interconectate ale societăţii
contemporane, având în vedere considerente ecologice, economice şi sociale. Dacă această
definiţie poate fi suficientă pentru a determina conţinutul esenţial al conceptului de sustenabilitate,
este evident că fenomenul sustenabilităţii ca obiectiv realizabil, şi nu doar ca deziderat pios,
presupune definirea unor ţinte mai precise. Sustenabilitatea ca obiectiv şi responsabilitate a
companiilor îşi găseşte un conţinut mai strict determinat în noţiunea de „triplu bilanţ”.

Triplul bilanţ
The triple bottom line este o expresie inventată şi viguros susţinută de către John
Elkington, fondator şi lider marcant al societăţii de consultanţă Sustain Ability şi autor al mai
multor lucrări influente privind strategiile ecologice ale corporaţiilor. În cea mai cunoscută
dintre cărţile sale, Cannibals With Forks, Elkington defineşte sustenabilitatea drept „principiul
asigurării faptului că acţiunile noastre de astăzi nu limitează spectrul opţiunilor economice, sociale şi
ecologice ale generaţiilor viitoare”26. Prin conceptul său de triplu bilanţ, care se bucură în prezent
de o largă acceptare şi circulaţie, el îşi exprimă convingerea că afacerile nu urmăresc doar un singur
scop, adaosul de valoare, ci trebuie să îşi asume şi anumite responsabilităţi ecologice şi sociale,
astfel încât „contabilitatea” corporaţiilor de mâine va cuprinde, pe lângă obişnuitele calcule
financiare de eficienţă strict economică, şi un bilanţ al efectelor activităţii sale asupra mediului şi
unul privind consecinţele acestor activităţi asupra contextului social.
Este remarcabil faptul că Elkington se dispensează de discursul moralizator şi de orice
imprecaţii ideologic stângiste atunci când preconizează necesitatea adoptării acestui triplu bilanţ
economic, ecologic şi social de către corporaţiile viabile ale secolului al XXI-lea. El are în
vedere, în primul rând, necesitatea firmelor de a se adapta pentru a supravieţui într-un context pe
care globalizarea şi activismul civic tot mai intens îl modifică radical. Iată un exemplu elocvent în acest
sens. Aproximativ o cincime din pierderile care au zguduit în ultimii ani fundaţiile
marii societăţi de asigurare şi reasigurare Lloyd’s au fost provocate de acoperirea riscurilor asociate
cu oferta pe piaţă a produselor din azbest, contaminarea solului cu îngrăşăminte, erbicide şi pesticide
poluante sau cu depozitarea şi transportul reziduurilor toxice sau radioactive. Susţinerea de către
Lloyd’a a acestor industrii periculoase, vehement contestate şi atacate în justiţie, s-a dovedit
treptat a fi o politică total dezavantajoasă.
Ulterior s-au arătat la orizont alţi nori negri, de o factură cu totul nouă. După ce uraganul
Andrew a lovit cu furie Palm Beach în 1992, Lloyd’s a suferit un alt şoc devastator. O mulţime de
asiguraţi ai companiei, deopotrivă cu directorii şi managerii săi au stat neputincioşi în faţa
televizoarelor, urmărind cu groază cum case şi maşini erau luate pe sus. Totalul asigurărilor reclamate
a depăşit 16 miliarde de dolari, astfel încât piaţa de reasigurări s-a prăbuşit peste noapte. Cel mai mult
a dat de gândit ipoteza că repetarea periodică a unor astfel de uragane pustiitoare se
datorează tendinţei de încălzire globală a planetei, a cărei accentuare ar face ca astfel de daune să
sporească în viitor. Teama s-a dovedit ulterior îndreptăţită. În 2004, uraganul Ivan a devastat cu o
rară violenţă Golful Mexic, Florida şi câteva state din sud-estul SUA. Pe lângă daunele serioase
produse locuitorilor din zonele calamitate, uraganul a avut şi alte efecte colaterale extrem de
neplăcute. Avariind destul de grav platformele marine de extracţie a ţiţeiului din Golful Mexic,
uraganul Ivan a redus drastic sursele de aprovizionare cu petrol a SUA, ceea ce, în
26
Elkington, J., Cannibals With Forks. The Triple Bottom Line of 21st Century Business, Canada and Stony
Creek, CT, New Society Publishers, Gabriola Island BC, 1998, p. 20.

63
corelaţie cu insecuritatea socială din Nigeria şi cu instabilitatea din Iraq, şi în condiţiile cererii
tot mai mari de petrol a uriaşei economii chineze în proces de „supraîncălzire”, a dezechilibrat
raportul dintre cererea şi oferta de ţiţei pe piaţa mondială, sporind constant şi dramatic preţul
barilului de petrol la cote ne mai atinse de peste două decenii şi fără perspectiva unei scăderi în
viitorul apropiat.
Companiile de asigurări nu-şi mai pot permite să fie luate din nou prin surprindere. Drept
urmare, au început să investească sume uriaşe în stabilizarea climei. Iar cele mai prevăzătoare dintre
aceste companii impun pe pieţele de capital o grijă sporită faţă de modul în care corporaţiile pe care
le asigură investesc, la rândul lor, suficient de mult timp, efort, bani şi alte resurse pentru
diminuarea riscurilor ecologice şi menţinerea lor la cote acceptabile.
Din această perspectivă, Elkington consacră câte un capitol din cartea sa celor 7D, şapte
dimensiuni în care se plasează conceperea şi realizarea strategiilor acelor corporaţii care au
adoptat ori sunt pe cale să asimileze dezvoltarea sustenabilă: pieţele, valorile, transparenţa,
ciclurile tehnologice, formele de parteneriat, timpul şi conducerea corporaţiilor. În toţi aceşti factori
de schimbare, Elkington distinge mereu cele trei aspecte complementare, deşi nu totdeauna în
armonie, ale sustenabilităţii: ecologic, economic şi social.

Perspectiva ecologică
Spuneam mai devreme că sustenabilitatea este privită în general ca o noţiune concepută
din perspectivă ecologistă. S-ar putea spune că, în prezent, este încă răspândită (mai ales în mediul
de afaceri) impresia greşită că sustenabilitatea este un concept legat exclusiv de protecţia mediului
înconjurător.
Principiile de bază ale sustenabilităţii, din perspectivă ecologică, se referă la managementul
resurselor fizice astfel încât acestea să fie conservate pentru viitor. Se consideră că toate
biosistemele au resurse şi capacităţi finite de conservare, astfel încât activităţile umane
sustenabile trebuie să se desfăşoare la un nivel care să nu ameninţe sănătatea acestor sisteme. La un
nivel şi mai profund, sustenabilitatea ecologică presupune abordarea unor probleme critice,
precum impactul industrializării asupra biodiversităţii, utilizarea continuă a resurselor
neregenerabile (hidrocarburi, minereuri) şi producţia unor substanţe poluante (emisii de gaze
generatoare ale efectului de seră) etc. La cel mai profund nivel, preocupările ecologice privind
sustenabilitatea sunt legate de problema creşterii economice ca atare, analizându-se posibilitatea ca
generaţiile viitoare să nu mai poată beneficia de acelaşi nivel de trai pe care l-au atins
societăţile cele mai evoluate din prezent, dacă acestea nu renunţă să producă şi să consume din ce în
ce mai mult.

Perspectiva economică
Perspectiva economică asupra sustenabilităţii s-a conturat iniţial în modelele şi scenariile
pesimiste privind limitele creşterii economice, date fiind resursele finite ale planetei noastre, începând
cu faimosul Raport Meadows, publicat în 1974 sub egida Clubului de la Roma. Recunoaşterea
faptului că o creştere continuă a populaţiei, a activităţii industriale, a exploatării resurselor şi a
poluării poate conduce destul de curând la declinul condiţiilor de trai a impus abordarea
strategiilor economice din perspectiva sustenabilităţii. Economişti precum Kenneth Arrow,
Herman Daly şi David Pearce au exercitat o influenţă din ce în ce mai notabilă asupra înţelegerii
macroeconomice a sustenabilităţii.
Implicaţiile pentru etica afacerilor ale acestui mod de gândire se pot structura la
diferite niveluri. Un concept mai restrâns de sustenabilitate se concentrează asupra performanţei
economice a corporaţiei ca atare: este responsabilitatea managementului să dezvolte, să

64
producă şi să comercializeze acele produse care asigură succesul economic pe termen lung al
companiei. Aceasta presupune, printre altele, adoptarea acelor strategii care duc la o creştere stabilă
a valorii acţiunilor corporaţiei, a profiturilor şi a sectorului de piaţă ocupat, evitându-se strategiile
„explozive”, dar riscante şi numai pe termen scurt. Un concept mai larg de
sustenabilitate economică include atitudinea companiei faţă de cadrul economic în care
operează şi efectele activităţilor sale asupra acestuia. Mituirea sau formarea de carteluri, de
exemplu, sunt nesustenabile, deoarece aceste activităţi subminează funcţionarea pe termen lung
a pieţei. Se poate spune despre corporaţiile care practică evaziunea fiscală, recurgând la trucuri şi
artificii contabile, că adoptă o strategie nesustenabilă: dacă aceste companii se sustrag de la
finanţarea mediului politico-instituţional (şcoli, spitale, poliţie, justiţie), ele erodează înseşi bazele
instituţionale ale succesului lor economic.

Perspectiva socială
Abordarea sustenabilităţii din perspectivă socială este de dată relativ recentă şi încă neasimilată
de toţi cei care utilizează acest concept - în parte şi datorită unor reţineri faţă de riscul
ideologizării discuţiei prin invocarea unor responsabilităţi sociale ale corporaţiilor. Rezervele pot
părea până la un punct justificate deoarece problema-cheie pe care o atacă abordarea
sustenabilităţii din această ultimă perspectivă este justiţia socială.
În pofida creşterii spectaculoase a nivelului de trai din ţările cele mai dezvoltate,
Rapoartele anuale ale ONU constată disparităţi crescânde între nivelul de bunăstare din aceste ţări şi
restul lumii, care adâncesc decalajele dintre ţările bogate şi cele sărace. Aceste rapoarte
înregistrează insuficienţa şi continua deteriorare a serviciilor de bază din multe state, ceea ce se
soldează cu satisfacerea precară a multor nevoi umane fundamentale. Dat fiind rolul lor de forţă
motrice a dezvoltării economice, afacerile sunt din ce în ce mai mult vizate de implicaţiile
acestor decalaje. Preocupările cele mai presante în prezent sunt legate de stabilirea unor relaţii mai
echitabile între consumatorii bogaţi din vest şi lucrătorii săraci din ţările în curs de dezvoltare, între
populaţia urbană înstărită şi cea rurală, mult mai nevoiaşă, sau între bărbaţi şi femei.

Implicaţii ale sustenabilităţii în etica afacerilor

Dat fiind acest spectru lărgit de expectaţii faţă de lumea afacerilor, pe care îl defineşte
triplul bilanţ al sustenabilităţii, se pot discerne clare implicaţii asupra eticii în afaceri.
Problemele de natură etică, precum închiderea unor fabrici, tehnicile de marketing dubioase ori
poluarea industrială, solicită considerarea unei mari varietăţi de aspecte. Totuşi, atingerea
sustenabilităţii în fiecare din cele trei domenii şi, cu atât mai mult, în toate deodată, rămâne
deocamdată un vis îndepărtat. Trebuie să recunoaştem că nu putem fi siguri de existenţa unor
produse sau a unor întregi industrii sustenabile în sensul deplin al termenului. Totuşi, în contextul
promovării tot mai susţinute a conceptului de sustenabilitate de către instituţiile guvernamentale,
marile corporaţii, ONG-uri şi mediile academice, este posibil şi important să evaluăm practicile de
etică în afaceri măcar din perspectiva potenţialului lor de a contribui la creşterea sustenabilităţii.
După cum precizează Elkington, triplul bilanţ se referă mai puţin la anumite tehnici de contabilizare
şi estimare cantitativă a performanţelor realizate pe cele trei dimensiuni şi mai mult are în vedere
revoluţionarea modului în care companiile gândesc şi acţionează în afaceri, ţinând seama de
interesele pe termen lung ale unor categorii largi şi diverse de stakeholders27, de pe poziţia unei
abordări holiste a mediului economic, social şi natural, în timp şi spaţiu.

27
grupuri socio-profesionale precum angajaţi, consumatori, furnizori, comunităţi locale.

65
CAPITOLUL 6. ETICA ÎN AFACERI ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
A FIRMELOR

6.1. Precizări terminologice: etica şi morala

Termenul de etică provine din grecescul ethos care înseamnă caracter sau obişnuinţă, datină.
Termenul de morală ne parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi lucru. Cicero este cel care
traduce ethos în latină prin mores, adică moravuri, obiceiuri. Astăzi noi folosim cuvântul ethos
referindu-ne la atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau grup uman
(ca în exemplele, „etosul francez“, „etosul american“ sau „etosul afacerilor“ - the business ethos).
În timp s-a statornicit următoarea distincţie: etica este disciplina teoretică care studiază fie
precumpănitor ideile de Bine, Rău, Datorie, Dreptate etc. (acestea sunt denumite, în genere, etici
filosofice), fie atitudinile, caracterele, datinile, adică moralitatea oamenilor.
Pe scurt, de la elini s-a moştenit termenul care desemnează teoria, iar de la romani ne-a
rămas termenul care reprezintă obiectul cercetat de respectiva teorie. Oricum, după cum observă unul
dintre autorii care au impus ideea de etica afacerilor (business ethics, Robert C. Solomon28) etimologia
eticii sugerează semnificaţiile de bază: a) caracterul individual, incluzând aici ceea ce înseamnă să fii
„o persoană bună“ şi b) normele sociale care guvernează şi limitează comportarea noastră, în special
cele referitoare la ceea ce este bine şi ceea ce este rău (pe care noi le numim moralitatea).
Astfel, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul
uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot
ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune. În limbajul obişnuit, cei doi
termeni sunt adeseori interşanjabili când descriem oameni pe care-i considerăm buni şi acţiunile lor
morale, corecte. De asemenea, termenii anetic şi imoral sunt sinonimizaţi atunci când descriem
anumite persoane rele sau când spunem că acţiunile lor sunt imorale.
În orice caz, se admite în mod curent faptul că etica generală sau filosofia morală se compune
din trei domenii sau nivele: a) eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii şi
doctrine etice); b) eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral, atât al celui utilizat de
eticile de gradul I, cât şi a limbajului comun); c) eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri
morale particulare (avortul, eutanasia, clonarea sau problemele mediului, afacerilor etc.) prin
intermediul criteriilor şi teoriilor propuse de eticile de gradul I şi/sau II. Această diviziune a
gândirii etice nu este însă împărtăşită unanim de toţi teoreticienii.
Astfel D. McNaughton în Moral vision (1988) propune următoarea diviziune: „în primul rând,
avem etica practică, adică studiul problemelor morale specifice, de tipul: «este avortul acceptabil din
punct de vedere moral» sau «ce structuri am putea găsi într-o societate absolut dreaptă?».
În al doilea rând, avem teoria morală, adică tentative de a dezvolta o teorie a moralităţii care să
ne furnizeze o metodă generală pentru a răspunde la toate întrebările morale particulare care se ridică în
etica practică. În al treilea rând, avem problemele legate de natura şi statutul gândirii noastre morale,
care ridică interogaţii de tipul: «există adevăruri morale?», «este posibil să arătăm că o anumită
viziune morală e mai bună decât alta?» Reflecţia despre statutul gândirii morale este numită meta-
etică, pentru a o distinge de etica practică şi, de asemenea, de teoriile morale tradiţionale propriu-zise“.29
Pe de altă parte, John Donaldson30 consideră că oriunde am plasa etica în afaceri (fie în cadrul
eticii aplicate, fie în morala practică) până la urmă se impun pentru acest domeniu cinci tipuri de
28
Robert C. Solomon, Morality and the Good Life, New York: McGraw-Hill, p. 3.
29
D. McNaugton, Moral vision, Blackwell, 1988, p. 12.
30
Donaldson, John, Key Issues in Business Ethics, Academic Press, New York, 1989

66
analiză: 1. evidenţierea şi analiza cazurilor de imoralitate în afaceri; 2. studiul empiric al practicilor
în afaceri; 3. clarificarea termenilor de bază şi lămurirea presupoziţiilor neacoperite din punct de vedere
etic din sfera afacerilor; 4. problemele meta-etice (cum ar fi cele legate de statutul moral al unor entităţi
precum corporaţiile); 5. obligaţiile corporaţiilor multinaţionale care funcţionează în ţările subdezvoltate.
Dincolo de aceste distincţii însă, ceea ce este important este faptul că majoritatea autorilor
au ajuns la concluzia că disciplina teoretică care îşi ia ca obiect de studiu morala din afaceri poate
fi numită, perfect justificat, etica afacerilor. Oricum, în acest context merită să amintim doi autori,
Jérôme Ballet şi Françoise de Bry31, care propun explicaţii subtile şi pentru alegerea formulei etica
afacerilor şi nu morala afacerilor, cât şi pentru sensurile dominante ale celor două noţiuni, etică şi
morală, aşa cum s-au conturat acestea în întreaga istorie a gândirii occidentale.
Astfel, se consideră că „morala a lăsat primul loc eticii şi pentru motive mediatice (morală este
ceva care „fie este prea dogmatică“, fie este „perimată“ şi „relativă“, în timp ce etica este ceva
impersonal, obiectiv, constant).
În primul stadiu, notează Ricoeur32, eu cred în libertatea mea: „fac ce pot şi pot ce sunt“:
act de smulgere, de afirmare a puterii de a fi, stima faţă de sine. Dar, în fapt, intrăm cu adevărat în
etică atunci când ne afirmăm şi propria voinţă şi libertatea celuilalt: act de dezlegare. Etica se naşte,
prin urmare din această depăşire: să faci în aşa fel încât „libertatea celuilalt să fie asemeni
libertăţii mele“. În termenii felului în care ar trebui să fie relaţiile dintre oameni, în afaceri şi
întreprinderi, aceasta înseamnă: necesitatea de a inspira încrederea celorlalţi. În fond, nu trebuie
uitat niciodată că „celălalt este semenul meu“.
Relaţia între etică şi morală, aşa cum o defineşte Paul Ricoeur, este una „perfect aplicabilă
întreprinderii“, mediului economic şi de afaceri, în genere. Orice salariat este autonom, dar el trebuie
să-şi asigure încrederea celorlalţi. De asemenea, fiecare va trece prin adecvarea proiectului său la cel
al instituţiei, al companiei sau firmei care l-a angajat. Mai mult, prin raportare la mediul său extern
întreprinderea poate fi considerată autonomă, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să se asigure de concurenţa
sau de cooperarea celorlalţi, respectând adecvarea la funcţionarea pieţei.

6.2. Ce este etica în afaceri?

Pentru început bunul simţ ne poate fi de un real ajutor dacă dorim să răspundem la întrebarea de
mai sus. Dintr-o atare perspectivă suntem obligaţi să constatăm asocierea a doi termeni (etică şi
afaceri) destul de diferiţi, cel puţin în felul în care ei sunt înţeleşi în limbajul comun. În fapt, orice om
cu sau fără o pregătire specială, va fi probabil de acord că termenul compus - etica afacerilor - este
sinonim cu ideea de comportament corect, cinstit în sfera largă a schimburilor de bunuri, a
comerţului şi negoţului. Înseamnă că omul comun este dispus să accepte că moralitatea elementară
(să nu furi, să nu minţi, să nu lezezi sau distrugi viaţa şi/sau sănătatea altora) cuprinde nu numai
relaţiile interpersonale directe sau cele publice cunoscute, ci şi activităţile diverse ce încep în sintagma
„afaceri“. Mai mult, omul simplu este capabil de o judecată sapienţială care sună astfel: nimeni şi
nimic pe lumea asta nu scapă de a fi judecat, ca bun sau rău, ca moral sau imoral, iar afacerile sunt
făcute de oameni, şi, prin urmare, unii vor face afaceri cinstite, iar alţii necinstite.
Cum definesc etica în afaceri cei care s-au remarcat ca teoreticieni în acest domeniu? Un
autor de manual precum R.T. De George va afirma esenţializat că etica afacerilor se referă la o
perspectivă etică (implicată sau explicită) asupra modului în care o companie sau un individ

31
Ballet, Jérôme et Françoise de Bry, L’entreprise et l’éthique, Editions du Seuil, Paris, 2001
32
Paul Ricoeur, Lectures, Paris, 1991, Le Seuil, p. 45

67
înţeleg să facă afaceri.33 Aceasta înseamnă, în primul rând, că etica afacerilor este o descriere a
felului în care cei implicaţi în aceste activităţi pot fi etichetaţi ca fiind morali, imorali sau amorali. În
al doilea rând, simpla descriere nu este suficientă în acest caz pentru că, în fond, în morală avem de-a
face nu numai cu ceea ce este, ci mai ales cu ceea ce ar trebui să fie.
Explicit este în această ordine de idei P.V. Lewis34 atunci când afirmă că această nouă disciplină
teoretică cuprinde „un set de principii şi de argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri,
atât la nivelul individual, cât şi la cel colectiv public. Or, raportarea conduitelor la standarde, la
principii se traduce în judecăţi de apreciere morală. Întrebarea care se pune în acest context este
următoarea: avem de-a face cu standarde morale care sunt valabile numai pentru afaceri
sau ele sunt aplicabile pentru toate zilele şi faptele omeneşti?
Un răspuns notabil ne oferă Laura Nash: „Etica în afaceri este studiul modului în care normele
morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale; nu este un standard moral
separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acţionează ca agent al
acestui sistem, propriile sale probleme specifice“35. Acest răspuns poate fi completat astfel: etica în
afaceri este studiul situaţiilor şi al deciziilor care au loc în sfera afacerilor prin prisma a ceea ce
este moralmente bun sau rău.
O asemenea observaţie se cuvine însă şi ea prelungi; astfel, în acest caz, deşi avem de-a face
cu un context particular, specific (afacerile), judecăţile noastre au un caracter universal: ele se referă
la ceea ce este bine (moral) sau rău (imoral) pentru toţi oamenii, nu numai pentru cei implicaţi în
decizii şi situaţii de afaceri. Prin urmare, de pildă, utilizarea termenului de om cinstit acoperă
acelaşi conţinut etic (acest om spune mereu adevărul, este corect, este altruist etc.) fie că este vorba
de o relaţie între prieteni, între necunoscuţi sau între parteneri sau concurenţi în afaceri.
În genere, după cum am văzut, eticienii se străduie să definească cât mai adecvat atât fiecare
termen în parte, cât şi asocierea lor. Ce se întâmplă însă când sunt întrebaţi, de pildă, despre semnificaţia
termenului etică oamenii de afaceri americani? Iată câteva răspunsuri tipice: 1. „Etica are de a
face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine sau rău; 2. Etica este legată de credinţa
mea religioasă; 3. A fi etic înseamnă să respecţi legea; 4. Etica reprezintă modelele de
comportament acceptate de societate; 5. Nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt.“36
Pentru majoritatea eticienilor nici unul dintre aceste prime patru răspunsuri nu este întru
totul corect. (În privinţa ultimului, se va aprecia sinceritatea repondenţilor, dar nu se va trece cu
vederea că, în acest caz, sinceritatea lor este identică ignoranţei.) Astfel, numai un emotivist radical
precum, A. Ayer37 va fi de acord cu oameni de afaceri care suprapun sentimentele mele cu ceea ce
„este bine sau rău“. Pentru etician a avea un comportament etic nu înseamnă doar a avea anumite
sentimente, ci a aplica anumite standarde (criterii) impersonale pentru acţiuni sau fapte care au anumite
consecinţe (bune sau rele) pentru semenii noştri. În fapt, etica nu este legată în mod necesar de
anumite stări afective; emoţiile şi sentimentele sunt oricum schimbătoare, dinamice, capricioase, iar
etica, precum orice disciplină teoretică, operează cu judecăţi raţionale, cu argumente furnizate de
raţiune; ea va consemna, de pildă, că uneori aceste standarde de judecată se vor suprapune cu
„sentimentele mele“; atât şi nimic mai mult.
În privinţa relaţiei dintre etică şi „credinţa mea religioasă“, autori precum Peter Singer şi

33
De George, R.T. Business Ethics, 3rd ed., Macmillan, New York, 1990, p. 3
34
Lewis, P. V., Defining ‘Business Ethics’: Like Nailing Jello to the Wall, în „Journal of Business Ethics“, 14 / 1985,
pp. 839-853.
35
Nash, Laura L., Good Intentions Aside. A Manager’s Guide to Resolving Ethical Problems, 2nd ed, Harvard Business
School Press, Boston, Massachusetts, 1995
36
Cercetarea este evidenţiată de sociologul Raymond Baumhart.
37
Alfred J. Ayer, Language, Truth and Logic, Penguin Books, 1971

68
James Rachels38, vor considera că, deşi majoritatea religiilor universale susţin standarde etice înalte,
totuşi nu se poate susţine, pentru acest motiv, că etica este întotdeauna întemeiată numai pe
religie: ar rezulta că ea ar fi valabilă doar pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în
egală măsură atât sfinţilor, cât şi ateilor, atât celor ce aparţin unei religii, cât şi celor ce aparţin „altor
religii“.
De asemenea, referitor la al treilea răspuns, a te comporta etic nu este totuna doar cu a respecta
legea juridică: moralitatea se întinde şi dincolo de ceea ce legea îţi cere în mod expres şi coercitiv.
Astfel, dacă cineva este preocupat doar de „partea legală“ a afacerilor sale, dar se dezinteresează
de fenomene precum generozitate, altruism, ajutor pentru cei dezavantajaţi de soartă, milă pentru
cei aflaţi în nevoie, spirit de sacrificiu, loialitate ş.a. asemenea, se va spune pe bună dreptate: acest
om respectă legile, dar nu este încă prin aceasta şi o persoană pe deplin morală.
În fine, a fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită
acceptate în societate. Dacă ar fi aşa, atunci conformismul ar fi identic cu ceea ce „a produs“ cel mai
oribil, abominabil fenomen, Holocaustul împotriva poporului evreu; or, ştim bine, au fost momente în
istoria omenirii (unele recente precum conformismul nazist) când „a te conforma“ era sinonim cu a
nu te opune crimei sau chiar a săvârşi pentru că „aşa se cere“ şi ea este „acceptată de societatea“
noastră, identic cu a-i dispreţui pe cei consideraţi din anumite motive, „inferiori“ („evrei“, „slavi“,
„ţigani“, „negri“, „cei din colonii“ sau „cei din Lumea a treia“ etc.).
Mai mult, dacă a fi etic în comportare ar fi totuna cu fenomenul de conformitate majoritară,
atunci problemele morale ar fi relativ uşor de rezolvat doar prin apel la sondaje de opinie. Or, „ce
trebuie să faci“ când este vorba, de pildă, de eutanasiere, de avort, de pedeapsă capitală, de atitudinea
faţă de homosexualitate sau lesbianism, de atitudinea faţă de cei infectaţi cu HIV etc. nu poate
depinde numai de opinia generală, de starea psihologiei colective la un moment sau altul. După cum o
să vedem în continuare, etica nu este reductibilă doar la „ce se spune“ sau la „ce se face“ pentru
simplul motiv că multe lucruri „spuse“ s-au dovedit a fi, cu certitudine, profund greşite şi multe
lucruri „făcute“ „de mulţi“ sau „de majoritate“ s-a constatat că au fost, din păcate, indubitabil,
dăunătoare, rele.

6.3. Etica afacerilor ca etică aplicată

După cum am văzut, etica diferă de alte cercetări precum sociologia, antropologia şi psihologia
care cercetează şi ele valorile. De exemplu, antropologii şi sociologii pot studia credinţele, opiniile
morale ale unei culturi particulare. În acest fel, ei încearcă să descrie acest comportament şi,
finalmente, chiar să ofere o teorie descriptivă cu valabilitate mai largă despre structura acestui
fenomen social şi moral. Totuşi, ca antropologi sau sociologi, scopul lor nu este să determine dacă
acestea sunt bune sau rele din punct de vedere moral. Un răspuns în acest sens îl poate da numai
eticianul. Astfel, în timp ce sociologul întreabă: „Cred românii că a primi mită este un lucru rău?“,
eticianul întreabă: „în ce sens este mita un lucru rău din punct de vedere moral?“ Însă, dacă sociologul
tinde să fie descriptiv, eticianul se va ocupa cu elaborarea unor puncte de vedere şi a unor teorii
prescriptive.
Se poate spune că etica afacerilor se deosebeşte de alte ramuri ale filosofiei morale
aplicate, branşe care se dezvoltă rapid la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI. Bibliografia sa
este „mai puţin cosmopolită“ decât cea a eticii mediului, eticii medicale sau cea a bioeticii, de
exemplu, iar relaţia sa cu profesioniştii afacerilor (manageri, brokeri, directori economici, specialişti
în P.R. sau publicitate şi reclamă, distribuitori etc.) este mult mai complexă decât cea dintre etica
38
James Rachels, Introducere în etică, Ed. Punct, Bucureşti, pp. 46-62.

69
medicală şi medici sau decât cea care există între etica mediului şi specialiştii care acţionează împotriva
poluării industriale şi turistice. După Freeman (Business Ethics, 1991) şi Nash (Good Intentions Aside,
1990) etica afacerilor, prin ipotezele sale sociale şi comerciale şi prin alegerea studierii cazurilor este
„esenţialmente americană“.
În anii ’80 s-a considerat că problemele abordate de această etică ar fi specifice doar
marilor întreprinderi, firme şi companii americane care s-ar distinge, spre deosebire de normele
mondiale, printr-o serie de caracteristici: a) o mărime şi o rentabilitate importante; b) o istorie lungă,
şi, în genere, consistentă la nivel de practici; c) un mediu unde se afirmă „libere şi nestingherite“
legile pieţei; d) un sistem legislativ şi juridic foarte evoluat; e) o fiscalitate scăzută şi un sistem de
comunicaţii foarte performant. Totuşi, chiar şi-n climatul spiritual anglo - american a avut o oarecare
audienţă ideea conform căreia „etica afacerilor rămâne domeniul filosofilor“ care „n-ar cunoaşte prea
bine viaţa afacerilor“ şi care, mai mult, au adeseori despre aceasta „o părere proastă“. Oricum,
sfaturile lor morale sunt considerate, din această cauză, fie ostile, fie nerealiste, fie puriste.
Totodată, şi aici se regăseşte un contrast surprinzător cu lucrările de etică medicală care
afirmă, în general, simpatia pentru scopurile şi practicile specialiştilor din domeniul sănătăţii. În
orice caz, ruptura dintre etica filosofică a afacerilor şi practicienii afacerilor se explică prin
caracterul problematic din punct de vedere moral pe care-l aduce cu sine ceea ce se numeşte „scopul
afacerilor“.
Astfel, o întreprindere este o asociaţie de persoane constituită pentru a încheia tranzacţii
comerciale rentabile, iar obiectul rentabilităţii, contrar celui de a vindeca bolnavi sau de a veghea la
respectarea legilor privind sanctificarea vieţii omeneşti sau, mai mult, de a conserva întregul
patrimoniu biotic, nu este considerat la fel de tare, deci tot atât de vrednic de stimă din punct de vedere
moral, precum cel asociat eticii medicale. Oricum, în aceeaşi ordine de idei, s-a observat că exigenţele
rentabilităţii pot intra în conflict cu normele şi imperativele pe care morala comună le impune
indivizilor. Aceasta dă naştere unei anumite incertitudini în ceea ce priveşte natura moralei în afaceri,
incertitudine care nu se regăseşte în etica medicală sau în etica mediului.
În cazul eticii medicale sau a mediului întrebările puse sunt de tipul: cum pot fi prezervate
valori morale primare, precum viaţa, sănătatea, bunăstarea fizică şi psihică în chipul cel mai util cu
putinţă? În ceea ce priveşte etica afacerilor, întrebările puse sună astfel: este acest tip special de etică
un studiu al mijloacelor permise de a încheia tranzacţii rentabile? Recunoaşte aceasta şi alte scopuri
decât cele ale unei operaţii comerciale rentabile, adică alte scopuri care să se alăture sau să se opună
acestuia? La prima vedere, răspunsurile date, în cel de-al doilea caz, par a fi mai departe de apărarea
drepturilor, a valorilor sau a obligaţiilor fundamentale ale oamenilor. În fond însă, cum anume, adică
prin ce mijloace şi cu ce consecinţe se obţine rentabilitatea, implică un răspuns şi la problemele
legate de respectul sau lipsa de respect pentru viaţă, sănătate, satisfacerea nevoilor bazale etc.
În Statele Unite afacerile sunt larg recunoscute ca o profesiune şi toată lumea este de acord că
formarea în afaceri ţine de aceleaşi exigenţe de pregătire profesională, precum cele care vizează
domeniul dreptului sau cel al medicinii. În acest sens, se consideră că este, prin urmare, normal ca
profesioniştii afacerilor să dispună şi ei, ca şi medicii şi juriştii, de un cod deontologic care să fie obiect
de reflecţie şi de aplicare.
După cum se poate constata relativ uşor, etica afacerilor ocupă o poziţie specială în branşa
generic numită etica aplicată. Unii autori consideră că ea, asemenea unor branşe înrudite, medicina şi
dreptul, are ca punct central al ei aplicarea câtorva principii etice foarte generale (de exemplu,
„datorie“ sau „utilitate“) asupra unor situaţii de criză în relaţiile de schimb, de muncă, de comerţ. Spre
deosebire însă de domeniile amintite, etica afacerilor nu se bucură încă de un statut clar, iar asocierea
afaceri - etică (morală) pare o nepotrivire, o inadecvare de termeni. În gândirea comună, şi nu numai,
lăcomia este adesea citată ca fiind singurul mobil, unicul motor al mediului de afaceri. În consecinţă,
cea mai mare parte din istoria referitoare la afaceri nu este foarte încântată de afaceri.

70
 Putem afirma că un întreg cortegiu de fapte au concurat pentru a inhiba teoria etică în faţa acestei
realităţi. Oricum, cu doar 20 de ani în urmă subiectul eticii afacerilor era un nedesăvârşit amalgam de
recenzii de rutină a teoriilor etice, era o însumare de consideraţii generale cu privire la corectitudinea
capitalismului şi era, cel mai adesea, o aducere în prim-plan a unor cazuri de afaceri murdare:
scandaluri şi dezastre financiare, corupţie şi mită. Lumea corporaţiilor era evidenţiată în partea ei cea
mai rea şi mai iresponsabilă. De asemenea, etica afacerilor a fost pentru filosofia primă o temă căreia
nu i s-a acordat credit, motivul principal fiind acela că aceasta nu ar avea un conţinut conceptual
propriu.
Mai mult, relaţia trivială bani-marfă era considerată ca fiind doar de competenţa ştiinţei
economice şi, prin urmare, ea nu se putea ridica la statutul „înalt“ al filosofiei morale. În ultimul timp
însă filosofia s-a aplecat iarăşi către „lumea reală“, iar etica afacerilor şi-a fundamentat sau şi-a
consolidat poziţia prin joncţiunea celor două. De asemenea, noile „aplicaţii“ în etică, ca şi retorica
reînnoită în teoria jocului, şi teoria alternativei sociale au permis introducerea mai multor analize
formale în etica afacerilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, au apărut profesioniştii în etica
afacerilor, iar aceştia interacţionează simultan atât cu „lumea practicii“ (factorii de conducere,
sindicatele, micii şi marii întreprinzători), cât şi cu teoriile etice, sociologice, psihologice etc.
considerate semnificative pentru a explica, înţelege şi norma (reglementa) asemenea domenii. În acest
fel s-a produs conversiunea de la profesioniştii „academici“ de altădată la profesioniştii activi în lumea
afacerilor. Se poate adăuga că, uneori, aceştia din urmă sunt chiar şi ascultaţi.

6.4. Responsabilitatea socială şi morală a afacerilor

Ideea de bază a specialiştilor în business ethics care abordează afacerile dintr-o perspectivă
lărgită este aceea că toţi membrii societăţii au diferite nevoi materiale, pe care trebuie să le satisfacă
sistemul economic prin activităţi de producţie, prestări de servicii, distribuţie, repartiţie etc. Pentru
că oamenii au nevoie de hrană există agricultura şi industria alimentară; pentru că oamenii au
nevoie de îmbrăcăminte există industria textilă; pentru că oamenii au nevoie de locuinţe există
industria de construcţii etc.
Afacerile nu reprezintă singurul mod posibil în care pot fi satisfăcute aceste nevoi materiale.
Ele s-au impus, o dată cu ascensiunea capitalismului, ca fiind, cel puţin până în momentul de
faţă, soluţia cea mai eficientă de a susţine o creştere economică rapidă şi constantă (deşi nu lipsită
de crize şi perioade mai dificile), o sporire a eficienţei economice, a calităţii şi varietăţii
produselor şi serviciilor, o scădere relativă sau absolută a preţurilor etc. Esenţial este faptul că nu
societatea există pentru ca oamenii de afaceri să profite de pe urma ei, ci, dimpotrivă, afacerile există
pentru a satisface nevoile sociale.
Privind lucrurile din perspectiva unei singure întreprinderi comerciale, se poate trăi cu iluzia
că există o piaţă, un capital disponibil, o sumă de furnizori şi competitori din care un ins sau un
grup cu iniţiativă poate scoate nişte profituri mai mult sau mai puţin frumuşele; totul e să procedeze
aşa cum trebuie. O anumită firmă sau companie poate spune: existăm şi funcţionăm datorită
iniţiativei deţinătorilor de capital, acţionarii noştri, datorită competenţei managerilor noştri şi datorită
hărniciei şi abnegaţiei salariaţilor noştri; suntem în business pentru că ne străduim să oferim produse
ori servicii mai bune decât competitorii noştri, pentru că suntem eficienţi şi corecţi. Prin urmare,
succesul nostru în afaceri este numai rezultatul muncii, al inteligenţei şi corectitudinii noastre, a
tuturor, de la portari şi şoferi până la vârfurile Consiliului de administraţie.
Privind relaţiile economice la nivel macrosocial, se vede cu totul altceva, şi anume faptul că,
fără nevoile de consum ale populaţiei, n-ar exista afaceri de nici un fel. Că o firmă sau alta merge
bine sau prost, în funcţie de management şi de conjuncturi, este un lucru de înţeles. Dar faptul că

71
există firme în general este cu totul altceva şi, la acest nivel de analiză, raportul dintre afaceri şi
societate se modifică radical: scopul unei firme este, într-adevăr, să scoată un profit cât mai mare
pentru proprietarii ei; scopul sau, mai bine spus, funcţia social-economică a firmelor ca sistem de
piaţă concurenţială nu mai este profitul întreprinzătorilor, ci satisfacerea în cât mai bune condiţii a
nevoilor sociale ale consumatorilor, printre care se cer enumerate nu numai nevoile de consum, ci şi
nevoia unui loc de muncă şi a unor mijloace de trai, nevoia de a trăi într-un mediu natural nepoluat
sau nevoia unor servicii publice vitale, precum educaţia, sănătatea, justiţia etc. O veche fabulă spune că
pasărea îşi închipuie că ar zbura cu mult mai uşor dacă n-ar întâmpina rezistenţa aerului, fără să ştie
că, în vid, s-ar prăbuşi la pământ.
Deşi ar trebui să fie ceva mai inteligenţi decât păsările, unii oameni de afaceri (din fericire
nu toţi) gândesc şi se comportă ca şi cum nevoia de a ţine cont de pretenţiile şi de interesele puhoiului
de stakeholders reprezintă un inconvenient în afaceri, pe care îl acceptă mârâind cu gândul la
faptul că, făcându-le pe plac unora şi altora, în cele din urmă, tot ei vor ieşi în câştig. Ar trebui să
reflecteze însă mai profund asupra faptului că, în absenţa acestor antipatice grupuri de
consumatori, salariaţi, furnizori sau simpli locuitori ai oraşelor în care îşi au sediul firmele lor,
aceste firme nu ar mai avea obiect de activitate şi s-ar prăbuşi la fel ca nişte păsări puse să zboare în
vid.
Adepţii perspectivei lărgite nu încearcă să impună oamenilor de afaceri alte datorii şi obligaţii
morale decât acelea pe care le susţine şi egoismul luminat sau interesul raţional. Toată disputa se
poartă asupra motivelor pe care se întemeiază şi prin care se legitimează aceste datorii şi răspunderi
morale. Pentru mulţi oameni gândul că sunt trataţi corect numai din calcul interesat este pur
şi simplu inacceptabil.
Ce este o corporaţie?
Deşi poate să pară cu totul banal, răspunsul precis la această întrebare este cât se poate de
important, căci identificarea practică şi legală a corporaţiilor are implicaţii semnificative în
soluţionarea unei probleme esenţiale: dacă firmele încorporate - societăţile anonime pe acţiuni - pot
avea obligaţii morale; iar dacă pot avea astfel de obligaţii, care sunt acestea? Este evident
pentru oricine că organizaţiile comerciale nu sunt identice cu indivizii; or, tot ceea ce se ştie în
materie de etică se referă la criteriile decizionale ale agenţilor individuali, orientaţi de valorile şi
normele lor morale. Înainte de a înşirui, mai mult sau mai puţin revendicativ, obligaţiile morale
pe care unul sau altul crede că trebuie să şi le asume corporaţiile, trebuie să vedem dacă acestea pot avea
astfel de obligaţii.
Firma încorporată este, de departe, forma dominantă de entitate organizaţională în
economia de piaţă modernă. Chiar dacă nu toate afacerile au statut de corporaţie (micile firme de
familie sau liber profesioniştii) şi chiar dacă multe corporaţii sunt societăţi non-profit (organizaţii
caritabile, universităţi sau cluburi sportive), afacerile care domină economia de piaţă şi care sunt
cel mai adesea ţinta atacurilor şi criticilor vehemente privind pretinsa lor imoralitate sunt societăţile
pe acţiuni. Dar poate avea obligaţii morale o organizaţie anonimă sau discuţia priveşte exclusiv
comportamentul şi deciziile indivizilor care fac parte dintr-o anumită organizaţie? Ca să putem
răspunde, trebuie să stabilim care sunt trăsăturile esenţiale ale unei corporaţii.

Trăsături definitorii ale unei corporaţii

Iată cum definesc noţiunea de corporaţie Crane şi Matten39: „O corporaţie este, definită în
esenţă, în termeni de statut legal şi de proprietate asupra bunurilor”. Din punct de vedere legal, o

39
Crane, Andrew & Matten, Dirk, Business Ethics. A European Perspective, Oxford University Press, 2004, p. 38.

72
corporaţie are personalitate juridică, fiind considerată drept o entitate independentă faţă de
indivizii care lucrează în cadrul ei, care o conduc, care investesc în ea sau care primesc din partea
ei anumite produse şi servicii. Din acest motiv, o corporaţie se bucură de succesiune perpetuă; cu alte
cuvinte, este o entitate ce poate supravieţui după dispariţia oricărui investitor, salariat sau consumator
individual, cu condiţia să îşi găsească alţi investitori, salariaţi sau consumatori.
Acest statut legal stă la baza celei de-a doua trăsături definitorii a corporaţiilor.
Bunurile aflate în proprietatea unei corporaţii nu sunt ale acţionarilor sau ale managerilor, ci aparţin
în exclusivitate organizaţiei. Uzinele, birourile, utilajele, computerele şi toate celelalte bunuri ale
unui mare conglomerat cum sunt, de exemplu, I.B.M., Unilever sau Toyota Motor Company,
aparţin firmelor respective şi nu acţionarilor. Aceştia nu au dreptul să vină la sediul unei firme şi să
plece acasă cu un computer sau cu un birou, în virtutea participării fiecăruia la capitalul integrat
al corporaţiei. În mod similar, salariaţii, furnizorii sau consumatorii încheie contracte cu organizaţia
şi nu cu acţionarii ei.
Implicaţiile acestei stări de fapt sunt deosebit de semnificative în înţelegerea răspunderilor
ce revin corporaţiilor:
• În calitate de „persoane juridice” corporaţiile au anumite drepturi şi obligaţii în societate, la
fel ca şi cetăţenii unui stat;
• Nominal, corporaţiile se află în proprietatea acţionarilor, dar există independent faţă de
aceştia. Corporaţia posedă bunurile sale, iar acţionarii nu sunt răspunzători de datoriile sau
daunele provocate de corporaţie (ei au răspundere limitată);
• Managerii şi directorii au răspunderea „fiduciară” de a proteja investiţiile acţionarilor.
Aceasta înseamnă că se aşteaptă din partea managementului să păstreze investiţiile
acţionarilor în siguranţă şi să acţioneze spre a le satisface cât mai bine interesele.
Toate aceste premise creează un cadru legal în care corporaţiile sunt vizate de problema
responsabilităţii, dar nu înseamnă că ele ar avea numaidecât nişte obligaţii morale. O persoană se
simte responsabilă pentru acţiunile sale şi încearcă sentimente de mândrie sau ruşine pentru faptele
sale bune sau rele, ceea ce nu se poate spune despre nişte entităţi artificiale, neînsufleţite, cum sunt
corporaţiile. Iată de ce este necesar să privim mai îndeaproape natura specifică a responsabilităţii
corporaţiilor.

Pot corporaţiile să aibă responsabilităţi sociale?

În 1970, imediat după prima afirmare viguroasă a eticii afacerilor în Statele Unite, viitorul
laureat al Premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman, publica un articol mult dezbătut şi
astăzi întrucât este considerat un text clasic al celor care contestă rolul social al corporaţiilor. Sub
titlul provocator „Responsabilitatea socială a afacerilor este aceea de a spori profiturile” Friedman
respinge categoric ideea de responsabilitate socială a corporaţiilor, în virtutea următoarelor trei
argumente:
• Numai fiinţele umane sunt moralmente responsabile de acţiunile lor. Corporaţiile nu sunt
fiinţe umane şi, prin urmare, nu pot să îşi asume cu adevărat răspunderea morală pentru
ceea ce fac. Întrucât organizaţiile sunt alcătuite din indivizi umani, numai aceştia sunt,
fiecare în parte, responsabili pentru acţiunile lor în cadrul corporaţiilor;
• Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a acţiona în interesul acţionarilor.
Atâta timp cât o corporaţie se supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru
afaceri, singura responsabilitate a managerilor unei corporaţii este aceea de a realiza un profit,
deoarece acesta este scopul pentru care a fost creată organizaţia comercială şi pentru care au
fost angajaţi managerii. A acţiona în vederea oricărui alt scop înseamnă abandonul
răspunderii lor şi un adevărat „furt” din buzunarele acţionarilor;
• Problemele sociale sunt de competenţa statului şi nu îi privesc pe managerii corporaţiilor.

73
 În concepţia lui Friedman, managerii nu trebuie şi nici nu pot să decidă ce anume
serveşte cel mai bine interesele societăţii. Aceasta este treaba guvernului. Managerii
corporaţiilor nu sunt nici pregătiţi să fixeze şi să urmărească ţeluri sociale şi, spre
deosebire de politicieni, nici nu sunt aleşi în mod democratic să se ocupe de aşa ceva40.
Toate aceste contraargumente ale lui Friedman merită atenţie. Să analizăm mai întâi ideea lui
că o companie nu poate fi moralmente responsabilă pentru acţiunile sale de vreme ce deciziile
aparţin unor indivizi.

Poate fi o corporaţie moralmente responsabilă?

Întrebarea cheie este următoarea: este corporaţia numai o colecţie de indivizi care lucrează
laolaltă sub acelaşi acoperiş sau este o entitate nu numai din punct de vedere juridic, ci şi moral?
Poate o corporaţie să îşi asume responsabilitatea morală pentru corectitudinea sau incorectitudinea
etică a faptelor sale? Dezbaterea acestei probleme este cât se poate de amplă, aducând în discuţie
o mare varietate de argumente pro şi contra. Tendinţa dominantă în literatura de specialitate
susţine că se pot atribui şi corporaţiilor anumite răspunderi morale, dar acestea sunt mai
puţine şi mai slabe decât responsabilităţile morale ale indivizilor.
Argumentele se bazează, în principal, pe următoarea idee: pentru a atribui responsabilitate
morală corporaţiilor, este necesar să se arate că, pe lângă independenţa legală faţă de membrii lor
(în sensul celor discutate anterior), corporaţiile contează şi ca agenţi independenţi faţă de indivizii
care le alcătuiesc.
Două argumente pledează în acest sens. Primul argument este acela că, pe lângă indivizii
care iau decizii în cadrul unei companii, fiecare organizaţie posedă o structură decizională
internă care orientează deciziile corporaţiei în direcţia anumitor obiective predeterminate. Această
structură decizională internă devine manifestă în diferite elemente care, însumate şi sincronizate,
dau naştere unor situaţii în care majoritatea acţiunilor corporaţiei nu pot fi puse pe seama unor
decizii individuale şi, ca atare, nu angajează doar responsabilităţi individuale.
Structura decizională internă a corporaţiei se afirmă în statutul organizaţiei şi în politicile şi
strategiile companiei care determină acţiunile acesteia dincolo de orice contribuţie individuală.
Această viziune nu exclude faptul că indivizii păstrează o marjă de acţiune independentă în cadrul
corporaţiei şi că există un număr apreciabil de decizii care pot fi urmărite până la agenţii individuali ce
le-au adoptat. Aspectul crucial este acela că, în mod normal, corporaţiile posedă un cadru
decizional organizat, stabilind explicit sau implicit scopul final al deciziilor, scop care
transcende în mod evident cadrul responsabilităţilor individuale.
De exemplu, dacă scopul strategic al unei firme constructoare de automobile sau de
aparatură electronică este cucerirea şi consolidarea de noi pieţe prin oferta de produse de calitate
medie şi la preţuri mici, indivizii cu atribuţii decizionale în cadrul firmei au libertatea de a-şi asuma
răspunderi pentru realizarea obiectivului strategic al firmei, dar nu şi libertatea de a pune în
discuţie şi de a modifica după cum crede fiecare acest obiectiv. Altele vor fi criteriile de decizie
managerială în cazul unei firme al cărei obiectiv strategic este păstrarea locurilor de muncă,
menţinerea poziţiei dominante pe piaţa internă sau creşterea cotaţiei la bursă a acţiunilor sale.
Al doilea argument care susţine dimensiunea morală a responsabilităţii corporaţiilor este
faptul că toate companiile au nu numai o structură decizională internă, ci şi un set de valori care
definesc ceea ce se consideră a fi corect sau incorect în cadrul corporaţiei şi anume o cultură
organizaţională. Aceste convingeri şi valori exercită o puternică influenţă asupra deciziilor şi
comportamentelor individuale. De exemplu, mulţi comentatori economici au pus politica firmei
Levi Strauss & Co. de combatere a muncii salariate a copiilor şi de promovare a altor drepturi ale
40
Friedman, Milton, The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits, New York Times, Sept. 13th, 1970

74
omului în ţările în curs de dezvoltare pe seama convingerilor etice şi ale valorilor centrale pe care
firma le cultivă de multă vreme cu remarcabilă consecvenţă.
Putem, prin urmare, să tragem concluzia că organizaţiile au, realmente, un anumit nivel
de responsabilitate morală ce reprezintă mai mult decât responsabilităţile însumate ale
indivizilor din alcătuirea lor. În afară de faptul că, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cadrul legal
tratează corporaţia ca pe o persoană „juridică” artificială, răspunzătoare legal pentru acţiunile sale,
corporaţia se manifestă totodată şi ca un agent autonom, în măsura în care scopurile şi climatul său
intern modelează şi predetermină deciziile indivizilor ce intră în componenţa lor.
În cele ce urmează vom analiza cel de-al doilea contraargument enunţat de Friedman şi
adepţii săi, conform căruia managerii nu pot avea nici o altă responsabilitate socială în afară de
obligaţia lor profesională de a face ca firmele pe care le conduc să fie cât mai profitabile pentru
acţionarii care i-au mandatat. În acest scop, vom prezenta cele mai influente concepte în etica
afacerilor din ultimele două decenii: responsabilitatea socială a corporaţiilor şi teoria participativă a
firmei (stakeholder theory).

Responsabilitatea socială a corporaţiilor

Reflecţia sistematică asupra cadrului conceptual pentru înţelegerea responsabilităţii sociale a

corporaţiilor a fost inaugurată acum jumătate de secol de către americani. Disputele de până acum s-
au concentrat pe două teme esenţiale: cum se poate argumenta că organizaţiile au deopotrivă
responsabilităţi financiare şi sociale? Şi care este natura acestor responsabilităţi sociale? Să cercetăm
aceste două probleme pe rând.

De ce au corporaţiile responsabilităţi sociale?

Această întrebare a stârnit aprige şi extinse controverse în trecut, dar astăzi, majoritatea
autorilor acceptă că afacerile au, într-adevăr, şi alte responsabilităţi în afară de imperativul
profitabilităţii maxime. Cele mai convingătoare s-au dovedit argumentele de ordin economic, legate
de logica interesului raţional sau a egoismului luminat, despre care am discutat pe larg. În acest
cadru argumentativ, corporaţiile îşi asumă o serie de responsabilităţi sociale în măsura în care efectele
sunt benefice pentru profiturile lor. Iată câteva exemplificări suplimentare:
♦ Corporaţiile percepute ca fiind socialmente responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă şi mai
satisfăcută, în vreme ce o percepţie publică de iresponsabilitate socială se poate solda cu un boicot sau
cu alte acţiuni ostile din partea consumatorilor. De pildă, în 2001 gigantul petrolier
ExxonMobil a avut de suportat boicotul unui mare număr de consumatori din Europa drept reacţie faţă de
refuzul companiei de a semna protocolul de la Kyoto privind prevenirea încălzirii globale, protocol
împotriva căruia ExxonMobil a dus o foarte activă campanie de lobby;
♦ În mod similar, angajaţii pot fi atraşi să lucreze pentru acele corporaţii pe care le percep ca fiind
socialmente responsabile şi pot fi chiar devotaţi şi mândri să lucreze la astfel de firme;
♦ Implicarea voluntară a companiilor în acţiuni şi programe sociale poate să prevină iniţiativele
legislative ale guvernelor, asigurând astfel o mai mare independenţă a corporaţiilor faţă de controlul
guvernamental;
♦ Contribuţiile pozitive ale firmelor la dezvoltarea socială pot fi considerate drept investiţii pe
termen lung în consolidarea unei vieţi comunitare mai sigure, mai bine educate şi mai echitabile de
care pot profita şi corporaţiile, desfăşurându-şi activitatea într-un mediu de afaceri mai dinamic,
mai potent şi mai stabil.
Acestea sunt motive economice serioase care pot fi în avantajul corporaţiilor, dacă
şi-ar asuma anumite obligaţii faţă de diferite grupuri sociale.
Problema etică nu este aceea dacă profiturile cresc în urma unor acţiuni cu finalitate socială,
ci dacă motivul iniţial al acestor acţiuni este dorinţa de profit sau respectul faţă de

75
interesele legitime ale altor grupuri sociale. Din păcate, motivele care stau la baza acţiunilor unei
forme organizatorice sunt greu, dacă nu chiar imposibil, de stabilit cu certitudine. Pe de altă parte,
cu toate studiile întreprinse până acum, a fost practic imposibil de „dovedit” fără dubii o relaţie
directă între responsabilitatea socială şi profitabilitate. Chiar dacă probele acumulate par să sugereze
o corelaţie pozitivă între cele două aspecte, relaţia de cauzalitate dintre ele rămâne problematică.
Atunci când companiile de succes iniţiază programe de responsabilitate socială e cât se poate de
rezonabil să ne întrebăm dacă aceste programe contribuie la succesul firmelor respective sau
mai degrabă succesul financiar le îngăduie „luxul” implicării în iniţiative „generoase”.
Pe lângă aceste argumente de ordin economic, trebuie să avem în vedere şi argumentele
morale în favoarea responsabilităţii sociale a corporaţiilor:
• Corporaţiile dau naştere unor probleme sociale şi, prin urmare, au responsabilitatea de a
le soluţiona şi de a preveni apariţia unor noi probleme. Prin inovaţii tehnologice şi creşterea
eficienţei, firmele duc la dispariţia anumitor ocupaţii şi, implicit, la creşterea şomajului,
migraţia forţei de muncă, depopularea unor zone afectate de o recesiune structurală şi
suprapopularea zonelor de boom economic; corporaţiile poluează mediul, exploatează
resursele neregenerabile etc. Nu este corect, din punct de vedere moral, ca întotdeauna
alţii să suporte consecinţele acestor fenomene, de pe urma cărora companiile au numai de
câştigat;
• În calitate de actori sociali puternici, cu acces la resurse importante, corporaţiile trebuie să-
şi utilizeze puterea şi resursele în mod socialmente responsabil. O corporaţie multinaţională,
care a acumulat un capital enorm prin munca şi creativitatea angajaţilor săi din ţara de
origine, bucurându-se de sprijin din partea guvernului vreme îndelungată, nu procedează
corect atunci când, urmărind să-şi maximizeze profiturile, se delocalizează, mutându-şi
activele în ţările din Lumea a Treia, unde salariile sunt mult mai mici şi reglementările de
protecţie a mediului mult mai puţin severe, fără să-i pese de salariaţii care îşi pierd
locurile de muncă „de acasă”;
• Toate activităţile corporaţiilor au un anumit impact social, fie prin produsele şi serviciile pe
care le oferă sau locurile de muncă pe care le asigură, fie indirect, prin efectele lor asupra
altor companii. Drept urmare, corporaţiile nu pot să eludeze răspunderea pe care o incumbă
acest impact, indiferent dacă este unul pozitiv, negativ sau neutru;
• Departe de a depinde exclusiv de ceea ce fac acţionarii lor, activitatea corporaţiilor se
bazează pe contribuţia unor largi şi variate grupuri socio-profesionale (precum angajaţi,
consumatori, furnizori, comunităţi locale - într-un cuvânt stakeholders), având, prin
urmare, datoria de a ţine seama şi de interesele acestor grupuri.
Date fiind toate aceste argumente de ordin economic şi moral în favoarea
asumării de către corporaţii a unor responsabilităţi sociale, se poate aprecia că, din punct de vedere
teoretic, chestiunea pare suficient de solid clarificată; practic însă, vom vedea, în continuare, că
se ridică destule probleme în ceea ce priveşte posibilităţile de a trage la răspundere
corporaţiile pentru comportamentul lor etic discutabil, iar, uneori, de-a dreptul imoral.
Deocamdată, ne vom concentra asupra unei alte probleme: dacă organizaţiile comerciale au o serie de
responsabilităţi sociale, ce forme concrete îmbracă acestea?

Responsabilitatea economică
Companiile au acţionari care pretind un câştig rezonabil pentru investiţiile lor, au angajaţi
care doresc slujbe sigure şi bine plătite, au clienţi care cer produse de bună calitate la preţuri accesibile
etc. Aceasta este prin definiţie raţiunea de a fi a diferitelor afaceri în societate, astfel încât prima
responsabilitate a unei afaceri este aceea de a fi o unitate economică funcţională şi de a se menţine pe
piaţă. Primul strat al responsabilităţii sociale a corporaţiei reprezintă baza celorlalte tipuri de

76
responsabilităţi, pe care le susţine şi le face posibile. Iată de ce satisfacerea responsabilităţilor
economice este pretinsă (adică solicitată imperativ) tuturor corporaţiilor.

Responsabilitatea legală
Responsabilitatea legală a corporaţiei solicită ca afacerile să se supună legilor şi să respecte
„regulile jocului”. În majoritatea cazurilor, legile codifică vederile şi convingerile morale ale
societăţii, astfel încât respectarea lor este o condiţie necesară a oricărei reflecţii ulterioare
privind responsabilităţile sociale ale unei firme. De exemplu, în ultimii ani mai multe firme de marcă
au avut de suportat penalităţi în urma dovedirii în justiţie a unor practici de concurenţă neloială,
materializate în strategii ilegale menite să le asigure păstrarea sectorului lor de piaţă şi creşterea
nejustificată a profitabilităţii (ceea ce înseamnă că aceste firme s-au concentrat în mod excesiv
asupra responsabilităţii lor economice).
Gigantul Microsoft a pierdut un proces de lungă durată în care corporaţia a fost acuzată
de violarea legilor antitrust, abuzând de poziţia sa monopolistă pentru a-şi dezavantaja
competitorii; procesul s-a soldat cu pierderi drastice pentru companie. La fel, dezvăluirile privind
conspiraţiile de fixare a preţurilor, care au zguduit piaţa operelor de artă în anii 1990, s-au
soldat cu condamnări ale unor senior executives aflaţi în fruntea celebrelor case de licitaţii
Sotheby’s şi Christie’s, cea mai severă condamnare, de un an închisoare şi o amendă de 8,5
milioane de euro, primind fostul preşedinte de la Sotheby’s, Alfred Taubman. Ca şi în cazul
responsabilităţilor economice, satisfacerea responsabilităţilor legale este o cerinţă imperativă a
oricărei corporaţii faţă de societate.

Responsabilitatea etică
Responsabilităţile etice obligă corporaţiile să facă ceea ce este just, corect şi echitabil, chiar
dacă nu sunt silite să procedeze astfel de cadrul legal existent. De exemplu, atunci când compania
Shell a vrut în 1995 să foreze în platforma marină Brent Spar din Marea Nordului, a avut toate
aprobările legale ale guvernului britanic şi, totuşi, a căzut victimă campaniei iniţiate de
organizaţia Greenpeace şi a boicotului consumatorilor. Drept urmare, decizia legală de instalare a
platformei marine a fost, în cele din urmă, nepusă în aplicare, deoarece firma nu a ţinut cont de
aşteptările etice mai pretenţioase ale societăţii (sau, cel puţin, ale grupurilor de protestatari).
Aşadar, responsabilităţile etice constau în ceea ce societatea aşteaptă din partea
corporaţiilor, dincolo de cerinţele economice şi legale.

Responsabilitatea filantropică
În vârful piramidei, cel de-al patrulea nivel al responsabilităţii sociale a corporaţiei
cuprinde acţiunile filantropice. Cuvântul grecesc „filantropie” înseamnă literal „iubirea de oameni”
şi introducerea acestui termen în contextul mediului de afaceri are în vedere toate acele situaţii în care
corporaţia are libertatea de a decide, fără nici o constrângere exterioară, să se implice în acţiuni ce
vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor, a comunităţilor locale şi, în ultimă instanţă, a
societăţii în ansamblu.
Acest nivel de responsabilitate socială cuprinde o mare varietate de iniţiative, printre care
donaţii caritabile, construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile lor, sprijinul
acordat şcolilor locale, sponsorizarea unor evenimente artistice sau sportive etc.
Responsabilităţile filantropice sunt numai cele dorite de societate, fără a fi pretinse ori
aşteptate din partea corporaţiilor, ceea ce le face să fie „mai puţin importante decât celelalte trei
categorii”.
Cu toate acestea, această ierarhizare pe cele patru nivele de responsabilităţi nu ne spune ce se
întâmplă atunci când două sau mai multe tipuri de responsabilităţi intră în conflict. Iată un exemplu
foarte banal. Problema închiderii unor unităţi productive pune foarte frecvent problema găsirii unui

77
echilibru între responsabilităţile economice (care solicită eficienţă şi profitabilitate) şi
responsabilităţile etice ale companiei, din partea căreia salariaţii aşteaptă să li se asigure slujbe
stabile.
Când compania Renault a făcut publică intenţia de a-şi închide uzina de automobile din
Belgia, făcând să dispară peste 3.000 de locuri de muncă, guvernul belgian a protestat vehement,
calificând măsura drept „brutală”; în schimb, acţiunile Renault au urcat imediat cu 13% pe toate
pieţele bursiere. Problema se pune deosebit de acut în economia românească actuală, dat fiind
faptul că situaţia economică reclamă imperativ o creştere a eficienţei economice şi a productivităţii,
ceea ce condamnă la dispariţie o serie de sectoare neperformante, precum şi concedieri de
personal.

Responsabilitatea socială a corporaţiilor în context european

Conceptul de responsabilitate socială a corporaţiilor s-a dezvoltat cu deosebită vigoare în

Statele Unite, ţară din care provin majoritatea autorilor care s-au preocupat de această
problematică. În Europa occidentală, conceptul responsabilităţii sociale a corporaţiilor a fost însă
mai puţin influent, date fiind diferenţele de climat social, economic şi cultural faţă de mediul
de afaceri american. Toate nivelurile de responsabilitate socială amintită se regăsesc şi în
Europa, unde sunt ierarhizate şi intercorelate în modalităţi sensibil diferite.
În SUA, responsabilitatea economică este puternic focalizată pe profitabilitatea companiei şi,
ca atare, se defineşte, în primul rând, prin obligaţiile acesteia faţă de acţionari. Modelul de capitalism
din marea majoritate a ţărilor din Europa continentală este oarecum diferit. Acest model acceptă o
definiţie mult mai largă a responsabilităţii economice şi ia mult mai mult în considerare obligaţiile
companiilor faţă de angajaţi şi comunităţile locale.
Responsabilitatea legală este privită în Europa ca bază a tuturor celorlalte forme de
responsabilitate socială, mai ales datorită rolului proeminent al statului în reglementarea activităţii
corporaţiilor. Europenii au tendinţa de a atribui statului rolul de a impune regulile jocului economic,
pe când în concepţia nord-americană reglementările guvernamentale sunt privite mai degrabă ca nişte
ingerinţe nedorite, întrucât limitează libertatea individuală şi iniţiativa privată.
Majoritatea dezbaterilor din Europa privind activitatea corporaţiilor sunt axate pe
responsabilitatea etică. În comparaţie cu americanii, europenii sunt mult mai suspicioşi faţă de
marile corporaţii. De aici, o permanentă stare de alertă a publicului faţă de buna credinţă a firmelor
de mare anvergură, a căror legitimitate morală este mereu pusă sub semnul întrebării, chiar dacă
aspectele economice şi legale din activitatea lor sunt în bună regulă. Din acest motiv, probleme
precum energia nucleară, ingineria genetică sau testarea produselor farmaceutice pe animale au
stârnit în Europa dezbateri mult mai aprinse decât în alte părţi ale lumii.
În ceea ce priveşte responsabilitatea filantropică, în Europa ea nu a fost implementată graţie
unor acte discreţionare ale unor companii foarte potente sau ale unor magnaţi financiari de talia unor
George Soros sau Bill Gates, ci pe calea unor reglementări legislative. Pentru că taxele şi impozitele
plătite de corporaţiile din Europa sunt mai mari decât cele plătite de companiile americane,
susţinerea financiară a creaţiei artistice, a educaţiei superioare sau a serviciilor comunale, printre
altele, nu au fost niciodată în Europa o sarcină primordială a corporaţiilor, ci a căzut în seama
guvernului. În mod similar, legislaţia muncii din statele europene a încurajat acordarea de
beneficii sociale salariaţilor şi familiilor acestora, nelăsând aceste aspecte la latitudinea „generozităţii”
filantropice a corporaţiilor.
În ceea ce priveşte responsabilitatea economică din economia românească, este greu de
spus că o majoritate semnificativă de companii româneşti, dintre puţinele de anvergură care
există deocamdată, sunt preocupate de articularea şi realizarea unor strategii pe termen lung de
creştere şi diversificare a formelor de activitate comercială. Cei mai mulţi întreprinzători autohtoni

78
sunt vădit preocupaţi de „tunuri” şi „ţepe”, prin care se pot obţine profituri imediate, fără orizont de
viitor, şi nu au câtuşi de puţin intenţia de a furniza produse competitive sau de a asigura locuri de
muncă stabile pentru salariaţi.
Despre „responsabilitatea” economică a firmelor româneşti vorbesc de la sine cheltuielile
absurde ale potentaţilor noştri financiari pentru achiziţionarea automobilelor de lux în colecţii
impresionante sau risipa de resurse în construcţia unor masive şi ridicol de somptuoase case de
vacanţă pe nişte dealuri pustii, fără drumuri de acces, apă curentă, canalizare sau sisteme de
încălzire şi pe care proprietarii le vizitează de câteva ori pe an, pentru nişte mititei la faimosul
grătar fumegând, în chiote de prispă şi vacarm de manele de periferie.
Problema cea mai acută a întreprinzătorilor români este responsabilitatea legală, în condiţiile
în care, datorită unui mediu de afaceri cu totul viciat, în care legile concurenţei loiale sunt admirabile
şi sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, cele mai multe firme au de ales între legalitate şi faliment
(nemaivorbind de faptul că cine acţionează potrivit legii ori nu este crezut, de vreme ce toată lumea
„ştie” că toţi afaceriştii sunt nişte bandiţi, ori este crezut, dar compătimit şi dispreţuit pentru că e un
prost). Nu este pentru nimeni un secret faptul că, în prezent, cea mai acută problemă în economia
privată românească este respectarea legalităţii, care întâmpină însă greutăţi aproape insurmontabile
din cauza unei legislaţii incoerente şi nefavorabile economiei de piaţă autentice, pe de o parte, şi
datorită corupţiei endemice din aparatul de justiţie şi a intervenţiei factorilor de putere politică, care
fac ca nici măcar legislaţia existentă să nu se aplice decât în mod inconsecvent şi discreţionar, pe de
altă parte.
În concluzie, cele patru niveluri de responsabilitate socială se pot regăsi şi în context
european, dar cu ponderi şi semnificaţii diferite. În vreme ce americanii pun accentul pe
responsabilităţile economice ale companiilor, francezii sau germanii tind să fie mai preocupaţi de
conformarea corporaţiilor faţă de normele sociale şi faţă de legislaţia care promovează politici
sociale active.

Performanţa socială a corporaţiilor

Dacă putem măsura, ierarhiza şi clasifica diferitele companii în funcţie de
performanţele lor economice, de ce nu am putea face acelaşi lucru în ceea ce priveşte
performanţele lor sociale? Răspunsul la această întrebare îl oferă ideea de performanţă socială a
corporaţiei. În 1991, Donna Wood a prezentat un model des citat ca deschizător de drum în această
problematică. Potrivit modelului, performanţa socială a unei corporaţii poate fi estimată în funcţie
de principiile de responsabilitate socială care orientează activitatea companiei şi rezultatele
activităţii sale. Aceste rezultate se delimitează în trei domenii distincte:
• Politici sociale. Este vorba de acele strategii explicit enunţate ale firmei, în care se
afirmă valorile, convingerile şi scopurile sale în legătură cu mediul social. Majoritatea
corporaţiilor mari includ în statutul lor referinţe explicite la anumite obiective sociale.
Unele companii urmăresc anumite ţinte precise; de pildă, Royal Dutch / Shell şi-a propus să
reducă până în anul 2015 emisiile de gaze generatoare ale efectului de seră, cu 10% faţă de
nivelul atins în 2000;
• Programe sociale. Acestea cuprind ansambluri de măsuri concrete menite să
implementeze politicile sociale ale firmei. De exemplu, multe companii au adoptat
programe omologate la nivel internaţional de control al efectelor poluante asupra mediului,
ceea ce face posibil un audit standardizat al performanţei lor în domeniul protecţiei mediului;
• Impacte sociale. Acestea pot fi estimate urmărind schimbările concrete pe care le-a realizat o
corporaţie prin implementarea programelor sale într-un anumit interval de timp. Estimările
obiective sunt greu de realizat, întrucât datele relevante sunt dificil de obţinut şi de cuantificat,
în vreme ce impactul social determinat de o corporaţie este greu de izolat de acţiunea altor
factori. Cu toate acestea, unele impacte pot fi apreciate cu destulă exactitate. De exemplu,

79
 politicile orientate în beneficiul educaţiei pe plan local pot fi estimate în funcţie de creşterea
ratei alfabetizării în zonă şi în funcţie de îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale elevilor;
politicile de protecţie a mediului îşi arată efectele prin anumiţi parametri măsurabili ai
gradului de poluare; politicile de ameliorare a condiţiilor de muncă pot fi apreciate cu
ajutorul unor chestionare de estimare a satisfacţiei profesionale a salariaţilor; programele
de egalizare a şanselor pot fi evaluate monitorizând compoziţia forţei de muncă în comparaţie
cu datele referitoare la alte organizaţii similare.
Oricum, estimarea performanţei sociale a corporaţiilor rămâne o sarcină deosebit de
complexă. Dar nu e suficient să determinăm care sunt responsabilităţile sociale ale corporaţiilor; mai
trebuie stabilit cu argumente solide şi faţă de cine au ele responsabilităţi. Este problema pe care
încearcă să o clarifice teoria participativă a firmei - cunoscută în literatura de specialitate drept
stakeholder theory of the firm.

Teoria participativă a firmei

Mulţi autori apreciază că teoria participativă a firmei este cea mai populară şi cea mai
influentă dintre teoriile elaborate în etica afacerilor. Dacă termenul de „participanţi” sau
stakeholders a apărut în anii 1960, dezvoltarea teoretică a temei a apărut mult mai târziu, datorită lui
Edward Freeman41. Spre deosebire de abordarea axată pe responsabilitatea socială a corporaţiilor,
care se concentrează masiv asupra corporaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin, teoria participativă
a firmei are ca punct de pornire analiza diferitelor grupuri faţă de care o corporaţie are anumite
responsabilităţi. Ideea de bază este aceea că o corporaţie nu este condusă numai în interesul
acţionarilor săi, ci că, pe lângă aceştia, există un evantai de grupuri sociale sau stakeholders, care au, la
rândul lor, interese legitime faţă de activitatea unei companii.
Deşi există o mulţime de definiţii ale conceptului de stakeholders, definiţia originală a lui
Freeman este, probabil, cel mai des invocată: „un participant într-o organizaţie este [...] orice
grup sau individ care poate să afecteze ori care este afectat de atingerea obiectivelor
organizaţiei” (Freeman, 1984, p. 46). Dar ce se înţelege prin „a afecta” şi „a fi afectat”? Încercând să
ofere o definiţie mai precisă, Freeman sugerează recursul la două principii simple. Primul este
principiul drepturilor încorporate, potrivit căruia o corporaţie are obligaţia de a nu viola drepturile
altora. Al doilea, principiul efectului încorporat, spune că o corporaţie este responsabilă de efectele
acţiunilor sale asupra celorlalţi. În lumina acestor două principii, Crane şi Matten42 propun o
definiţie uşor modificată a conceptului de stakeholder: „Un participant al unei corporaţii este un
individ sau grup care fie are de suferit sau de câştigat din cauza corporaţiei, fie ale cărui
drepturi pot fi violate sau care trebuie respectate de către corporaţie”.
Această definiţie scoate în evidenţă faptul că diversitatea participanţilor diferă de la o
companie la alta şi că, uneori chiar şi în cazul aceleiaşi companii, diferă în funcţie de situaţie,
obiective sau proiecte. Pornind de la această definiţie, nu se poate identifica un grup de participanţi
care să fie implicat permanent în activitatea unei firme, în orice situaţie.
Modelul tradiţional de management capitalist presupune că o companie este legată de numai
patru grupuri. Furnizorii, salariaţii şi acţionarii oferă resursele de bază ale corporaţiei, care le
utilizează cu scopul de a oferi produse consumatorilor. Acţionarii sunt „proprietarii” firmei şi, drept
consecinţă, reprezintă grupul dominant în interesul cărora firma trebuie să fie condusă.
În teoria participativă a firmei, acţionarii sunt priviţi ca un grup de stakeholders
printre multe altele. Compania are obligaţii nu numai faţă de un singur grup, ci faţă de întreaga

41
Freeman, R. E., Strategic Management. A Stakeholder Approach, Pitman, Boston, 1984
42
Crane, Andrew & Matten, Dirk, op. cit., p. 50.

80
varietate de grupuri sociale care sunt afectate de activitatea firmei. Nu trebuie însă uitat faptul că
diferitele grupuri de participanţi au, la rândul lor, obligaţii atât faţă de propriile lor grupuri de
stakeholders, cât şi faţă de celelalte grupuri de stakeholders ale unei corporaţii.

6.5. Responsabilizarea morală a investitorilor. Investiţii etice

Modificările importante care au survenit în statutul şi în preocupările acţionarilor în ultimele
decenii au dus în mod firesc la căutarea unor noi abordări teoretice şi mai ales practice ale implicării
cât mai active a investitorilor mari şi mici atât în redefinirea pe baze mai echitabile a raporturilor
dintre executivi şi acţionari, cât şi în activitatea pieţelor financiare. Un număr tot mai mare şi tot
mai influent de acţionari şi de investitori individuali sau instituţionali au căutat şi au descoperit
unele căi de acţiune prin care să forţeze, în absenţa unor reglementări legale ferme şi aplicabile, o
mai serioasă responsabilizare morală a marilor corporaţii şi a jucătorilor de anvergură de pe
pieţele financiare. Cele mai semnificative sunt activismul acţionarilor şi investiţiile etice.

Acţionari militanţi
Una dintre pârghiile forţării corporaţiilor să fie răspunzătoare de comportamentul lor etic este
cumpărarea de acţiuni ale corporaţiilor respective. Scopul urmărit de acţionarii militanţi nu este
nici profitul, nici speculaţiile financiare, ci câştigarea dreptului de a se pronunţa în AGA în legătură cu
politica şi strategia unei corporaţii.
În mod normal aceste forumuri ale acţionarilor au ca obiect de dezbatere performanţele şi
politicile viitoare ale corporaţiei. Dar ele oferă, totodată, posibilitatea unor grupuri de stakeholders,
în calitate de acţionari, să îşi exprime nemulţumirea sau îngrijorarea faţă de anumite practici
imorale, în opinia lor, ale unei companii. Şi mai important este faptul că li se oferă acestor acţionari
militanţi şansa de a capta atenţia mijloacelor mediatice prin devierea zgomotoasă a cursului normal al
dezbaterilor din AGA asupra unor teme etice sensibile.
Activismul acestui tip de acţionari militanţi s-a manifestat mai întâi în Statele Unite - de
exemplu în campania de îmbunătăţire a relaţiilor interrasiale din cadrul companiei General Motors,
în anii 1970. Dat fiind tipul distinct de capitalizare a corporaţiilor din Europa, vocea grupurilor de
mici acţionari militanţi se face mai greu auzită decât în America, ea fiind înăbuşită de greutatea
marilor investitori instituţionali. Totuşi, fenomenul s-a făcut simţit şi în ţările europene.
ONG-uri precum Greenpeace sau Partizans din Marea Britanie au recurs la metoda cumpărării
de acţiuni ale unor corporaţii - printre care Shell, BP, Rio Tinto sau Huntingdon Life Sciences -
pentru a critica politicile acestor companii faţă de poluare, tratamentul populaţiilor indigene sau
testarea medicamentelor pe animale. Integrate unor campanii mult mai ample, rapoartele
acţionarilor protestatari din cadrul adunărilor anuale sau procesele intentate companiilor de către o
parte din acţionarii lor pot fi metode eficiente de forţare a corporaţiilor să îşi reconsidere atitudinea
şi comportamentul faţă de anumite probleme de interes public.
Problema critică a acestei forme de activism constă în faptul că, prin cumpărarea unor
acţiuni ale unor corporaţii, grupul de acţionari militanţi poate fi tentat să pactizeze cu „inamicul”,
având şi anumite interese comune cu acesta. În plus, poziţia de militant în calitate de acţionar este o
opţiune doar pentru persoanele relativ înstărite, mai ales în ţările unde legislaţia impune deţinerea unui
anumit stoc de acţiuni pentru a avea o minimă vizibilitate şi influenţă în AGA.

Investiţiile etice
Al doilea mecanism de responsabilizare morală a investitorilor este mai îndepărtat de
corporaţie şi nu presupune admonestarea publică a directorilor executivi ce se fac vinovaţi de

81
presupuse practici imorale. O dată cu creşterea interesului public faţă de răspunderea corporaţiilor
ia naştere şi se extinde considerabil o nouă categorie de acţionari care nu sunt preocupaţi numai de
profitabilitatea investiţiilor lor, ci şi de corectitudinea morală şi responsabilitatea socială a companiilor
la care deţin acţiuni.
Spre deosebire de acţionarii militanţi, adepţii investiţiilor etice nu se folosesc în mod
direct de investiţiile lor pentru a forţa companiile să le asculte opiniile şi să le ia în consideraţie.
Mai degrabă, ei caută acele investiţii care sunt, deopotrivă, profitabile şi compatibile cu anumite
standarde etice. În definiţia lui Cowton, prin investiţii etice se înţelege „utilizarea criteriilor etice,
sociale şi ecologice în selecţia şi administrarea portofoliilor de investiţii, în general fiind vorba de
acţiuni ale unor companii“43 .
Criteriile de evaluare şi selecţie a companiilor pot fi negative sau pozitive. Cel mai frecvent
sunt „şterse de pe lista” investitorilor etici companiile care produc şi comercializează alcool, ţigări,
armament şi orice produse care dăunează mediului sau a căror fabricare este poluantă şi
consumatoare de resurse neregenerabile; companiile care susţin regimuri politice opresive,
exploatează forţa de muncă ieftină din ţările sărace şi angajează minori; în sfârşit, companiile care
violează drepturile animalelor, cele care pun în pericol diversitatea biospeciilor şi cele care
promovează ingineria genetică etc. Sunt selectate după criterii pozitive companiile care se preocupă
de conservarea şi protecţia mediului, de îmbunătăţirea transportului public şi a condiţiilor de
locuit, de renovarea şi conservarea clădirilor şi a monumentelor arhitecturale, cele care promovează
tehnologiile „verzi” şi care asigură egalitatea şanselor de promovare a salariaţilor, condiţii de
securitate a muncii etc.
Pe lângă motivaţia etic normativă, investiţiile etice pot fi oportune şi sub aspect strict
economic. Riscurile boicotării de către public a unor produse neagreate sau riscurile unor dezastre
ecologice pot influenţa dinamica acţiunilor; or, companiile „etice” sunt cel mai puţin expuse unor
astfel de riscuri. Pe de altă parte, succesul de piaţă al produselor „etice” poate face investiţiile care
le finanţează foarte atractive.
Majoritatea fondurilor de investiţii etice fac selecţia companiilor de ale căror acţiuni sunt
interesate pornind de la datele pe care le oferă piaţa. Companiile profitabile sunt apoi trecute prin sita
unor criterii de onorabilitate etică, rezultând un clasament care se reevaluează şi se dă periodic
publicităţii. Aşa-numitele fonduri deliberative sunt ceva mai exigente, alcătuindu-şi propriile liste
de criterii de corectitudine etică, pe baza unor investigaţii foarte minuţioase şi permanent reactualizate.
În practică, selecţia criteriilor şi a companiilor care le satisfac nu este deloc uşoară. De
exemplu, multe corporaţii din industria electronică produc atât aparatură electrocasnică şi
medicală, cât şi tehnologie militară. De asemenea, investiţiile în acţiunile unor bănci sunt destul
de nesigure, întrucât băncile pot să finanţeze şi companii care nu corespund criteriilor investitorilor
etici.
Cu toate slăbiciunile sale, mişcarea ethical investment are toate şansele de a lua rapid o
amploare considerabilă, cu efecte deloc neglijabile. Îndreptându-şi investiţiile spre corporaţiile care
satisfac anumite standarde morale, investitorii nu exercită o oarecare influenţă numai asupra
politicilor companiilor respective, ci stimulează şi celelalte corporaţii să îşi reconsidere
comportamentul etic spre a evita o posibilă şi chiar previzibilă lipsă de atractivitate a lor pe pieţele de
capital într-o perspectivă temporală apropiată.

43
Cowton, Ch.,Crisp, R.,(editors), Business Ethics. Perspectives on the Practice of Theory, Oxford University Press,
1998, apud Crane & Matten, op. cit., p. 211.

82
CAPITOLUL 7. CODIFICAREA ETICĂ ŞI AFACERILE

În mod tacit, mai ales în grupurile mici şi-n firmele cu număr relativ redus de angajaţi,
există un nivel informal de înţelegere etică, de consens moral între indivizi asupra a ceea ce se
numeşte „minimul moral“ în comportare. Nevoia de codificare, adică de trecere de la reglarea spontană
a comportamentului la o reglementare formală, oficială, este tot mai prezentă, mai ales o dată cu
incertitudinea asupra temeiurilor aprecierii morale, dar şi o dată cu creşterea numărului de angajaţi şi
mărirea cifrei de afaceri. În fapt, Charta sau Codul, calificate drept etice, morale, deontologice sau de
bună conduită, sunt documente scrise referitoare la valorile, normele şi conduitele pe care personalul
unor întreprinderi sau companii trebuie sau ar trebui să le urmeze44. În principal, aceşti doi termeni,
chartă şi cod sunt departe de a fi neutri ca semnificaţie.
Atât Codul, cât şi Charta sunt conotate din punct de vedere juridic. Cel dintâi cuvânt îşi află
originea în codex-ul roman apărut la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., ilustrând substituirea
materialului cărţii, cel mai adesea cu pergamentul, ruloul de papirus. Noţiunea modernă de codificare
îşi găseşte expresia în documentul scris de legi, norme şi reguli edictate, de obicei, de către stat. Cât
despre chartă, ea este, mai întâi, simbolul unui raport de forţe istorice între seniorii şi burghezii
oraşelor evului mediu, care cer eliberarea de obligaţiile şi interdicţiile medievale. Astfel, charta de
eliberare acordată de senior consacră în scris drepturile şi privilegiile comunelor (oraş nou, oraş liber).
Într-un sens mai general, ea desemnează, în dreptul constituţional, ansamblul de legi
fundamentale ale unei ţări, iar în dreptul internaţional (Charta Naţiunilor Unite) ansamblul de
legi fundamentale menit să reglementeze relaţiile dintre statele lumii.45
Oricum, fie că este numit Cod sau Chartă, de fiecare dată este vorba tot de un act juridic
unilateral, emanat de la o autoritate centrală, rege sau guvern pentru o naţiune, lider sau Consiliu de
Administraţie pentru o firmă de afaceri. În orice caz, se poate uşor vedea că, în cazul întreprinderilor
şi companiilor, codurile etice sunt, de cele mai multe ori, concepute de conducerea generală şi,
rareori, ele sunt rezultatul unui consens a priori. De asemenea, şi-n spaţiul anglo-american, şi-n cel
francez, din cei doi termeni, cel mai des utilizat pare a fi cel de Cod etic, şi nu cel de chartă de conduită
morală.
O definiţie sintetică asupra codului etic, acceptată de specialiştii englezi, americani,
germani, japonezi şi de cei francezi, ar suna astfel: codul etic este un document scris ce enunţă şi
enumeră valorile, normele şi tipurile de conduite pe care întreprinderea, firma sau compania doreşte
să le vadă aplicate atât în interior, cât şi-n exterior. Incitativ (cu o dominantă culturală) sau coercitiv
(cu o dominantă disciplinară), codul are menirea de-a atrage atenţia oamenilor din organizaţie, dar şi
ansamblului de părţi interesate (în producţie, desfacere, afaceri), asupra faptului că performanţa
economică nu se obţine cu orice preţ, că scopul nu justifică întotdeauna mijloacele; el constituie un
instrument de reglementare a relaţiilor între firma văzută ca o entitate, ca o instituţie ce se conduce
după reguli formale şi informale ce cuprind personalul acesteia şi stakeholders.
În plan universal se consideră că japonezii au elaborat printre primii coduri etice (sec. al
XVII-lea), în timp ce Franţa consemnează întâiul cod intitulat Principii de acţiune ale întreprinderii
44
În funcţie de fiecare organizaţie aceste reguli capătă nume evocatoare: Reguli de conduită în afaceri (J.B.M. France); Etică
şi management (Grupul Accor); Pasiunea serviciului (A.G.F.); Cele zece porunci (Renault); Carta excelenţei (Syntex);
Principiile acţiunii (Lafarge, Rhône-Poulenc, Elf); Cele zece valori (Bouygues); Viziune, misiune şi valori (Eridonia
Beghin-Say); Ce trebuie să ştiţi din valorile şi principiile noastre (Publicis); Cartea albastră (Rank Xerox); Ambiţie şi
valori comune (Lyonnaise des Eaux) etc.
45
Cea mai veche Chartă, Magna Charta Libertatum îi este impusă de seniorii englezi, în 1215, lui Ioan fără de Ţară. Ea
este recunoscută drept primul text constituţional englez şi ca primul document scris, origine a Declaraţiei universale a
drepturilor omului.

83
Ciments Lafarge în 1977.
Oricare ar fi vechimea acestor documente se constată că graniţa dintre etică şi deontologie
este rareori respectată. Astfel, este vorba, când de un cod pur etic, când de un cod deontologic, când de
o chartă în care se afirmă simultan principii etice şi reglementări profesionale. Oricum, ceea ce este
important este faptul că în tot acest timp şi în toate aceste ţări s-a impus ideea că, prin codul său,
întreprinderea încearcă să răspundă: a) presiunilor interne sau externe exercitate asupra ei şi să facă
faţă acelor tipuri de evenimente care-i incriminează moralitatea; b) în numele „principiului
precauţiei“, orice firmă de afaceri încearcă să se disculpe anticipat, faţă de orice acuzaţie potenţială de
amoralitate sau imoralitate, apărându-şi, în acelaşi timp, interesele. Aceasta n-a însemnat totuşi că,
înainte de publicarea codului etic, firmele (americane, franceze, japoneze etc.) erau lipsite de
moralitate, ci că, pur şi simplu, din multe motive, acestea au ajuns să-şi dorească a posteriori (etică
reactivă) sau a priori (etică practică) să-şi facă cunoscute principiile lor etice. În orice caz, sunt
prezente în istoria impunerii codurilor două tipuri de motive: unele defensive, altele ofensive.
Raţiunile (motivele) defensive cele mai evidente sunt: a) dorinţa de autoreglare; b) dorinţa
societăţii actuale de a fi morală; c) presiunea acţionarilor (fondurile etice); d) presiunea consumatorilor
(comerţ echitabil); e) reacţia la scandaluri (financiare, de mediu, sociale); f) reacţia la elaborarea unei
legi naţionale, comunitare sau internaţionale; g) restabilirea climatului social în firmă sau
întreprindere.
La fel de pregnante sunt şi motivele ofensive: a) adoptarea unui regim managerial nou; b)
ameliorarea reputaţiei organizaţiei; c) creşterea părţilor ocupate pe piaţă; d) nevoia unei referinţe
comune; e) clarificarea obiectivelor întreprinderii; f) descentralizarea deciziei; g) diferenţierea faţă de
concurenţă; h) stabilirea unei clientele fidele; i) implicarea personalului; j) recrutarea de salariaţi
integri; k) orientarea şi controlul comportamentului salariaţilor.
În orizont american, s-a conturat şi un alt argument pentru nevoia de codificare etică. Aşa
cum s-a arătat deja, societatea americană fiind o societate legalistă (unde fiecare, în numele libertăţii
individuale trebuie să-şi poată exercita dreptul de a acţiona în justiţie, fără restricţie şi chiar fără
autocenzură), există tendinţa de responsabilizare a oricui, dar mai ales a celor din categoriile:
manageri, medici, avocaţi, acţionari, funcţionari publici ş.a. Fiind legalişti, tot ei au observat
că există în acelaşi timp şi anumite limite de acţiune a legii şi tocmai aici intervine reglementarea
formală de ordin moral. În acest sens există anumite limite în ceea ce legea poate să obţină, dar
unde morala poate să judece şi să responsabilizeze toate părţile interesate.
Astfel, multe legi (cum ar fi de pildă, cele referitoare la controalele dispozitivelor cu
pierderi toxice) sunt votate doar după ce există o cunoaştere generală a problemei (dar, din păcate,
nu putem să nu constatăm că, între timp, s-au produs multe pagube şi, uneori, chiar distrugeri). În al
doilea rând, a formula legi corespunzătoare şi a propune reglementări efective este, nu arareori,
dificil, pentru că este greu să ajungi la un consens cu privire la fapte relevante, să determini ce
remedieri vor funcţiona şi să decizi cum să cântăreşti valori conflictuale.
Legile propuse şi votate exprimă interesele luate în calcul, dar, oricum, când ele se aplică de
către birourile guvernamentale (care au timp, modalităţi de instrumentare şi expertiză limitate),
acestea trebuie să se bazeze pe cooperare şi asistenţa celor pe care îi reglementează. În al
treilea rând, aplicarea legii întâmpină deseori obstacole. Astfel, acţiunile legale împotriva
corporaţiilor sunt costisitoare şi pot dura ani întregi. Legea nu poate reuşi singură şi apelul la
moralitate este necesar tocmai pentru că legea, adeseori, pentru a se impune, trebuie să recurgă şi
la monitorizarea conduitei prin reglementări şi sancţiuni etice. Prin urmare, Codurile sunt necesare şi
acolo unde legile sunt un reper ferm şi stabil.

84
7.1. Instituţionalizarea eticii în corporaţii
După cum s-a arătat deja, viziunea largă asupra responsabilităţii sociale a afacerilor a
adus cu sine, printre altele, ideea că sfera etică - aplicată lumii comerţului, producţiei de bunuri şi
valori - trebuie să nu se reducă doar la judecata opiniei publice şi la „apelul la conştiinţă“ al tuturor
celor implicaţi în aceste domenii. Explicit, apărătorii acestei viziuni susţin că etica trebuie
instituţionalizată în întreprinderi şi organizaţii, iar elaborarea şi aplicarea Codurilor etice ar fi o
potrivită şi necesară formulă practică în acest sens. În această privinţă raţionamentul lui Camenisch
este următorul46:
a) societatea actuală este cea care a ajuns în situaţia de-a garanta corporaţiilor „dreptul de a
exista“, ea le oferă acestora un statut legal ca entităţi şi tot ea le permite să folosească resursele
naturale;
b) societatea face acest lucru nu pentru că ar fi îngăduitoare cu apetitul pentru profit al
patronilor şi directorilor, ci pentru că are nevoie ca „materia brută disponibilă să fie transformată în
bunuri şi servicii vitale, şi din cauză că afacerile, în actuala lor formă, au avut un vădit succes în a
face lucrul acesta“;
c) societatea este îndreptăţită pentru condiţiile pe care le oferă corporaţiilor să aştepte, în cele
din urmă, ca activităţile acestora să nu genereze pagube sau distrugeri ireversibile.
În timpul din urmă ceea ce se numeşte lista responsabilităţilor corporaţiilor merge dincolo de
poruncile negative de tipul: Să nu fiţi corupţi; Să nu poluaţi; Să nu mistificaţi prezentarea produselor.
Au fost incluse şi datorii afirmative: Să-i angajaţi pe cei mai buni dintre cei ce nu au un loc de
muncă. Să acordaţi o atenţie deosebită grupurilor dezavantajate (istoric sau etnic, şi/sau rasial,
fizic, religios etc.); Să vă implicaţi în acţiuni educative şi de învăţământ; Să îmbunătăţiţi condiţiile
de muncă.
Presupoziţia care este tot mai mult acceptată este următoarea: corporaţiile par a fi mai capabile
să promoveze binele comun decât sunt indivizii sau micile întreprinderi. Prin urmare, cum anume se
poate realiza binele comun ţine de ceva care trebuie codificat. De asemenea, cei ce gândesc aşa
consideră că primul pas trebuie să fie crearea unui climat etic în interiorul corporaţiei. Aceasta
înseamnă acordarea de prioritate comportamentului moral. William H. Shaw47 arată că există cel
puţin patru acţiuni ce pot fi invocate drept argumente pentru corporaţii:
1) Corporaţiile ar trebui să recunoască importanţa, ba chiar necesitatea de a-şi conduce
afacerile într-o manieră morală. Angajamentul lor faţă de un comportament etic ar trebui să fie
neechivoc şi foarte vizibil, începând de la consiliul director în jos;
2) Corporaţiile ar trebui să facă un efort real în a-şi încuraja membrii să-şi asume, în mod serios,
responsabilităţile morale. Acest angajament ar însemna să se pună capăt tuturor formelor de
represalii la adresa celor ce „sabotează sistemul“ şi să fie recompensaţi angajaţii, pentru evaluarea
deciziilor luate de corporaţii în contexte sociale şi morale mai largi;
3) Corporaţiile ar trebui să pună capăt comportamentului lor defensiv, în raport cu dezbaterea
publică. Ele ar trebui să înceteze a răspunde cu „justă“ indignare criticilor externe şi să se abţină
de la a se învălui automat în culorile roşu-alb-albastru, de întreprindere liberă, prin aceasta reducând
la tăcere legitima întrebare în legătură cu un anume soi de subversiune politică. Dimpotrivă,
corporaţiile ar trebui să solicite activ şi alte viziuni din partea acţionarilor, a directorilor, a angajaţilor,
a consumatorilor şi a societăţii ca întreg. Corporaţiile ar trebui să vină în întâmpinarea opiniilor din

46
Paul F. Camenisch, Business Ethics: On Getting to the Heart of the Matter“, în Business and Professional Ethics
Journal 1, Fall 1981, p. 253.
47
William H. Shaw and Vincent Barry, Moral Issues in Business, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California,
1992, p. 219.

85
afară, în loc să aştepte până când controversele „vor zdruncina citadela“;
4) Corporaţiile ar trebui să recunoască natura pluralistă a sistemului social din care fac
parte. Societatea este formată din grupuri diverse, ce interacţionează, toate fiind rivale şi dorind să-şi
menţină autonomia şi să-şi promoveze interesele. Aceste grupuri sunt atât de strâns legate, încât
acţiunile unuia afectează, în mod inevitabil, situaţia altuia, pe diverse planuri: economic, politic,
educaţional, cultural. Ca parte a societăţii, corporaţiile afectează multe grupuri, iar aceste grupuri
afectează corporaţiile. Dacă nu reuşesc să realizeze aceasta, sau să se comporte ca atare, corporaţiile
pierd din vedere cadrul social ce guvernează relaţia lor cu mediul extern.
Conduita etică în lumea afacerilor nu poate evita o întrebare obligatorie: această conduită
creşte sau scade eficienţa economică? Evident că apărătorii viziunii înguste, Friedman în primul
rând, argumentează că afacerile trebuie să se ocupe doar de profit, iar după ei, dacă ar fi să se aleagă
între, pe de o parte, creşterea profitului şi o redusă conduită etică şi, pe de altă parte, o scădere a
profitului şi o mărită conduită etică, alegerea s-ar opri asupra primului termen. Cel ce combate o
asemenea opinie este, printre alţii, Kenneth Arrow48.
Argumentele aduse se configurează astfel:
a) orice viaţă economică stabilă impune un anumit grad de conduită etică, adică „un element
de încredere şi credibilitate“. Aceste două stări psiho-morale nu se află numai în legătură cu ideea
de cost economic şi de profit; ele ţin de morala elementară a grupurilor umane dintotdeauna (de
exemplu, multe dintre afaceri sunt conduse pe baza acordurilor verbale);
b) „există - în plus - cel puţin două tipuri de situaţii în care simpla regulă a maximizării
profiturilor este ineficientă din punct de vedere social: cazul în care costurile nu sunt plătite (cum ar fi
poluarea) şi cazul în care vânzătorul cunoaşte mai mult despre produsul său decât ştie cumpărătorul“;
c) în situaţia a doua în care cumpărătorului îi lipseşte expertiza şi cunoştinţele vânzătorului,
un cod etic folositor, care cere transparenţă maximă şi stabilirea standardelor minime de performanţă
(de pildă, gradul de rezistenţă a unui nou automobil), va spori eficienţa economică şi nu o va diminua.
În fapt, fără un astfel de cod, cumpărătorii pot achiziţiona produse sau servicii de care nu au nevoie;
sau se pot abţine să cumpere produse şi servicii de care au nevoie din cauză că nu au încredere
în vânzător;
d) de asemenea, pentru ca un cod să fie eficace, el trebuie să fie realist, adică să
fie compatibil cu interesul colectiv implicat în afacere; a fi etic nu este întotdeauna sinonim cu
a fi „rupt de realitate“, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, termenul de „realitate“ înseamnă
„mult mai multe consecinţe“ decât cele pur economice.
Întrebarea care se pune49 tot mai acut este în esenţă aceasta: ce poate fi făcut pentru a
optimiza climatul organizaţional astfel încât să ne aşteptăm, în mod rezonabil, ca membrii
individuali să se comporte etic? Răspunsul este acela că dacă cei din interiorul corporaţiei vor fi
în favoarea comportamentului moral, atunci ei vor avea nevoie de standarde morale comunicate şi
statuate, care sunt echitabile şi care întăresc prestigiul corporaţiei. Înseamnă că instituţionalizarea eticii
în corporaţii înseamnă cel puţin trei lucruri, pe lângă grija permanentă de a îmbunătăţi climatul
moral şi cel organizaţional al acestora:
a) adoptarea unui cod etic al corporaţiei;
b) stabilirea unui „comitet al principiilor etice de rang înalt“;
c) o instruire de tip etic în programele de coordonare a dezvoltării.
Cei mai mulţi autori, atât din mediul francez, dar mai ales din cel anglo-american,

48
Kenneth Y. Arrow, Social Responsability and Economic Efficiency, Public Policy 21, 1973.
49
Show, William H., Vincent, Barry, Moral Issues in Business, fifth edition, Wadsworth Publishing Company
Belmont, California, 1992

86
sunt de părere că „un asemenea Cod nu ar trebui să fie o reclamă atrăgătoare sau să fie
atât de general, încât să fie inutil“50 El ar trebui, oricum, să fixeze scopuri şi subscopuri
rezonabile.
De asemenea, comitetul de etică ar trebui să fie investit cu autoritate şi responsabilitate
deplină, atât pentru a comunica codul şi deciziile bazate pe el membrilor corporaţiei, cât şi pentru a
clarifica şi interpreta Codul când apar anumite nevoi, sau pentru a facilita utilizarea codului în
investigarea abuzurilor şi violărilor prescrise de acesta. Menirea codului şi comitetului de etică
este să-i disciplineze pe toţi prin intermediul răsplăţii şi oprobiului.

7.2. Codurile etice în lume

Din motive istorice şi de cultură a muncii, americanii şi japonezii au impus, primii, codurile
etice pentru firme, companii, întreprinderi sau diverse profesii. Conţinutul acestora diferă de cel al
codurilor europene, pentru motive legate, pe de o parte, de sistemul juridic american şi, pe de altă
parte, de spiritul comunitar al japonezilor. Oricum, la sfârşitul secolului XX, conform unui studiu
elaborat de Center for Business Ethics sunt date următoarele rezultate, plecând de la eşantionul
Fortuna 1000: în SUA 93% din firme aveau un cod etic (faţă de doar 75% cu zece ani înainte); în
Japonia, în aceeaşi perioadă 77% din întreprinderi se ghidează după un cod etic, în timp ce în Europa
50% din marile companii se conduc după „texte etice“ (din care 71% în Marea Britanie, 62% în
Franţa şi 35% în Germania)51.
Dincolo de diferenţe naţionale există un cadru general, de ordin legal, care a influenţat şi/sau
a reglementat etic afacerile. Este vorba de texte internaţionale şi europene (vezi Exemplul 1) care au
slujit drept temei filosofic, juridic şi moral pentru acest tip de reglementări.

Exemplul 1: Textele internaţionale şi europene care influenţează şi/sau reglementează codurile

etice

1. Texte internaţionale
• Cele 182 de convenţii internaţionale ale muncii.
• Declaraţia de la Philadelphia din 1944, care afirmă clar întâietatea obiectivelor sociale în politica
internaţională.
• Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948.
• Convenţiile internaţionale legate de drepturile civile şi politice şi cele care privesc drepturile
economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966.
• Declaraţia tripartită a principiilor privitoare la întreprinderile multinaţionale şi la politică (O.I.T.,
1977).
• Liniile directoare pentru funcţionarea întreprinderilor multinaţionale (O.C.D.E., 1976).
• Convenţia de suprimare a tuturor formelor de discriminare a femeilor din 18 decembrie 1979.
• Convenţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului din 29 noiembrie 1989.
• Declaraţia la nivel înalt de la Copenhaga din 1995 pentru promovarea nevoilor sociale şi a
drepturilor fundamentale.
• Global Compact (Naţiunile Uite, 1999).
• Declaraţia asupra principiilor şi drepturilor fundamentale a O.I.T., din 17 iunie 1998.

50
Milton Snoeyenbos and Donald Jewell, Morals, Management and Codes in Business Ethics, Buffalo, N.Y.
Prometheus Books, 1983, p. 107, citate după William H. Shaw, Vincent Barry, op.cit., p. 221.
51
Jérôme Ballet et Françoise de Bry, L’entreprise et l’éthique, Editions du Seuil, Paris, 2001, p. 372.

87
2. Textele europene
• 1972: Carta socială europeană.
• Decembrie 1989: Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale.
• Februarie 1992: Protocoale pentru politica socială (tratatul de la Maastricht)
• Februarie 1994: Rezoluţia adoptată de Parlamentul European asupra introducerii clauzei
sociale în sistemul unilateral şi multilateral comercial.
• Septembrie 1997: Tratatul de la Amsterdam.
• Septembrie 1997: Codul comportamental, carta partenerilor sociali europeni din sectorul textile-
confecţii.
• Ianuarie 1999: Rezoluţia Howitt (după numele autorului) adoptată de Parlamentul European,
intitulată „Norme comunitare aplicabile întreprinderilor europene operante în PED“ (Ţările în
dezvoltare): către un cod de comportament.
• Decembrie 2000: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
• Iulie 2001: Carta verde „Promovarea unui cadru european pentru responsabilitatea socială
a întreprinderilor“.
Surse: T. Brugvin: Rolul O.I.T. şi al Uniunii europene faţă de codurile de
conduită legate de normele fundamentale ale muncii, septembrie 2000 (site internet:
http:/attac.org/fra/list/doc/brugvin24tm). Cf. Jérôme Ballet..., 2001, pp. 371-372.

Vom evidenţia, prin urmare, cazurile american, japonez şi cel francez. După cum se ştie,
etica americană a afacerilor are un caracter utilitarist şi moralist, ea răspunzând, în principal,
presiunii părţilor interesate. Suportul eticii în afaceri este unul de tip legalist. În societatea americană
- după cum am arătat deja - fiecare, în numele libertăţii individuale, poate să-şi exercite dreptul de a
acţiona în justiţie fără restricţie. Se asistă astfel, frecvent, la responsabilizarea oricui, fie că este vorba
de manageri, directori de şcoli, medici, avocaţi, consumatori, acţionari etc. În 1977 Congresul a adoptat
un prim text legislativ, Foreign Corrupt Practices Act, într-un context de corupţie în care au fost
implicate mai multe companii americane în afaceri ilegale în străinătate.
Acest text conţine două dispoziţii care se află la originea dezvoltării codurilor etice în
firmele americane: a) amenzi mari şi pedepse cu închisoarea pot fi impuse persoanelor
compromise în afaceri de corupţie; b) legea cere managerilor să instituie în întreprinderile lor un
dispozitiv de control; c) aceste măsuri s-au dovedit a fi insuficiente, în special amenzile care, în
60% din cazuri, erau inferioare sumei de 10.000$.
În noiembrie 1991 a intrat în vigoare un alt text, Federal Guidelines for Sentencing
Organisations, pentru a combate cu mai multă severitate infracţiunile comise de întreprinderi sau
companii. Acesta prevede şi un număr de „circumstanţe atenuante sau agravante“ ce trebuie luate în
considerare la pronunţarea verdictului.
Circumstanţele atenuante sunt în număr de patru:
a) dacă şefii nu au cunoştinţă de existenţa infracţiunii;
b) dacă există voinţa de cooperare cu justiţia;
c) dacă există dispoziţii luate de firmă pentru a remedia stricăciunile, pentru a-i pedepsi pe vinovaţi şi
pentru a preveni recidivele;
d) dacă există un program eficient de prevenire şi detectare a delictelor în momentul în care
infracţiunea a fost comisă.
Este de remarcat că legea americană pune accentul pe prevenţie stabilind un tratament mai
blând pentru companiile care au un program efectiv de detectare a fraudelor. Legea le oferă chiar
anumite dispoziţii legale care le permit dovada bunei-credinţe. Aceste recomandări sunt în număr de
şapte (vezi Exemplul 2). Aceste bariere permit firmelor să reducă până la 95% din amenzi. În felul

88
acesta companiile sunt îndemnate să promoveze un cod etic. Acest text juridic serveşte drept dovadă
în cazul unei acţionări în justiţie a companiei. Contrar codului etic francez, acesta conţine o
valoare juridică a cărei nerespectare constituie o gravă abatere pentru salariatul care poate fi
concediat.

Exemplul 2: Cele şapte recomandări ale Federal Guidelines for Sentencing Organisations
(1991)
1. Stabilirea principiilor şi procedurilor înainte de a direcţiona comportamentele etice.
2. Numirea unuia sau a mai multor responsabili cu etica în organizaţie, pentru a urmări
aplicarea acestor principii şi proceduri.
3. Atenţie ca aceşti responsabili să fie recunoscuţi pentru integritatea lor (importanţa
exemplarităţii).
4. Comunicarea acestor proceduri tuturor angajaţilor, într-un mod eficace (prin organizarea de
sesiuni de formare sau prin distribuirea de publicaţii care să explice sensul şi semnificaţia a ceea ce li
se cere).
5. Instituirea unor mecanisme de control pentru a-i încuraja pe membrii organizaţiei să
se conformeze acestor principii.
6. Instituirea unui sistem de sancţiuni aplicabile în cazul violării acestor reguli şi proceduri.
7. După descoperirea delictului, luarea de măsuri pentru evitarea recidivelor.
[Surse: S. Mercier, 1999, p. 47.] Cf. Jérôme Ballet..., 2001, p. 374.

În ceea ce priveşte situaţia Japoniei, aceasta este puţin diferită faţă de cea americană,
deoarece, deşi japonezii s-au pliat pe civilizaţia occidentală, sunt prezente în acelaşi timp şi influenţe
care ţin de etosul tradiţional nipon şi de doctrine filosofico-morale, precum confucianismul,
shintoismul şi budismul. Este vorba în principal de valori morale precum: devotamentul, seninătatea,
căutarea fericirii. Munca însăşi este considerată sfântă, iar această credinţă este încă susţinută de
un naţionalism de nezdruncinat. Nu este deci de mirare faptul că întreprinderile japoneze sunt
receptive la adoptarea codurilor etice, ale căror cuvinte cheie gravitează în jurul loialităţii, încrederii,
cooperării, armoniei, priorităţii clienţilor, al spiritului de comunitate şi, deloc la sfârşit, al
„contribuţiei la naţiune“, după cum o şi dovedeşte codul grupului MATSUSHITA.
Creată în 1918, această întreprindere familială, al cărei fondator K. Matsushita i-a şi fost
conducător până la moartea sa (în 1989), se bazează pe o cartă etică. Crezul întreprinderii Matsushita
sună astfel: „progresul şi dezvoltarea nu pot fi realizate decât prin cooperare şi prin eforturile comune
ale tuturor salariaţilor companiei noastre. Uniţi, prin acelaşi spirit, ne angajăm să ne îndeplinim
îndatoririle faţă de întreprindere cu devotament, zel şi cinste“. În 1993 au fost redactate „cele şapte
principii de bază ale întreprinderii Matsushita“:
1. contribuţia faţă de societate. Trebuie să ne comportăm în conformitate cu obiectivele de
bază ale managementului asumându-ne responsabilităţile de industriaşi faţă de comunităţile în care
lucrăm;
2. echitate şi cinste. Trebuie să fim corecţi şi cinstiţi în toate relaţiile noastre profesionale,
precum şi în comportamentul nostru personal. Talentele şi cunoştinţele noastre nu contează: fără
integritate personală nu ne putem câştiga nici respectul celorlalţi, nici pe al nostru personal şi nu
putem contribui la progresul spiritului de echipă;
3. cooperare şi spirit de echipă. Pentru realizarea obiectivelor comune trebuie să adunăm
laolaltă toate competenţele noastre. Nici nu contează ce talente avem; fără cooperare şi spirit de echipă
nu ne mai rămâne decât numele întreprinderii;
4. efort susţinut pentru perfecţionare. Avem datoria de a ne perfecţiona permanent şi
constant capacităţile în folosul societăţii, prin activităţile noastre profesionale. Doar făcând

89
mereu aceste eforturi vom atinge obiectivele de bază şi vom contribui la realizarea unei păci şi
prosperităţi durabile;
5. amabilitate şi umilinţă. Avem datoria de a fi mereu plini de amabilitate şi modeşti,
respectând drepturile şi nevoile celuilalt, pentru a întări calitatea relaţiilor noastre sociale şi pentru
a ameliora condiţiile de viaţă din comunităţile noastre;
6. adaptarea. Avem datoria de a ne adapta permanent modul de gândire şi comportamentul,
contextelor mereu în schimbare, atenţi să acţionăm în armonie cu natura pentru a asigura progresul şi
succesul eforturilor noastre;
7. gratitudinea. Avem datoria de a fi recunoscători pentru toate avantajele pe care le-am primit,
încrezători că această atitudine va fi izvorul unei infinite bucurii şi o sursă de energie, datorită căreia
vom putea învinge toate obstacolele pe care le vom întâlni.
Aceste principii apar, la prima vedere, ca foarte generale, dar, totuşi, ele încearcă să răspundă
unor probleme concrete din mentalul şi comportamentul colectiv japonez. Folosirea persoanei întâi
plural pune pe picior de egalitate întregul personal. Fiecare, în funcţia pe care o deţine, trebuie să
respecte aceste principii; nici un salariat, nici chiar conducătorul, nu este mai presus de aceste
principii. S-a observat că valorile promovate de întreprinderile japoneze sunt puternic însuşite de
către angajaţi, care le sunt devotaţi „trup şi suflet“.
Paternalismul japonez rămâne foarte pregnant încă, chiar dacă s-au observat şi anumite
tendinţe de atenuare a acestuia: loc de muncă pe viaţă; sistem comunitar stabil, o logică a grupului şi
a familiei. În felul acesta salariatul rămâne dependent de întreprindere, neexistând o cezură între
valorile lui morale şi valorile firmei în care lucrează. În acest fel, instituirea unui cod etic nu face
decât să-i amintească angajatului principiile care au condus întotdeauna organizaţia şi cărora el li se
supune, chiar dacă nu le împărtăşeşte, mai ales în ultimul timp, întru totul.
Este bine cunoscut, în ultima perioadă, codul KEIDANREN care pune accentul pe calitatea
produselor, pe creşterea bunăstării salariaţilor, pe respectarea legii, pe respectul faţă de consumator şi
faţă de mediu, pe echitate, pe responsabilitatea tuturor actelor fiecărui angajat. De menţionat că buna
aplicare a acestui cod este pusă în relaţie cu un sistem de control (vezi Exemplul 3).

Exemplul 3: Carta Keidanren

Precedată de un preambul, această Cartă propune întreprinderilor trei teme fundamentale,

subdivizate în principii:
1. Buna cetăţenie a întreprinderilor (şapte principii): propunerea de bunuri şi servicii
excelente pentru societate; viaţa salariaţilor să fie înfloritoare; mediul să fie luat în seamă; să se
contribuie la progresul societăţii; protecţia socială să fie ameliorată, să fie reprimat orice comportament
asocial; promovarea comunicării cu consumatorii şi cu publicul.
2. Integritatea (cinci principii): legea să fie întotdeauna respectată; conduita întreprinderii să fie
loială şi transparentă; să fie respectate principiile conform cărora întreprinderea trebuie să-şi asume
responsabilitatea propriilor acte şi decizii; informaţiile să fie obţinute şi utilizate în mod echitabil;
să fie puse la punct practici comerciale acceptabile pe plan internaţional.
3. Gestiunea la nivel înalt (trei principii): şefii de întreprindere trebuie să vegheze ca spiritul
acestei carte să fie mereu în vigoare; aceştia să se asigure că legile şi regulamentele sunt
urmate; să se creeze un serviciu însărcinat cu urmărirea comportamentului salariaţilor.
Surse: Întreprinderea etică, nr. 3 oct. 1995, p. 64, cf. Jérôme Ballet..., 2001, p. 378.

În Franţa codificarea etică este foarte puţin prezentă la întreprinderile mici ca număr de
salariaţi şi ca cifră de afaceri. Aceeaşi situaţie este prezentă şi în întreprinderile americane.
Jérôme Ballet şi Françoise de Bry argumentează că prezenţa codurilor etice este determinată

90
de următorii factori:
a) întreprinderi mari;
b) vechime considerabilă a organizaţiei;
c) paternalism pregnant şi firmă în creştere;
d) activitate cu risc crescut.
În genere, cauza cea mai pregnantă a nevoii de cod etic este identificată în mărimea
întreprinderii. Este simptomatică în acest fel introducerea la un cod etic din Franţa, în care
preşedintele unei companii de informatică scrie următoarele: „Întreprinderea noastră a depăşit pragul
de o mie de persoane. De acum simpla tradiţie orală nu mai ajunge pentru a difuza filosofia
întreprinderii noastre. A venit momentul să gravăm tablele legilor noastre, pentru ca fiecare,
într-o structură descentralizată, să cunoască esenţa doctrinei şi să poată face referire la ea“52.
Oricum însă, trimiterea la legitimitatea juridică a codurilor etice este prezentă, cu unele
diferenţe, atât la americani, cât şi la francezi. De pildă, în Ghidul practicii afacerilor al grupului
Hewlett-Packard, preşedintele anunţă încă din preambul: „nerespectarea acestor reguli este
considerată o gravă abatere ce poate atrage rezilierea contractului de muncă“25. Această simplă
frază exprimă în formă concentrată legitimitatea de ordin legal a acestor coduri. Totodată, prin
urmare, aceste documente etice nu sunt simple înşiruiri de recomandări mai mult sau mai puţin
morale; ele se raportează la situaţii care ţin de dreptul muncii: organizarea relaţiilor din interiorul
întreprinderilor, dar şi a celor cu părţile interesate exterioare acesteia (furnizori, clienţi etc.).
Dacă este vorba despre dreptul american, libertatea contractuală a angajatorilor este mult mai
importantă decât în Franţa. Codul etic poate avea în acest caz o valoare juridică, din moment ce
conducătorul poate dovedi că salariatul a luat cunoştinţă de ea. În Franţa, până la legea Auroux, din
1992, conducătorul întreprinderii exercita în unitate o putere discreţionară. Şi astăzi, el dispune de
putere (de reglementare, disciplinară), dar strict încadrată în norme legale, de convenţii şi acorduri.
În orice caz, în Franţa, valoarea juridică a documentelor etice reiese fie din asimilarea acestora
regulamentelor de ordine interioară, fie din puterea normativă a angajatorului. De asemenea, este de
menţionat că, printre legile Auroux, cea din 4 august 1982 (cf. art. 122-33 din Codul muncii) a impus
redactarea unui regulament de ordine interioară în cadrul întreprinderilor cu mai mult de 20 de
salariaţi. Acest regulament intern include măsuri de publicitate şi control, iar cuprinsul său este
strict limitat la Codul muncii (vezi Exemplul 4).

Exemplul 4: Principalele articole din Codul muncii, reglementând Regulamentul de

ordine interioară din Dreptul francez

Art. L. 122-33. Regulamentul de ordine interioară este obligatoriu în întreprinderile

sau aşezămintele industriale, comerciale sau agricole, instituţiile publice cu caracter industrial şi
comercial, birourile publice şi ministeriale, profesiunile liberale, societăţile civile, sindicatele
profesionale, societăţile mutuale, organismele de securitate socială, cu excepţia celor care au un
caracter de instituţie publică administrativă, şi a asociaţilor sau a oricăror organisme de drept privat,
oricare ar fi forma şi obiectul lor, unde sunt folosiţi cel puţin douăzeci de salariaţi.
Art. L. 122-34. Regulamentul de ordine interioară este un document scris prin care angajatorul
fixează exclusiv:
- măsurile de aplicare a reglementării în materie de igienă şi de securitate în întreprindere
sau instituţie (L. nr. 91-1414 din 31 decembrie 1991) şi anume instrucţiunile prevăzute de articolul
L. 230-3; aceste instrucţiuni precizează, în special atunci când natura riscurilor justifică acest
lucru, condiţiile de utilizare a echipamentelor de lucru, a echipamentelor de protecţie individuală, a

52
Citat după Jérôme Ballet... ed.cit., p. 381.

91
substanţelor şi a preparatelor periculoase; ele trebuie adaptate naturii sarcinilor ce trebuie îndeplinite;
- condiţiile în care salariaţii pot fi chemaţi să participe, la cererea angajatorului, la
restabilirea condiţiilor de muncă în securitate şi a sănătăţii salariaţilor de îndată ce s-ar observa semne
care să le compromită;
- regulile generale şi permanente relative la disciplină, şi anume la natura şi gradul
sancţiunilor pe care le poate aplica angajatorul.
Art. L. 122-35. (Regulamentul de ordine interioară) nu poate să aducă drepturilor persoanelor
şi libertăţilor individuale şi colective restricţii care să nu fie justificate prin natura sarcinii ce trebuie
îndeplinită sau raportate la scopul propus. El nu poate să comporte dispoziţii care să îi lezeze pe
salariaţi în funcţia sau munca lor, pentru motive de sex, de obiceiuri, de situaţie, de origine, de opţiuni
sau confesiune, de handicap, în condiţii de capacitate egale.
Art. L. 122-36. Regulamentul de ordine interioară nu poate fi introdus decât după ce a fost
supus aprobării comitetului întreprinderii sau, în lipsa acestuia, aprobării delegaţilor personalului,
precum şi, pentru raţiuni de competenţă, aprobării delegaţilor personalului, precum şi, pentru raţiuni
de competenţă, aprobării comitetului de igienă şi securitate.
Art. L. 122-39. Notele de serviciu sau orice alt document conţinând recomandări generale şi
permanente în materiile menţionate în articolul L. 122-34 sunt, atunci când există un regulament
de ordine interioară, considerate ca adăugiri aduse acestui regulament de ordine interioară; ele
sunt, în oricare situaţie, supuse dispoziţiilor prezentei sub-secţiuni.
De pildă, Articolele 122-39 din Codul muncii precizează că notele de serviciu, sau oricare alt
document, pot fi considerate adaosuri la regulamentul de ordine interioară, chiar dacă este vorba
despre recomandări generale şi permanente în materie de „relaţii cu exteriorul“. Aşa a fost, de
exemplu, cazul pentru Disney Look al parcului Eurodisney care a fost integrat regulamentului de
ordine interioară. Astfel, când un Cod este recunoscut ca un adaos la regulamentul de ordine interioară,
angajatorul are obligaţia să i se conformeze, iar salariaţii pot fi sancţionaţi în cazul nerespectării
prescripţiilor legale. Aceasta în cazul în care Codul respectă obligaţiile prevăzute de articolele L.
122-36 din Codul muncii. Pentru toate celelalte dispoziţii, Codul (sau oricare alt document etic) nu
poate fi considerat ca un adaos la regulamentul de ordine interioară, ci, drept act de gestiune
unilaterală al angajatorului. Aceste acte pot aduce avantaje salariaţilor, dar îl limitează pe angajator. În
acest sens, principiul de ordine publică socială, fiind clauza cea mai favorabilă angajaţilor este cel care
se aplică, chiar dacă el este invocat de surse inferioare. De asemenea, poate fi evocat principiul
dreptului dobândit. Astfel, instanţe conducătorul firmei nu mai poate modifica sau anula, prin
simpla sa autoritate, clauza aceasta.
Dacă Codul sau unele din clauzele sale nu pot fi socotite ca un adaos la regulamentul de
ordine interioară, sau ca rezultat al puterii normative exercitate de angajator, atunci conducătorul
întreprinderii poate modifica sau anula după bunul plan „deciziile ordinare“ ce ţin de gestiune. În
orice caz, însă grija legislatorului francez este aceea de a evita ca un document, de orice natură ar fi
el, să poată răstălmăci sau goli de sens textele ce alcătuiesc regulamentul de ordine interioară. În fapt,
ideea este că, în nici un caz, codurile etice nu trebuie să limiteze libertăţile salariaţilor.
De menţionat însă în această privinţă că judecătorii se arată neîncrezători. Astfel, un
binecunoscut procuror, E. de Montgolfier, consideră „codurile etice, praf în ochi; întâi, ele pun în
evidenţă strategii de comunicare; dar, în privinţa problemelor de fond, nu sunt prea sigur că lucrurile s-
au schimbat cu adevărat“. De asemenea, pentru P. Courroye, judecător de instrucţie, astăzi procuror
general, „etica ar trebui să fie naturală şi nici n-ar fi nevoie să fie afişată. E ca şi cum domnul Jourdain
s-ar lăuda că face proză vorbind. Nu ar trebui ca întreprinderile să rămână doar la simpla afişare a
eticii“53.

53
Citat după Jérôme Ballet... ed.cit., p. 395.

92
 În plan universal, se poate vorbi de două tipuri de dominante în ceea ce priveşte felul în care
au fost implementate codurile:
a) prin impunere
b) prin elaborare în comun.
Unii consideră că avem de-a face în acest caz cu „două logici“ ce se înfruntă sau se
completează. Cea dintâi îi invită pe salariaţi să asculte cu stricteţe de regulile codului etic la
elaborarea căruia nu au participat (logica obedienţei, a supunerii). Cea de-a doua implică ideea ca
salariaţii să adere la valorile şi scopurile întreprinderii prin înţelegerea consecinţelor actelor lor
(logica responsabilităţii).
Temele abordate în Coduri se grupează în jurul câtorva mari subiecte: principiile
fundamentale ale organizării (valori, principii de acţiune etc.), comportamentul salariaţilor,
raporturile cu părţile interesate (acţionari, clienţi, furnizori, colectivităţi locale, guvern), protecţia
mediului.
Atunci când codurile sunt scrise la persoana întâi singular ele reprezintă salariatul. Astfel, în
Cartea albastră a firmei Accor se specifică: „în calitate de colaborator la Accor îmi asum utilizarea
economică şi eficientă (rentabilă) a resurselor care îmi sunt încredinţate; protejez persoanele şi
bunurile ce se află în responsabilitatea mea“.
De asemenea, aceeaşi intenţie este vizibilă şi prin utilizarea persoanei întâi plural („Noi şi
valorile noastre“ de la Canterpillar sau „raţiunea noastră de a exista“ de la Procter and Gamble).
Cazul cel mai obişnuit este cel al întrebuinţării persoanei a treia singular şi, în acest caz,
codurile se prezintă simultan sau exclusiv ca nişte liste de principii generale şi/sau recomandări
(Cele zece valori, de la Bouygnes; Cele şapte valori, de la Vivendi; „Decalogul“ de la Peugeot
Sochaux), dar şi ca listă de norme şi directive, nu numai cu privire la personal, dar şi referitoare la
ansamblul părţilor interesate (Spiritul Philips; Principii de acţiune - Lafarge şi Elf; Directive
pentru conducerea afacerilor - Control Data).
De asemenea, unele coduri se orientează în mod prioritar spre proiectul firmei
(Valorile grupului Danone; Pasiunea slujbei: proiect al întreprinderii A.G.F.; Cartea etică a
grupului Lyonnaise des Eaux etc.).
În ceea ce priveşte stilul de redactare, codurile pot fi adeseori solemne şi pretenţioase,
iar uneori doar pedagogice şi recomandative. De multe ori, tonul lor poate fi pozitiv, precum, de
exemplu, în Charta Syntex („Îndepliniţi-vă sarcinile după o înţelegere clară a responsabilităţilor
noastre (...) Luaţi iniţiativa de a informa unde aţi ajuns cu lucrul“), dar şi negativ, precum cel
de la Procter and Gamble („Societatea îşi face o chestiune de principiu din a nu tolera niciodată
ca un membru al Grupului Procter and Gamble să recurgă la procedee neloiale sau ilicite, în orice
ţară s-ar afla“).
Unele întreprinderi pun să fie semnat codul de către personal sau îl anexează la contractul de
muncă al noilor angajaţi. Dar oare această adeziune a salariatului dă Cartei o valoare juridică? Sau,
şi mai general, codul etic are o legitimitate juridică dacă salariatul aderă sau nu la el? După cum
am văzut există un răspuns sensibil diferit - în spaţiul francez şi cel american - la aceste interogaţii.

7.3. Aplicarea şi limitele codului etic în sfera afacerilor

O dată redactat codul (uneori, prin iniţiativa Comitetului de etică)54, acesta urmează să fie
difuzat tuturor celor direct legaţi de firmă sau doar unei părţi din personal. Această operaţiune este

54
William H. Shaw şi Vincent Barry în Moral issues in Business (1992), ed. cit., pp. 218-222 insistă asupra importanţei
comitetelor de etică pentru marile corporaţii transnaţionale.

93
importantă în măsura în care ea condiţionează impactul documentului asupra salariaţilor.
Înţelegerea conţinutului acestui document etic este foarte importantă pentru asimilarea sa atât
în plan intelectual, cât şi, mai ales, pentru asimilarea deprinderilor morale: de a fi onest, responsabil,
conştiincios, harnic, perseverent etc. A difuza codul este doar un prim pas, unul necesar pentru
conştientizarea fiecăruia asupra aspectelor etice ale activităţii sale, dar nu şi suficient pentru a
genera, mereu, numai beneficii morale sigure. După cum se ştie, oamenii pot cunoaşte binele
moral, şi totuşi să aleagă să se comporte rău.55 Oricum, ceea ce este cert este faptul că difuzarea
codului trebuie să fie însoţită de un instructaj realizat, de obicei, de către o persoană care a contribuit
la redactarea documentului. Atât în Europa, cât şi în S.U.A. acest instructaj este integrat primei zile
de muncă, codul fiind, de asemenea, anexat contractului de muncă.56
Restrictivă, de obicei, respectarea acestei carte etice implică stabilirea mijloacelor de control. În
conformitate cu organizarea întreprinderii, controlul urmează să fie efectuat de către serviciul de
contabilitate, de serviciul de verificare a calităţii, de serviciul juridic sau de către un serviciu sau un
responsabil desemnat de direcţia generală. Marile întreprinderi dispun de un deontolog şi de un
comitet de etică.57 Astfel, la Lyonnaise des Eaux, în capitolul VII din Carta etică se prevede
stabilirea unui comitet de etică, „instituit de către consiliul de supraveghere“, ... „însărcinat cu
supravegherea respectării valorilor individuale şi colective pe care Grupul îşi fondează acţiunea şi
regulile de comportament pe care fiecare dintre colaboratorii săi trebuie să le aplice“. Oricum, membrii
comitetului de etică ai acestui Grup sunt obligaţi să se reunească cel puţin o dată pe an, iar la această
întâlnire cel puţin jumătate dintre ei trebuie să fie prezenţi.58
Se consideră că fiecare societate a grupului trebuie să aibă un comitet de etică, iar acest
dispozitiv de control trebuie să fie completat cu deontologi. Sarcina lor cuprinde patru domenii:
a) ei propun „o strategie şi acţiuni având menirea de a garanta respectarea cartei“;
b) ei supraveghează difuzarea documentelor etice;
c) ei răspund de acţiunile lor şi de comportamentele observate în faţa preşedintelui societăţii şi a
comitetului de etică din care fac parte;
d) ei consiliază pe orice interlocutor din întreprindere.59
Unele întreprinderi procedează periodic sau în funcţie de necesităţi la revizuirea codului.
Sistemul de revizuire este arareori prevăzut în document. El variază în funcţie de vechimea
întreprinderii în practica etică. În ceea ce priveşte Grupul Lafarge acesta a efectuat deja mai multe
revizuiri (cinci de la prima redactare). Două considerente au condus la rescrierea acestui text: a)
caracterul său prea general, prea puţin operaţional şi prea puţin dinamic; b) principii „prea franceze“.
„Cea mai mare parte a operei de rescriere a debutat cu ascultarea riguroasă a ce considerau a fi
important germanii, americanii, brazilienii, canadienii, spaniolii, marocanii şi turcii, urmată apoi
de o succesiune a lucrului pe grupe.
Dar, mai ales filialele grupurilor străine (Hewlett-Packard, IBM etc.) se ocupă de aceste
revizuiri, pentru a corecta defecţiunile evidenţiate de practica cotidiană a cartei şi pentru a o
face cât mai operaţională. Ele constituie un răspuns la modificările legilor naţionale şi celor ale
mediului.

55
Încă Cicero nota sapienţial în acest sens: „ştiu binele şi totuşi făptuiesc răul“.
56
În spaţiul profesional autohton, din variate motive, instructajul etic este, mai degrabă, formal, inclusiv pentru cazul
funcţionarilor publici.
57
Aceasta mai ales în S.U.A., dar Jérôme Ballet... arată că instituţia deontologului şi a comitetelor de etică este
tot mai mult prezentă şi în Europa.
58
Jérôme Ballet în op.cit. insistă asupra acestui fapt considerat simptomatic pentru importanţa acordată în viitorul apropiat
implementării Codurilor etice în companii
59
Idem.

94
7.3.1. Punctele tari şi punctele slabe ale codului etic

Un audit, sub formă de chestionar, ca la Lafarge, sau o anchetă, ca la UAP, permite

măsurarea impactului codului etic asupra personalului. Acest lucru se întâmplă arareori, având în
vedere costul, dar şi lipsa de credibilitate a rezultatului: dificultatea de a descoperi criterii adecvate,
subiectivitatea răspunsurilor personalului. Se pare că salariaţii primesc cu atât mai bine
documentul, cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui (procesul democratic), cu cât conducătorul
impune prin exemplul personal şi cu cât cultura întreprinderii este mai puternică.
Codurile prea generale descumpănesc personalul, care nu le vede utilitatea şi le consideră
ca nişte „gadget-uri“ pentru comunicarea externă a întreprinderii. Se poate considera că un cod
este eficient în întreprindere dacă există o coerenţă între etica formală şi informală şi dacă se simte
participarea salariaţilor. Punctele slabe ale codificării (rezumate în Exemplul 5), explică ineficacitatea
unui astfel de document şi refuzul unor întreprinderi de a adopta coduri etice.
Mai intervin şi alte motivări ale non-codificării eticii în întreprindere, care ţin de efectele
modei, de absenţa presiunilor externe, de contextul de restructurare, de eşecul unei codificări
anterioare, de descentralizarea activităţilor şi de inadaptarea culturii de întreprindere. Acest ultim
motiv este cel mai adesea invocat de întreprinderile care critică „ipocrizia anglo-saxonă“. Conducătorii
lor au mai multă încredere într-o etică informală şi se gândesc că, în acest domeniu, „mai bine să faci
decât să vorbeşti“.
Putem concluziona alături de Jérôme Ballet (2001): „Între efect al modei şi necesitate,
concepţie filosofică şi legalism, codul etic pune în evidenţă starea de spirit a întreprinderii. El poate
deveni un instrument de gestiune important din momentul în care acordul general, încrederea mutuală,
exemplul preşedintelui în elaborarea sa sunt vizibile, dar nu trebuie considerat ca un instrument-
minune, care va rezolva toate conflictele de interese în întreprindere“.

Exemplul 5: Punctele slabe ale codificării

Dificultăţi de redactare:
1. - Codurile sunt imprecise şi vide de sens
2. - Codurile sunt expresia unui idealism vag, fără aplicare practică
3. - Codurile au un caracter exterior şi o natură prohibitivă
4. - Virtuţile nu pot fi legiferate
5.-Codurile sunt nesănătoase din punct de vedere psihologic

Motivaţii prin care codurile sunt puse sub semnul îndoielii:

1. - Codurile nu corespund aşteptărilor reale în întreprindere, dar sunt elaborate pentru a ameliora
„imaginea externă“ a firmei
2.- Codurile constituie o măsură de securitate nevrotică, pentru a simplifica decizia personală
3. - Codurile constituie o armă concurenţială pentru întreprinderile ineficiente
4. - Elaborarea unui cod creează o atitudine de suspiciune din partea publicului care consideră că,
înainte de crearea codului întreprinderea nu era morală.

Dificultăţi de aplicare:
1. - Este greu de crezut că opozanţii la etică pot fi convertiţi prin simpla lectură a unui cod.
2. - Codurile nu pot reduce practicile violente în situaţiile de concurenţă dură.
3. - Un cod etic este imposibil de controlat.

95
 BIBLIOGRAFIE

1. Ballet, Jérôme, de Bry, Françoise, L’entreprise et l’éthique, Edition du Seuil, Paris, 2001.
2. Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2004.
3. Bonaiuti, Mauro, Obiettivo Decrescita, Editrice Missionaria Italiana, Ediţia a II-a, Bologna,
2005.
4. Bundă, Nicoleta Ramona, Creşterea şi dezvoltarea economică. Repere teoretice, Editura
Universitaria Craiova, 2008.
5. Caracota, Dumitrache, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile şi competitive, carte în
format digital, www.ase.ro
6. Crăciun, Dan, Etica în afaceri, carte în format digital, www.ase.ro
7. Crăciun, Dan, Morar, Vasile, Macoviciuc, Vasile, Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucuresti,
2005.
8. Crane, A., Matten, D., Business Ethics. A European Perspective, Oxford University Press,
2004.
9. Câmpeanu, Virginia (coordonator), Dimensiunea europeană şi mondială a dezvoltării durabile,
Editura Expert, Bucureşti, 2004.
10. Dachin, Anca (coord), Evaluări ale dezvoltării durabile în România, carte în format digital,
www.ase.ro
11. Dennis Meadows, Donella Meadows, The Limits of Growth, A Report to the Club of Rome,
Universe Books, New York, 1972.
12. Dobrescu, E. M., Energii regenerabile. Eficienţa economică, socială şi ecologică, Editura
Sigma, Bucureşti, 2009.
13. Friedman, Th. L., Lexus şi măslinul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2001.
14. Gechev, Rumen, Sustainable Development. Economic Aspects, University of Indianopolis
Press, USA, 2005.
15. Georgescu-Roegen, Nicolae, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert, Bucureşti,
1996.
16. Ionescu, Cristina, Politici de managementul mediului, Editura Printech, Bucureşti, 2004.
17. Maxwell, J., There’s No Such Thing as „Business Ethics”, USA, Warner Business Books,
2003.
18. Mitchell, Ch., International Business Ethics. Combining Ethics and Profits in Global Business,
Novato, California, World Trade Press, 2003.
19. Morar, Vasile, Etica şi afacerile. Morală elementară şi responsabilitate socială, carte în format
digital, www.unibuc.ro
20. Morar, Vasile, Lazăr, Gheorghiţă, Etica profesională şi a afacerilor, Editura Universităţii
Bucureşti, 2005.
21. Negrei, Costel, Economia şi politica mediului, carte în format digital, www.ase.ro
22. OECD, Sustainable Development, Critical Issues, OECD Publishing, Paris, 2001
23. Pohoaţă, Ion, Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
24. Popescu, A. Ion, Bondrea, A. Aurelian, Constantinescu, I. Mădălina, Dezvoltarea durabilă. O
perspectivă românească, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

96
25. Ritzer, G. Mcdonaldizarea societăţii, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.
26. Sen, A., Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
27. Soros, G., Supremaţia americană: un balon de săpun, Editura Antet, Bucureşti, 2004.
28. Stiglitz, J. E. Globalizarea. Speranţe şi iluzii, Bucureşti, Editura Economică, 2003.
29. *** Measuring progress towards a more sustainable Europe, 2007, Monitoring Report of the
European Sustainable Development Strategy, Laure Ledoux, Ed. Eurostat Statistical Books,
2007.
30. ***Comisia Comunităţii Europene, Propunere pentru o Directivă a Parlamentului European şi
a Consiliului de Promovare a utilizării energiei din surse regenerabile, COM (2008) final,
Bruxelles, 23 ianuarie 2008.
31. ***Comisia Europeană, Planul pentru eficienţă energetică 2011.
32. ***Comisia Europeană, Strategia europeană Europa 2020.
33. ***Directiva 2001/77/EC privind promovarea producerii de energie electrică din energie
regenerabilă pentru piaţa internă de energie.
34. *** Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, Setul de indicatori pentru dezvoltare
durabilă. Un instrument de lucru pentru monitorizare şi raportare. Proiect III, 2008.
35. *** Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030.
36. Sustainable Development Indicators: Proposals for a Way Forward, László Pintér, Peter Hardi,
Peter Bartelmus, IISD, 2005.
37. www.ecomagazin.ro
38. www.naturalist.ro
39. solar-magazin.ro
40. www.mmediu.ro

97