FACULTATEA DE INGINERIE

Faculty of Engineering

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Runda de granturi:I
Schema de granturi pentru universități –SGNU
Beneficiar: Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Tîrgu
Mureş
Titlul sub-proiectului: „ Studenții de azi-profesioniștii de mâine” (SAPM)
Acord de grant : nr.32/SGU/NC/I din data de 27.10.2017

CURS
ECONOMIE

2019
 CUPRINS

CUPRINS.................................................................................................................... 2
1. INTRODUCERE ................................................................................................... 3
1.1 EVOLUȚIA ECONOMIEI GENERALE .............................................................................. 4
1.2 METODA ECONOMIEI GENERALE ................................................................................ 6
2. ECONOMIA - COMPONENTĂ A SISTEMULUI ECONOMIC................................... 9
2.1 ŞTIINŢA ECONOMICĂ: DOMENIU, STRUCTURĂ GENERALĂ ......................................... 9
2.2 ABORDĂRI ALE ECONOMIEI: MICRO ŞI MACROECONOMICĂ; POZITIVĂ ŞI
NORMATIVĂ ................................................................................................................... 10
3. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ECONOMIEI CU PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ ...... 12
3.1 CARACTERISTICI ALE ECONOMIEI NATURALE ............................................................ 12
3.2 CARACTERISTICI GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB ......................................... 13
3.3 MODELE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ .......................................................................... 16
3.4 INDICATORUL DEZVOLTĂRII UMANE ........................................................................ 17
4. TEORIA CONSUMATORULUI ............................................................................ 20
4.1 PREFERINŢELE CONSUMATORULUI ........................................................................... 21
4.2 TIPURI DE PREFERINŢE ALE CONSUMATORULUI ....................................................... 24
4.3 CONSTRÂNGEREA BUGETARĂ. LINIA BUGETULUI ..................................................... 24
4.4 SURPLUSUL CONSUMATORULUI ............................................................................... 25
5. TEORIA PRODUCĂTORULUI ............................................................................. 26
5.1 FACTORII DE PRODUCTIE .......................................................................................... 26
5.2 CHELTUIELILE FIRMEI PE TERMEN LUNG ŞI SCURT .................................................... 29
6. PIAȚA MUNCII ................................................................................................ 32
6.1 OFERTA ŞI CEREREA DE MUNCĂ ............................................................................... 32
6.2 INVESTIŢIA ÎN CAPITALUL UMAN ŞI IMPACTUL ASUPRA PIEŢEI MUNCII ................... 37
6. 3 MECANISMUL DE FUNCŢIONARE A PIEŢEI MUNCII ......................................................... 40
7. ŞOMAJUL – FENOMEN ECONOMIC SI SOCIAL ................................................. 43
7.1 FORMELE SOMAJULUI............................................................................................... 44
7.2 MĂSURI DE DIMINUARE A ŞOMAJULUI ŞI A EFECTELOR SALE .................................. 47
7.3 CAUZELE ŞI EVOLUŢIA ŞOMAJULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE ......... 48
7.4 PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR ......................................................................... 54
8. INFLAŢIA.......................................................................................................... 57
8.1 INFLAŢIA –DEFINIŢII ŞI NOŢIUNI GENERALE .............................................................. 57
8.2 EFECTE ALE INFLAŢIEI ................................................................................................ 58
8.3 MĂSURAREA INFLAŢIEI ............................................................................................. 58
8.4 TIPURI DE INFLAŢIE. CAUZELE INFLAŢIEI. .................................................................. 59
8.5 CĂI DE COMBATERE A INFLAŢIEI ............................................................................... 62
8.6 LEGĂTURA ŞOMAJ – INFLAŢIE .................................................................................. 63
9. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ ....................................................................... 65

2
 1. INTRODUCERE

Economia este necesar să fie studiată de toate specializările din cadrul

facultăţilor de alt profil decât cel economic, pentru a crea o deschidere spre ceea
ce se întamplă pe piaţa muncii sau de necesitatea înţelegerii unor noţiuni
economice, atât de necesare.
Lumea înconjurătoare se află într-o permanentă schimbare, într-o
transformare ce implică o gestionare bună a tuturor resurselor existente, în
special a resurselor de muncă. Există, în anumite perioade, o cerere de bunuri
sau servicii ce necesită o forţă de muncă numeroasă. Alteori toate acestea se
reduc şi, atrag dupa sine alte procese şi fenomene economice. Aceste schimbări
de atitudine trebuie nu numai înţelese, dar şi previzionate, pentru ca efectele să
nu fie foarte neplăcute.
Din categoria angajaţilor şi a angajatorilor fac parte, de cele mai multe ori,
oameni fără pregătire în domeniul economic. Tocmai din acest punct de vedere
este necesară studierea unor noţiuni elementare din punct de vedere economic.
Există cunoştinţe suficiente la nivelul studenţilor geografi pentru a percepe
anumite relaţii de intercondiţionare socială şi demografică, dar trebuie într-o
oarecare măsură completate cu cele de natură economică. Este necesară
stabilirea elementelor care alcătuiesc sistemul stiintelor economice, evoluţia
economiei ca ştiinţă în cadrul sistemului economic, a noţiunilor legate de
procesul inflaţionist sau de relaţiile de interconditionare economică.
Studenţii geografi trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra tuturor
evenimentelor care au dus la definitivarea statutului actual. Numai aşa, este mult
mai bine înţeles fenomenul de „nivel de ţară”, care sunt tipurile de relaţii sociale,
care este modul de înţelegere şi de ridicare a statutului de calitate a vieţii, care
este standardul economic pe care şi-l propune fiecare popor, sau fiecare grup de
populaţie în parte. Înţelegerea acestor procese şi fenomene le este necesar şi din
punct de vedere profesional, atunci când ajung pe piata muncii, pentru o
comunicare corespunzătoare.
Analiza economică a unei arii geografice presupune analiza tuturor
elementelor care formează în ansamblu potentialul economic. Trebuie, de obicei,
să se plece de la elemente istorico-geografice, peste care se suprapun celelalte
elemente, cum sunt tradiţiile (care pot avea dublu efect; cel de respectare şi
valorificare a elementelor trediţionale, având astfel un efect pozitiv, dar pot
acţiona şi ca o barieră sau ca o frână în ceea ce înseamnă progres economic),
într-un cadru economic de amplitudine a procesului de globalizare. Păstrarea
valorilor locale se poate realiza mult mai uşor în condiţiile unui suport economic.
Nu este suficientă doar respectarea valorilor autentice, ci este necesară
posibilitea economică de a se face cunoscute acestea, de a se impune pe o piaţă
globală, de a căpăta în final un statut respectat pe o scară ierarhică.
Obiectivele acestei discipline sunt clare şi scopul nu este altul decât
ridicarea pregătirii în domeniul culturii economice şi a posiblităţii de
valorificare a noţiunilor economice în activitatea turistică şi de organizare
a tuturor activităţilor legate de servicii, de către studenţii geografi.

3
 1.1 EVOLUȚIA ECONOMIEI GENERALE

Rezultatul procesului de producţie se constituie în bunuri şi servicii al

căror consum satisface necesităţi. Dar consumarea lor distruge rezultatele
producţiei care, trebuie, de aceea, reluată. Sursele societăţii fiind limitate, a fost
nevoie de o ştiinţă care să înveţe omenirea să le gospodărească. Aceasta a fost
economia politică. Preocuparea de a defini cât mai complet obiectul de studiu al
acestei ştiinţe a fost în atenţia tuturor marilor economişti. Ca atare, definirea
economiei politice ca fiind studiul modului în care omenirea produce utilităţi
pentru a satisface necesităţi poate fi mulţumitoare. Studiul modului în care omul
se comportă atunci când există posibilităţi insuficiente pentru satisfacerea
scopurilor pe care acesta le urmăreşte s-ar putea constitui într-o altă încercare
de definire a obiectului de studiu al economiei politice. Caracterul limitat al
resurselor pune individul, grupul, societatea, tot timpul, în postura de a alege.
Acest punct de vedere îl regăsim în următoarele definiţii ale economiei politice.
„Economia politică reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească,
determinată de caracterul limitat al resurselor (de raritatea bunurilor) şi
caracterul nelimitat al trebuinţelor, satisfacerea cărora este scopul acestei
activităţi umane. Economia devine astfel teoria alegerii, alegere înfăptuită de
subiectul economic din mai multe variante posibile” ( Lionel Robbins)
„Teoria economică este ştiinţa despre modul în care oamenii şi societatea
învaţă să aleagă, cu trecerea timpului, cu ajutorul banilor sau fără participarea
lor, acele resurse de producţie rare pentru producerea diferitelor mărfuri în
prezent şi în viitor”. (Paul A. Samuelson)
„A face economie nu înseamnă nimic altceva decât opţiunea (alegerea)
continuă între diferitele posibilităţi, iar economia politică nu este în fond decât
ştiinţa alternativei” (Wilhelm Röpke)
„Ştiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva rarităţii. În
primul rând, ea îşi propune să descrie metodele de gestionare a resurselor rare
care se manifestă în timp şi spaţiu (…). În al doilea rând, ea organizează faptele
de natură a face să apară uniformităţile şi regularităţile ce caracterizează
comportamentul uman. Teoriei sau analizei economice îi revine obligaţia să
elaboreze concepte, să identifice determinantele şi efectele fenomenelor, să
ordoneze legăturile generale şi de durată ce se stabilesc între ele, să deducă din
realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei. În al treilea rând, ea
contribuie la orientarea politicii economice (…). În fine, ştiinţa economică
elaborează în funcţie de anumite obiective şi în condiţii concrete date regulile de
utilizare optimă a resurselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării”.
(Raymond Barre)
Alegând între diverse oportunităţi, fie că suntem conştienţi sau nu, facem
raţionamente economice. Alegerea noastră are totdeauna un cost. Spre deosebire
de noţiunea de cost cu care suntem familiarizaţi şi care nu este altceva decât o
cantitate de bani ce trebuie dată pentru a obţine un bun sau un serviciu, costul
unei ocazii nu se exprimă în bani ci în funcţie de alternativele la care trebuie să
se renunţe. Astfel, costul real al unei oportunităţi pentru care s-a optat este
alternativa cea mai bună dintre alternativele la care s-a renunţat. Facem alegeri
zi de zi pentru că viaţa ne pune mereu să hotărâm ce facem cu timpul şi resursele

4
noastre limitate. În funcţie de etapa în care ne aflăm, ne frământăm ce ar fi mai
bine să facem: să mergem la un film sau să învăţăm pentru un test care se
apropie ? ; să urmăm cursuri postuniversitare sau să începem să lucrăm imediat
după absolvirea facultăţii ?; să facem o călătorie în străinătate sau să ne
schimbăm maşina ? etc. În fiecare din cazurile amintite, luarea unei decizii ne
costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă
denumirea generică de cost de oportunitate. Deciziile noastre au un anumit cost
deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă
renunţarea la un altul. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului la care
se renunţă. Câteva exemple ne vor convinge.
Costul renunţării la studiu pentru un test care se apropie în favoarea
vizionării unui film îl reprezintă atât preţul biletului de cinema cât şi
posibilitatea obţinerii unei note mici la examenul de la disciplina respectivă.
Observăm cum costul de oportunitate include toate consecinţele luării unei
decizii, fie că ele sunt cuantificabile în bani la momentul respectiv sau nu.
Un alt exemplu menit să ne lămurească în privinţa costului de
oportunitate este acela al profesorului universitar, autor al unui însemnat număr
de cursuri, studii etc. şi care îşi redactează textele la computer la fel de bine ca şi
o altă persoană. Decizia lui de a face singur acest lucru are un cost de
oportunitate foarte ridicat: toate articolele şi cărţile fundamentale pe care nu le
va putea scrie din cauza timpului pierdut cu dactilografierea propriilor
manuscrise.
Pentru înţelegerea corectă a obiectului economiei generale este important
să facem distinţie între “economia pozitivă” şi “economia normativă”.
Economia pozitivă se ocupă de descrierea faptelor, a condiţiilor în care au
loc procesele economice. Ea răspunde întrebărilor de genul: “care este rata
şomajului?”în general şi în rândul diverselor categorii de indivizi; “cum
influenţează rata şomajului inflaţia?”; “cum va influenţa un nou impozit consumul
de benzină?” ; câţi oameni trăiesc sub „ pragul sărăciei „ ? etc.
Economia normativă, în schimb, abordează fenomenele economice prin
prisma eticii şi a principiilor moralei. Ea răspunde la întrebări precum: “care este
nivelul suportabil al inflaţiei?”; “este corect ca sistemul de impozitare progresivă
să-i afecteze numai pe cei bogaţi şi să fie un ajutor pentru cei săraci?” ; „deficitul
bugetar ar trebui redus prin taxe mai mari sau prin reducerea cheltuielilor
bugetare ?” . Asupra acestor probleme se pot purta discuţii, problemele neputând
fi rezolvate de către economişti cu ajutorul teoriei economice, ci numai cu
ajutorul politicienilor, prin decizii politice.
Economia generală face parte din sistemul ştiinţelor socio-umane. Se
spune despre ea că este “regina” acestora. Economia generală este legată prin
fire puternice cu celelalte ştiinţe socio-umane: politologie, antropologie,
psihologie, istorie, etică, etc. Economia generală se găseşte în centrul sistemului
ştiinţelor economice constituind baza teoretică a acestora. Sistemul ştiinţelor
economice cuprinde: ştiinţe economice de ramură (economia industriei, a
agriculturii, a comerţului, etc.); ştiinţe ale unităţilor economice (industriale,
agricole, de construcţii, de transporturi, bancare, comerciale etc.); ştiinţe
economice de graniţă (cibernetică economică, econometrie, sociologie
economică, geografie economică, economia protecţiei mediului, marketing,
management etc.); ştiinţe economice istorice (istoria gândirii economice);

5
economia mondială; ştiinţe economice funcţionale (finanţe, contabilitate,
statistică economică).

1.2 METODA ECONOMIEI GENERALE

Metoda este sufletul oricărei ştiinţe. Căile, mijloacele, procedeele utilizate

în cercetarea ştiinţifică joacă un rol deosebit de important. De regulă, ele sunt
elaborate de filozofie.
Astfel, pentru a putea pătrunde în esenţa proceselor şi fenomenelor
economice economia generală se foloseşte de abstracţia ştiinţifică care constă
din eliminarea, în procesul cercetării, a ceea ce este secundar, accidental şi
evidenţierea trăsăturilor esenţiale proprii masei fenomenelor studiate.
Un alt procedeu folosit de economia politică este analiza şi sinteza.
Analiza este metoda de cercetare care se bazează pe descompunerea în părţi
componente a fenomenelor şi proceselor, iar sinteza constă în reunirea într-un
tot a elementelor date la început în mod separat.
Economia generală utilizează şi inducţia adică modul de a raţiona de la
particular la general, de la fapte la generalizări, precum şi deducţia adică modul
de raţionare de la general la particular.
Multitudinea de întrebări cărora economia este chemată să dea răspuns
este efectul existenţei multor fenomene complicate, prost înţelese şi foarte
controversate. Neposedând monopolul adevărului ştiinţa economică le va putea
da răspuns numai apelând la abordări ştiinţifice bazate pe procedeele elaborate
de filosofie şi enumerate mai sus.
Printre metodele folosite de ştiinţa economică pentru a aborda
problemele vieţii economice se cuvine să amintim: observaţia, analiza
economică, analiza statistică, experimentul economic.
Observarea fenomenelor economice pe baza studiului datelor istorice este
una din sursele majore ale cunoştinţelor economice. Filosoful grec Santayana
spunea că « cei care uită istoria sunt condamnaţi să o repete ». Pentru a evita
repetarea sub formă virulentă a unor fenomene economice produse de-a lungul
istoriei este deci absolut necesar să se studieze cu atenţie cauzele care le-au
generat. Pentru exemplificare să ne referim la fenomenul inflaţiei. Se vor înţelege
mai bine prejudiciile aduse de ea, dacă se va studia hiperinflaţia germană din anii
1920 în timpul căreia preţurile au crescut cu 1.000.000.000 % în numai 2 ani.
Analiza economică este acea tehnică de abordare a fenomenelor
economice, care dintr-o multitudine de date şi fapte reuşeşte să construiască o
imagine coerentă a realităţii, formulând totodată tipuri de comportament
economic. Aplicând analiza economică mai multor studii de caz din industria de
automobile americană s-a ajuns la concluzia că restricţiile asupra importului de
maşini (în special japoneze) măresc într-adevăr numărul de locuri de muncă în
industria producătoare de maşini indigenă şi ridică preţurile automobilelor dar,
duc la scăderea venitului naţional total. Această concluzie neaşteptată a putut fi
scoasă la iveală numai cu ajutorul analizei economice.
Latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice este studiată de
economia generală cu ajutorul analizei statistice care se bazează pe un aparat
matematic complex. Ea permite ca pe baza unui număr limitat de observaţii să se
ajungă la judecăţi pertinente cu privire la întregul fenomen sau proces. Alte
metode, tehnici şi procedee matematice aplicate la economie sunt: cercetările

6
operaţionale (teoria firelor de aşteptare, teoria jocurilor strategice, teoria uzurii
şi schimbării echipamentelor, teoria stocurilor), programarea matematică prin
minimizarea sau maximizarea unor funcţii de una sau mai multe variabile
(lineară, dinamică, stohastică), modelarea în cercetarea economică (balanţa
legăturilor între ramuri a lui Leontief din 1930) etc.
Experimentul economic joacă un rol tot mai important în studiul activităţii
economice. Se recurge deseori la experimentul controlat, care înseamnă examinarea
efectului unui factor prin modificarea lui, restul factorilor fiind menţinuţi constanţi.
Dar în economie experimentele sunt mult mai dificile decât în majoritatea ştiinţelor
deoarece economiştii nu pot măsura variabilele economice cu precizia cu care
fizicienii sau chimiştii, de exemplu, pot măsura masa, distanţa, densitatea etc. De
asemenea, e mult mai dificil de redat în laborator adevarata economie mai ales că
oamenii, principalii agenţi economici, se comportă ciudat în situaţii experimentale.
Folosind metodele şi tehnicile descrise mai sus economistul nu deţine însă
nişte arme infailibile, el fiind pasibil de a cădea în capcanele gândirii economice.
Vrând să evidenţiem şi să cuantificăm influenţa unui singur factor asupra unui
fenomen studiat (în ce proporţie preţul maşinilor influenţează volumul vânzărilor
de automobile, de exemplu), datorită multitudinii factorilor perturbatori (veniturile
consumatorilor, preţul benzinei, starea drumurilor, psihoza datorată atacurilor
teroriste), ne va fi foarte greu să păstrăm această mulţime de factori la o valoare
constantă pentru a nu influenţa rezultatul cuantificării influenţei singulare a
factorului vizat de noi.
Nereuşita în a păstra egalitatea între elemente poate fi una din capcanele
raţionamentului nostru economic.
În procesul cercetării fenomenelor şi proceselor economice, a cauzelor
lor, este important să eliminăm concluziile greşite de tipul “post-hoc” (“post-hoc,
ergo propter hoc” înseamnă în limba greacă: “după aceea). Faptul că evenimentul
“A” se produce înaintea evenimentului “B” nu dovedeşte că evenimentul “A” este
cauza apariţiei şi evoluţiei evenimentului “B”.
Este de asemenea indicat ca în procesul de investigare să nu se extindă, în
mod mecanic, constatările valabile pentru părţi ale întregului şi asupra
ansamblului (greşeala de compoziţie). Pentru exemplificare să considerăm un an
cu o recoltă de excepţie în agricultură. Producţia record nu este o garanţie că
venitul total realizat pe ansamblul agriculturii va fi mai mare decât în anul
precedent. De regulă, poate fi egal sau mai mic. Chiar dacă producţia obţinută de
fiecare fermier în parte va fi mai mare, venitul fermelor va fi mai mic decât în
anul precedent, aceasta datorită faptului că oferta mare va conduce la scăderea
preţurilor.
Subiectivismul pe care-l implicăm în studierea lumii care ne înconjoară
este cea mai adâncă capcană în studiul economiei politice deoarece, până la
urmă, felul în care percepem faptele observate depinde de „ochelarii teoretici pe
care îi purtăm”. Prizonieri ai preconcepţiilor lor teoretice pot fi şi cei ce studiază
ştiinţele exacte (se crede că însuşirea temeinică a fizicii newtoniene i-ar putea
încurca pe fizicieni în înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein). O ilustrare
şocantă a constatării de mai sus ne oferă Max Planck (laureat al premiului Nobel
pentru descoperirea teoriei revoluţionare a cuantelor): „Un nou adevăr ştiinţific
nu triumfă convingându-şi oponenţii şi făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă
pentru că oponenţii săi mor eventual şi urmează o nouă generaţie care este
familiară cu acest nou adevăr”. Deoarece cei bătrâni „ştiu” prea multe lucruri pe

7
care nu le pot uita, ştiinţa aparţine celor tineri, concluzionează Paul Samuelson.
După ce s-a studiat şi s-a învăţat un grup de principii economice realitatea este
înţeleasă într-un mod nou şi diferit. Dar, deoarece grupul de principii economice
nu este totdeauna acelaşi şi pentru că indivizii se află în stadii diferite ale
procesului de însuşire a grupului de principii, putem înţelege de ce oamenii care
trăiesc pe aceeaşi planetă au percepţii economice fundamentale diferite – de ce
unii consideră capitalismul ca fiind cel mai bun sistem, pe când alţii încă mai cred
că cel mai bun e comunismul.
Economia politică nu este o ştiinţă exactă, nesiguranţa în viaţa economică
fiind o prezenţă permanentă. Dacă acum un secol, matematicianul francez
Laplace considera că având timp şi date suficiente, cu ajutorul matematicii s-ar
putea prevedea viitorul tot atât de clar ca şi prezentul, astăzi, conştienţi, în
sfârşit, de mulţimea infinită a factorilor perturbatori s-a ajuns la concluzia că
până şi în cele mai exacte ştiinţe există o imposibilitate inerentă de previziune.
Această constatare este valabilă cu atât mai mult în ştiinţele sociale care implică
relaţii mult mai complexe şi trebuie să prevadă comportamentul uman. Unul din
primele principii care trebuie însuşite este acela că legile economice sunt
valabile în general, pentru situaţii medii şi nu pentru fiecare caz în parte. De
altfel, legea mediilor afirmă că acest comportament mediu al grupurilor va fi
mult mai uşor de prevăzut decât comportamentul indivizilor. Legile economice
pot fi definite ca relaţii esenţiale între procesele şi fenomenele economice, ca
raporturi repetabile între agenţii participanţi la activitatea economică. Ele sunt
legi probabilistice şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. De regulă,
valabilitatea lor nu apare decât ca o medie, ele înfăptuindu-se numai ca o
tendinţă dominantă.

8
 2. ECONOMIA - COMPONENTĂ A SISTEMULUI ECONOMIC

2.1 ŞTIINŢA ECONOMICĂ: DOMENIU, STRUCTURĂ GENERALĂ

Pentru a caracteriza ştiinţa economică este necesar să se facă apel la ceea

ce reprezintă ştiinţa în general şi la substanţa economiei ca realitate. In baza
acestor cunoştinţe se poate spune că ştiinţa economică studiază economia, aşa
cum biologia este ştiinţa despre procesele şi fenomenele biosferei.
De-a lungul secolelor, cunoştinţele economice au fost "integrate" în
diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politică, drept, morală). Ştiinţa
economică s-a constituit şi a primit "drept de cetate" în lumea ştiinţelor către
sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când capitalismul s-a dezvoltat şi s-a
consolidat în ţările vest-europene. Constituirea ştiinţei economice a fost
rezultatul efortului creator specializat, de pionierat, al fondatori lor acesteia (A.
Smith, D. Ricardo, JB. Say, W. Petty, K. Marx), deveniţi ulterior clasicii acestei
ştiinţe. Iniţial, noua ştiinţă a fost denumită economie politică.
Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin al
său "Tratat de economie politică" (1615). Acest termen provine de la trei cuvinte
de origine greacă: oikos (gospodărie, gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis
(oraşe, cetate). În traducere liberă, economia politică semnifică regulile (legea)
de gospodărire a societăţii.
Treptat, ştiinţa economică s-a diversificat, astfel încât a devenit improprie
folosirea termenului de economie politică pentru a desemna ştiinţa economică în
totalitatea el.
Eforturile specialiştilor - economişti, epistemologi în direcţia aprofundării
înţelegerii economiei ca acţiune socială specifică, respectiv procesul fără sfârşit
al creării, perfecţionării şi reconsiderării structurilor analitice de cercetare s-au
concretizat în apariţia unor noi şi noi ştiinţe economice autonome. In anumite
momente ale evoluţiei procesului arătat, s-au impus anumite situaţii clasice,
caracterizate printr-o consolidare a nucleului dur al ştiinţei economice, printr-o
mai bună coordonare şi o nouă sinteză a progreselor ştiinţifice în domeniu până
la momentul respectiv.
Economia - componentă a sistemului
economic

Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de Ştiinţa economică

Montchrestien, prin al său "Tratat de economie s-a constituit şi a
De-a lungul primit "drept de
politică" (1615). Acest termen provine de la trei
secolelor, cetate" în lumea
cuvinte de origine greacă: oikos (gospodărie,
cunoştinţele ştiinţelor către
gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis (oraşe,
economice au sfârşitul secolului
cetate). În traducere liberă, economia politică
fost al XVIII-lea, atunci
semnifică regulile (legea) de gospodărire a
"integrate" în când capitalismul
societăţii.
diferite alte s-a dezvoltat şi s-a
sisteme de consolidat în ţările
gândire (în Economia elaborează, gestionează şi vest-europene
filozofie, foloseşte atât concepte şi legi riguroase care
politică, drept,
pot fi testate prin raportare la realitatea
morală)
economică evidentă (empirică), cât şi judecăţi
de valoare prin care actele şi faptele
economice sunt apreciate

In prezent, ştiinţa economică constă într-un

sistem de ştiinţe autonomizate, toate
acestea având ca domeniu de cercetare
economia în ansamblul ei, complexă,
dinamică şi în continuă diversificare

Figura 1:Principalele etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice

9
 Ca urmare, în prezent, ştiinţa economică constă într-un sistem de ştiinţe
autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în
ansamblul ei, complexă, dinamică şi în continuă diversificare.
Economia elaborează, gestionează şi foloseşte atât concepte şi legi
riguroase care pot fi testate prin raportare la realitatea economică evidentă
(empirică), cât şi judecăţi de valoare prin care actele şi faptele economice sunt
apreciate. Cunoştinţele economice, teoriile şi doctrinele economice corecte au un
mare rol transformator, "chiar mai mare decât instituţiile existente".
De regulă, specialiştii în domeniu delimitează patru etape ale evoluţiei
gândirii şi ştiinţei economice, dominate de situaţiile clasice corespunzătoare.
Acestea au fost încadrate în anumite orizonturi de timp.
a) Prima etapă in evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în
gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa ,,Avuţia
naţiunilor" (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De
aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era
cunoscută sub denumirea de economie politică. De o deosebită importanţă au
fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au
efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum
sunt: W. Petty cu a sa "Aritmetică politică", F. Quesnay, cu faimosul său "Tablou
economic".
b) A doua perioadă În evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se
încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă este dominantă şi
ilustrată de David Ricardo, cu lucrarea sa devenită clasică "Despre principiile
economiei politice şi ale impunerii" (1817); de Thomas Malthus ("Eseu asupra
principiului populaţiei" - 1798 şi ,,Principii ale economiei politice" - 1820); de
lohn S. Mill ("Despre definiţia economiei politice şi metoda ei caracteristică de
investigaţie" - 1836 şi "Principiile economiei politice"1848).
În această etapă a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator
de nouă şcoală economică, respectiv un nou curent de gândire economică. Opera
sa fundamentală este "Capitalul", cu cele trei volume ale acestuia (volumul 1 -
1867, volumul II - 1885 şi volumul III -1893).
c) A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului al XIX-lea şi
marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de
timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane (w. Roscher,
G. Schmoller şi îndeosebi F. List). Lucrarae lui Fr. List "Sistem naţional de
economie politică" (1841) a deschis noi linii de abordare şi analiză a economiei
în general. În această perioadă s-au impus şi marginaliştii vienezi, specialişti în
teoria valorii şi a distribuţiei (E. Menger, E. Băhm-Bawerk, F. von Wieser). Un loc
aparte au ocupat următorii economişti: Leon Walras ("Elemente de economie
politică pură" - 1877); Vilfredo Pareto ("Manual de economie politică" - 1906);
Alfred Marshall (,,Principii ale economiei politice" -1890 şi ,,Banii, creditul şi
comerţul" -1923).
d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între
anii '30 si anii sfârşitul secolului al XX-lea, cu continuare în secolul XXI.

2.2 ABORDĂRI ALE ECONOMIEI: MICRO ŞI MACROECONOMICĂ;

POZITIVĂ ŞI NORMATIVĂ

Ţinând seama de obiectivul general al disciplinei, ne vom limita la

caracterizarea acelor ştiinţe economice care se delimitează după nivelul de
structurare a activităţilor economice contemporane: microeconomie si
macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a economiei care studiază unităţile
economice individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării

10
individuale, firme, bănci, administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste
unităţi elementare.
Domeniile prioritare ale micro economiei sunt următoarele: deciziile
întreprinzătorilor, ale unităţilor ce susţin oferta de bunuri; alegerile
consumatorilor raţionali; funcţionarea diferitelor tipuri de pieţe, ca relaţii
specifice între vânzători şi cumpărători; eşecul pieţelor; remunerarea factorilor
de producţie.
Macroeconomia este acea ramură a economiei care cercetează mărimile
globale dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele de diferitele
variabile globale ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.
Dintre mărimile agregate contemporane, cele mai semnificative sunt:
cererea globală, oferta globală, indicele general al preţurilor; venitul naţional;
şomajul; inflaţia; deficitul bugetar; soldul balanţei de plăţi externe şi datoria
externă etc.
Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui
să rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază în
maniere diferite problemele pe care le gestionează.
Din acest punct de vedere, există: economie pozitivă şi economie
normativă.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se
poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen),
dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-
ştiinţifice, politice, culturale etc.
Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează
dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice.
Economia pozitivă se foloseşte de concepte, instrumente şi tehnici prin
care faptele şi actele economice sunt cercetate, apreciate şi ordonate pentru a se
găsi regulile (legile) desÎaşurării lor în timp şi spaţiu, în prezent şi în perspectivă.

Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării

unei unităţi benefice între mediul economic şi cel natural, între eficienţa
economică şi echitatea socială, între interesele colectivități umane pe termen
scurt şi cele pe termen lung etc. Economia normativă operează cu judecăţi de
valoare, cu aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui facut pentru ca procesele economico-sociale să se
încadreze în normalitate. Teoreticienii, metodologii, epistemologii în domeniu
apreciază că există câteva principii, idei călăuzitoare ce caracterizează ştiinţa
economică contemporană, predarea şi însuşirea economiei fiind obligate să se
raporteze la acestea.

11
 3. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ECONOMIEI CU PIAŢĂ
CONCURENŢIALĂ

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind

în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi satisfacerea lor prin
intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-
a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a
nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb.

3.1 CARACTERISTICI ALE ECONOMIEI NATURALE

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin
autoconsum, fie prin schimb, apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite
satisfacerea directă a unor nevoi de viaţă ale oamenilor) şi autoconsum interme-
diar (când bunurile pe care le obţine, producătorul le utilizează pentru
producerea altor bunuri). Un producător de legume realizează autoconsum final
pe seama legume lor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în
folosirea legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate
propriului consum.
Pe baza unor evaluări, se poate aprecia că economia naturală a fost
preponderentă până ia Prima Revoluţie industrială. Astfel, după Fernand
Braudef, în secolul ai XIV-lea, din populaţia regiunii mediterane, de aproximativ
60-70 de milioane de oameni, circa 90% trăia din munca, pământului, iar 60-
70% din producţia întregii regiuni nu ajungea pe piaţă (deci era destinată
autoconsumului). Preponderenţa economiei naturale era evidentă deci în această
zonă relativ dezvoltată din punct de vedere economic, cu numeroase racordări la
schimburile "internaţionale" ale vremii. Cât priveşte alte regiuni ale Europei,
dimensiunile economiei naturale erau şi mai extinse.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de
dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare
(biologice) fiind preponderente.

12
 Caracterizare generală
a economiei cu piaţă
concurenţială
Schimbul înseamnă înstrăinarea
rezultatelor propriei activităţi, primind în
compensaţie alte bunuri necesare,

Satisfacerea trebuinţelor prin

autoconsum şi satisfacerea lor prin
intermediul schimbului au coexistat şi
coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele
s-a modificat în favoarea schimbului

economia
Celor două modalităţi de satisfacere a naturală
nevoilor le corespund două forme diferite
de organizare şi desfăşurare a activităţii
economia de
schimb
Figura 2: Caracterizare generală a economiei cu piaţă concurenţială

3.2 CARACTERISTICI GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi

economie de schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au
intercondiţionat.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea
economiei de schimb pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de
satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei,
inaugurată de Prima Revoluţie Industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice În care bunurile se produc În vederea vânzării, obţinându-
se În schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile
contemporane funcţionează ca economii de schimb.

Caracteristici ale economiei de schimb, pot fi considerate:

- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri;
- autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
- piaţa este instituţia economică centrală;
- monetarizarea economiei;
- legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă;
- bunurile economice îmbracă forma de marfă.

13
 specializarea agenţilor economici în
obţinerea anumitor bunuri

autonomia şi independenţa
economică a agenţilor
economici

piaţa este instituţia economică

centrală

monetarizarea economiei

legăturile economice dintre

agenţi se desfăşoară sub forma Caracteristici ale economiei de
tranzacţiilor bilaterale de piaţă schimb pot fi considerate

bunurile economice îmbracă

forma de marfă
Figura 3: Caracteristici ale economiei de schimb

a) Specializarea agenţilor economici. Economia de schimb are la bază

diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi: pe
profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial. Specializarea este o formă a
diviziunii muncii, amploarea acesteia fiind determinată de dimensiunile pieţei şi
gradul de diversificare a nevoilor.
Originea diviziunii muncii rezidă în dorinţă naturală a oamenilor de a-şi
satisface mai bine trebuinţele. Prin specializare şi recurgerea la schimb, fiecare
are posibilitate a să obţină mai mult faţă de situaţia când produce singur întreaga
gamă de bunuri necesare existenţei. Specializarea agenţilor economici într-un
anumit domeniu concret poate avea numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa,
întâmplarea, experienţa ş.a.
Dar, pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în
ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de
activitate are la bază' interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în
raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază,
conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) În raport cu alţii dacă

obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic În raport cu al
celorlalţi.
Orice decizie şi orice acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unor
alternative (alegeri) sunt guvernate de principiul avantajului comparativ.
Pentru evidenţierea acestui principiu în planul specializării să pornim de la
premisa simplificată că într-o comunitate există trei grupe de producători - A, B,
C care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca mărime şi identice ca structură.
Datorită unor abilităţi şi condiţii specifice, fiecare producător ar putea obţine
bunurile x şi y după cum urmează:
- producătorul A: 10x sau 5y sau orice combinaţie liniară intermediară;
- producătorul B: 4x sau 4y sau orice combinaţie liniară intermediară;
- producătorul C: 2x sau 3y sau orice combinaţie liniară intermediară.

14
 Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut
în raport cu ceilalţi.
Specializarea fundamentată economic generează atât sporirea rezultatelor
obţinute cu un efort dat, cât şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor
economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente
de ale celorlalţi. Specializarea este forţa coeziunii unei economii.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al
altuia se modifică şi ca urmare are loc adaptarea permanentă la condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului în care ei acţionează, specializarea rămâne prima
condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului
economic.

b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici.

Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii
economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la
bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului
economic izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport cu
o formă sau alta de proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare
când agentul economic decide în mod direct sau prin reprezentanţi în virtutea
atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea
(sau administrarea) şi uzufructul.
În timp, amploarea şi ponderea diferitelor forme ale proprietăţii particulare s-au
modificat. Sensul acestor schimbări îl constituie reducerea relativă a proprietăţii
particulare individuale şi creşterea absolută şi relativă a celei asociative sub forma
societăţilor de capitaluri, pe acţiuni. Asemenea schimbări nu infirmă adevărul că
baza deplinei autonomii a agentilor economici rămâne proprietatea particulară.
În orice economie, alături de proprietatea particulară există - în proporţii diferite
- şi proprietatea publică, al cărei subiect este organizaţia statală (statul central,
administratiile statale şi cele locale). În această formă de proprietate, agentul
economic nemijlocit, cel care exercită actele de producţie, schimb etc., are o
autonomie mai re strânsă, care se exercită la două niveluri: deciziile strategice şi
cele de importanţă deosebită sunt atribute ale organizaţiei statale; agentul
economic nemijlocit are doar autonomie operativă, a cărei amploare depinde de
reglementările legislative specifice fiecărei ţări şi etape.

c) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei.

Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este
dependent de bunuri fumizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind
destinate schimbului.
Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de
consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. Intre
producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbulpiaţa.
Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă
economică.

15
 3.3 MODELE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care "acoperă"

majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi indivizibil, ci se
prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale,
concret istorice, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Peste elementele
particulare, specifice unei ţări sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri
(modele) de economie de piaţă reală.
In majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor economiilor de piaţă,
delimitarea acestora se face în raport cu unele criterii:
- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau, dimpotrivă,
se implică în aceste mecamsme;
- modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin
proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi de credit,
subvenţii sau comenzi publice etc.);

a) Modelul neoamerican de economie de piaţă

Trăsăturile ale modelului (tipului) neoamerican sunt:
Sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi
are tendinţă de reducere; piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la
producător la consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile
pieţei; baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile
adoptate prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar)
imediat (pe termen scurt); preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile)
depind în măsură determinantă de condiţiile aleatorii ale pieţei; fiscalitatea este
redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă
(cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală); întreprinderea, ca centru al
deciziilor economice, este considerată bun comercial ca oricare altul; piaţa
financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv de barometru al activităţii
economice în raport cu alte forme de piaţă; mobilitate ridicată şi în timp scurt în
ierarhia economico-sociaIă; clasă mijlocie (familii care deţin venituri aflate în
jurul mediei sociale) relativ redusă (50% în SUA); un sistem de învăţământ
elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei; politici economice şi sistem
de valori care încurajează consumul; grad redus de securitate economică faţă de
riscuri (şomaj, boală, sărăcie), problema protecţiei faţă de acestea fiind o
chestiune mai ales individuală sau cel mult de caritate (excepţie face Marea
Britanie).

b) Modelul european de economie de piaţă (economie de piaţă socială)

Este inspirat din filosofia liberalismului şi se bazează pe câteva principii
de bază: mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia trebuie să i
se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte
preţurile şi salariile; mecanismele pieţei nu pot însă să determine singure
ansamblul vieţii sociale, şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un
imperativ social postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie statul; statul este
apărătorul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali
intervenţionismul statal şi dirijismul sunt compatibile doar în măsura în care nu

16
provoacă distorsiuni concurenţei şi asigură depăşirea unor momente dificile de
restructurare economică.
Pe baza acestor principii în mecanismul de funcţionare sunt identificate o
serie de trăsături, printre care:
• majoritatea bunurilor economice îmbracă formă de marfă, dar consumul unei
părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;

3.4 INDICATORUL DEZVOLTĂRII UMANE

Indicatorul dezvoltării umane (IDU), atât economic, cât şi social, se

calculează prin luarea în considerare a trei indicatori parţiali.
Pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică a ţărilor şi plasarea lor pe
treptele scării ierarhice mondiale, multă vreme s-a folosit un singur indicator, şi
anume venitul pe locuitor, exprimat uneori în PNB, iar alteori în PIB. Aşa cum se
poate observa şi din tabelul alăturat, la nivel mondial, decalajele economice
dintre state sunt foarte ridicate.

Tabel 1: Venitul naţional brut pe cap de locuitor ($)

Tara 2001 2002 2003

Bulgaria 1,680 1,790 2,130
Germania 23,670 22,860 25,270
Japonia 35,780 33,660 34,180
România 1,740 1,910 2,260
SUA 34,760 35,430 37,870

Sursa: Baza de date World Development Indicators.

Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit unilateral, şi în consecinţă

insuficient, nivelurile de dezvoltare, realizate fiind măsurate şi apreciate numai
prin prisma' indicatorilor valori ci cantitativi menţionaţi şi în strânsă legătură cu
volumul producţiei de oţel, de energie, produse chimice, cereale, îmbrăcăminte,
încălţăminte etc., făcându-se abstracţie de celelalte trebuinţe calitative ale vieţii
complexe a omului.
Pe de altă parte, indicatorii valori ci menţionaţi, în condiţiile actuale de
formare a preţurilor la sursele de energie şi materii prime rare, preţuri ce nu
reflectă cheltuielile efective de producţie, propulsează ţările în curs de
dezvoltare aproape de nivelul ţărilor dezvoltate, fără însă a avea acelaşi impact
asupra nivelului de trai ca în aceste din urmă ţări.
De exemplu, PIB pe locuitor al Kuweitului se află în rând cu cel al multor
ţări dezvoltate, dar, în ceea ce priveşte alte aspecte ale vieţii oamenilor, raportul
este invers, în favoarea ţărilor dezvoltate.
Specialiştii PNUD nu s-au limitat la declaraţii de principiu, ci au elaborat, folosind
date şi de la alte organisme ONU, instrumente operaţionale ştiinţifice, de natură a
măsura dezvoltarea umană din diferite ţări şi a construi un tablou la scară
globală, mondială, apt să dea la iveală discrepanţa izbitoare dintre ţări şi să
permită comparaţii internaţionale utile.

17
 Noul indicator elaborat şi introdus de PNUD pentru măsurarea dezvoltării
economice, cu luarea în considerare a efectului său uman, este un indicator com-
plex, integrator al următoarelor trei componente de bază:
1) longevitatea, exprimată în speranţa medie de viaţă la naştere, care
sintetizează influenţa a numeroşi factori, cum sunt evoluţia stării de sănătate a
indivizilor, alimentaţia lor, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.;
2) nivelul de educaţie, ce reflectă cuantumul de cunoştinţe de care dispun
indivizii, deprinderi le şi capacitatea lor de a comunica şi a participa la activităţile
economice şi sociale. Nivelul de educaţie se măsoară cu ajutorul datelor privind
proporţia adulţilor ştiutori de carte şi a celor care urmează efectiv învăţământul
de toate gradele (procentul de şcolarizare);
3) standardul de viaţă, exprimat prin PIB pe locuitor, calculat în termeni
comparabili, indicând mărimea medie a resurselor la care cetăţenii au acces
pentru a satisface nevoile unui trai decent. Cu alte cuvinte, IDU reprezintă
rezultanta principalilor factori de ordin economic, formativ-cognitiv şi de
distribuţie socială a bunurilor şi serviciilor produse, care contribuie la ceea ce se
înţelege prin noţiunea de dezvoltare umană şi influenţează hotărâtor condiţia
omului.
Pe măsura elaborării rapoartelor PNUD cu privire la dezvoltarea umană
din 1990 şi până în prezent, autorii şi-au perfecţionat metodologiile de calcul,
sporind în acest fel valoarea ştiinţifică a lucrărilor, iar în documentul pe 1995 au
pus accentul pe coordonarea şi armonizarea datelor din raport cu indicatorii din
alte surse internaţionale.
Calculat pentru fiecare ţară în parte, IDU se poate situa pe o scară de
mărimi care se întind pe o plajă de la 0,200 până la 1,000. Pentru construirea
indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori (plafoane) minime şi maxime fixe
pentru fiecare dintre cele trei componente. Aceste valori sunt:
speranţa de viaţă la naştere: 25 şi, respectiv, 85 de ani;
gradul de alfabetizare a adulţilor: 0% şi 100%;
gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele: 0% şi 100%;
standardul de viaţă (PPP/locuitor): 100 PPP şi, respectiv, 40.000$.
Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie
aritmetică a sumelor celor trei indici: al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real
corectat/locuitor (PPP).

PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei naţionale

raportate la puterea de cumpărare a unui dolar în Statele Unite ale
Americii.

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană exprimat prin IDU, ţările

sunt clasificate în trei mari grupe, şi anume:
a) ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal cu 0,800 sau
superior acestui prag (până în prezent nici o ţară nu a atins plafonul maxim de
1,000);
b) ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între 0,500 şi 0,799;
c) ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU este inferior pragului de
0,500.

18
Din tabelul alăturat se poate observa că există o strânsă legătură între indicele
dezvoltării umane şi PIB/ locuitor. Cu alte cuvinte, ţările care înregistrează valori
ridicate ale PIB/locuitor au şi un IDU ridicat.
Conform "Raportului PNUD pe anul 2002 privind dezvoltarea umană", prima
grupă din această clasificare cuprindea 53 de ţări, cea de-a doua 84, iar a treia 36
de ţări. Situaţia s-a schimbat însă în raportul din 2004 astfel:
1. prima grupă (ţări cu dezvoltare umană ridicată) cuprinde 55 de ţări;
2. a doua grupă (ţări cu dezvoltare umană medie) cuprinde 86 de ţări;
3. cea de-a treia grupă (ţări cu dezvoltare umană slabă) cuprinde 36 de ţări.
În ceea ce priveşte ţara noastră, potrivit datelor din 2004, aceasta se
situează tocmai pe locul 69 la IDU, faţă de anul 2002, an în care se situa pe locul
63.
În afara celor doi indicatori principali de evaluare a dezvoltării menţionaţi
mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o seamă de indicatori suplimentari:
indicatorul sărăciei umane, cu o variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi
alta pentru ţările avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în
fine, indicatorul participării femeii la viaţa socială.

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie aritmetică a

sumelor celor trei indici: al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real corectat/locuitor
(PPP)
PPP reprezintă
ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror
paritatea puterii de
IDU este egal cu 0,800 sau superior acestui
cumpărare a monedei
prag (până în prezent nici o ţară nu a atins
naţionale raportate la
plafonul maxim de 1,000)
puterea de cumpărare a
unui dolar în Statele ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU
Unite ale Americii cuprins între 0,500 şi 0,799

În funcţie de nivelul lor de ţări cu dezvoltare umana slabă, al căror IDU

dezvoltare umană exprimat este inferior pragului de 0,500
prin IDU, ţările sunt
clasificate în trei mari grupe,
şi anume:
În afara celor doi indicatori principali de evaluare a dezvoltării
menţionaţi mai sus, în ultimul timp sunt utilizaţi şi o seamă de
indicatori suplimentari: indicatorul sărăciei umane, cu o
variantă pentru ţările în curs de dezvoltare şi alta pentru ţările
avansate, indicatorul inegalităţilor sociologice dintre sexe şi, în
fine, indicatorul participării femeii la viaţa socială

Figura 4: Indicatori de evaluare a dezvoltării.

19
 4. TEORIA CONSUMATORULUI

Cererea este unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea

mecanismelor pieţei. Pentru a facilita fundamentarea deciziilor legate de cerere
este necesară prezentarea unor elemente semnificative pentru analiza
comportamentului consumatorului.
Fiecare bun are menirea de a satisface o anumită necesitate. Capacitatea
bunului de a satisface o necesitate oarecare poarta numele de utilitate a bunului.
Modelul de analiză a comportamentului consumatorului porneşte de la
definirea funcţiei-obiectiv: satisfacerea maxim posibilă a nevoilor (altfel spus,
maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor)1. Aceasta se traduce
prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să o obţină prin
consumul diverselor bunuri sau servicii. In economie, satisfacţia scontată a se
obţine prin consum este desemnată prin termenul generic de utilitate.
Delimitarea noţiunii de utilitate economică.
Măsurarea utilităţii
Nu este recomandabil să se confunde definiţia utilităţii în sens economic
cu cea din viaţa de zi cu zi .
• utilitatea în sens economic este legată de relaţia de non posesie. În viaţa
de zi cu zi, noţiunea de utilitate se referă la folosul pe care ni-l aduc diferitele
bunuri. Această noţiune are un caracter prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui
bun diferă de la un individ la altul şi, chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ, în
raport cu condiţiile spaţio-temporale care îi influenţează comportamentul.
Fiind o noţiune subiectivă, utilitate a este, în acelaşi timp, nu numai dificil
de definit, ci şi dificil de măsurat. În teoria economică există două accepţiuni
diferite ale măsurării utilităţii:
• accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze consumate i se
poate ataşa un număr (cardinal) ca măsură a utilităţii. Această manieră de
abordare aparţine, în special, gândirii economice a secolului al XIX-lea, în rândul
căreia se pot evidenţia contribuţiile unor autori ca Jevons, Menger, Walras;
• accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu
precizie. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt, nici nu este important să
măsurăm utilitatea, în condiţiile în care ceea ce ne interesează este, practic,
ierarhizarea (ordonarea) preferinţelor în raport cu nivelul satisfacţiei totale
scontate a se obţine. Această manieră de abordare este predilectă în concepţia
neoclasică, contribuţii de marcă în acest sens având V. Pareto, J.R. Hicks, R. Allen.
Analiza economică a comportamentului consumatorului face necesară nu
numai delimitarea sensului economic al noţiunii de utilitate, ci şi operarea unor
alte delimitări conceptuale. In acest sens, în teoria şi practica economică se
operează cu conceptele de utilitate totală şi, respectiv, de utilitate marginală.
Ambele noţiuni arată, în esenţă, dependenţa specifică a gradului de satisfacere a
nevoilor de cantitatea (doza) consumată dintr-un anumit bun.
Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator scontează că o va
putea obţine prin consumul diverselor bunuri trebuie ca venitul disponibil al
consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru

1
Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte de baza,modele
matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP TEHNOPRESS, Iasi, 2005.

20
procurarea fiecărui bun cumpărat să conducă la aceeaşi satisfacţie suplimentară
(utilitate marginală). În literatura de specialitate, acest enunt desemnează regula
de maximizare a utilităţii. În virtutea acestei reguli, rezultă că alegerile
consumatorilor sunt legate şi de cantitatea de masă monetară (exprimată în
diverse unităţi monetare) la care o persoană este dispusă să renunţe pentru a
obţine doze suplimentare dintr-un anumit bun. Consumatorul raţional trebuie să
compare utilitate a suplimentară cu costurile suplimentare.

4.1 PREFERINŢELE CONSUMATORULUI

Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit

predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca atare, preferinţele vor fi diferite atât de la
individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi individ, în condiţii spaţio-tem-
porale diferite. Practic, preferinţele se manifestă diferit în raport cu nivelul
utilităţii totale. Satisfacerea diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe
ori, în evidenţă caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu
toate acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup social
legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru anumite bunuri sau
servicii.
Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii, obiceiuri,
cutume, care depind de specificitatea unui anumit areal geografic sau de factori
de natură psihosocială complexă care interferează cu gradul de cultură şi
civilizaţie al unui grup social.
Alegerea de către consumator a unei combinaţii din mulţimea
combinaţiilor de bunuri accesibile (admise) depinde de gusturile şi obiceiurile
sale.

De exemplu, la analiza a două combinaţii de bunuri X = (x1, x2, …xn) şi Y =

(y1, y2, …yn), consumatorul face unul dintre raţionamentele următoare2:

• Combinaţia „X”este preferată;

• Combinaţia „Y”este preferată;
• Combinaţiile „X”şi „Y” sunt la fel de mult preferate
(echivalente, la valoare egală, la fel de utile)

Astfel, pe mulţimea bunurilor, se defineşte următoarea relaţie de

preferinţă: „mai preferat decât” sau „de valoare egală”. Aceasta este una dintre
noţiunile microeconomice contemporane.
Satisfacţia consumatorului este în conexiune directă cu utilitatea sau
inutilitatea unui produs. Utilitatea unui produs are însă şi o puternică
încărcătură subiectivă, care influenţează în mod diferit şi relativ consumatorii.
Diversitatea nevoilor de consum pune astfel în evidenţă marea diversitate
a preferinţelor oamenilor şi implicit varietatea modelelor de consum3.

2
Cristina Maria Stoica, Modelarea comportamentului consumatorului – concepte de baza,modele
matematice specifice, dinamica consumului, Editura ETP TEHNOPRESS, Iaşi, 2005.
3
Nasta Vasilescu, Modelarea fenomenelor de piaţă, Editura Politică, Bucureşti, 1977.

21
 În explicarea gradului de relativitate a utilităţii şi a comportamentului
diferit al consumatorilor în procesul de consum, un rol important îl joacă
utilităţile marginale ale bunurilor.
La un consum succesiv, consumatorul este supus acţiunii legii descreşterii
utilităţii marginale. Conform acesteia, la fiecare unitate de produs consumată
suplimentar, utilitatea derivată, care maximizează satisfacţia consumatorului,
descreşte până la anulare, când utilitatea marginală este 0.
Există la orice produs un punct cantitativ care, odată atins, maximizează
satisfacţia consumatorului. Continuarea consumului după acel segment
cantitativ, va aduce o scădere treptată a satisfacţiei, până la atingerea unui nivel
limită, echivalent cu insatisfacţia.
Pentru a asigura o sincronizare metodologica în analiza
comportamentului consumatorului, în literatura de specialitate se utilizează
modelul hărţii curbelor de indiferenţă, ca manieră de explicitare grafică cu mare
putere de sugestie în descrierea preferinţelor oamenilor. Astfel, de exemplu,
foamea ca nevoie existenţială primară se manifestă diferit nu numai de la un
individ la altul, dar şi pentru unul şi acelaşi individ. Dacă, la un moment dat, ne
este foame şi mâncăm, sesizăm instalarea saţietăţii (caracterul cvasisaturabil al
nevoilor). Aceasta nu va însemna însă că nu ne va mai fi foame niciodată
(caracterul cvasirepetabil al nevoilor de consum). Pe de altă parte, se poate lesne
observa, în viaţa de zi cu zi, că şi foamea se manifestă diferit în anumite condiţii
spaţio-temporale. Într-un fel ne vom satisface foamea mâncând într-o pauză
între două cursuri sau seminarii, în alt fel mâncând duminica acasă cu toată
familia şi în cu totul alt mod la o recepţie sau la o masă festivă. Dar într-un fel se
mănâncă la Polul Nord şi în cu totul alt mod la Ecuator. Într-un fel se
sărbătoreşte Paştele la catolici şi ortodocşi şi altfel la evrei şi la alte religii (şi de
aici o mare diversitate culinară, cu prezenţa unor elemente cvasicomune pentru
anumite religii sau zone ale lumii). Şi dacă tot am menţionat foamea şi predilecţia
pentru diferite modele de consum, în raport cu o paletă largă de factori de natură
complexă, merită menţionat că, de exemplu, în cazul preoţilor budişti - care se
mulţumesc cu puţin orez, fiind mult mai mult interesaţi de timpul acordat
meditaţiei - resursele necesare pentru pregătirea mâncării nici nu mai apar ca
resurse rare. În acest mod, în cazul acestui model cultural, chiar percepţia legată
de satisfacerea acestei nevoi elementare - hrana - este cu totul alta. De altfel,
nevoia de hrană este, în exemplele date, de cu totul alt tip (serbarea Paştelui, de
exemplu, nu se face neapărat pentru a se satisface foamea, iar bolul de orez al
preotului budist oferă o cu totul altă imagine a nevoii de hrană).

Figura 5:Harta curbelor de indiferenţă convexe la origine

22
 În general, dacă un individ este interesat atât de dobândire a bunului x,
cât şi de cea a bunului y, atunci aceste preferinţe se ilustrează grafic apelând la
un set de curbe de indiferenţă convexe la origine de tipul celui descris în figura 1.
Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă
care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri sau servicii.
Principalele proprietăţi care se pot pune în evidenţă pe acest model
general sunt următoarele:
a. Se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă, care sugerează că
preferinţele unui individ sunt virtual nelimitate. Intre acestea se poate însă
stabili o anumită ierarhie în raport cu utilitatea totală. Astfel, dacă considerăm,
de exemplu, combinaţia A situată pe curba de indiferenţă u având un nivel de
utilitate totală de V, atunci spunem că această combinaţie se află într-o relaţie de
indiferenţă cu orice altă combinaţie situată pe aceeaşi curbă de indiferenţă u) (să
luăm, de exemplu, combinaţia B, al cărei nivel de utilitate totală va fi tot VJ
Aplicând ad literam definiţia curbei de indiferenţă şi utilizând notaţiile
internaţionale aferente, vom avea

A=B dacă V(A)=V(B)=V1• V2

În schimb, dacă vom avea o combinaţie C situată pe o altă curbă de

indiferenţă u2 având un nivel de utilitate totală superior (V2> V1), atunci vom
spune că, de exemplu, combinaţia C este strict preferată combinaţiei A şi vom
avea

Max Curbele C > A dacă U(C) > V(A), adică dacă V2 > V1.

b. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată, pentru că, de fapt,

modelul este prin construcţie elaborat astfel încât să ilustreze diversele
preferinţe ale consumatorilor.
c. Panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală de substituţie a
bunurilor. Acest indicator se defineşte ca o derivată de ordinul întâi.
Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de rată marginală de
substituţie este de prag până la care se justifică să se facă substituţia bunurilor .
Consumatorii au deci preferinţe diferite care sunt ierarhizate în raport cu
nivelul utilităţii totale.
La baza modelului de comportare a consumatorilor se află ipoteza că
fiecare dintre ei, alegând combinaţia de bunuri la preţurile indicate şi cu
veniturile disponibile, tinde să maximizeze nivelul satisfacerii necesităţilor sale.
Deoarece preferinţa consumatorului în spaţiul combinaţiilor de bunuri se
exprimă prin funcţia scop „U(x)”, modelul alegerii bunurilor de către un
consumator are următoare formă matematică:
U(x) = u(x1, x2, …xn) max
În acest caz, se admite că alegerea bunurilor de către consumator să fie
limitată de mărimea venitului. În realitate, alegerea poate fi influenţată şi de alţi
factori, de exemplu, de deficitul unor bunuri.

23
 4.2 TIPURI DE PREFERINŢE ALE CONSUMATORULUI

Este necesar sa urmărim câteva tipuri de preferinţe şi funcţiile de

utilitate care le corespund:
- Substituibilitate perfectă – două bunuri sunt perfect substituibile
în consum, în condiţiile în care, rata marginală de utilitate este constantă.
- Complementaritate perfectă – se referă la bunurile care sunt
consumate împreună, în proporţii fixe.

- Bunuri indezirabile – se referă la acele bunuri pe care

consumatorul nu le doreşte. Satisfacţia sau utilitatea consumului creşte in
cazul în care, cantitatea din bunul respectiv scade.

- Bunuri neutre – sunt acele bunuri pentru care consumatorul nu

manifestă nici-o preocupare,iar utilitatea consumului său nu se modifică în
cazul în care, cantitatea din bunul respectiv oscilează.

- Preferinţe normale – unde se pot identifica mai multe ipostaze

care definesc preferinţele fundamentale în funcţie de utilitate.

a. Consumatorul preferă să consume mai mult decât mai puţin,

respectiv, toate bunurile din panelul său de consum sunt bunuri dezirabile.
Această teorie aste cunoscută sub numele de monotonia preferinţelor. În
această situaţie trebuie luat în consideraţie fenomenul saturaţiei.

b. Consumatorul alege cele mai bune grupe de produse pe care le

poate achiziţiona cu venitul de care dispune. Această este o alegere optimală,
a consumatorului.

4.3 CONSTRÂNGEREA BUGETARĂ. LINIA BUGETULUI

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor

bunurilor pe care un consumator poate să-şi permită să le consume, în limita
venitului de care dispune (V) şi în raport cu preţurile practicate, la un moment
dat, pe piaţă (de exemplu, Px şi, respectiv, Py - preţurile bunurilor X şi Y).

Ansamblul combinaţiilor care îndeplinesc condiţia

Px+Py<V

constituie setul combinaţiilor posibile.

Atunci când consumatorul foloseşte întreg venitul disponibil pentru
procurarea bunurilor, descriem linia bugetului.

Ecuaţia liniei bugetului este de tipul

V=XPx+YPy

24
 Pentru a transpune în formă grafică această ecuaţie sugerăm parcurgerea
următorilor paşi iterativi:
• pas 1. Determinarea punctelor de intersecţie ale celor două axe. Vom
avea astfel
X*=V/Px,

Y*=V/Py,

unde:

X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul X în

limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului X;

y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul Y în

limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului Y.

• pas 2. Se stabileşte panta liniei bugetului. În acest sens se remarcă faptul

că ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă astfel încât să ajungem la o
ecuaţie de tipul Y = f(x).

Vom avea

Y = V /Py - X Px/Py

Se remarcă faptul că panta liniei bugetului este derivata de ordinul întâi,

adică este - Px/Py.

În concluzie, panta liniei bugetului este dată de raportul preţurilor celor

două bunuri.

4.4 SURPLUSUL CONSUMATORULUI

În viaţa de zi cu zi ne place adesea să ne ducem la piaţă şi să. negociem

preţul, încercând să obţinem un preţ mai mic, nu numai comparativ cu ceea ce ne
cere ofertantul, dar chiar în raport cu suma pe care noi am alocat-o ca disponibilă
pentru acea cumpărătură. Cu alte cuvinte, suntem chiar satisfăcuţi atunci când, la
piaţă cu sau fără negociere - preţul real practicat pentru un bun este mai mic
decât suma pe care noi eram dispuşi să o plătim.
Una dintre implicaţiile teoriei utilităţii marginale este aceea că, de regulă,
atribuim lucrurilor pe care le cumpărăm o valoare totală mai mare decât
valoarea pe care o plătim propriu-zis pe piaţă, la un moment dat. Oamenii pot
chiar câştiga dacă se specializează în producerea acelor bunuri pentru care ei au
un avantaj comparativ şi dacă intră apoi în relaţii de schimb unii cu alţii pentru a-
şi procura celelalte bunuri. Teoria utilităţii marginale ne oferă o cale de
comensurare a câştigului potenţial obţinut prin schimb.

25
 5. TEORIA PRODUCĂTORULUI

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este

posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice,
combină şi utilizează eficient factorii de producţie. Abilitatea întreprinzătorilor
permite alegerea celei mai favorabile alternative de combinare a factorilor de
producţie, pe baza principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate
maxim posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul
întreprinzătorului modern şi asigură forţa concurenţială a întreprinderii.

5.1 FACTORII DE PRODUCTIE

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi
procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic,
aflate în mişcare ca fluxuri constituie factori de producţie J.B. Say, reprezentant al
şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa "Tratat de economie politică" că la
producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi
capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt factori primari sau originari,
întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor,
capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop, in cadrul căreia sunt puse in mişcare aptitudinile, experienţa şi
cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală.
Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori
În vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În teoria economică, din ce în ce mai mult investiţia în capitalul uman este

asimilată investiţiei în capitalul fizic, prin realizarea unui efort în termenii
timpului şi banilor cheltuiţi în vederea dobândirii cunoştinţelor necesare
fructificării acestui factor de producţie. Din acest punct de vedere, putem afirma
că investiţia în capitalul uman este o cheltuială prezentă în vederea dobândirii
potenţiale a unui venit suplimentar, remunerator al investiţiei derulate.
În cadrul factorilor naturali un loc important revine pământului. El
prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi
pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existentă şi loc de
desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri
arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare
etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei
întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi
a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit
raţional. De aici şi marea însenmătate a aplicării unor sisteme de exploatare a
pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile să
producă necesarul de hrană pentru populaţie şi, totodată, să conserve mediul
natural.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde resursele de apă (îndeplinesc
o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică,

26
socială) şi resursele minerale (au ca rol asigurarea bazei de materii prime şi
energie necesare întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale

unei activităţi anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale şi servicii
destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri,

construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii
prime, materiale, semifabricate. In sens juridic, capitalul are o bază mai largă,
este constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii
(bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic,
productiv sau net, este constituit din două componente:
a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri
de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de
timp. capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari
de timp;
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil,
semifabricate, produse în curs de execuţie), care se consumă integral într-
un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de
producţie.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate
care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta
se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme:
a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor,
echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau
a acţiunii factorilor naturali;
b) uzura morală, detenninată de progresul tehnic, care favorizează
fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în
funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea -
întreprinderea sau antreprenoriatul - care constituie acţiunea de organizare a
celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Intreprinzătorul îşi asumă
riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obtine venituri din
vânzarea produselor obtinute.
În ultima perioadă îşi fac apariţia noi factori de producţie (neofactori)
care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia
enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi
separaţi de factorii "clasici", întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi
împreună cu aceştia, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial
performanţele.
Întreprinzătorii, pentru a produce, combină factorii de producţie şi aleg
varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de acţiune a întreprinzătorului
în acest domeniu defineşte comportamentul său. Pe lângă răspunsul la
întrebările "ce să producă?", "cât să producă?", întreprinzătorul trebuie să
răspundă şi la întrebarea "cum să producă?". Aceasta pune în cauză nu numai

27
resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii, priceperea
organizatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai
adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită
obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.
Premisele combinării factorilor de producţie. În combinarea factorilor de
producţie întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora
trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Proprietăţile factorilor de producţie. Combinarea este posibilă ca urmare a
proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi
în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de
producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de
timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se
poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală
electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizarea. Evident,
problema divizării unui factor de producţie nu se pune la infinit, ci în măsura
cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale
unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un
factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o
suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau
mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai
multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative ale factorilor de producţie care participă la obţinerea mmi anumit
bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de
producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori
de producţie. Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a
progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de
producţie, deci şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor, în
condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor
variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un
anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.
Problema esenţială o constituie cât de multe resurse sunt necesare pentru
producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehnologice şi de
capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea
volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În
acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se
obţine cu o cantitate dată de resurse. Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia
dintre intrări (factorii de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia
dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele

28
pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea
acestuia sunt exprimate prin funcţia de producţie.
In general, funcţia de producţie este o relaţie de tipul Q = f(a, b, c, ...), unde
a, b, c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi. Pentru simplificare aceasta se
prezintă ca o funcţie de doi factori, de tipul

Q=f(K,L),

unde:

K-capital L-muncă.

Când unul dintre factori este zero, producţia va fi, de asemenea, zero.

În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă o

fimcţie de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q = f(K, L) se spune
că este omogenă de gradul n dacă

f(aK, aL) = an f(K, L)

unde, în situaţia funcţiilor de producţie omogene,

n = 1 (a - întreg pozitiv).

Alegerea producătorului realizată pe baza funcţiei de producţie are

deopotrivă o latură tehnică şi una economică. Eficienţa tehnică are în vedere
minimizarea intrărilor de factori de producţie utilizaţi în cadrul unui proces de
producţie, stabilită în conformitate cu o anumită regulă specifică.

Eficienţa economică reprezintă combinaţia cea mai puţin costisitoare

a factorilor de producţie.

5.2 CHELTUIELILE FIRMEI PE TERMEN LUNG ŞI SCURT

Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea
au o anumită organizare tehnologică, se conduc şi se gestionează raţional. De cele
mai multe ori, suntem tentaţi să considerăm ca un dat existenţa firmelor,
deoarece în multe situaţii ne-am confruntat cu ele. Cu toate acestea, din punct de
vedere teoretic, trebuie să ne întrebăm de ce există cu adevărat firmele.
De-a lungul timpului, economiştii au oferit răspunsuri dintre cele mai
diferite la această întrebare. Astfel, Ronald Coase, deţinător al premiului oferit de
Banca Suediei în memoria lui Alfred Nobel, în 1991, a publicat un articol,
încercând să răspundă la această problemă. Acesta consideră că existenţa
costurilor de tranzacţie explică cauzele apariţiei firmelor. Pe piaţă, orice acţiune
de vânzare sau cumpărare implică anumite costuri. Atunci când o firmă
achiziţionează un anumit bun material sau serviciu, ea trebuie să identifice piaţa
şi apoi să găsească diferitele cantităţi şi calităţi care sunt disponibile şi la ce
preţuri. Aceasta implică timp şi bani şi generează în multe situaţii O anumită
incertitudine. Ronald R. Coase a văzut firma ca pe o instituţie capabilă să suporte

29
cu mai mare uşurinţă costurile de tranzacţie. Cu alte cuvinte, firmele există într-o
multitudine de forme organizaţionale de diferite dimensiuni, deoarece acestea
realizează cea mai eficientă utilizare a informaţiilor şi permit reducerea
costurilor de tranzacţie pentru diferite categorii de activităţi productive.
Recunoscând această contribuţie, în 1993 Douglas North afirmă: "Ori de câte ori
costurile de tranzacţie sunt mari, instituţiile devin importante."
În ultimii ani, revoluţia IT a determinat reconsiderarea teoriilor
economice, noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor reducând foarte mult
costurile de tranzacţie asociate multor activităţi de piaţă.
În primul rând, firmele există deoarece producţia bunurilor se desfăşoară
mult mai eficient în echipe decât în mod individual. Echipele sunt grupuri de
indivizi angajaţi în producerea unui anumit bun. In al doilea rând, firmele există
pentru a organiza echipele în vederea producerii eficiente a unor bunuri sau
servicii. Dacă activitatea s-ar desfăşura în activităţi organizate pe bază de
voluntariat, şi nu în cadrul firmelor, ar exista stimulente de a trişa şi de a depune
un efort mai mic decât cel convenit.
In ultima perioadă se afirmă din ce în ce mai mult ideea de firme
(companii) virtuale, firme care sunt obligate să se adapteze unui mediu de afaceri
dinamic. Din punct de vedere formal, o firmă virtuală reprezintă o reţea tem-
porară de companii care se reunesc în vederea exploatării oportunităţilor de
afaceri. Fiecare firmă se va concentra asupra unui număr redus de procese
strategice, pentru ca ulterior să coopereze în reţea cu celelalte firme com-
ponente. Progresele în domeniul tehnologiilor informaţionale permit acestor
firme să satisfacă cerinţele clienţilor prin mai buna gestionare a stocurilor şi
obţinerea mai rapidă a producţiei. De regulă, existenţa firmei virtuale încetează
după cicluri de producţie relativ scurte, odată cu realizarea obiectivului asumat.
În economia de piaţă, producţia se poate desfăşura în diferite structuri
organizaţionale, de la cele mai mici, aflate în proprietatea unei singure persoane,
până la companii gigant, care domină viaţa economică, de la firme integrate
orizontal şi vertical la mari conglomerate şi chiar guverne naţionale (văzute ca
organizaţii cu obiective multiple).
În România, reglementările juridice consideră că actul de comerţ este
actul îndeplinit printr-o întreprindere. În această opinie, criteriul de definire a
faptei de comerţ priveşte o activitate metodic organizată, iar nu un act juridic
izolat. Dreptul comercial românesc consideră calitatea de comerciant ca
atribuibilă persoanelor fizice.
In categoria societăţilor comerciale, legea distinge între societăţile
comerciale cu personalitate juridică (reglementate de Legea nr. 31/1990) şi cele
fără personalitate juridică (al căror statut este reglementat în principal de
Decretul-lege nr. 54/1990).
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:
 societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
tuturor asociaţilor;
 societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor;

30
  societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este
împărţitîn acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până
la concurenţa aportului lor;
 societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social; acţionarii răspund numai până la concurenţa
aportului lor;
 societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate
cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita părţilor
sociale subscrise.
Producţia poate fi definită ca proces de creare de bunuri, de creare a
bogăţiei, care în schimb adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o verigă
importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi care sunt relativ
nelimitate în raport cu resursele existente. Activitatea de producţie poate fi
privită, în ultimă instanţă, ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi
transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiva
producătorului: maximizarea profitului.

31
 6. PIAȚA MUNCII

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod

obiectiv factorul muncă, menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său.
Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei muncii, care
se constituie într-un subsistem al economiei cu piaţă concurenţială.
Tranzacţiile pe piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de
muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în
personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează
bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei
de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două
expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru decizia care
priveşte situaţia lor într-un flux economici.
Echilibrul sau dezechilibrul pe piaţa muncii poate fi înţeles pornind de la
caracteristicile acestei pieţe şi continuând cu mecanismul intern al funcţionării
ei.
Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului, obiectul
diferitelor teorii opţionale, unele fiind favorabile muncii, altele fiind favorabile
celorlalţi factori de producţie - capitalul sau factorul natural. Realitatea
demonstrează că în acest context s-au acumulat elemente de continuitate potrivit
cărora munca rămâne valoarea fundamentală care, prin creativitate ştiinţifică,
prin eficienţă şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia individului şi
comunităţilor umane pe diversele trepte de dezvoltare.
Teorii care vizează calitatea deosebită a obiectului tranzacţiilor şi
dimensiunile acestora pe piaţa muncii. Adepţii ţin seama de modificările
substanţiale în conţinutul şi sfera de cuprindere specifice ofertei şi cererii de
muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe
ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Aceasta se realizează prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri,
sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari
activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o
însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce
ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se
corelează cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin
calificare, prin profesionalism, prin educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie.
Aceasta asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de
muncă, la exigenţele dezvoltării economice, pe un trend accelerat al eficienţei ei.

6.1 OFERTA ŞI CEREREA DE MUNCĂ

Oferta şi cererea de muncă, privite în interdependenţele lor complexe şi

multiple, constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii posibilităţilor de
muncă existente în societate, respectiva cantităţii de muncă ce poate fi efectuată
de populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Oferta de muncă

32
include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru
alţii, adică angajaţii şi cei care caută de lucru.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune

societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii:
salarizarea (remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare
pentru o muncă, căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum şi
disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a
presta un serviciu.

Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ

în oferta de muncă. Dar un anumit număr din aceste persoane, sub influenţa unor
factori specifici care ţin îndeosebi de multidimensionalitatea populaţiei, pot să
apară temporar pe piaţa muncii.
Oferta este formată din populaţia aptă de muncă a unei ţări şi creşte (în
majoritatea cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă. Prin oferta de muncă,
populaţia intră în contact cu toate sistemele şi structurile economico-sociale,
fiind o formă specifică sub care se manifestă capitalul uman, constituind o
resursă productivă şi, totodată, o componentă importantă a sistemului de
consum.
Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor
alternative privind cantitate a de muncă pe care omul este dispus să o presteze în
funcţie de salariu. Oferta de muncă la firmele mici şi în condiţii de concurenţă
perfectă are o elasticitate ce tinde spre infinit. La firmele mari, curba ofertei are
un unghi ascuţit, îndreptat în sus, este inelastică sau puţin elastică, reflectând
concurenţa imperfectă. Curba ofertei de muncă este în fond curba de utilitate a
venitului . Curba ( dreapta) ofertei este O-O', reflectând relaţia directă dintre
oferta de muncă şi nivelul salariului.

Figura 6: Cantitatea de muncă salarială oferită, Curba ofertei de muncă

Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de factorul

demografic şi se stabilesc prin mai mulţi indicatori demografico-economici cum
ar fi: populaţia totală; populaţia în vârstă de muncă, populaţia activă (totală sau
civilă), populaţia aptă de muncă (resursele de muncă), populaţia ocupată,
numărul de salariaţi; populaţia aflată în şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în
afara vârstei de muncă şi pensionarii) ş.a.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată
înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel

33
care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile
sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de
cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea
să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber, şi consideră că utilitatea
marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le
obţine cu salariul suplimentar.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană
salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp
de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul
orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore deoarece, pentru
ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber.
Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare,
iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor
două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii
hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii
acesteia.
Oferta de muncă sub aspectul cantităţii reflectă interesul omului de a
compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru
formarea sa profesională, cu veniturile pe care le va obţine în viitor.
Oferta de muncă sub aspectul calităţii reflectă dorinţa omului de a investi
în el însuşi (capital uman). Creşterea investiţiilor în capitalul uman determină
creşterea ofertei de muncă, deoarece oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt
mai productivi în economie.
Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a
muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două
categorii de factori economici, teritoriali şi demografici, profesionali,
ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţii sau dorinţei
persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de
activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta
în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă
localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are
avantaje economice, surprizele necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa
posibilităţii sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de
muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea
necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa
şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje
nonsalariale nesemnificative etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific,
reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se
dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica
pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât
şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie, pe
baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.
Aşadar oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei, rata de
activitate a forţei de muncă, durata programului de lucru, calitatea forţei de
muncă, structura populaţiei etc.

34
 Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă,
respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formeazăi

intr-o economie de piaţă concurenţială la un moment dat sau pe o anumită
perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia fundamentală
pentru incadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea sau
remunerarea, astfel că persoanele care nu Îndeplinesc această condiţie nu se
includ În cererea de muncă, la fel ca şi în cazul ofertei de muncă.

Dinamica cereri de muncă depinde de evoluţia cererii de bunuri

economice şi de factorii ce determină elasticitatea acestei cereri; ponderea
muncii în totalul factorilor de producţie, gradul de substituibilitate a muncii cu
alţi factori de producţie etc.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile
executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice.
Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de
muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă
este acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce
înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători
care utilizează o cantitate de muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu
pot să influenţeze preţul ei, iar lucrătorii şi patronii ~u informaţii
corespunzătoare despre cererea de muncă. In acest model, cererea de muncă
este într-o situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun economic.
Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea cantitate de
muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui
lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale
realizate prin munca respectivă (Crn L=Vrn L).
Dar, pe măsură ce firma angajează noi
salariaţi, începe să funcţioneze principiul
randamentului marginal descrescând. Aşadar,
cererea de muncă depinde de productivitatea
marginală a muncii.
Curba cererii de muncă este o curbă cu
pantă negativă, reflectând că firma va angaja
mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi
invers. Curba (dreapta) cererii este ce,
reflectând relaţia inversă dintre cererea de
muncă şi nivelul salariului.
Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a
schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri
economice.
Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod
deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite.
Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind
stabilirea salariilor ca şi pentru derularea normală a raporturilor dintre
întreprinzători şi posesorii forţei de muncă.
Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii ca:

35
 a) dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;
b) dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
c) dacă alţi factori de producţie, îndeosebi capitalul, pot fi substituiţi cu
muncă;
d) dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurile
totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în
condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale
întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un
stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat,
se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii
şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de
regulă, prin intermediari ca sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii
(salariul) prin diverse compromisuri.
Economistul britanic Alfred Marshall a arătat, cu mulţi ani în urmă,
condiţiile care determină cererea de muncă, ce îşi păstrează şi în prezent
valabilitate a:
- cererea pentru orice tip special de muncă depinde de capacitatea
patronului de a o înlocui cu alt tip de muncă sau alt factor de producţie;
- în condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate determina o
reducere a ocupării, prin intermediul efectului de contracţie;
- dacă cererea pentru un bun este elastică, salariile pot fi mai ridicate cu
efect mic asupra ocupării;
- dacă există un surplus de muncă necalificată, salariile mai ridicate
pentru persoanele superior calificate pot fi compensate de salariile mai reduse
pentru persoanele necalificate.
Rezultă că cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a
muncii, precum şi de anticipări le raţionale privind dimensiunile cererii globale,
ca şi de anticipările conjuncturale privind elasticitatea cererii de muncă.
Curba regresivă a ofertei pentru forţa de muncă
În cazul curbei generale a ofertei
avem o singură situaţie specială, curba cu
întoarcere la capătul superior, valabilă pe
piaţa forţei de muncă. Aflându-ne pe o
piaţă specială se va înlocui variabila
„preţ” de pe ordonată cu variabila
„salariu” iar „cantitatea” de pe abscisă cu
„timpul lucrat” exprimat în om/ore,
om/lună etc. Curba specială a ofertei
forţei de muncă va arăta ca în figura nr.
3.2.4.
Când salariile sunt foarte mari, deci
muncitorii pot câştiga suficient pentru
întreţinerea familiilor chiar în perioade
Figura 7: Curba regresiva a ofertei pt
de lucru mai scurte, s-a constatat
creşterea fenomenului absentării, în special când munca este grea şi neplăcută.
În această situaţie chiar dacă venitul creşte, utilitatea lui marginală (satisfacţia pe
care o procură muncitorului) scade, în timp ce utilitatea marginală a odihnei, a
timpului liber în general, creşte. În cazul unui bazin carbonifer s-a constatat că la

36
nivelul S1, salariul plătit a fost suficient pentru a determina realizarea a 35 de
mii ore de lucru pe săptămână. La S2 ( S2 > S1), plata suplimentară a determinat
scăderea ofertei de muncă şi nicidecum mărirea ei pentru că absentarea a redus
totalul de ore lucrate.

6.2 INVESTIŢIA ÎN CAPITALUL UMAN ŞI IMPACTUL ASUPRA PIEŢEI

MUNCII
Capitalul uman reuneşte stocul de cunoştinţe profesionale, competenţe,
abilităţi şi aptitudini care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale
creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor. Conceptul de
capital uman nu este un concept nou: el s-a impus în ştiinţa economică încă din
anii '60 ai secolului al XX-lea prin lucrările unor autori precum Theodor Schultz
şi Gary S. Becker. Semnificativ este însă că, în condiţiile în care capitalul uman se
referă şi la cultura organizaţiei, la filosofia acesteia şi la alte aspecte complexe
care vizează în special sistemele de valori, teoria capitalului uman evidenţiază
mai degrabă situaţii de eşec de piaţă, în special sub forma externalităţilor. În acest
context, analiza pieţei muncii şi, respectiv, a aşa-numitei pieţe a educaţiei devine
tot mai laborioasă şi mai complexă. Mutarea accentului către capitalul intangibil
relevă importanţa majoră a cunoaşterii, a creativităţii şi a altor resurse intangibile
al căror management - simbolic denumit management al resurselor in tangibile -
este tot mai complex.
Realitatea demonstrează că informaţiile şi cunoştinţele au devenit tot mai
mult variabile-cheie ale dezvoltării contemporane în contextul societăţii bazate
pe un caracter restrictiv care se acutizează, cunoştinţele se amplifică, se
multiplică şi se diversifică prin utilizare. In acelaşi timp, în condiţiile în care
dezvoltarea se bazează tot mai mult pe inovaţii, creativitatea şi în special noul
concept de creativitate economică capătă o relevanţă aparte pentru piaţa
contemporană a muncii. Investiţia în capitalul intangibil în general şi investiţia în
oameni şi în competenţa acestora devin una dintre politicile active esenţiale
pentru piaţa contemporană a muncii şi nu numai4. Astfel, iniţiativele "Europe" şi
replica lor la nivelul ţărilor europene aflate în tranziţie au fixat drept unul dintre
cele mai importante obiective tocmai investiţia în oameni şi în competenţa
acestora. Iar acest fapt este deosebit de relevant în special în condiţiile în care
capitalul intelectual devine un element esenţial pentru o organizaţie care doreşte
să aibă un avantaj competitiv sustenabil pe termen lung. Capitalul intelectual
reuneşte capitalul uman cu capitalul structural- concept a cărui sferă de
cuprindere este complexă. Acesta reuneşte hardware-ul, soft-ul, bazele de date,
brevetele de invenţii şi orice alte componente care pot conferi un avantaj
competitiv organizaţiei. Spre deosebire de capitalul uman, capitalul structural
poate fi deţinut în proprietate şi poate face obiectul vânzării-cumpărării. Acest
fapt complică analiza pieţei muncii, care trebuie înţeleasă în conexiune a sa cu
toate celelalte pieţe specifice.
Introducerea conceptului de capital intelectual reflectă faptul că, oricât de
performant ar fi un individ din punctul de vedere al capitalului uman pe care îl

4
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire speciala la aeducatie,
Editura All, Bucuresti, 1997

37
posedă, acesta va putea să-şi valorifice efectiv capitalul său de cunoştinţe,
competenţe şi abilităţi doar dacă organizaţia în care va activa îi va oferi şi
capitalul structural care să permită acest fapt. Din acest punct de vedere,
conceptele tradiţionale de cerere şi ofertă de muncă - respectiv cerere-ofertă de
educaţie - trebuie să fie reanalizate. Oricum, conceptul generic de "muncă" care
are un "preţ" - salariul- ca oricare altă marfă trebuie reanalizat astfel încât să
reflecte noile realităţi specifice noii economii şi societăţii bazate pe cunoaştere.
De altfel este greu de imaginat că omul cu capitalul său uman poate fi
considerat o marfă ca oricare alta ... Încercările de simplificare a acestor abordări
în termenii "cererii de capital uman" şi, implicit, "ofertei de capital uman" şi
plasarea acestui concept complex exclusiv în perimetrul pieţei muncii pot
comporta numeroase dezbateri şi controverse. Aceasta în special în contextul
amplificării importanţei capitalului uman pentru dezvoltarea de ansamblu a
economiei pe coordonatele induse de societatea bazată pe cunoaştere. Mutarea
accente lor în zona capitalului intangibil, specifică societăţii bazate pe
cunoaştere, reconfigurează şi abordările tradiţionale ale salariului şi ale altor
forme de recompense nonmateriale ca variabile importante pentru analiza
mecanismului de funcţionare a pieţei muncii.
In contextul noii economii - denumite simbolic şi "economia reţelei" -
dezvoltarea fără precedent a noilor tehnologii informatice şi de comunicare (TIC)
are un impact semnificativ asupra pieţei muncii. Experienţa internaţională relevă
o serie de iniţiative inedite pe care le considerăm sugestive şi pentru România.
Capitalul uman şi, implicit, investiţia în capitalul uman - în special
investiţia în educaţie - determină capacitatea indivizilor de a câştiga, precum şi
perspectivele lor de angajare.
• Un recent studiu elaborat de către OCDE a confirmat importanţa
investiţiei în educaţie ca factor determinant esenţial al creşterii şi dezvoltării
economice contemporane. Tendinţa tinerilor de a-şi continua studiile (în special
educaţia postobligatorie) contribuie la dezvoltarea de ansamblu a societăţii -
evaluările au la bază în general ratele sociale înalte de recuperare a investiţiei în
educaţie.
• Alte studii au relevat importanţa pe care o prezintă pentru investiţia în
educaţie diversele beneficii noneconomice care se pot asocia acestei investiţii.
• Una dintre cele mai importante motivaţii ale indivizilor de a investi în
educaţie este legată de acumularea unui stoc de capital uman - materializat în
cunoştinţe şi competenţe care conduc ca tendinţă la o sporire a productivităţii şi,
implicit, a câştigurilor potenţiale pe care individul speră să le obţină - exprimate
atât în termeni monetari, cât şi nonmonetari .
• "Premiul" obţinut ca urmare a investiţiei în educaţie - exprimat ca un
câştig salarial - este, în cazul absolvenţilor de învăţământ superior, substanţial în
ţările OCDE şi relativ înalt în mod special în ţări precum SUA, Franţa şi Marea
Britanie.
• Profilul vârstă-câştiguri în raport cu nivelul de pregătire profesională
este relativ similar pentru cele două sexe. Totuşi, în general, în cazul femeilor,
"premiul" corespunzător investiţiei în educaţie pare să fie relativ mai mic.
• Alte ipoteze legate de explicarea creşterii "premiului" salarial al
investiţiei în educaţie în ultimele decenii, în special în ţări precum SUA şi Marea
Britanie, includ declinul înregistrat în rata de sindicalizare (şi, în cazul SUA,
reducerea valorii reale a salariului minim).

38
 S-a înregistrat un declin notabil în nivelul de salarizare al persoanelor
slab educate relativ la lucrătorii cu nivel înalt de educatie (în Marea Britanie, în
SUA şi într-o mai mică măsură în Canada şi Suedia). În schimb, nivelul salarial în
raport cu nivelul de educaţie a fost relativ stabil în Japonia, Germania şi Franţa.
S-au avansat diverse ipoteze pentru explicarea mutaţiilor survenite în
cererea şi oferta educaţională:
• progresul tehnic remarcabil marcat de expansiunea tehnologiilor
informatice şi de comunicare a condus la o sporire a cererii de personal cu un
înalt nivel de calificare şi profesionalism;
• amplificarea relaţiilor comerciale internaţionale, inclusiv prin comerţul
electronic, a redus cererea pentru persoanele cu un nivel inferior de calificare, în
special în unele ramuri ale industriei prelucrătoare care au cunoscut o
restructurare semnificativă.
În SUA s-au înregistrat un declin al mărimii cohortelor care intră pe piaţa
muncii şi o creştere a ratei de imigrare a persoanelor cu un nivel scăzut de
calificare.
Educaţia şi, implicit, investi ţi a în educaţie par să asigure nu numai un
avantaj competitiv în ceea ce priveşte câştigurile iniţiale, dar şi un "premiu"
salarial care poate spori ulterior în raport cu timpul petrecut pe piaţa muncii. În
majoritatea ţărilor, câştigurile obţinute de către persoanele cu studii superioare
(atât în cazul bărbaţilor, cât şi în cel al femeilor) au o dinamică mai accelerată
comparativ cu cele ale lucrătorilor care au un nivel inferior de educaţie.
Deprecierea capitalului uman datorată mutaţii lor tehnologice poate influenţa în
acelaşi timp profilul câştigurilor persoanelor în vârstă, reducând relativ rapid
posibilităţile pe care le are individul de a câştiga de-a lungul ciclului unei vieţi
active5.
Gradul de progresivitate a câştigurilor femeilor este relativ mai mic decât
în cazul bărbaţilor în unele ţări, ceea ce reflectă existenţa mai multor obstacole
pentru femei atunci când acestea încearcă să urce pe scara ierarhică şi să
înregistreze o evoluţie ascendentă în carieră.

Riscul şomajului în raport cu nivelul de educaţie

Reducerea acestui risc este mai mare de regulă în cazul celor care
investesc în educaţia secundară, unde decalajul dintre ratele şomajului
corespunzătoare acestor persoane şi cele cu un nivel superior de educaţie este în
mod comparativ mai mic.
Diferenţele înregistrate în legătură cu riscul şomajului între diferitele
categorii de persoane în raport cu nivelul de instruire6 este în mod notabil mai
mare în cazul persoanelor tinere, dar tind să se atenueze odată cu înaintarea în
vârstă. În unele ţări, în special în cazul Marii Britanii şi SUA, tinerii combină
continuarea studiilor cu participarea pe piaţa muncii prin activităţi desfăşurate
în regim "part-time". Studii recente au sugerat că posibilităţile de angajare ale

5
Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea performantelor calitatii,
Revista Economistul, nr. 1095, 2004
6
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire speciala la aeducatie,
Editura All, Bucuresti, 1997

39
tinerilor pot creşte ca urmare a experienţei dobândite prin desfăşurarea unor
activităţi de tip "part-time".

Rata de activitate în raport cu nivelul de educaţie

Lucrătorii cu un nivel superior de calificare au tendinţa de-a avea o rată de
activitate mai mare. Durata vieţii active este, în cazul lor, mai mare comparativ cu
a celor care au un nivel mai redus de educaţie. Cu foarte puţine excepţii, rata de
activitate şi rata de participare pe piaţa muncii pentru bărbaţii absolvenţi de
studii superioare sunt mai mari decât cele ale absolvenţilor de liceu.
Decalajele sunt mai mari în cazul femeilor. În timp ce, în cazul bărbaţilor,
corelaţia dintre rata de activitate şi nivelul de educaţie este mai puternic
influenţată de diferenţele înregistrate în rândul persoanelor vârstnice, în cazul
femeilor diferenţele sunt relativ mari pentru toate categoriile de vârstă.
Tipuri de politici şi unii factori care pot afecta costurile şi beneficiile
investiţiei în capitalul uman
Majoritatea măsurilor şi politicilor care influenţează performanţele
specifice pieţei muncii pot afecta şi iniţiativele legate de investiţia în educaţie, dar
unele dintre acestea pot avea mai multe efecte directe. De exemplu, taxele şi
impozitele progresive pot reduce rata de recuperare a investiţiei în capitalul
uman.
• Susţinerea financiară publică a educaţiei sub forma unor subvenţii şi
contribuţii poate amplifica incitaţia de a investi în educaţie prin reducerea costului
acestei investitii.
• Împrumuturile şi granturile acordate studentilor pot tempera presiunea
constrângerilor financiare. În cele din urmă, durata studiilor poate influenţa
fluxurile de venituri şi câştiguri scontate a se obţine prin acumularea de stoc de
capital uman ca urmare a investiţiei în educaţie.
• Ratele înalte de recuperare a investiţiei în educaţie oferă o posibilă
explicaţie a interesului manifestat de tineri faţă de investiţia în educaţie.

Investiţia în educaţie - investiţie strategică pentru dezvoltare

O serie de evidenţe empirice indică faptul că principalii beneficiari ai

cheltuielilor guvernamentale destinate susţinerii educaţiei post-obligatorii tind
să fie tinerii care provin din familii relativ bogate (incluziunea versus excluziunea
socială)7.
O posibilă cale de extensie a oportunităţilor educaţionale în spiritul
echităţii sociale se referă la accesul studenţilor la împrumuturi şi granturi prin
care îşi pot finanţa propria educaţie.

6. 3 MECANISMUL DE FUNCŢIONARE A PIEŢEI MUNCII

Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se
realizează printr-un mecanism de funcţionare a pieţei muncii specifice, ce derivă
din conţinutul şi specialitatea acesteia. Concretizarea mecanismului de
funcţionare a pieţei muncii se realizează prin contract de muncă ce exprimă

7
Gary S. Becker, Capitalul uman – o analiza teoretica si empirica cu referire speciala la aeducatie,
Editura All, Bucuresti, 1997

40
drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor in
economia reală, in funcţie de segmentarea pieţei muncii. Astfel, piaţa muncii este
o piaţă contractuală la toate nivelurile şi in toate locurile unde se manifestă
relaţiile intre purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii apare într-
o sinoptică mai complexă decât celelalte pieţe libere, deoarece raporturile
specifice ei se desfăşoară pe temeiul legislaţiei din fiecare ţară şi a celei
internaţionale, care armonizează confruntarea de interese ale ofertanţilor şi
solicitanţilor de muncă prin consensul contractual.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică
a relaţiilor intre oferta şi cererea de muncă, pe de o parte, şi mărimea şi dinamica
salariului, in expresie concretă, pe de altă parte.
Piaţa muncii, ca unitate sistemică intre oferta şi cererea de muncă,
funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa
bunurilor economice, ca unitate dinamică a ofertei agregate şi cererii agregate de
bunuri economice (materiale, servicii, informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile
specifice pieţei muncii sunt reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor
economice, in sensul că în toate împrejurările de timp şi spaţiu dezvoltarea
economico-socială este sursa cererii de muncă şi evoluţia demografică este sursa
ofertei de muncă8. Astfel, relaţiile multiple şi in continuă diversificare dintre
dezvoltarea economică, evoluţia veniturilor din muncă şi mişcarea demografică
formează substanţa pieţei muncii.
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează faptul că
cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii
salariaţi o pot realiza şi pune la dispoziţia consumatorilor, prin intermediul
patronatului respectiv, ca utilizator al muncii. Desigur, patronatul foloseşte
munca salariată in scopul obţinerii unui profit cât mai bun, deoarece în economie
funcţionează interesele economice, nicidecum actele de caritate.
Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă pe termen
scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele
de investiţii ale producătorilor. Or, producătorii pot face investiţii în capitalul
tehnic modern, a cărui valorizare reduce relativ cererea de muncă, sau investiţii
pentru dezvoltarea şi diversificarea ramurilor economice, a producţiei de noi
bunuri economice, care necesită angajări de noi salariaţi, ceea ce se întâmplă la
intervale mai mari de timp. În a~est mecanism complex se calculează şi se
realizează un permanent proces de continuare a muncii sau de substituire a
muncii cu capital.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră
specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al
acesteia. Acest grad redus de mobilitate decurge din influenţa variabilelor
independente care ţin de demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de
sedentarismul specific al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea
influenţe fac ca oferta de muncă să se modifice şi ea la intervale lungi de timp şi
în mod inegal.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele
foarte diversificate între multiplele segmente sau forme ale acesteia.

8
Daniela Popescu, C., S., Popescu, Sistemul bazat pe sugestii si evaluarea performantelor calitatii,
Revista Economistul, nr. 1095, 2004

41
 Potrivit unor teorii recente, se accentuează divizarea pieţei muncii atât în
cadrul fiecărei ţări, cât şi în plan mondial. Unii specialişti decupează multiple
forme ale acestei pieţe şi susţin că se accentuează caracterul eterogen al lor după
criterii specifice ca: forma de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public,
mixt), legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa
neagră, paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc.), forţa economică a
patronatelor (piaţa muncii specifice întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte
mari, gigant), apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii specifică firmelor
naţionale, firmelor străine, mixte, societăţilor transnaţionale), calitatea şi
structura muncii în raport cu tipul de progres tehnic predominant (piaţa muncii
specifică producţiei tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa serviciilor,
piaţa informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistica-intensive ş.a.).
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale reflectă o
atomicizare accentuată a ei atât la scară naţională, cât şi internaţională,
îmbinându-se tot mai multe interferenţe interne ale pieţei muncii cu cele ale
regionalizării, globalizării acesteia, ale migraţiei internaţionale a muncii etc.

42
 7. ŞOMAJUL – FENOMEN ECONOMIC SI SOCIAL

Şomajul este un fenomen foarte complex a cărui geneză a făcut obiectul

unor cercetări relevante încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Şomajul a fost şi
continuă să fie definit în diferite moduri.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de
cererea de muncă. Şomerii formează suprapopulaţia relativă pentru că
reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi.
In această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de
natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi
cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în
economie. Desigur, punctul de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea
de muncă nu este direct şi exclusiv determinată de trebuinţele acestora, ci şi de
cele ale activităţii economice. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii
slabe care generează o cerere de muncă re strânsă.
Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată de
aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. In extremis,
omul nu poate trăi fără activitate economică, fără să producă, dar oferta de
muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe
care o generează economia. Progresele medicinii, în mod deosebit, permit astăzi
controlul naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul
familial, cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile
existente, politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali
condiţionează creşterea demografică - proces ce stă la baza ofertei de muncă.
Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OCDE confmnă această
idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea
faptelor uşor de perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta schimbărilor ce
intervin în dinamica productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB)
care, la rândullor, au alte determinări concrete.
Explicaţia are în vedere că:
- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în
condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, dacă
există deja, îl extinde;
- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior
productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se
va mări, şomajul va creşte şi mai mult;
- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă
luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta
există, s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură;
şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia
activă şi productivitate a luate împreună cresc mai mult sau evoluează una
crescând, şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe
cea a PIB;

43
 7.1 FORMELE SOMAJULUI
Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen,
de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori.
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar, determinat de refuzul de a se
angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează
în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează.
Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior
celui ce se formează pe piaţ~ ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

Figura 8: Somajul ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este
determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor
activităţi. Această denumire se aplică pentru:
şomajul conjunctural, cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi
depresiune care caracterizează lumea industrializată;
şomajul sezonier, provocat de sezonalitatea unor activităţi precum
construcţiile şi agricultura.

Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare

economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales sub
incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice, închiderii firmelor
nerentabile, perimării unor produse şi, odată cu acestea, a unor meserii, datorită
modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. In această categorie se include
şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât
şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane.
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi
tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor
economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul generatorpentru
această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic este o stare de inactivitate forţată impusă de

discontinuităţile care survin în procesele de producţie: greve, defecţiuni ale unor
maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul de creştere (economică) este provocat de creşterea cererii de

locuri de muncă, adică de creşterea ofertei pe piaţa muncii ca urmare a intrării
activităţii economice în faza de recesiune.

44
 Şomajul fricţional sau tranzitoriu este starea de inactivitate momentană
(termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge
între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc
de muncă. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte
criterii care nu ţin însă de natura sa.
Şomajul actual este considerat ca fiind în mod deosebit involuntar, însă
este deopotrivă compus şi din şomaj voluntar, tranzitoriu sau din alte forme pe
care le-am prezentat. Complexitatea naturii şomajului şi formelor sale, lipsa sau
insuficienţa structurilor administrative pentru urmărirea fenomenului,
aparenţele care-l înconjoară şi dificultăţile reale de a-l sesiza în ipostaze dintre
cele mai neaşteptate fac din cunoaşterea şomajului o problemă dificilă pentru
rezolvarea căreia s-au depus eforturi considerabile. Clasificarea şomajului după
sursa originii sale are o relevanţă deosebită pentru înţelegerea fenomenului ca
atare, anticiparea evoluţiei sale şi conceperea măsurilor de diminuare. Dar toate
acestea trebuie completate cu alte aspecte cum ar fi dimensiunile şi măsurarea
şomajului, intensitate a sa, durata, structura etc., revelatoare şi ele sub diferite
aspecte.
Dacă este luat în considerare modul de manifestare şi percepere a acestui
fenomen, se disting:
- şomajul aparent - cel constatat şi măsurat efectiv de instituţii
specializate, de regulă autorizate oficial, şi care în cele mai multe ţări dă dreptul
la indemnizaţii sau ajutoare ce compensează parţial pierderea salariului. Acest
gen de şomaj corespunde, în linii generale, populaţiei active disponibile fără loc
de muncă şi în căutarea unui loc de muncă;
- şomajul deghizat (ascuns), ce decurge din existenţa locurilor de muncă
cu productivitate scăzută, angajarea unui număr de salariaţi evident superior
celui necesar, în întreprinderi şi administraţii. Fenomenul este considerat
endemic în ţările în curs de dezvoltare şi în administraţiile ţărilor dezvoltate.
Dimensiunile şomajului, relevante prin valoarea parametrilor urmăriţi,
presupun definirea condiţiei de şomer care în diferite ţări are, adesea, nuanţe
specifice. Cea mai cunoscută definiţie este cea a Biroului Internaţional al Muncii -
organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite care elaborează statistici, comparaţii,
studii şi analize de profil pe baza informaţiilor fumizate de ţările membre, având
ca scop mai buna cunoaştere a fenomenului şi a experienţei în combaterea sa.
Potrivit acestei definiţii, este şomer oricine are mai mult de 16 ani şi îndeplineşte
concomitent următoarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă.
Aplicarea acestor criterii aduce multe clarificări, dar nu înlătură total
riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite persoane care, de fapt, nu au
unde munci.
În România, se consideră şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi
încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că
măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de
realitate.

45
 Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte.
Nivelul şomajului se determină atât absolut, ca număr, cât şi relativ, ca
rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade
şi regiuni ale aceleiaşi ţări.
În prezent, cel mai ridicat nivel al şomajului se întâlneşte în ţările slab
dezvoltate. Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de
mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului
au dobândit şi alte senmificatii decât cele relevate înainte. În acest sens
remarcăm' că existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare
deplină a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este deci
echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut, reflectat printr-o rată a şomajului de
câteva procente. M. Keynes precizează, de altfel, că folosirea deplină a mâinii de
lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este co~patibilă cu şomajul voluntar şi
fricţional.
In Anglia anilor '20-'30 ai secolului trecut, nivelul şomajului pentru
situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa
3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că, imediat după al
doilea Război Mondial, acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%.
Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii' 80, pe
când în Europa Occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite,
se estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un
şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel
minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea şomajului
sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă.
După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului de
aproximativ 1 %. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi
costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât
productivitatea. Criteriul economic al supraocupării devine, astfel, momentul
când în activitatea economică, pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a
salariului decât a productivităţii lor.
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În
funcţie de aceasta se pot distinge: şomajul total, care presupune pierderea
locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în
diminuarea activităţii depuse de o persoană, în special prin reducerea duratei
săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea remunerării; şomajul deghizat,
care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o
activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările
est-europene, inclusiv în România, la niveluri apreciabile.
Durata şomajului sau perioada de şomaj este cea din momentul pierderii
locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă
generală de creştere a duratei, care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o
durată legiferată a şomajului, dar în numeroase ţări există reglementări care
precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj, şi aceasta a
avut tendinţa de creştere.

46
 7.2 MĂSURI DE DIMINUARE A ŞOMAJULUI ŞI A EFECTELOR SALE
Fiind un fenomen care afectează, în diferite proporţii, toate ţările, prin
nivelul, structura, durata şi consecinţele sale, şomajul s-a impus atenţiei
guvernelor şi forţelor sociale, devenind o preocupare generală. Pe termen scurt,
obiectivul major al tuturor acestora îl formează atenuarea exacerbării
consecinţelor sale, iar pe termen mediu şi lung obiectivul constă în diminuarea
sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Numeroasele
aspecte interdependente, prin natura lor, vizează atât firmele cât şi societatea,
atât pe cei ce lucrează, ca şi pe şomeri. Toate acestea formează obiectul unor
reglementări sau orientări care, în totalitatea lor, sunt cunoscute ca politici sau
măsuri pentru diminuarea şomajului.
Prin conţinutul lor, asemenea măsuri au efecte directe şi indirecte asupra
şomajului sau asupra consecinţelor sale. Oricare dintre ele nu se limitează la un
singur aspect, uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive, ci şi
contradictorii. Măsurile pentru diminuarea şomajului, după aspectul concret la
care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe
şomeri, măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.
Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi
calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor
tehnici şi tehnologii, facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi
întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă
În activităţi publice. Să remarcăm totuşi că, în mai toate ţările, se pune
concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.
Faţă de ocuparea "normală", aceste forme prevăd angajări pentru
obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a şomajului prevede, la acest
capitol, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de
durată lungă. De regulă, asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii
mai mici decât cele "normale". Conducând la scăderea costului salarial al
firmelor, ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă, dar şi
iniţiate de ei.
Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări
juridice inexistente mai înainte. Una dintre acestea constă în radierea din rândul
şomerilor a celor care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada
pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. În acest fel, oficiile de plasare a
forţei de muncă diminuează numărul şomerilor pe termen scurt, realizând o
orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.
Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să
prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată, iar pe de altă parte, tind
să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care
se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi
prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.
De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată
se referă la ,,împărţirea" (partajul) muncii intre cei angajaţi şi crearea unor noi
posibilităţi de angajare. Aceasta decurge din însăşi realitate a creşterii lente sau
chiar a descreşterii, în anumite momente, a volumului necesarului de muncă. În
aceste condiţii, singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi,
este ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a muncii la
scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi
producţiei.

47
 Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură
de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. Trebuie neapărat
completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile
unei noi organizări a muncii, despre care se spune că trebuie să aibă ca rezultat,
pe termen mai scurt sau mai lung, acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de
ocupare caracterizate prin nesiguranţă sporită, durată zilnică mai mică, orar
atipic, salarii mai mici etc.
Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării
de noi locuri de muncă ce sunt însotite de rezultate benefice corespunzătoare. În
această etapă, literatura economică atribuie creşterea numărului locurilor de
muncă în mare parte protecţiei mediului natural. Deşi corespunde într-o
oarecare măsură realitatăţii şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, aceasta
se referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar
legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. Crearea locurilor
de muncă decurge însă din tendinţe le generale ale dezvoltării societăţii
contemporane.
Studiile realizate în ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani un număr
apreciabil de locuri de muncă relevă următoarele: crearea noilor locuri de muncă
se realizează odată cu sporirea activităţilor existente în economia ţării;
activităţile care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de
natură industrială, cu toate că ponderea industriei în economie are tendinţa să
scadă; cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta
de locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie; are loc o
reconsiderare a ocupării nesalariate şi neagricole a forţei de muncă, sporind
capacităţile micilor firme de a angaja efective mai mari de salariaţi.
Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor
afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale
şi sunt sprijinite de largi grupuri socioprofesionale. Programele de acţiune ale
sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată:
garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor
de odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi
cele ale femeilor etc.

7.3 CAUZELE ŞI EVOLUŢIA ŞOMAJULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA

DE TRANZIŢIE

Noua piaţă a muncii din România s-a format şi evoluează ca o piaţă a

dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la nivel global,
sectorial, ocupaţional etc. este superioară cererii sistemului economico-social.
Dezechilibrele pieţei muncii sunt determinate, în principal, de factori economici
care au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi
prelungit al economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei
economice. Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor ocupaţional-
profesionale, educaţional-formative, comportamentale, dezechilibrele sunt
influenţate şi de factori care ţin de oferta de muncă. De asemenea, aceste
dezechilibre sunt generate şi de segmentarea pieţei muncii, de rigidităţile

48
specifice acesteia, de slaba eficienţă a mecanismelor de ajustare a cererii şi
ofertei de muncă.
După anul 1991 – an în care în România a fost promulgată Legea nr. 1 privind
protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională - şomajul a devenit
principala formă de dezechilibru pe piaţa muncii.
Şomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporţii diferite, toate
ţările. Datele statistice arată că în unele ţări (SUA, Japonia, Suedia) evoluţia
şomajului nu este de necontrolat şi nu are un sens permanent de creştere dacă se
aplică politici guvernamentale adecvate.
Şomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca punct
de întâlnire între cererea şi oferta globală de muncă. Piaţa muncii se
caracterizează prin faptul că cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi măsură
cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de muncă nu
evoluează în raport de preţ şi cost. Piaţa muncii din România se caracterizează
printr-un număr mic de meserii, care se caută şi sunt bine plătite, şi un număr
mare de meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puţin atrăgătoare pentru
angajatori şi care nu oferă satisfacţii nici pentru angajaţi.
În analiza cauzelor şomajului trebuie avute în vedere:
• sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei în vârstă de
muncă;
• femeile casnice care doresc şi presează să intre pe piaţa muncii;
• disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate, datorită dispariţiei unor
locuri de muncă şi a reclasării altora;
• dezvoltarea lentă a sectorului privat;
• viaţa economică ce se confruntă cu dificultăţi generate de lipsa pieţelor de
desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii prime, materiale, energie,
capital etc.
• specializarea şi segmentarea unor grupuri şi categorii socio-profesionale
neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii,
specializări, calificări şi a numeroaselor diferenţieri dintre salariaţi din punct de
vedere al experienţei şi abilităţii lor;
• consolidarea pieţei de cvasimonopol a unor agenţi economici, având drept
consecinţă rigidizarea pieţei muncii;
• amplificarea elementelor de intervenţionism pe piaţa muncii din partea
puterii publice sau a unor agenţi instituţionalizaţi cu atribuţii în formarea,
angajarea sau utilizarea factorului muncă.
Şomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, industrială
şi postindustrială. La noi în ţară, şomajul a existat şi în prima parte a secolului,
dar dimensiunea lui era numeric redusă, industria nefolosind decât o pondere
redusă a populaţiei active, din cadrul celei urbane (în 1930 populaţia urbană era
de 3.051.253, iar până în 1948 a ajuns la 3.713.139 persoane).
Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul şomerilor în
România a crescut în prima parte a secolului, ajungând în 1928 la 32.727
persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în anul 1937 la 10.851 persoane,
la o populaţie de 17 milioane, respectiv 18.426.159 şi 19.535.398 locuitori9.
Acest şomaj, corespunzător unei creşteri economice industriale incipiente, se

9
Sârbovan Marina - Politici de ocupare în România. Editura Orion, Bucureşti, 1997, p. 88

49
încadrează perfect în modelul şomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii
agregate, o criză a anilor „30“.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a introdus Legea
privind regimul muncii pe timp de război, deci criza economică a căpătat forme
acute, care au dictat în plan politic şi juridic desfiinţarea forţată a şomajului.
Inexistenţa şomajului în perioada Legii muncii în timp de război are cauze
extraeconomice.
După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea şomajului în
România are explicaţii speciale, legate de creşterea economică industrială într-un
ritm accelerat, de urbanizarea masivă, prin aglomerarea populaţiei în oraşe şi,
desigur, de construirea unor mari obiective economice de interes naţional şi
lucrări publice, integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor.
Aceasta nu înseamnă că nu ar fi existat în România cel puţin forme ale şomajului
deghizat.
Şomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm neaşteptat de
rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest şomaj însă este un şomaj al unei
societăţi postindustriale sau, după cum scrie metaforic John Naisbitt în
“Megatendinţe", referindu-se la scăderea ponderii industriei în ansamblul
economiei, al unei societăţi care se dezindustrializează. Dezindustrializarea este
un termen sugestiv în special pentru diminuarea ocupării industriale: industria
nu mai creşte din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund, trecând
spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce cuprinde în
proporţii diferite toate ramurile economiei şi cele trei sectoare.
Asistăm, totodată, la o terţializare a economiei, desfăşurată pe fondul
privatizării şi descentralizării activităţilor economice, care a cuprins nu atât sfera
serviciilor producţiei industriale, cât îndeosebi comerţul, transporturile,
comunicaţiile şi informatizarea activităţilor, în general.
În aceste condiţii, cauza principală a şomajului este o criză a ofertei agregate.
Scăderea acesteia este, în principal, rezultatul creşterii costurilor şi scăderii
productivităţii (muncii şi capitalului).
Cererea de muncă în industrie a scăzut într-un ritm mai mic decât cel al
ofertei. În termeni reali, scăderea ocupării în industrie înseamnă o restrângere a
producţiei realizate în această ramură, dublată de dificultăţi majore de desfacere
pe piaţa internă sau externă a acestor bunuri.
Pe lângă cauzele naţionale, specifice fiecărei ţări, şomajul mai are şi cauze
externe, dintre care cea mai importantă este internaţionalizarea pieţei muncii,
puternic marcată de migraţia internaţională. Cauzele externe nu sunt numai în
domeniul economicului, dar şi de natură demografică, politică şi socială,
influenţa lor putând fi limitată printr-o legislaţie protecţionistă, corespunzătoare
intereselor naţionale.
Pe parcursul celor 19 ani ai tranziţiei, dimensiunile, dinamica, formele şi
caracteristicile şomajului , în ţara noastră, au evoluat , s-au nuanţat.
În România, ca şi în alte ţări europene, măsurarea şomajului se realizează
utilizând doi indicatori: şomajul înregistrat şi şomajul în sens BIM (Biroul
Internaţional al Muncii). Între estimările obţinute utilizând cei doi indicatori
există diferenţe datorate metodologiei de calcul. Astfel, nu toţi şomerii
înregistraţi la Agenţiile de Ocupare şi Formare Profesională îndeplinesc
condiţiile incluse de BIM şi nici toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile
impuse de lege, de înscriere la agenţiile de ocupare.

50
 Şomerii BIM sunt persoanele de 15 ani şi peste care îndeplinesc simultan
următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor
venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând diferite metode pentru a-l găsi;
înscrierea la Agenţiile de Ocupare şi Formare Profesională sau la agenţiile
particulare de plasare, publicarea de anunţuri, apel la prieteni etc.
Şomerii înregistraţi reprezintă persoanele în vârstă de 18 ani şi peste, apte
de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile (Legea
nr. 1/1991 republicată în anul 1994 şi completată de Ordonanţa Guvernului nr.
47/1997) şi care s-au înscris la agenţiile de ocupare şi formare profesională.
Principalele surse ale şomajului sunt:
a) populaţia ocupată, persoanele care au lucrat, sunt calificate şi au
experienţă în muncă; la sfârşitul anului 1998 aproape 74% din şomeri făceau
parte din această categorie;
b) tinerii absolvenţi de învăţământ secundar şi superior, a căror pondere
variază între numărul total de şomeri, cu tendinţe de sporire în perioadele de
terminare a studiilor;
c) o parte a populaţiei inactive (femei casnice) care intră pe piaţa muncii
datorită scăderii veniturilor familiale şi, deci,al reducerii nivelului de trai;
d) scăderea cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor datorită, pe de o parte,
reducerii puterii de cumpărare a populaţiei, iar, pe de altă parte, dificultăţilor
generate de lipsa pieţelor de desfacere;
e) extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială,
juridică, ce limitează mobilitatea factorului muncă pe plan intern şi internaţional.
Mişcările care au loc pe planul ocupării factorului muncă, fluxurile dintre
populaţia ocupată, fluxurile dintre populaţia ocupată spre şomaj, asociate cu
mari dificultăţi de integrare a tinerilor care termină diferite forme de pregătire
afectează şi vor afecta în special anumite sectoare de activitate (industria
minieră, metalurgia, petrochimia, zootehnia etc.), segmente ocupaţional-
profesionale (muncitori, personal cu pregătire medie), profesii (meserii) şi zone
geografice. În numeroase situaţii aceste zone sunt şi în prezent confruntate cu
efectele subocupării şi şomajului. În lipsa unor politici active consecvente, există
riscul depopulării unor zone, ca urmare a migraţiei de întoarcere - cu statut de
şomer - a calamitării sub aspect economico-social al acestora şi al accentuării
tensiunilor pieţei muncii.
Şomajul atacă în mod diferit diversele categorii ale populaţiei apte de muncă.
În primul rând, categoria cea mai afectată de şomaj, din punct de vedere al
structurii pe sexe, este populaţia feminină.
Rata superioară a şomajului la populaţia feminină, în primii ani ai tranziţiei,
se explică prin caracteristicile acestei categorii a factorului muncă, deşi nivelul
de instruire şcolară şi profesională al femeilor este apropiat de cel al bărbaţilor.
Ca principale cauze ale ocupării acestei situaţii menţionăm restructurarea unor
ramuri în care populaţia feminină era predominantă, precum şi comportamentul
discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex
feminin.
Şomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin din grupa
de vârstă de 50 de ani şi peste (datorită procesului mai lent de recalificare şi
reintegrare profesională a populaţiei vârstnice în general şi a celei feminine în

51
special) şi în oarecare măsură pe cele din grupa de vârstă 15-25 de ani (datorită
dificultăţilor în angajarea tinerelor absolvente).
Focalizarea şomajului la populaţia feminină are numeroase incidente asupra
vieţii de familie, dar şi asupra societăţii: diminuarea venitului şi a vigorii familiei,
reducerea numărului copiilor şi deteriorarea educaţiei lor şi a potenţialului viitor
de muncă al ţării. Pentru realizarea unui echilibru al cererii cu oferta de muncă
feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a populaţiei feminine în
condiţiile actuale îl poate constitui, pe de o parte, promovarea unei politici
adecvate de ocupare şi integrare în activităţile economico – sociale a femeilor,
realizarea unei protecţii sociale reale a acestora în condiţii de egalitate a
şanselor, iar pe de altă parte, crearea condiţiilor favorabile realizării funcţiilor
complexe pe care femeia le îndeplineşte în familie şi în societate.
Începând cu anul 1997 se constată o inversare a raportului. Creşterea
gradului de ocupare a populaţiei feminine este rezultatul dezvoltării sectorului
serviciilor.
În acest scop, un rol important îl poate avea existenţa unor mecanisme care
să favorizeze flexibilitatea pieţei muncii feminine, ţinând seama şi de experienţa
unor ţări dezvoltate cu economie de piaţă, respectiv:
• programe privind relansarea şi diversificarea activităţii din unele ramuri
şi domenii economico – sociale în care populaţia ocupată este cu deosebire de
sex feminin, cum ar fi: industria de confecţii şi textile, industria de pielărie şi
încălţăminte, industria electronică, optică şi mecanică fină, învăţământ şi îngrijire
a copiilor în creşe şi grădiniţe, asistenţă sanitară şi socială, comerţ şi prestări de
servicii, precum şi programe de modernizare a unităţilor de dimensiuni mici şi
mijlocii, iar în unele cazuri chiar la nivel familial (ca în cazul turismului rural);
• programe vizând pregătirea şi reconversia profesională a persoanelor
de sex feminin în concordanţă cu modificările structurale din economie, asociate
cu programe destinate reintegrării femeii în societate;
• iniţierea de programe de muncă flexibile, prin diversificarea locurilor de
muncă cu timp parţial (de exemplu: orare de muncă decalate pentru femei care
au în îngrijire copii, pentru femeile care au statut de pensionare, etc.);
• extinderea muncii la domiciliu a femeilor, cuprinzând pe lângă activităţi
din domeniul industriei uşoare, alimentare, cooperaţiei meşteşugăreşti şi
activităţi de: tehnoredactare, contabilitate, informatică, etc.;
• extinderea muncii temporare, cu contracte pe timp determinat, a
activităţilor sezoniere pentru ocuparea persoanelor active feminine
disponibilizate ca urmare a restructurării unor ramuri. Aceste activităţi ar putea
fi avute în vedere mai ales în domeniul serviciilor (turism, comerţ, sănătate şi
asistenţă socială, învăţământ).
În al doilea rând, din punct de vedere al structurii şomajului pe grupe de vârste
situaţia cea mai dificilă se întâlneşte la tineri. Şomajul tânăr, în măsura în care
are dimensiuni reduse este considerat cel mai important rezultat al politicii
oricărei ţări, indiferent de nivelul dezvoltării economice. Şomerul tânăr este
considerat persoana care îndeplineşte condiţiile general-cunoscute de a fi şomer
şi care este în vârstă de 15-24 ani. Orice persoană în vârstă de peste 25 de ani
este considerată şomer adult. Unii specialişti sunt de părere că şomajul tânăr
poate fi măsurat cu ajutorul a patru indicatori şi anume10:

10
Gh. Răboacă – Procese şi tendinţe în sfera ocupării şi şomajului. CIDE, Bucureşti, 2000, p. 63 – 70

52
 a) rata şomajului tânăr, ca procent din forţa de muncă tânără; calculat
ca raport între şomajul tânăr şi forţa de muncă tânără, indicatorul are o mare
importanţă pentru a evidenţia densitatea şomajului în această categorie de
populaţie aflată la început de viaţă activă;
b) raţia ratei şomajului, ca procent faţă de rata şomajului adult;
c) ponderea şomajului tânăr în şomajul total;
d) ponderea şomajului tânăr în populaţia tânără.
Prin urmare, dimensiunile şomajului tânăr sunt mari; ponderea mare a
şomajului tânăr în şomajul adult rezultă şi din practica diminuării acestuia din
urmă prin pensionarea sau trecerea timpurie pe un sistem de asistenţă socială.
Dimensiunile acestuia reprezintă un puternic avertisment pentru majoritatea
ţărilor.
Cauzele principale ale acestui fenomen se situează în domeniul investiţiilor,
al creării de noi locuri de muncă, al necorelării corespunzătoare a pregătirii
profesionale efectuate în şcoli profesionale şi universităţi şi cerinţele efective ale
locurilor de muncă create de diferiţi agenţi economici. Cantonarea tineretului,
îndeosebi, la această categorie de populaţie cu nivel de pregătire şcolară şi
profesională mai ridicat, generează mari pierderi de potenţial creativ de muncă,
indispensabil pentru restructurarea şi relansarea dezvoltării economiei, cu
efecte grave asupra comportamentului şi integrării tineretului în societate.
Dacă tinerii ajung şomeri, aceasta este o carenţă a mecanismului social,
educaţional, imobilizare a sistemului de alocare a mijloacelor de educare, de
informare şi utilizare a informaţiilor privitoare la cererea şi oferta de muncă.
Este necesar ca pe piaţa contemporană a muncii echilibrarea cererii cu oferta să
se facă instituţionalizat, pe fondul unui cadru legislativ cât mai cuprinzător şi
elastic.
Un aspect care constituie un element important în studierea şomajului îl
constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de
muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la reluarea activităţii, sau până la
obţinerea primului loc de muncă, pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este şi
un criteriu de clasificare al şomajului, în şomaj de scurtă durată şi de lungă
durată.
Studiile internaţionale atestă şomajul de lungă durată ca fiind un şomaj
continuu, mai mult de 12 luni (după 1990 - mai mult chiar de 2 ani în ţările vest-
europene).
Şomajul de scurtă durată este în general considerat ca fiind un şomaj al
tinerilor care întâmpină dificultăţi în adaptarea la condiţiile de muncă din lipsă
de experienţă sau din motive subiective, sau chiar din lipsa unei calificări
satisfăcătoare.
Şomajul este considerat cu atât mai cronic, mai sever, cu cât este mai lung.
Prin şomaj de lungă durată se înţelege orice situaţie în care perioada de şomaj a
depăşit un an, un an şi jumătate.
Şomajul de lungă durată este cel care cuprinde în special persoane mai în
vârstă, care de regulă au pierdut un loc de muncă şi care se recalifică, adaptându-
se dificil la un loc de muncă.
Se consideră că şomajul de lungă durată are două măsuri speciale şi anume:
a) rata şomajului de peste 1-1,5 ani, ca procent din forţa de muncă;
b) şomajul de peste 1-1,5 ani, ca procent din şomajul total (pondere).

53
 Practica de scoatere din şomaj, prin prepensionare, prin descurajarea
căutării de locuri de muncă, de trecere prin asistenţă socială etc., diminuează
proporţiile şi deci dimensiunile absolute şi relative ale şomajului de lungă durată
(atât rata cât şi ponderea şomajului de lungă durată).
Un alt criteriu al şomajului îl reprezintă diferenţierea şomerilor după statutul
educaţional. Reţine atenţia faptul că ponderea cea mai mare o au muncitorii
(aproximativ 75%), urmaţi de cei cu studii medii - aproximativ 22% din totalul
şomerilor, iar sub 3% sunt cu studii superioare (în anul 1999).
Pentru România, există o tendinţă de a fi mai vulnerabile la şomaj categoriile
profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu studii superioare sunt cei
mai puţin afectaţi cu riscul ca aceştia să lucreze în alte domenii decât cele pentru
care au fost specializaţi. Aici intervine desigur şi uşurinţa celor cu studii
superioare de a se policalifica. Corelaţia strânsă dintre nivelul şomajului şi
nivelul de educare şi formare profesională este o caracteristică generală a
şomajului actual, care se regăseşte în toate ţările. În SUA, o ţară în care rata
şomajului a fost ţinută sub control întregul secol XX, educaţia este un factor
determinant al ocupării: diplomaţii universitari, bărbaţi, femei, albi, negri şi
hispanici - au cea mai înaltă reţea de angajare.
Importantă este şi analiza şomajului în profil teritorial. Involuţiile inegale din
economia judeţelor şi a marilor zone geoeconomice ale ţării s-au reflectat şi în
comportamentul teritorial al şomajului. Distribuţia lui inegală pe teritoriul
naţional face din neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai
tensionate social ale tranziţiei. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de
numărul şi rata înaltă a şomajului, iar pe de altă parte, de efortul material
necesar asigurării protecţiei sociale a şomerilor.
Analiza şomajului în profil teritorial ne dă posibilitatea să desprindem
următoarele concluzii:
- involuţiile economice la nivelul judeţelor se reflectă şi în nivelul
ocupării factorului muncă, printr-un spor anual crescut al şomajului;
- decalajele economice dintre judeţe, moştenite din trecut, îşi adaugă, în
perioada tranziţiei, un nou element, mărimea şomajului, cu tendinţă
de cronicizare şi acţiune mai îndelungată în timp;
- mărimea absolută şi relativă a şomajului trebuie luate în considerare
printre factorii de primă importanţă în stabilirea zonelor defavorizate.

7.4 PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR

Mutaţiile produse în viaţa economică, socială şi politică a României au

deschis calea unor transformări în domeniul protecţiei sociale, proces care a
acutizat şi amplificat sarcinile sociale ale statului.
Organizarea şi finanţarea protecţiei sociale în condiţiile tranziţiei la
economia de piaţă, pornind de la experienţa ţărilor occidentale dezvoltate din
punct de vedere economic şi de realităţile concrete din ţara noastră, urmăreşte
să răspundă celor mai stringente probleme impuse de restructurarea economică
şi de necesităţile diverselor categorii sociale. Sunt de reliefat aici formele
tradiţionale de ocrotire prin sistemul asigurărilor sociale şi celelalte modalităţi
de protecţie a unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme,
derivate din procesul de restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează

54
nivelul de trai al indivizilor sau familiilor acestora şi care dau dreptul la diverse
plăţi din partea organismelor de protecţie socială.
Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diverse forme a apărut
odată cu dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, îndeosebi
instituirea şi dezvoltarea protecţiei şi asigurărilor sociale, a fost determinată de
crearea şi dezvoltarea industriei.
În general, protecţia socială este reprezentată de ansamblul de măsuri
economice şi non-economice, prin care puterea publică realizează o utilizare
normativă a resurselor sale şi o distribuire a veniturilor în scopul înfăptuirii
dreptăţii sociale. Protecţia socială se concretizează prin programe sociale care
cuprind măsurile şi instrumentele menite să asigure creşterea standardului de
viaţă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele
negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele condiţii
economice şi sociale. Programele de protecţie socială a şomerilor reflectă atât
starea generală a economiei, cât şi preocuparea pentru atenuarea efectelor
negative ale şomajului asupra nivelului de trai al persoanelor direct afectate,
precum şi evitarea unor implicaţii sociale în plan mai larg.
În condiţiile creşterii ratei şomajului şi încetinirii ritmului creşterii
economice, sistemele de asigurări de şomaj nu au mai rezistat presiunii plăţii
unor alocaţii generoase şi pe termen lung pentru persoanele rămase fără loc de
muncă. În consecinţă, în ultimul deceniu, pe plan european, a avut loc o
schimbare de orientare, trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru
asigurarea unor condiţii de trai decente pentru şomeri şi punându-se mai mult
accentul pe stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia
profesională, reintegrarea lor cât mai rapidă într-o activitate şi reducerea
dependenţei sociale. Programele sociale pentru şomeri reflectă tot mai pregnant
relaţia de condiţionare dintre activitatea salarială, generatoare de surse de
finanţare, şi nivelul şi durata prestaţiilor acordate. Acestea tind din ce în ce mai
mult către întărirea rolului de prevenire a riscurilor sociale şi diminuarea celui
reparatoriu sau compensatoriu. Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale
în planul forţei de muncă, în majoritatea ţărilor lumii şi în România s-a adoptat
un sistem legal de protecţie socială care vizează drepturile băneşti şi perioada de
ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi sursele de formare a fondurilor
din care se plătesc asemenea ajutoare.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele
obligaţii:
• să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt
solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate,
pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
• să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă
la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la
acordarea drepturilor;
• să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare
profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt
înregistrate;
• să caute activ un loc de muncă.
Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul asigurărilor
sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de
toate drepturile prevăzute de lege pentru asiguraţii acestor sisteme.

55
 În România, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă defineşte şomerul ca „persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii”:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până
la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru
prestarea unei munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţile
autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar
cuveni potrivit prezentei legi;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar
găsi un loc de muncă;
e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile
prevăzute de lege.
Şomerii beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii: au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24
de luni premergătoare datei înregistrării cererii; nu realizează venituri sau
realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât
indemnizaţia de şomaj; nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii;
sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază
teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de
muncă ori au realizat venituri în acea localitate; sunt înregistraţi la agenţiile
pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au domiciliul; nu
realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri
mai mici decât indemnizaţia de şomaj.
Contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru
asigurările sociale de sănătate se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj
şi se virează caselor de asigurări respective de către agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă. Drepturile de asigurări sociale de stat ale persoanelor
beneficiare de indemnizaţie de şomaj se suportă din bugetul asigurărilor sociale
de stat.
Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la programe de
formare profesională care să le asigure creşterea şi diversificarea competenţelor
profesionale în scopul asigurării mobilităţii şi reintegrării pe piaţa muncii.
Programele de formare profesională asigură, conform legii, iniţierea, calificarea,
recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor în căutarea unui loc de
muncă. Formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se
face ţinându-se seama de cerinţele de moment şi de perspectivă ale pieţei muncii
şi în concordanţă cu opţiunile şi aptitudinile individuale ale persoanelor
respective. Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor
în căutarea unui loc de muncă sunt: cursuri, stagii de practică şi specializare,
precum şi alte forme, în condiţiile legii. Accesul la programele de formare
profesională se face în urma activităţii de informare şi consiliere profesională sau
de mediere. Programele de formare profesională a persoanelor în căutarea unui
loc de muncă se organizează în mod distinct pe niveluri de pregătire şi
specializări, precum şi pe categorii şi grupuri de persoane.

56
 8. INFLAŢIA

8.1 INFLAŢIA –DEFINIŢII ŞI NOŢIUNI GENERALE

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul al XVI-lea,
(în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581): „Dezordinea dezordinilor
este aşa de mare astăzi la toate mărfurile, încât, dacă lucrurile nu sunt
îmbunătăţite şi însănătoşite, există temerea să fie nevoite, în scurt timp, pentru
hrana unui om de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa”. Deci inflaţia este o
„dezordine a dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care
măsoară valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele
inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este dată de
economiştii Laidler şi Parkin în 1975: „Inflaţia este fenomenul de creştere
continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”. Definiţia lui
Brofenbrenner şi Holzman din 1963 este mai plastică: „Inflaţia este o stare de
generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea
puţine bunuri”.
În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de inflaţie:
deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată. Deflaţia este un
proces monetar-material caracterizat prin scăderea durabilă, pe termen lung a
nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un proces monetar-real care se manifestă
prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general
al preţurilor. Ea există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică
într-un an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când o
ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă decât a ţărilor
partenere. Stagflaţia presupune creşterea în paralel a inflaţiei şi a şomajului.
Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau creşte foarte lent. Slumflaţia presupune
o inflaţie accelerată pe fondul scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist
poate fi urmarea importării acestuia din alte economii, mai ales atunci când
moneda importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.
Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea preţurilor,
deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii vieţii, creşterea armatei
de şomeri, conflicte salariale, falimentul unităţilor neeficiente.
În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape: declanşare,
derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este provocată de o serie de
dezechilibre. Abaterile cererii agregate în raport cu oferta agregată, existenţa şi
lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata
consumului şi rata investiţiilor, majorarea cheltuielilor bugetare şi creşterea
lentă a veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca urmare a costurilor
în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor de creditare prin
crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de productivitate la producător,
calitatea şi strategia actului de guvernare, condiţiile internaţionale de racordare
a economiei naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea.
După declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a evidenţiat
existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii inflaţioniste prin
accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în sectoarele importante ale
economiei, este urmată de presiunea inflaţionistă, adică de creşterea
autoîntreţinută, de ansamblu a preţurilor şi de al treilea moment care este şocul

57
inflaţionist, urmare a primelor două faze sau a unor evenimente deosebite
(şocuri petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de însăşi
denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

8.2 EFECTE ALE INFLAŢIEI

În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a averii
membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul inflaţionist cu ocazia
recurgerii la credite pentru cumpărarea de locuinţe. Aici este vorba de faptul că,
în urma creşterii preţurilor şi a devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult
mai uşoară. În schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza inflaţiei deoarece
dispun de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui proces de
depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc dintr-un venit
fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar efectele negative ale inflaţiei se
pot contracara. De pildă, în ţările cu economie de piaţă sunt majorate salariile,
pensiile, bursele, ajutoarele sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei
inflaţiei măsurată cu ajutorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri
procesul de redistribuire a veniturilor are loc adaptarea continuă a ratei dobânzii
la rata de creştere a inflaţiei.
Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile apărute în
raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de creşterea foarte diferită a
preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe nedorite asupra raportului de
schimb între producători şi consumatori, asupra structurii producţiei, alocării
resurselor şi eficienţei economice.

8.3 MĂSURAREA INFLAŢIEI

Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri. Cel mai
important indice de preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum” (IPC). Acest
indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase despre nivelul de trai
dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de nivelul cheltuielilor curente
efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de
bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. Acestea
sunt cheltuielile care intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”. Pentru
calculul IPC în SUA, de exemplu, se urmăresc 265 grupe de bunuri procurate de
consumatorii din 85 de oraşe.
Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de Producţie” (IPP),
un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se calculează urmărind evoluţia
preţurilor a 3400 de bunuri.
“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul PNB şi se
calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.
Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:

I t − I t −1
r= × 100 , unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul PNB.
I t −1

58
 8.4 TIPURI DE INFLAŢIE. CAUZELE INFLAŢIEI.
Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa principalele tipuri
de inflaţie:
Tipuri de inflaţie
Criterii de clasificare
Modul de funcţionare a mecanismului Inflaţie deschisă şi reprimată
pieţei
Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată, galopantă şi
hiperinflaţie
Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi neanticipată
Corelaţia dintre ritmul creşterii Inflaţie echilibrată şi dezechilibrată
preţurilor şi cel al salariilor
Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere şi prin
costuri
Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de muncă)
conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e deschisă economia
continuă să funcţioneze cu un mecanism în care preţurile sunt fixe. Inflaţia
reprimată apare atunci când controlul guvernamental împiedică creşterea
preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor. Înseamnă că excesul de cerere este
doar reprimat nu şi redus. Când controlul guvernamental încetează trebuie să ne
aşteptăm la creşteri de preţuri şi salarii.
Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie moderată (la 2-3%
inflaţia este „târâtoare”). Când aceasta are două, trei cifre avem de-a face cu
inflaţie galopantă, iar când nivelul general al preţurilor creşte cu peste 50%
lunar avem hiperinflaţie. Fenomenul hiperinflaţionist a apărut după primul
război mondial în Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria iar după al doilea
război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen hiperinflaţionist
a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-1918. În 1919 preţurile au
crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în
câteva luni, să crească de 40 de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au
devenit o nebunie colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani
primiţi fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de unt
– 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de mărci la 29
octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece mecanismele inflaţiei
reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se cuvine să desprindem
caracteristicile acesteia.
1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume colosale (La
începutul anului 1923 în Germania impozitele şi taxele adunate de la
populaţie nu acopereau decât o treime din cheltuielile publice iar la
sfârşitul anului acopereau numai 1% din acestea. Soluţia a fost rotativa de
bani care alimenta 99% din bugetul de stat. Urmarea imediată a fost
pierderea încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile, moneda
şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile germane lucrau zi

şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică grevă într-o imprimerie
căpăta forma unei catastrofe naţionale).

59
 3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu monedele
străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de mărci germane, rata de
schimb modificându-se la fiecare minut).
Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale preţurilor de
peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la fiecare lună amintim:
Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.
Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia şi ocuparea
forţei de muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate neajunsurile au fost prevăzute şi
ca atare contracarate prin preţuri indexate.
Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de creştere a
preţurilor vorbim de inflaţie echilibrată iar atunci când ritmul de creştere al
preţurilor îl devansează cu mult pe cel al salariilor, fenomenul este resimţit acut
şi inflaţia este dezechilibrată.
Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele cauze ale
inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate. Factorii care
determină creşterea cererii globale sunt tot atâţia factori care determină
declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea înclinaţiei spre consum şi
variaţia cheltuielilor individuale cu investiţiile în sectorul privat, creşterea
cheltuielilor guvernamentale, sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre ultimele
două, creşterea exporturilor într-o economie deschisă.
Teoria lui Keynes, monetariştii,
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ teoreticienii şcolii aşteptărilor raţionale
consideră că esenţa inflaţiei provocată de
DE CERERE
cerere constă în aceea că, cantitatea de bani
depăşeşte cantitatea de bunuri oferite, în
condiţiile ocupării depline a forţei de muncă.
În figura de mai jos economia este în stare de
ehilibru în punctul E. În urma lărgirii cererii
agregate, curba CA se deplasează spre
dreapta şi devine CA’. Noul punct de
echilibru este E’. Nivelul preţurilor cunoaşte
o creştere, deci s-a produs inflaţia.
Inflaţia provocată de costuri se
deosebeşte de inflaţia provocată de cerere
prin faptul că preţurile şi salariile cunosc o creştere chiar înainte de a se ajunge
la folosirea deplină a forţei de muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la
începuturile economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind
provocată, după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ În ultimul timp, datorită şocurilor din
domeniul petrolului şi al materiilor prime
DE COSTURI
din anii ’73 – ’79, inflaţia provocată de
costuri revine în actualitate. Principalele
şocuri petroliere (creşterea spectaculoasă a
preţului petrolului) s-au succedat cronologic
astfel : 1951 (Iran), 1973 (războiul dintre
Israel şi ţările arabe), 1980 (războiul dintre
Iran şi Irak), 1991 (războiul din Golf pentru
eliberarea Kuweitului), 2003 (războiul din

60
Irak). Figura de mai jos prezintă grafic tipul de inflaţie provocată de costuri.
Tipurile de inflaţie prin costuri sunt de mai multe feluri: inflaţie
exogenă prin costuri, inflaţie prin preţuri relative sau pretenţii legate de
venituri şi inflaţie de inerţie.
1. Preţurile de import ridicate pentru bunurile intermediare (vezi şocul
petrolului), adaosurile mari practicate de firme şi aducătoare de profituri
substanţiale, salariile nejustificat de mari, rezultat al negocierilor între
patronat şi sindicate sunt tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau preţul factorilor

de producţie) cu produsele (sau preţul factorilor) altor agenţi economici.
Un caz particular îl constituie modelul comportamental în care un agent
încearcă să menţină o relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al
unui grup de referinţă, menţinând în mod artificial un anume nivel al
preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de producţie. Preţurile mari vor
conduce la inflaţie.
3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul real dorit
ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la inflaţia viitoare aşteptată.
În măsura în care creşterea nivelului preţurilor este rezultatul unei
încercări de protejare a venitului real al agenţilor sau grupurilor de
agenţi, această inflaţie poate fi denumită „inflaţie de inerţie”.
Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la Ip la Ip’.
Curba OA se deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile folosirii incomplete a
forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei. Deoarece nu se declanşează tot
timpul un şoc al cererii sau al ofertei inflaţia se desfăşoară, de regulă, în acelaşi
Fig. INFLAŢIA INERŢIALĂ ritm având de a face cu o inflaţie inerţială.

În aceste condiţii curbele OA şi CA, se

deplasează în sus, punctul de echilibru
mutându-se în E’, apoi în E”. Preţurile vor
cunoaşte o creştere cu acelaşi procent în
fiecare an (de exemplu 6%).
Când în cadrul economiei se observă
existenţa inflaţiei inerţiale curbele OA şi CA se
deplasează împreună.
În condiţiile inflaţiei inerţiale există
posibilitatea apariţiei stagflaţiei, care
înseamnă prezenţa unei inflaţii accentuate în perioade cu şomaj mare. Un
asemenea caz este evidenţiat cu ajutorul figurii alăturate (noul punct de echilibru
E’’’).
În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme, apasă asupra
preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul economiei efectul creşterii
preţurilor asupra salariilor şi al salariilor crescute asupra măririi costurilor
declanşează spirala inflaţionistă. Condiţiile economice generale care activează
bucla inflaţiei sunt:

61
 - o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor măreşte
costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi activează spirala
inflaţionistă.
- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte costurile,
declanşează creşterea preţurilor şi porneşte spirala inflaţionistă.
- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui
exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă posibilitatea creşterii
preţurilor.
Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie în opinia lui
Michel Didier. Statul anticipează în calculele sale creşterea preţurilor şi îşi
încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile indexate în funcţie de preţurile crescute.
Mărind fiscalitatea, ridicând rata cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să
relanseze în mod deliberat creşterea preţurilor. Rata dobânzii practicată de bănci
pentru împrumuturile acordate urmează îndeaproape creşterea preţurilor. Ca
atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice creştere a
ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi economici particulari care se
pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu
oferă garanţii) şi pe cei bogaţi cărora le devalorizează economiile. Luaţi
individual ei nu sunt vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la
aceasta cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La ansamblul
bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri, maşini, stocuri) urmează
creşterea preţurilor. În schimb, valoarea reală a datoriilor de rambursat se
reduce în fiecare an, o dată cu creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la
un transfer financiar dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi.
Pentru ca o firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să
înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi contribuţiile sociale
să fie stabilizate.

8.5 CĂI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor economişti din
următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor, blocarea monedei, blocarea
cheltuielilor publice, blocarea veniturilor şi costurilor.
Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai jos:
1. Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea creditului care
va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta poate fi o cale simplistă
deoarece o întreprindere căreia îi este refuzat creditul renunţă la o
investiţie. Urmarea va fi creşterea şomajului înaintea reducerii inflaţiei.
Din practica ţărilor dezvoltate se poate trage concluzia că politicile de
austeritate monetară sunt eficace numai dacă sunt aplicate pe o durată
suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.
2. Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează cu o
comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va conduce la un şomaj
mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai mare va reduce inflaţia deoarece
şomerii fac presiuni asupra costurilor prin pretenţiile de majorare a
ajutoarelor de şomaj.
3. Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate degenera în
conflict social generalizat.

62
 4. Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine numai prin
creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea concurenţei. Creşterea
productivităţii poate fi susţinută numai prin investiţii în tehnică nouă,
cercetare, în general în progres tehnic.

8.6 LEGĂTURA ŞOMAJ – INFLAŢIE

În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul cuantificării factorilor
care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric legătura ce se stabileşte între şomaj,
preţuri şi salarii, construind curba care îi poartă numele (figura de mai jos).
Scala verticală din dreapta indică
Fig. CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ creşterea salariilor fiind mai ridicată cu
două procente faţă de scala din stânga.
Cele două procente reprezintă creşterea
productivităţii muncii. Creşterea salariilor
ca urmare a creşterii productivităţii
muncii nu generează inflaţie, deci nu se ia
în calcul. Deplasarea spre stânga pe curba
Phillips duce la creşterea preţurilor şi a
salariilor, pe de o parte, şi la reducerea
şomajului pe de altă parte. Deci, există o
constrângere în a alege între inflaţie şi
şomaj, între ele existând o relaţie invers
proporţională.
În 1982 a fost contestată curba
Phillips elaborată în 1960. Noua curbă
demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu există pe termen lung nici o
legătură. Se impunea, de asemenea, să se facă distincţie între rata inerţială şi rata
efectivă a inflaţiei. Inflaţia inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată
în calcul la un moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din
economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu rata
inerţială, aşteptată a inflaţiei.
Fig. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎN
CICLUL CONJUNCTURAL
Graficul ne permite analiza
etapelor ciclului de afaceri.
1. În prima perioadă economia se
găseşte la începutul curbei Phillips pe
termen scurt în punctul A. Şomajul se
află la nivelul său natural.
2. În cea de-a doua perioadă datorită
creşterii producţiei, proprie perioadei de
avânt, scade rata şomajului. Economia se
mişcă spre stânga pe curba Phillips pe
termen scurt. Inflaţia creşte prin
trecerea din punctul A în punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea

63
inflaţiei oamenii iau în calculele lor pentru viitorul apropiat această nouă rată
ridicată. Deci, rata inflaţiei inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se
deplasează în sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata şomajului este
aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este mai ridicată, în ea regăsindu-se rata
inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment dat apar

factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea creşterii masei
monetare dictată de oficialităţile financiare). În consecinţă, se manifestă tendinţa
de scădere, de restrângere a producţiei.

5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine la rata sa

naturală (în punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că rata şomajului la
punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar rata inflaţiei este mai ridicată.
Explicaţia constă în creşterea ratei inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia intră într-un
“ciclu restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata efectivă a inflaţiei,
precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la rata naturală a şomajului.
Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în general, se
schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului se găseşte
sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va creşte an de an. Acest proces
inflaţionist se opreşte când şomajul revine la rata sa naturală.
Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală, inflaţia va
cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va găsi
la nivelul ratei sale naturale. În astfel de condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu
va scădea. De aceea, pe termen lung singurul nivel al şomajului care se împacă cu
o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar, curba Phillips pe termen
lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune peste linia ratei
naturale a şomajului.
Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru politica
economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un nivel al şomajului pe
care economia îl va suporta pe termen lung (rata naturală a şomajului). O ţară nu
poate rămâne mult timp sub rata naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă
la declanşarea spiralei crescătoare a inflaţiei. În al doilea rând, se poate stăpâni şi
curba Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata şomajului să scadă sub
nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar va trebui
suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul problemei: cu un şomaj
ridicat se poate reduce inflaţia.

64
 9. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Abraham-Frois, (1994).G., Economie politică, ed. Humanitas, Bucureşti

Apostol D.M. (2007), Noua economie si productivitatea, Tribuna
Babeanu M.(coordonator), (1993), Economie politica, vol.I, Editura Sitech,
Craiova.
Bacescu M., Bacescu A., (1997), Compendiu de macroeconomie, Editura
Economica.
Bramham, John, Human Resource Planning, Institute of Personnel Management,
1989.
Bramham, John, Practical Manpower Planning, ed. 5, Institute of Personnel
Management, 1990 (din care s-a extras o mare parte a materialelor şi
ideilor prezentate în acest capitol).
Buşe, G., (1994) (coordonator). Dicţionarul complet al economiei de piaţă,
Informaţia Business Books Craiova.
Dobrotă, N. (coordonator) (1995). Economia politică, Editura Economică,
Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1997). Economia politică, aplicaţii, Editura
Economică, Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1999). Dicţionar de economie, Editura Economică,
Bucureşti
Dragomir Gh., Tomita I., (1997), Productivitatea muncii, Editura Universitaria,
Craiova.
Fourcans, André (1998). Explicându-i fiicei mele ….economia Editura Eurosong &
Book, Bucureşti
Gh. Zaman, S. Sandu, (1990), Eficienta economica si formele de proprietate,
Tribuna Economica, nr. 31, 32.
Higham, M., The ABC of interviewing, Institute of Personnel Management, London,
1979
Institute of Personnel Management, Code of Recruitment and Selection, IPM,
London, 1990
Institute of Personnel Management, Code on Occupational Testing, IPM, London,
1989
Ivan I., Oprea P. (1996), Particularitati ale evaluarii productivitatii muncii în
activitatea de programare, Revista Româna de Statistica nr.11.
Kiss, F., Cocheci Delia, (1993). Economie contemporană. Introducere în micro şi
macroeconomie (note de curs) UTC-N.
Negucioiu, A., (coordonator), (1998). Economie Politică, Vol.1 şi 2, editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca
Paliu L., (1999), Eficienta economica, Editura Spirit Românesc,
Pettman, Barrie 0., Manpower Planning Workbook, ed. 2, Gower, Aldershot, 1984.
Pîrvu Gh., (2003), Microeconomie, Editura Sitech, Craiova.
Pîrvu Gh., (2005), Economie europeana, Editura Sitech, Craiova.
Plumbley, P., Recruitment and Selection, ed. 2, Institute of Personnel
Management, London, 1976
Samuelson, P., (1982). Economics, McGrow-Hill Book Company, New-York 1989
sau L' economique, vol I şi II, Armand Colin, Paris

65
Sidney, Elizabeth (ed), Managing Recruitment, ed. 4, Gower, Aldershot, 1988
Sonea, Ştefan, (1995). Economie generală – macroeconomie, UTC-N
Toba D., (2002), Teorie economica generala, Editura Universitaria,
Whitehead, Geoffrey, (1997). Economia, Editura Sedona, Timişoara

x x x , Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, (1999). Editura Codex,

Bucureşti

66