Economie IMicroeconomie2023 ECTS Management

UNIVERSITATEA GEORGE BACOVIA din BACĂU
Note de curs-uz intern
DANIEL GHERASIM
ECONOMIE I
MICROECONOMIE
Suport de curs
2023
1
2
Cuprins
PREFAŢĂ. ............................................................................... 5
MODULUL I OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI
POLITICE ................................................................................ 7
1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă............................ 7
1.2. Sisteme economice ......................................................... 14
1.2.1.1 Caracteristicile sistemului economiei naturale ........... 15
1.2.1.2. Economia de schimb – sistemul economiei de piaţă .. 16
Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane .. 18
1.2.1.3. Sistemul economiei centralizate (de comandă) .......... 19
1.2.1.4. Economiile contemporane – economii mixte............ 20
MODULUL 2 TEORIA UTILITĂŢII ŞI A
CONSUMULUI ...................................................................... 22
2.1. Categorii de bunuri ......................................................... 22
2.2. Utilitatea ......................................................................... 25
2.3. Curbe de indiferenţă şi linii bugetare............................... 40
2.4. Alegerea raţională a mărfurilor ....................................... 50
2.5. Determinarea combinaţiilor optime de mărfuri............... 53
2.6. Rata marginală de substituire a mărfurilor....................... 59
2.7. Influenţa economiilor şi creditului asupra ..........................
comportamentului consumatorilor 62
MODULUL 3 CEREREA DE BUNURI Şi SERVICII......... 70
3.1. Nevoi, dorinţe, bunuri ..................................................... 70
3.2. Definirea cererii .............................................................. 73
3.3. Factorii cererii................................................................. 74
3.4. Funcţiile de cerere ..........................................................104
MODULUL 4 OFERTA DE MĂRFURI............................. 109
4.1. Definire şi modalităţi de abordare ................................ 109
4.2. Legea ofertei ..................................................................110
4.3. Elasticitatea ofertei în raport cu un factor de influenţă....113
4.4. Factorii care influenţează oferta .....................................119
3
4
PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă are menirea de a oferi studenţilor de la
specializările Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Management,
Marketing şi Administraţie Publică, informaţii şi reguli de strictă necesitate
pentru o mai bună înţelegere a modalităţilor de funcţionare a mecanismelor
economice bazate pe piaţă şi pe categoriile acesteia.
Rolul principal al Microeconomiei, privită ca teorie a preţurilor,
este acela de a asigura baza teoretică pentru cea mai mare parte a
celorlalte discipline incluse în planurile de învăţământ ale instituţiilor de
profil economic.
Analiza microeconomică este dedicată aproape în totalitate
explicării comportamentelor individuale ale subiecţilor economici şi
interacţiunilor acestora. Omul, privit ca centru al impulsionării întregii
activităţi economice, este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi
producător.
În prima sa calitate, cea de consumator individul, el se manifestă ca
purtător al cererii de bunuri şi servicii, urmărind, ca obiectiv primordial,
maximizarea utilităţii economice.
În cealaltă calitate, de producător, omul se manifestă ca purtător al
ofertei de bunuri şi servicii, pe care le produce prin alocarea şi utilizarea
resurselor şi combinarea factorilor de producţie. Obiectivul producţiei
constă în maximizarea rezultatelor obţinute, iar pe baza acestora,
maximizarea profitului.
În ambele ipostaze, individul, privit ca subiect economic, va
contribui la identificarea soluţiilor optime cu privire la intrările în
activitatea economică (input-urile) şi ieşirile sau rezultatele (output-urile).
Întotdeauna, Microeconomia, ca nivel de bază al ştiinţei economice, va
constitui un domeniu esenţial atât pentru agenţii economici, cât şi pentru
întreaga economie naţională.
Ceea ce i se oferă cititorului şi în special studentului prin acest
volum reprezintă doar o încercare a autorului de a veni în sprijinul
pregătirii teoretice în acest domeniu deosebit de complex.
Autorul
5
6
MODULUL I
OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE
1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă
Economia reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească, a cărei

existenţă este determinată de caracterul limitat al resurselor (de raritatea
bunurilor) şi de caracterul nelimitat al trebuinţelor, a căror satisfacere
reprezintă scopul acestei activităţi umane. Economia devine astfel teoria
alegerii - alegere înfăptuită de subiectul economic din mai multe variante
posibile.1
Economia poate fi considerată încă o ştiinţă tânără şi fragilă, spre
deosebire de ştiinţele naturii, matematică, fizică sau chimie. Ea va contribui
întotdeauna la o cunoaştere generală a mecanismelor şi problemelor
economice prin intermediul conceptelor presupuse de ştiinţa economică.
Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de materie densă
datează din epoca modernă. Problema cunoaşterii economice prin analiză
este foarte delicată, motiv pentru care, în funcţie de autori şi de epoci
diferite, se discută când de ştiinţă economică, când de economie politică.
Începuturile procesului economic se pierd în negura timpului. Explicaţia
este legată de împrejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit
dintotdeauna să gândească şi, în consecinţă, să acţioneze economic. El a fost
constrâns dintotdeauna să înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, una
socio-economică. Mai mult decât atât, el (ca şi grupurile şi colectivităţile
umane) a fost nevoit să constate că această existenţă, calitatea ei, depind de
modul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie cu care a fost confruntat
în permanenţă pe parcursul existenţei sale: resurse relativ limitate, pe de o
parte, şi nevoi nelimitate, pe de altă parte. Gândul despre economie a fost
un însoţitor permanent al preocupărilor omeneşti individuale şi colective.
Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât una socială
trebuie înţeles şi faptul că această componentă de bază a activităţii generale
a avut de la început două dimensiuni: una microeconomică şi una
macroeconomică. Căutarea de soluţii la amintita inecuaţie a vizat de la
1
Lionel Robbins, An Essay on the Nature and Significance Of Economic Science, London,
1932, p. 12
7
început atât perimetrul existenţei omului ca individ, cât şi ca membru al

societăţii.
Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi
timpuri, nu înseamnă nici pe departe ştiinţa economică. Devenirea acesteia
avea să se producă mult mai târziu. Dacă, sub raportul originii, doar fizica
pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub cel al
formării şi constituirii într-un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea
economiei politice s-a dovedit un proces dificil, angajând considerabile
eforturi pentru dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru că, pe tot
acest traseu, economia, obiectul aflat in atenţie şi spre analiză, s-a prezentat
ca un şantier în mişcare, greu de filmat, prins în tuşe şi explicat. Încercările
n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit răgazul spre a desluşi legile de
mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale
existenţei noastre – economia. Rămâne aceasta obiectul de studiu al Istoriei
gândirii economice. Aici, şi acum, încercăm doar o succintă trecere în
revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor
salturi şi schimbări de paradigmă.
Primele formalizări ale gândului despre economie se produc în
Orientul antic, în China, India, Egipt şi Babilon care dau primele semnale
pentru ca, aproape în acelaşi timp, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru
această etapă, momentul de vârf. Purtătorii primelor idei economice erau
marii filosofi ai acelor vremuri. Xenofon, Platon şi Aristotel au făcut
cunoscute prin lucrările lor concepţiile economice, care astfel îşi fac intrarea
în circuitul general al ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de
Xenofon, Statul şi Legile de Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui
Aristotel stau mărturie în acest sens.
Este evident faptul că grecii vorbeau despre economie prin prisma
sistemului lor de gândire. Etimologia cuvântului economie este
semnificativă în acest sens. Termenul este de origine greacă, fiind compus
din "oikos" care înseamnă casă, cetate şi "nomos" care înseamnă principiul,
legea, regula etc. Ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a
obiectului economiei după vechii greci.
Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne
interesează, Toma D'Aquino şi Thomas Műnzer, subordonează gândirea
economică moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja, această
etapă nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economică.
Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul
ştiinţei economice îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor
8
trei secole de dăinuire (1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific

propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice,
mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenul ştiinţei
economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul
monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului, etc.
Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă,
mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei
axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au
fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrestien i-au dat
numele de economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajul
normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel ideatic, şi ambele se
verifică prin politica economică.
Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala
liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul
metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află
deja în prefaţa şcolii clasice.
Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni
globale a vieţii socio-economice şi, în principal, neglijarea agriculturii vor
determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se numeşte
fiziocraţie.
Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică.
Prin şcoala fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe
Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra
formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine riguroasă,
sistematică, apelând la analiză şi sinteză, deopotrivă. Construind un sistem
noţional propriu, fiziocraţii oferă prima imagine formală şi coerentă a
reproducţiei produsului. Doctrina şi politica fiziocrată sunt esenţiale liberale.
Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: ordinea naturală. De
aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu. Noua filosofie socială,
cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de
proprietate, ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi
începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de
plecare pentru clasicismul economic.
Era clasică, cu mici excepţii, este perioada specific engleză a istoriei
ştiinţei noastre. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de
sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus şi J.S. Mill. Replica franceză,
cu sorginte în şcoala fiziocratică, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre
lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pe parcursul ştiinţei
9
economice reţinem: Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi

cauzelor ei, scrisă de A. Smith în 1776; Principiile economiei politice şi
ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile de economie politică
(1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului populaţiei (1798); Tratat de
economie politică (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politică
(1803) de J.B. Say.
Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele.
Ideile economice, tratate până atunci în special în lucrări de filosofie, istorie,
morală, sunt acum adunate sub forma unor tratate de specialitate. Ca atare,
ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă, bine delimitată,
rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionişti. Scopul ştiinţei
economice este declarat a fi utilitarist, pragmatic; ea fiind obligată să facă
cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. Concepţia fundamentală despre
organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală. Clasicii
englezi cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi,
deci, sunt partizani convinşi ai liberalismului. Metoda folosită de ei este cea
a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei, iar domeniul preferat este
microanaliza. Rămân convinşi că numai urmărind o bună conduită
individuală, numai prin asigurarea interesului personal se asigură bunăstarea
socială - şi nu invers.
Rolul clasicilor în istoria formării şi consolidării ştiinţei economice
rămâne consistent prin calitatea analizelor pe care le-au făcut unor probleme
de fond ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere,
schimburi internaţionale, etc. În toate aceste domenii ei s-au dovedit
deosebit de creatori, lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie, capabilă
oricând, prin evaluare şi reevaluare, să întreţină discursul economic actual.
Complexul de idei bine bine legate, care permit economiei politice
să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă
confruntare.
Prima orientare vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe
terenul economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca şi
în celelalte lucrări ale sale, Marx se dovedeşte a fi creatorul unui soclu
epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor sociale. Această nouă
paradigmă, născută la confluenţa dintre filosofia germană, economia clasică
engleză şi socialismul francez, este marxismul, care se dovedeşte în acelaşi
timp filosofie, metodă de analiză, viziune istorică despre evoluţia
economiei, politică economică, perspectivă pentru omenire, dar şi un sistem
10
de economie politică. Din această ultimă latură a sistemului de economie

politică creat de Marx sunt de reţinut două aspecte.
Mai întâi, sub raportul tematicii abordate şi al analizelor pertinente
oferite, locul lui Marx rămâne alături de marii clasici. Pe de altă parte, ceea
ce a oferit Marx ştiinţei economice reprezintă un negativ al operelor
clasicilor. Supunând unei severe critici întregul eşafodaj teoretic clasic,
Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinţe: lupta
de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre
lucruri sunt, de fapt, relaţiile dintre oameni în procesul de producţie;
obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi soluţiile realizării unui
echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri (cea capitalistă) şi
de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei (cea socialistă).
Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particulară a
faptelor după modelul gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii
economice. Nici un economist, nici cei care îşi sprijină sistemul prin
propoziţiile Capitalului, nici cei care îl critică nu pot face abstracţie de el.2
Cu o orientare nouă, specifică, vine şi şcoala neoclasică reprezentată
marginalişti. Neoclasicii, dintre care reţinem ca semnificative numele
economiştilor Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm –
Bawerk, Alfred Marshall ş.a., construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi
schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Ruptura de ei se
produce la două niveluri.
Primul vizează baza de sprijin, teoria valorii. La acest nivel al
clasicilor, teoria obiectivă a valorii (valorii muncă) este abandonată. O nouă
abordare, în baza unei teorii subiective a valorii (utilităţii), deschide
perspectiva unui gen nou de analiză. În esenţă, o astfel de analiză inspiră o
viziune mai puţin conflictuală. Economia apare într-o formulă nouă, în care
este loc suficient pentru fiecare individ să trăiască bine fără ca un altul să
sufere.
Cel de-al doilea nivel trimite spre obiectivul analizei. Pe neoclasici îi
interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei, şi mai mult pe cele
ale echilibrului. În căutarea echilibrului ei construiesc un mediu propice
cercetării lor şi impun o nouă metodă. Mediul analizat este unul abstract, al
concurenţei pure şi perfecte specifice capitalismului atomizat al secolului
2
I. Ignat, I. Pohoaţă, N. Clipa, Ghe. Luţac, Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1998, p. 6 - 13
11
XIX şi circumscris predilect la nivel microeconomic. În acest mediu,

subiectul analizei îl formează homo oeconomicus, producător sau
consumator. Noua metodă se defineşte prin principiul marjei, al ultimei
unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri
omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente; se
adresează unei nevoi mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt
extinse la toate dimensiunile economiei.
"Răscolită" de marxism şi "primenită" prin neoclasicism, ştiinţa
economică nu rămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o
confruntare interioară permanentă. Momentul cu cea mai semnificativă
influenţă asupra acestui proces se încadrează în perimetrul anilor '29- '33.
Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică şi
neoclasică suferă un serios afront. Marea criză îi "produce" pe Keynes şi a
sa Teorie generală.
Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a
inspirat-o, keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de
noutate, şi anume:
 plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi
monetar;
 păstrarea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea
unor măsuri de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol
activ;
 echilibrul, privit prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de
muncă, devine problema principală a economiei politice;
 politica economică dobândeşte fundament ştiinţific.
Pe deplin stăpân pe meşteşugul de teoretician, Keynes rămâne o
prezenţă în toate manualele şi lucrările de economie.
Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la
rampă printr-un alt "copil" al ei, botezat cu numele de economie politică a
socialismului, inspirată din Marx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel
cu "economia politică burgheză". Din interiorul ei se promovează ideea unei
economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei,
concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Criza economică şi politică a
anilor '80 avea să-i pună serios în cauză statutul.
Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră, în funcţie de
filosofia socială dominantă, sisteme de politică economică diferite, supoziţia
lui J.A.Schumpeter de a gândi şi analiza prin sisteme de economie politică
12
pare îndreptăţită. Trimiterea se face aici, credem, numai la etajul normativ al

ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv, considerăm posibilă existenţa
unui principiu unificator; ştiinţa economiei. Din acest punct de vedere, ea
este una singură. Nu putem vorbi despre o economie politică românească şi
alta franceză. La problemele economice asemănătoare, ea oferă soluţii
asemănătoare. Cuprinse în textura politicii economice, soluţiile capătă
nuanţă. Pe calea sistemelor, economia politică recepţionează semnalele şi
impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe
care, în forma concret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea
capitalistă, dar şi cu cea socialistă; cu economie dezvoltată, dar şi cu cea
slab dezvoltată. Aceste legături o menţin vie şi o obligă la un permanent
examen; o obligă la dezvoltarea permanentă.
Ştiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva rarităţii.
În primul rând, ea îşi propune să descrie modele de gestionare a resurselor
rare, care se manifestă în timp şi spaţiu.
În al doilea rând, ea organizează faptele de natură a face să apară
uniformităţile şi regularităţile care caracterizează comportamentul uman.
Teoriei sau analizei economice îi revine obligaţia de a elabora concepte, de
a identifica determinantele şi efectele fenomenelor, de a ordona legăturile
generale şi de durată care se stabilesc între ele şi de a deduce din realitate o
explicaţie simplificată a funcţionării economiei.
În al treilea rând, această ştiinţă contribuie la orientarea politicii
economice. Ea nu propune obiective politice sau sociale, dar defineşte
coerenţa obiectivelor politice şi sociale date. În funcţie de anumite obiective
şi în condiţii concrete date, ştiinţa economică elaborează regulile de utilizare
optimă a surselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării3
Economia politică şi cei care o sprijină încearcă să-i stabilească
graniţele şi obiectul de studiu, constatând că4:
 economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică, dar
oferă acesteia fizionomia, prefaţând-o şi reprezentând-o;
 obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică, pentru care
trebuie să creeze bogăţie materială şi spirituală;
 viaţa economică nu este decât un ansamblu de acte omeneşti
cărora autorii lor le dau sens;
3
Raymond Barre, Economie politique, vol.I, Dunod, Paris, 1988, p. 21
4
Bucureşti, 1998, p. 10 - 14
13
 evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi

economice obiective;
 studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional – micro şi
macroeconomic;
 analiza economiei nu poate avea caracter neutru, pur iluminist,
ci trebuie să-şi găsească prelungirea firească prin etajul normativ într-o
politică economică menită a înrâuri evoluţia faptelor după modelul dorit.
Pe baza celor relatate anterior, economia politică apare ca ştiinţa
care, prin studiul vieţii economice, este chemată să ofere soluţii pentru
optimizarea relaţiei resurse limitate – nevoi nelimitate, la nivel micro şi
macroeconomic, într-un cadru socio-economic dat, guvernat de legi
obiective.5
1.2. Sisteme economice
Dinamică şi istorică prin natura sa, activitatea economică s-a

desfăşurat în baza condiţiilor de loc şi de timp, schimbându-şi modul de
organizare în funcţie de natura sistemului economic.
Teoria economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să
fundamenteze tipurile specifice de organizare şi reglare a activităţii
economice, chemate să aducă rezolvări viabile problemei rarităţii.
Sistemul economic este caracterizat ca un complex coerent de
structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice sau
mentale. Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre
resursele limitate şi nevoile nelimitate.
1.2.1. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice
Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi

realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale:
 cine decide?
 care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?
5
Bucureşti, 1998, p. 35 -37
14
 care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă

deciziile?
Pe baza ansamblului coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări, se
pot desprinde trăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale
sistemelor economice, cărora le corespund în realitate regimurile economice
istorice. În această privinţă, Raymond Barre distinge trei sisteme economice
principale:
 sistemul economiei naturale,
 sistemul economiei de piaţă,
 sistemul economiei de comandă.
Aceste sisteme economice s-au realizat în practică prin mecanisme
de funcţionare specifice. Prin acestea, sistemul economic s-a adaptat
condiţiilor istorice concrete existente. De fapt, aceste două elemente –
sistemele economice şi mecanismele specifice – s-au integrat organic, au
coexistat într-o unitate dialectică şi dinamică. În diferite etape de dezvoltare
a sistemului economic, mecanismul de funcţionare şi-a schimbat structurile,
mijloacele, pârghiile etc., prin care s-a asigurat mişcarea sistemului
economic. Totodată, realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în
cele trei sisteme economice, ele reprezentând ideatizări teoretice, care au
coexistat şi s-au intercondiţionat. Aprecierea acesteia ca fiind organizată sub
una dintre aceste forme se face după criteriul preponderenţei pe care o
deţine fiecare în cadrul întregii activităţii economice.
1.2.1.1 Caracteristicile sistemului economiei naturale
La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma

economiei naturale, care s-a mai numit şi economie casnică închisă sau
noneconomie.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare
comunitate îşi satisface necesităţile din rezultatele propriei sale activităţi,
fără a apela la schimb.
Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la
nivelul acelei comunităţi (şi anume resursele naturale, bunurile de capital,
precum şi resursele umane) erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis,
urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producţii obţinute.
Ea a fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. Fiecare
15
gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor

materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum.
Astfel, după Fernand Braudel, în secolul al XIV-lea, din populaţia regiunii
mediteraneene (care era centrul activităţii economice, sociale şi politice), de
aproximativ 60-70 milioane locuitori, circa 90% trăiau din munca câmpului,
iar 60-70% din producţia regiunii nu ajungea pe piaţă. În celelalte regiuni
ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau şi mai extinse.
În cadrul economiei naturale, activitatea economică se realiza, în
principal, la nivelul gospodăriilor individuale, care erau independente una
de alta, iniţiativa acesteia aparţinând membrilor grupului respectiv.
Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor
destinate autoconsumului, care putea lua două forme:
 autoconsum final – ce permitea satisfacerea directă a nevoilor
de viaţă ale oamenilor;
 autoconsum intermediar – destinat producerii altor bunuri.
Instituţia de bază o reprezintă gospodăria familială, izolată din punct
de vedere economic, în care producţia şi consumul erau îmbinate într-o
singură funcţie dătătoare de viaţă. Fiecare avea o activitate economică
diversificată, având drept rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor, în special cele elementare (biologice), limitate de nivelul scăzut
de dezvoltare existent.
1.2.1.2. Economia de schimb – sistemul economiei de piaţă
Conceptul şi conţinutul economie de schimb

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi
utilizarea resurselor, ca şi organizarea, gestionarea şi reglarea economiei
naţionale, s-a dovedit, aşa cum experienţa acumulată până în prezent o
demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei
care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare piaţa şi în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile.
Într-o astfel de organizare, activităţile agenţilor economici sunt supuse
examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând,
după caz, munca desfăşurată în toate componentele economiei naţionale.
16
Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şi concordanţei

activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a
supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi, cu atât mai mult, pentru a
desfăşura activităţi rentabile, agenţii economici trebuie să fie receptivi la
semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările
mediului economico-social şi flexibilitate în mecanismul de funcţionare, să
manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoire
şi modernizare.
În cadrul economiei de piaţă, activitatea economică este pusă în
mişcare printr-un mare număr de decizii aparent independente unele faţă de
altele, iar iniţiativa aparţine fiecărui individ, care este tratat ca centru al
impulsionării activităţii economice. Având în vedere multitudinea centrelor
de decizie, economia este multipolară.
Evoluţia înregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu economie de
piaţă se caracterizează prin:
 reducerea numărului centrelor de decizie semnificative,
 apariţia centrelor de decizie publice,
 existenţa marilor grupări monopoliste, a fenomenelor de
integrare economică etc.
Cu toate acestea, caracterul multipolar al economiei s-a menţinut.
Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare:
1. Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de la economia micilor
unităţi, numeroase şi de forţe aproximativ egale, la o economie a marilor
unităţi, mai puţin numeroase şi de forţe aproximativ inegale. Dintre factorii
care au determinat această evoluţie amintim:
 procesul concurenţei – care a dus la eliminarea celor slabi de
către cei puternici (aşa numitul darwinism social);
 exigenţele progresului tehnic şi ale formelor moderne de
producţie, care au impus necesitatea acumulării de capital şi concentrarea
acestuia într-un număr mic de unităţi;
 apariţia economiei de grup, ca urmare a faptului că producătorii
din anumite sectoare, animaţi de grija apărării intereselor profesionale
comune, au fost determinaţi să adopte politici apropiate sau complementare
în anumite domenii, ceea ce a avut incidenţe asupra iniţiativei economice;
 dezvoltarea societăţilor transnaţionale, mai ales de origine
americană înainte de 1944, dar apoi, după cel de-al doilea război mondial, şi
europeană, japoneză etc.
17
2. Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse:

 carenţa iniţiativei private, care nu poate rezolva problemele din
anumite sectoare, caracterizate printr-o rentabilitate scăzută;
 interesul financiar al statului pentru unele activităţi fără
riscuri, dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumitor
monopoluri ale statului);
 salvgardarea interesului economic al naţiunii;
 consideraţii politice (apărarea naţională, de exemplu) etc.
Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane
Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se

caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături6:
 este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează
prin multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică;
 este o economie descentralizată – întrucât orice agent
economic are autonomie de opţiune, de decizie şi de acţiune;
 este o economie de întreprindere în care universul
macroeconomic este fundamental în activităţile din economia naţională;
 este o economie de calcul în expresie monetară – moneda
servind drept numitor comun al activităţilor agenţilor economici,
răspunzând cerinţelor de evaluare – cuantificare a cheltuielilor şi a
rezultatelor;
 este o economie în care statul exercită, în principal, o
intervenţie indirectă şi globală, prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu
îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să completeze, să-i corecteze eşecurile şi să
vegheze asupra funcţionării ei;
 este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al
activităţilor economice.
Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci
se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici
naţionale.
În funcţie de gradul, modul şi nivelul la care se exercită
intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale pieţei, de
6
Bucureşti, 1998, p. 35 -37
18
doctrina economică ce are un rol mai mare în adaptarea politicii economice

etc., se pot identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă:
 tipul anglo-saxon, care cuprinde economiile de piaţă cele mai
liberale şi cele mai puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la
intervenţia economică a statului, adepte ale ideii de superioritate a
întreprinderii private şi liberei iniţiative;
 tipul vest-european, care cuprinde economiile de piaţă cu o
pronunţată tentă dirijistă, variind după coloratura politică a guvernului,
adepte ale intervenţiei active a statului în economie;
 tipul de economie socială de piaţă, care reprezintă un sistem
economic care tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în
care sectorul privat cooperează cu cel public, cu angajamente reciproce în
vederea satisfacerii acceptabile a unor cerinţe economico-sociale;
 tipul de economie paternalistă¸ care se caracterizează prin
puternice elemente tradiţionale şi naţionale ce facilitează dezvoltarea
spiritului de iniţiativă şi de competiţie al agenţilor economici, rolul de
catalizator al statului realizându-se prin modalităţi ce reflectă transpunerea
la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel micro-social,
etc.
Economiile naţionale care au funcţionat pe coordonatele acestor
tipuri au evidenţiat, bineînţeles, cu rezultate diferite, viabilitatea sistemului
lor economic şi instituţional - principala sursă de progres economic şi
social.
1.2.1.3. Sistemul economiei centralizate (de comandă)
Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la

unele disfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemului economiei de
piaţă.
În cadrul acestui sistem, iniţiativa deciziei economice aparţine unei
autorităţi centrale, de regulă statului. Întrucât principalele decizii economice
sunt concentrate într-un centru unic, se spune că economia este unipolară.
Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat, iar realizarea lor este
obligatorie, reprezentând o normă de conduită pentru agenţii economici,
folosindu-se în acest scop aparatul de stat. Componentele economiei
individuale, în care deciziile sunt luate de agenţii economici care le execută,
au caracter marginal.
19
În virtutea dreptului de proprietate asupra unei părţi importante a

avuţiei naţionale, statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii
economiei cu relaţiile verticale de tip administrativ care, prin însăşi natura
lor, sunt anti-economice, relaţii care exclud prin definiţie piaţa. În plus,
aceasta implică drept necesară (şi constituie baza materială a existenţei
purtătorilor relaţiilor administrative) birocraţia, forţa socială vital interesată
în blocarea relaţiilor de piaţă.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul
general al colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de
realizarea cărora depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este
doar un indicator al unei bune gestiuni, dar niciodată un stimulent al
activităţii economice. Doar în componentele economiei individuale profitul
exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia principală a deciziei
economice. Însă acestea au o pondere limitată în ansamblul producţiei
sociale.
1.2.1.4. Economiile contemporane – economii mixte
În realitate, aşa cum deja s-a subliniat, în nici o societate

contemporană economia nu se prezintă, şi nici nu s-a prezentat, într-o formă
pură. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. Doar
în Anglia secolului al XIX-lea ea s-a apropiat destul de mult de acest model.
Desigur, astăzi, în SUA, de exemplu, cea mai mare parte a deciziilor sunt
adoptate prin intermediul pieţei. Statul însă, aşa cum arată şi Paul
Samuelson, joacă un rol important în modificarea funcţionării pieţei. Statul
adoptă legile care reglementează viaţa economică, asigură o serie de servicii
publice indispensabile funcţionării mecanismului economic sau chiar a
bunăstării marii majorităţi a indivizilor, protejează mediul înconjurător, dar
şi mediul afacerilor. Orientarea economiei la nivel macroeconomic se
realizează prin sistemul impozitării, al cheltuielilor publice, prin politica
monetară, precum şi printr-o serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii
economice. "A face să funcţioneze o economie modernă fără a recurge la
cele două jumătăţi – piaţa şi statul – concomitent, este ca şi cum ai încerca
să aplauzi cu o singură mână " – subliniază Paul Samuelson. 7
7
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Micro-economie, 14-e Edition entierement
reveu et mise a jour, Les Edition d' Organisation, Paris, 1995, p. 74
20
SUMAR
 Termenul economie este de origine greacă, fiind compus din

"oikos" care înseamnă casă, cetate şi "nomos" care înseamnă
principiul, legea, regula etc. Ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci,
definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci.
 Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat
numele. Ideile economice, disipate până atunci în lucrări de
filosofie, istorie, morală etc., sunt acum adunate sub coperţile unor
tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să
însemne o specialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor
cercetări întreprinse de profesionişti. Scopul ştiinţei economice
este răspicat declarat a fi utilitarist, pragmatic; ea trebuie să facă
cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii.
 "Răscolită" de marxism şi "primenită" prin neoclasicism, ştiinţa
economică nu rămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o
confruntare interioară permanentă. Momentul cu cea mai
semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în
perimetrul anilor '29- '33.
 Sistemul economic este caracterizat ca un complex coerent de
structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice
sau mentale. Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea
conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.
ÎNTREBĂRI
1. Care este contribuţia fiziocraţilor la devenirea economiei politice ca

ştiinţă?
2. De ce clasicismul economic este considerat cel mai consistent curent al
gândirii economice?
3. Care sunt particularităţile economiei naturale?
4. De ce este cconomia de schimb baza sistemului economiei de piaţă?
5. De ce este considerată economia de comandăsistemul economiei
centralizate?
21
MODULUL 2
TEORIA UTILITĂŢII ŞI A CONSUMULUI
Existenţa oamenilor se bazează pe consumul de bunuri materiale şi
servicii (pe care fie le preiau direct din natură, fie le achiziţionează de pe
piaţă), realizarea acestuia făcând necesare toate tipurile de activităţi
economice pe care ei le desfăşoară (atât ca indivizi, cât şi ca membri ai unor
socio-grupuri).
2.1. Categorii de bunuri
Având un conţinut foarte complex, bunurile necesare existenţei umane

se prezintă sub o multitudine de forme.
2.1.1. Definirea conceptului
Prin bun, în general, se înţelege tot ceea ce oferă omului satisfacţie

în urma consumului, utilizării sau doar simplei posesii, indiferent dacă
îmbracă formă materială sau nematerială. Aceasta înseamnă că tot ceea ce
creează o stare de insatisfacţie sau disconfort nu este “bun” (fiind, prin
urmare, “rău”).
O astfel de definiţie ne dă posibilitatea să facem distincţii clare între
conceptele de bunuri, produse şi servicii, care, nu de puţine ori, se folosesc
incorect.
În acest sens, mulţi specialişti sunt de părere că bunurile au specific
faptul că sunt produse, în urma unor procese, având formă materială, în
timp ce serviciile sunt prestate, neavând o astfel de formă8, expresia de
“bunuri şi servicii” fiind foarte frecvent utilizată. Pe de altă parte, expresia
de ”bun material”, folosită la fel de frecvent, lasă de înţeles faptul că
bunurile pot îmbrăca şi formă nematerială. Realitatea este că termenul de
8
V. Victor T.C. Middleton: Marketing in Travel and Tourism, Second Edition, Butterworth
- Heineman, London, 1994, p. 28
22
bunuri are un conţinut foarte larg, referindu-se la ceea ce în limbajul curent

înseamnă atât produse, cât şi servicii.
În acelaşi timp, noţiunea de produs nu desemnează doar bunurile
materiale capabile să satisfacă anumite nevoi, cum se consideră, de regulă,
în limbajul curent, ci un ansamblu de caracteristici (fizice, chimice sau de
altă natură), reunite într-o formă identificabilă, referindu-se, în egală
măsură, la obiecte, servicii, activităţi, idei, persoane, organizaţii etc.
rezultate din anumite procese (inclusiv naturale) şi capabile să creeze
satisfacţie sau insatisfacţie. Incluzând şi rezultatele “rele” ale unor procese
(cum ar fi cele care poluează mediul), rezultă că produsele au o arie de
cuprindere mai mare decât a bunurilor.
Bunurile materiale sunt produsele utile omului, care se prezintă sub
forma corpurilor materiale cu dimensiuni şi forme concrete, putându-se
consuma la alegerea deţinătorului în ceea ce priveşte cantitatea, timpul şi
spaţiul.
Serviciile sunt produse care, neîmbracând formă materială, nu pot fi
“deţinute” de utilizatori, nu pot fi păstrate sau stocate, motive pentru care nu
pot fi consumate decât într-un anumit loc şi la un moment dat.
În concluzie, noţiunea de bunuri se referă la toate produsele utile
omului, indiferent de forma de existenţă (materială sau nematerială), de
natura nevoii pe care o acoperă (hrană, siguranţă, educaţie etc.), de modul de
procurare (preluarea din natură, cumpărare de pe piaţă, moştenire, cerşit,
forţă, înşelătorie etc.).
2.1.2. Tipuri de bunuri
Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice nu s-ar fi realizat dacă

resursele necesare oamenilor pentru acoperirea nevoilor ar fi fost peste sau
la nivelul nevoilor ori trebuinţelor, acestea fiind specializate tocmai în
găsirea soluţiilor de utilizare a resurselor limitate in vederea maximizării
gradului de satisfacere a nevoilor.
Plecându-se de aici, bunurile care intră în consumul oamenilor se
grupează în două mari categorii: libere şi economice.9
Bunurile libere se caracterizează prin aceea că se găsesc în cantităţi
suficient de mari pentru a acoperi cu prisosinţă toate nevoile oamenilor,
indiferent de timpul şi de spaţiul în care ele se manifestă, motiv pentru care
9
N. Dobrotă ş. a: Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 89 -90
23
nu fac obiectul preocupărilor, respectiv restricţiilor economice. Principala

caracteristică a acestora este abundenţa în raport cu nevoile şi interesele
economice.
Bunurile economice sunt acele bunuri care, comparativ cu nevoile
de acoperit, într-un anumit spaţiu şi într-o perioadă dată, se află în cantităţi
insuficiente, trebuind să fie supuse raţionalizărilor de ordin economic cu
ocazia producerii (obţinerii) şi utilizării (consumării) lor. Caracteristica
acestora va fi raritatea, respectiv insuficienţa lor materială faţă de trbuinţele
umane.
Unul şi acelaşi bun se poate transforma din liber în economic de
îndată ce (şi acolo unde) devine insuficient.
În funcţie de provenienţă, bunurile economice se împart în:
 primare, fiind preluate de consumatori direct din natură (aer, apă,
căldură);
 intermediare, provenind din anumite procese de producţie.
Ţinând seama de scopul în care sunt consumate, bunurile economice
pot fi:
 de consum personal, având rolul de a satisface direct nevoile de
existenţă ale oamenilor;
 de consum productiv, utilizându-se, în cadrul anumitor procese de
producţie, la confecţionarea altora.
Unul şi acelaşi bun (cum ar fi energia electrică) poate fi în acelaşi
timp atât de consum propriu-zis (dacă se foloseşte de o persoană oarecare
pentru a-şi pune în funcţiune un aparat electro-casnic), cât şi de consum
productiv (când se foloseşte pentru iluminatul unui atelier de producţie, de
pildă).
În raport cu natura lor economică, bunurile sunt de două feluri:
 mărfuri, dacă sunt produse pentru a satisface alte nevoi decât ale
deţinătorului, făcând obiectul schimburilor pe piaţă (actelor de
vânzare-cumpărare) ;
 bunuri necomerciale, dacă nu sunt procurate de pe piaţă (nefăcând
obiectul actelor de schimb).
După forma de existenţă, bunurile se grupează în:
 corporale, având formă materială;
 necorporale, denumite şi servicii asu bunuri nemateriale;
 informaţii.
24
Fiecare din categoriile de bunuri prezentate se pot împărţi în alte grupe,

subgrupe etc10.
2.2. Utilitatea
Caracteristica de bază, definitorie, a bunurilor şi serviciilor este

aceea că ele sunt utile omului, lucru care se dovedeşte cu ocazia consumului
lor propriu-zis, a utilizării în diverse scopuri sau a simplei posesii.
2.2.1. Definirea şi formele utilităţii
Fiind preluată in economie din filosofie, respectiv psihologie,

noţiunea de utilitate a unui bun se defineşte ca fiind capacitatea acestuia
de a crea satisfacţie în urma consumului, utilizării sau doar posesiei.
În ştiinţele economice, utilitatea se raportează întotdeauna la o
anumită nevoie pe care bunul în cauză, prin caracteristicile sale intrinseci,
este în măsură să o acopere, oferind astfel plăcere sau satisfacţie purtătorului
acesteia. De asemenea, satisfacţia se raportează la o singură persoană, unul
şi acelaşi bun putând avea pentru consumatori diferiţi utilităţi total diferite
(în funcţie de intensitatea nevoii, de gusturi şi preferinţe, de sex sau vârstă,
de faptul dacă se dispune sau nu de bunuri complementare sau substituibile
etc.).
Luând în considerare caracteristica dominantă avută în vedere în
definirea utilităţii, vom putea vorbi despre:
 utilitate fizică, dată bunurilor de caracteristicile sale fizico-chimice
care contribuie la acoperirea nevoii;
 utilitate spaţială, conferită bunurilor de însuşirea lor de a se afla în
locul în care se manifestă nevoia sau acolo unde pot fi consumate;
 utilitate temporală, asigurată de însuşirea bunurilor de a putea fi
utilizate în momentul sau perioada în care acest lucru se impune.
În funcţie de modul în care s-ar preta la cuantificări, utilitatea poate
fi cardinală sau ordinală.
2.2.1.1. Utilitatea cardinală

10
T. Gherasim, Microeconomie, Vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 1993, p. 15
25
Prin utilitate cardinală se înţelege utilitatea care s-ar preta la

măsurări şi exprimări cifrice ale rezultatelor, fiind cel mai frecvent întâlnită
în ştiinţele economice. Unitatea de măsură utilizată în acest scop este
cunoscută sub denumirea englezească de util. Majoritatea modelelor
economico-matematice care implică teoria utilităţii sunt fundamentate pe
ipoteza cuantificabilităţii acesteia. În practică însă, cu toate strădaniile
manifestate de specialişti (în primul rând de psihologi şi sociologi, dar şi de
economişti), până la ora actuală nu s-a reuşit încă măsurarea cifrică a
utilităţii bunurilor, astfel încât nimeni nu poate spune că o pâine, de pildă,
are utilitatea de 70, 90 sau 130 de util-i. Nici chiar schimbarea unităţii de
măsură nu rezolvă problema, utilizarea banilor în locul util-lilor (cum a
propus Alfred Marshall) fiind confruntată cu aceleaşi dificultăţi.
Imposibilitatea operării în practică (cel puţin până acum) cu utilitatea
cardinală nu-i anulează cu nimic importanţa teoretică excepţională. Fără a
apela la ea, o sumedenie de raţionamente economice ar fi imposibil de făcut,
iar o bună parte din mecanismul de funcţionare a pieţei ar rămânea
necunoscută.
2.2.1.2. Utilitatea ordinală
Chiar în condiţiile în care utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie,

orice consumator este în măsură, atunci când trebuie să compare între ele
două bunuri, să afirme că utilitatea unuia este mai mare, egală sau mai mică
decât a celuilalt. Cu alte cuvinte, utilităţile bunurilor pot fi ordonate
crescător sau descrescător, una şi aceeaşi persoană putându-şi astfel ordona
preferinţele în funcţie de acestea. Va putea fi stabilită astfel o ierarhie a
preferinţelor unui consumator.
Fără a se apela la exprimări cifrice ale rezultatelor măsurărilor, între
utilităţile bunurilor pot fi puse în evidenţă următoarele tipuri de relaţii:
 de preferinţă strictă, întâlnită atunci când consumatorul poate afirma
fără dubii că bunul X este preferat bunului Y (fără ca şi bunul Y să fie
preferat bunului X), ea exprimându-se în felul următor:
UX > UY
(în teoria utilităţii semnul “>” traducându-se prin expresia: este preferat);
 de tranzitivitate, care se exprimă printr-o frază de genul: dacă un bun
26
X este preferat unui bun Y, iar bunul Y este, la rândul său, preferat altui bun
Z, bunul X va fi preferat bunului Z, ceea ce se poate scrie şi astfel:
dacă UX > UY şi UY > UZ, atunci UX > UZ;
 de indiferenţă (echivalenţă), exprimabilă prin următoarea frază:

dacă bunul X nu este preferat bunului Y, dar nici bunul Y nu este preferat
bunului X, atunci cele două bunuri sunt echivalente sub aspectul utilităţii,
consumatorului fiindu-i indiferent pe care îl va achiziţiona, satisfacţia
oferită de ele fiind aceeaşi.
Relaţia de echivalenţă o implică şi pe cea de tranzitivitate,
deoarece dacă:
UX  UY şi UY  UZ , atunci UX  UZ .
În funcţie de modul în care este abordată, utilitatea poate fi
totală, medie şi marginală.
2.2.1.3. Utilitatea totală
Utilitatea totală (U) este expresia satisfacţiei totale pe care

consumatorul (individual) o simte în urma consumării unei anumite cantităţi
dintr-un bun dat sau din mai multa bunuri.
Dacă este vorba de utilitatea totală a unui bun oarecare X,
aceasta va fi exprimată de relaţia:
Ux = f(x)
în care: Ux –utilitatea totală a mărfii X; x – cantitatea consumată din marfa

X.
Prin urmare, utilitatea totală a unei mărfi este o funcţie de cantitatea
consumată din acea marfă.
Funcţia de utilitate este o funcţie (în sens matematic) ce
exprimă relaţiile existente între mărimea utilităţii şi cantitatea consumată din
una sau mai multe mărfuri. În economie, o astfel de funcţie se consideră a fi:
 continuă, trecerea de la un nivel la altul al utilităţii făcându-se
prin parcurgerea tuturor valorilor intermediare (ceea ce în realitate nu se
27
întâmplă întotdeauna aşa);

 dublu diferenţiabilă, derivata primă şi secundă având
semnificaţii economice diferite şi clare (după cum se va vedea imediat);
 definită pentru valori nenegative, realitatea economică
operând numai cu valori pozitive sau nule (nu şi negative).
Grafic, evoluţia utilităţii totale a unei mărfi X are loc după curba din
Fig. 2.1.
M U
U
O
xo x
Fig. 2.1. Evoluţia utilităţii totale (U) a unei mărfi X în funcţie de

mărimea consumului (x)
Pe baza unui astfel de grafic pot fi făcute câteva constatări.

1) Înainte de toate se poate observa că, fără excepţii, curba utilităţii
totale pleacă din originea sistemului de axe, ceea ce înseamnă că
neconsumând nimic din marfa dată, consumatorul nu înregistrează nici o
satisfacţie (unui consum nul nu-i poate corespunde decât o satisfacţie nulă).
2) Pe de altă parte, atâta vreme cât consumul variază cu valori
pozitive, fără a depăşi nivelul optim xo, odată cu creşterea consumului are
loc şi sporirea satisfacţiei consumatorului (a utilităţii totale U).
3) Utilitatea totală atinge nivelul maxim Umax în momentul în care
consumul din marfa dată X este optim (este egal cu xo).
De aici rezultă că, din punctul de vedere al utilităţii totale, un consum
este optim numai dacă maximizează satisfacţia totală a consumatorului.
28
4) Atunci când consumul depăşeşte nivelul optim, sunt posibile două

evoluţii distincte.
a) utilitatea totală rămâne constată (curba utilităţii totale
transformându-se într-o dreaptă – linia întreruptă – paralelă cu axa
absciselor), suprasaturarea neafectând satisfacţia consumatorului, ceea ce
se întâmplă în cazul majorităţii mărfurilor (locuinţe, automobile etc.);
b) utilitatea totală descreşte, suprasaturarea devenind supărătoare
(lucru valabil în cazul unor mărfuri de genul alimentelor, căldurii,
medicamentelor etc.).
Prin urmare, nu orice creştere a consumului este dorită de beneficiar,
raportul dintre utilitatea totală şi consumul total nefiind neapărat direct
proporţional. Dacă se depăşeşte nivelul optim xo al consumului (ceea ce nici
un consumator normal, având un comportament raţional, nu va face),
satisfacţia poate lăsa locul insatisfacţiei (utilitatea se transformă în
desutilitate).
Din evoluţia utilităţii totale raportată la modificarea consumului,
rezultă că, în urma consumului mărfurile, mărfurile se pot dovedi:
 utile, determinând creşterea satisfacţiei consumatorului;
 inutile, lăsând satisfacţia neschimbată;
 dezutile, creşterea consumului ducând la insatisfacţie.
2.2.1.4. Utilitatea marginală
Utilitatea marginală (U`sau Um) este un concept introdus în teoria

economică de renumita şcoală de la Viena, cunoscută ca şcoală a utilităţii
marginale, ale cărei baze au fost puse de Carl Menger (1840 – 1921), ea
marcând apariţia neoclasicismului în economie(reprezentat şi de Stanley
Jevons, Leon Walras, Eugen Böhm – Bawerk, Alfred Marshall ş.a.).
Urmărindu-se evoluţia utilităţii totale a unei mărfi X (din Fig. 2.1), se
poate constata că, pe măsura majorării consumului cu câte o unitate, aceasta
creşte, dar din ce în ce mai lent, la un moment dat creşterea devenind nulă,
iar apoi transformându-se în descreştere. Dintr-o astfel de evoluţie poate fi
desprinsă semnificaţia utilităţii marginale.
Prin urmare, prin utilitate marginală a unui bun se înţelege sporul
de utilitate dobândit în urma suplimentării consumului din acesta cu o
singură unitate. Cu alte cuvinte, ea ne arată cu câte unităţi creşte sau scade
29
utilitatea totală atunci când consumul din marfa considerată sporeşte sau se
diminuează cu o unitate.
Din această definiţie rezultă şi formula sa de calcul:
U
Um 
x
în care:
U = U1 – U0 – sporul de utilitate totală determinat de creşterea
consumului din marfa X cu x unităţi;
U0 –utilitatea iniţială;
U1 – utilitatea după modificarea consumului din marfa X;
x = x1 – x0 - – sporul de consum din marfa X;
x0 – consumul iniţial din marfa X;
x1 – consumul modificat (mărit sau micşorat).
Deşi această formulă are o valabilitate generală, unii specialişti o
recomandă numai pentru mărfurile “imperfect divizibile” (bunuri al căror
consum nu se poate exprima decât în numere întregi, a căror fracţionare
fizică le-ar face inutilizabile – televizoare, autoturisme etc.). Pentru bunurile
perfect divizibile (energie electrică, lapte etc.), ca şi pentru toate cazurile
teoretice când variaţiile consumurilor sunt privite la limită, tinzând spre
zero, sunt recomandate formule echivalent, de genul:
dU
U`
dx
U
U`
x
în care: dx, x – variaţia la limită (tinzând către zero) a consumului din
marfa X; dU,  U – variaţia utilităţii totale ca efect al variaţiei onsumului
cu mărimea dx sau  x.
De remarcat că, în economie, prima derivată (inclusiv parţială) a
unei funcţii de utilitate are semnificaţia de utilitate marginală (indicându-ne
cu câte unităţi variază utilitatea totală când consumul din bunul considerat
creşte sau scade cu o unitate).
Grafic, utilitatea marginală are evoluţia din Fig. 2.2.
U`
30
O
xo x
Fig. 2.2. Evoluţia utilităţii marginale a unei mărfi X
Aşadar, simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginală scade,

uneori înregistrând şi valori negative (dacă suprasaturarea provoacă
neplăcere). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de
lege a utilităţii marginale descrescânde sau de legea lui Gossen (după
numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, în 1843,
pentru prima dată).
Relaţiile existente între utilităţile totale şi marginale ale unui bun
sunt cele sugerate de Fig. 2.3.
Umax
U
O
xo x
U`
31
O
xo x
Fig. 2.3. Relaţiile dintre utilitatea marginală şi cea totală
1) Se observă că, atât timp cât consumul nu depăşeşte nivelul optim

xo, utilitatea marginală scade continuu, ceea ce face ca utilitatea totală să
crească din ce în ce mai încet.
2) În momentul în care se atinge nivelul optim xo al consumului,
utilitatea marginală devine nulă iar utilitatea totală ajunge la nivelul maxim.
De aici rezultă că, pentru ca un consum să fie optim, este necesar ca
utilitatea sa marginală să fie nulă.
3) De îndată ce se depăşeşte nivelul optim al consumului, utilitatea
marginală devine negativă (curba aferentă coborând sub axa absciselor), iar
utilitatea totală devine descrescătoare (lucru marcat de curba continuă,
aferentă mărfurilor dezutile)) sau se menţine nulă, curba sa transformându-
se într-o dreaptă (marcată, în Fig. 2.2, cu linia întreruptă) care se suprapune
pesete axa absciselor.
Din toate aceste evoluţii se desprinde încă o remarcă importantă:
legea utilităţii marginale descrescânde nu are o valabilitate chiar generală,
existând mărfuri (cele care, prin depăşirea consumului optim, devin inutile)
care ies, la un moment dat, de sub acţiunea sa.
Totuşi, atât timp cât consumatorul nu iese din limitele
comportamentului raţional (nu-şi cheltuieşte veniturile pe mărfuri care să-i
provoace insatisfacţie), utilitatea marginală va fi pozitivă şi continuu
descrescătoare.
Deşi literatura economică nu se ocupă de aşa ceva, credem că nu ar fi
lipsită de importanţă nici o a treia formă a utilităţii – cea medie.
2.2.1.5 Utilitatea medie
Utilitatea medie (u) s-ar putea defini ca fiind utilitatea care revene, în
medie, pe fiecare unitate de marfă (de un anumit gen X) consumată, fiind
expresia raportului dintre utilitatea totală şi cantitatea consumată din acea
marfă:
32
U
u .
x
Rolul ei în analizele economice este similar cu cel al oricăror alte

mărimi medii utilizate pe larg atât în teorie, cât şi în practică.
2.2.1.6. Utilitate concretă şi abstractă
Oare este într-adevăr utilitatea incompatibilă cu mecanismul de

creare a valorii? Trebuie neapărat să se facă abstracţie de ea pentru a
descoperi esenţa valorii în maniera teoriei valorii muncă? Iată două întrebări
cărora vom încerca să le dăm unele răspunsuri.
Încă de la A. Smith, noţiunile de valoare de întrebuinţare şi de
utilitate au fost folosite cu sensuri similare. "Cuvântul VALOARE - spunea
el -, trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea
(s.n.) unui obiect, iar alteori puterea de cumpărare…Una poate fi numită
<<valoare de întrebuinţare>> (s.n.), alta <<valoare de schimb>>".11
De aici rezultă că în teoria valorii muncă, începând cu creatorii şi
continuând cu toţi susţinătorii ei, se confundă valoarea de întrebuinţare
cu utilitatea. Iar ceea ce este oarecum surprinzător, adepţii teoriei utilităţii
nu au adus critici clare pe marginea acestei confuzii.
În ceea ce ne priveşte, credem că nu este chiar foarte greu să
acceptăm faptul că, aşa cum munca omenească pusă la temelia valorii
îmbracă două forme diferite (concretă şi abstractă), acelaşi lucru să se
întâmplă şi cu utilitatea.
Utilitatea concretă a unui bun nu este altceva decât ceea ce
economia politică clasică denumea valoare de întrebuinţare: totalitatea
însuşirilor naturale (fizico-chimice şi de altă natură) pe care bunul respectiv
le posedă şi prin intermediul cărora el este capabil să acopere anumite nevoi
concrete de consum (devenind astfel util). Aceste însuşiri pot fi create de
natură sau de inteligenţa şi munca omenească.
Un măr, să zicem, are o utilitate concretă ori de câte ori, prin
însuşirile sale concrete (gust, miros, formă, spaţiul în care se află, momentul
când devine disponibil etc.), poate satisface o nevoie concretă (cea de
11
A. Smith: Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1962, p. 24
33
hrană), care se manifestă la nivelul unui consumator de asemenea concret.

Ea se află întotdeauna într-o corespondenţă foarte clară cu o nevoie
particulară. Unul şi acelaşi bun poate avea utilitate concretă pentru un om
care şi-l doreşte, şi poate fi lipsit de utilitate în cazul unui om care nu are
nevoie de el.
După cum muncile concrete sunt diferite între ele dintr-o foarte mare
diversitate de puncte de vedere, la fel şi utilităţile concrete sunt extrem de
variate. De aceea, pe seama lor nu pot fi avansate teze cu privire la esenţa şi
nivelul preţurilor.
Inclusiv K. Marx, atunci când îşi expune concepţia privind teoria
valorii muncă, pleacă de la utilitatea concretă (valoarea de întrebuinţare) a
mărfurilor. Pentru a explica esenţa valorii, el a încercat să găsească
elementul comun mărfurilor implicate în relaţia de schimb. În acest sens el
scria: "un element de aceeaşi mărime există în două obiecte diferite…Cele
două obiecte sunt egale cu un al treilea element, care în sine nu este nici
unul nici celălalt. Acest element comun nu poate fi o proprietate naturală
oarecare …", conchizând apoi că "Elementul comun care apare în raportul
de schimb al mărfii este deci valoarea ei"12, dată de consumul de muncă
omenească.
Pentru a se ajunge la preţ, circulaţia mărfurilor (unde preţurile se
manifestă ca expresie a valorii) este abandonată, analizele fiind reluate în
sfera producţiei.
Urmând cu stricteţe un raţionament aproape identic, încercându-se
găsirea elementului comun care se află în cele două mărfuri care fac obiectul
raportului de schimb, element care să nu se confunde cu nici una din
caracteristicile lor naturale, se poate formula şi următoarea teză: elementul
comun tuturor mărfurilor este utilitatea abstractă.
Prin urmare, pentru a se găsi elementul comun tuturor mărfurilor care
fac obiectul schimburilor, nu este neapărat necesar ca analizele să se facă
prin abandonarea sferei circulaţiei şi pătrunderea în sfera producţiei. La fel
de uşor se poate intra în sfera consumului, unde se regăseşte utilitatea ca
izvor al valorii şi unde se iau o infinitate de decizii cu privire la preţuri.
Schimbul de mărfuri este un proces care se interpune între producţie şi
consum, iar consumul este un domeniu în care valoarea şi preţurile pot fi
analizate cel puţin la fel de bine ca în producţie.
12
K. Marx: Capitalul. Critica economiei politice, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1960,
p. 209
34
Condiţia hotărâtoare ca un bun să fie dorit şi să poată face obiectul

schimbului este ca el să fie util, lucru care se verifică numai în sfera
consumului. Iar oricât s-ar insista pe ideea că fără producţie nu ar exista
consum, nimeni nu ne-ar putea convinge de contrariu (că fără consum
producţia ar mai avea sens). De aceea, inclusiv analiza mecanismului de
formare a preţurilor prin prisma teoriei consumului este absolut
indispensabilă (cum neapărat necesară este şi cea prin prisma producţiei).
Din punctul de vedere al consumatorului, ce ar putea avea comun
mărfurile de genul calculatoarelor, aspirinelor, troleibuzelor şi asistenţei
juridice? Sub aspectul însuşirilor naturale (utilităţilor concrete), evident că
mai nimic. Totuşi, în afară de munca încorporată în ele atunci când au fost
produse, ele mai au un element comun: toate furnizează consumatorilor lor
satisfacţie sau plăcere în urma consumului.
Prin utilitate abstractă vom înţelege (ca şi în cazul muncii
abstracte) utilitatea privită făcându-se abstracţie de toate aspectele sale
concrete, particulare, respectiv capacitatea bunurilor de a crea oamenilor
satisfacţie (plăcere) în urma consumului.
Utilizarea calculatorului, consumul unei aspirine, deplasarea cu
troleibuzul, sfatul unui consilier juridic, vizionarea unui spectacol etc.,
indiferent de formele concrete în care se realizează, aduc oamenilor
satisfacţie (sau, cel puţin, înlătură unele neplăceri, ceea ce-i acelaşi lucru).
2.2.1.7. Utilitate individuală şi utilitate socialmente admisă
Admiţând că, din punctul de vedere al consumatorului, valoarea unei

mărfi este dată de utilitatea sa (abstractă), imediat se pune problema
măsurării sale. În acest scop se va folosi unitatea de măsură cunoscută sub
denumirea englezească de util, maniera de măsurare fiind cea utilizată în
sociologie în cuantificarea opiniilor.
Fiind rezultatul unei aprecieri subiective, utilitatea aceluiaşi bun va fi
foarte diferită de la consumator la consumator. Mai mult decât atât, "nivelul
de satisfacţie obţinut din consumul unui bun diferă nu numai de la individ la
individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs. Acest fapt
rezultă din gradul diferit de intensitate a nevoii satisfăcute prin consumul
bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi
35
consumate"13. Valoarea sa de piaţă este totuşi unică. Această constatare ne

poate conduce la ideea de utilitate individuală şi utilitate socială.
Prin utilitate individuală a unui bun vom înţelege utilitatea atribuită
acestuia de un individ în funcţie de intensitatea şi urgenţa nevoii de acoperit
pe seama sa, precum şi de caracteristicile sale personale (vârstă, sex,
educaţie, poziţie socială, obiceiuri de consum etc.). Astfel, utilitatea unei
anumite poşete, de pildă, va fi una pentru un bărbat şi alta pentru o femeie,
va fi apreciată la un nivel de o doamnă în vârstă şi la alt nivel de o fetiţă de
grădiniţă, va crea o satisfacţie unui star de cinema şi o alta unei îngrijitoare
de animale care trăieşte izolat pe un vârf de munte ş.a.m.d. Ca urmare, ea va
fi apreciată, de fiecare consumator în parte, ca fiind de 10 util-i, de 25 util-i,
de 14 util-i etc.
Chiar una şi aceeaşi persoană, în funcţie de conjunctura în care se
află (grabă mai mare sau mai mică, bună sau proastă dispoziţie, concentrare
sau relaxare etc.), apreciază, de regulă, diferit utilitatea aceleiaşi mărfi.
Pentru acelaşi om, una şi aceeaşi umbrelă va avea o utilitate pe timp de
ploaie şi o alta pe timp frumos, după cum utilitatea unui pahar cu apă va fi
foarte mare atunci când persoana care-l solicită este extrem de însetată, şi
mult mai mică atunci când ei nu-i este sete.
Fiind atât de diferită de la consumator la consumator, utilitatea
individuală nu poate fi luată drept măsură a valorii, pe o piaţă bine
delimitată în timp şi spaţiu o marfă având valoare unică. Ea poate constitui
doar o bază de apreciere, de către fiecare cumpărător în parte, a justeţei sau
acceptabilităţii preţului pieţei.
Prin analogie cu timpul de muncă socialmente necesar, utilitatea
socialmente admisă a unui bun se defineşte ca fiind utilitatea atribuită
acestuia de către cumpărători în condiţiile existente ale consumului,
normale din punct de vedre social şi cu media de urgenţă şi de intensitate
cu care se manifestă nevoia.
Apelând la ideea de medie aritmetică ponderată, am putea spune că
utilitatea socialmente admisă este nivelul de utilitate atribuit unui bun de
cea mai mare parte a consumatorilor acestuia, care acceptă să-l cumpere
de pe o anumită piaţă şi la un moment dat.
La fel cum concurenţa dintre producători face ca timpii de muncă
individuali să fie sau să nu fie recunoscuţi ca socialmente necesari, şi
13
I. Ignat, I. Pohoaţă, N. Clipa, Gh. Luţac : Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1998, p. 65
36
concurenţa dintre consumatori face ca utilităţile individuale să fie aduse la

acelaşi numitor, tot fără ştirea participanţilor la actele de vânzare cumpărare,
la nivelul pieţei stabilindu-se mărimea utilităţii acceptate ca socialmente
necesară, din care derivă mărimea valorii şi a preţurilor. Consumatorii care,
din motive individuale, apreciază utilitatea la un nivel mai înalt decât al
celei socialmente admise au de câştigat prin cumpărarea mărfii, suportând
un preţ mai mic decât cel pe care ar fi fost dispuşi să-l plătească. Pe de altă
parte, consumatorii care apreciază utilitatea acesteia la un nivel mai coborât
decât al celei socialmente admise, au de pierdut, fiind nevoiţi să plătească un
preţ mai mare decât şi-ar fi dorit (sau să renunţe la ea).
Într-o interpretare specifică teoriei utilităţii, utilitatea (unică)
socialmente admisă nu este altceva decât utilitatea marginală finală a
mărfii în cauză, rezultată ca efect al acţiunii legii egalizării utilităţilor
marginale pe leu cheltuit.14
Pe măsură ce condiţiile consumului se schimbă, au loc modificări şi
la nivelul utilităţii socialmente admise. Astfel, pe măsură ce nivelul
consumului dintr-o marfă creşte (ca efect al creşterii producţie şi a
veniturilor cumpărătorilor), utilitatea sa socialmente admisă scade (la fel
cum se reduce timpul de muncă socialmente necesar sub acţiunea creşterii
productivităţii muncii). La acest efect contribuie legea utilităţii marginale
descrescânde, care acţionează în sfera consumului. Potrivit acesteia, odată
cu sporirea consumului dintr-o marfă, intensitatea cu care se manifestă
nevoia se diminuează, scăzând satisfacţia oferită de consumul acesteia.
Din acţiunea aceleiaşi legi rezultă şi faptul că între intensitatea
manifestării unei nevoi sociale şi nivelul utilităţii socialmente admise există
un raport direct proporţional (adică un raport similar cu cel care există între
intensitatea muncii şi mărimea valorii create într-o unitate de timp). De
aceea, odată cu creşterea intensităţii nevoii, se amplifică şi utilitatea
socialmente admisă.
În afară de interpretarea deja dată noţiunii de utilitate socialmente
admisă ar mai putea fi semnalate şi altele (întâlnite şi în cazul timpului de
muncă socialmente necesar). Este vorba despre:
 utilitatea socialmente admisă în condiţiile reluării
consumului, prin care se înţelege, nu utilitatea dovedită în consumurile
14
A. Samuelson: Economics, 9th Edition, McGraw-Hill Book Company, New York, 1973,
p. 679 - 680
37
anterioare, ci utilitatea socialmente admisă în condiţiile actuale ale

consumului, valoarea şi preţul mărfurilor fiind date de utilitatea lor actuală.
 utilitatea socialmente admisă sectorial, care depinde de modul
de structurare a consumului pe categorii de mărfuri. În principiu, valoarea
subiectivă a unei mărfi depinde nu numai de caracteristicile care o fac pe ea
utilă, ci şi de utilitatea celorlalte. Lipsa de pe piaţă a unei mărfi modifică
automat utilitatea altora. Abundenţa sau penuria untului, de pildă, face să
scadă sau să crească automat utilitatea margarinei, după cum lipsa benzinei
face să dispară utilitatea autoturismelor care funcţionează pe seama ei. De
aceea, în afară de utilitatea socialmente admisă pe unitate de marfă, se poate
vorbi şi despre o utilitate socialmente admisă pe întreaga cantitate existentă
din aceasta, care depinde de structura consumului pe categorii de mărfuri.
 utilitate socialmente admisă extremală, care se confundă cu
utilitatea maximă sau minimă atribuită unei mărfi în condiţii speciale (de
superabundenţă - când valoarea mărfii este dată de utilitatea apreciată de cei
care şi-o doresc cel mai puţin - sau de penurie - când valoarea este dictată de
utilitatea admisă de cei care şi-o doresc cel mai tare);
 utilitatea socialmente admisă internaţională, adică la nivelul
pieţei mondiale, în raport cu care utilitatea socialmente admisă naţională
apare ca o utilitate individuală.
2.2.1.7. Utilitate simplă şi complexă
Mărfurile de acelaşi tip, destinate satisfacerii unei nevoi de consum

date, se deosebesc între ele prin caracteristicile pe care le posedă, în funcţie
de care sunt capabile să furnizeze consumatorilor satisfacţii mai mari sau
mai mici. O astfel de constatare ne dă dreptul să vorbim, ca şi în cazul
muncilor, de două categorii de utilităţi: simplă şi complexă.
Utilitatea simplă este cea care rezultă din caracteristicile sale de
bază, care-i dau posibilitatea consumatorului să-şi acopere o nevoie la cel
mai coborât nivel. Dacă ar fi să ne referim la un ceas, de pildă, utilitatea lui
simplă nu este altceva decât satisfacţia percepută de utilizator numai ca
rezultat al indicării de către el, cu o exactitate acceptabilă, a scurgerii
timpului.
Chiar dacă are o determinare oarecum obiectivă, fiind asigurată de
caracteristicile fizico-chimice şi de altă natură ale mărfii, conţinutul său
38
rămâne până la urmă esenţialmente subiectiv, fiind rezultatul aprecierilor

subiective ale fiecărui consumator în parte.
Utilitatea simplă este utilitatea pe care o prezintă orice marfă de o
speţă dată, indiferent de modul concret în care se înfăţişează şi de nivelul
pretenţiilor consumatorilor. Tocmai de aceea, mărimea sa este dată de
nivelul minim al satisfacţiei furnizate, în condiţiile în care marfa este
percepută doar prin destinaţia sa de bază. Ea este diferită de la o perioadă la
alta, ca şi de la o zonă la alta, având însă un nivel socialmente dat.
Utilitatea complexă este satisfacţia pe care consumatorul o percepe
atunci când sunt valorificate toate funcţiile pe care o marfă le poate exercita.
În cazul ceasului, de exemplu, plăcerea utilizării este mult sporită atunci
când, pe lângă măsurarea trecerii timpului, el mai este capabil şi de altceva
(trezirea la ore fixe a posesorului, rezistenţa la şocuri, posibilitatea folosirii
ca substitut al bijuteriilor etc.).
Cum este şi firesc, utilitatea complexă conferă bunurilor o valoare
mai mare decât cea simplă, motiv pentru care, în procesul schimbului,
mărfurile cu utilitate complexă sunt vândute la preţuri mai mari decât cele
cu utilitate simplă.
La fel ca în cazul muncilor, utilitatea complexă este utilitatea simplă
multiplicată. Ca urmare, o marfă cu utilitate complexă valorează cât mai
multe mărfuri simple cu aceeaşi destinaţie.
Procedeele de transformare a utilităţilor complexe în utilităţi simple
sunt similare cu cele folosite în teoria şi practica măsurării calităţii,
bazându-se fie pe caracteristicile obiective ale mărfurilor, fie pe estimările
subiective ale consumatorilor. Pe piaţă, mecanismul de reducţie a utilităţilor
complexe la utilitatea simplă se realizează în mod spontan, în procesul
schimbului, iar în sfera consumului acest lucru are loc prin aprecierile
subiective ale consumatorilor.
Despre utilitate simplă şi complexă se poate vorbi nu numai în cazul
mărfurilor care, prin caracteristicile lor, au funcţii diferite, ci şi în cazul
celor cu o singură funcţie. Chiar şi din punctul de vedere al unei singure
caracteristici, o marfă se poate dovedi mai utilă decât alta. În cazul a două
ceasuri care nu se deosebesc între ele decât prin durata de funcţionare fără
defectări, cel care funcţionează mai mult timp fără a fi necesară intervenţia
reparatorului va avea o utilitate mai mare (şi mai complexă) decât celălalt.
Pe planul consumului, o marfă care are capacitatea de a satisface o nevoie
pentru un timp mai îndelungat (cu aceeaşi destinaţie) este mai utilă decât o
alta, putându-se spune că are şi o utilitate mai complexă.
39
Metodologia de încadrare, de către consumatori, a mărfurilor în clase

de calitate se poate folosi cu succes şi în derularea operaţiunilor de stabilire
a gradelor de complexitate a utilităţii lor.
2.3. Curbe de indiferenţă şi linii bugetare
Pentru a-şi satisface nevoile ai căror purtători sunt, oamenii consumă

bunuri care, sub aspectul modului în care îşi dovedesc utilitatea, se împart
în trei categorii: independente, substituibile şi complementare.
Bunurile independente sunt bunurile care se pot utiliza în mod
individual, punându-şi în valoare utilitatea fără nici o legătură (de asociere
sau de excludere) cu altele (cum ar fi apa, laptele ş.a.).
Bunurile substituibile sunt acele bunuri care, în consum, se pot înlocui
unele cu altele fără a afecta (dacă sunt perfect substituibile, ceea ce se
întâlneşte foarte rar) sau afectând într-o oarecare măsură (dacă sunt parţial
substituibile) satisfacţia consumatorului. Exemple în acest sens pot fi: untul
şi margarina, zahărul şi zaharina, autocamionul şi vagonul etc.
Bunurile complementare au specific faptul că, în consum, se presupun
unele pe altele, altfel neputându-şi dovedi deloc (dacă sunt strict
complementare) sau doar în parte utilitatea (dacă sunt parţial substituibile).
În studiul modalităţilor de combinare şi substituire a bunurilor, la care
oamenii apelează datorită caracterului limitat al resurselor, teoria utilităţii şi
a consumului se bazează în foarte mare măsură pe utilizarea a două
instrumente de analiză: curbele de indiferenţă şi liniile bugetare.
2.3.1. Curbe de indiferenţă
Combinaţiile sau ansamblurile de mărfuri care intră în consumul unei

persoane oferindu-i acelaşi nivel al satisfacţiei pot să fie reprezentate grafic
prin puncte ale căror coordonate sunt egale cu mărimea cantităţilor
consumate din fiecare bun în parte. Unind între ele aceste puncte se obţine o
curbă (când se combină două bunuri), un plan (când se combină trei) sau un
hiperplan (dacă se combină peste trei bunuri) de indiferenţă. Deoarece
funcţiile celor trei elemente menţionate sunt echivalente, pentru a uşura
înţelegerea mecanismelor care le presupun, teoria economică operează
aproape exclusiv cu liniile sau curbele de indiferenţă.
Prin curbă de indiferenţă (pe care o putem numi şi de utilitate) se
40
înţelege locul geometric al punctelor ale căror coordonate exprimă toate

combinaţiile posibile de două mărfuri (X şi Y) care asigură consumatorului
un nivel dat (constant) de satisfacţie. Aşadar, utilităţile combinaţiilor de
bunuri marcate de punctele de pe o curbă de indiferenţă sunt egale.
Presupunerea că în consumul unei persoane intră doar două mărfuri nu
are acoperire în realitate, oamenii, pentru a trăi, consumând un număr foarte
mare de bunuri. Ea este adoptată în analizele microeconomice numai în
scopul simplificării explicaţiilor. Pentru a nu părea lipsită de sens, se poate
considera că marfa X este una cât se poate de concretă (pâine, zahăr etc.),
iar Y ar avea semnificaţia de alte mărfuri care pot fi procurate cu veniturile
rămase necheltuite după cumpărarea mărfii X (sau de marfă bani, care
serveşte la achiziţionarea tuturor celorlalte mărfuri de care are nevoie
consumatorul).
Pentru a construi o curbă de indiferenţă, se pleacă de la o funcţie de
utilitate de forma:
U= f(x,y),
precum şi de la un nivel constant U0 al acesteia, ea fiind expresia unei

egalităţi de genul:
f(x,y) = U0.
Cunoscând mărimea constantă U0 şi atribuind valori lui x, se obţin

foarte uşor mărimile lui y. Unind punctele având coordonatele determinate
în acest fel, se obţine curba de indiferenţă a cărei formă este cea din Fig. 2.4.
U
41
O
x
Fig. 2.4. Curbă de indiferenţă
Literatura economică a evidenţiat şi demonstrat câteva particularităţi

legate de forma acestor curbe15.
1) Mai întâi, aşa cum rezultă din graficul prezentat, curbele de
indiferenţă sunt continuu descrescătoare, ele neprezentând deci porţiuni
crescătoare. Dacă ar exista astfel de porţiuni (ca în Fig. 2.5), s-ar încălca
principiul logic potrivit căruia, atât timp cât consumatorul se comportă
raţional, combinaţiile de mărfuri care presupun consumuri mai mari din
ambele bunuri sunt preferate celor care presupun consumuri mai mici, în
astfel de condiţii între utilitatea totală şi consum existând un raport direct
proporţional.
y
yB B
yA A
xA xB x
O
Fig. 2.5. Curbă de preferinţă
De exemplu, punctele A şi B din Fig. 2.4. nu se pot situa pe aceeaşi
curbă de indiferenţă deoarece indică niveluri diferite de utilitate. Cum în A
ambele consumuri sunt mai mici decât în B, combinaţia B va fi preferată de
consumator combinaţiei A (deoarece UB > UA).
2) Pe de altă parte, de vreme ce indică niveluri diferite de utilitate,
curbele de indiferenţă nu pot avea puncte comune (nu se pot intersecta sau
atinge). Orice punct comun ar indica egalitatea utilităţilor, ieşind din
15
T. Gherasim: Microeconomie, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, l993, p. 22 - 24
42
definiţia curbelor de indiferenţă.

3) În fine, curbele de indiferenţă sunt convexe faţă de originea
sistemului de axe, exprimând ceea ce teoria microeconomică denumeşte
convexitatea preferinţelor consumatorilor. Această proprietate poate fi
demonstrată fie cu ajutorul legii utilităţii marginale descrescânde
(principiului lui Gossen)16, potrivit căreia pe măsură ce un consum creşte,
utilitatea marginală scade, fie apelând la colinele utilităţii şi la hărţile de
indiferenţă.
Deplasarea pe aceeaşi curbă de indiferenţă atunci când unul din cele
două consumuri creşte este posibilă numai dacă, în acelaşi timp, celălalt
consum scade (în aşa fel încât sporul de utilitate obţinut pe prima cale să
anuleze pierderea de satisfacţie obţinută pe cea de-a doua cale, astfel
utilitatea totală rămânând constantă).
V
Umax
U2
x
U1
U0
O
y
Fig. 2.5. Colină a utilităţii
Colina utilităţii este reprezentarea grafică în spaţiu a

evoluţiei utilităţii totale ca o funcţie de două consumuri x şi y - U = f(x,y) -,
prezentându-se ca în Fig. 2.5.
Denumirea de “colină” a reieşit din forma evoluţiei utilităţii totale U
ca funcţie de cele două consumuri (x şi y).
Secţionând o astfel de colină cu planuri orizontale U0, U1, U2 etc.
situate la înălţimi ordonate crescător, se obţine o hartă de indiferenţă
asemănătoare cu cea din Fig. 2.6.
16
T. Gherasim: Lucr. cit. p. 24
43
y D
U2
IV III
U1
U0
A V C
I II
O
B x
Fig. 2.6. Harta de indiferenţă
Curbele de nivel U0,U1, U2 etc. care formează o astfel de hartă indică

niveluri diferite ale satisfacţiei consumatorului determinate de anumite
consumuri x şi y din două mărfuri X şi Y, punctului V (care marchează
vârful colinei) corespunzându-i utilitatea maximă (Umax).
Pentru a explica ceea ce exprimă o hartă de indiferenţă vom spune că
oricare din cele două mărfuri este bună dacă, în urma creşterii consumului,
îi aduce consumatorului un spor de utilitate şi rea atunci când, în aceleaşi
condiţii, îi creează acestuia insatisfacţie.
După cum este lesne de constatat, o hartă de indiferenţă este
structurată în patru zone, fiecare având o semnificaţie aparte.
Zona I, situată între axele AV şi VB, este cea în care ambele mărfuri
sunt bune. Astfel, mărind consumul din marfa X, ceea ce produce o
deplasare de la stânga la dreapta pe axa Ox (între O şi B), respectiv pe axa
AV, este echivalentă cu o deplasare de la baza spre vârful colinei din Fig.
2.5. (cu o urcare sau cu un salt), utilitatea totală crescând. Totodată, o
suplimentare a consumului din marfa Y, reflectată de o deplasare de jos în
sus pe axele Oy şi BV, este echivalentă tot cu o urcare pe colina utilităţii de
la bază spre vârf. De aceea, creşterea celor două consumuri este rezultatul
44
unui comportament raţional al consumatorului, soldându-se cu creşterea

satisfacţiei sale.
Pe de altă parte, menţinerea pe aceeaşi curbă de nivel (U0, să zicem)
are loc mărind un consum şi micşorându-l pe celălalt (astfel încât sporul de
satisfacţie obţinut prin creşterea primului consum să fie anulat de pierderea
de satisfacţie cauzată de diminuarea celuilalt).
În zona II, cuprinsă între axele BV şi CV, marfa Y continuă să
rămână bună, creşterea consumului din ea provocând o urcare pe colina
utilităţii (între B şi V), în timp ce marfa X devine rea, creşterea consumului
peste limita marcată de punctul B (ceea ce reflectă un comportament
neraţional) determinând o coborâre pe aceeaşi colină (creând insatisfacţie).
Menţinerea pe aceeaşi curbă de utilitate este posibilă mărind sau micşorând
simultan ambele consumuri (de aşa manieră încât insatisfacţia provocată de
suplimentarea consumului din marfa rea să fie anulată de sporul de
satisfacţie cauzat de sporirea consumului din marfa bună).
În zona III, situată între axele CV şi VD, lucrurile se petrec invers
ca în zona I, ambele mărfuri fiind rele. De aceea, sporirea consumurile peste
limitele marcate de punctele A şi B este expresia celui mai iraţional
comportament. Păstrarea constantă a utilităţii se realizează ca în zona I
(mărind un consum şi diminuându-l pe celălalt).
În zona IV marfa X este bună, iar marfa Y rea, comportamentul
consumatorului fiind asemănător cu cel din zona II (fiind din nou
neraţional).
Concluzia care se desprinde din analiza hărţii de indiferenţă este
aceea că singura zonă în care consumatorul se comportă raţional este zona
I (în toate celelalte el cheltuindu-şi veniturile pe cel puţin o marfă care-i
creează insatisfacţie). Tocmai de aceea, curbele de indiferenţă se vor
prezenta sub forma curbelor de nivel (de utilitate) din această zonă, fiind
continuu descrescătoare şi convexe faţă de originea sistemului de axe (Fig.
2.8).
Curbele de indiferenţă din această figură, cu toate caracteristicile lor,
ne permit să facem încă două constatări.
1).Astfel, un punct oarecare A, situat pe o curbă de indiferenţă U 1, va
marca un nivel al satisfacţiei mai înalt decât cel desemnat de un alt punct B,
de pe o linie de indiferenţă inferioară U0 datorită faptului că în A ambele
consumuri sunt mai mari decât în B (xA > xB şi yA > yB).
y
45
yC C
A
yA
B U
Fig. 2.7. Curbe de indiferenţă
2) În acelaşi timp, un punct C, situat pe o curbă de indiferenţă oarecare

U2, indică o utilitate mai mare decât un punct B situat pe o curbă de
indiferenţă inferioară U0 chiar şi atunci când unul din cele două consumuri
este mai mic în C decât în B. Astfel, chiar dacă xC < xB, datorită faptului că
yB > yC, rezultă că UC > UB deoarece sporul de satisfacţie obţinut de
consumator prin creşterea consumului din marfa Y de la yB la yC este mai
mare decât pierderea de satisfacţie cauzat de reducerea consumului din
marfa X de la xB la xC.
3) Prin urmare, orice deplasare spre dreapta, în sus sau şi spre
dreapta şi în sus de pe o curbă de indiferenţă pe alta este echivalentă cu
creşterea utilităţii (deplasările în sensurile opuse echivalând cu reducerea
acesteia).
Toate caracteristicile şi constatările expuse sunt utile în analiza
comportamentului consumatorilor şi a actelor de consum.
2.3.2. Liniile bugetare
Prin linie bugetară se înţelege locul geometric al punctelor ale

căror coordonate marchează toate combinaţiile posibile de mărfuri care pot
46
fi procurate de un consumator folosind integral veniturile de care dispune17.

Se poate observa aşadar că dacă în definirea curbelor de indiferenţă
se consideră constantă utilitatea totală, în cazul liniilor bugetare constante
sunt veniturile.
Pentru a trasa o linie bugetară se pleacă de la aşa numita restricţie
bugetară, care presupune egalitatea veniturilor consumatorului (V) cu
cheltuielile sale (C) - sau diferenţa nulă între venituri şi cheltuieli:
V= C
V–C=0
Celelalte cazuri nu sunt posibile deoarece:

1) cheltuielile consumatorului nu au cum fi mai mari decât veniturile
sale disponibile (dispunând de numai o mie de lei nu ai cum să cheltui din
această sumă trei mii de lei);
2) datorită faptului că, oricât de bogată ar fi o persoană, veniturile se
vor situa întotdeauna sub nivelul nevoilor, cheltuielile nu pot fi nici mai
mici decât veniturile, nevoile presând-o pe aceasta să-şi cheltuiască în
totalitate veniturile.
Cum cheltuielile nu pot fi nici mai mari nici mai mici decât veniturile
disponibile, prezentarea restricţiei bugetare sub forma egalităţii V = C este
deci cât se poate de firească.
Dacă în consumul unei persoane intră n mărfuri, restricţia bugetară
va fi de forma:
n
V   x i pi
i1
(în care: xi – cantitatea consumată dintr-o marfă oarecare i; pi – preţul mărfii
i), iar dacă, în tonul analizelor de până aici, se presupune că veniturile
disponibile sunt cheltuite de consumator numai pe două mărfuri X şi Y,
restricţia va fi de genul:
V = x px + y py
în care: x, y – consumurile din cele două mărfuri X şi Y; px, py- preţurile

celor două mărfuri.
17
T.Gherasim, Lucr. cit. p. 35
47
Din restricţia bugetară poate fi dedusă ecuaţia liniei bugetare.

Urmărind, în continuare, simplificarea explicaţiilor, vom opera cu cea de-a
doua formă a restricţiei bugetare, din care rezultă ecuaţia:
V px
y x
py py
Cum, la un moment dat, mărimile V, px şi py sunt constante, ecuaţia

liniei bugetare va fi una de forma:
y = f(x),
ceea ce înseamnă că, în toate cazurile, consumul dintr-o marfă oarecare X

este o funcţie de consumurile din celelalte mărfuri Y (cheltuind veniturile pe
o marfă, rămân mai puţini bani pentru altele).
Evident că ecuaţia liniei bugetare poate fi şi de genul:
V py
x y .
px px
Pentru a trasa linia bugetară este necesar să se cunoască cel puţin

două puncte prin care ea trece, pe care le vom nota cu A şi B.
Punctul A, de pe axa Oy, exprimă situaţia specială în care
consumatorul renunţă la marfa X (ceea ce înseamnă că x = 0), cheltuindu-şi
integral veniturile pe cealaltă marfă (Y), al cărei consum va înregistra
nivelul maxim (ymax):
V
ymax 
py
Prin urmare, punctul A va fi de coordonate:
V
x= 0 şi = ymax = .
py
Celălalt caz special, în care se renunţă la marfa Y şi se maximizează
consumul din marfa X, este reprezentat de punctul B, de coordonate:
V
y=0 şi x = xmax = .
px
Unind între ele punctele A şi B de pe cele două axe (pentru care unul
48
din cele două consumuri este nule), se obţine linia bugetară AB din Fig. 2.8.
y
A
O
B x
Fig. 2.8. Linie bugetară
Toate celelalte puncte de pe linia bugetară AB marchează consumuri

pozitive din ambele bunuri.
În condiţiile date, deoarece mărimile V, px şi py sunt constante,
V
raportul , pe care-l vom nota cu a, va fi constant, la fel ca şi raportul px ,
py py
pe care îl vom nota cu b. Ca urmare, ecuaţia liniei bugetare pate fi adusă la
forma:
y = a – bx,
care nu este altceva decât ecuaţia dreptei. De aceea, linia bugetară, dacă
lucrurile se judecă în astfel de termeni, este de fapt o dreaptă bugetară.
Parametrul a (termenul liber) al liniei bugetare are semnificaţia
economică de consum maxim din marfa Y care se poate realiza atunci când
se renunţă cu totul la marfa X.
Al doilea parametru (b), respectiv coeficientul unghiular al dreptei
bugetare, ne arată la câte unităţi de marfă Y trebuie să renunţe
consumatorul pentru a putea achiziţiona o unitate în plus din marfa X (cu
câte unităţi scade un consum când celălalt creşte cu o unitate, veniturile
49
constante cheltuindu-se în totalitate). Cu această semnificaţie, el mai este

denumit şi coeficient de regresie.
Ca orice alt coeficient unghiular, parametrul b este egal cu tangenta
unghiului format de dreapta bugetară cu axa absciselor (pe care-l vom nota
cu  ), respectiv cu raportul între cateta opusă (OA) şi cateta alăturată (OB)
din triunghiul dreptunghic AOB:
V
0
OA y ymax  ymin px
b  tg    p  .
 Vy
OB x xmax  ymin 0 py
px
Cu alte cuvinte, înclinaţia liniei bugetare faţă de axa absciselor este

egală cu raportul dintre preţurile celor două mărfuri, arătându-ne de câte
ori este mai mare preţul mărfii X, al cărei consum se suplimentează cu câte
o unitate, decât cel al mărfii Y (la care, în consecinţă, trebuie să se renunţe).
2.4. Alegerea raţională a mărfurilor
Pe piaţă, un consumator are comportament raţional dacă-şi

cheltuieşte veniturile în aşa fel încât să realizeze o satisfacţie cât mai mare.
Raţionalitatea este dată de tendinţa firească a acestuia de a-şi maximiza
utilitatea (după consumul, utilizarea sau posesia mărfurilor procurate cu
veniturile disponibile).
2.4.1. Criterii de alegere
În general, la alegerea mărfurilor care urmează să se procure de pe

piaţă cu un anumit nivel (V) al veniturilor se ţine seama de două criterii :
1) utilitatea marginală de care mărfurile dau dovadă în consum;
2) preţurile solicitat de vânzători.
Criteriile de alegere sunt avute în vedere în acelaşi timp, existând
cazuri în care mărfuri foarte utile nu se procură din cauza preţurilor prea
mari la care se vând, precum şi situaţii când mărfuri foarte convenabile sub
aspectul preţurilor nu sunt cumpărate deoarece nu prezintă utilitate pentru
consumatori (care nu au nevoie de ele).
Aceste două criterii analitice pot fi reunite într-un singur criteriu
50
sintetic, sub forma unui indicator pe care-l vom nota cu ki, a cărui mărime se
calculează cu relaţia:
U
k  i,
i
pi
în care: U’i – utilitatea marginală a unei mărfi oarecare i; pi- preţul mărfii i.
În procesul de alegere, mărfurile sunt ierarhizate în funcţie de
mărimea criteriului ki, procurându-se în această ordine (indicator care se
apreciază în ulili/unitate monetară).
2.4.2. Mecanismul alegerii raţionale
Pentru a înţelege mai uşor modul de funcţionare a mecanismului de

alegere a mărfurilor pe piaţă, vom apela la un exemplu, presupunând că un
consumator, care dispune de veniturile V, îşi propune să procure doar două
mărfuri: X (alimente) şi Y (îmbrăcăminte). Totodată, vom mai presupune că
sunt deja cunoscute rapoartele între utilităţile lor marginale şi preţurile
corespunzătoare fiecărei unităţi de marfă procurate, mărimile lor fiind cele
din Tabelul 2.1.
Situaţia rapoartelor utilitate marginală/preţuri(ki)

Tabelul 2.1.
Numărul de ordine al fiecărei kx ky
unităţi de marfă procurate
1 140 90
2 100 70
3 30 40
4 5 7
5 3 4
. . .
. . .
. . .
Datele din acest tabel se interpretează în felul următor: dacă persoana

în cauză achiziţionează prima unitate (cea de pe rândul 1) din marfa X (de
pe coloana kx), pe leu cheltuit va obţine o satisfacţie de 140 de util-i
(mărime situată la intersecţia rândului 1 cu coloana aferentă mărfii X);
achiziţionând a patra unitate (cea de pe rândul 4) din marfa Y (de pe coloana
51
ky), utilitatea marginală pe leu cheltuit va fi de 7 util-i (această mărime fiind

amplasată pe rândul 4 şi coloana corespunzătoare mărfii Y) etc.
Deoarece criteriul ki exprimă mărimea utilităţii marginale pe fiecare
unitate monetară afectată mărfii i, prin unitate de marfă, în cazul de faţă,
vom înţelege cantitatea care poate fi cumpărată cu un leu venituri.
Ca efect al acţiunii legii utilităţii marginale descrescânde, pe măsură
ce creşte cantitatea consumată din fiecare marfă, din tabel se poate observa
mai întâi că valorile criteriilor sintetice k x şi ky scad continuu, iar apoi că ele
tind să devină egale.
Presupunând că veniturile pe care le posedă consumatorul ar fi de
numai un leu, pentru a-şi asigura satisfacţia maximă, el va procura prima
unitate din marfa X, obţinând o satisfacţie de 140 util-i (în Tabelul 2.1, 140
fiind cea mai mare valoare, situându-se pe rândul 1 şi coloana aferentă
mărfii X). Cantitatea cumpărată din marfa Y va fi, evident, nulă. Dacă
veniturile ar fi de 2 unităţi monetare, prima unitate se va cheltui pe marfa X
(lucru constatat deja), iar cea de-a doua fi destinată celei de-a doua unităţi
din marfa X (pentru care kx = 90) , în felul acesta obţinându-se satisfacţia
maximă de: 140 + 100 = 240 util-i (neexistând vreo altă alegere care să
asigure o satisfacţie mai mare). Când veniturile ar fi de 3 lei, cu primii 2 lei
se va opta pentru prima şi a doua unitate din marfa X (ca în cazul anterior),
cel de-al treilea orientându-se spre prima unitate din marfa Y (după
mărimile 140 şi 100 urmând 90), utilitatea totală maximă fiind: 140 + 100 +
90 = 330 util-i.
Urmând aceleaşi raţionamente, rezultatele alegerilor raţionale se vor
prezenta ca în Tabelul 2.2.
Rezultatele alegerilor raţionale

Tabel 2.2
Venituri 1 2 3 4 5 ...
x 1 2 2 2 2 ...
y 0 0 1 2 3 ...
Umax 140 240 330 400 440 ...
52
Toate evaluările expuse în acest paragraf se realizează în

subconştientul consumatorului, acesta neavând încă la dispoziţie
instrumente de cuantificare a utilităţilor totale şi marginale.
2.5. Determinarea combinaţiilor optime de mărfuri
Prin consum optim de mărfuri se înţelege un consum care satisface

simultan următoarele două condiţii:
1) maximizează satisfacţia (utilitatea) totală a consumatorului;
2) respectă constrângerea bugetară.
Ca urmare, orice metodă de determinare a consumurilor optime
trebuie să se bazeze în primul rând pe:
1) o funcţie de utilitate;
2) o restricţie bugetară.
Optimizarea consumurilor de mărfuri pe seama teoriei utilităţii se
bazează pe procedee în general cunoscute, utilizabile în ocazii foarte
diverse. Dintre acestea, noi vom apela doar la două: cel clasic şi cel al
multiplicatorului lui Lagrange18.
A. Metoda clasică
Aceasta este preluată din analiza matematică, putându-se fundamenta

foarte bine şi pe argumente exclusiv economice (aşa cum vom proceda noi
în continuare).
Pentru a uşura demonstraţiile, vom apela din nou la cazul cel mai
simplu, în care consumatorul doreşte să-şi cheltuiască integral veniturile V
pe două mărfuri X şi Y, care se vând pe piaţă la preţurile p x şi py, funcţia de
utilitate cu care se operează fiind:
U = f(x;y)
Pe de altă parte, restricţia bugetară în acest caz va fi de forma:
18
T. Gherasim, Lucr.cit. p. 43
53
V = x px + y py,
din care rezultă că:

V  xpx
y
py
Dacă în funcţia de două variabile independente: U = f(x;y), se
înlocuieşte y cu expresia lui de calcul, se obţine o funcţie de utilitate de o
singură variabilă:
V  xpx
U  (x; )
py
în care: V, px şi py - constante.
Aşa cum se cunoaşte deja, utilitatea marginală a unei mărfi oarecare X

se determină cu una din relaţiile:
U
U  ;
m
x
dU
U  .
x
dx
Din această formulă rezultă:
Ux  xUx
dU = dxU’x
Pentru variaţii ale consumului cu câte o singură unitate sau la limită

(aşa cum presupune definiţia utilităţii marginale), respectiv pentru  x = 1
sau x  0 , sunt valabile relaţiile:
Ux  Ux
dU = U’x
Deoarece:
54
dUx = Ux  Ux1  Ux0 ,
(în care: Ux0 – utilitatea iniţială; Ux1- utilitatea modificată în urma creşterii
consumului din marfa X cu o unitate sau cu o valoare infinit de mică),
înseamnă că:
Ux1 = Ux0 + U’x
Cu alte cuvinte, ca efect al suplimentării consumului dintr-o marfă

oarecare X cu câte o unitate (sau cu mărimi infinit de mici), satisfacţia
totală a consumatorului creşte (Ux1> Ux0) numai dacă utilitatea marginală
U’x este pozitivă.
În consecinţă, utilitatea totală încetează să mai crească (Ux1 = Ux0),
atingând nivelul maxim, în momentul în care utilitatea marginală U’x
devine nulă. Această constatare este echivalentă cu cea la care s-a ajuns în
analiza matematică, potrivit căreia o funcţie (în cazul de faţă cea de utilitate)
atinge o valoare extremă atunci când prima sa derivată (care aici are
semnificaţia de utilitate marginală) este egală cu zero.
Aşadar, prima condiţie ca un consum să fie optim din punctul de
vedere al utilităţii este aceea ca utilitatea sa marginală să fie nulă.
Mărindu-se în continuare consumul, utilitatea marginală devine
negativă, ceea ce determină scăderea utilităţii totale (Ux1 < Ux0).
Prin urmare, cea de-a doua condiţie de optime este aceea ca variaţia
utilităţii marginale, pusă în evidenţă de derivata secundă a funcţiei de
utilitate – sau prima derivată a funcţiei utilităţii marginale (care ne arată ce
se întâmplă cu utilitatea marginală când consumul creşte la limită) să fie
negativă. Acest lucru este valabil numai pentru x > xo, xo fiind consumul
optim din marfa X, pentru care prima derivată a funcţiei de utilitate (care ne
arată ce se întâmplă cu utilitatea totală când consumul creşte la limită) este
nulă.
În astfel de condiţii, consumul optim din marfa X se calculează
determinând utilitatea marginală a acesteia, anulând-o şi apoi rezolvând
ecuaţia astfel obţinută.
Consumul optim din marfa Y se determină în acelaşi mod sau, pur şi
simplu, înlocuind în relaţia de calcul a lui y pe x cu xo:
55
V  xopx
yo 
py
Grafic, consumul optim (xo) dintr-o marfă X se determină stabilind

abscisa punctului M de pe curba utilităţii totale în care aceasta atinge nivelul
maxim (Fig. 2.9).
Metodei clasice de optimizare a consumurilor i se reproşează faptul
că nu ar fi utilizabilă decât în cazurile în care în structura acestora ar intra
doar două mărfuri (lucru practic neîntâlnit în realitate).
B. Metoda multiplicatorului lui Lagrange(  )
Bazându-se pe aceleaşi raţionamente economice, această metodă se

bucură de avantajul că se poate utiliza absolut în toate cazurile, indiferent de
numărul mărfurilor care intră în componenţa consumului unei persoane.
Presupunând că în structura consumului vor intra nu neapărat două,
ci un număr de n mărfuri (n = 1, 2, 3, ...), funcţia de utilitate şi restricţia
bugetară vor fi:
U = f(x1, x2, ... xn)

n
V   x i pi ,
i1
în care: xi – consumul dintr-o marfă oarecare i; p i- preţul mărfii i.
U
M
Umax
U=f(x)
O
xo x
Fig. 2.9. Optimizarea consumului
56
Aceste două instrumente ale teoriei utilităţii pot fi integrate într-o

funcţie tip Lagrange de forma:
L  U  (V  V0 ) sau:
n
L  f (x; y)  (V   x i pi ) ,
i1
în care:  - multiplicatorul lui Lagrange.
Acest multiplicator are semnificaţia economică de indicator care ne
arată ce se întâmplă cu satisfacţia consumatorului atunci când restricţia
bugetară este întărită sau slăbită. Astfel, atunci când valoarea sa este mare,
respectarea restricţiei este foarte importantă, iar când ea se apropie de zero,
restricţia poate fi relaxată. De pildă, când   0 , atunci L = U, restricţia
bugetară dispărând din structura funcţiei lui Lagrange.
Cele două condiţii de optim ale unui consum se menţin (şi se
demonstrează) ca în cealaltă metodă, presupunând:
1) anularea utilităţilor marginalei (egale cu primele derivate parţiale
ale funcţiei U în raport cu consumul din fiecare marfă);
2) valori negative ale utilităţilor marginale (ale derivatelor parţiale
secunde ale aceleiaşi funcţii U - derivatele primelor derivate) pentru creşteri
ale consumurilor mai mari decât cele care anulează utilităţile marginale.
În aceste condiţii, aplicarea metodei multiplicatorului lui Lagrange în
stabilirea consumurilor optime de mărfuri presupune determinarea
derivatelor parţiale ale funcţiei de utilitate U în raport cu fiecare consum xi
şi cu , anularea lor şi rezolvarea sistemului de ecuaţii cu n+1 variabile şi
n+1 necunoscute astfel obţinut, adică a sistemului:
U
x1  0
.
.
.
U
0
xn
U
0

57

Pentru a ne convinge că aceste consumuri maximizează funcţia

Lagrange, este necesar să se verifice şi cea de-a doua condiţie.
Mărimile care maximizează funcţia lui Lagrange vor maximiza şi
utilitatea consumatorului.
Mecanismul de optimizare a consumurilor poate fi evidenţiat şi grafic,
făcându-se apel concomitent la curbele de indiferenţă şi la liniile bugetare
(Fig. 2.10).
Pentru ca un consumator să se afle în stare de echilibru, el trebuie să
fie absolut convins că a atins, în condiţiile date de venituri şi preţuri,
satisfacţia maximă. Altfel va fi mereu neliniştit, căutând noi soluţii de
creştere a acesteia.
Plecându-se de la definiţia consumului optim şi transpunând-o
grafic, rezultă că un punct marchează un astfel de consum numai dacă se
află simultan pe cea mai înaltă curbă de indiferenţă (cea care reprezintă
utilitatea maximă) şi pe linia bugetară aferentă restricţiei bugetare19.
.C
E
yo
Umax
.D
O
xo B x
Fig. 2.10. Echilibrul consumatorului
De exemplu, o combinaţie de genul celei desemnată de punctul C,

situat doar pe curba de indiferenţă Umax, deşi asigură consumatorului nivelul
maxim de satisfacţie, nu este optimă deoarece încalcă restricţia bugetară
19
T. Gherasim, Lucr. cit., p. 44
58
(nefiind amplasat şi pe dreapta AB), presupunând un venit mai mare decât

cel disponibil (punctul C fiind situat deasupra acestei drepte bugetare). Pe de
altă parte, un punct oarecare D, situat doar pe dreapta bugetară AB, nu
marchează nici el o combinaţie optimă de mărfuri deoarece, chiar dacă se
respectă restricţia bugetară, nu se asigură nivel maxim al utilităţii U max, ci
unul mai coborât (punctul C situându-se sub curba de indiferenţă Umax). Prin
urmare, numai punctul de echilibru E, situat atât pe linia bugetară AB cât şi
pe curba de indiferenţă Umax indică o combinaţie optimă de mărfuri.
Concluzia care se desprinde de aici este următoarea: grafic, o
combinaţie optimă de mărfuri (xo, yo) este marcată de coordonatele
punctului de echilibru E în care dreapta bugetară AB, aferentă veniturilor
şi preţurilor date, este tangentă la cea mai înaltă curbă de indiferenţă
posibilă (în aceleaşi condiţii de venituri şi preţuri).
2.6. Rata marginală de substituire a mărfurilor
Pentru a obţine nivelul maxim de satisfacţie (sau pentru a-şi păstra

acelaşi nivel al utilităţii atunci când condiţiile pieţei se schimbă),
consumatorul este nevoit adeseori să recurgă la combinări şi substituiri de
mărfuri.
Modul în care se realizează combinarea optimă a mărfurilor în
consum a fost deja prezentat. De aceea, în continuare ne vom ocupa numai
de mecanismul de substituire a mărfurilor în condiţiile menţinerii constante
a satisfacţiei (a celei maxime, în primul rând).
A
yA
x
y
B
yB 
C
x Umax
O
xA xB x
59
Fig. 2.11. Mecanismul substituţiei mărfurilor X şi Y
Potrivit celor expuse în Fig. 2.11, într-o situaţie oarecare, cum ar fi

cea marcată de punctul A, consumatorul obţine satisfacţia maximă dacă
procură xA unităţi de marfă X (de pâine, să zicem) şi yA unităţi de marfă Y
(de lapte). În condiţiile în care consumul de marfă Y se impune (sub
acţiunea diverşilor factori existenţi pe piaţă) să fie micşorat cu  y unităţi,
respectiv de la yA la yB (  y = yA – yB), pentru a păstra neschimbată
satisfacţia totală este neapărat necesar să se mărească celălalt consum cu  x
unităţi, respectiv de la xA la xB (  x = xA – xB). În felul acesta are loc o
deplasare pe aceeaşi curbă de indiferenţă Umax între punctele A şi B (în
sensul A  B). Dacă s-ar fi micşorat cu  x unităţi consumul din marfa X
ar fi fost necesar să se suplimenteze cu  y unităţi consumul de marfă Y,
deplasarea pe curba Umax realizându-se tot între aceleaşi extreme, dar în
sensul B  A. Cu alte cuvinte, substituţia celor două mărfuri este
evidenţiată grafic de arcul elasticităţiiAB.
Rata marginală de substituire (înlocuire), în consum, a unei mărfi
Y cu o alta X ( RmsY , X ) este un indicator cu o foarte mare putere de sugestie
(motiv pentru care este folosit pe larg în analizele microeconomice),
arătându-ne la câte unităţi din marfa substituită (Y) trebuie să se renunţe
atunci când consumul din marfa care asigură substituirea (X) creşte cu o
unitate pentru ca satisfacţia consumatorului să rămână constantă.20
Din această definiţie rezultă prima sa relaţie sintetică de calcul:
y
RmsY , X 
x
Dacă variaţiile ar fi privite la limită (ar fi infinitezimale), iar funcţiile

de consum ar fi cunoscute, indicatorul s-ar calcula cu una din următoarele
relaţii:
 pentru o funcţie de consum de forma: y = f(x),
dy
Rms  ;
Y,X
dx
 pentru o funcţie de consum de n alte consumuri, de forma: y =
20
T. Gherasim, Lucr. cit., p.38
60
f(x1, …, xn)
y
RmsY , Xi  ,
xi
în care: dx, x , xi , dy, y - variaţiile la limită ale consumurilor din

mărfurile considerate; xi, …, xn – consumurile din celelalte n mărfuri – în
funcţie de care variază consumul din marfa Y.
Toate aceste trei relaţii ne indică ce se întâmplă cu un consum când
un altul variază fie cu o unitate, fie la limită, în aşa fel încât utilitatea totală
să rămână neschimbată.
Pe de altă parte, din formulele utilităţilor marginale ale mărfurilor X
şi Y, rezultă că:
U U
x  şi y  .
U 'x U'y
Prin urmare:
U
R y U'U 'y
   x
x U U ' y
msY , X
U 'x
U 'x
RmsY , X  ,
U'y
ceea ce înseamnă că rata marginală de substituţie a două mărfuri ne mai

indică de câte ori este mai mare utilitatea marginală a uneia decât a
celeilalte (de căte ori o marfă este mai utilă decât cealaltă ).
Prin urmare, chiar dacă utilităţile nu pot fi strict comensurate, rata
marginală a substituţiei ne oferă informaţii numerice despre raportul între
utilităţile marginale.
Se poate demonstra că, atunci când un consumator este în stare de
echilibru, este valabilă următoare relaţie:
U 'x  px ,
U" y py
61
ceea ce însemnă că (într-o astfel de situaţie) raportul între utilităţile

marginale (U’x şi U’y) ale celor două mărfuri X şi Y este egal cu raportul
între preţurile lor (U’x şi U’y fiind utilităţile marginale, iar px şi py
preţurile). De aceea este valabilă şi relaţia:
px
RmsY , X  ,
py
rata substituţiei arătându-ne, în plus, care este preţul relativ al mărfii

substituite (adică preţul mărfii Y, nu în bani, ci în unităţi de marfă X) ,
respectiv de câte ori este mai scumpă o marfă (X) decât cealaltă (Y).
În Fig. 2.11. înclinaţia (panta) curbei de indiferenţă Umax între
punctele A şi B este egală cu înclinaţia dreptei AB, care uneşte cele două
puncte, faţă de axa absciselor (sau de o paralelă CD la această axă),
respectiv cu tangenta unghiului  din triunghiul dreptunghic ABC.
Deoarece:
tg  AC  y ,
CD x
reiese că:
RmsY , X  tg ,
rata substituţiei fiind egală cu înclinaţia curbei de indiferenţă, într-o zonă

sau într-un punct, faţă de axa absciselor (având deci şi semnificaţia de
coeficient unghiular, respectiv de coeficient de regresie a unui consum în
raport cu un altul).
Toate cele prezentate aici vin să sublinieze consistenţa în semnificaţii
pe care o are acest inicator economic în consum.
2.7. Influenţa economiilor şi creditului asupra

comportamentului consumatorilor
Presupunerea că oamenii, sub presiunea nevoilor (mai multe şi mai

mari decât posibilităţile de satisfacere), îşi cheltuiesc integral veniturile
imediat după obţinerea lor nu este valabilă întotdeauna. Mulţi indivii, pentru
62
a- şi acoperi unele nevoi viitoare, fac economii un anumit timp, după cum
mulţi alţii, pentru a-şi satisface unele nevoi prezente, apelează la credite.
2.7.1. Influenţele economiilor şi creditelor
Nu numai nevoile sunt cele care-i determină pe consumatori să

economisească sau să apeleze la credite, ci şi anumite interese pur
economice, care dau un suport logic acestor acte.
Pentru a simplifica lucrurile cât mai mult, vom presupune că, într-o
perioadă de timp formată doar din doi ani (lucrurile prezentându-se la fel
indiferent de câţi ani ar avea perioada), un consumator câştigă veniturile V 1
(în primul an) şi V2 (în al doilea an), cheltuielile sale fiind de C1 lei în
primul an şi de C2 lei, în anul al doilea21.
Dacă, în primul an, de pildă, veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile (V1 > V2), consumatorul va realiza o economie (E), a cărei
mărime va fi:
E = V1 – V2
Depusă la bancă, la o rată anuală a dobânzii i, ea îi va aduce un venit

suplimentar, sub forma unei dobânzi D, egal cu:
D = E i = (V1 – V2) i
Pentru a nu complica prea mult explicaţiile, vom presupune că

dobânda D este expresia unui venit real, mărimea i fiind “curăţată” de
efectele inflaţiei (fiind, de fapt, ceva de genul diferenţei între rata dobânzii şi
cea a inflaţiei).
Veniturile totale (V) încasate de consumator pe ansamblul perioadei
vor fi:
V = V1 + V2 + D,
iar cheltuielile totale (C) vor fi egale cu suma cheltuielilor din fiecare an:
C = C1 + C2.
21
T. Gherasim, Lucr. cit. p. 38
63
În celălalt caz, când consumatorul doreşte să cheltuiască o sumă C 1

mai mare decât veniturile V1, el va fi pus în situaţia de a împrumuta o
sumă (Î) egală cu diferenţa între cheltuieli şi venituri:
Î = C1 – V1
La aceeaşi rată i a dobânzii, pentru ea va plăti, din veniturile celui de-

al doilea an, o dobândă (D) care se calculează cu relaţia:
D = Î i = (C1 – V1) i,
aceasta adăugându-se la cheltuieli. De aceea, cheltuielile totale vor avea

structura:
C = C1 + C2 + D,
veniturile totale fiind:
V = V1 + V2.
De aici rezultă clar că efectele creditelor sunt inversul implicaţiilor

economiilor, motiv pentru care, în cele ce urmează, ne vom ocupa doar de
economii.
Luând în considerare întreaga perioadă de doi ani, restricţia bugetară
va fi respectată, ea îmbrăcând forma cunoscută:
V=C sau V - C = 0.
Înlocuindu-se în aceste relaţii veniturile şi cheltuielile totale cu

expresiile lor de calcul, restricţia bugetară pe termen lung va putea îmbrăca
mai multe forme:
V1 + V2 + D = C1 + C2
V1 + V2 + i(V1 - C1) = C1 + C2
V1 + V2 + iV1 = C1 + iC1 + C2
De aici:
V1(1 + i) + V2 = C1(1 + i) + C2.
De această ultimă relaţie ne vom folosi în cele ce urmează.

Continuând şirul transformărilor, se ajunge la expresia:
(1 + i) (V1 - C1) = V2 - C2
64
V2 - C2 = E(1 +i),
ceea ce înseamnă că, în condiţiile în care consumatorul realizează în primul

an al perioadei considerate o economie de E lei, în cel de-al doilea an
cheltuielile (C2) vor fi mai mari decât veniturile încasate (V2) nu numai cu
economiile respective, ci de (1 + i) ori acele economii.
Din ultima relaţie reiese că:
C2 = V2 + E(1 +i)
C2 = V2 + E + iE
C2 = V2 + E + D.
Se poate concluziona că, în aceleaşi condiţii, cheltuielile

consumatorului în cel de-al doilea an (C2) vor fi constituite din veniturile
încasate în acest an (V2), la acare se adaugă nu numai economiile făcute în
primul an (E), ci şi dobânda încasată la aceste economii (D).
Ultimele două concluzii ne conduc la ceea ce putem denumi logica
sau raţiunea economisirii: a economisi nu înseamnă doar a amâna (ori
transfera dintr-o perioadă în alta) nişte cheltuieli, ci şi un mod de sporire a
veniturilor (pe seama dobânzilor). Cu alte cuvinte, a economisi pentru a
câştiga este un lucru cât se poate de logic, marcând un comportament
raţional al consumatorului22.
Dobânda poate fi considerată deci ca fiind preţul sau recompensa în
expresie bănească a sacrificiului pe care o persoană îl face atunci când îşi
restrânge consumul, ea fiind un stimulent al actului de economisire (un
factor de compensare).
Dacă în loc să economisească o persoană se împrumută, în felul
acesta având posibilitatea de a-şi grăbi consumul în baza veniturilor din
perioadele viitoare, în anul scadenţei suma împrumutată Î (Î = C1 - V1) şi
dobânda aferentă D (D = i Î) nu se vor mai adăuga la veniturile totale, ci la
cheltuielile totale, motiv pentru care veniturile care se vor cheltui în acest an
vor fi:
C2 = V2 - Î - D,
22
T. Gherasim, Lucr. cit. p. 53 - 54
65
dobânda D fiind acum preţul plătit de consumator pentru privilegiul de a

putea grăbi unele consumuri.
2.7.2. Implicaţiile economiilor şi creditelor asupra curbelor de

indiferenţă şi liniilor bugetare
Imediat ce consumatorul se angajează într-un efort de economisire a

veniturilor (de amânare a unor consumuri), în construcţia şi utilizarea
curbelor de indiferenţă şi a liniilor bugetare locul consumurilor efective
(fizice) de bunuri este luat de consumurile monetare, respectiv de expresia
bănească a consumurilor fizice (de cheltuielile care susţin aceste
consumuri).
2.7.2.1. Curbele de indiferenţă intertemporale
Prin curbă de indiferenţă intertemporală se înţelege acea curbă de

indiferenţă obţinută prin unirea punctelor ale căror coordonate exprimă
toate combinaţiile posibile de cheltuieli (de consumuri monetare) C1 şi C2 pe
care un consumator le poate efectua în cei doi ani ai perioadei considerate
care-i furnizează un nivel dat al satisfacţiei U0.
Pentru a putea ilustra grafic o astfel de curbă se pleacă de la o funcţie
de utilitate de forma:
U = f(C1, C2)
şi de la o valoare constată U0 a utilităţii, respectiv de la o relaţie de genul:
f(C1, C2) = U0,
în care: C1 şi C2 sunt cheltuielile consumatorului din primul, respectiv al

doilea an al perioadei.
Folosind axa absciselor pentru cheltuielile din primul an (C1), iar axa
ordonatelor pentru cele din al doilea an (C2), o astfel de curbă va arăta ca în
Fig. 2.12.
C2
66
A
C2A
ΔC2
α B
C2B
Fig. 2.12. Curbă de indiferenţă intertemporală
Din această reprezentare grafică rezultă că, în situaţia în care

consumatorul, în primul an, îşi reduce cheltuielile de la C1B la C1 A, respectiv
cu ΔC1 unităţi monetare (realizând deci o economie), în cel de-al doilea an
îşi va putea spori cheltuielile cu ΔC2 unităţi monetare (de la C2B la C2 A),
satisfacţia sa rămânând neschimbată (la nivelul U0 ).
Înclinaţia (panta) acestei curbe între cele două puncte A şi B va fi
egală cu înclinaţia dreptei AB (care le uneşte) faţă de axa absciselor (sau
faţă de paralela BD la aceeaşi axă), respectiv cu tangenta unghiului α din
triunghiul dreptunghic ADB, fiind expresia geometrică a ratei marginale de
substituire în timp a cheltuielilor din primul an cu cheltuielile din cel de-al
doilea an (Rmst):
AD C2
tg   R .
mst
BD C1
Puterea de sugestie a acestei rate este cu totul deosebită.
SUMAR
67
 Prin bun, în general, se înţelege tot ceea ce oferă omului satisfacţie

în urma consumului, utilizării sau doar simplei posesii, indiferent
dacă îmbracă formă materială sau nematerială. Aceasta înseamnă
că tot ceea ce creează insatisfacţie nu este “bun” (fiind, prin
urmare, “rău”).
 Caracteristica de bază, definitorie, a bunurilor este aceea că ele
sunt utile omului, lucru care se dovedeşte cu ocazia consumului lor
propriu-zis sau a utilizării în diverse scopuri.
 Utilitatea totală (U) este expresia satisfacţiei totale pe care
consumatorul (individual) o resimte în urma consumării unei
anumite cantităţi dintr-un bun dat sau din mai multe bunuri.
 Combinaţiile de mărfuri care intră în consumul unei persoane
oferindu-i acelaşi nivel al satisfacţiei pot să fie reprezentate grafic
prin puncte ale căror coordonate sunt egale cu mărimea cantităţilor
consumate din fiecare bun în parte.
 Presupunerea că în consumul unei persoane intră doar două
mărfuri nu are acoperire în realitate, oamenii, pentru a trăi,
consumând un număr foarte mare de bunuri. Ea este adoptată în
analizele microeconomice numai în scopul simplificării
explicaţiilor.
 Prin linie bugetară se înţelege locul geometric al punctelor ale
căror coordonate marchează toate combinaţiile posibile de mărfuri
care pot fi procurate de un consumator folosind integral veniturile
de care dispune.
 Pentru a obţine nivelul maxim de satisfacţie (sau pentru a-şi păstra
acelaşi nivel atunci când condiţiile personale sau ale pieţei se
schimbă), consumatorul este nevoit adeseori să recurgă la
combinări şi substituiri de mărfuri.
 Presupunerea că oamenii, sub presiunea nevoilor (mai mari decât
posibilităţile de acoperire), îşi cheltuiesc integral veniturile imediat
după obţinerea lor (pe care s-au bazat toate demonstraţiile de până
acum) nu este valabilă chiar oricând. Mulţi oameni, pentru a-şi
acoperi unele nevoi viitoare, fac economii un anumit timp, după
cum mulţi alţii, pentru a-şi satisface unele nevoi prezente, apelează
la credite.
 Imediat ce consumatorul se angajează într-un efort de economisire
a veniturilor (de amânare a unor consumuri), în construcţia şi
utilizarea curbelor de indiferenţă şi a liniilor bugetare locul
consumurilor efective (fizice) de bunuri este luat de consumurile
monetare, respectiv de expresia bănească a consumurilor fizice.
68
Întrebări
Ce sunt bunurile libere şi bunurile economice?

Care sunt tipurile cunoscute de utilităţi?
Ce sunt funcţiile de utilitate ?
Care este enunţul legii utilităţilor marginale descrescânde?
Cum se construieşte o curbă de indiferenţă?
Ce sunt linii bugetare în consum ?
Care este diferenţa dintre bunurile complementare şi bunurile substituibile ?
Rata marginală de substituire;
Cum se determină structura optimă a unui consum de mărfuri?
69
MODULUL 3
CEREREA DE BUNURI Şi SERVICII
Nevoile de consum ale oamenilor se concretizează în anumite
dorinţe, acestea din urmă generând cererea de produse. De aceea, în
ştiinţele economice se fac distincţii nete între conceptele de nevoie, dorinţă
şi cerere23.
3.1. Nevoi, dorinţe, bunuri
În existenţa sa biologică şi socială, omul resimte o sumedenie de

nevoi, care-l determină să se comporte, înainte de toate, în calitate de
consumator.
a) Nevoia economică se defineşte ca fiind un sentiment de lipsă sau
de disconfort ori dezechilibru determinat de conştientizarea unei diferenţe
între o stare ideală (spre care se tinde) şi una reală (efectivă). Ea este aceea
care l-a determinat, iar apoi la învăţat pe om să caute sau să producă cele
necesare pentru stingerea ei.
Odată cu trecerea timpului, nevoile (trebuinţele) umane se multiplică
neîncetat, studierea lor făcând necesare operaţiunile de sistematizare şi
grupare.
De pildă, plecând de la principalele dimensiuni ale existenţei
omului, nevoile se împart în24:
 fiziologice (de hrană, de căldură şi lumină, de îmbrăcăminte
etc.), acestea ţinând de existenţa omului în natură, ca fiinţă;
 sociale (de integrare, de afecţiune etc.), care derivă din existenţa
omului în societate, ca membru al diverselor grupuri;
 spiritual-psihologice (de instruire, de cunoaştere, de
recunoaştere etc.), care se manifestă din ce în ce mai intens pe măsura
maturizării omului şi urcării pe treptele educaţiei.
Nevoile fiziologice mai sunt cunoscute şi sub denumirea de nevoi
primare sau de bază, iar ultimele două sub cea de nevoi superioare sau
secundare.
23
24
Economie politică, ASE, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 14
70
În funcţie de modul în care se manifestă ca o atracţie sau ca o

respingere, nevoile se împart în:
 pozitive, cum ar fi cele de alimentaţie, căldură etc.;
 negative, cum ar fi cele vizând evitarea pericolelor de orice fel
(foc, explozii etc.).
Ţinând seama de modul în care influenţează comportamentul
consumatorului, nevoile sunt:
 latente, acestea nedeterminând reacţii vizibile ale
cumpărătorului (neavând acoperire în venituri sau situându-se, în ordinea
urgenţei, pe un loc foarte îndepărtat);
 manifeste, acestea stârnind comportamente de acoperire.
O analiză atentă a nevoilor ne poate conduce la evidenţierea
următoarelor caracteristici de bază ale acestora:
 regenerabilitatea, nevoile neputându-se satisface decât
vremelnic, reapărând după un anumit interval de timp sau imediat ce resursa
cu ajutorul căreia s-a acoperit a fost epuizată (neexistând nevoi satisfăcute
odată pentru totdeauna);
 insaţiabilitatea sau nonsaturabilitatea, insuficienţa veniturilor
oamenilor şi a resurselor pe care se bazează producţia de bunuri materiale şi
servicii făcând ca o parte (oricât de mică) din fiecare nevoie să rămână
nesatisfăcută;
 regresivitatea în raport cu mărimea consumului, intensitatea
oricărei nevoi devenind din ce în ce mai mică pe măsură ce consumul din
bunul creat pentru a o stinge creşte;
 mobilitatea, nevoile schimbându-şi necontenit ordinea de
prioritate în modul de manifestare în funcţie de factorul temporal. În orice
moment, o singură nevoie se află pe locul întâi în raport cu intensitatea cu
care se manifestă şi cu veniturile (limitate) ale omului, celelalte ocupând
locurile doi, trei etc. De îndată ce ea a fost acoperită (chiar şi parţial), locul
întâi va fi luat de alta ş.a.m.d. Regula potrivit căreia o nevoie satisfăcută
lasă locul alteia nu mai necesită nici un fel de demonstraţii.
Literatura economică românească prezintă şi alte trăsături ale
nevoilor, cum ar fi: caracterul nelimitat, complementaritatea şi faptul că ele
sunt concurente. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acestea sunt de fapt
trăsături ale dorinţelor oamenilor (generate de nevoi), precum şi ale
modalităţilor de acoperire a lor, şi nu ale nevoilor.
71
Deşi pot fi acoperite şi pe alte căi (desprinderea bunurilor direct din

natură, cerşit, înşelătorie, corupţie), indiferent de formele pe care le îmbracă,
nevoile reprezintă cauza sau mobilul tuturor activităţilor oamenilor.
b) Dorinţa este modalitatea de manifestare şi de concretizare a unei

nevoi, conştientizând şi indicând calea sau mijlocul de satisfacere a
acesteia. Ea este aceea care asigură legătura între nevoie, pe de o parte, şi
bunul material sau serviciul care poate fi folosit pentru acoperirea acesteia,
pe de altă parte. De pildă, nevoia de a călători generează dorinţa de a avea
un autoturism, acesta fiind unul din mijloacele de satisfacere a nevoii
respective (alături de autobuz, taxi, maxi-taxi etc.).
Între nevoie şi dorinţă există diferenţe nete de conţinut, lucru neglijat
adeseori în abordările de ordin teoretic şi practic. Pentru a o marca, credem
că este suficient să constatăm că persoana care-şi procură un televizor, de
pildă, nu are nevoie, ci doar îşi doreşte bunul respectiv pentru a-şi acoperi
nevoia de informare, de cunoaştere sau de divertisment, după cum persoana
care achiziţionează un automobil, şi-l doreşte pe acesta pentru a-şi
astâmpăra nu nevoia de autovehicule, ci pe cea de deplasare în spaţiu.
În ceea ce le priveşte, dorinţele oamenilor se caracterizează prin
aceea că25:
 nu se manifestă concret decât dacă există create premisele
pentru acoperirea lor (pentru a dori ceva, înainte de toate acel ceva trebuie
să existe);
 sunt nelimitate, înmulţindu-se şi diversificându-se odată cu
trebuinţele şi cu posibilităţile de satisfacere a acestora;
 sunt substituibile, cu foarte puţine excepţii una şi aceeaşi nevoie
putându-se acoperi în mai multe moduri şi pe mai multe căi (atunci când
dorinţa de a procura un autoturism nu poate fi acoperită, locul ei va putea fi
luat de dorinţa de a călători cu autobuzul);
 sunt de cele mai multe ori complementare (dorinţa de a călători
cu autoturismul va fi întotdeauna însoţită de dorinţa de a dispune de
combustibil).
Nevoile şi dorinţele oamenilor sunt generatoare de interese.
Interesele sunt dorinţe ale oamenilor transformate în mobiluri sau
scopuri ale asigurării existenţei, ele determinându-i pe aceştia să acţioneze
în vederea dobândirii mijloacelor de atingere a lor.
25
T. Gherasim, Lucr. cit., p. 70 - 71
72
De îndată ce consumatorul a identificat mijlocul dorit în vederea

acoperirii unei nevoi, el va se va mobiliza în efortul de ajungere în posesia
sa.
Ţinând seama de momentul manifestării, interesele pot fi imediate
(curente) şi de perspectivă (pentru o perioadă viitoare).
În raport cu nivelul la care se manifestă, interesele se împart în:
 individuale (ale unei singure persoane);
 colective (ale unui grup de persoane);
 generale (ale tuturor oamenilor dintr-o regiune, ţară, continent
etc.).
c) Bunurile, în general, sunt definite ca fiind totalitatea elementelor

de orice fel capabile să satisfacă nevoile oamenilor, indiferent dacă sunt
produse (fabricate) de ei sau sunt preluate direct din natură.
Bunurile economice sunt acele bunuri care sunt rezultatul unei
activităţi economice, caracterizându-se prin insuficienţa (penuria) lor,
apreciată în spaţiu şi timp, în raport cu nevoile de consum. Ele se manifestă
numai în legătură directă cu nevoile oamenilor, numai în măsura în care sunt
disponibile şi în contextul drepturilor patrimoniale, putându-se grupa în
foarte multe moduri26.
Existenţa bunurilor este, în acelaşi timp, cauza şi efectul manifestării
nevoilor, dorinţelor şi intereselor oamenilor.
3.2. Definirea cererii
Cererea este generată de nevoi şi de dorinţe, precum şi de existenţa

bunurilor, fără a se confunda cu nici una din acestea.
În limbajul curent, cererea este concepută ca o solicitare formulată
de cineva în vederea intrării în posesia unui produs (noţiunea de produs
având aici cel mai larg sens posibil: bun material, serviciu, persoană, idee
etc.) pe oricare din următoarele căi: schimb, cerşit, forţă, violenţă, corupţie,
înşelătorie etc..
Ştiinţele economice definesc cererea numai în legătură directă cu
actul de schimb (celelalte forme ale cererii fiind lăsate în seama sociologiei,
ştiinţelor juridice etc.).
26
V. Ploae: Economie politică. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999, p. 23 - 24
73
Din multitudinea definiţiilor date cererii în economie, vom alege

doar două.
Astfel, în sensul cel mai restrâns, prin cerere se înţelege cantitatea
solicitată de cineva (o persoană, un grup, o întreprindere, o instituţie, o
organizaţie, o ţară etc.) la un anumit preţ, această accepţiune fiind uzitată
mai cu seamă de către economiştii practicieni.
În sens larg, cererea se defineşte ca fiind solicitarea cuiva, generată
de o nevoie şi concretizată într-o dorinţă, de a intra în posesia unei anumite
mărfi, însoţită de capacitatea şi disponibilitatea de a oferi ceva în schimb (o
altă marfă sau bani - care sunt şi ei tot o marfă).
Această definiţie delimitează următoarele două aspecte:
1) face distincţia între noţiunile de nevoie, dorinţă şi cerere, lucru
indispensabil înlăturării unor confuzii;
2) permite identificarea factorilor fundamentali ai cererii.
Din ea rezultă că simpla manifestare a nevoii nu este suficientă
pentru apariţia cererii. Pentru a conduce la cerere, nevoia (de hrană, să
zicem) va trebui să se transforme mai întâi într-o dorinţă de a consuma ceva
ce se găseşte pe piaţă (carne, de exemplu). Dar a avea nevoie şi a dori o
marfă nu este totuna cu a o cere. Nevoia şi dorinţa se transformă în cerere
(economică) numai dacă purtătorul lor are capacitatea de a oferi ceva (de
regulă bani) în schimbul mărfii solicitate. Oricât de mare ar fi nevoia de
hrană şi dorinţa de a intra în posesia unui kilogram de carne, acestea nu vor
conduce la cerere atât timp cât cel care le manifestă nu posedă venituri (sau
alte mărfuri) pe care să le ofere în actul de schimb. Mai mult decât atât, a
avea ce oferi la schimb contribuie la transformarea dorinţei în cerere numai
dacă preţul solicitat este convenabil, existând şi dispoziţia (acordul) de a-l
plăti. În condiţiile în care kilogramul de carne costă un milion de lei, preţ
considerat de consumator inacceptabil chiar şi atunci când dispune de suma
respectivă, existenţa nevoii, dorinţei şi veniturilor nu sunt suficiente pentru
a-i genera cererea.
Marketingul defineşte cererea într-o formă mult mai cuprinzătoare.
3.3. Factorii cererii
Asupra cererii dintr-un anumit bun material sau serviciu îşi exercită
influenţa un număr mare de factori, pe care noi îi vom grupa în principali şi
secundari
74
3.3.1. Factorii principali
Din această categorie fac parte nevoile de consum, preţurile şi

veniturile consumatorilor.
În ceea ce priveşte preţurile, acestea vor fi luate în studiu sub două
forme: ca preţuri ale mărfurilor în cauză (ale căror cerere este analizată) şi
ca preţuri ale celorlalte mărfuri.
3.3.1.1. Nevoia de consum
Deşi lucrările de economie nu includ nevoia de consum printre

factorii principali de influenţă asupra cererii, noi o considerăm ca fiind
factorul ei primordial (deoarece în absenţa nevoii cererea nu se manifestă
ca mărime economică), indiferent cât de convenabile ar fi preţurile şi cât de
mari ar fi veniturile.
Atât timp cât celelalte condiţii de manifestare a cererii sunt întrunite,
între nivelul cererii şi intensitatea nevoii dintr-un anumit bun X, oricare ar fi
el, există o relaţie de genul celei sugerate de graficul din Fig. 3.1.
O
N
Fig. 3.1. Evoluţia cererii dintr-un bun (x) în funcţie de nivelul nevoii (N)
Prin urmare, între cerere şi nevoie există un raport direct

proporţional (cererea crescând sau scăzând odată cu nevoia).
75
Chiar dacă lucrurile stau aşa, raportată la nevoie, cererea poate fi27:
 proporţională, mărindu-se sau micşorându-se în aceeaşi
proporţie cu nevoia (dacă nevoia creşte cu 7 procente, cererea creşte tot cu 7
procente);
 degresivă, sporind mai încet decât nevoia (dacă nevoia creşte cu
8 procente, cererea creşte doar cu, să zicem, 3 procente), aceasta fiind forma
cea mai întâlnită aproape în toate cazurile (datorită insuficienţei veniturilor,
cererea rămânând în urma nevoilor);
 progresivă, mărindu-se mai mult decât nevoia (dacă nevoia
sporeşte cu 5 procente, cererea creşte cu 9 procente, de pildă), lucru întâlnit
în cazul anticipării, de către consumatori, a dispariţiei unor mărfuri de pe
piaţă sau al unor majorări de preţuri (când cererea este urmată nu de
consumul, ci de stocarea bunurilor);
 regresivă, scăzând atunci când nevoia creşte (datorită diminuării
veniturilor, scumpirii mărfurilor sau dispariţiei acestora de pe piaţă);
 neregulată, rămânând constantă, sporind sau micşorându-se
atunci când nevoia creşte.
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că între nevoi şi
cerere există diferenţe de ordin cantitativ. Acest lucru se datorează:
 insuficienţei resurselor naturale, financiare etc. necesare
aducerii ofertei de bunuri la nivelul cererii;
 insuficienţei veniturilor de care dispun oamenii, nevoile
situându-se întotdeauna deasupra posibilităţilor lor de acoperire.
Pe de altă parte, între nevoi şi cerere există diferenţe şi de ordin
calitativ sau de esenţă. Astfel, în timp ce nevoile pot fi acoperite pe căi
multiple, inclusiv în afara pieţei (prin autoproducţie, cerşit, furt, corupţie
etc.), cererea este o categorie economică indisolubil legată de piaţă, ea
neputându-se satisface decât prin intermediul acesteia, implicând schimbul
de mărfuri.
3.3.1.2. Preţul mărfii solicitate
Preţul este factorul de influenţă cel mai studiat de economişti,

nelipsind din nici una din definiţiile asociate de ei cererii.
27
76
În legătură cu preţurile, pe piaţă acţionează o lege economică

denumită legea cererii, potrivit căreia între cerere şi preţul unei mărfi există
un raport invers proporţional (reducerea preţului încurajând cererea, iar
majorarea descurajând-o). Grafic, această lege se prezintă sub una din
formele sugerate de Fig. 3.2.
x a b
c d
x x
p p
e
p
B
pB
A
pA
xB xA x
Fig. 3.2. Evoluţia cererii (x) în raport cu preţul (p)
O dreaptă sau o curbă a cererii poate fi interpretată în două moduri:

 fie ca o înşiruire de puncte ale căror ordonate desemnează
cantităţile unice de marfă X pe care cumpărătorul le cere la fiecare nivel al
preţului (interpretarea în maniera "totul sau nimic");
77
 fie ca o linie de demarcaţie (o frontieră) care separă cantităţile

din marfa X acceptate a fi cerute pe piaţă de consumator de cele
neacceptate (interpretarea în maniera "cel mult x", solicitându-se cantitatea
maximă marcată de ordonata punctului respectiv sau orice cantitate mai
mică).
Sunt şi situaţii în care legea cererii este încălcată, lucrurile
derulându-se ca în Fig. 3.3.
O
p
Fig. 3.3. Corelaţie specială cerere-preţ
Astfel, în cazul unor persoane în al căror consum intră numai mărfuri

de foarte bună calitate, care se vând numai la preţuri ridicate, reducerile de
preţ vor fi asociate cu scăderea calităţii, determinând nu creşterea, ci,
dimpotrivă, micşorarea cererii.
3.3.1.3. Veniturile consumatorului
Între cererea dintr-o anumită marfă X şi veniturile consumatorului

acelei mărfi există un raport direct proporţional, ceea ce este cunoscut sub
denumirea de legea lui Engel (după numele analistului economic Ernst
Engel).
Prin urmare, orice creştere de venituri îi va permite cumpărătorului
să solicite cantităţi din ce în ce mai mari din fiecare marfă care intră în
structura consumului său, după cum reducerea veniturilor se va solda cu
diminuarea cererii. O astfel de corelaţie se prezintă grafic în unul din
modurile prezentate în Fig. 3.4.
Primul lucru care poate fi remarcat în aceste grafice este acela că
toate curbele sau dreptele cererii pleacă din originea axelor rectangulare,
78
ceea ce însemnă că în lipsa veniturilor cererea nu se manifestă (la venituri

nule cererea fiind nulă).
Totodată, se observă că, indiferent pe care axă sunt trecute mărimile
veniturilor, o creştere a acestora de la un nivel V A la un altul VB are ca efect
majorarea cererii de la xA la xB (şi invers).
(a) (b)
x x
B
V V
x (c) (d)
x
V V
V (e)
A
VA
VB B
xB xA x
79
Fig. 3.4. Corelaţia cerere - venit
Corelaţia pozitivă cerere-venituri face ca toate dreptele sau curbele

cererii să fie orientate pe direcţia sud-vest  nord-est.
Ernst Engel, în urma analizelor efectuate, a ajuns la concluzia că
mărfurile se pot grupa în: normale, superioare şi inferioare.
 Mărfurile normale sunt bunurile pentru care corelaţia cerere-
venit este pozitivă, aici intrând, alături de mărfurile a căror cerere creşte în
aceeaşi proporţie cu veniturile, mărfurile de strictă necesitate (alimente,
îmbrăcăminte), a căror cerere este mai puţin elastică la creşterea veniturilor
(crescând mai încet decât cresc veniturile);
 Mărfurile superioare sau de lux sunt caracterizate printr-o
cerere foarte sensibilă la modificarea veniturilor (aceasta crescând mai
repede decât veniturile);
 Mărfurile inferioare sunt mărfurile ieftine şi de proastă calitate,
pentru care corelaţia cerere-venit este negativă (Fig.3.5), oamenii renunţând
la ele de îndată ce li se măresc veniturile.
x
O
V
Fig. 3.5. Corelaţia cerere-venit în cazul mărfurilor inferioare
Corelaţia negativă între cerere şi venit mai este cunoscută şi sub

denumirea de cea de-a doua lege a lui Engel.
80
În situaţiile în care cererea este avută în vedere nu pe fiecare articol,

ci pe grupe sau familii de mărfuri, ea se va exprima în formă bănească în
baza relaţiei:
n
C x p ,
i1
i i
în care: C - cererea din categoria (grupa, familia) dată de mărfuri; xi- cererea
dintr-o marfă oarecare i; pi - preţul mărfii i; n- numărul mărfurilor de tip i
din categoria respectivă.
Veniturile (V) de care are nevoie consumatorul pentru satisfacerea
acestei cereri se vor determina cu o relaţie foarte asemănătoare:
n
V  x p
i1
i i
Ori de câte ori veniturile acestuia vor creşte cu o mărime oarecare

V , cererea în unităţi monetare va creşte cu C unităţi monetare, iar
cererea din fiecare marfă i cu xi unităţi fizice, potrivit relaţiei:
V  C   xi pi
i1
Simplificând această ecuaţie cu V , se obţine relaţia:
n
xi pi
 V
1
i1
Cum un raport de genul:

xi pi
 k vsi
V
are semnificaţia de coeficient (pondere) al venitului suplimentar cheltuit de

consumator pe marfa i în totalul venitului suplimentar ( xi pi  Vi fiind
venitul suplimentar cheltuit pe marfa i), faptul că suma acestor coeficienţi
este egală cu 1 este un lucru cât se poate de firesc.
81
Vxi
Amplificând apoi egalitatea cu raportul şi rearanjând termenii,
Vxi
se ajunge la relaţia:
n
xi pi xi V )  1
(
i1 V
)(
V xi
Deoarece:
xi pi
 k bi
V
şi:
xi V
 ei ,
V xi
unde: kb i - coeficientul bugetar al mărfii de sortiment i, care ne arată ce

proporţie din veniturile totale sunt folosite de consumator pentru a
achiziţiona marfa i; ei - coeficientul de elasticitate a cererii din marfa i în
raport cu veniturile consumatorului (care va fi analizat într-un alt paragraf),
rezultă:
n
k
i1
bi ei  1
Prin urmare, suma produselor între coeficienţii bugetari şi

coeficienţii de elasticitate ai cererii din fiecare marfă în raport cu veniturile
este egală cu 1.
Dacă se ia în considerare cererea globală care se acoperă cu
veniturile disponibile V, precum şi restricţia bugetară V = C (C fiind
cheltuielile totale făcute de consumator pentru acoperirea cererii), rezultă că
cererea globală în expresie monetară (egală cu veniturile disponibile) va
evalua în aceeaşi direcţie cu veniturile, cea de-a doua lege a lui Engel
nemanifestându-se la acest nivel (nici la cel al grupelor de mărfuri).
Veniturile consumatorului reprezintă deci un factor al cererii cel
puţin la fel de important ca preţurile, lucru de care trebuie să ţină seama
neapărat producătorii şi distribuitorii de mărfuri. Aceştia au şansa să-şi
vândă produsele şi să-şi încaseze propriile venituri numai în măsura în care
consumatorilor potenţiali li s-au asigurat deja veniturile. De aici rezultă o
82
concluzie foarte importantă pentru oricine doreşte să pătrundă cu produsele

sale pe o nouă piaţă: crearea unei noi pieţe presupune mai întâi crearea
posibilităţilor de cumpărare şi abia după aceea crearea mărfurilor. Dacă
unei regiuni sau unei ţări nu i se asigură mai întâi posibilităţi de
dezvoltare care să-i aducă populaţiei sale venituri (acceptabile), ea nu va
putea fi transformată niciodată într-o piaţă de desfacere.
3.3.1.4. Preţurile altor mărfuri
În condiţiile veniturilor limitate de care dispune consumatorul,

cererea din oricare marfă depinde nu numai de preţul acelei mărfi, ci şi de
preţul tuturor celorlalte bunuri care pot fi achiziţionate cu veniturile
respective (deoarece ori de câte ori se plăteşte un preţ mai mare pe o marfă
rămân mai puţine venituri pentru a cere şi a cumpăra alte mărfuri).
3.3.1.4.1. Cazul mărfurilor substituibile
Faptul că atunci când se scumpeşte untul creşte cererea de margarină

este cunoscut, consumatorul reacţionând astfel în mod curent.
Luând în considerare două mărfuri X (unt) şi Y (margarină), care se
cer, la un moment dat, în cantităţile de referinţă x0 şi y0, vom urmări ce se
întâmplă cu cererea din ele, aferentă unor venituri limitate V, atunci când
preţul mărfii X s-ar micşora de la nivelul p x0 la nivelul p x1 , precum şi atunci
când el s-ar mări la nivelul p x2 (preţul mărfii Y rămânând neschimbat la
nivelul p y 0 ).
În situaţia iniţială, linia bugetară va ocupa poziţia AB0, cererea din
cele două mărfuri (x0 şi y0) fiind indicată de coordonatele punctului de
echilibru E0 în care aceasta este tangentă la curba de indiferenţă U0
(Fig.3.6).
y
A
y2 E2 E1
y1 U1
y0 E0
83 U0
U2
x2 x0 x1 B0 B1 x
B2
Fig. 3.6. Efectele modificării preţului mărfii X
Luând în considerare mai întâi cazul majorării preţului mărfii X, din

reprezentarea grafică se poate constata că primul efect al acesteia constă în
deplasarea liniei bugetare iniţiale spre stânga, din poziţia de referinţă AB0 în
poziţia AB2 (scumpirea mărfii făcând să scadă cantitatea maximă care poate
fi cumpărată din marfa X atunci când se renunţă la marfa Y - lucru pus în
evidenţă de abscisa punctului B2). Deoarece punctul de echilibru E0 se mută
în poziţia E2, cererea din marfa X se va micşora, potrivit legii cererii, de la
x0 la x2, iar cererea din marfa Y se va mări de la y0 la y2. Prin urmare,
creşterea preţului mărfii X are ca efect reducerea cererii din marfa X şi
mărirea cererii din marfa Y.
Aceste efecte se explică pe seama legii egalizării utilităţilor
marginale pe leu cheltuit. Astfel, în situaţia iniţială, marcată de punctul de
echilibru E0, este valabil echilibrul de forma:
U `x U `y
 .
px p y0
0
De îndată ce preţul mărfii X se majorează, această egalitate se

transformă în următoarea inegalitate:
U `x U `y
 .
px p y
2 0
Aceasta relaţie evidenţiază faptul că că respectiva modificare de preţ

va face ca, pe leu cheltuit, marfa X să-i furnizează consumatorului o
satisfacţie mai mică decât cea conferită de marfa Y, ceea ce-l va determina
să-şi micşoreze consumul din X şi să-şi suplimenteze consumul din Y. De
84
aceea, cererea din marfa X se va micşora, iar cea din marfa Y se va mări
până când se va restabili echilibrul dintre cele două rapoarte, adică până
când:
U `x U `y
 ,
px p y
2 0
ajungându-se astfel în punctul de echilibru E2 (în care cererea din cele două
mărfuri va fi reprezentată de mărimile x0 şi y0).
În acelaşi timp cererea din cealaltă marfă, respectiv Y, se va mări de
la y0 la y2.
În cealaltă situaţie, atunci când preţul mărfii X se micşorează de la
nivelul px0 la nivelul px1, din Fig. 3.6 rezultă că linia bugetară AB0 se
deplasează în poziţia AB1, iar punctul de echilibru E0 în poziţia E1. Ca efect,
paralel cu creşterea cererii din marfa X de la x0 la x1 (conform legii cererii),
cantitatea solicitată din marfa Y se va mări şi ea de la y0 la y1, ceea ce nu se
mai poate explica în baza legii egalizării utilităţilor marginale pe leu cheltuit
(care ar justifica micşorarea, nu suplimentarea acesteia).
Creşterea cererii din marfa Y atunci când preţul altei mărfi (X)
scade se explică prin ceea ce mai încolo vom numi efectul veniturilor, adică
prin aceea că, din veniturile economisite în urma ieftinirii primei mărfi, se
va putea suplimenta nu numai cererea din aceasta, ci şi cererea din cealaltă
(din marfa Y).
3.3.1.4.2. Cazul mărfurilor complementare
Dacă mărfurile X şi Y sunt complementare , în urma modificării

preţului uneia dintre ele (a mărfii X, să zicem), cererea din marfa
complementară Y va varia în acelaşi sens cu a mărfii X (Fig. 3.7).
E1
y1
y0 E0 U1
85
U0
x0 B0 x1 B1 x
Fig. 3.7. Influenţa preţului mărfii X asupra cererii dintr-o marfă

complementară Y
Când marfa X (marfa principală) se ieftineşte, cererea din ea se va

mări de la x0 la x1, ceea ce va determina şi creşterea cererii din marfa
complementară Y de la nivelul iniţial y0 la nivelul y1.
Aceste efecte se explică pe seama legii cererii şi a fenomenului de
antrenare.
3.3.2. Factorii secundari
Alături de factorii deduşi din definiţia dată cererii, pe care i-am

denumit principali, asupra cererii îşi exercită influenţa mulţi alţii, pe care îi
vom denumi oarecum impropriu secundari (uneori ei dovedindu-se mai
importanţi chiar decât cei din prima categorie). Din rândul lor fac parte:
gusturile sau preferinţele consumatorilor, variabilele demografice, tendinţa
de imitare sau snobismul, stadiul ciclului economic, anticipările
consumatorilor ş. a.
Gusturile şi preferinţele consumatorilor sunt factori adesea
neglijaţi în analizele microeconomice pe motivul că ar putea fi considerate
stabile în timp. Totuşi, mai ales în abordările de marketing, acestea pot
deveni atât de importante încât să anuleze efectele celorlalţi, respectiv toate
legile semnalate ale pieţei. Odată cu înaintarea în vârstă, cu ridicarea
nivelului de educaţie şi instrucţie, cu apariţia şi agravarea unor afecţiuni etc.,
gusturile oamenilor se modifică adeseori radical, schimbându-le
considerabil comportamentele de cumpărare.
Tendinţa de imitare. Există suficiente persoane care-şi formulează

cererea nu atât în funcţiile de propriile nevoi, cât mai ales în funcţie de
nevoile deja acoperite ale altora, al căror comportament tind să-l copieze
(să-l imite). Aşa procedează mai cu seamă copii (care cer imediat ceea ce
86
văd la alţi copii), femeile şi unii tineri (fanii unor celebrităţi sportive,
artistice sau politice). Efectul acestei tendinţe este creşterea cererii din
unele mărfuri mai puţin utile, împuţinarea veniturilor (prin cheltuirea banilor
pe ele) obligându-i apoi să-şi micşoreze cererea din altele (mai utile).
Snobismul este factorul cu efecte contrare tendinţei de imitare,

existând consumatori care, din dorinţa exagerată de a fi originali, îşi
micşorează cererea din unele bunuri, chiar dacă au nevoie de ele, imediat ce
acestea au intrat deja în posesia altora.
Determinând micşorarea cererii din unele bunuri mai utile în
favoarea altora mai puţin utile, tendinţa de imitare şi snobismul conduc la
scăderea utilităţii maxime care ar putea fi dobândită cu un nivel dat al
veniturilor dacă aceşti factori nu s-ar manifesta.
Faza ciclului economic. De regulă, în faza de boom (avânt)

economic, creşte cererea (mai ales cea de bunuri de folosinţă îndelungată şi
de factori de producţie), dat fiind faptul că gradul de ocupare a forţei de
muncă şi veniturile consumatorilor sunt în creştere. Pe de altă parte, în faza
de recesiune economică, cererea se va micşora .
După cum se poate constata, chiar dacă lucrările de economie îl
prezintă ca pe un factor distinct, în realitate el este un factor care îşi face
simţită influenţa doar prin intermediul altora (cum ar fi veniturile).
Anticiparea. Previzionarea, de către consumator, a unor majorări de

preţuri sau chiar a dispariţiei de pe piaţă a unor mărfuri îl va determina să-şi
modifice cererea, făcându-l să le achiziţioneze în momente în care nu are
prioritar nevoie de ele.
3.3.3. Elasticitatea cererii
Reacţia cererii la modificarea unui factor de influenţă oarecare f este

pusă în evidenţă prin intermediul elasticităţii acesteia.
În general, coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu un factor
f (preţ, venit, etc.) este un indicator care ne arată cu câte procente se
modifică cererea atunci când valoarea acestuia creşte sau scade cu un
procent.
Din această definiţie rezultă prima relaţie a sa de calcul:
87
ix
ef 
if
în care: ix, if - indicele sporului cererii, respectiv factorului f:
x x1  x0
ix  
x x
f f 1 f0
if  
f f
în care: x0 , x1 - cererea iniţială, respectiv modificată (mărită sau micşorată);

f0 , f1 - valoarea iniţială, respectiv modificată a factorului f; x, f - cererea
medie, respectiv valoarea medie a factorului f:
x1  x0 f1  f0
x ; f 
2 2
În felul acesta, relaţia pentru calculul coeficientului de elasticitate al

cererii poate fi adusă la una din formele:
x
x f
fe  x sau: e f 
f f x
f
Elasticitatea calculată în astfel poartă denumirea de elasticitatea

într-un interval de variaţie a factorului f (elasticitate arc a cererii).
În condiţiile în care este cunoscută funcţia cererii, atunci este valabilă
şi următoarea relaţie de calcul:
x f
ef 
f x
x
în care: - derivata parţială a funcţiei cererii în raport cu factorul f.
f
88
Dacă cererea este o funcţie doar de factorul f, atunci:
dx f
ef 
df x
Ultimele două formule sunt valabile pentru calculul elasticităţii într-

un punct, respectiv pentru cazurile teoretice în care variaţiile factorului
analizat tind spre zero (sunt variaţii la limită). De această dată, mărimile x şi
f din raportul f sunt egale cu coordonatele punctului vizat.
x
Elasticitatea cererii poate fi interpretată şi grafic (Fig. 3.8).
x
xA A
x
M
xB D B
f TM

fA fB f
Fig. 3.8. Interpretarea grafică a elasticităţii cererii
Astfel, dacă factorul f are semnificaţia de preţ al mărfii X, creşterea

acestuia de la nivelul fA la nivelul fB (cu f  f B  f A unităţi) determină
reducerea cererii de la nivelul xA la nivelul xB (cu x  xB  xA unităţi),
modificarea acesteia realizându-se printr-o deplasare pe curba cererii între
punctele A şi B. Această traiectorie pe care are loc deplasarea cererii poartă
denumirea de arc de elasticitate. Înclinaţia curbei cererii în intervalul AB
este egală cu înclinaţia tangentei TM la acea curbă în punctul median M
(punctul care împarte distanţa între A şi B în două părţi egale), respectiv cu
înclinaţia dreptei AB faţă de axa absciselor (sau de paralela DB la aceasta),
dreapta AB fiind paralelă cu TM. Cu alte cuvinte, înclinaţia arcului de
89
elasticitate este egală cu tangenta unghiului  din triunghiul dreptunghic

ABD.
După cum se cunoaşte:
AD x
tg    .
BD f
Prin urmare:
f
e  tg  ,
f
x
ceea ce însemnă că mărimea coeficientului de elasticitate ef se mai poate

determina şi ca un produs între înclinaţia arcului de elasticitate (în cazul
nostru AB) şi raportul factor/cerere.
Atunci când variaţia factorului f tinde spre zero, distanţa dintre cele
două puncte A şi B se reduce continuu, arcul de elasticitate transformându-
se într-un punct de elasticitate, acesta putând fi A (dacă B se deplasează
spre A), B (dacă A se deplasează spre B) sau M (dacă punctele A şi B se
deplasează unul spre celălalt). În aceste situaţii, tg va fi înclinaţia
tangentei la curbă într-un punct oarecare (a tangentei TM - dacă este vorba
de punctul M) faţă de axa absciselor.
În cazul în care factorul f este preţul mărfii în cauză, coeficientul de
elasticitate va lua valori negative (cu excepţia cazurilor în care legea cererii
este încălcată), deoarece mărimile x şi f variază în sensuri opuse
(creşterea preţurilor ducând la reducerea cererii - şi invers).
Dacă factorul f este venitul consumatorului (V), coeficientul de
elasticitate va căpăta, de regulă, valori pozitive, mărimile x şi f variind
în acelaşi sens (sporirea veniturilor cauzând încurajarea cererii - excepţie
făcând mărfurile inferioare).
Atunci când factorul avut în vedere este preţul altei mărfi,
elasticitatea cererii va purta denumirea de elasticitate în cruce, coeficientul
acesteia indicându-ne cu câte procente creşte sau scade cererea dintr-o marfă
X atunci când preţul alteia Y (py) se măreşte sau se micşorează cu un
procent. Pentru mărfurile substituibile, acesta va înregistra valori pozitive,
cele două mărimi variind în acelaşi sens (creşterea preţului untului - al
mărfii Y - va determina scăderea cererii de unt şi creşterea cererii din
margarină - din marfa X care asigură substituirea), iar în cazul mărfurilor
complementare, coeficientul va avea valori negative, py şi x variind în
90
sensuri contrare (scumpirea autoturismelor - mărfii Y - cauzând scăderea

cererii de autoturisme, dar şi a cererii de benzină - de marfă X).
În general, coeficientul de elasticitate a cererii ia valori cuprinse
între -  şi   , trecând şi prin 0.
Ţinând seama de mărimile acestui coeficient, mărfurile se grupează
în următoarele categorii distincte:
 mărfuri cu cererea rigidă, în cazul cărora e f  0 , aceasta
rămânând neschimbată, indiferent cât de mult s-ar schimba valoarea
factorului de influenţă considerat (cazul cererii de apă de băut, de pildă),
dreapta care o reprezintă fiind perpendiculară pe axa cererii (şi paralelă cu
cealaltă axă) - ca în Fig. 3.9.a;
(a)
x x (b)
f f
x x (d)
(c)
f
f
x
(e)
f
91
Fig. 3.9. Tipuri de cerere
 mărfuri cu cererea infinit de elastică, pentru care e f    , o

modificare infimă a valorii factorului (a preţului, în primul rând) provocând
o variaţie enormă a cererii (aceasta fiind reprezentată de o dreaptă
perpendiculară pe axa absciselor - axa variabilei independente - ca în Fig.
3.9.b);
 mărfuri cu cerere direct proporţională, care se schimbă exact în
aceeaşi proporţie în care se modifică factorul de influenţă (Fig. 3.9.c),
coeficientul de elasticitate având valoarea 1;
 mărfuri cu cererea relativ elastică (cum ar fi cele de lux),
pentru care coeficientul de elasticitate este supraunitar, aceasta
reprezentându-se grafic printr-o dreaptă sau curbă având poziţia apropiată
de cea verticală (Fig.3.9.d), modificarea cererii fiind mai pronunţată decât a
factorului f;
 mărfuri cu cererea relativ inelastică (de genul celor de strictă
necesitate), coeficientul de elasticitate fiind cuprins între 0 şi  1 (cererea
variind mai încet decât factorul f, poziţia curbei sau dreptei care o reprezintă
fiind apropiată de cea orizontală - Fig. 3.9.e).
3.3.4. Efectele modificării preţurilor
Modificarea preţurilor unei mărfi are consecinţe directe şi indirecte

resimţite atât de consumator, cât şi de producător (sau vânzător).
3.3.4.1. Efectele asupra consumatorului
Orice modificare de preţ afectează în primul rând veniturile reale ale

consumatorilor (capacitatea de cumpărare a veniturilor nominale ale
acestora), precum şi cererea de consum. Cu alte cuvinte, cererea este
afectată în astfel de situaţii în două moduri distincte:
 direct, prin intermediul legii cererii (între preţ şi cerere existând
un raport invers proporţional)
92
 indirect, influenţa transmiţându-se prin intermediul veniturilor.

De aceea, efectul global al majorării sau diminuării unui preţ se
poate descompune în două efecte parţiale: unul al substituţiei şi altul al
veniturilor.
1) Efectul substituţiei a fost remarcat şi pus în evidenţă pentru
prima dată de Hicks, motiv pentru care este cunoscut şi sub denumirea de
efectul Hicks. Pentru a-l determina, acesta a plecat de la presupunerea că
venitul economisit de consumator în urma reducerii preţului unei mărfi,
într-o primă fază a analizelor, ar fi confiscate de cineva (adică ar fi
imposibil de utilizat). În plus, Hicks a presupus că veniturile rămase
consumatorului după "confiscarea" economiilor îi permit acestuia
achiziţionarea unor cantităţi de mărfuri care să-i lase satisfacţia
neschimbată, la nivelul de dinaintea modificării preţurilor. Pe de altă parte,
în cazul majorării preţului se presupune că cineva i-ar acorda
consumatorului compensaţii, în aşa fel încât să-şi poată menţine constantă
satisfacţia.
Presupunând situaţia, pe care am mai invocat-o de câteva ori, în care
un consumator care dispune de anumite venituri V îşi propune să le
folosească integral pentru a achiziţiona două mărfuri X (alimente) şi Y
(îmbrăcăminte), care se vând, la un moment dat, pe piaţă la preţurile px0 şi
py0, crerea optimă (cea care-i maximizează satisfacţia) în momentul de bază
va fi x0 şi y0 (fiind marcată de punctul de echilibru E0 din Fig. 3.10).
C
E0
y0
E1
y1
ES
yS U1
V U0 V1
VS
O x0 xS B0 x1 D B1 x
93
Fig. 3.10. Efectele tip Hicks
Dacă preţul mărfii X se diminuează de la px0 la nivelul px1, datorită

"confiscării" economiilor consumatorului în maniera Hicks, linia bugetară
iniţială se va deplasa nu în poziţia finală AB1, ci în poziţia intermediară CD
(paralelă cu AB0), aceasta corespunzând veniturilor teoretice VS (veniturile
de care are nevoie consumatorul după ieftinirea - sau scumpirea - mărfii X şi
după confiscarea economiilor - sau acordarea compensaţiilor - pentru a-şi
putea menţine constantă satisfacţia iniţială U0)28.
Efectul substituţiei se explică prin intermediul liniei bugetare CD,
veniturilor teoretice VS şi legii egalizării .utilităţilor marginale pe leu
cheltuit.
Imediat după modificarea preţului, egalitatea:
U `x U `y

px p y0
0
se transformă în inegalitatea:
U `x U `y
 ,
px p y0
1
ca rezultat al ieftinirii, pe leu cheltuit, marfa X devenind mai utilă decât

marfa Y. Ca urmare, cererea din marfa X se va înscrie în tendinţa de
creştere, iar cea de marfă Y în tendinţa de scădere, care se menţine până
când egalitatea dintre cele două rapoarte se restabileşte. Acest lucru se
întâmplă în punctul intermediar de echilibru ES în care linia bugetară CD,
aferentă veniturilor VS, este tangentă la curba iniţială de indiferenţă U0
(ipoteza de la care s-a plecat presupunând constanţa satisfacţiei iniţiale). În
acest punct este valabilă egalitatea:
U `x U `y

px p y0
1
28
T. Gherasim Lucr. cit., p. 94 - 98
94
Se poate constata deci că deplasarea între punctul iniţial de echilibru

E0 şi cel intermediar ES are loc pe aceeaşi curbă de indiferenţă U0.
Aşadar, efectul substituţiei, care constă în înlocuirea (de către
consumator) a mărfii Y (devenită, pe leu cheltuit, datorită ieftinirii mărfii X,
mai puţin utilă) cu marfa X (devenită, din acelaşi motiv, mai utilă şi în
consecinţă, mai solicitată), se concretizează în creşterea cererii din marfa X
de la x0 la x1, precum (în acelaşi timp) şi în diminuarea cererii din marfa Y
de la y0 la y1.
2) Efectul veniturilor se manifestă numai după ce economiile
considerate iniţial imobilizate ("confiscate") se folosesc efectiv de către
consumator, ceea ce va determina deplasarea liniei bugetare în poziţia AB1,
care corespunde veniturilor reale V1 (care, în urma ieftinirii mărfii X, sunt
mai mari decât cele reale iniţiale V). Mobilizându-şi economiile nefolosite
încă, se vor putea suplimenta consumurile din ambele mărfuri, consumurile
finale ajungând la nivelurile x1 şi y1 (marcate de punctul final de echilibru
E1 - în care linia bugetară AB1 aferentă veniturilor reale V1 este tangentă la
curba de echilibru U1).
Prin urmare, efectul veniturilor, datorat numai creşterii veniturilor
reale ale consumatorului în urma ieftinirii unei mărfi, se concretizează în
sporirea cererii din marfa X de la nivelul xS la nivelul x1, precum şi a cererii
din marfa Y de la yS la y129.
Efectul global al reducerii preţului mărfii X va consta în creşterea
cererii din marfa X de la x0 la x1, precum şi în schimbarea cererii din marfa
Y de la y0 la y1.
Hicks a avut meritul de a fi semnalat şi evidenţiat cele două categorii
de efecte parţiale cu ajutorul unui grafic de genul celui din Fig. 3.10, el
nereuşind însă să găsească şi o modalitate de calcul.
Aşa ceva ne propunem să sugerăm noi în cele ce urmează, utilizând
în acest scop metoda multiplicatorului lui Lagrange.
Astfel, combinaţia optimă de mărfuri în situaţia iniţială (x0, y0) se va
afla determinând derivatele parţiale ale funcţiei:
L0  U  (V0  C)  max
29
T. Gherasim Lucr. cit., p. 96
95
(în care: U - funcţia utilităţii totale;  - multiplicatorul lui Lagrange; V0 -

veniturile nominale iniţiale ale consumatorului; C - cheltuielile totale
efectuate de consumator în perioada iniţială), anulându-le şi rezolvând
sistemul de ecuaţii astfel obţinut.
Deoarece:
U = f(x, y)
C  x px  y p y
0 0
funcţia Lagrange poate fi scrisă în formă iniţială astfel:
L0  f (x, y)  [V0  (x px 0  y p y0 )]  max
în care x, y - consumurile din cele două mărfuri X şi Y; p x , p y – preţul

0 0
celor două mărfuri în perioada de bază (de referinţă).
Sistemul de ecuaţii care conduce la mărimile optime ale cererii
iniţiale (egale cu cele două coordonate ale punctului iniţial de echilibru E0 )
va fi:
L0
0
x
L0
0
y
L0
0



Odată cunoscute mărimile x0 şi y0 ale cererii iniţiale, în baza funcţiei

de utilitate U, se determină utilitatea maximă U0:
U0  f (x 0 , y0 ) .
Cunoscând această mărime, funcţia tip Lagrange poate fi redusă la

forma:
96
Ls  C  (U0  U )  min
Ls  x px1  y p y0  [U0  f (x, y)]  min
în care: C – funcţia cheltuielilor pe care consumatorul trebuie să le facă

pentru satisfacerea cererii după ieftinirea mărfii X în aşa fel încât să se
păstreze constant nivelul iniţial U 0 al satisfacţiei consumatorului (care se
impune a fi minimizată):
C  x px  y py
1 0
U – funcţia de utilitate; U 0 - utilitatea maximă în situaţia de echilibru

iniţială (marcată de punctul E0 ).
Nivelurile cererii ( xs , ys ) care asigură consumatorilor aceeaşi
satisfacţie iniţială (U 0 ) după ieftinirea mărfii X (pe seama cărora se va
putea calcula efectul substituţiei) vor rezulta din rezolvarea următorului
sistem de ecuaţii:
Ls
0
x
Ls
0
y
Ls
0


Cunoscând coordonatele punctului intermediar de echilibru E s ,

efectul substituţiei în varianta Hicks (pe care-l vom nota cu xs - în cazul
mărfii X - şi ys - în cazul mărfii Y) se va putea calcula cu relaţiile:
xs  xs  x0
ys  ys  y 0
97
Venitul V`de care are nevoie consumatorul după ce mărfii X i s-a

redus preţul în aşa fel încât să-şi păstreze neschimbat nivelul iniţial al
satisfacţiei U 0 , poate fi calculat cu relaţia:
V ` xs px1  y s p y0 .
Veniturile care vor rezulta din relaţia precedentă sunt considerate de

Hicks confiscate.
Cererea finală din cele două mărfuri ( x1, y1 ), marcată de
coordonatele celui de-al treilea punct de echilibru ( E1 ), se va stabili prin
intermediul funcţiei:
L1  U  (V1  C)  min
L1  f (x, y)  [V1  (x px 1  y p y 0)]  min
(în care: V1 - veniturile reale finale ale consumatorului după modificarea

preţurilor - egale, ca mărime, cu veniturile iniţiale V0 ), precum şi a
derivatelor sale parţiale constituite în sistemul:
L1
0
x
L1
0
y
L1
0


Efectele veniturilor ( xv , yv ), care se obţin numai după ce

economiile considerate iniţial confiscate se utilizează pentru suplimentarea
achiziţiilor de mărfuri, se vor stabili fie cu relaţiile de forma:
98
xv  x1  xs
,
yv  y1  ys
fie cu relaţiile:
xv  x  xv
yv  y  yv
în care: x, y - efectele globale ale modificării unui preţ asupra cererii din
marfa X, respectiv Y.
În condiţiile prezentate anterior, efecte globale (efectele finale) vor
avea la bază relaţiile:
x  xs  xv
y  ys  yv
Există şi o variantă tip Slutski (un caz particular) de stabilire a celor

două categorii de efecte parţiale, care se deosebeşte de cea deja expusă prin
ipoteza de la care se pleacă.
Spre deosebire de Hicks, Slutski, pentru a delimita efectul substituţiei
de cel al veniturilor, presupune că veniturile rămase consumatorului după
confiscarea economiilor rezultate din reducerile de preţ îi vor permite
consumatorului să-şi păstreze constant nu nivelul iniţial al utilităţii, ci
nivelul iniţial al consumului (respectiv cererile x0 şi y0 ). În rest,
procedura de stabilire a influenţelor (substituţiei şi veniturilor) rămâne
aceeaşi.
Paradoxul lui Giffen
Există o categorie specială de mărfuri, cunoscute sub denumirea de

mărfuri tip Giffen, care, pe lângă faptul că nu se supun legii lui Engel (fiind
inferioare), încalcă şi legea cererii, aşa cum rezultă din Fig. 3.11.
99
y
y1 E1
U1
C
VS
E0
y0
ES
yS
V V1
U0
O x1 x0 xS D B1
B0 x
Fig. 3.11. Efectele tip Giffen
După cum se va constata, atunci când preţul mărfii X se

reduce de la p x la p x , cererea, ca efect al substituţiei (ceea ce se explică
0 1
la fel ca în cazul mărfurilor obişnuite), se măreşte de la x0 la xs , iar apoi,

ca efect al veniturilor, se micşorează de la xs la x1 . Deoarece, în mărimi
absolute, efectul veniturilor este mai mare decât efectul substituţiei, ca efect
global, în urma reducerii de preţ, în mod paradoxal, cererea din marfa X, în
loc să crească (potrivit legii cererii), se reduce de la x0 la x1 .
Pentru a evidenţia acest paradox şi pentru a-l explica, Giffen a plecat
de la constatarea că, atunci când preţul cartofilor creşte, cererea de cartofi a
oamenilor săraci nu este descurajată, ci creşte. De ce se întâmplă lucrurile
aşa? În opinia sa explicaţia este cât se poate de simplă. Scumpindu-se o
marfă (cartofii), veniturile reale ale oamenilor săraci scad. Ca efect, cererea
din alte mărfuri (din alimentele superioare) se va micşora. Consumând mai
puţine alimente superioare (din lipsă de venituri), cumpărătorii sunt
ameninţaţi de pericolul de înfometare. Pentru a preîntâmpina aşa ceva, ei
vor fi obligaţi să-şi suplimenteze consumul din alimentele rămase accesibile.
100
Cum cartofii sunt alimentul ieftin de bază al acestora, va creşte cererea de

cartofi, acesta fiind efectul final al scumpirii lor30.
Efectele modificării simultane a preţurilor
În condiţiile în care, simultan cu reducerea preţului mărfii X de la

p x0 la p x,1 are loc şi creşterea preţului mărfii Y, cererea din marfa X se va
modifica în maniera sugerată de graficul din Fig. 3.12.
Faţă de situaţia iniţială, în care linia bugetară ocupă poziţia AB0 şi
cererea este x0, reducerea preţului mărfii X are ca efect exclusiv deplasarea
liniei bugetare AB0 în poziţia AB1 şi creşterea cererii de la x0 la x1.
Ca efect exclusiv al creşterii preţului mărfii Y, linia bugetară iniţială
se deplasează în poziţia A`B0, scăzând cantitatea maximă de marfă Y care
poate fi procurată cu veniturile disponibile atunci când se renunţă la marfa X
(marcată de ordonata punctului A`), ca efect al substituţiei cererea din marfa
X suplimentându-se de la x0 la x`0.
Efectul global (cumulat) al modificării simultane a celor două preţuri
constă în deplasarea liniei bugetare iniţiale AB0 în poziţia finală A`B1 şi în
creşterea cererii din marfa X de la x0 la x`1.
Y
A
E
A’ 0
U0
E U1
1
E’0
U’0 E’1
U’1
x0 x’0 x1 B0 x’1 B x
30
După T Gherasim Lucr. cit., p. 98 - 100 1
px 101
E’0
Px0 E
0
E’1
Px1 C’
E
1
Fig. 3.12. Efectele dublei modificări a preţurilor asupra cererii
În cel de-al doilea grafic din Fig. 3.12 se va observa că reducerea

preţului mărfii X de la nivelul px0 la nivelul px1 se soldează cu mărirea
cererii de la x0 la x1 printr-o deplasare pe aceeaşi curbă C a cererii între
punctele E0 şi E1. În acelaşi timp, creşterea preţului mărfii Y produce un salt
al cererii de pe curba C pe curba C`, ceea ce conduce la creşterea cererii din
marfa X de la x0 la x`0, respectiv de la x1 la x`1.
Modificarea simultană a celor două preţuri va conduce aşadar la un
salt al cererii de pe curba C pe curba C`, iar apoi la o deplasare a ei pe
suprafaţa aceleiaşi curbe C` între punctele E`0 şi E`1
3.3.4.2. Efectele asupra producătorului
Modificarea preţurilor la care se vând mărfurile pe piaţă are

repercusiuni nu numai asupra consumatorilor, ci şi asupra producătorilor.
Efectul global al modificării unui preţ asupra veniturilor
producătorului se poate diviza, la rândul său, tot în două efecte parţiale,
respectiv: efectul prin preţ şi efectul prin cerere.
102
1) Efectul prin preţ asupra veniturilor este efectul propriu-zis al

schimbării preţului, fiind, adeseori, singurul vizat de întreprinzătorii fără o
suficientă pregătire economică, acesta putându-se calcula cu relaţia:
Ep  px1  x1 ( p1  p0 ),
în care: E p - efectul prin preţ asupra veniturilor; p0 , p1 - preţul iniţial,

respectiv modificat al mărfii în cauză; x1- cererea din marfa X înregistrată în
urma modificării preţului.
2) Efectul prin cerere asupra veniturilor este oarecum ascuns,
manifestându-se prin intermediul legii cererii şi constând în creşterea sau
micşorarea veniturilor încasate de producător în urma sporirii sau diminuării
cererii datorită schimbării preţului mărfii vizate. Acesta se determină astfel:
Ec  p0 x  p0 (x1  x0 ) ,
în care: Ec - efectul asupra veniturilor manifestat prin intermediul cererii;

x0 , x1 - cererea iniţială, respectiv modificată din marfa X.
Efectul global reprezintă suma algebrică a celor două efecte parţiale.
În cazul mărfurilor cu cerere relativ elastică (pentru care coeficientul
de elasticitate cerere-venit este supraunitar), efectul prin cerere este mai
pronunţat decât cel prin preţ, veniturile totale ale producătorului
diminuându-se atunci când preţurile cresc (şi invers), fiind recomandate în
acest caz reducerile de preţ.
Pe de altă parte, în cazul mărfurilor cu cerere relativ inelastică
(atunci când coeficientul de elasticitate cerere-preţ este subunitar), sunt
recomandate producătorului majorările de preţ, acestea conducând la
majorarea veniturilor (efectul prin preţ fiind mai mare decât cel prin cerere).
Pentru mărfurile cu cererea având elasticitatea unitară, nu sunt
recomandate modificările de preţ, efectul prin preţ anulând efectul prin
cerere.
Prin urmare, chiar şi în condiţii de monopol, producătorul nu trebuie
să neglijeze faptul că variaţiile (majorările sau diminuările) de preţ pot avea
efecte inverse celor dorite, consumatorului rămânându-i libertatea de a
reacţiona prin cerere la astfel de modificări, cumpărând mai puţin sau mai
mult (şi afectându-i în acest mod veniturile încasate).
103
3.4. Funcţiile de cerere
În sens larg, prin funcţie de cerere se înţelege orice funcţie care

evidenţiază relaţiile existente între cerere şi factorii ei de influenţă.
În sens restrâns, funcţie de cerere este numai acea funcţie care
marchează legăturile între factorii de influenţă şi nivelurile optime ale cererii
(cele care maximizează satisfacţia totală a consumatorului).
Construirea unei funcţii de cerere, privită în sens restrâns, urmează
procedura obişnuită: mai întâi se identifică forma grafică a acesteia, din care
se deduce tipul funcţiei (liniară, parabolică, neregulată etc.), estimându-se
apoi parametrii ei pe seama seriilor de date statistice.
Reprezentarea grafică a funcţiei cererii se construieşte în baza
alteia, care pune în evidenţă relaţiile dintre curbele de indiferenţă şi nişte
linii bugetare speciale, denumite linii ale preţurilor31 (ca în Fig. 3.13).
Mărimea V de pe axa absciselor a primului grafic (cel de sus) are
semnificaţia de venituri de care dispune consumatorul după ce a achiziţionat
deja o cantitate x din marfa X a cărei funcţie de cerere se urmăreşte a fi
construită. Ca urmare, o linie bugetară (în cazul nostru AB0) din cadrul
acestuia indică toate combinaţiile tip „consum x – venituri rămase” posibil
de realizat cu veniturile V disponibile.
V
A Curba consum-
preţ
E2
E1 U2
E0
U0 U1
O
x0 x1 Bo x2 B1 B2 x
x
px
px0 E0
31
T. Gherasim Lucr. cit., p. 116 - 117
104
px1 E1
E2
px2 Curba cererii
O
x0 x1 x2 x
Fig. 3. 13. Corespondenţa dintre curba consum – preţ şi curba cererii
Punctul A de pe această linie corespunde situaţiei speciale în care

consumatorul renunţă în totalitate la marfa X (x = 0), motiv pentru care
veniturile rămase vor fi egale cu veniturile totale V. Punctul B0 va marca
cealaltă situaţie specială, în care consumatorul îşi cheltuieşte veniturile
numai pe marfa X (renunţând la marfa Y), fiind nule veniturile rămase
disponibile. Orice alt punct situat între extremele A şi B0 corespunde
situaţiilor normale în care consumatorul procură o cantitate pozitivă din
marfa X, rămânându-i necheltuită o sumă pozitivă din veniturile de care a
dispus.
Denumirea de linie a preţurilor dată unei astfel de linii bugetare
derivă din faptul că punctele care o definesc marchează combinaţiile bani –
marfă aferente anumitor venituri disponibile V. În actul de schimb, banii
care se plătesc de către cumpărător ca preţ al unei anumite mărfi X se pot
interpreta ca o marfă specială, preţul nefiind altceva decât rata marginală de
substituţie a acesteia cu marfa dată X (arătându-ne la câte unităţi băneşti
trebuie să renunţe cumpărătorul pentru a-şi spori consumul din marfa X cu o
unitate, satisfacţia lui rămânând neschimbată). Prin urmare, orice punct de
pe o astfel de linie bugetară reprezintă un cuplu preţ – marfă.
Reducerea preţului mărfii X de la nivelul p x0 la nivelul px1 face ca
linia bugetară să se deplaseze din poziţia AB0 în poziţia AB1. Dacă preţul se
micşorează în continuare la nivel px2, linia bugetară va ocupa poziţia AB2
etc. Unind punctele de echilibru E0, E1, E2 etc. Se obţine curba consum –
preţ, care indică nivelurile optime ale consumului pentru fiecare nivel de
preţ în parte (adică acele consumuri care maximizează satisfacţia
consumatorului).
105
Pentru a se trece de la curba consum – preţ la curba cerere – preţ ne

vom folosi de cel de-al doilea grafic (cel de jos), în care pe axa absciselor
sunt trecute nivelurile optime ale cererii, iar pe axa ordonatelor nivelurile de
preţ. Abscisele punctelor de echilibru E0, E1, E2 etc. (determinate pe seama
primului grafic) şi ordonatele cestora (puse în evidenţă în al doilea grafic)
vor marca punctele de pe curba cererii (din cel de-al doilea grafic), curbă
care va sugera forma funcţiei cererii. Parametrii acestora se estimează după
procedeele statistice obişnuite.
Cel mai cunoscut tip de funcţie de cerere este funcţia Stone, care, în
unităţi fizice, îmbracă forma:
n
k x (V   ai pi )
x  ax  i1
px
in care: x – cererea dintr-o marfă oarecare X; ax – constantă care are

semnificaţia de cantitate minimă de marfă X de care consumatorul are
neapărată nevoie (pe care o solicită indiferent de preţul la care ea se vinde);
V – veniturile de care consumatorul dispune; ai – cantităţile minime
necesare din fiecare marfă i cumpărate cu veniturile V disponibile; pi –
preţul fiecărei mărfi i; kx – coeficientul bugetar al mărfii X (care ne arată
care este proporţia veniturilor afectate mărfii X în veniturile totale); px-
preţul mărfii X.
Dacă cererea se apreciază în unităţi monetare, această funcţie va avea
expresia:
n
C x  xpx  a x px  ki (V   ai pi ) ,
i1
în care: Cx – cererea din marfa X exprimată în unităţi băneşti32.

Funcţiile de cerere devin din ce în ce mai complexe pe măsură ce se
măreşte numărul factorilor de influenţă luaţi în considerare.
32
După T. Gherasim Lucr. cit., p. 119 - 125
106
SUMAR
 Nevoile de consum ale oamenilor se concretizează în anumite

dorinţe, acestea din urmă generând cererea de produse. De aceea,
în ştiinţele economice se fac distincţii nete între conceptele de
nevoie, dorinţă şi cerere. În existenţa sa biologică şi socială, omul
resimte o sumedenie de nevoi, care-l determină să se comporte,
înainte de toate, în calitate de consumator.
 Bunurile economice sunt acele bunuri care sunt rezultatul unei
activităţi economice, caracterizându-se prin insuficienţa (penuria)
lor, apreciată în spaţiu şi timp, în raport cu nevoile de consum. Ele
se manifestă numai în legătură directă cu nevoile oamenilor, numai
în măsura în care sunt disponibile şi în contextul drepturilor
patrimoniale.
 În sensul cel mai general, cererea este concepută ca o solicitare
formulată de cineva în vederea intrării în posesia unui produs
(noţiunea de produs având aici cel mai larg sens posibil: bun
material, serviciu, persoană, idee etc.) pe oricare din următoarele
căi: schimb, cerşit, forţă ori violenţă, corupţie, înşelătorie etc.
 În microeconomie, cererea se defineşte ca fiind solicitarea
cuiva, generată de o nevoie şi concretizată într-o dorinţă, de
a intra în posesia unei anumite mărfi, însoţită de capacitatea
şi disponibilitatea de a oferi ceva în schimb (o altă marfă sau
bani - care sunt şi ei tot o marfă).
 În legătură cu preţurile, pe piaţă acţionează o lege economică
denumită legea cererii, potrivit căreia între cerere şi preţul unei
mărfi există un raport invers proporţional (reducerea preţului
încurajând cererea, iar majorarea descurajând-o).
 Între cererea dintr-o anumită marfă şi veniturile consumatorului
acelei mărfi există un raport direct proporţional, ceea ce este
cunoscut sub denumirea de legea lui Engel. Prin urmare, orice
creştere de venituri îi va permite cumpărătorului să solicite
cantităţi din ce în ce mai mari din fiecare marfă care intră în
structura consumului său, după cum reducerea veniturilor se va
solda cu diminuarea cererii.
 Alături de factorii deduşi din definiţia dată cererii, asupra acesteia
îşi exercită influenţa mulţi alţii, pe care îi vom denumi oarecum
impropriu secundari (dar care uneori se dovedesc mai importanţi
chiar decât cei din prima categorie). Din rândul lor fac parte:
gusturile sau preferinţele consumatorilor, variabilele demografice,
107
tendinţa de imitare sau snobismul, stadiul ciclului economic,

anticipările consumatorilor ş. a.
 Efectul substituţiei, care constă în înlocuirea de către consumator a
mărfii Y (devenită, pe leu cheltuit, datorită ieftinirii mărfii X, mai
puţin utilă) cu marfa X (devenită, din acelaşi motiv, mai utilă şi în
consecinţă, mai solicitată), se concretizează în creşterea cererii din
marfa X, precum (în acelaşi timp) şi în diminuarea cererii din
marfa Y de la y0 la y1.
 Efectul veniturilor, datorat numai creşterii veniturilor reale ale
consumatorului în urma ieftinirii unei mărfi, se concretizează în
sporirea cererii din marfa X de la nivelul xS la nivelul x1, precum şi
a cererii din marfa Y de la yS la y1.
 Funcţie de cerere este numai acea funcţie care marchează legăturile
între factorii de influenţă şi nivelurile optime ale cererii (cele care
maximizează satisfacţia totală a consumatorului). Construirea unei
funcţii de cerere , privită în sens restrâns urmează procedura
obişnuită: mai întâi se identifică forma grafică a acesteia, din care
se deduce tipul funcţiei (liniară, parabolică, neregulată etc.),
estimându-se apoi parametrii ei pe seama seriilor de date statistice.
ÎNTREBĂRI
Care este conţinutul conceptului de cerere de consum ?

Care sunt factorii principali de influenţă asupra cererii ?
Care sunt factorii secundari de influenţă asupra cererii ?
Ce este efectul substituţiei asupra cererii şi cum se explică el ?
Care este efectul veniturilor asupra cererii ?
Ce sunt efectele globale ale modificărilor de preţuri asupra cererii ?
Ce este şi cum se explică paradoxul lui Giffen ?
Cum se definesc şi cum se construiesc funcţiile de cerere ?
108
MODULUL 4
OFERTA DE MĂRFURI
În calitatea sa de categorie economică fundamentală cu care operează

microeconomia, oferta se impune a fi analizată atât în legătură cu producţia
şi costurile de producţie, pe de o parte, cât şi cu cererea de mărfuri, pe de
altă parte33.
4.1. Definire şi modalităţi de abordare
Oferta de mărfuri, ca şi cererea, poate fi abordată în două moduri

distincte: ca o mărime individuală şi ca o mărime globală.
1. Oferta individuală
În sens larg, oferta individuală, adică oferta unei singure firme (sau
a unui singur agent economic), exprimă cantităţile dintr-un anumit bun
material sau serviciu pe care ea doreşte şi este capabilă să le pună în
vânzare la un moment dat, la un anumit preţ al pieţei.
2. Oferta globală
Aceasta se obţine prin integrarea într-o mărime sintetică a tuturor

ofertelor individuale din acelaşi bun material sau serviciu, exprimând
cantităţile totale (din acesta) pe care piaţa le pune la dispoziţia
cumpărătorilor la un moment dat la fiecare preţ în parte.
După cum se poate constata, în definirea ofertei se pleacă de la
relaţia funcţională care există între cantităţile de mărfuri pe care vânzătorii
le aduc pe piaţă şi preţurile acestora, în condiţii de caeteris paribus.
Chiar dacă este foarte strâns legată de categoria economică de
producţie (privită ca output, nu ca proces), cu care adeseori se confundă,
oferta se deosebeşte în esenţa ei de producţie.
33
T Gherasim, Lucr. cit., p. 145
109
Astfel, în timp ce producţia (output-ul) este privită ca rezultat al

procesului de transformare fizică a resurselor (factorilor) în bunuri, fiind
legată deci de procesul propriu-zis de producţie, oferta este legată prin
excelenţă de procesul de valorificare (de transformarea bunurilor materiale
sau a serviciilor din forma marfă în forma bani) pe piaţă.
În al doilea rând, între producţie şi ofertă există şi o diferenţă
cantitativă, în sensul că producţia care nu este destinată pieţei (ci
autoconsumului, de pildă) nu afectează nivelul ofertei.
Rezultă aşadar că oferta este aceea care mediază legăturile între
nevoia de consum, exprimată prin cerere, şi producţie.
Relaţia care există între ofertele individuale dintr-o marfă dată şi
oferta globală este de următorul tip:
n
O   Oi
i1
în care: O – oferta globală la un anumit preţ p al pieţei; Oi – oferta
individuală a unui agent i aferentă aceluiaşi preţ p.
4.2. Legea ofertei
Urmărind seriile paralele de date referitoare la nivelurile preţurilor la

care se vinde o marfă oarecare şi la cantităţile oferite spre vânzare la fiecare
preţ în parte, se poate deduce (la fel ca în cazul consumului, respectiv
cererii) legea ofertei. Potrivit acesteia, nivelul ofertei se află într-un raport
direct proporţional cu nivelul preţurilor mărfurilor care fac obiectul ei. Cu
alte cuvinte, oferta dintr-o marfă se măreşte atunci când preţul său se află
în creştere şi se micşorează pe măsură ce preţul scade.
Chiar dacă, în abordările care urmează, preţul mărfii întruneşte
calitatea de variabilă independentă, iar oferta pe cea de variabilă
dependentă, în literatura de profil, aproape fără nici o excepţie, în
reprezentările grafice ofertei îi este rezervată axa absciselor (şi nu cea a
ordonatelor), variaţia ofertei în raport cu preţul căpătând forma din Fig. 4.3.
(preluată de specialiştii în economie din literatura engleză de specialitate, în
care reprezentările sunt de acest fel). Deşi nu ni se pare firesc acest tip de
reprezentări, pentru a nu crea dificultăţi în înţelegerea problemelor (celor
obişnuiţi deja cu astfel de grafice), îl vom adopta şi noi.
110
O curbă a ofertei, care pune în evidenţă relaţia preţ – ofertă,

delimitează punctele care marchează cantităţile de mărfuri pe care vânzătorii
acceptă să le vândă la preţurile date de punctele care desemnează cantităţile
pe care ei nu acceptă să le vândă.
10
0
50 100 150 200 250 300 O
Fig. 4.1. Trecerea de la ofertele individuale la oferta globală
Orice reprezentare de acest gen va exprima relaţiile care există între

cantităţile dintre o marfă dată oferită consumatorilor şi preţul acesteia, pe
baza unei funcţii de ofertă. Pentru a fi oferită spre vânzare, o marfă trebuie
ca mai întâi să fie produsă, orice funcţie de ofertă exprimând relaţia de
determinare existentă între preţul unei mărfi şi producţia optimă din aceasta.
Pentru o descriere completă, curba ofertei trebuie să fie însoţită de o
dublă specificare: mai întâi, ca o curbă a alternativelor considerate deschise
pentru ofertanţi şi apoi ca o linie sau curbă de demarcaţie a celor două
suprafeţe pe care ea le separă.
În viziunea primei specificări, curba ofertei pune în evidenţă faptul
că ofertanţii optează pentru a oferi pieţei fie întreaga cantitate de marfă, fie
nimic.
111
Sensul celei de-a doua specificări este redat în Fig. 4.2., fiind acela că
ofertanţii pot oferi întreaga cantitate sau orice altă cantitate mai mică (la
preţul specificat).
p
O
O
Fig. 4.2. Curbă a ofertei
În această figură, suprafaţa haşurată cuprinde situaţiile neacceptate,

iar suprafaţa nehaşurată cazurile acceptate de ofertanţi.
Relaţia de dependenţă ofertă-preţ capătă forme diferite în funcţie de
intervalul de timp luat în considerare.
La un moment dat (sau pe termen foarte scurt), când preţurile se
schimbă, oferta nu se poate modifica decât în limite foarte restrânse (impuse
de stocurile existente din marfa care face obiectul ofertei).
O P
Omax
P Omax O
112
Fig. 4.3. Variaţia ofertei pe termen scurt în raport cu preţul
Pe termen scurt, în cadrul căruia capacităţile de producţie rămân

limitate (neexistând timp suficient pentru mărirea lor), iar progresul tehnic
nu are timp să-şi facă simţite efectele, oferta va creşte odată cu preţurile (pe
seama sporii gardului de folosire intensivă şi extensivă a capacităţilor), dar
numai până la un anumit nivel (Qmax). Forţarea capacităţilor peste acest nivel
se dovedeşte neraţională, atât din punct de vedere tehnic (determinând uzura
accelerată a utilajelor), cât şi sub aspect economic (mărind exagerat
costurile până la limita la care ele descurajează producţia). Tocmai de aceea,
curbele ofertei din Fig. 4.3. sunt asimptotice la dreapta care marchează
nivelul maxim Qmax al ofertei.
Fig. 4.4. Variaţia pe termen lung a ofertei
Pe termen lung, firmele având posibilitatea să-şi extindă capacităţile

de producţie (prin dezvoltări sau prin valorificarea rezultatelor progresului
tehnic), oferta nu va mai evolua asimptotic, ci logistic în raport cu preţurile,
aşa cum rezultă din Fig. 4.4. Vor rezulta în acest mod evoluţii neregulate ale
curbei ofertei în raport preţul mărfii oferite pe piaţă.
4.3. Elasticitatea ofertei în raport cu un factor de influenţă
113
Ca şi în cazul cererii, reacţia ofertei la schimbarea preţurilor (sau a

valorii oricărui alt factor de influenţă) poate fi evidenţiată cu ajutorul
elasticităţii ei în raport cu acestea.
Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul (ep), care
arată cu câte procente variază (creşte sau scade) oferta dintr-o marfă atunci
când preţul ei se modifică (se majorează sau se reduce) cu un procent, se
calculează după cum urmează:
O
O p
ep  O 
p p O
p
dO
dO p
ep  O 
dp dp O
p
în care: O - oferta; p – preţul; ΔO, dO – variaţia ofertei în mărimi absolute;

Δp, dp – variaţia preţului în mărimi absolute.
În funcţie de mărimile pe care le poate înregistra coeficientului de
elasticitate, oferta poate fi :
 perfect (infinit) inelastică (când ep = 0 ), ea rămânând
aceeaşi, indiferent de nivelul preţurilor (cazul produselor foarte perisable
nestocabile);
 inelastică sau relativ inelastică (când 0 < ep < 1), ea crescând
foarte puţin cînd preţurile sporesc substantial;
 proporţională cu preţul sau unitară (când ep = 1), creşterea
cu un procent a preţului determinând sporirea ofertei tot cu un procent;
 elastică sau relativ elastică (când 0 < ep <  ), în situaţiile în
care oferta creşte mult mai repede decît sporesc preţurile;
 infinit (perfect) elastică (când 0 < ep   ), o modificare a
preţului oricât de neînsemnată soldându-se cu o ceştere sau o scădere
extraordinar (infinit) de mare a ofertei ( Fig. 4.5).
114
p  a) p  b) p  c)
0
0
0 0 0 0 0
Fig. 4.5. Ofertă rigidă (a), promoţională (b) şi infinit elastică (c)
Situaţiile reale cele mai frecvente se află între cazurile speciale (în
care oferta este perfect elastică sau inelastică, ori direct proporţională cu
preţurile).
În majoritatea situaţilor concrete, ep prezintă valori pozitive, valori
negative înregistrându-se în cazuri cu totul speciale (cum ar fi cel al ţărilor
foarte sărace exportatoare de materii prime şi cu datorii externe, care, atunci
când preţul acestora scade, pentru a-şi putea rambursa creditele la datele
fixate, sunt nevoite să-şi suplimenteze cantităţile oferite la export).
Spre deosebire de relatia de dependenţă preţ – cerere, care este
directă, relaţia dintre preţ şi oferta este itermediată de costurile de
producţie34.
Elasticitatea ofertei prezintă cîteva particularităţi:
Mai întîi, elasticitatea este variabilă în funcţie de punctul de pe
curbă ofertei pentru care se calculează. Singura excepţie de la această
regulă o constituie cazul aşa-numitelor curbe izoelastice, care sunt paralele
cu (sau perpendiculare pe) axa absciselor.
Cea de-a doua particularitate constă în aceea că elasticitatea ofertei
in raport cu preţul mărfurilor este de semn pozitiv, lucru derivat din faptul
că panta curbei ofertei este pozitivă.
Valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul nu
depinde de unitaţile de măsura utilizate. Aceasta particularitate rezultă din
modul său de calcul: operându-se, până la urmă, cu marimi relative, unitaţile
de măsură în care se exprimă elementele pe seama cărora se fac calculele nu
au cum influenţa rezultatele acestora.
34
După T. Gherasim, Lucr. cit., p. 150 -155
115
Grafic, elasticitatea ofertei în raport cu preţul mărfii în cauză, într-un

punct A oarecare al curbei O a ofertei, se prezintă ca in Fig. 4.6.
O deplasare pe curba ofertei din punctul A în punctul B se realizează
atunci când preţul mărfii considerate creşte de la pA la pB (ceea ce va
determina creşterea ofertei de la OA la OB). Înclinaţia curbei O cuprinse între
cele două puncte va fi aproximativ egală cu înclinaţia dreptei AB, respectiv
cu tangenta unghiului BAD sau  :
DB p
tg = DA
=
O
Fig. 4.6. Elasticitatea ofertei într-un punct dat
Atunci când distanţa dintre A şi B se reduce la limită, înclinaţia

(panta) curbei ofertei O în punctul A va fi egală cu înclinaţia tangentei TT’
116
la această curbă în punctul A, respectiv cu tangenta unghiului ACO (pe care

l-am notat tot cu ):
AO dp
tg = =
CO  do
,
în care: dO, dp – variaţia la limită a ofertei (variaţie infinitezimală),

respectiv a preţului.
Se poate observa că tangenta acestui unghi nu este altceva decât
expresia primei derivate a ofertei în raport cu preţul mărfii care este pusă la
dispoziţia pieţei.
Unind originea sistemului de axe rectangulare cu punctul A se obţine
dreapta OA, care formează cu axa OO unghiul , a cărui tangentă se
determină după cum urmează:
AO p
tg = OO
=
O

Raportând tangenta unghiului  la tangenta unghiului  , se va obţine
valoarea coeficientului de elasticitate ep, pornind de la următoarele rapoarte:
p
pO
tg = =  dp
= ep
tg  dp O dO
dO
Unghiul  este egal cu unghiul  numai în cazul special în care

tangenta la curba O în punctul A trece prin originea sistemului de axe, când
valoarea coeficientului de elasticitate este egală cu 1 (dreptele AC şi AO
suprapunându-se).
Din Fig. 4.6. rezultă că valoarea pozitivă a coeficientului de
elasticitate se poate explica, printre altele, şi prin aceea că pantele celor două
drepte (AC şi AO) faţă de axa OO, sunt pozitive.
117
Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul mărfurilor

înregistrează valori diferite pe măsură ce au loc deplasări pe curba ofertei
dintr-un punct în altul.
Având în vedere curba ofertei din Fig.4.7., în situaţia în care tangenta
la aceasta va trece prin originea sistemului de axe (cum ar fi cazul tangentei
T1 în punctul P1), oferta în punctul P1 va avea coeficientul de elasticitate
egal cu unu(1), oferta crescând deci în aceeaşi proporţie ca şi preţul.
În punctul P2, în care tangenta T2 la aceeaşi curbă va intersecta axa
ordonatelor într-un punct oarecare A, oferta va fi relativ elastică în raport cu
preţul (coeficientul de elasticitate fiind supraunitar), ceea ce înseamnă că ea
ar creşte mai rapid decât preţul. Dacă tangenta la curba ofertei într-un punct
(cum ar fi T3 în punctul P3) intersectează axa absciselor într-un punct B, în
punctul respectiv tangenta va fi relativ inelastică, crescând mai încet decât
preţul (coeficiantul de elasticitate fiind subunitar). Cazurile extreme, care au
mai mult un caracter teoretic, vor apărea în punctele în care tangenta la
curba ofertei (cum ar fi tangenta T4 în punctul P4) este paralelă cu axa
ordonatelor, oferta fiind perfect inelastică (e = 0), sau paralelă cu axa
absciselor (cum ar fi cazul tangentei T 5 la aceeaşi curbă în punctul P5), oferta
fiind infinit elastică (e = + ).
Fig. 4.7. Variatia elasticitatii ofertei
118
4.4. Factorii care influenţează oferta
În toate situaţiile în care oferta se află doar sub influenţa preţurilor,

modificarea preţurilor are ca efect deplasarea, într-un sens sau altul, pe
aceeaşi curbă a ofertei, apreciindu-se că avem de-a face, ca şi în cazul
cererii, cu o schimbare, nu a ofertei, ci a cantităţii de marfă oferite. Despre
schimbarea ofertei se discută numai atunci când se au în vedere deplasările
de pe o curbă pe alta a ofertei, generate de influenţa altor factori decât
preţul mărfii care face obiectul acesteia.
Mărimea ofertei dintr-un bun oarecare este supusă deci influenţei
unor factori, cum ar fi: producţia de mărfuri, preţul său, preţul altor bunuri
(complementare sau substituibile), costurile de producţie, oferta şi preţurile
factorilor de producţie prin intermediul cărora se obţine bunul respectiv,
schimbările în tehnologiile de fabricaţie, modificarea numărului de ofertanţi
etc.
4.4.1. Producţia de mărfuri
Producţia de mărfuri are aceeaşi influenţă asupra ofertei ca şi nevoia

asupra cererii, motiv pentru care o considerăm ca fiind factorul ei
primordial de influenţă.
Atât timp cât celelalte condiţii de manifestare a ofertei sunt întrunite,
între nivelul acesteia şi volumul producţiei dintr-un anumit bun X, oricare ar
fi el, există o relaţie de genul celei sugerate de graficul din Fig. 4.8.
Prin urmare, între ofertă şi producţie va exista un raport direct
proporţional (oferta crescând sau scăzând odată cu producţia).
Chiar dacă lucrurile stau aşa, raportată la producţie, oferta poate fi:
 proporţională, mărindu-se sau micşorându-se în aceeaşi
proporţie cu producţia;
 degresivă, sporind mai încet decât producţia;
 progresivă, mărindu-se mai mult decât producţia;
 regresivă, scăzând atunci când producţia creşte;
 neregulată, rămânând constantă, sporind sau micşorându-se
atunci când producţia creşte.
119
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că între producţie şi

ofertă există diferenţe de ordin cantitativ. Acest lucru se datorează
insuficienţei resurselor umane, naturale, financiare etc. necesare aducerii
ofertei de bunuri la nivelul cererii.
Q
0
O
Fig. 4.8. Evoluţia ofertei dintr-un bun în funcţie de nivelul producţiei (Q)
Pe de altă parte, între producţie şi ofertă există diferenţe şi de ordin

calitativ sau de esenţă. Astfel, în timp ce producţia de bunuri şi servicii se
poate realiza şi în afara pieţei (rezultatele acesteia nefiind în mod obligatoriu
destinate schimbului - existând şi autoproducţie), oferta este o categorie
economică indisolubil legată de piaţă, ea neputându-se manifesta decât prin
intermediul acesteia, implicând schimbul de mărfuri (prin cofruntarea cu
cererea).
4.4.2. Preţul mărfii oferite
Corelaţia ofertă-preţ conduce la legea ofertei, ca expresi a raportului

direct proporţional care există între cele două mărimi (la care ne-am referit
deja).
4.4.3. Preţurile altor mărfuri
Ori de câte o întreprindere produce mai multe sortimente de mărfuri

utilizând acelaşi resurse, oferta dintr-o marfă oarecare va fi influenţată, nu
120
numai de preţul la care ea se poate vinde, ci şi de preţurile celorlalte mărfuri.

Reacţia ofertei dintr-o marfă la modificarea preţului altei mărfi se realizează
în forme diferite, în funcţie de raportul care există între mărfuri: de
substituire sau de complementaritate.
1. Dacă mărfurile sunt substituibile, orice majorare a preţului unei
mărfi va stimula oferta din ea. Ca urmare, dat fiind caracterul limitat al
resurselor de care dispune întreprinderea în cauză, producţia şi oferta din
cealaltă marfă se vor diminua. Variaţia ofertei dintr-o marfă ca efect al
modificării preţului altei mărfi, cu care ea este substituibilă şi care se
produce în acelaşi întreprindere, se poate prezenta ca în Fig. 4.9.
Din aceasta rezultă aşadar că, ori de câte preţul mărfii substituibile
(pms) se măreşte, oferta O din cealaltă marfă se micşorează (şi invers).
Dacă se va menţine sistemul de axe rectangulare utilizat în
paragraful precedent, influenţa modificării preţului unei mărfi asupra ofertei
dintr-o altă marfă, substituibilă cu prima şi produsă folosind acelaşi factori
de producţie, s-ar putea reprezenta grafic ca în Fig. 4.10.
Astfel, în condiţiile în care preţul fontei, de pildă, creşte de la p ms1 la
pms2, oferta de fontă va fi încurajată, iar oferta de oţel (obţinut din resursele
limitate din care aceeaşi firmă fabrică şi fonta) se va reduce de la nivelul O1
la nivelul O2.
pms
pms2
pms1
O2 O1 O
Fig. 4.9. Relaţia între oferta dintr-o marfă şi preţul mărfii cu care
ea se poate substitui (pms)
121
Pe de altă parte, reducerea preţului unei mărfi (cum ar fi fonta) de la

pms2 la pms1 va descuraja oferta din acea marfă (potrivit legii ofertei), ceea ce
va face posibilă (în condiţii de caeteris parbus) creşterea ofertei din marfa
cu care ea poate să fie substituită în producţie (din oţel) de la O2 la O1.
Aceleaşi reacţii pot fi evidenţiate şi prin intermediul uni grafic de
genul celui din Fig. 4.10.
p
O2
O0
O1
O2 O1 O
Fig. 4.10. Influenţa preţului unei mărfi (X) asupra ofertei din altă marfă (Y)
După cum se poate constata, creşterea preţului primei mărfi

determină un salt spre stânga al ofertei celeilalte mărfi, de pe o curbă pe alta
(de pe O1 pe O2), în timp ce reducerea preţului, un salt spre dreapta (de pe
O2 pe O1). Saltul spre stânga este echivalent cu o modificare a ofertei de
care ne ocupăm, în sensul micşorării ei în raport cu nivelul iniţial, iar saltul
spre dreapta este echivalent cu schimbarea ofertei în sensul creşterii.
De remarcat că în ultimul grafic O este oferta din marfa care este
substituită în producţie de o alta (fonta, în exemplul nostru), iar p este preţul
ei (al fontei) - şi nu al mărfii cu care se face substituirea (al oţelului), ca în
graficul precedent.
2) Atunci când mărfurile sunt complementare, lucrurile se schimbă.
De această dată, creşterea preţului unei mărfi va determina sporirea atât a
ofertei din acea marfă, cât şi a ofertei din marfa complementară, producţiile
celor două mărfuri variind, în mod necesar, în acelaşi sens. Grafic, o astfel
de dependenţă se prezintă ca în figurile 4.11. şi 4.12.
122
pmc
p O1
O2
pmc2
pmc1
O1 O2 O O1 O2 O
Fig. 4.11. Fig. 4.12.

Variaţia ofertei în funcţie de preţul Influenţa modificării preţului unei
unei mărfi complementare (pmc) mărfi X asupra ofertei dintr-o
marfă complementară Y
Aşa de pildă, potrivit graficului din Fig. 4.11, creşterea preţului

autoturismelor de la pmc1 la pmc2 va stimula oferta de autoturisme, dar şi
oferta de piese de schimb pentru autoturisme (autoturismele şi piesele de
schimb fiind mărfuri complementare produse de aceeaşi firmă), care va
creşte de la O1 la O2 (prin deplasarea pe aceeaşi curbă O a afertei).
Conform Fig. 4.12, efectul creşterii preţurilor la autoturisme
provoacă un salt spre dreapta (de pe dreapta O1 pe dreapta O2) a ofertei din
marfa complementară (piese de schimb).
Aşadar, efectele modificărilor de preţuri pentru o singură marfă se
vor resimţi asupra ofertelor din ambele mărfuri.
4.4.4. Costurile de producţie
Cele mai importante probleme cu privire la costurile de producţie vor

fi prezentate pe larg într-un capitol special. De aceea, în paragraful de faţă
vom face doar câteva referiri la costuri în calitatea lor de factor care
influenţează evoluţia ofertei.
123
Dacă între preţul unui bun şi ofertă există un raport direct

proporţional, între costurile de producţie şi ofertă raportul este invers
proporţional, reducerea costurilor stimulând oferta, iar creşterea lor
descurajând-o.
Legăturile dintre costurile de producţie şi ofertă, ca şi cele dintre
preţuri şi ofertă, nu sunt chiar directe, motiv pentru care se impun a fi
analizate într-un context mai larg, luându-se în considerare simultan atât
costurile cât şi preţurile mărfurilor. Numai în condiţii de caeteris paribus,
considerând preţurile şi valorile tuturor celorlalţi factori de influenţă
constatate, s-ar putea pune în evidenţă o relaţie de determinare directă cost-
ofertă, de tipul celei sugerate de Fig. 4.13.
O
C
C O
Fig. 4.13. Corelaţia cost unitar – ofertă
Fără discuţie, relaţia cost – ofertă este bilaterală, influenţele

transmiţându-se nu numai de la costuri spre ofertă, ci şi invers, creşterea
ofertei determinând mărirea producţiei şi, pe această cale, reducerea costului
unitar (pe seama cheltuielilor convenţional – constante, care, raportate la un
volum mai mare al producţiei, devin din ce în ce mai mici). O astfel de
reducere se realizează însă doar până la un anumit punct, după care sporirea
producţiei şi a ofertei va fi însoţită de creşterea costurilor unitare (sub
acţiunea unei legi cunoscute sub denumirea de lege a randamentelor
descrescânde ale factorilor de producţie). Ţinându-se seama de evoluţia
124
ofertei, a costului mediu unitar şi a costului marginal, există posibilitatea

determinării unui nivel optim al ofertei.
Deşi, în principiu, relaţia dintre costul unitar al unei mărfi şi oferta din
marfa respectivă este de tipul celei din Fig. 4.13, o analiză mai aprofundată,
care să ia în considerare şi evoluţia preţului de vânzare, ne poate conduce la
concluzia că de foarte multe ori oferta şi costurile unitare cresc în acelaşi
timp. Astfel, în toate situaţiile în care costul unitar creşte, dar într-o
proporţie mai mică decât cea în care sporeşte preţul mărfii, oferta şi costul
unitar vor evolua în acelaşi sens. Prin urmare, luarea în considerare a
preţurilor atunci când se analizează corelaţia cost – ofertă poate schimba
radical concluziile la care s-au ajuns iniţial.
Dacă lucrurile se prezintă aşa, considerăm necesar să atragem atenţia
şi asupra faptului că, atât timp cât cealaltă corelaţie (preţ – ofertă) nu este
abordată prin prisma costurilor, concluziile care se formulează pot să fie în
discordanţă cu realitatea. Aşa de pildă, nu orice creştere a preţurilor va
determina înviorarea ofertei. Dacă, în urma ridicării preţurilor, nivelul lor va
rămâne sub nivelul costurilor, oferta nu va înregistra nici un fel de creştere.
De asemenea, chiar şi atunci când preţurile sunt superioare (ca nivel)
costurilor, nu întotdeauna oferta şi preţurile se mişcă în acelaşi sens. Dacă
viteza de creştere a costurilor este mai mare decât cea a preţurilor, ridicarea
nivelului preţurilor poate fi însoţită de coborârea, nu de înviorarea, ofertei.
Oferta este pusă uneori în corespondenţă, nu numai de costurile
unitare, ci şi cu cele totale, caz în care abordările nu trebuie să piardă din
vedere veniturile totale.
4.4.5. Alţi factori de influenţă (secundari)
Alături de factorii deja analizaţi (consideraţi principali), asupra

ofertei îşi transmit influenţele şi alţi factori, la care ne vom referi în
continuare.
În ceea ce priveşte preţurile factorilor de producţie (sau preţurile
resurselor), deşi în foarte multe tratate de microeconomie ele se prezintă
sub forma unui factor de influenţă distinct, nu este câtuşi de puţin greu de
constatat că influenţa lor asupra ofertei se exercită prin intermediul
125
costurilor de producţie (ale căror niveluri le determină). La fel se prezintă

lucrurile şi cu tehnologiile de fabricaţie, a căror îmbunătăţire se reflectă
direct în costurile de fabricaţie, influenţând deci oferta prin intermediul
acestora.
Taxele şi subvenţiile practicate de către stat în cazul anumitor mărfuri
se constituie ca factori care contribuie la descurajarea sau încurajarea ofertei
de bunuri asupra cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în considerare separat
atunci când se studiază evoluţia ofertei ca efect al modificării lor, până la
urmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi influenţa preţurilor factorilor
de producţie, chiar dacă ele nu afectează costurile, ci direct rezultatele
financiare ale ofertanţilor. În condiţii de caeteris paribus, mărimea taxelor
conduce la diminuarea ofertei, în timp ce sporirea subvenţiilor are ca efect
înviorarea ofertei.
Numărul ofertanţilor (vânzătorilor). În ipoteza că oferta globală este
direct proporţională cu numărul ofertanţilor aceleaşi mărfi, cu cât va fi mai
mare numărul firmelor noi care vin pe piaţă cu respectiva marfă, cu atât vor
fi mai de amploare salturile (trecerile) pe care oferta le va realiza, spre
dreapta, de pe o curbă pe alta.
Anticipaţiile cu privire la preţurile de vânzare ale mărfii în cauză, la
preţurile mărfurilor complementare şi substituibile, la preţurile resurselor
etc. se consideră a fi un alt factor care îşi pune amprenta pe evoluţia ofertei.
SUMAR
 Oferta individuală, adică oferta unei singure firme (sau a unui singur
agent economic), exprimă cantităţile dintr-un anumit bun material sau
serviciu pe care ea doreşte şi este capabilă să le pună în vânzare la un
moment dat, la un anumit preţ al pieţei.
 Oferta globală se obţine prin integrarea într-o mărime sintetică a
tuturor ofertelor individuale din acelaşi bun material sau serviciu,
exprimând cantităţile totale (din acesta) pe care piaţa le pune la
dispoziţia cumpărătorilor la un moment dat la fiecare preţ în parte.
 Potrivit legii ofertei, nivelul ofertei se află într-un raport direct
proporţional cu nivelul preţurilor mărfurilor care fac obiectul ei. Cu
alte cuvinte, oferta dintr-o marfă se măreşte atunci când preţul său se
află în creştere şi se micşorează pe măsură ce preţul scade.
 Între producţie şi ofertă există diferenţe de ordin cantitativ. Acest lucru
se datorează insuficienţei resurselor umane, naturale, financiare etc.
necesare aducerii ofertei de bunuri la nivelul cererii. Pe de altă parte,
126
între producţie şi ofertă există diferenţe şi de ordin calitativ sau de

esenţă.
 Dacă între preţul unui bun şi ofertă există un raport direct proporţional,
între costurile de producţie şi ofertă raportul este invers proporţional,
reducerea costurilor stimulând oferta, iar creşterea lor descurajând-o.
 Asupra ofertei îşi transmit influenţele şi alţi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt: preţurile factorilor de producţie (sau preţurile
resurselor), tehnologiile de fabricaţie, taxele şi subvenţiile, numărul
ofertanţilor (vânzătorilor) şi anticipaţiile producătorilor.
ÎNTREBARI
Care este conceptului de ofertă de mărfuri ?

Cum se manifestă legea ofertei ?
Care sunt factorii principali de influenţă asupra ofertei ?
Ce se înţelege prin elasticitatea ofertei;?
Care sunt factorii secundari de influenţă asupra ofertei ?
127
BIBLIOGRAFIE:
Anghelache, C. Mădălina Gabriela Anghel, M., G., Modelare economică.

Concepte, teorie și studii de caz, Editura Economica, București, 2014
Clipa N., Ignat I., Luţac Gh., Pohoaţă I.: Micro şi macroeconomie. Concepte
fundamentale şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
Braileanu, T, Plopeanu, A., P., Economie politică, Editura Institutul
European, Bucureşti, 2012
Ciora, C., Analiza performanței prin creare de valoare, Editura Economică,
Bucureşti, 2013
Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, Editura All Beck, Bucureşti,
2003.
Dinu, M. Economia de dicţionar, Editura Economică, Bucureşti, 2010
1. Gherasim D., GherasimA., Comportamentul clienților, Editura Prouniversitaria,
București 2022
Gherasim D.: Convergenţe în teoriile privind esenţa preţurilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
Gherasim D., Gherasim A., Marketing 4 P, Editura Tehnopress, Iaşi 2016
Gherasim A., Gherasim D., Marketing internațional, Editura
Prouniversitaria, București 2020
Gherasim A., Gherasim D., Marketingul intr-o abordare critică, Editura
Universităţii George Bacovia, 2009
Hristea, A.,M., Analiza economică şi financiară a activităţii întreprinderii:
de la intuiţie la ştiinţă, volumul 1, Editura Economică, Bucureşti, 2013
128
Hristea, A.,M., Analiza economică şi financiară a activităţii întreprinderii:

de la intuiţie la ştiinţă, volumul 2, Editura Economică, Bucureşti, 2013
Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
2004
Suciu, M., C, Economics-Microeconomics, Editura ASE, Bucureşti, 2007
129

Economie IMicroeconomie2023 ECTS Management

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie IMicroeconomie2023 ECTS Management

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA GEORGE BACOVIA din BACĂU

Note de curs-uz intern

1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă

Economia reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească, a cărei

început atât perimetrul existenţei omului ca individ, cât şi ca membru al

trei secole de dăinuire (1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific

economice reţinem: Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi

de economie politică. Din această ultimă latură a sistemului de economie

XIX şi circumscris predilect la nivel microeconomic. În acest mediu,

pare îndreptăţită. Trimiterea se face aici, credem, numai la etajul normativ al

 evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi

1.2. Sisteme economice

Dinamică şi istorică prin natura sa, activitatea economică s-a

1.2.1. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi

 care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă

1.2.1.1 Caracteristicile sistemului economiei naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma

gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor

1.2.1.2. Economia de schimb – sistemul economiei de piaţă

Conceptul şi conţinutul economie de schimb

Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şi concordanţei

2. Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse:

Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane

Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se

doctrina economică ce are un rol mai mare în adaptarea politicii economice

1.2.1.3. Sistemul economiei centralizate (de comandă)

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la

În virtutea dreptului de proprietate asupra unei părţi importante a

1.2.1.4. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, aşa cum deja s-a subliniat, în nici o societate

 Termenul economie este de origine greacă, fiind compus din

1. Care este contribuţia fiziocraţilor la devenirea economiei politice ca

2.1. Categorii de bunuri

Având un conţinut foarte complex, bunurile necesare existenţei umane

2.1.1. Definirea conceptului

Prin bun, în general, se înţelege tot ceea ce oferă omului satisfacţie

bunuri are un conţinut foarte larg, referindu-se la ceea ce în limbajul curent

2.1.2. Tipuri de bunuri

Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice nu s-ar fi realizat dacă

nu fac obiectul preocupărilor, respectiv restricţiilor economice. Principala

Fiecare din categoriile de bunuri prezentate se pot împărţi în alte grupe,

Caracteristica de bază, definitorie, a bunurilor şi serviciilor este

2.2.1. Definirea şi formele utilităţii

Fiind preluată in economie din filosofie, respectiv psihologie,

2.2.1.1. Utilitatea cardinală

Prin utilitate cardinală se înţelege utilitatea care s-ar preta la

2.2.1.2. Utilitatea ordinală

Chiar în condiţiile în care utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie,

dacă UX > UY şi UY > UZ, atunci UX > UZ;

 de indiferenţă (echivalenţă), exprimabilă prin următoarea frază:

2.2.1.3. Utilitatea totală

Utilitatea totală (U) este expresia satisfacţiei totale pe care

în care: Ux –utilitatea totală a mărfii X; x – cantitatea consumată din marfa

întâmplă întotdeauna aşa);

Fig. 2.1. Evoluţia utilităţii totale (U) a unei mărfi X în funcţie de

Pe baza unui astfel de grafic pot fi făcute câteva constatări.

4) Atunci când consumul depăşeşte nivelul optim, sunt posibile două

2.2.1.4. Utilitatea marginală

Utilitatea marginală (U`sau Um) este un concept introdus în teoria

Fig. 2.2. Evoluţia utilităţii marginale a unei mărfi X

Aşadar, simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginală scade,

Fig. 2.3. Relaţiile dintre utilitatea marginală şi cea totală

1) Se observă că, atât timp cât consumul nu depăşeşte nivelul optim