Sunteți pe pagina 1din 75

Prof.univ.dr.

docent PETRE GÂŞTESCU

ECONOMIA MEDIULUI
- NOTE DE CURS -

2008
Prefaţă

Economia mediului ca disciplină a fost introdusă în


planurile de învăţămâmt superior geografic împreună cu
Managementul mediului pentru a întregii cunoaştere, sub mai
multe aspecte, a mediului înconjurător care a suportat multiple
intervenţii dorite şi nedoite în ultimele decenii ale secolului XX.
Prin cursul de Economia mediului, potrivit tematicii
abordate se încearcă însuşirea principalelor aspecte privind
relaţia dintre mediu şi economie, structurile, mecanismul şi
modelele economice în raport cu mediul înconjurător.
De asemenea se prezintă resursele de mediu -
neregenerabile şi regenerabile, şi modul cum trebuie exploatate
în concepţia dezvoltării durabile.
În sintetizarea acestor note de curs ne-am folosit de
câteva lucrări care le considerăm esenţiale pentru conţinutul
acestora şi anume - C. Negrei - Bazele economiei mediului
(1996), G. Georgescu - Reforma economică şi dezvoltarea
durabilă (1995), Camelia Cămăşoiu - Economia şi sfidarea
naturii (1994), C. Pârvulescu - Economia şi valorificarea
intensivă a apelor (1978) şi V. Rojanschi - Economia şi protecţia
mediului (1997).
Aşa cum le-am intitulat aceste note de curs considerăm că
sunt utile, în egală măsură studenţilor, masteranzilor şi
profesorilor din învăţământul preuniversitar implicaţi în educaţia
elevilor privind protecţia mediului.

Prof.univ.dr.doc. PETRE
GÂŞTESCU
2
CUPRINS

1. Economia mediului – definiţie,


conţinut ....................................
2. Caracterul interdisciplinar şi integrator al Economiei
mediului, limitele
ei .....................................................................................
3. Aspecte majore privind criza
mediului ......................................
4. Concepte, noţiuni şi mijloace folosite în economia
mediului.......
4.1. Conceptul de bun
public .................................................
4.2. Conceptul de
externalitate ..............................................
4.3. Conceptul de
avantaj ......................................................
4.4. Conceptul de valoare economică
totală ............................
4.5. Conceptul de
patrimoniu .................................................
4.6. Indicatori de
mediu .........................................................
4.7. Monitoringul de
mediu .....................................................
5. Mediul - factor
economic .........................................................
5.1. Raportul dintre mediu şi
economie .................................
5.2. Circuitul
resurselor ........................................................
5.3. Economia - sistem
deschis ............................................
5.4. Resursele de materii prime şi
energia .............................
5.4.1. Modele ecologico -
economice .............................
5.4.2. Disponibilul de resurse
naturale ...........................
5.4.3. Penuria de resurse naturale şi folosirea lor
3
optimă .
5.4.4. Creşterea continuă a necesarului de
resurse naturale ......
5.4.5. Dezechilibre ecologice şi
tehnologice ...................
5.4.6. Economie şi
ecoenergie .......................................
6. Raportul dintre mediu şi structurile
economice .........................
6.1. Economia naturală / economia bazată pe
tehnologie ........
6.2. Structurile economice în viziune
ecologică .....................
6.3. Structurile economice din România în viziune
ecologică ...
7. Mediul şi mecanismul
economic ..............................................
8. Mediul şi modelele de dezvoltare economică
durabilă ..............
9. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul de
piaţă
9.1. Conceptul de resursă de
mediu ......................................
9.2. Resursele
naturale ........................................................
9.2.1. Resursele naturale
epuizabile ............................
9.2.2. Resursele
regenerabile ......................................
9.3. Capacitatea de asimilare a
mediului ..............................
9.4. Resursa estetică a
mediului ..........................................
10. Gestionarea resurselor de apă - componentă a
strategiei dezvoltării
durabile ........................................................................
10.1. Consideraţii
generale ......................................................
10.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de
gospodărire a
apelor .................................................................
10.3. Schema fluxului de apă în cadrul unei folosinţe -
necesar, cerinţă,
4
consum ...........................................................................
11. Managementul apei în economia de
piaţă................................
11.1. Consideraţii
generale ..................................................
11.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă
..........
11.3. Preţul apei ca opţiune
politică .......................................
11.4. Managementul apei în contextul dezvoltării
durabile ....
12. Analiza cost - beneficiu
(ACB) ...............................................
12.1. Consideraţii
generale ...................................................
12.2. Tipuri de costuri şi
beneficii .........................................
12.2.1. Costuri şi beneficii
directe ..................................
12.2.3. Evaluarea externalităţilor bazată pe
preţuri de piaţă
12.2.3.1. Metode de evaluare a
externalităţilor bazate pe preţurile de
piaţă ...........................................................
12.2.4. Evaluarea externalităţilor folosind
preţurile umbră .
12.2.5. Metoda evaluării probabile
(MEP) ......................
12.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB)
Bibliografie...............

5
1. Economia mediului - definiţie şi conţinut

Deşi problema mediului înconjurător, nu este nouă, ea stând în


atenţia mai mult sau mai puţin conştientă a omului, a socieţăţii încă de la
începutul industrializării (prima jumătate a secolului al XIX-lea), n-a
devenit acută decât în a doua jumătate a secolului XX - fapt ce a
determinat o serie de organisme naţionale şi internaţionale să se
sesizeze de consecinţele nu numai asupra sănătăţii societăţii dar, şi
asupra producţivităţii economice nu pe termen scurt şi mediu ci pe termen
lung.
În acest context s-a ajuns la necesitatea analizelor economice în
contextul stării mediului şi problemele de management ale acestuia.
Problema abordării economiei prin prisma mediului a condus şi la
câteva formulări ale acestui domeniu şi anume: economia mediului
înconjurător, economic, ambianţă, economia mediului natural, economia
protecţiei mediului.
Aceste variaţii pe aceeaşi temă - mediu, se datoreşte definiţiilor
date în ultimele decenii de mediu natural, mediu înconjurător, mediu
ambiental şi, evident, mediu geografic.
Fără a insista asupra acestor diferenţieri considerăm că termenul
cel mai potrivit este de economia mediului.
Economia mediului, considerată ca disciplină economică, deşi noi
o considerăm că este interdisciplinară de graniţă între economie şi
disciplinele care ocupă de studierea componentelor mediului, a stării şi
protecţiei lui, se ocupă cu evaluarea capacităţii sistemului natural (?) de a
participa la transferul către sistemul artificial (?) în regim static şi dinamic
a resurselor sale în condiţiile menţinerii potenţialului şi calităţilor acestora
şi a capacităţii de regenerare.
Economia mediului trebuie să aibă ca obiectiv principal
fundamentarea deciziilor eficiente de gestionarea resurselor mediului de
către om, de a se desfăşura activităţile economice în concordanţă cu
legile naturii.
Deci menţinerea capacităţii de regenerare, prevenirea degradării şi
reconstrucţia mediului deteriorat în scopul eficienţei activităţilor
economice sunt obiective ale economiei mediului.
Altfel spus, Economia mediului trebuie să se ocupe de: gestionarea
raţională a resurselor, daunele şi costurile legate de mediu, instrumentele
economice ale politicii de mediu, mijloacele micro şi macro economice de
protecţia mediului.
Pentru atingerea obiectivelor economiei mediului se conturează
câteva direcţii sau câteva laturi ale acestei discipline:
- elaborarea tehnicilor de evaluare, în sens financiar, a fenomenelor
legate de evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport
decizional;
- definirea şi aplicarea instrumentelor politicii de mediu;

6
- evaluarea dimensiunilor fenomenelor şi politicilor de mediu, la
scară regională şi globală (de la nivel naţional la cel internaţional);
- fundamentarea trecerii de la un model de dezvoltare sectorială la
modelul de dezvoltare integrală şi durabilă.

2. Caracterul interdisciplinar şi integratar al Economiei mediului

Mediul natural, înconjurător sau geografic ca obiect al Economiei


mediului, reprezintă un sistem cu foarte multe subsisteme în
interconexiune care face obiectul de studiu al multor discipline naturaliste
şi socio-umane care furnizează informaţii şi concepte care trebuiesc
analizate şi integrate în conceptele, pârghiile şi instrumentele economice
şi ale mediului.
Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor
biologice, ecologice, geogafice şi economice şi ale mediului.
Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor
biologice, ecologice, geografice şi economice, a relaţiilor de cauzalitate
între structura, funcţia şi dinamica ecosistemelor, evaluarea productivităţii
şi elementelor spaţio-temporale ale acestora.
Pe de altă parte, implementarea şi evaluarea impactelor a unor
politici economice în domeniul mediului se pot face numai prin luarea în
considerare a conceptelor şi cunoştinţelor aparţinând sociologiei, filozofiei
şi politologiei.
Volumul mare de informaţii provenit din disciplinele implicate în
studierea mediului şi care trebuie pus în relaţie cu dezvoltarea socio-
economică implică apelarea la modele matematice susţinute de modele
fizice şi chimice pentru explicarea şi fundamentarea sistemelor naturale.
După cum observăm caracterul interdisciplinar al volumului de
informatii implica integrarea acestora, rezultand caracterul interdisciplinar
si integrator al Economiei mediului. Evident că Economia mediului îşi
crează la rândul ei concepte, legităţi, instrumente pentru a-şi realiza
obiectul fundamental subliniat anterior (gestionarea resurselor de către
om, desfăşurarea activităţilor economice în concordanţă cu legile naturii).

Limite ale economiei mediului.


Există, cel puţin în etapa actuală şi fără o prognoză până când, o
contradicţie, o incompatibilitate între optimul economic şi optimul ecologic
şi aceasta în raport cu capacitatea de suport a mediului, respectiv a
diferitelor ecosisteme sau a sistemului aşa zis natural.
Această contradicţie, care n-am numit-o fundamentală, dar este
principală în etapa actuală între mediu (natură) şi societate (om) decurge
din:
- structura şi dinamica consumului de resurse;
- caracterul poluant (în diferite grade) al tehnologiilor sistemului
productiv;
- politica locală, regională şi internaţională.
7
Chiar dacă se ia în cosiderare şi s-ar generaliza aplicarea creşterii
economice zero (promovată de Clubul de la Roma), cumularea
proceselor de poluare, afectează capacitatea de autoepurare a
ecosistemelor şi accentuează contradicţia dintre mediul economic şi cel
“natural” fapt ce conduce la prefigurarea unor măsuri - unele maximale
bazate pe criterii ecologice şi, altele minimale având la bază criterii
economice.
Faţă de cele două măsuri (maximală şi minimală) se avansează
ideea că strategiile de mediu impun un mod nou de gândire asupra
interdependenţei dintre sistemul natural şi alte sisteme. Potrivit acestei
idei, realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective importante ale
politicii de mediu impune realizarea unor mecanisme nu de pe poziţia
econimiei de piaţă ci de pe poziţii exterioare, respectiv de către societate.
Dovada evidentă a incapacităţii economiei de piaţă de a include în
echilibrul general şi echilibrul ecologic - mediul fiind considerat un factor
economic indiscutabil - este intervenţia statului din ce în ce mai intens şi
dur în problema mediului. Mai mult, problema mediului, patrimoniul
natural, aparţine nu numai unei colectivităţi sau stat ci întregii umanităţi.
Deci patrimoniul natural capătă o dimensiune internaţională (mondială),
fapt ce determină anumite forme de colaborare în remedierea unor crize
de mediu (ecocrize).

3. Aspecte majore privind criza mediului

Impactul activităţilor umane asupra mediului trebuie luat în


considerare ca impact la nivel planetar, regional şi local.

La nivel planetar impactul asupra mediului se manifestă prin:


• efectul de seră;
• distrugerea stratului de ozon;
• poluarea mărilor continentale (Marea Neagră, Marea Baltică, Marea
Mediterană etc.);
• poluarea fluviilor (Rhin, Dunăre, Nipru, Don etc.);
• defrişarea pădurilor (în Europa, Amazonia etc.);
• poluarea lacurilor (Marile lacuri, Caspica, lacurile africane - Victoria,
Tanganycka etc.)

Efectul de seră este determinat de cantitatea de energie reţinută în


sol şi atmosferă şi redată prin razele infraroşii, gazele cu efect de seră
etc.
Dintre gazele cu efect de seră bioxidul de carbon (CO2) are o
contribuţie de 60%.

Cauzele creşterii concentraţiei CO2 sunt:


- arderea combustibililor solizi (fosili);
- activitatea umană;
8
- despăduririle;
- modificarea modului de folosire al terenurilor.
Contribuţia, pe state şi zone geografice a creşterii CO2 se prezintă
astfel: SUA - 21%, statele din fosta URSS - 14%, statele din Comunitatea
Economică Europeană - 14%, China - 7%, Brazilia şi India - 4% - deci
aproximativ 60% (sursa Polcy Options for Stabilising Global Climate
1989).
În afară de CO2, la efectul de seră mai contrubuie gazele - metanul,
substanţele cluorofluorcarbonice, ozonul troposferic şi oxizii de azot.
Metanul rezultă din activităţile microbiene în procesul de
mineralizare a carbonului organic în condiţii anaerobe (descompunerea
deşeurilor organice), din scurgerile de gaz metan, din combustia biomasei
şi a deşeurilor solide, sau pe cale naturală în zonele umede. Contribuţia
metanului este de 15% în efectul de seră.
Oxizii de azot din atmosferă provin din activitatea microbiană din sol
şi apă, din arderea combustibililor solizi. Contribuţia acestora este de 4 - 6
%.
Ozonul troposferic provenit din emisiile de oxizi de azot de către
motoarele vehicolelor, contribuie cu 8%.
Substanţele cluorofluorocarbonice care provin din industria
refrigeratoarelor, vaporizatoarelor şi spray-urilor contribuie cu 11 - 20%.
Toate aceste cauze ale efectului de seră contribuie la creşterea
temperaturii medii a atmosferei terestre. În acest sens sunt multe scenarii
făcute pe baza datelor concrete de până acum. Aceste scenarii indică
creşteri între 10 şi 50 C până în anul 2050 - 2150.

Consecinţele efectului de seră, respectiv a creşterii temperaturii


medii sunt apreciate la:
- ridicarea nivelului Oceanului Planetar între 0,2 - 1 m, datorită
topirii calotelor glaciare;
- modificarea productivităţii agroecosistemelor (creştere în emisfera
nordică şi scăderea în cea sudică);
- redistribuirea suprafeţelor împădurite.

Implicaţiile socio - economice şi politice:


- soldul global al balanţei resurselor diferit în funcţie de zonă
geografică (+ sau -);
- schimbări în forţele politico - militare determinate de soluţionarea
problemelor de crize regionale dar şi globale;
- aspectul reversibil sau ireversibil al procesului de supraîncăzire,
respectiv menţinerea sau depăşirea capacităţii de autoreglare a planetei;
- semnificaţia factorului timp care generează conflicte între
genaraţii.
Distrugerea stratului de ozon care determină îmbolnăviri de cancer
(al pielii, în special) datorită excesului de raze ultraviolete, se prefigurează
a fi mult mai gravă şi în acest sens este una singură soluţie - diminuarea
9
şi eliminarea acestui proces. Protocolul de la Montreal (1991) prevede
măsuri în acest sens de schimbarea tehnologiilor care produc substanţe
cluorofluorocarbonice şi alte gaze folosite în fabricarea frigiderelor, a
vaporizatoarelor etc.
Starea pădurilor, mărilor şi fluviilor. Acestea reprezintă ecosisteme
de mare extindere şi importanţă deosebită şi care prin deteriorarea
calităţii lor produc dereglări majore în echilibrul ecologic este luată în
atenţie atât la nivel mondial (Agenda 21 de la Rio de Janeiro 1992) cât şi
regional prin programe speciale (GEF - Marea Neagră, Marea Baltică,
Lacul Aral etc.).
Neluarea în considerare a relaţiei directe dintre activitatea
economică şi mediul înconjurător reprezintă un atentat la echilibrul
ecologic, respectiv, la viaţa societăţii umane.
Emiterea în atmosferă, apă şi sol a unor importante cantităţi de
substanţe poluante ca urmare a unor tehnologii inadecvate (agresive),
datorită unor mentalităţi înguste de profit economic imediat, are ca efect
reducerea biodiversităţii (suport al unui capital genetic - natural care
asigură regenerarea resurselor necesare societăţii umane) şi
disfuncţionalitate în ecosistemele terestre şi acvatice.

La nivel regional impactul asupra mediului se produce prin:


• activitatea centrelor industriale, îndeosebi cele chimice care
deversează substanţe nocive în aer, sol şi apă;
• centralele nucleare tip Cernobâl;
• practicarea fără discernământ în agricultură a pesticidelor,
insecticidelor şi fertilizatorilor anorganici;
• defrişarea pădurilor în scopul folosirii terenurilor în agricultură;
• îndiguirea şi desecarea zonelor umede în special a luncilor inundabile.

Consecinţele impactului asupra mediului la nivel regional:


- poluarea aerului (formarea cupolelor de poluare care capătă
demensiuni pe zeci şi sute de km2);
- ploile acide cu efecte asupra uscării pădurilor;
- distrigerea ecosistemelor acvatice (râuri, lacuri) cu efecte de
eutrofizare accelerată şi chiar dispariţia asociaţiilor floristice şi faunistice;
- reducerea capacităţii productive a solurilor;
- mărirea gradului de îmbolnăviri ale colectivităţilor umane
(ecosistemele urbane);
- acumularea deşeurilor solide cu consecinţe în proliferarea
maladiilor etc.
Eliminarea acestor consecinţe presupune, pe baza programelor
regionale, crearea unor suporturi logistice (tehnico - materiale, a unor
politici şi reglementări legislative).

La nivel local impactul de mediu este extrem de variat de la


poluarea industrială urbană, agrozootehnică, fonică, estetică etc.
10
Remedierea impactului local contribuie în mod deosebit la
reducerea impactului regional.
Instrumentele şi politicile de mediu trebuiesc folosite şi aplicate cu
rigoare, acestea precumpănind în defavoarea pârghiei cost - beneficiu
(C.B.).

4. Concepte, noţiuni şi mijloace folosite în Economia mediului

4.1. Conceptul de bun public

Societatea umană se defineşte prin două coordonate de bază -


teritoriul - în care sunt cuprinse resursele naturale şi, colectivitatea
umană, adică resursele umane.
Societatea umană, respectiv membrii ei percep caracterul de bun
public al unui stoc de resurse în baza căruia stabilesc reguli de gestiune
în scopul menţinerii sau reînnoirii sau al dezvoltării stocului în
concordanţă cu fluxul de bunuri şi servicii.
Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului privat sau în
afara acestuia. În situaţia principiului privat se poate face abstracţie de
calitatea de bun public a unor resurse întrucât utilizarea lor pune în relaţie
anumiţi indivizi fără ca societatea să stabilească reguli.
În a doua situaţie de bun public, societatea defineşte reguli comune
de gestionare.
Bunurile private sunt acelea care implică principiul rivalităţii - care
nu pot fi utilizate simultan de doi sau mai mulţi agenţi şi, principiul
excluderii (prin intermediul preţului - cel care plăteşte are dreptul să le
folosească).
Bunurile publice au două caracteristici importante: nonrivalitatea şi
nonexclusivitatea.
Bunurile care nu implică principiul rivalităţii sunt deci, bunuri publice
şi acesta se impart în bunuri publice pure şi mixte.
Bunurile publice pure trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- imposibilitatea excluderii unor consumatori;
- utilizarea lor este pentru toţi indivizii societăţii obligatorie;
- gradul de accesibilitate nu este limitat la un anumit număr de
utilizatori.
Bunul public pur prin natura lui, nu poate fi prezervat numai unui
anumite categorii de indivizi. Dintre bunurile publice pure se menţionează
- aerul, lumina, căldura solară, peisaje naturale nemodificate (amenajate),
parcuri publice fără plată etc.
Bunul public mixt este acela că nu indeplineşte cel puţin, una din
condiţiile menţionate pentru bunul public pur. Exemple de bunuri publice
mixte: parcuri publice, grădini zoologice şi botanice, vestigii arheologice,
monumente arhitecturale, izvoare minerale etc., pentru care se percep
taxe.

11
Când s-a subliniat utilizarea obligatorie a bunului public s-a avut în
vedere nu decizia individuală ci necesitatea vitală.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre un peisaj frumos pentru
care este necesară opţiunea individului de a se deplasa şi deci costuri
băneşti.
Condiţia de utilizare nelimitată de către membri societăţii (în cazul
bunului public) se referă la aer, lumină, căldură solară protecţia stratului
de ozon, fără de care omul, întreaga biodiversitate terestră, acvetică şi
atmosferică nu poate supravieţui.

4.2. Conceptul de externalitate

Pentru înţelegerea conceptului de externalitate vom apela la


principiul economiei de piaţă când o concurenţă corectă, loială, prin
sistemul de preţuri conduce la o utilizare eficientă a resurselor disponibile.
Sunt numeroase cazuri când preţul, sistemul de preţuri nu îndeplineşte
funcţia atribuită de teoria concurenţei corecte, loiale. Costurile şi
avantajele private se deosebesc de costurile şi avantajele sociale.
În aceste situaţii decizia de producţie sau de consum a unui agent
economic influenţează nivelul satisfacerii sau a profitului altui agent
economic fără ca mecanismul de piaţă să evalueze sau să sancţioneze
agenţii respectivi.
În acest caz, apare o situaţie externă numită externalitate. Deci,
externalitatea apare când activitatea unui agent economic, a unei
comunităţi nu depinde, în totalitate sau parţial, de variabilele a căror
control îl deţine ci şi de unele variabile care nu intră în posibilitatea lui de
decizie.
Externalitatea poate fi definită ca orice câştig sau pierdere care este
susţinută (suportată) din exterior ca rezultat al acţiunii iniţiate de anumiţi
producători sau consumatori şi pentru care nu se plăteşte nici o
compensaţie.
În funcţie de interdependenţele dintre producători, dintre
consumatori sau, între cele două categorii producători / consumatori, pot
fi externalităţile pecuniare şi nepecuniare. Externalităţile pecuniare rezultă
din economiile sau deseconomiile dintre întreprinderile / societăţile
aceleiaşi ramure, între lucrătorii aceluiaşi pieţe a muncii, dar şi între
agenţii economici diferiţi. Externalităţile nepecuniare nu se transmit prin
intermediul pieţii şi pot fi de natură tehnologică sau psihologică (când
afectează preferinţele consumatorilor).
Externalităţile mai pot fi de ordin personal când este afectat un
individ direct iar când acesta este afectat indirect în procesul muncii în
întreprindere sau la nivelul pieţii în calitate de consumator, externalitatea
este impersonală. Dacă efectul suportat de individ derivă /vine de la un
nivel mult mai cuprinzător / global, fără ca “beneciarul” să poată identifica
sau să perceapă provenienţa, externalitatea se numeşte pură.

12
După impactul economic, externalităţile se pot manifesta în:
economii externe de producţie, când acţiunea unui agent economic aduce
beneficii altui agent economic, fără ca acesta din urmă să suporte un
cost. Un exemplu în acest sens este acela când drenajul unei zone (arii)
excesiv de umede pe care ‘l efectuează un fermier, beneficiază şi alţi
vecini fără ca aceştia să suporte contravaloarea parte.
Sunt şi externalităţi de producţie reciprocă spre exemplu relaţia
dintre apicultori şi pomicultori; apicultorul beneficiază de polenul pomilor
iar pomicultorul de polenizarea albinelor şi deci, producţii realizate prin
reciprocitate.
În continuare menţionăm celelalte economii şi deseconomii:
- economii externe de consum - când anumite acţiuni ale unui
consumator aduc avantaje vecinilor fără să suporte contravaloarea (ex.
întreţinerea unei grădini publice sau a altui spaţiu verde, beneficiază
locatarii apropiaţi);
- deseconomii externe de producţie - când unele decizii ale unor
agenţi provoacă pagube altora fără a fi compensate (ex. poluarea
industrială afectează terenuri agricole, poluarea petrolieră a apelor
freatice, a apelor cu faună piscicolă pentru care nu există încă o piaţă
care să stabilească preţurile de despăgubire);
- deseconomii externe de consum - fumatul, muzica zgomotoasă,
poluarea traficului auto - toate produc pagube celorlalţi care nu practică
aceste activităţi; aglomeraţia în zonele de recreere, pe plaje etc. produc
deseconomii de consum.

4.3. Conceptul de avantaj de mediu

În condiţiile mediului înconjurător conceptul de avantaj, de regulă,


se pune pe termen scurt în raport cu costurile, respectiv în alocarea unor
investiţii pentru ameliorarea mediului şi care se face pe baza analizei cost
- beneficiu (ACB).
Dacă costurile pentru ameliorarea condiţiilor de mediu se estimează
în termeni monetari ele trebuie să capete şi o valoare publică, apreciată
de colectivitatea care beneficiază.
Pentru aprecierea, justificarea investiţiilor în scopul ameliorării
mediului, pentru compararea costurilor şi avantajelor se impune o
exprimare în termeni monetari. Prin această exprimare monetară se poate
aplica principiul teoriei economice marginaliste adică al echivalenţei dintre
costul marginal şi avantajul marginal, în scopul stabilirii nivelului de
alocare a resurselor şi a maximizării avantajului net total (în contextul
caracterului restrictiv al disponibilului de resurse).
Nu totdeauna pot fi măsurate avantajele chiar în condiţiile
repartizării resurselor care să permită maximizarea avantajelor nete,
deoarece intervine o serie de variabile, unele speciale cum ar fi opţiunile
politice, echitatea, securitatea natională - deci nu se poate respecta
maximizarea avantajelor cu orice preţ.
13
Preţ

Revenind la problemele de mediu, măsurarea avantajelor s-ar putea


valida prin ameliorarea eficienţei economice în comparaţie cu situaţia
anterioară. În acest context, de mediu, noţiunea de avantaj capătă un
sens aparte şi anume avantajul să reprezinte dorinţa populaţiei, a
indivizilor.
A
Un mijloc de a cunoaşte dorinţa, preferinţa populaţiei prin
intermediul
Pa indivizilor ce o compun pentru unele bunuri şi servicii este
1. Cheltuielile totale (CP)
consimţământul
2 de a le plăti.
PDeci,
b 2. Surplusul
conceptul “consimţământul deconsumatorului
a plăti” (CP) (SC)constituie un
indicator
Pxx monetar al preferinţelor.1+2=Avantaj total (consimţământul de a plăti)
Dar, 1nu întotdeauna CP măsurat prin preţul pieţii (PP) reflectă
Px’-preţ de echilibru (intersecţia dintre cerere şi
avantajul total pentru indivizi sau colectivitate.Unii care beneficiază mai
mult 0sunt ”dispuşi” să plăteascăB ofertăchiar
şi plătit
unde surplus
cei care beneficiază indiferent
numit surplusul
consumatoruluiQ(SC)1 şi în aceste de
cantitate condiţii (fig. 4.1.).de a plăti
consimţământul
CP Pa
= PP + SC
şi Pb=preţuri suplimentare (surplus), faţă de Px

Preţ

Pa şi Pb sunt preţuri superioare luiPx pe care


sunt dispuşi să le plătească pentru aceiaşi cantitate Q1 corespunzător preţului de
echilibru.Deci, arealul 1 reprezintă suma totală de plătit iar arealul 2 reprezintă
surplusul consumat ; avantajul global situându-se sub dreapta AB

Fig. 4.1. Corelaţia dintre consimţământul de a plăti şi surplusul


comsumatorului

În demersul prin care se măsoară avantajul se pun in evidenţă două


concepte fundamentale privind noţiunea de avantaj-primul este
consimţământul de a plăti (CP) şi al doilea consimţământul de a accepta
(CA).
În economie noţiunea de pagubă sau avantaj se defineşte în funcţie
de preferinţa de a evita (o pagubă) şi preferinţa de a accepta (un avantaj)
- acesta pe piaţă se manifesta prin consimţământul de a plăti (CP).
Se poate remarca faptul că există două situaţii de măsurarea
avantajelor rezultate din ameliorarea mediului şi două situaţii de măsurare
a pierderilor (pagubelor) determinate de degradarea mediului:
14
- consimţământul de a plăti pentru un avantaj obţinut,
- consimţământul de a renunţa la un avantaj,
- consimţământul de a plăti pentru a evita o pagubă,
- consimţământul de a suporta o pagubă.
Pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari când nu există o
piaţă există trei metode:
- identificarea unei pieţe de substituţie - când un bun sau un serviciu
ambiental recomercializabil influenţează un alt bun sau serviciu (ex. când
se vinde sau se cumpără o locuinţă se iau în considerare - poluarea
atmosferică, poluarea sonoră, perspectiva modificării peisajului; alegerea
unor zone de recreere în care sa ia în considerare consumul de timp, alte
aspecte ambientale care ridică sau scade preţul);
- sondarea colectivităţii prin chestionare pentru a afla opţiunea de a
plăti sau accepta modificarea ambientală (aceasta oferă o informaţie
privind nivelul valorii în cazul existenţei unei pieţe);
- combinarea dintre piaţa directă şi piaţa de substituţie (relaţia
cauză - efect) spre exemplu stabilirea unei relaţii între nivelul poluării şi
starea de morbiditate şi mortalitate a populaţiei (în acest caz se atribuie o
valoare stării de sănătate şi vieţii pe baza studiilor asupra
comportamentului indivizilor în raport cu riscurile profesionale care
provoacă mortalitatea).

4.4. Conceptul de valoare economică totală (VET)

Valoarea economică totală are o deosebită importanţă în evaluarea


stării mediului şi se bazaeză pe valoarea de utilizare (VU) şi valoarea
intrinsecă (VI)
Valoarea de utilizare (VU) are în vedere utilizarea mediului cu
resursele sale naturale (fig.4.2.).
Valoarea de utilizare include valoarea de utilizare reală (VUR) şi
valoarea de utilizare potenţială (VUP).
Valoarea de utilizare reală (VUR) - se referă la avantajele de care
beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de mediu (apă, sol, pădure
etc.).
Valoarea de utilizare potenţială (VUP) - se referă la patrimoniul
natural la care nu se pune problema unei acţiuni corespunzătoare, ci se
doreşte conservarea pentru generaţiile viitoare.
Această valoare de utilizare potenţială are două aspecte de valoare
opţională (VO) şi valoare testamentară (VT).
Valoarea opţională (VO) are o valoare monetară, colectivitatea
consimte să plătească pentru protejarea acelui patrimoniu care trebuie să
se păstreze şi să fie folosit pentru satisfacerea unor opţiuni.
Valoarea testamentară (VT) are la bază motive altruiste, pentru alţii
contemporani sau pentru generaţiile viitoare, deci un gest testamentar
atât pentru societatea umană cât şi pentru viaţa sălbatică (biodiversitate?)
care nu se poate apăra de specia umană.
15
Valoarea economică totală
(VET)
Valoarea intrinsecă (VI) se referă la valoarea pe care o are mediul
natural ca atare, ca o condiţie sinequanon de supravieţuire şi pentru care
Valoarea intrinsecă
Valoarea de
nu se pune problema unei utilizări efective în termeni economici.
(VI)
Aici se utilizare (VU) dreptul la existenţa
recunoaşte florei şi faunei, a condiţiilor
unui mediu apt pentru tot ce există pe planetă (David W. Pearce and R.
Kerry Turner - Economics ofValoarea
Valoarea de
Natural Resources and the Environment,
de utilizare
London, Harvester Wheatsheap, 1990).
utilizare reală (VUR) potenţială (VUP)

Valoarea de opţiune Valoarea testamentară (VT)


(VO)

Fig. 4.2. Schema valorii economice totale (VET)

4.5. Conceptul de patrimoniu

Aici se pot da mai multe definiţii.


După DEX - ceea ce este considerat ca un bun, ca o proprietate
comună transmisă de la strămoşi (ex.- mediu aşa cum l-am moştenit,
cultură etc).
- bunuri pe care le moştenesc descendenţii unei familii
- totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice
sau juridice, evaluabile în bani şi a bunurilor la care se referă acestea.
Sub aspect economic - patrimoniu este un ansamblu de bunuri,
care gestionate adecvat pot fi conservate potenţialităţile acestora pentru
utilizări viitoare.
Sub aspect socio - politic - patrimoniu este un ansamblu de
elmente materiale şi nemateriale care contribuie la menţinerea
autonomiei şi identităţii titularului lor, în condiţiile adaptării în timp a
acestuia la un mediu dinamic (Jean de Montgolfier et Jean-Marc Natali,
Le Patrimoine de futur, Economice, Paris 1987).
Deci se poate remarca din definiţiile date că patrimoniul cuprinde
elemente materiale şi nemateriale relevând o poziţie obiectivă
(patrimoniul este o realitate, independent de voinţa şi opţiunea
individuală), în acelaşi timp şi o poziţie subiectivă şi relaţională
(patrimoniu se defineşte în raport cu un anumit titular).
16
Noţiunea de patrimoniu se întâlneşte folosită la - patrimoniu genetic
al unei specii, patrimoniu natural, patrimoniu cultural.
Şi un individ al societăţii umane dispune de un patrimoniu - afectiv
(familie, prieteni, relaţii), socio-cultural (cunoştinţe, pregătire profesională
reliefat prin diplome, experienţă), material (casă, pământ, bani),
patrimoniu comun (mediu de viaţă, istorie, apartenenţa la un ecosistem
(fie specie de animal, fie om).
Câteva trăsături generale ale patrimoniului:
- este o noţiune relaţională (relaţiile dintre elementele constitutive
ale patrimoniului şi titularul lor);
- este un proces cumulativ de continuitate între trecut şi viitor;
- prezintă o structură şi o reţea de relaţii între elementele
componente fapt ce permite titularului patrimoniului o comportare
adecvată dinamicii mediului în care evoluează (capacitatea de adaptare);
- menţinerea capacităţii de adaptare permite titularului de patrimoniu
sesizarea tendinţelor pozitive şi negative în evoluţia mediului exterior lui;
- gestionarea componentelor de patrimoniu trebuie să respecte
ciclurile şi ritmurile spaţio-temporale ale proceselor biologice, pragurile
acestora pentru a preveni degradarea ireversibilă;
- capacitatea de adaptare a patrimoniului este în raport direct cu
diversitatea componentelor (ca să răspundă variaţiei aleatorie a mediului,
un anumit patrimoniu trebuie să prezinte o varietate superioară acestuia);
- varietatea se defineşte în raport cu cel care face analiza
(observarea) pe baza unor coduri, limbaje, modele de reprezentare;
- orice specializare, sau utilizarea precisă a unui component
(element) patrimonial poate duce la diminuarea varietăţii potenţiale a
patrimoniului dar şi la o îmbogăţire a acestuia şi deci posibilităţi noi de
adaptare (aici se cere un raport echilibrat între prudenţă şi hazard care să
evite simplificările periculoase ale structurii patrimoniului;
- conservatorismul exagerat şi imcompatibil cu dinamica realităţii
înconjurătoare constituie, de asemenea, un risc pentru patrimoniu.
Strategia gestionării varietăţii patrimoniului, se bazează, în mai
puţine, situaţii, pe acţiunea lucidă şi voluntară a titularului, şi mai mult pe
situaţii, pe jocul dintre necesitate şi hazard.
Conceptul de patrimoniu impune şi câteva întrebări:
- conceptul de patrimoniu, expus mai sus, cărui segment al
cunoaşterii serveşte (?);
- care sunt noile relaţii / raporturi la care poate contribui (?);
- cărei morale se subordonează (?).
Conceptul de patrimoniu poate constitui pentru specialiştii din
domeniul ecologiei, protecţiei mediului, viitorologilor, argumente audienţă
şi chiar autoritate mai mare faţă de a contracara puterea care contribuie,
prin tehnologiile utilizate, la deteriorarea condiţiilor de viaţă pentru
generaţiile actuale şi viitoare.

17
Preocuparea pentru un viitor durabil nu trebuie să exagereze în
invocarea trecutului, într-un conservatorism exagerat, nejustificat care
poate degenera într-un ecototalitarism bazat pe dogme ecologiste.
Din punct de vedere practic se impune întrebarea - care sunt
persoanele, instituţiile care să susţină punerea în aplicare a gestiunii
patrimoniului în concordanţă cu conţinutul acestui concept?
Dificultatea rezultă din faptul că sunt mai mulţi actori care revendică
un component al patrimoniului. Astfel, dacă luăm un lac, o pădure, un
masiv muntos, un râu sau o deltă, în fiecare din aceste componente se
implică - un ecolog, un utilizator, un estetician etc. Lacul constituie, în
primul rând, un component de mediu pentru diversificarea climatului; un
obiectiv pentru biodiversitate acvatică, in obiectiv pentru alimentare cu
apă, un obiectiv piscicol, un obiectiv de recreere etc. Deci se implică mai
multe tipuri de gestionare în funcţie de gradul de cunoaştere şi strategiile
actorilor, de interesul economic, ecologic etc. În aceste condiţii conceptul
de patrimoniu implică negocierea între utilizatori.
În găsirea unui mod echilibrat de utilizare a componentului
patrimonial, un rol deosebit revine autorităţii administrative (nivel de stat,
judeţ, comună etc.) pe o poziţie de mediator de garant al promovării
modelului de dezvoltare durabilă.
În acest context autoritatea care îi revine rolul de garant are câteva
obligaţii:
- acordarea de sprijin logistic (tehnic, financiar, legislativ) acelor
actori care sunt interesaţi în promovarea unor proiecte ce vizează
folosirea şi dezvoltarea durabilă;
- lansarea de proiecte pilot - proprii pentru obţinerea de rezultate,
concluzii utile actorilor interesaţi.

4.6. Indicatori de mediu

Deteriorarea calităţii mediului ca urmare a numeroaselor căi de


impact datorate activităţilor societăţii umane, găsirea alternativelor de
diminuare şi chiar de reconstrucţie ecologică, au impus regândirea
evaluării şi supravegherii componentelor mediului care-l compun.
Modalitatea de a obţine o imagine asupra stării mediului, luat global,
a componentelor lui şi a ecosistemelor sub forma concretă prin care se
manifestă mediul, este de a stabilii indicatorii de mediu şi a obţine prin
intermediul lor volumul de informaţii cantitative şi calitative.
Pe baza indicatorilor şi a valorilor acestora se poate stabilii strategia
pentru o dezvoltare durabilă.
Potrivit studiilor întreprinse de OECD, s-au conturat câteva principii
pe baza cărora s-a stabilit şi o listă de indicatori privind calitatea mediului
.
Principiile sunt următoarele:
- evaluarea stării mediului în raport cu intensitatea schimburilor
calităţii acestuia, cu obiectivele cuprinse în politica naţională şi acordurilor
18
internaţionale de mediu; relevanţa indicatorilor de mediu este importantă
pentru respectarea “dreptului publicului de a fi informat “ despre calitatea
mediului, tendinţa de evoluţie şi consecinţele asupra sănătăţii şi bunăstării
populaţiei;
- integrarea problemelor de mediu în politicile economice sectoriale
(agricultura, energie, transport etc);
- integrarea problemelor de mediu în politicile economice globale
prin bilanţul de mediu la macro - nivel.
Indicatorii de mediu sunt grupaţi în două categorii - de calitate a
mediului şi de surse (emisii) de poluanţi.
Dintre indicatorii de calitate menţionăm: mediul fizic (aerul cu
temperatura, precipitaţii, vânt, radiaţie - calitate aer; relieful, resursele
minerale, solul, apele etc), mediul biotic (vegetaţie, faună), mediul
peisagistic.
Dintre indicatorii surselor de poluare menţionăm:
- emisiile de CO2, SO2, Nox;
- emisiile de gaz cu efect de seră;
- schimbarea utilizării terenurilor (categoriilor de folosinţă, din
pădure în teren arabil, din teren arabil în drumuri, din zone umede în
terenuri arabile etc);
- utilizarea îngraşămintelor chimice;
- deşeurile din activitatea productivă şi menajeră;
- transportul, cu deosebire rutier şi aerian;
- consumul populaţiei;
- evoluţia demografică etc.

4.7. Monitoringul de mediu

Monitoringul de mediu reprezintă o verigă importantă care asociată


cu indicatorii de mediu serveşte la supraveghere, evaluare, prognozare şi
avertizare pentru a se intervenii operativ în caz de accidente de mediu şi
pentru a se menţine starea de echilibru.
Monitoringul de mediu asigură un flux de informaţii structurat pe
componente (aer, apă, sol, populaţie etc.) şi intersectorial (calitatea
mediului, gradul de folosire şi starea resurselor naturale).
Monitoringul poate fi:
- monitoring ca sursă de date; monitoring ca sursă de informaţii
(ultima oferă posibilitatea de a lua decizii deoarece acestea sunt
prelucrate deci informaţia ca produs).
Pentru evitarea neconcordanţelor, a suprapunerilor, a insuficienţei
responsabilităţi, se impune asigurarea unui caracter integrat al
monitoringului de mediu. În acest context factorii de decizie trebuie să
considere spectrele în interacţiune şi nu izolat.
Monitoringul integrat implică capacitatea de a procesa simultan
datele din sectoarele monitorizate şi elaborarea modelelor de stare.

19
5. Mediul factor economic

5.1. Raportul dintre mediu şi economie

Economia, în diferite etape istorice şi de dezvoltare şi în


oricare parte a planetei Terra, se desfăşoară, se dezvoltă între
două coordonate şi anume: producţie şi consum. Relaţia dintre
acestea fiind de interdependenţă, reciprocitate.
Această relaţie producţie-consum care înseamnă economie
în raport cu mediul înconjurător (la început mediu natural)
prezintă două aspecte:
- mediul constituie pentru economie un suport şi un
furnizor de materii prime; suportul se constituie prin energia
necesară procesului de producţie, pentru produsele finite şi
distribuţia lor, pentru deşeurile rezultate;
- structura mediului la un momentdat este modificată prin
procesele tehnologice ale producţiei fapt, ce determină
dezechilibre ecologice (fig. 5.1.).

Imputuri
ECONOMIE
+ Consum
Prelucrări

Stocuri Efecte
- biodiversitaste - emisii
- materii prime MEDIU -
deşeuri
- energie - degradare
- spaţiu

Fig. 5.1. Relaţia mediu / economie


(după C. Negrei, 1996, simplificată)

Câteva trăsături generale ale mediului:


- mediul este un sistem viu, dinamic, deschis, guvernat de
legi naturale şi într-un schimb permanent de resurse şi energie
cu mediul economico-social;
- funcţiile mediului acţionează unitar asupra economiei;
- componentele mediului nu pot fi disociate în acţiunea de
cuplare cu activitatea economico-socială;

20
- mediul ca sistem dispune de capacitate mare de
autoreglare;
- analizarea mediului trebuie să se facă prin conceptul de
entropie şi volumul de informaţie;
- dinamica mediului este dată de materia, energia şi
informaţia conţinută, între componentele lui şi cele ale mediului
economico-social;
- valorile ieşite din sistem nu depind de cele intrate la un
moment dat.

Câteva trăsături specifice ale mediului:


- mediul se structurează pe principiul specializării (plante
verzi → producţie primară, animale → consumatori, bacterii /
ciuperci → reciclare de substanţe); deci funcţionarea unui
ecosistem se bazează pe specializarea componentelor;
- între componentele mediului ca sistem există legături
cvasistocastice; fiind alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme
supraindividuale, evoluţia mediului este rezultatul relaţiilor
dintre acestea;
- mediul nu funcţionează pe principiul substituirii
componentelor;
- consecinţa specializării în ecosistemul natural,
substituirea este mai mică cu cât acesta este mai complex şi
evoluat;
- nici un component al ecosistemului nu deţine o
specializare globală;
- organismele şi sistemele vii supraindividuale evoluează
asigurând conversia imputurilor energetice într-un regim optim
ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor de creştere /
dezvoltare, organizare / funcţionare a unui sistem natura
sancţionează creşterea pe principiul optimalităţii ( V. Soran, M.
Şerban - Bioeconomia - o nouă ştinţă de graniţă, Edit. ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1988).

5.2. Circuitul resurselor

Mult timp, bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii,


au fost mai puţin luate în considerare sau subevaluate din punct
de vedere economic, rămânând în afara mecanismului de piaţă,
a sistemului de preţuri. De cele mai multe ori au dominat
politicile economice deşi, acestea, respectiv, resursele au
constituit o condiţie permanentă.
21
Mediul este şi trebuie considerat un factor economic de
maximă importanţă, de analiză economică, de factor de
producţie împreună cu capitalul şi forţa de muncă.
Mediul fizic, pe lângă rolul de factor productiv datorită
imputurilor primare în procesul productiv este şi receptorul
produselor reziduale ale acestui proces care are sau nu
posibilitatea de a le asimila.
Mediul are şi funcţia de furnizor de servicii care se reflectă
prin caracterul recreativ şi altele legate de conceptul de calitate
a vieţii şi care servicii depind de nivelul de dezvoltare a
societăţii umane.
Mediul nu trebuie considerat numai furnizor de resurse şi
servicii,acesta având o funcţie fundamentală pentru societate -
aceea de menţinere a vieţii - baza întregii activităţi economice
(fig.5.2.)

Alte
resurse

de[euri
netratate
aer
ap PRODUCŢIE
Consumuri Bunuri
Consum
şi
ă
spaţi intermedia servicii
final
u r
alte
resurse
naturale

deşeuri
Resurse epurate Tratarea deşeurilor
de epurare, reciclare
mediu deşeuri
netratate

Fig. 5.2. Schema simplificată a circuitului resurselor (după


J. P. Barde - Economie et politique de l’environment, Presses
Universitaires de France, Paris, 1992 preluat din C. Negrei -
Economia mediului, 1996)
5.3. Economia - sistem deschis
Sistemele deschise cum este şi cel economic (ca şi cele
biologice, sociale) se bazează pe proprietăţile homeostatice,
(proprietatea unui organism de a menţine în limite foarte
apropiate, constantele mediului intern, propriu), datorită cărora,

22
entitatea (sistemul) poate să menţină mecanismele de
autoreglare dinamică, şi evoluţia la stadii de mare complexitate.
Caracterul ireversibil al proceselor economice
Analizarea proceselor economice bazate pe legile şi
principiile termodinamice, scoate în evidenţă caracterul dinamic
şi ireversibil.
Procesul economic este, evident entropic1 şi nu
mecanicest. Întrucât legea entropiei domină toate
transformările materiale, procesul economic se dezvoltă într-un
mod ireversibil, dar fiind un sistem deschis spre mediul exterior
pentru a primi materii prime şi energie, este ferit de o
degradare antropică în raport cu sistemele fizice izolate.
Sistemul economic evoluează în fiecare etapă pe baza
resurselor cantitative şi calitative,iar în ireversabilitatea
proceselor economice un loc deosebit îi ocupă mediul care
trebuie să constituie un element de continuitate, deci reprezintă
o condiţie sinequa non.
Etapele staţionare şi entropia sistemului economic
Spre deosebire de sistemele vii (biologice), cele socio-
economice,datorită organizării umane, au capacitate de decizie
şi reglare prin retroalimentare socială deci,cu posibilitati mari de
adaptare dinamică la schimbările în raport cu mediu, aşadar
posibilitatea prevederii dezechilibrelor şi controlarea lor.
Stadiul staţionar pe care tind să-l atingă sistemele şi deci
reducerea entropiei, se poate compara cu dezechilibru
controlat.
Stadiul staţionar este apreciat ca finalul inevitabil al unei
faze de creştere ce decurge din trăsătura progresivă a
procesului (în cazul nostru, procesul economic) şi corespunde
unui moment când economia devine ireversibilă la fluctuaţiile
substanţiale (interne şi externe) anulănd tendinţa de
instabilitate inerentă sistemului economic necontrolat.
În lucrarea”Limitele creşterii”,Clubul de la Roma propunea
pentru stadiul staţionar, echilibru global, concept prin care
populaţia şi capitolul trebuie să rămână constante, sub acţiunea
forţelor de echilibru. Din conceptul de echilibru global a rezultat
sintagma “creşterea zero”,ceea ce înseamnă, blocarea
dezvoltării şi distribuţiei la nivel planetar.
Totodată şi o creştere economică exponenţială, nelimitată,
într-o lume finită,deci cu resurse limitate este imposibilă.
Economistul N. Georgescu Roegen (Energia şi mitul economiei
1
mărime termodinamică de stare a sistemului fizic a cărui valoare creşte în urma unei
transformări ireversibile a unui sistem izolat sau rămâne constantă în urma unei
transformări reversibile.
23
1975), afirmă că un sistem echilibrat, după un timp îndelungat
poate să se dezintegreze şi deci nu este de dorit un stadiu
staţionar,ci unul decadent, care ar însemna angajarea pe calea
dezordinei şi a entropiei.
Dar, pentru frânarea tendinţei entropice, trebuie
promovate structurile organizate şi capacitatea de creaţie a
societăţii umane.
5.4. Resursele de materii prime şi energia
5.4.1.Modele ecologico-economice
Modele ecologico-economice sau economico-ambientale în
care sunt luate în considerare balanţa materiilor prime (balanţa
materialelor),pot fi cantitative sau calitaive, statice sau
dinamice, descriptive, prospective, etc, acestea în funcţie de
obiectivul urmărit.
Modelul cu implicarea balanţei materiale, energia este o
formă de exprimare a interacţiunii dintre procesul economic şi
mediu, de continuă transformare a materiei şi energiei, care are
PRODUCŢIE
ca rezultantă degradarea unei părţi a energiei sub forma
căldurii neutilizabile ceea ce duce la creşterea entropiei
sistemului, în conformitate cu legea a 2-a a termodinamicii2.
Activităţile economice (conform modelului Karl - Göran
Mäler - fig. 5.3.) exercită asupra mediului o presiune prin
subvalorificarea resurselor de bază şi transferarea de reziduri
(rezultat - supraexploatarea resurselor Fortanaturale
de muncaşi creşterea
rezidurilor care se difuzează în mediu). Bunuri
(L )
p
şi servicii
Apelând la prima lege a termodinamicii (transformarea şi
conservareaReziduri (C)
energiei) şi la cea a constanţei
Reziduri (Zsubstanţei
t) vii (la
scara de timp geologic şi nivel planetar, cantitatea de biomasă
existentă în biosferă rămâne constantă) rezultă că acumularea
temporală de energie sub formă de fonduri şi stocuri, cantitatea
de reziduri transferate mediului prin sistemul economic se poate
echivala cu resursele naturale extrase.

Fig. 5.3. Fluxul material (după Karl - Göran Mäler -


Environmental Economics, Univ. Press, London 1974) preluat din
C. Negrei - Economia mediului 1996)

24
Relaţii:
Resurse primare
- pentru sectorul de producţie: S+Zt+D = C+G+Ve+Zp
(S) (S)
- pentru sectorul de consum: C = Zt + Zh
- pentru sectorul gestiunea mediului: Ve = e
unde S+D = G+Zp+Zh+e →
S - (Zp+Zh+e) = G - D = N
unde semnificaţia simbolurilor este:
S - resurse primare e - protejarea mediului
Zt - reziduuri din din servicii N - acumularea netă de
capital
Zh - reziduuri din consumAcumulare K - serviciile capitalului
Zp- reziduri din producţie de Y - servicii
D - capital capital
Lp - forţă de muncă
C - bunuri şi servicii Ve - imputuri pentru protejarea
mediului
G - investiţii Protejare
brute Lp - fortă Forţa
de muncă
de munca
În această idee
mediului
a (e) pentru menţinerea
Reziduri (Zh) (Lp)capacităţii de suport a
sistemelor natuirale care sunt afectate de exploatarea şi
valorificarea capitoluluiGestiuneanatural se impun câteva acţiuni şi
anume:
- tratarea reziduurilor mediului
pentru recuperare şi reciclare;

25

Servicii (Y)
- raţionalizarea producţiei şi consumului (cantitativ şi
structural);
- îmbunătăţirea proceselor tehnologice în scopul creşterii
produselor finite în raport cu materiile prime şi energia folosite-
optimizarea raportului input/output.
În acţiunea de recuperare / reciclare trebuie să se ţină
cont nu numai de criterii economice, ci şi de stocul limitat al
resurselor naturale, de capacitatea de asimilare a reziduurilor şi
de a depune de surse externe de entropie mică.
5.4.2.Disponibilul de resurse naturale
Unele teorii economice clasice promovate de Malthus
Thomas (1766 -1834), James Mill (1773-1836), D.Riccardo
(1772-1823) privind epuizarea resurselor naturale,
marginalizate datorită progresului societăţii bazată pe ştiinţă şi
tehnologie, sunt în actualitate.
Anii ’70 ai secolului XX au marcat amplificarea crizei
mediului (ecocrizei) şi limitele creşterii economice; epuizarea
resurselor naturale, degradarea mediului au adus în atenţia
specialităţilor două concepţii-creşterea zero, (Clubul de la
Roma) şi deci oprirea (staţionarea) sistemului economic
mondial,pe de o parte şi modelul latino-american al
2
Primul principiu al termodinamicii este legea transformării şi conservării energiei; al
doilea principiu-este existenţa unui sens unic pentru transformarea sistemelor fizice; al
treilea principiu este imposibilitatea atingerii temperaturii “0” absolut printr-un număr
finit de transformări.

Fundaţiei Barriloche (H.I. Barnett and C.Marsei-Scarciti and


Growth, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1963) care promovează
conceptul de reorganizare economico-socială mondială
(distribuţie echitabilă la nivel planetar).
Resurse regenerabile ca solul privit printr-o cultivare
antiecologică (monocultură, pesticide etc.) poate să treacă în
resursă epuizabilă; la fel şi apa.
Unele resurse neregenerabile - cele minerale pot fi
recuperate şi reciclate parţial.
Resursele energetice - prin transformări unidirecţionale nu
se pot recupera.

5.4.3. Penuria de resurse naturale şi folosirea lor


optimă

26
Tehnicele moderne de extragere a resurselor
neregenerabile duc la scăderea preţului de producţie şi deci la
intensificarea exploatării (supraexploatarea), ceea ce are drept
consecinţă diminuarea stocurilor şi intensificarea efectelor
ecologice, deci efecte secundare pe termen lung.
Aspectele de mai sus aduc în atenţie două opţiuni
fundamentale:
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare dar şi a
satisfacerii generaţiei prezente;
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare pentru ele
înşele.
Primul aspect reflectă conservatorism şi nu presupune o
rată “0” de reducere a creşterii economice, deci opţiunea
pentru necesităţile actuale şi deci dreptul generaţiilor viitoare
rămâne o problemă de etică şi nu economică.

5.4.4. Creşterea continuă a necesarului de resurse


naturale

Printr-o exploatare progresivă a resurselor naturale (în


regim public şi privat), se ajunge treptat la epuizarea acestora şi
degradarea mediului.
Prin epuizarea resurselor cu calităţi superioare se apelează
la cele cu calităţi inferioare, ceea ce presupune pentru
atingerea parametrilor de producţie, să se extragă cantităţi mai
mari şi consumuri de energie mari şi evident accentuarea
degradării mediului (ex. - sulful din Munţii Călimani, minereurile
de fier de la Roşia Poieni, lignitul din bazinul Motru - Rovinari
etc.).
De asemenea, în condiţiile de mai sus bilanţul şi
randamentul energetic al procesului de conversie energetică
descreşte.
În sistemul actual economic, cererea de resurse tot mai
mare determină reducerea stocului de resurse degradare a
mediului, instabilitate economică, socială şi politică.

5.4.5. Dezechilibre ecologice, tehnologice

Particularitatea homeostatică, rezistenţă şi adaptare la


schimbări, tendinţa de stabilizare, maturitate şi echilibru
dinamic al ecosistemelor naturale depind de diversitatea
speciilor care le conferă capacitate ridicată de organizare.
27
Relaţia dintre biodiversitate şi entropie este invers
proporţională.
Impactul activităţilor umane asupra proceselor naturale se
constituie în externalitate care afectează rezistenţa intrinsecă a
unui ecosistem.
Un ecosistem agricol este, de regulă, puţin diversificat fapt
ce impune pentru menţinerea stadiului de echilibru controlat,
aporturi externe (energie mecanică, îngrăşăminte, pesticide
etc.).
Extragerea (exploatarea) şi restituirea în mediu a
resurselor neregenerabile, progresiv, determină impact negativ
asupra mediului, şi creşterea riscului ecologic care se manifestă,
îndeosibi, prin pierderea stabilităţii şi bioproductivităţii
ecosistemului natural.
Tehnologia, progresul acesteia joacă un rol important în
evoluţia descrescătoare a costurilor pe unitatea de resursă
extrasă dar şi o creştere a consumului energetic şi deci la o
diminuare a stocului.

5.4.6. Economie şi ecoenergie

Conceptul de ecoenergie se referă la stabilirea şi


economisirea fluxului de energie folosit de societatea umană,
astfel încât să evite apariţia stărilor conflictuale dintre
activităţile economice şi ciclurile naturale.
Ecoenergia reprezintă o extrapolare la nivelul ecosferei a
conceptului de bioenergie folosit în biologie (acesta reprezintă
bilanţul energetic al unei celule vii, a interacţiunii moleculare, a
conservării şi reglării fluxurilor energetice ca o condiţie a
menţinerii echilibrului dinamic, a structurii pe fondul schimbului
de energie, materie şi informaţie cu mediul înconjurător).
H.T.Odum (Environment, Power and Society, John Wiley and
Sons, New York, 1971) este un promotor al studiilor energetice
în sistemele naturale şi umane.
Acest concept, poate fi extrapolat la nivelul deciziilor
politico-administrative, publice, în ce priveşte opţiunile
alternative privind gestiunea resurselor naturale, gestiunea
mediului.
Societatea umană, pe măsura dezvoltării progresului
tehnic, a înregistrat o creştere continuă a consumului specific
zilnic pe persoană de la 2000 kcal/zi în societatea agricolă
tradiţională, la 12000 kcal/zi la cea agricolă avansată, la 70000

28
kcal/zi în perioada revoluţiei industriale la 25000 kcal/zi în
societatea industrializată modernă.
În anii ’70, ţările industrializate care însumau, 30% din
populaţie consumau peste 80% din energia la nivel mondial.

6. Raportul dintre mediu şi structurile economice

6.1. Economia naturală/economia bazată pe


tehnologie

Pentru a analiza dezvoltarea economiei în decursul


timpului, instrumentul /pârghia, prin care se poate urmări
etapele acesteia este energia, adică sursele de energie utilizate
pentru producerea bunurilor necesare societăţii umane.
În acest context se poate lua în consideraţie relaţia om-
natură care a evoluat de la faza (etapa) de biocenoză adică
reglarea echilibrului între om şi natură, primul făcând parte,
fiind un component al ecosistemului natural. Într-o etapă
următoare, omul se distanţează, el este conştient de puterea lui
şi crează propriile ecosisteme a căror beneficiar este numai el
(agroecosisteme). Acest moment de trecere, “de divorţ” cu
natura de către om s-a produs atunci când aceasta a putut
gestiona o cantitate mai mare de energie exosomatică.
Pentru satisfacerea nevoilor, omul plus societatea umană a
căutat şi a modificat treptat structura bazei energetice, de la
sursele energetice reînoibile la cele nereînoibile care permit
concentrarea, mobilitatea şi accesibilitatea într-un timp dat (zi,
an, etc).
Dorinţa, tendinţa omului de a fi cât mai independent în
problema asigurării bunurilor de strictă necesitate faţa de
condiţiile uneori aleatoare oferite de mediu a condus la
artificializarea agroecosistemelor, fapt ce a impus multiplicarea
verigilor cu suport energetic (unelte agricole, mecanice,
îngrăşăminte chimice, ierbicide, energie termică, electrică) şi
deci intensificarea procesului de autofagie cu reversul -
degradarea mediului natural.
Dacă o lungă perioadă de timp, între natură şi om a existat
o relaţie de “neânţelegere”,”nearmonizare”, se poate afirma că
în etapa actuală asistăm la un proces de “reconciliere”, de
înţelegere şi armonizare a relaţiilor dintre om şi natură (tabel
6.1.).

29
Tabel nr.6.1. Evoluţia ipotetică a consumului de energie
(după A. Avramescu şi P. Cartianu,1985)
Felul consumului în Mcal/zi
N Omul în Anul Alime Alte Agricult Total
r diferite aprox. n nevoi şi Transpo Gcal/an
Taţie personale industri rt
cr perioade
e
t istorice
1 Omul primitiv -1 mil. 2 - - - 0,730
2 Omul preistoric - 3 2 - - 1,825
10000
0
3 Primii -5000 4 4 4 - 4,380
agricultori
4 Agricultori +1400 6 12 7 1 9,490
5 Omul industrial +1875 7 32 24 14 53,655
6 Omul +1970 10 66 91 63 83,950
tehnologic
(+) (-) raportare la anul naşterii lui Iisus
Mcal = 106 calorii; Gcal = 109 calorii

6.2. Structurile economice în viziune ecologică

Dinamica structurilor economice are la bază rata de


înlocuire a unor mijloace tehnice datorită uzurei fizice şi morale
- respectiv a capitolului şi coeficientului de înlocuire a capitolului
total.
Coeficientul de înnoire se exprimă ca raport între volumul
investiţiilor şi cel al capitolului existent. Acest coeficient de
înnoire se exprimă ca raport între volumul investiţiilor şi cel al
capitolului existent şi poate fi mai mare sau mai mic decât rata
de înlocuire a capitalului (mijloacele fixe).
Într-o viziune ecologică se poate formula astfel modelul de
analiză a structurilor economice.
Q = f(K) şi Ep = f(K)
Q Ep tehnic activ;
în care: K = fondul şi stocul de capital Q = f(K)
convex
Q = produsul intern brut (PIB);
Ep = volumul emisiilor poluante.
Deci, orice creştere a capitalului este însoţită
Ep de
= creşterea
f(K)
emisiilor poluante (fig 6.1.) concav

Timp
30
Fig.6.1. Relaţia dintre Q şi Ep

Subliniem faptul că acesta curbă concavă crescătoare a lui


Ep = f(K), nu trebuie confundată cu procesul de poluare ca
proces cumulativ chiar şi atunci când nivelul capitalului nu se
modifică.
Întrucât poluarea mediului se produce atât prin procesul de
producţie cât şi prin cel de consum (productiv/neproductiv),
volumul emisiilor poluante poate fi exprimat prin modelul:

Ep = qc (Q - S) + qfQ

în care qc = coeficientul de contaminare datorită


consumului
(kg.deşeuri/1000 PIB)
qf = coeficientul de contaminare datorită procesului
de producţie de bunuri şi servicii (kg.deşeuri/1000
PIB)
S = volumul economiilor pentru investiţii
Q = produsul intern brut (PIB)

Calitatea mediului se poate aprecia prin gradul de


contaminare (D) care se exprimă prin concentrarea deşeurilor
pe unitatea de volum (m3apă, aer, etc.) sau suprafaţa (ha, km2).

D = Ep / V(S) - h Ir - Cd

unde V(S) - volumul sau suprafaţa afectată


h - eficienţa investiţiilor pentru depoluare
(kg.deşeuri anihilate, leu, alte monede investite).
Cd - capacitatea de diluţie aferentă sistemului
afectat
Ir - volumul investiţiilor pentru depoluare
(sporirea capacităţii de diluţie aferentă
mediului).

31
Echilibrul staţionar ecologic / economic presupune ca
variaţia concentraţiei medie anuală a deşeurilor (D) cât şi a
capitalului (K) să fie 0

D = 0 → Ep / V(S) - h Ir - Cd = 0

în care V(S) - volumul sau suprafaţa afectată


h - eficienţa investiţiilor pentru depoluare
(kg.deşeuri/leu investit)
Ir - volumul investiţiilor pentru depoluare
/sporirea capacităţii de diluţie.
Cd - capacitatea de diluţie a ecosistemului
natural.

Tipurile de restructurare economică în raport cu calitatea


mediului pot fi:

1. restructurarea prin investiţii cu acelaşi nivel economic


are ca efecte-creşterea fondului şi stocului de capital
tehnic;creşterea volumului emisiilor poluante şi reducerea
calităţii mediului;
2. restructurarea prin scoaterea din funcţiunea unuei părţi
din capital cu efecte-scăderea fondului şi stocului de capital (cu
consecinţa scăderii producţiei) scăderea volumului emisiilor
poluante şi refacerea calităţii mediului;
3. restructurarea prin modificări calitative cu efecte -
fondul şi stocul de capital nu se modifică semnificativ; creşte
calitatea mediului prin scăderea nivelului emisiilor.
Deci, raportul dintre structurile economice şi calitatea
mediului se impune a fi analizată în amândouă
sensurile.Creşterea volumului de investiţii pentru depoluare
atrage o scădere a volumului de investiţii pentru producerea de
bunuri şi servicii.

6.3. Structurile economice din România în viziune ecologică

Raportul dintre structurile economice şi echilibrul ecologic


poate fi evaluat pe baza câtorva criterii:
- consumul de resurse, respectiv presiunea exercitată
asupra stocului de capital natural;
- volumul emisiilor poluante care se răsfrânge asupra
calităţii mediului;

32
- eficienţa activităţilor economice ca reflectare a capacităţii
de finanţare a costurilor ecologice.
Baza resurselor (stocurilor) naturale ale României în
condiţiile geografice o constituie resursele regenerabile:
- suprafaţa agricolă de 14,8 mil. ha din care 36% o
constituie terenurile de categoria I şi II, raportată la numărul de
locuitori, reprezintă 0,69 ha/loc.
- pădurile 6,3 mil.ha 26,7% din teritoriul ţării din care 69%
foioase şi 31% răşinoase;
- apele de suprafaţă (râuri interioare) 40 miliarde m3/an
(stoc folosit 12,5 miliarde m3/an) la care se mai adaugă 20
miliarde m3/an din Dunăre, 9 miliarde m3, ape subterane din
care se pot folosi anual 5,7 miliarde m3.
La acestea se cuvine să menţionăm resursele
neregenerabile- cărbuni, petrol, gaze naturale, minereuri
feroase şi neferoase, săruri de precipitaţii (sare, gips).
Se apreciază că nivelul şi gradul de afectare a echilibrului
ecologic al României prin economie nu este agresiv în raport cu
capacitatea mediului, unele situaţii, tendinţe pot fi limitate
printr-un program coerent de restructurare, printr-o abordare
globală.
Această apreciere trebuie să fie susţinută printr-o analiză
care să ia îm considerare criteriile:
- raportul dintre nivelul dezvoltării economice şi cel de
afectare a echilibrului ecologic;
- intensitatea acţiunilor de impact asupra mediului în
contextul întârzierii programelor de restructurare economică.
Dacă se ia în considerare primul criteriu se apreciază că
volumul redus de capital are să retehnologizeze procesele de
producţie, poate duce la stări avansate de dezechilibre de medii
şi protejare a stocului de resurse.
La nivelul anului 1994 contribuţia la PIB în România era de
32,3% industria, 20,1% agricultura şi 11,7% comerţul.. Deci,
industria deţinea rolul predominant în relaţia activitate
economică/mediu. În condiţiile unei gestionări centralizate a
structurilor economice şi a rolului nesemnificativ al pieţei,
problemele critice de mediu sunt într-o situaţie încă puţin
rezolvabile.
Din industrie, 13,3% din PIB s-a obţinut prin energia
electrică, termică bazată pe lângă combustibilii tradiţionali
(cărbune, petrol, gaze naturale) şi pe energie nucleară şi
hidroenergie.

33
Dacă ultimele două componente sunt mai puţin poluante,
primele, cu deosebire cărbunele şi petrolul, se caracterizează
prin grad mare de uzură fizică şi morală a utilajelor şi emisii
poluante.Din producţia energetică 30% s-a bazat pe import, deci
import şi de poluanţi.
În agricultură, înainte de 1989, în condiţiile unei structuri
cooperatist-socialiste s-au manifestat câteva consecinţe cu
impacte negative asupra mediului:
- extinderea arabilului cu circa 300 000 ha prin desecarea
unor zone umede cu o biodiversitate ridicată;
- creşterea producţiei de cereale, deşi printr-o agricultură
extensivă, dar cu suprasolicitarea solului cu îngrăşăminte
chimice şi pesticide;
- supradimensionarea fermelor zootehnice ,dar cu lipsa
instalaţiilor de epurarea apelor reziduale.
România are şanse de echilibrare ecologico-economică
prin;
- concentrarea industriilor poluante unde se pot lua măsuri
de control;
- calitatea terenurilor agricole printr-o utilizare raţională
poate asigura şi depăşi consumul intern de produse
agroalimentare;
- extinderea serviciilor şi cu deosebire, a celor turistice;
- generarea economiei de piaţă şi respectiv alocarea
echilibrată a resurselor.

7. Mediul şi mecanismul economic

Întrucât mediul ca sistem este considerat prin lege un bun


public, mecanismul economic (indiferent că este vorba de o
piaţă privată sau de stat), până în prezent, a promovat
exploatarea neraţională a bunurilor şi serviciilor de mediu,
valoarea acestora fiind menţinute în afara pieţii.
În viitor, optimizarea folosirii resurselor de mediu nu va
avea un suport corespunzător, dacă nu se reconsideră statutul
unor bunuri libere considerate nelimitate, cum ar fi aerul şi apa
(spre exemplu) în bunuri economice (cantitatea de aer nu se
diminuează dar calitatea devine o opţiune economică deoarece
trebuie menţinută prin suporturi financiare).

34
Pentru promovarea unei exploatări raţionale a resurselor
de mediu în concordanţă cu cerinţele menţinerii echilibrului
ecologic, a bioproductivităţii ecosistemelor se impune
intervenţia statului sau a tranzacţiilor de piaţă care să joace
rolul de negociator între părţile implicate.
De regulă, externalităţile de mediu reflectă
interdependenţe care nu se negociază, care sunt
extracomerciale şi acest fapt deformează starea de optim prin
subevaluarea costurilor sociale.
Costurile sociale constituie pierderi directe sau indirecte,
suportate de o colectivitate sau societatea în ansamblu, datorită
activităţii economice care se supune principiului minimizării
costurilor private şi respectiv maximizării profitului.
În situaţia în care costurile sociale sunt superioare celor
private rezultă o deseconomie externă şi care implică stabilirea
unor impozite, reducând producţia unui bun şi invers, atunci
când costurile sociale sunt inferioare celor private rezultă o
economie externă, atrăgând o subvenţie bugetară pentru
producător.
Procesul de degradare a mediului ca urmare a intensificării
şi complexării activităţii umane impune ca societatea umană să
opteze pentru controlul acestui proces, să stabilească o scară a
gradului de degradare pentru a putea lua deciziile
corespunzătoare pentru suportarea costurilor de către societate
sau de către un anumit producător.
Sub aspect economic, există un punct de echilibru între
costurile degradării şi beneficiile producătorului. Trebuie să se
admită faptul că nu există activităţi economice fără efecte
negative asupra mediului şi deci se impune opţiunea pentru un
anumit grad al degradării mediului.
Echilibrul optim în situaţia menţionată este dat de nivelul
în care utilităţile consumatorului sunt egale cu costurile
producătorului fapt ce permite să se ajungă la optimizarea
bunăstării.
Abordarea economică a degradării mediului se bazează pe
capacitatea de asimilare şi reciclare a mediului şi pragul la care
se depăşeşte această capacitate.Odată depăşită capacitatea,
degradarea capătă sens economic.
Mai trebuie să se reţină faptul că poluarea este un “rău”
care este imposibil de eliminat şi deci necesitatea stabilirii unui
nivel optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile.
În determinarea nivelului optim de poluare se ia ca
necesitate obiectivă maximizarea bunăstării sociale (B).
35
Bunăstarea socială se consideră suma producţiei naţionale nete
de bunuri şi servicii (publice şi private), pentru consum şi
investiţii (P) şi valoarea serviciilor nete de mediu (A).
Deci,
B=P+A

Stabilirea punctului (nivelului) optim implică evaluarea


costurilor de control şi a prejudiciilor aduse mediului prin
poluare.
Dacă este mai facil de stabilit costurile costurile de control
prin investiţiile şi mijloacele destinate procesului de control la
nivelul pieţii, cele privind prejudiciile privind bunurile şi serviciile
de mediu nu pot fi apreciate atât de uşor în termeni monetari.
În cel de-al doilea aspect se apelează la reglementări prin
norme şi standarde de mediu.
Aprecierea din punct de vedere a stării mediului se poate
face de pe poziţia economiei bunăstării cum s-a prezentat mai
sus, sau de de poziţia economiei neoclasice.
În concepţia neoclasică problematica mediului este privită
ca o externalitate negativă care se cere a fi internalizată, deci
de a corecta efectele externe până la atingerea unui nivel
compatibil cu satisfacerea necesităţilor umane.
Faţă de poziţia analizată mai sus, respectiv a nivelului
optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile, există şi o
poziţie radicală “ecologistă” care susţine politica nivelului zero
al poluării şi indirect a creşterii economice zero şi deci în
concepţia radicală, optimul social poate fi atins numai în
condiţiile unui nivel “0” de poluare. În concepţia nivelului “0” de
poluare dacă nu se pot rezolva tehnologii curate se ajunge la o
stagnare a activităţii economice.
O politică de mediu coerentă trebuie să aibă ca obiectiv
principal reducerea la zero a accidentelor (dezechilibrelor)
ecologice şi a stabili optimul economic şi social.
Standardele privind calitatea mediului trebuie să se bazeze
pe criterii de securitate ecologică, optimul economic şi
tehnologic care să protejeze mediul.

8. Mediul şi modelele de dezvoltare economică


durabilă

Modelele de dezvoltare economică se pot grupa în modele


cantitative şi modele calitative.
36
Din prima categorie de modele fac parte cele marxiste şi
cele liberale iar din a doua cele care includ ecodezvoltarea,
dezvoltarea autocentrată, dezvoltarea durabilă.

Caracteristicile modelelor cantitative:


- alocarea resurselor se face prin preţ sau prin planificare
centralizată;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează
pe analiza cost-beneficiu;
- criteriul de performanţă este cel al maximizării profitului
pe termen scurt şi mediu;
- suveranitatea consumatorului;

Caracteristicile modelelor calitative:


- în alocarea resurselor este implicată piaţa dar şi puterea
publică;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează
pe maximizarea fluxului energetic;
- criteriul de performanţă este minimizarea entropiei;
- rolul educaţiei consumatorului.

Caracterul complex al dezvoltării durabile:


- economic, social şi ecologic face ca acest concept să fie
pentru început şi pentru o mare parte a societăţii un black box
sau o cutie a pandorei2 în sensul bun şi nu rău.
Dezvoltarea durabilă în această etapă ori este o cutie
neagră ori este numai speranţă. Credem că sunt ambele
aspecte.

În prezent sunt mai multe curente, puncte de vedere în


privinţa dezvoltării durabile şi care se grupează în:
- dezvoltarea conceptuală şi operaţională care are la bază
abordarea economică;
- a doua se bazează pe abordarea ecologică.
Ambele curente îşi concentrează demersul pe două
probleme:
- luarea sau nu în calcul a dimensiunii ecologice a
dezvoltării durabile;
- raportul dintre raţionalizare (producţie-consum) şi
dezvoltare durabilă (fig.8.1).

2
Pandora, în mitologia greacă este prima femeie creată de zei şi care lansată pe pământ a fost
înzestrată cu o cutie primită în dar de la Zeus. Cutia conţinea toate relele sau toate lucrurile bune. Prin
deschiderea cutiei, conţinutul s-a împrăştiat rămânând pe fundul acesteia numai speranţa.
37
Durabilitate
ecologica
Abordare
ecocentrica
Model modificat

Raţionalizare Abordarea şcolii Abordare Raţionalizare


substanţială economico procedurală

de la Londra ecologică
Model existent

Abordare
economică
convenţională
Fig.8.1. Diverse abordări ale dezvoltării durabile (după
Sylvie Faucheaux, GéraldineDurabilitate
Froger, Jean-Françoi Noël: Quelle
hypothése de rationalité pour le développment soutenable, în
economica
Economie Appliquée, tome XLVI - nr.4/1993, preluat din C.
Negrei 1996).

Se remarcă din modelul 8.1. că axa verticală este marcată


de doi poli - durabilitate economică şi ecologică.
Caracterul ecologic al durabilităţii poate să fie - foarte slab
(durabilitate economică), slab (durabilitate economică
modificată), puternic (durabilitate ecologică-economică).
Axa durabilităţii reprezintă câmpul de aplicare a
raţionalizării, iar axa raţionalizării exprimă natura acesteia -
substanţială sau procedurală.
Intersecţia dintre cele două axe reprezintă câmpul unde
cele două poziţii extreme ale durabilităţii pot eşua.
Raţionalizarea substanţială în accepţiunea abordării
neoclasice a problemelor economice înseamnă raţionalizarea
economică substanţială iar durabilitatea este concepută de aşa
manieră încât creşterea bunăstării generaţie actuale să nu
afecteze, să nu reducă bunăstarea generaţiei viitoare.
Menţinerea constantă a venitului în raport cu consumul sau
în raport cu stocul global de capital (capital uman, tehnic şi
natural).
Raţionalizarea procedurală constă în a formula obiective,
subsumate (corespunzând ) unui obiectiv global,pentru care
trebuie să se caute cele mai potrivite mijloace de realizare.Spre
exemplu, dacă obiectivul global este dezvoltarea durabilă (care
38
nu este măsurabilă direct) se pot stabilii obiective intermediare
(ecologice, biofizice, sociale economice).
Abordarea ecocentrică a dezvoltării durabile are ca
premiză prezervarea naturii ca un scop în sine şi nu scopul
bunăstării pentru generaţiile viitoare. Susţinătorii
ecocentrismului condamnă concepţia neoclasică prin care
mediul este considerat ca o rezervă infinită de resurse şi cu o
capacitate nelimitată de asimilare a deşeurilor, deci o
respingere a antropocentrismului.
Şcoala de la Londra, invocată în model, a sesizat faptul
că nu se poate economie fără ecologie şi nici ecologie fără
economie.
Economiştii şi ecologiştii au renunţat la poziţiile
reducţioniste, dezvoltând modele care includ durabilitatea
ecologică ca factor limitant în raport cu alte forme de
durabilitate, dar fără ai conferi rol determinant, exclusiv.
În acest context se impun cel puţin două restricţii în
procesul de decizie:
- nedepăşirea capacităţii de asimilare a substanţelor poluante
de către un ecosistem (aplicarea analizei cost-beneficiu pentru
identificarea variantei optime);
- menţinerea stocului de resurse şi deci includerea în model a
criteriului de conservare a imput-urilor de resurse naturale în
economie.
Şcoala de la Londra concepe prezervarea naturii într-un
mod în care mediul să funcţioneze ca sistem suport pentru
activitatea economică deci o durabilitate asociată cu
raţionalizare limitată.
Barbier şi Markandia (1990) au elaborat un model al
dezvoltării durabile în care rata de degradare a mediului (S) se
poate exprima:
S = f [ ( W − A ) •( R − G ) + E ]
în care: W - fluxul deşeurilor
A - fluxul de asimilare a deşeurilor de către mediu
R - fluxul resurselor reînoibile
G - fluxul producţiei biologice
E - fluxul resurselor epuizabile
Funcţia “f” este presupusă crescătoare, convexă.
Variabilele (W, A, R, G, E) marchează:
- legături în activitatea economică C (W, R, E)
- legături în productivitatea naturală X (A, G), C
reprezentând consumul şi X stocul de capital natural.

39
Autorii modelului fixează nivelul minim al calităţii mediului
sub care sistemul socio-economic riscă să dispară.
Dezvoltarea durabilă se poate asigura prin intermediul
următoarelor categorii de restricţii ecologice:
- utilizarea resurselor naturale reînoibile nu trebuie să
depăşească rata de refacere;
- rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să
permită înlocuirea acestora cu cele regenerabile;
- volumul emisiei de deşeuri să fie inferior capacităţii de
asimilare a mediului.
Un comportament este substanţial raţional când este
potrivit realizării unor obiective stabilite în limitele impuse de
condiţiile date şi de restricţii.
Un comportament este procedural raţional când este
rezultatul unei deliberări potrivite. Raţionalitatea procedurală
depinde de procesul care o generază.
Dacă ne raportăm la obiective, la conţinutul deciziei,
raţionalitatea este de tip substanţial, iar dacă raportăm la
procedeul de stabilire a deciziei, raţionalitea este de tip
procedural.
Primul tip riscă, poate duce la dezastre ecologice, în timp
ce al doilea, oferă stabilirea obiectivelor optimale.
Trecerea de la raţionalizarea substanţială la cea
procedurală se datoreşte incertititudinii. Cu cât o decizie este
mai incertă cu atât riscă să fie ireversibilă prin efecte.
Dezvoltarea durabilă se confruntă cu incertitudini, cu
complexităţii, ireversabilităţi, datorită criteriilor
multidimensionale (economice, ecologice, sociale, politice)
precum şi a caracterului globalist al efectelor.

9. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul


economic

9.1. Conceptul de resursă de mediu

Resursa este definită - în general - ca “ceva care este


folositor şi evaluabil în condiţiile în care se găseşte”.
Resursa se găseşte în mediu / natură în stare originală /
nemodificată, în această stare ea intră în procesul de producţie
sau direct în consum.

40
Având în vedere cele două atribute ale resursei - folosirea
şi evaluabilitatea în termeni monetari se poate face o diferenţă,
o precizare faţă de ce nu este resursă, un anumit bun / produs.
Sub aspectul utilizării, nu poate fi considerată o resursă
ceva ce nu are o anumită folosinţă sau ce nu este încă
cunoscut-dimensionat, doar presupus.
Al doilea aspect / atribut cel al evaluabilităţii în termeni
monetari rezultă că nu poate fi considerată o resursă - ceva ce
este disponibil într-o cantitate / volum mult mai mare decât
cererea.
O subliniere este şi aceea că resursa are un aspect
dinamic dat de noile informaţii privind starea, calitatea şi
cantitatea resursei de raritatea acesteia şi de tehnologia
existentă la un moment dat.
O altă subliniere este aceea că nu poate fi considerată o
resursă, un produs din combinarea resursei, capitalului,
tehnologiei şi forţei de muncă, deci realizat dintr-un proces de
producţie.
Reluând acea trăsătură a resursei raritatea respectiv ce nu
este rar nu este o resursă, rezultă raportul dintre limita resursei
şi cerinţa cantitativă.
În acest context, resursa are un preţ de utilizare dat de
raritatea / limitele ei. În condiţiile caracterului nelimitat al
ofertei resursei, aceasta devine liberă la consum şi deci nu are
valoare.
Sub aspect dimensional resursa dispune de patru atribute:
calitatea, cantitatea, timpul şi spaţiu.
Deci, o resursă se caracterizează printr-o anumită cantitate
şi calitate într-un timp / perioadă determinat şi localizată într-un
spaţiu bine precizat.
Dacă ne raportăm la activităţile economice şi mediu
rezultă că şi capacitatea de asimilare a deşeurilor este o
resursă. Este cunoscut faptul că mediul are o anumită
capacitate de absorbire a poluanţilor produşi de activitatea
socio-economică în limitele unei calităţi a mediului. Unele
procese ireversibile determină deteriorări ale mediului şi deci
investiţii pentru redresarea lui.
Tot în categoria resurselor este şi funcţia estetică a
mediului marcată prin peisaje deosebite, parcuri naţionale,
rezervaţii naturale, această funcţie rezultată din impactul intens
asupra mediului şi deci prezervarea unor peisaje şi rezervaţii
pentru folosirea acestora de către om.
În concluzie, în categoria resurselor de mediu intră:
41
- resursele naturale;
- capacitatea de asimilare/absorbţie a poluanţilor de către
mediu;
- funcţia estetică a mediului.

9.2. Resursele naturale

Este cunoscut faptul că mediul/mediul geografic a


reprezentat pe parcursul dezvoltării societăţii umane locul,
spaţiul din care s-au luat resursele necesare activităţii umane,
proceselor de producţie şi consum.
Această situaţie a atras şi afectarea mediului sub două
aspecte:
- extragerea şi recoltarea resurselor (neregenerabile-
epuizabile şi regenerabile) a afectat şi afectează, în diferite
grade, echilibrul natural;
- prin procesele de producţie şi consumul productiv şi
neproductiv al resurselor naturale rezultă poluanţi care
afectează calitatea mediului.
O concluzie faţă de cele două aspecte se impune -
respectarea/stabilirea ritmului de extragere a resurselor
neregenerabile-epuizabile şi recoltarea celor regenerabile pe de
o parte şi, găsirea tehnologiilor curate de producere a bunurilor
şi consumul acestora, pe de altă parte.
Sub aspectul durabilităţii şi capacităţii de
refacere/regenerare, resursele naturale se împart în:
neregenerabile-epuizabile şi regenerabile.

9.2.1. Resursele naturale epuizabile


Două caracteristici se pot desprinde pentru resursele
naturale epuizabile:
- stocuri bine determinate/finite;
- arii geografice/locuri, identificate.
Utilizarea acestor resurse trebuie să se facă în contextul
sintagmei ca şi generaţiile viitoare să beneficieze de aceste
resurse având în vedere că procesul de refacere este la scară
de timp geologic.
Dintre resursele naturale epuizabile menţionăm resurse
energetice (petrol, gaze naturale, cărbuni), resurse metalurgice
feroase (fier etc.) şi neferoase (aur, argint, aluminiu, magneziu,
cupru, zinc, plumb etc.)
Dimensiunea cantitativă a acestor resurse poate fi
măsurată în termeni de masă şi volum, iar cea calitativă, de
42
regulă, prin compoziţia chimică, prin aspectele estetice.
Dimensiunea calitativă este percepută diferit de către utilizator
şi pentru diferite utilizări.
Conceptul de rezervă, se referă la stocuri cunoscute prin
explorări. Volumul/stocul rezervelor depinde de cerere/preţuri,
ştiinţă/tehnologie, modele anterioare de extracţie, deci are un
caracter dinamic în timp.
Rezerva poate fi considerată o parte din resursa
potenţială. Preţurile pot stimula sau înfrâna volumul extracţiei
după cum progresul tehnologic conduce la intensificarea
exploatărilor chiar şi acelea considerate la un moment dat
neeconomice.
Epuizarea resursei, defineşte acea situaţie în care
resursele neregenerabile nu pot fi create/refăcute în timpuri
istorice/societate şi deci, exploatarea stocului cunoscut se
reduce treptat până la cota “0”.
De asemenea, se poate considera că un stoc disponibil la
un moment dat, devine “0” în condiţiile în care costurile de
extracţie şi preparare a unei resurse este mai mare decât preţul
ei dinamic unitar.
Conceptul de epuizare a unei resurse este relativ deoarece
există, totdeauna, posibilitatea exploatării resursei respective
când raportul preţuri/costuri devine supraunitar în condiţiile în
care resursa nu a fost epuizată fizic.
Un parametru important al unei resurse este stocul
disponibil (Sdt) la un moment dat potrivit relaţiei:

Sdt = Sd 0 + Σ( Ht − Rt )

în care: Sd0 - stocul disponibil în momentul iniţial al


exploatării
Ht - volumul descoperirilor anuale
Rt - volumul extracţiei anuale
În situaţia unui stoc de resursă în creştere prin descoperiri
noi şi punere în exploatare relaţia este ΣHt > ΣRt sau ΣHt < ΣRt .
Când sensul inegalităţii se inversează ( ΣHt < ΣRt ) începe
consumul stocului iniţial (Sd0) şi se ajunge treptat la momentul
eliminării (epuizării) fizice a resursei.
Într-un stoc disponibil se pot identifica trei etape (fig. 9.1.) :

43
γ - ritmul cu baza fixă de
creştere a stocului
disponibil
lipsă schiţa Ht - rata descoperirilor pe
baza stocului iniţial
Rt - rata extracţiei pe baza
stocului iniţial

Fig.9.1. Resursa în raport cu ritmul de exploatare şi de


descoperire
(după G. Georgescu, 1995)

1. γ >0, ceea ce implică ΣHt > ΣRt (segmentul OA în care


descoperirile sunt mai mari decât extracţia ;

2. γ = 0, adică ΣHt =ΣRt , reprezintă punctul critic în


existenţa resursei, începerea reducerii descoperirilor în
condiţiile creşterii ratei exploatării (segmentul AB).

3. γ < 0, respectiv ΣHt < ΣRt (segmentul BC) deci epuizarea


resursei.

Timpul total de existenţă al resursei se poate sintetiza în T


= T1+T2+T3.
Un management adecvat ar însemna că atingerea
punctului A în exploatarea resursei implică explorarea pentru
noi resurse astfel încât, punctul A1 să nu marcheze o scădere de
stoc.
Stabilitatea stocului disponibil (Sdt) este determinat de
volumul descoperirilor şi al exploatării.

Volumul descoperirilor
Descoperirea de noi resurse (zăcăminte) depinde de
resursele financiare şi nivelul tehnologiei existente.
În aceste condiţii volumul descoperirilor (Ht) va fi potrivit
relaţiei:

Ht = Cα β
p • L •e
γ

în care: Cp - eforturile materiale şi financiare


L - forţa de muncă
44
eγ - rata de progres tehnic
α ,β - coeficienţi de elasticitate a volumului
descoperirilor

Mărimea coeficienţilor de elasticitate (α,β) depinde de


stadiul în care se află resursa în evoluţie. Aceştia trec din zona
foarte elastică - de început a evoluţiei stocului (OA) cu eforturi
minime - descoperiri importante, către zona inelastică (BC) când
se fac descoperiri de volum mai mic şi cu eforturi materiale/
financiare mai mari.
În aceste condiţii α,β → 0 şi Ht = 0
Cât priveşte rata de progres tehnic aceasta poate să ducă
prin cercetări şi tehnologie la o sporire a stocului disponibil dar
la limita maximă a volumului total de resursă creat de natură.
Volumul extracţiei (exploatării)
Problema exploatării resursei, a volumului acesteia este
mai complexă în raport cu cea a descoperirilor prin faptul că
aceasta reprezintă un consum din stocul natural şi în acelaşi
timp se constituie în resurse către verigile care se bazează pe
acestea.
În determinarea volumului extracţiei sunt implicaţi câţiva
factori importanţi:
- capitalul necesar (K)
- forţa de muncă (L)
- preţul dreptului de exploatare a resursei (Tx) care
influenţează mărimea ratei de exploatare (Rt)
- progresul tehnic sub forma ratei de progres tehnic (eγ ).
Modelul ratei de exploatare poate fi:

Rt = Kx1. Lx2 . Tx3 eγ

unde: x1, x2, x3 - coeficienţi de elasticitate

Preţul dreptului de exploatare (Tx) reprezintă suma de bani


plătită pentru extracţia unei resurse versus conservarea ei
pentru viitor.
În figura 9.2. DD1 reprezintă dreapta cererii de exploatare.
Axa OD1 reprezintă volumul exploatat fără a se avea în vedere

45
păstrarea pentru viitor (generaţiile viitoare). Pe axa verticală OD
se reprezintă exploatarea întregii cantităţi în viitor.
Panta dreptei DD1 este dată de raportul P = Pv / Pp în care
Pv este costul viitor al exploatării şi Pp este costul prezent al
exploatării.
Curba ACB reprezintă curba posibilelor combinaţii dintre
exploatarea prezentă şi viitoare.

Valoarea optimă a Tx este dată de egalitatea dintre rata


marginală de transformare a exploatării prezente în exploatara
viitoare şi panta dreptei DD1. Punctl C reprezintă valoarea
optimă pentru Tx dar în acelaşi timp Tx depinde şi de timpul
necesar pentru descoperirea de substituienţi pentru resursa
respectivă, de intervalul de timp până la punerea în valoare a
noi descoperiri.

D Exploatare viitoare

Exploatare viitoare

A
C2 C

O C1 B D1
Exploatare
curentă
Fig. 9.2. Raportul dintre resursa şi gradul de exploatare
(după G.Georgescu, 1995)

Deci Tx reprezintă echilibrul dintre T1+T2+T3=Tc+Tpc,


în care Tc = timpul necesar identificării (cercetării) şi Tpc =
timpul necesar punerii în aplicare.
De asemenea, Tx depinde şi de volumul cheltuielilor de
cercetare necesare.
Prezentul şi viitorul resursei naturale trebuie să
îndeplinească două condiţii:

46
- să fie atât de mare încât să determine o folosire eficientă
a resursei şi să accelereze rata de progres tehnic atât sub
aspect tehnologic cât şi sub aspectul substituirii cu altă resursă;
- să favorizeze în condiţii de calitate comparabilă reciclarea
unei cât mai mari părţi din resursa transformată.
Pentru realizarea acestor condiţii fără a afecta mecanismul
de piaţă în problema resurselor se impune introducerea unei
taxe pe consumul de resurse ca instrument de accelerare sau
încetinire a exploatării / consumului resursei, ca instrument de
siguranţă împotriva epuizării resursei într-un timp prea scurt.
În acest scop există ecuaţia (modelul) Cobb-Douglas
generalizată:

∆ t = Pty1 • Cty 2 • Txy13 • eγ 3 t

în care: Pt - preţul de ofertă al resursei


Ct - cantitatea de resursă reciclată
Tx1 - taxa pe consum
eγ3 - rata de progres tehnic aferentă tehnologiei
consumatoare
yi (y1, y2,y3) elasticitatea cererii în raport cu
factorii
respectivi ( 1 ≤ yi≤ 3)

9.2.2. Resursele naturale regenerabile


Caracteristica principală a unei resurse este capacitatea ei
de regenerare continuă în condiţii normale de viaţă a
ecosistemului în care se dezvoltă. Aceasta practic este
inepuizabilă, dar în condiţiile unor factori negativi - de impact -
externi, se pot produce transformări, uneori ireversibile şi chiar
dispariţie. Sunt şi situaţii când anumiţi factori externi sunt
stimulativi. În aceste condiţii stocul disponibil poate să se
reducă, să fie stabil sau în creştere (fig. 9.3)

schiţa 9.3 lipsă

47
Fig. 9.3. Curba creşterii stocului de resurse regenerabile
disponibile
(după G. Georgescu, 1995)
Faţă de stocul minim (Xmin) în ecosistemele naturale
condiţiile şi mecanismele de funcţionare sunt de aşa manieră
dimensionate încât disponibilu (stocul) de resursă are o tendinţă
de creştere către un stoc maxim durabil corespunzător
capacităţii mediului. În situaţia inversă, curba de scădere a
stocului sub nivelul minim (Xmin) resursa tinde să dispară.
Conform curbei logistice, creşterea sustenabilă (durabilă) a
resursei regenerabile urmează forma unei parabole cu un punct
de maximă creştere, după care creşterea sustenabilă se reduce
din ce în ce mai mult până la valoare lui Xmax (fig.9.4).

schiţa 9.4. lipsă

Fig. 9.4. Creşterea sustenabila a stocului de resursă


regenerabilă (după G. Georgescu, 1995)

Stocul disponibil de resursă regenerabilă este dat la un


moment dat t de relaţia:
Sd = S0 + Σ ( H1τ − R1τ )
undeSd şi S0 - stocul disponibil de resursă la momentul t şi
0
H1τ - cantitatea netă de resursă regenerată
R1τ - rata de exploatare a resursei.

Cantitatea (volumul) regenerărilor (în mărime netă, adică


fără pierderile datorate cauzelor naturale şi mortalităţii) este
determinată de trei factori - elemente: - stocul din perioada t
(St), imputurile datorate naturii (Nt) şi imputurile datorate
intervenţiei omului (Ot). Conform funcţiei Cobb - Douglas,
ecuaţia este:
48
d1 d2 d3
H1τ = St • Nt • Ot

în care d1, d2, d3 - sunt coeficienţi de elasticitate a


regenerării nete în funcţie de factorii menţionaţi

Rata recoltării resursei respective este dependentă, în


principal, de efortul de recoltare respectiv, de costurile recoltării
unui stoc disponibil la un moment dat.
Efortul de recoltare (Et) este dat de relaţia:

Et = R1t / St

în care R1t - rata de exploatare a resursei


St - stocul din perioada t

Există o strânsă legătură între efortul de recoltare (Et) şi


stocul echivalent la un moment dat. Dacă se respectă ca : Et =
MSY
Et Efortul de Tc2 = Tc + Tp
recoltare
E2 B Tc
A
Ep
C Tc1
E1

Stocul resursei
0 X2 X X1 Xmax
opt

Fig. 9.5. Relaţia dintre stocul resursei şi efortul de recoltare


(după G. Georgescu, 1995)

Când se respectă Et = M S Y, atunci toate punctele se


găsesc pe curba OBAXmax şi reprezintă condiţia optimă de
protejarea resursei.
Dacă efortul de recoltare este redus în mod artificial,
dreapta Tc care reprezintă costurile totale intersectează curba
în punctul C devenind în figură Tc1 şi corespunde unui stoc de
resursă X1. În aceste condiţii stocul iniţial se reduce cu X1-X0 şi
cu repercursiuni asupra capacităţii de regenerare a resursei.
Dacă considerăm stocul disponibil la un moment dat t că
este sub valorile managementului resursei respective, atunci se
49
impune introducerea preţului de conservare Tp şi deci creşterea
costului total şi a efortului necesar. În această situaţie efortul de
recoltare corespunde unui stoc de mărime X2 şi a unei drepte
Tc2 care intersectează curba în B. Stocul din anul t se va mării
cu diferenţa (X0 - X2) şi rezultă că E < M S Y.
Funcţia ratei de exploatare, în concluzie, va fi :

R1t = Et St

iar efortul de exploatare Et = K Tp eγ

Preţul de conservare este o mărime dinamică care se


corelează cu rata progresului tehnic (eγ ) şi cu obiectivele de
management al stocului disponibil din resursa respectivă.
Pentru a influenţa consumatorul se impune o taxă de
consum care să stimuleze prograsul tehnic şi tehnologic în
domeniul consumului.
În aceste condiţii funcţia cererii de resurse regenerabile:

DG = R1t Tx eγ

9.3. Capacitatea de asimilare a mediului

Dezvoltarea socio - economică este asociată cu creşterea


cantităţii poluanţilor emişi în mediu (apă, aer, sol). În acest
context, calitatea mediului înconjurător se deteriorează
continuu iar capacitatea de asimilare a poluanţilor este
depăşită.
În aceste condiţii capacitatea mediului de asimilare a
poluanţilor devine o resursă importantă atât pentru procesul de
producţie, cât şi pentru existenţa omenirii.
Capacitatea de asimilare a mediului este o resursă cu
caracter dinamic şi complex.
Cercetările în acest domeniu / direcţie au scos în evidenţă
mecanismul producerii dar fără a elabora modele de mărire a
acestei capacităţi.
Capacitatea de asimilare a mediului şi nivelul lui de
calitate, poate fi exprimat prin indicatorul de calitate propriu
(Um) fiecărui poluant (i).

50
C ′n − C ′ef
Um =
C ′max − C ′n

unde C′ n - concentraţia normală admisă


C′ ef - concentraţia efectivă
C′ max - concentraţia maximă (limita ireversibilităţii)

Există o legătură biunivocă care face ca fiecărui nivel de


calitate a mediului să-i corespundă o anumită capacitate de
asimilare.
Combinaţiile dintre concentraţia efectivă şi emisia poluantului
(fig. 9.6.)
Curba ABC indică perechile de concentraţii efective şi
cantităţile emise de poluantul i fără a lua în considerare
eforturile umane de eliminare şi combatere. Segmentul AB
semnifică zona acumulărilor de poluant când cantităţile emise
nu au afectat valoarea concentraţiei.
Curba ABC mai exprimă prin panta ei valoarea ratei
marginale de transformare (M R Tp) a emisiilor în concentraţii:

Cmax − Cef 2 − Cmax − Cef ∆ Cef


MRTp = =
Diferenţa E p2 −
dintre
Ep ∆ Cp
concentraţia
A maximă Bşi cea efectivă
Cc1 D

∆C E
Cc2 c

Cc3 F

∆Ep
Ept
0
Ep1 Ep2 E p3
C

Fig. 9.6. Curba combinaţiilor dintre concentraţie efectivă şi


emisia poluantului (după G. Georgescu, 1995)

Sub aspectul concentraţiei poluantului nivelul de calitate a


mediului poate fi considerat ca o mărime de stoc.
51
Calitatea mediului şi respectiv concentraţia de poluant
este un proces complex şi dinamic care depinde de valorile
emisiilor poluanţilor anterioare pe un interval de timp egal cu
perioada de înjumătăţire (reducere) a poluanţilor, deci intervalul
de timp în care poluantul devine inofensiv.
În acest context se poate formula ecuaţia concentraţiei
efective de poluanţi sub forma
Cef = Ept At Ocmt

în care Ept - emisia de poluanţi la momentul t


At - acumularea de poluanţi la momentul t
Ocmt - efortul de eliminare a poluantului la
momentul t

Rezultă că pentru concentraţia normală (Cn) admisă dată


fiind acumularea de poluanţi (At) şi eforturile (Ocmt), pentru
emisia totală admisă (EtA) se poate scrie relaţia:
EtA = [ Cnt At Ocn]1/n3

9.4. Resursa estetică a mediului

Resursa estetică a mediului sau funcţia estetică a mediului


este destul de complexă depinzând de mai mulţi factori ca;
- extracţia de resurse naturale,
- activitatea urbană exprimată prin gradul de urbanizare /
dotări edilitare / calitatea mediului urban;
- activitatea turistică şi de petrecere a timpului liber.
Problema principală este evaluarea acestei resurse în
termeni monetari, având în vedere că valoarea acestei resurse
este extrem de diferită de la un individ la altul, de la poziţia
geografică în care se găsesc acestea (mediu urban puternic
artificializat, mediu rural, munte, câmpii, litoral marin etc.).
Aici, intervin, după cum s-a subliniat conceptele de bun
public şi privat,distincţia dintre ele respectiv parcuri naţionale,
rezervaţii, alte locuri protejate prin lege - unde valoarea va fi
stabilită de costurile resursei estetice a mediului un criteriu
determinant va fi costul pentru susţinerea calităţii în condiţiile
utilizării ei în activităţi turistice, de recreere.
Indicatorul calităţii estetice (Mes) pentru bunurile publice
poate fi exprimat astfel:
N ef − N n
M es =
N max − N n
în care Nef - numărul efectiv de vizitatori
52
Nmax - numărul maxim admis al vizitatorilor până
la nivelul degradării
Nn - numărul normal de vizitatori la momentul t
Numărul efectiv de vizitatori depinde de: N ef = TWT • CAB
în care: TWT - taxa de intrare
CAB - costurile de atingere a obiectivului
raportate la nivelul mediu de vizitator
Pentru alte categorii de resurse estetice de mediu care nu
implică taxe, peisaje libere - munte, litoral, deltă, lacuri, păduri,
râuri, chei, defilee, fără intrare taxată,, trebuie să se ia în calcul
presiunea activităţii antropice, distanţa faţă de centrele urbane
mari, căile de acces (rutier, feroviar, naval, aerian) calitatea
acestora şi costul şi, nu în ultimă instanţă nivelul de trai şi
preferinţa individuală.
În acţiunea de protecţie a calităţii mediului, a resurselor
componente pot fi luate în considerare două aspecte
importante;
- prevenirea poluării mediului, respectiv acţiuni anterioare
care implică modificarea comportamentului producătorilor şi
consumatorilor de bunuri şi servicii;
- combaterea poluării / acţiune post factum care implică
eforturi financiare care se pot realiza şi prin taxe.
Sistemul de taxe care să reprezinte preţul resurselor
oferite de mediu şi pot fi:
- taxa indirectă pe dreptul de exploatare a resurselor
naturale,
- taxa indirectă pe emisiile poluante care se încadrează în
limitele admise,
- taxa pe consumul final de produse al căror proces de
producţie este puternic poluant,
- taxă penalizatoare, directă pusă pe profitul societăţilor
comerciale care depăşesc limitele de poluare admise.
Toate aceste venituri trebuie să fie incluse într-un fond
special pentru combaterea poluării mediului.
Desigur că aceste taxe care sunt determinate de
comportamentul agenţilor economici, al consumatorilor în raport
cu starea mediului, pot fi discutate, stabilite şi faţă de alte
soluţii dar care să vizeze protecţia mediului şi redresarea
calităţii lui.

53
10. Gestionarea resurselor de apă - componentă a
strategiei dezvoltării durabile

10.1. Consideraţiile generale


Apa este unul din componentele mediului geografic care
este implicată din ce în ce mai mult în viaţa socială şi
economică atât la nivel local, regional cât şi la nivel global.
Datorită dezvoltării industriei, agriculturii în corelaţie cu
creşterea populaţiei şi a procesului de urbanizare cerinţa de apă
este în continuă creştere.
Dacă înaintea exploziei demografice, a extinderii
suprafeţei de terenuri irigate, apa nu constituia un impediment,
fiind considerată o resursă naturală inepuizabilă, în etapa
actuală alături de energie reprezintă o condiţie de favorabilitate
sau restrictivitate în dezvoltarea societăţii umane.
Prin folosirea directă a resurselor de apă în viaţa de toate
zilele de către om, în industrie, în agricultură, transport,
agrement au loc şi modificări ale gradului de calitate. Datorită
deteriorării calităţii apei, un volum tot mai mare din acestă
resursă este scoasă din circuitul folosirii şi pentru a fi
reintrodusă sunt necesare importante sume de bani pentru
tratare / epurare. Aşadar, pe lângă problema / aspectul
cantitativ al resursei de apă se pune cu mai multă acuitate
aspectul calitativ.
Aceste considerente impun pe lângă cunoaşterea cât mai
exactă a cantităţii de apă şi a modului de desfăşurare în cursul
unui an a regimului hidric pentru o gospodărire judicioasă a
resursei într-o concepţie unitară.
Printre aspectele care trebuiesc cunoscute şi luate în
considerare pentru o bună gspodărire a apei menţionăm:
- estimarea resurselor - cantitativ în timp şi spaţiu;
- evaluarea cerinţelor în raport cu dezvoltatea socio -
economică;
- estimarea modificărilor / perfecţionării tehnologice şi
influenţa acestora asupra cerinţelor de apă;

54
- consecinţele creşterii inevitabile a preţului de cost al apei
asupra cerinţei care implică şi epurarea apei degradate;
- lucrările de amenajare şi gospodărire a apelor;
- menţinerea ecosistemelor acvatice în scopul protejării
biodiversităţii

10.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de


gospodărire a apelor
Resurse naturale de apă (Rsn) reprezintă rezervele de apă
de suprafaţă şi subterane dintr-un anumit teritoriu şi perioadă
de timp care pot fi folosite în diverse scopuri.
Rezerve naturale de apă (Rzn) sunt cantităţile de apă
exprimate în volume acumulate în acvatorii la un moment dat
(râu, lac, strat freatic şi de adâncime)
Necesarul de apă (Qn) este cantitatea totală de apă care
trebuie furnizată unei folosinţe de apă sau unui ansamblu de
folosinţe dintr-o unitate teritorială astfel încât, acestea să-şi
desfăşoare activitatea la parametri proiectaţi, fără întrerupere şi
restricţii.
Necesarul de apă se poate determina prin relaţia

p
Qn = ∑ ( N • q )
i=1
în care: Qn - se exprimă în Qzi, Qlună, m3/s
N - numărul de unităţi de marime sau
capacitate caracteristice folosinţei (nr. locuitori, nr. animale,
unităţi de producţie, unităţi de suprafaţă / ha la irigat) calculate
pentru etapa de dezvoltare luată în considerare;
q - debitul de apă specific necesar exprimat în m3 /
unitate sau m3/unitate capacitate şi zi (lună, an);
p - numărul de procese disticte de utilizare a apei în
cadrul folosinţei respective.

La stabillirea necesarului de apă (Qn) trebuie să se ţină


seama de toate procesele disticte (p) deservite prin acelaşi
sistem de alimentare cu apă precum şi de simultaneitatea
acestora în satisfacerea cu apă, luându-se în considerare
decalarea unor consumatori faţă de vârful cererii intr-un anumit
timp. De asemenea la stabilirea necesarului de apă trebuie să
se includă şi cantitatea de apă consumată în procesul de
prodicţie respectiv (Qcp).
Necesarul specific de apă (q) este raportarea necesarului
de apă la unitatea de produs sau materie primă pentru
55
industrie, unitate de suprafaţă la irigaţii, piscicutură, la
alimentare cu apă potabilă (l /loc, zi, an, m3 / tonă produs, m3 /
tonă materie primă, m3 / ha şi an la irigat etc.).
Necesarul specific de apă se stabileşte prin norme,
standarde sau studii speciale.
Printre criteriile care trebuie avute înn vedere în stabilirea
normelor necesarului specific de apă, spre exemplu în industrie,
se menţionează: apa tehnologică, apa de răcire, apa de
transport, apa de spălare, apa restituită în sursă, apa degradată
etc.
Pentru apa folosită la irigaţii sunt necesare norme pe zone
geografice în funcţie de raportul dintre precipitaţii şi
evapotranspiraţie (P / Ep), de un an secetos, an mediu umed,
tipul de cultură etc. Spre exemplu în România la nivel de an
mediu s-a estimat 3 700 m3 / ha, pentru an secetos 4 700 m3 /
ha.
Una din metodele frecvent folosită pentru determinarea
necesarului specific de apă la irigaţii este cea a bilanţului apei în
sol:

qir = Ep - 10 P - F - Ri + Rf (m3 / ha şi lună)


în care qir - necesarul specific de apă la irigat
Ep - evapotranspiraţia potenţială (m3 / ha şi lună
pentru cultura plantelor preconizate
P - precipitaţiile lunii luate în calcul mm / lună
F - aportul de apă din orizontul freatic în m3 / ha
şi lună
Ri - rezerva de apă iniţială existentă în sol la
începutul lunii ( în m3 / ha şi lună)
Rf - rezerva de apă finală existentă în sol la
sfârşitul lunii
( în m3 / ha şi lună)
Apa recirculată (Qr) este cantitatea de apă care se
reutilizează în interiorul folosinţei prin reluarea şi reintroducerea
de un anumit număr de ori în procesul de folosire a apei (o
anumită cantitate) după trecerea prin procesul de producţie.
Gradul (coeficientul) de recirculare internă (Ri) se
determină conform relaţiei:
Qr
Ri = • 100(%)
Qn
Gradul de recirculare este limitat de condiţiile tehnice
(posibilitatea limitată de tratare a apei uzată) şi de condiţiile

56
economice (cheltuielile necesare pentru realizarea şi
exploatarea instalaţiilor de recirculare internă).
Consumul de apă (Qc) reprezintă cota parte de apă
prelevată din sursă şi care nu se mai restituie în reţeaua
hidrografică (ape subterane).
Consumul de apă se compune din:
Qcp - apa înglobată în produs sau consumată în procesele
biologice;
Qct - pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate;
Qce - pierderile în sistemul de epurare a apei evacuate;
Qcr - pierderile în sistemul de aducţiune, în reţeaua de distribuire
şi sistemul de recirculare internă (inclusiv evaporaţie);
Qcc - pierderile în reţeaua de canalizare.
Deci consumul de apă (Qc) reprezintă însumarea pierderilor
menţionate

Qc = Qcp + Qct + Qce + Qcr + Qcc

Cerinţa de apă (Qp) este cantitatea de apă care trebuie


prelevată din sursă pentru acoperirea diferenţei dintre
necesarul de apă (Qn) şi apa recirculată (Qr) atunci când există o
astfel de instalaţie la care se mai adaugă pierderile în sistemul
de tratare a apei prelevate (Qct), în aducţiuni (Qcr) şi în sistemul
de recirculare (Qr).

Qp = (Qn - Qr) + Qct + Qr

Pentru sistemele fără recirculare internă cerinţa de apă se


determină potrivit relaţiei:

Qp = Kp Ks Qn
în care Kp - este coeficientul supraunitar prin care se
ţine seama de pierderile de apă în aducţiune şi
reţeaua de distribuţie;
Ks - coeficientul supraunitar pentru a ţine seama
de nevoile tehnologice ale instalaţiilor de tratare
şi epuizare ale sistemului de alimentare cu apă
şi canalizare, pentru spălarea reţelelor etc.
Qn - necesarul de apă.
Pentru sistemele cu recirculare internă cerinţa de apă se
determină după relaţia:
Qp = Kp Ks(Qn - QnRi) + p Qn Ri

57
în care Ri - este coeficientul de recirculare internă
p - coeficientul subunitar (corespunzător
necesităţilor tehnologice ale instalaţiei de
recirculare, inclusiv pierdrile respective
Se menţionează faptul că, pentru cerinţele de apă nu se
pot stabili norme, fapt pentru care sunt necesare calcule
tehnico - economice pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
capacitatea instalaţiei de recirculare.
Apa evacuată (Qe) este cantitatea de apă ce rezultă după
încheierea întregului ciclu de folosire a apei şi care se
deversează într-un receptor (bazin0 sau teţea hidrografică.
Mărimea lui Qe este determinată prin diferenţa dintre cerinţă
(Qp) şi consumul de apă (Qc)

Qe = Qp - Qc

10.3. Schema fluxului de apă în cadrul unei folosinţe


- necesar - cerinţă - consum

Apa prelevată dintr-o sursă (râu, apă subterană, lac de


acumulare) este dirijată către obiectivul economic (utilizator)
sau oraş / sat.
Între sursă şi consumator se interpun două noduri - primul
staţia de tratare (în cazul apelor potabile / industriale) şi al
doilea rezervorul de compensare. Între sursă şi consumator se
produc pierderi prin procesul de tratare, de aducţiune, la
înmagazinare în rezervorul de compensare, în reţeaua de
distribuţie şi în procesul de utilizare efectivă.
După consumator apa folosită, de regulă, trebuie să treacă
prin staţia de epurare înainte de a fi reintrodusă în reţeaua
hidrografică. şi în acest segment se mai produc pierderi în
reţeaua de canalizare şi în procesul de epuizare.
De asemenea mai subliniem că în schemă mai apar intrări
cantitative şi calitative generate de reintroducerea în folosinţă a
apei recirculate şi a celei rezultate din staţia de epurare (Fig.
10.1.)

58
1
Apă
recirculată

Pierderi din
procesul
de epurare

Apă
E recirculată E

Necesar de
Apă de
T R apă Utilizato E
evacuar
r
e

Pierderi în Pierderi Pierderi la Pierderi în Pierderi la Pierderi in Pierderi


procesul de în înmaga - reţeaua de utilizatori reteaua procesul
tratare aducţiune zinare distribuţie de de
canalizare epurare
Fig. 10.1. Fluxul apei în cadrul unei folosinţe
(potabilă / industrială)
T - tratarea apelor de alimentare; R - rezervor de compensare; E - epurarea apelor uzate

57
11. Managementul apei în economia de piaţă

11.1. Consideraţii generale

În aplicarea legilor economiei de piaţă se pune problema


cum poate intra în mecanismul de reglare a preţului prin
cerere / ofertă ca orice marfă resursă de apă.
Apa ca marfă are caracteristici care implică - spaţiu, timp,
calitate, cantitate, grad de certitudine în alimentare /
aprovizionare.
Apa, deşi este o resursă regenerabilă, este totuşi limitată
cantitativ şi pentru care nu există un înlocuitor în procesele
vitale ale oamenirii şi a mediului geografic.
Dat fiind circuitul apei, la nivel global şi regional, la nivelul
bazinelor / sistemelor hidrografice şi între acestea, în procesul
de utilizare a resursei de apă se manifestă aspecte de
externalitate - fizice şi financiare.
Pierderi în
Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe oprocesul
reţeaua
arteră hidrografică de către unii utilizatori de ape uzate / de
degradate, utilizatorii din avale vor suporta costuri pentru canalizare
epurare sau să găsească alte alternative care, de asemenea,
implică costuri în plus.
Dacă utilizatorul din amonte nu recunoaşte majorarea
preţului apei a celui din aval acesta beneficiază de un preţ sub
valoare preţul social.
În cazul exploatării unor acvifere de mai mulţi utilizatori /
fermieri, costurile apei au aspect de interdependenţă. Dar,
exploatarea intensivă de către unii în raport cu alţii (datorită
tehnologiei) apare creşterea costului mediu şi marginal a
producţiei fermierilor / antrepenorilor afectaţi negativ pe de-o
parte, şi investiţi pentru mărirea capacităţii de extracţie a apei
sau de la adâncimi mai mari. Deci o creştere a costurilor
viitoare.
În cazul unui exces de umiditate care implică lucrări de
drenaj de către unii fermieri, vor beneficia fermierii vecini şi deci
scăderea costurilor de producţie ale celor din urmă (exemple şi
cu sărăturarea solurilor).
Rezultă din exemplele de mai sus că aceste externalităţi în
condiţiile economiei de piaţă determină disjuncţie între costurile
private şi costurile sociale, adică un fermier anume nu
recunoaşte efectul acţiunii lui asupra costurilor celorlalţi.
Apreciindu-se faptul că termenul de externalitate nu poate
rezolva problema mecanismului de piaţă în acest context s-a
58
sugerat că termenii non - exclusiv şi / sau non - rival ar rezolva
mai bine acestă disjuncţie. Şi totuşi, în practica economică se
foloseşte termenul de externalitate pentru a caracteriza mai
bine efectele care decurg din caracterul non - exclusivitate care
desemnează acestă situaţie / problemă.
Deoarece aceste externalităţi - în contextul resurselor de
apă - reflectă câştig sau pierdere în raport cu costul social şi
care nu este inclus în preţul pieţii la agenţii private s-au propus
trei soluţii:
- taxe şi subvenţii corective care înseamnă penalizare sau
răsplată pentru agenţii private astfel încât costurile private să
corespundă costurilor sociale;
- controlul centralizat al resurselor de apă care includ
externalităţi astfel încât acestea să fie internalizate în costuri;
- definirea drepturilor legale de proprietate astfel încât,
mărimea efectelor fizice asupra resursei să coincidă cu
responsabilitatea legal recunoscută.
A treia soluţie este preferată deoarece reduce mult
intervenţia statului, iar dreptul de proprietate bine definit
permite comercializarea mărfii. În acest context calitatea apei
poate fi reflectată în preţ şi deci, rezolvă problema poluării,
adică poluatorul plăteşte.
Dar, luând în considerare resursele de apă, cu precădere
ce;e din râuri care au o dinamică mare în spaţiu / timp, definirea
dreptului de proprietate şi care să includă modificările fizice şi
chimice (volum / valitate) devine greu de aplicat, rămâne o
problemă deschisă de deziderat pentru jurişti şi gospodării de
ape iar gestionarea apei pe principii de piaţă este dificilă.
Rămân totuşi, în rezovarea parţială a acestei probleme
două alternative:
- permisele de poluare comercializabile care înseamnă
controlul riguros al poluării de către utilizatori care poluare să
nu deterioreze / depăşească gradul de calitate pentru o anumită
folosinţă;
- taxa pe efluent presupune ca poluatorul să plătească
preţul acţiunii / poluării, dar şi aici există o mare dificultate în
determinarea / evaluarea taxei corecte.
Se apreciază că permisele de poluare comercializabile
induc mai multă flexibilitate decât un regim de control al
poluării prin reglementări. Spre exemplu, poluatorilor li se
permite o creştere a poluării apelor în condiţiile unde calitatea
apei este mai bună în limitele capacităţii de autoepurare şi

59
evident să reducă cantitatea de poluanţi unde ar afecta
calitatea necesară folosirii resursei.
În etapa actuală cele mai multe politici de gestionarea
resurselor de apă nu abordează problema din perspectiva
drepturilor de proprietate, mai degrabă ca o responsabilitate
publică şi aceasta revenind autorităţilor centrale şi locale
(guvern, minister, inspectorate de protecţia mediului).

11.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă

Prevederuile legale privind gestionarea resurselor de apă


pornesc de la cutuma locului3 şi aplică creator principiile de
alocare a apei.
Dacă principiul “dreptul primului venit” dă drepturi de
proprietate, prin lege sau prin obicei şi tradiţie, acestea pot fi
pierdute dacă nu se utilizează durabil. Acesta este un principiu
cvasi - legal şi nu se referă,nu stabileşte nimic privind sursa,
condiţiile de transferabilitate sau asocierea cu alte atribute cum
ar fi apa şi terenul legate ca o unitate productivă.
Trăsătura comună a acestor aranjamente este că toate
sunt bazate invariabil pe obiceiuri - tradiţie.
Faţă de acest principiu există şi o variantă apă mixtă în
care se asociază albia / valea râului care ar aparţine
proprietarului terenului (proprietate privată) şi apa (debitul),
care se scurge prin albie şi este o proprietate publică care se
reglementează potrivit tipului acestei proprietăţi.
Principiul distribuţiei justiţiare a devenit preponderent
odată cu dezvoltarea economică, asociată cu creşterea cerinţei
de apă şi alocarea acestei resurse. Acest principiu implică o
echilibrare între variaţia volumului de apă şi cerinţa de apă,
calitatea ei care să fie reflectate în cost.
Principiul tratamentului simetric, al surselor de apă
presupune ca dreptul de folosinţă să fie specificate în termeni
de calitate al apei etalon care să stabilească preţuri diferite în
funcţie de caracteristici.
Principiile de alocare cvasi - legală a apei enumerate sunt
considerate suficiente pentru a face faţă problemelor de alocare
echitabilă a resurselor de apă în contextul diverselor civilizaţii /
tradiţii preocupate de stabilitatea societăţii.
În sinteză, rezultă din aplicarea acestor principii
tradiţionale, regionale s-a ajuns la principiile care se aplică la
scară internaţională în prezent;
3
cutuma - norma de drept izvorâta dintr-o practica indelungata (obiceiul pamântului)
60
- proprietate publică de interes naţional a resurselor de
apă (de suprafaţă şi subterane) ca parte integrantă a
resusrselor statului precum asupra fructului acestora;
- utilizarea complexă şi gospodărirea apelor;
- prioritatea alimentării cu apă potabilă în raport cu alte
folosinţe;
- considerarea componentei apă ca un factor determinant
în mediu;
- gospodărirea / managementul resurselor de apă pe
bazine hidrografice, hidrostructuri subterane bine conturate,
lacuri naturale, zone litorale / ape costiere;
- folosirea pârghiilor / politicilor economice pentru folosirea
raţională şi protecţia calităţii apelor;
- stabilirea normelor de gospodărire raţională şi
sancţionarea abaterilor privind deteriorarea resurselor de apă;
- consultarea populaţiei şi a altor utilizatori privind
valorificarea, conservarea / protecţia resurselor de apă în
conceptul dezvoltării durabile;
- cooperarea regională şi internaţională în problema
complexă a resurselor de apă.
Filozofia oricărui sistem particular de legi privind apa este
strâns legată de factorii genetici şi de cantitatea resurselor de
apă în raport cu cerinţa şi anume:
- acolo unde apa este suficientă reglememtările vizează
reducerea / anihilarea efectelor negative (eroziuni, inundaţii,
menţionarea calităţii);
- acolo unde apa este insuficientă reglementarea vizează
asigurarea cantităţilor strict necesare prin amenajari
corespunzătoare şi evident , protecţia calităţii.
Legislaţia şi administrarea resurselor de apă a evoluat /
perfecţionat în timp în funcţie de volumul resursei, de cerinţă
dar luând în considerare obiceiurile (cutuma), tradiţionalul,
modernul existând, în prezent o varietate mare a acestora.
Caracterul complex al managementului apei, căutărilor
continue de îmbunătăţire a acestuia, pe baza legilor economiei
de piaţă, prin definirea exactă a dreptului de proprietate,
legislaţiile privind resursele de apă sunt modificate, completate
şi uneori chiar cu reveniri în anumite prevederi în funcţie
contextul regional şi internaţional.

11.3. Preţul apei ca opţiune politică

61
Pe măsură ce a crescut cerinţa asupra acestei resurse, apa
a încetat să mai fie un bun dat de natură care să fie consumat
de utilizatori în limitele necesităţilor.
Pentru a satisface cererea crescută de resurse de apă, în
condiţiile unor volume finite, s-au impus investiţii pentru
asigurarea în condiţii de cantitate şi calitate pentru
desfăşurarea activităţilor productive şi sociale.
Prin stabilirea preţului la valoarea reală apa intră în preţul
produselor iar în cazul alimentării cu apă a populaţiei devine un
stimulent în economisirea apei.
În stabilirea preţului apei la valoarea reală trebuie să intre:
- costurile de prelevare şi tratare pentru distribuţie;
- costurile întreţinerii şi modernizării reţelei de distribuţie;
- costurile întreprinderii cu aparatul său funcţional;
- costurile tratării apelor uzate pentru a fi deversate în
reţeaua hidrografică
- costurile (taxele) pentru depoluarea apelor de la
prelevare la distribuţie.
Preţul apei diferă în funcţie de distanţa de la care este
prelevată pentru un anumit consumator, de condiţiile naturale
ale regiunilor în care se formează resursa şi unde este
consumată.
O utilizare economică / raţională a resursei de apă se
recomandă a fi folosit sistemul binominal de preţ care constă
într-o parte fixă - stabilită pe debitul prelevat şi o parte variabilă
- care are în vedere volumul total solicitat de utilizator. Acest
sistem determină ca utilizatorul să gestioneze eficient volumul
de apă utilizat iar furnizorul (vânzătorul) prin partea variabilă a
preţului realizează resurse financiare pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea logisticii sistemului de alimentare - tratare -
distribuţie - epurare.
Dacă ne refrim şi la faptul că apa are o dublă calitate -
resursă economică şi component vital pentru om şi mediu, în
general, ea (apa) constituie un obiectiv politic al administraţiei
locale, regionale, naţionale pentru dezvoltarea socio -
economică.

11.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile

Resursa de apă sub aspect cantitativ şi calitativ într-o


entitate geografică teritorială constituie condiţia esenţială /
fundamentală în dezvoltarea socio - economică.

62
Pentru satisfacerea îndeplinirii acestei condiţii s-a avansat
conceptul de capacitate durabilă care în situaţia cererii
crescânde a resursei de apă este necesar ca managementul
acesteia să se facă cuprinzător şi integrat.
Deci, capacitatea durabilă este un concept global,
strategic în gestionarea apei.
Premisele definirii capacităţii durabile pot fi următoarele:
- apa este o resursă limitată în timp şi spaţiu, iar
satisfacerea cererii de resurse suplimentare presupune un
management intersectorial;
- mecanismele şi politicile de alocarea resurselor de apă
trebuie să fie adecvate cererii crescânde în diferite sectoare ale
societăţii;
- eficienţa instituţiilor abilitate trebuie să se bazeze pe
politici adecvate, existenţa fondurilor necesare şi a personalului
calificat, pe participarea publicului (a societăţii civile).
Capacitatea durabilă să bazează pe trei cerinţe:
- existenta unui mediu cu politici adecvate şi a unui cadru
legislativ corespunzător;
- dezvoltarea instituţională inclusiv participarea publicului;
- pregătirea resurselor umane corespunzătoare
managementului impus.

Obiectivul principal al capacităţii durabile este calitatea


deciziilor, managementul în planificarea şi implicarea
programelor şi proiectelor privind resursele de apă.
Înfătuirea acestui obiectiv este posibil prin:
- evaluarea periodică a resurselor de apă;
- evaluarea şi asigurarea resurselor de apă pentru
dezvoltarea economică regională, naţională;
- realizarea mediului durabil printr-o finanţare adecvată;
- o bună / eficientă structură organizatorică a gospodarilor
resurselor de apă care să corespundă aşa numitului
management al cererii de apă.
Capacitatea durabilă în managementul resursei de apă
implică o strategie pe termen lung care să cuprindă aspectele
financiare, economice, tehnice, ecologice şi de sănătate.
Capacitatea durabilă trebuie să se regăsească ca
instrument conceptual la mai multe nivele şi anume:
- sectorial - unde se realizează efectiv managementul
mediului;
- instituţional - unde se elaborează programele şi
calificarea personalului care să realizeze obiectivele instituţiei;
63
- individual - cu personal calificat capabil să realizeze
strategiile privind managementul resurselor de apă.
Conceptul de capacitate durabilă este instrumentul prin
care se realizează politica guvernului pe termen lung bazat şi pe
sprijinul instituţiilor internaţionale (fig.11.1).
Un criteriu important pentru aprecierea modului cum este
înţeleasă şi aplicată capacitatea durabilă este relaţia dintre
activităţile de aprovizionare cu apă şi acceptarea acoperirii
costurilor de către populaţie.
Un rol important în rezolvarea capacităţii durabile îl au
informaţiile corecte şi la timp care sprijină necesitatea şi
justeţea actului decizional, înţelegerea şi participarea publicului.
Performanţa capacităţii durabile depinde de două aspecte:
- eficienţa instituţiilor la toate nivele care elaborează
programe, le implementează şi le evaluează în contextul
politicilor adecvate de mediu;
- pregătirea resurselor umane la toate nivelele -
învăţământ, educaţie, performanţe profesionale.
Dezvoltarea durabilă a resurselor de apă este un proces în
continuă schimbare conceptual şi aplicativ în care exploatarea
resurselor, specificarea investiţiilor, orientarea dezvoltării
tehnologice şi instituţionale sunt corespunzătoare atât pentru
necesităţile actuale cât şi pentru viitor în scopul satisfacerii
nevoilor şi aspiraţiilor acelor generaţii.

Realizarea
politicilor

64
Crearea
instituţiilor
Aceptarea
Obiectiv costului Investiţi Proiecte
ul propus
Fig. 11.1. Schema cadru a strtegiei durabile
i pe termen lung
(după Camelia Cămăşoiu, 1994)
Fonduri de
investiţii

Capacitatea
durabilă

Fonduri

65
12. Analiza cost - beneficiu (ACB)

12.1. Consideraţii generale


ACB este metoda standard de apreciere a unui
proiect în studiile de fezabilitate pentru proiectele finanţate din
surse internaţionale sau din alte surse interne prin care se face
o apreciere a costurilor şi beneficiilor - în cazul de faţă a
proiectelor care implică şi mediul.
Deoarece aspectele de mediu constituie o parte integrantă
în realizarea unor proiecte există dificultatea de ordin
conceptual / teoretic şi practic în analiza cost - beneficiu.
Problemele de ordin practic ale ACB pot fi:
- ignorarea sau subestimarea aspectelor de mediu şi a
interrelaţiilor;
- problema cuantificării efectelor asupra mediului (în
termeni monetari);
Datorită acestor dificultăţi se impun următoarele cerinţe;
- înţelegerea relaţiilor calitative în raport cu activităţile
practice incluse în proiect;
- cuantificarea relaţiilor în timp (când) şi în spaţiu (cât);
- identificarea preţurilor fantomă (obscure) care reflectă
consecinţele proiectului asupra bunurilor de mediu şi serviciilor
implicate.
Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) constituie o
condiţie obligatorie a studiilor şi proiectelor din care să rezulte
consecinţele pozitive şi negative.
În multe cazuri informaţiile asupra consecinţelor sunt
puţine sau nesemnificative fapt ce se impune un sistem de
monitoring.
Includerea costurilor şi beneficiilor de mediu în analiza cost
- beneficiu (ACB) este necesară / obligatorie în implementarea
unor proiecte pentru a releva că acestea aduc un beneficiu net
societăţii.

12.2. Tipuri de costuri şi beneficii


În continuare se menţionează ce tipuri de costuri şi
beneficii pot apărea prin realizarea unor proiecte şi metode de
evaluare a consecinţelor asupra mediului.
Costurile şi beneficiile pot fi împărţite în trei componente
cuantificabile şi o a patra componentă calitativă;
- costuri şi beneficii directe;
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri de piaţă;

66
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri fantomă (de
umbră);
- descrierea calitativă a externalităţilor.
12.2.1. Costuri şi beneficii directe
Beneficiile şi costurile directe se referă la valoarea
economică a resurselor folosite şi la valoarea rezultatelor
obţinute.
În cazul unor componente cu costuri directe - spre exemplu
pământul / terenul - acesta trebuie inclus în ACB ca o parte de
bază a unui proiect, costurile fiind privite / considerate şi pentru
prevenirea degradării mediului - deci costurile de prevenire care
pot evita costul de reconstrucţie / reabilitare.
Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea
producţiei rezultate.
Veniturile rezultate din vânzarea bunurilor şi serviciilor
proiectului pentru care există piaţă pot fi considerate ca o
componentă a beneficiilor directe
12.2.2. Externalităţile şi evaluarea lor
Dacă în privinţa preţurilor directe nu sunt probleme, în
evaluarea activităţilor, preţurile externe sunt mai complicate.
Nu există sub aspect calitativ în evoluarea acestor beneficii dar,
ele trebuie identificate pentru a putea fi incluse în ACB.
Se impune a fi subliniate două probleme principale ale
externalităţilor în ACB :
- identificarea externalităţilor înainte de implementarea proiectului;
- cuanficarea valorii externalităţilor pentru a fi incluse in ACB.
Prima problemă / aspect este importantă pentru a avea
tabloul complet privind consecinţele proiectului asupra
mediului; a doua implică măsurarea externalităţii în termeni
monetari dar, pentru unele externalităţi nu există o evaluare de
piaţă.
Externalităţile, de regulă, apar în timpul producţiei,
distribuţiei sau consumului şi deci pot avea efecte pozitive şi
negative asupra mediului şi nivelului de trai al populaţiei.
În situaţia în care valorile privind mediul sunt lipsite de
preţ, ele pot fi stabilite prin consultarea / chestionarea
populaţiei prin aşa numita metoda evaluării probabile (MEP).
12.2.3. Evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de
piaţă
Cea mai potrivită şi des folosită în evaluarea aproximativă
a externalităţilor se face prin aprecierea valorii de piaţă a
bunurilor şi serviciilor distruse sau cerute pe piaţă ca urmare a
unei externalităţi (pozitivă sau negativă).

67
12.2.3.1. Metode de evaluare a externalităţilor pozitive şi
negative
Aproximarea schimbării productivităţii
Această aproximare poate fi măsurată pentru evoluarea
condiţiilor de mediu care influenţează productivitatea în
domeniul forestier, agricol, piscicol etc. Analiza se poate extinde
şi asupra unor alte utilizări cum ar fi turismul.
Prin poluarea aerului şi apei trebuie să fie abandonată o
anumită cultură iar fermierii trebuie să se orienteze spre o altă
utilizare mai puţin valoroasă şi deci cu diferenţe în beneficii
nete.
Situaţia poate fi şi inversă - printr-un proiect implementat,
fermierii se pot orienta spre alte culturi ca urmare a unor
externalităţi pozitive din care obţin un beneficiu ca urmare a
îmbunătăţirii mediului.
Deci, este foarte important să se identifice efectele asupra
productivităţii în condiţiile prezenţei sau absenţei efectelor
asupra mediului.
Analiza pierderii sau castigului de venituri
O schimbare în productivitatea unui spaţiu geografic care
se datorează unui proiect este şi factorul uman.
Poluarea aerului şi apei are repercusiuni asupra sănătăţii
populaţiei respective prin reducerea zilelor de lucru, costurile
medicale, boli specifice ca diaree, afecţiuni gastrice etc. Toate
aceste aspecte conduc la aşa numitul cost - pierdere.
Invers, prin îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, populaţia
poate să beneficieze de sănătate mai bună, reducerea zilei de
muncă sau a săptămânii.
Deci, beneficiile legate de sănătatea populaţiei sunt foarte
importante, fapt ce trebuie incluse în ACB.
Analiza cheltuielilor de prevenire
Evaluarea pagubelor provocate de degradarea mediului şi
cheltuielile care trebuie să fie suportate de populaţie pentru a
preveni acestea până la un anumit nivel se face de către
autorităţile abilitate - locale, regionale, naţionale.
Aceste cheltuieli se suportă pentru a menţine
productivitatea activităţilor economice în limitele obţinerii
veniturilor necesare traiului, stării mediului (esteticii peisajului)
etc.
Antreprenorii şi persoanele individuale vor suporta / aloca
fonduri pentru prevenirea / evitarea impactului negativ al
mediului (inundaţii / secete etc) în condiţiile în care pagubele
vor fi mai mici sau egale cu costul pagubelor efective. Dacă
68
valoare pagubei scade în raport cu productivitatea atunci suma
cheltuielilor conduce către un beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reamplasare / reparare
Cheltuielile de reamplasare / reparare reprezintă costul
unor mutări de localităţi, căi de comunicaţii, obiective
economice, terenuri agricole prin implementarea unui proiect cu
asemenea consecinţe în teritoriu. Redresarea calităţii aerului şi
apei, prin acţiuni specifice se face, de asemenea prin prisma
cost / beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reorientare a forţei de muncă
Această reorientare a forţei de muncă are numeroase
cauze dar, în privinţa condiţiilor de mediu acestea se pot datora
degradării acestora şi orientarea către alte preocupări sau
implementarea unor proiecte care obligă mutarea populaţiei şi
oferirea de alternative profesionale pe lângă cele de
strămutare.

12.2.4. Evaluarea externalităţilor folosind preţurile umbră


(fantomă)
Preţurile umbră ale externităţilor sunt preţuri care măsoară
indirect efectul externalităţii asupra nivelului de trai. Aceasta
poate fi făcută folosind alte bunuri şi servicii care sunt în strânsă
legătură cu externalitatea pentru a o evalua sau când nu există
piaţă pentru preţurile umbră prin chestionare directă a opiniei
populaţiei asupra valorii pe care o acordă schimbărilor
condiţiilor de mediu folosind o piaţă ipotetică.
Aceste metode sunt destul de noi şi dificil de aplicat, cu
deosebire în ţările în curs de dezvoltare sau în cele în tranziţie
cum este şi României, cu excepţia metodei de evaluare
probabilă (MEP) dar care implică date şi timp, persoane avizate,
dar utilă în viitor în evaluarea bunurilor pi serviciilor de mediu
12.2.5. Metoda evaluării probabile (MEP)
În unele situaţii externalitaţile induse de un proiect nu pot
fi măsurate direct şi nici indirect, deoarece nu există o piaţă
actuală sau piaţă umbră pentru bunurile şi serviciile
preconizate.
MEP - ul este mijlocul / procedeul prin care se chestionează
populaţia implicată dacă este dispusă să plătească şi cât pentru
a obţine un anumit profit.
Prin această metodă se ia în considerare evaluările
personale / individuale, privind creşterile sau descreşterile în
calitatea bunurilor şi serviciilor de mediu probabile în raport cu o
piaţă ipotetică. Această metodă are avantajul că se poate folosi
69
în multe situaţii şi se practică în evaluarea stării şi efectelor de
mediu.
Exemplele sunt numeroase: construirea unui aeroport, a
unei autostrăzi, a unui obiectiv industrial, a unor supermarket -
uri, a unor spaţii de recreere etc.
Cerinţa importantă a MEP-ului este ca evaluarea probabilă
- adică piaţa ipotetică să se apropie cât mai mult de piaţa reală.
În folosirea MEP -ului sunt / apar mai multe surse de
influenţă care pot modifica valoarea ce trebuie plătită.
Se enumeră câteva surse de influenţă
• Influenţe strategice - subestimare / supraestimare a sumei ce
se doreşte a fi plătită pentru a beneficia de un avantaj de
mediu sau a sumei care este revendicată pentru a renunţa la
avantaj. Persoane / antreprenări doresc a subestimarea
sumei şi deci ameliorare de mediu mai ieftină sau
supraestimare pentru un avantaj în speranţa că nu va plăti în
viitor;
• Influenţa ipotetică - rezultă din răspunsuri ipotetice la
întrebări ipotetice; MEP - ul se bazează pe evaluări ipotetice
bazându-se pe faptul că oamenii pot aprecia proiectul pus în
discuţie.
• Influenţa asentiment - dorinţa / amabilitatea persoanei
chestionate de a satisface obiectivului supus opiniei; tendinţa
de a considera că orice amenajare de mediu este bine venită
şi deci apare o supraestimare deoarece nu sunt puse
costurile proiectului.
• Influenţe de proiectare - forma de prezentare a proiectului;
suma de pornire a proiectului; nivelul informaţiei către public
privind detaliile proiectului (unele transparente altele
tăinuite).

12.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB)


- Se impune a fi luate în calcul toate costurile şi beneficiile
chiar dacă unele bunuuri şi servicii sunt furnizate gratis de către
autoritate sau de alte grupuri de interese.
- Cheltuielile de prevenire sunt considerate cheltuieli
obişnuite - directe.
- Scopul ACB - ului este de a arăta că proiectul aduce
beneficii societăţii.
- Identificarea cheltuielilor directe şi de prevenire privind
degradarea ulterioară a mediului asigură o bună înţelegere a
raportului cost / beneficiu.

70
- Introducerea / promovarea tehnologiilor curate în scopul
prevenirii degradării mediului şi beneficii ulterioare legate de
mediu.
- Cele mai importante beneficii ale unui proiect privid
creşterea calităţii mediului care trebuie incluse în ACB sunt
externalităţile bazate pe preţuri de piaţă.
- Pe lângă beneficiile directe sunt cele legate de mediu,
sănătate, creşterea productivităţii activităţilor complementare,
evitarea cheltuielilor de prevenire.
- Beneficiile care au la bază preţurile umbră se pot aplica în
condiţiile în care nu se pune problema banilor şi timpului (cazuri
extrem de rare)
- ABC - ul este în curs de perfecţionare cu perspective în
viitor şi deci nu trebuie aplicate superficial, ci bine gândite.
- Când aceste metode vor fi bine însuşite de persoane
avizate devin uşor de aplicat şi acceptate de populaţie
-

BIBLIOGRAFIE
Avramescu, A., Cartianu, P. (1095), Energia mondială in perspectiva
sfârşitului de mileniu, Edit. Academiei Române
Cămăşoiu, Camelia - coordonator (1994), Economia şi sfidarea
naturii, Edit. Economică, Bucureşti.
Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino,
Târgovişte
Cucu, V. (2001), România - Geografie umană şi economică, Edit.
Oraj,
Târgovişte
Erdeli, G., Braghină, Cr., Frăsineanu, Dr. (1998), Geografie
economică
mondială, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Edit.
Corint,
Bucureşti
Gâştescu, P. (1998), Ecologia aşezărilor umane, Edit.
Universităţii din Bucureşti

71
Gâştescu, P. (2001), Managementul mediului, Edit. Sfinx - 2000,
Târgovişte
Georgescu, G. - coordonator (1995), Reforma economică şi
dezvoltarea durabilă, Edit. Economică, Bucureşti
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti
Ioan, Anca - Gabriela, Ioan, Cătălin - Angelo (2001), Economia
turismului şi a mediului ambiant, Edit. Fundaţiei Academice
“Danubius”, Galaţi
Ioanid, V. (1991), Urbanism şi mediu, Edit. Tehnică, Bucureşti
Josan, N. (2002), Sisteme globale de mediu, Edit. Universităţii
din Oradea
Mac, I. (2002), Geografie generală, Edit Europontic, Cluj Napoca
Manoliu, M., Popa, B., Loghin, D. (2002), Economia şi protecţia
mediului,
Edit. H.G.A., Bucureşti
Negrei, C. (1996), Bazele economiei mediului, Edit. Didactică şi
Pedagogică S.A. Bucureşti
Pârvulescu, C. (1978), Economia şi valorificarea intensivă a
apelor, Edit. Ceres, Bucureşti
Popescu, M., Popa, B., Loghin, D. (2002), Economia şi protecţia
mediului, Edit. H.G.A., Bucureşti
Rojanschi, V. şi colab. (1997), Economia şi protecţia mediului,
Colecţia “Ghid profesional” nr. 116, Edit. Economică, Bucureşti
Teodorescu, V., Alexandrescu, Valeria (2001), Terra - geografia
resurselor, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti
Vădineanu, A., Negrei, C., Lisievici, P. - cooedonator (1999),
Dezvoltarea
durabilă - teorie şi practică, vol. II - Mecanisme şi Instrumente,
Edit. Universităţii din Bucureşti.

72