ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ECONOMIE GENERALĂ

CATEDRA DE ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Viorel Cornescu

Doctorand:
Oana David

Bucureşti
2003
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ECONOMIE GENERALĂ
CATEDRA DE ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE

DEZVOLTARE ECONOMICĂ ŞI ECOLOGIE

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Viorel Cornescu

Doctorand:
Oana David

Bucureşti
2003
 CUPRINS

Introducere ………………………………………………….. 5

Capitolul 1: Dezvoltarea economică ……………………... 11

1.1 Puncte de vedere privind teoria dezvoltării ………. 11
1.1.1 Convergenţe între progresul economic,
creşterea economică şi dezvoltarea economică.. 11
1.1.2 Dezvoltare economică - concept
multidimensional ………………………………….. 17
1.2 Curente şi orientări în teoria dezvoltării economice 27
1.2.1 Precursori, clasici şi neoclasici ………………. 28
1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării …………. 32
1.2.2.1 Teoria economiei duale …………………. 32
1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice …. 35
1.2.2.3 Dezvoltarea susţinută, o altă perspectivă
a teoriei dezvoltării ………………………. 39

Capitolul 2: Ecodezvoltarea, relaţie complexă între

dezvoltarea economică şi mediul natural …… 43
2.1 Resursele naturale, elemente de bază ale creşterii
şi dezvoltării economice …………………………… 43
2.2 Conservarea mediului natural şi problema
menţinerii echilibrului economic …………………... 52

Capitolul 3: Economia protecţiei mediului natural ……… 63

3.1 Deteriorarea şi protecţia mediului înconjurător.
Relaţii generale om-biosferă ………………………. 63
3.2 Conceptul de protecţie a mediului şi economia
protecţiei mediului înconjurător …………………… 77
3.3 Relaţia creştere economică-protecţia mediului în
perspectiva dezvoltării durabile …………………… 83
3.4 Legislaţia în domeniul protecţiei mediului în
România ……………………………………………... 86

2
Capitolul 4: Dezvoltarea durabilă ………………………… 94
4.1 Conţinutul şi semnificaţia conceptului de
dezvoltare durabilă ………………………………….. 94
4.2 Implicaţii economice ale dezvoltării durabile …….. 99
4.3 Politica de mediu ……………………………………. 103
4.3.1 Aspecte generale privind politica de mediu .. 103
4.3.2 Componentele şi etapele proiectării politicii
de mediu ……………………………………… 108
4.3.3 Orientări ale politicilor de mediu în Uniunea
Europeană ……………………………………... 114
4.3.4 Cerinţe ale politicii de protecţie a mediului în
cadrul Uniunii Europene ……………………… 120
4.3.4.1 Protecţia şi managementul apei ……….. 122
4.3.4.2 Protecţia aerului …………………………. 127
4.3.4.3 Strategia pentru protecţia solului ………. 130
4.3.4.4 Protejarea naturii şi a biodiversităţii …… 131
4.3.4.5 Managementul deşeurilor ………………. 136
4.3.5 Operaţionalizarea politicilor de mediu ………. 138
4.4 Strategiile dezvoltării durabile în viziunea Uniunii
Europene …………………………………………….. 141

Capitolul 5: Deciziile şi instrumentele ecologice ……….. 146

5.1 Latura ecologică a deciziei economice ……………. 146
5.2 Sistemul de management de mediu (SMM) şi
eco-managementul comunitar (EMAS) …………… 151
5.3 Instrumentele de mediu în viziunea UE …………… 156
5.4 Analiza cost-beneficiu a evaluărilor de mediu –
Studiu de caz Roşia Montană ……………………... 161
5.4.1 Date generale despre Proiectul minier Roşia
Montană ………………………………………... 165
5.4.2 Probleme economice ale Proiectului ……… 166
5.4.2.1 Pierderi pentru România rezultate din
Proiect ……………………………………. 167
5.4.2.2 Beneficii pentru România ……………….. 179
5.4.3 Riscurile pentru România …………………….. 182
5.4.3.1 Riscul financiar …………………………... 182
5.4.3.2. Riscul de mediu …………………………. 183
5.4.4 Dezvoltarea durabilă a zonei Roşia Montană 184
5.4.4.1. Analiza situaţiei „fără Proiect” …………. 184
5.4.4.2. Perspectiva includerii zonei în
patrimoniul UNESCO ………………….. 186

3
Capitolul 6: Tranziţia României către un sistem
economic durabil ……………………………….. 187
6.1 Specificul procesului de tranziţie la economia de
piaţă durabilă ………………………………………… 187
6.2 Procesul tranziţiei la eco-economie pentru
România ……………………………………………… 192

Concluzii ……………………………………………………. 203

Anexe ………………………………………………………... 207

Bibliografie selectivă ……………………………………... 214

4
 INTRODUCERE

De-a lungul întregii sale existenţe omul a încercat să-şi

satisfacă nevoile cât mai bine. Acest proces a presupus un ansamblu
de activităţi menite să-l ajute să-şi atingă scopul său. De aceea, el a
trebuit să realizeze o dezvoltare permanentă a activităţii sale, atât din
punct de vedere social, tehnic, cât şi economic.
Inevitabil, activitatea omului de a-şi satisface trebuinţele
presupune existenţa unui cadru în care acesta să acţioneze, cadru
care este reprezentat de mediul natural. Astfel, omul s-a confruntat
cu problema mediu-economie care s-a dovedit una globală cu un
caracter complex şi multidimensional.
Mediul pretinde din ce în ce mai mult o gestionare coerentă, o
mare varietate de instrumente de intervenţie, precum şi o comunicare
continuă cu membrii societăţii, persoane fizice sau juridice, în
vederea unei gestionări integrate a resurselor naturale.
Ideea centrală a lucrării este de a demonstra legătura puternică
ce există între economie şi ecologie, practic relaţia de condiţionare
dintre dezvoltarea economică şi mediul natural. Pornind de la teoria
dezvoltării economice, de la modalitatea în care se reflectă în
realitate procesul dezvoltării economice, în lucrare se încearcă
explicarea raportului economie-mediu natural.

5
 Primul capitol, Dezvoltarea economică, prezintă o scurtă
incursiune în istoria conceptului de dezvoltare economică, încercând
să prezinte cât mai multe din valenţele acestui concept. Se prezintă
ideile unor filosofi, oameni de ştiinţă, care au încercat să explice, în
absenţa unor instrumente analitice, fenomene şi procese ce au
devenit obiect de cercetare al ştiinţei economice cu mijloace
corespunzătoare de abia în secolul nostru.
Pentru a-şi atinge scopul, omul trebuia să acţioneze într-un
mediu natural dat şi în condiţiile unor resurse naturale limitate. De-a
lungul timpului, el a constat că condiţiile ce-i sunt oferite de mediul
natural se deteriorează datorită acţiunilor sale, precum şi a factorilor
climatici, fiind necesară găsirea unei soluţii care să permită atât o
dezvoltare a activităţii sale, cât şi o păstrare a mediului natural în
condiţii cât mai bune.
Această încercare a condus la apariţia unor dezechilibre în
spaţiul ecologic, la criza ecologică care a făcut necesară apariţia unui
nou concept, şi anume ecodezvoltarea. Cel de al doilea capitol,,
Ecodezvoltarea, relaţie complexă între dezvoltarea economică şi
mediul natural, căută să explice legătura care există între resursele
naturale, suport ale activităţii economice, şi procesul creşterii şi
dezvoltării economice, precum şi faptul că acţiunea de conservare a
mediului natural reprezintă un factor ce conduce la dezechilibre
economice.
Tranziţia de la dezvoltare la ecodezvoltare este dificilă. De
aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei
corelaţii între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, şi mediul
natural, pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea
resurselor naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele
ecologice care suportă viaţa pe planetă, prin respectarea producţiei
suportabile a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole,
pădurile, păşunile şi terenurile agricole.

6
 Deteriorarea mediului înconjurător a făcut ca procesul protecţiei
acestuia să capete o importanţă tot mai mare, apărând necesară
formularea şi definirea unor noi concepte, relaţii între om şi biosferă,
precum şi a unor politici şi strategii de protecţie a mediului
înconjurător. Toate acestea au dus la apariţia economiei protecţiei
mediului natural, care în lucrare face subiectul capitolului trei.
Conştientizarea epuizării şi capacităţii de regenerare a
resurselor naturale impune redefinirea şi elaborarea de strategii de
mediu solicitând colaborarea autorităţilor publice locale cu
organizaţiile nonguvernamentale pentru protecţia mediului. Acest
lucru va creşte nivelul de conştientizare a opiniei publice, stimulând
schimbările de atitudine în sensul unor alternative viabile.
Ecodezvoltarea şi economia protecţiei mediului natural au
arătat că dezvoltarea durabilă este singura soluţie prin care se poate
acorda o şansă şi generaţiilor viitoare de a trăi şi de a-şi desfăşura
activitatea într-un mediu natural sănătos. În încercarea de a conserva
mediul înconjurător omul a conceput şi adoptat o serie de politici de
mediu atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional sau, chiar,
internaţional. Aceste politici au ca scop realizarea unei dezvoltări
economice din prisma unei dezvoltări durabile, care va permite în
timp restabilirea echilibrului economie-ecologie.
Pe planul teoriei, dar şi al acţiunilor practice, ideea reconcilierii
pe termen lung a omului cu natura, pe baza respectării legilor naturii,
a menţinerii echilibrului ecologic al Terrei, a protecţiei permanente a
naturii, a devenit din ce în ce mai importantă.
Actuala dezvoltare economică pentru a deveni durabilă trebuie
remodelată. Continuarea dezvoltării economice în ritmul actual de
creştere, pe baza actualului mod tehnic de producţie, va avea drept
consecinţă depăşirea capacităţii portante a Terrei. Soluţia ar putea fi
aplicarea unei dezvoltări economice durabile, adică o dezvoltare care
satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

7
 Din această perspectivă se impune o fundamentare ecologică a
deciziilor şi instrumentelor economice. Astfel, capitolul 5, Deciziile şi
instrumentele ecologice, urmăreşte tocmai modul cum ecologicul şi-a
făcut loc în sistemul decizional şi managerial al vieţii economice.
Pe baza instrumentelor şi deciziilor ecologico-economice se
urmăreşte controlul poluării, precum şi îmbunătăţirea politicii de
mediu, permiţându-ne, cu ajutorul metodelor şi tehnicilor specifice,
evaluarea beneficiilor şi pagubelor de mediu. Pentru transpunerea
deciziei în realitate este necesară schimbarea comportamentului
producătorilor şi consumatorilor atât la nivel individual, cât şi la nivel
instituţional. Controlul poluării depinde de capacitatea oamenilor de a
înţelege gravitatea dezechilibrelor ecologice rezultate în urma
activităţilor lor.
Metoda analizei cost-beneficiu este ilustrată prin prezentarea
proiectului minier de la Roşia Montană, în care se urmăreşte
exploatarea unor zăcăminte de aur şi argint fără a se ţine cont de
costurile sociale şi de mediu ce le implică acest proiect, precum şi a
celor care au de suferit de pe urma sa.
Omul de afaceri, precum şi orice cetăţean care trăieşte în zona
Munţilor Apuseni, a Roşiei Montane trebuie să ţină seama atât de
prezentul, cât şi de trecutul şi viitorul zonei în care trăieşte şi în care
îşi desfăşoară activitatea economică, urmărind dimensiunea relaţiei
om-mediu în acest spaţiu.
Adoptarea unor proiecte, cum este cel minier de la Roşia
Montană, presupune realizarea dimensiunii economice prin prisma
celei ecologice, încercând să construim o activitate, care să combine
nevoile economice pentru anumite resurse naturale (aur, argint) cu
un spaţiu care ar trebui conservat pentru cei de mâine, datorită
bogatei sale încărcături emoţionale, spirituale şi materiale
(monumente istorie, etnografice etc.).
De aceea, trebuie să gândim eco-economic pentru a evita ca
generaţiile viitoare să găsească Munţii Apuseni despăduriţi sau fără

8
izvoare, floră şi faună ori calitatea solului să fie deteriorată în urma
decopertării miniere. Mediul înconjurător trebuie să fie conservat cu
toată complexitatea ecosistemelor, zona Roşia Montană putând să
rămână un izvor de informaţie atât pentru cei de astăzi cât şi pentru
cei de mâine.
În cazul României, pe lângă problemele de mediu cu care se
confruntă, apare şi cea a procesului tranziţiei de la economia
socialistă la economia de piaţă. De aceea, capitolul 6, Tranziţia
României către un sistem economic durabil, surprinde problematica
care a existat la începutul anilor 1990 şi care a condus la existenţa
unor dezechilibre economice şi ecologice, încercându-se în prezent
realizarea unui echilibru între economic şi ecologic.
Tranziţia la economia de piaţă s-a dovedit a fi un proces mult
mai dificil, mai complex şi mai dureros prin costurile sale sociale
decât s-a anticipat. Ea nu este un proces liniar şi nici nu se supune
unor reţete prefabricate pe baza uneia sau alteia dintre teorii.
Tranziţia, propunându-şi ca obiectiv crearea tuturor structurilor şi
condiţiilor care să aibă ca rezultat îmbunătăţirea condiţiei umane,
creşterea standardului de civilizaţie materială şi spirituală a oamenilor
ce au depăşit o economie totalitară, este un proces de dezvoltare.
România este parte semnatară a mai multor acorduri şi
convenţii internaţionale, însă punerea în practică a acestora este
destul de redusă. Totuşi, se poate constata că au fost făcuţi unii paşi,
destul de importanţi, în aplicarea unui management de mediu în
cadrul activităţilor economice, s-a încercat o utilizare durabilă a
resurselor naturale, amplificându-se activităţile de protecţie a
mediului înconjurător, toate acestea conducând către o
eco-economie.
Mediul natural reprezintă o sursă importantă ce este exploatată
de om, el întreţinând viaţa pe Terra şi punând în valoare acele
elemente ce caracterizează societatea umană. Rezultă, astfel,
necesară redimensionarea relaţiilor economie-ecologie, pentru a se

9
putea ajunge prin conservare şi reciclare la realizarea unei dezvoltări
economice durabile.
Este necesară înţelegerea faptului că economia nu este o
ştiinţă izolată, ci se află în interdependenţă cu o multitudine de ştiinţe
ale naturii, tehnicii şi social-umane. Astăzi este nevoie de o economie
care să respecte principiile funcţionalităţii mediului, prin prisma tuturor
componentelor sale. De aceea, este necesară o cale de mijloc, de
remediere a situaţiei, de reconstruire a sistemelor naturale, a
economiei globale în vederea restabilirii echilibrului economic.

10
 CAPITOLUL 1
Dezvoltarea economică

1.1 Puncte de vedere privind teoria dezvoltării

1.1.1 Convergenţe între progresul economic, creşterea
economică şi dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a

omenirii, continuând să fie, şi în prezent, o temă actuală. Cu toate
acestea, delimitarea teoriei dezvoltării economice ca o ramură
importantă a teoriei economice generale s-a făcut în anii 1950-1960.
Geneza ei poate fi urmărită de-a lungul istoriei gândirii
economice, având un rol însemnat în stabilirea şi definirea conceptelor
de bază ce însoţesc diferitele teze ale dezvoltării economice formulate
în timp de numeroşi economişti.
Astfel, teoria dezvoltării economice a cunoscut mai multe
paradigme, curente şi orientări, până la actuala concepţie a dezvoltării
durabile, care reprezintă principala componentă a strategiilor şi
politicilor promovate de organizaţiile internaţionale şi naţionale, ca şi
de autorităţile guvernamentale din aproape toate ţările.
În literatura occidentală, la un moment dat, procesul de
dezvoltare economică şi cel de creştere economică au fost identificate
cu procesul de progres economic, deşi între primele două procese
distincţia este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării
economice ce apare în plus faţă de cel al creşterii economice.
Astfel, economistul englez A.W.Lewis, laureat al premiului Nobel
pentru economie în 1979, în capitolul introductiv al lucrării sale, „Teoria
creşterii economice”, spune că „subiectul esenţial al acestei cărţi este

11
creşterea producţiei pe locuitor.”1 El vorbeşte despre economia
dezvoltării ca un domeniu distinct, care examinează structura
comportamentului dezvoltării în acele ţări în care producţia pe cap de
locuitor este sub 2000 $, deşi, afirmă că în realitate există şi o
economie a ţărilor dezvoltate.
Mult mai evidentă apare această tendinţă la C.Clark şi
J.Fourastie. C.Clark foloseşte termenul de progres economic „în
acelaşi sens în care este utilizat termenul de creştere sau dezvoltare
economică.”2 La C.Clark progresul economic, care se realizează prin
etapele dezvoltării sectoarelor economiei se identifică cu progresul
social care ar însemna, după afirmaţiile lui E.James, o repartiţie mai
bună, mai egală a acestuia.
Pentru J.Fourastie, progresul economic constă într-o “creştere a
progresului social fie global, fie pe fiecare membru al corpului social”,
iar progresul social printr-o „creştere considerabilă a sectorului terţiar,
care se va caracteriza printr-un nivel de viaţă foarte ridicat, ce se va
manifesta ca stabil multă vreme.”3
Identificarea progresului economic şi social cu creşterea şi
dezvoltarea este foarte evidentă şi la W.W.Rostow4. După el, întreaga
istorie socială parcurge întotdeauna şi pretutindeni, în mod obligatoriu,
cele cinci stadii ale creşterii economiei caracterizate după nivelul de
dezvoltare a economiei. Se observă că teoria creşterii economice,
concepută de el, devine sinonimă cu dezvoltarea şi progresul
economic.
O altă tendinţă care apare în literatura economică este aceea
conform căreia creşterea economică semnifică o sporire globală a
produsului net al economiei, iar progresul economic reprezintă
sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe
locuitor, fiind definit ca o creştere a resurselor disponibile mai mult
decât proporţional faţă de creşterea populaţiei.
Economistul american S.Kuznets consideră creşterea economică
a unei naţiuni ca „un proces de sporire în ritm susţinut a populaţiei şi a
producţiei pe cap locuitor.”5
Fr.Perroux defineşte creşterea economică „ca o mărime durabilă
a dimensiunii unei unităţi economice simple sau complexe, realizată
prin schimbări de structură şi, eventual, de sisteme şi însoţită de
1
Lewis A., La théorie de la croissance économique, Payot, Paris, 1963, pg.18;
2
Clark C., Les condition du progrès économique, Paris, 1960, pg.10;
3
Fourastie J., Le grand espoir du XX-ème siècle, Presses Universitaires de France, Paris, 1968,
pg.20;
4
Rostow W.W., subpunctul 1.2.2.2, pg.35;
5
Kuznets S., Croissance et structure économique, Calman, Levy, 1972, pg.29;

12
progrese economice. Nici un progres nu poate fi calificat drept
economic dacă nu este însoţit şi de progres social. La rândul său orice
progres social uşurează şi impulsionează creşterea economică.”6
Creşterea economică surprinde, aşadar, aspectele cantitative,
dar nu numai la nivelul unui subansamblu, ci şi la nivelul economiei
naţionale. Prin aceasta, Fr.Perroux asimilează creşterea economică cu
sporirea venitului naţional. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia
este sinonimă cu creşterea economică, ci numai cea durabilă,
susţinută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi. Prin aceasta el
deosebeşte creşterea de expansiune, care desemnează un fenomen
pe termen scurt.
Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea o defineşte
ca „ansamblul schimbărilor în structurile sociale şi mentale care
generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie
şi populaţie”7 punând astfel economia naţională în stare să crească
cumulativ şi durabil produsul său real global. Procesul dezvoltării se
bazează la el, şi pe ideea de înflorire şi împlinire a omului şi a
complexului social.
O nouă dezvoltare este posibilă dacă se abandonează cultul
bunului şi se urmăreşte cu adevărat maximizarea potenţialului uman.
Aceasta este, după Perroux, fundamentul ţărilor în curs de dezvoltare,
el fiind necesar şi ţărilor dezvoltate.
Din cele prezentate, reiese faptul că Perroux defineşte creşterea
şi dezvoltarea astfel încât ele apar nu numai diferite, dar şi
interdependente. Pentru el, creşterea operează numai „în şi prin
schimbări structurale, acestea din urmă având în mod necesar o
influenţă decisivă asupra dezvoltării. La rândul său, dezvoltarea
uşurează şi determină creşterea, o înglobează şi o susţine.”8
Se poate constata că procesul dezvoltării economice poate
presupune modificări de structură ce pot avea loc în cadrul fluxurilor
economice, a fluxurilor de organizare economică.
Astfel, definind structura unui sistem economic prin ansamblul
legăturilor care unesc între ele unităţile simple şi complexe, şi printr-un
ansamblu de proporţii între fluxurile şi între stocurile unităţilor de bază
şi combinaţiile obiectiv-semnificative ale acestor unităţi. Fr.Perroux
sublinia că dezvoltarea are loc „în şi prin”9 schimbări de structură.

6
Perroux Fr., L’économie du XX-ème siècle, Presses Universitaires de France, Paris, 1969,
pg.499;
7
Perroux Fr., op.cit., pg.523;
8
Perroux Fr., op.cit., pg.713;
9
Perroux Fr., op.cit., pg.371;

13
 Pornind de la ideea că diferite ramuri industriale au proporţii
variabile în fluxul produsului industrial global şi rate diferite de
creştere, el desprinde concluzia că dezvoltarea economică nu apare
simultan în toate ramurile, ea manifestându-se prin diferite canale şi cu
efecte variate pentru ansamblul economiei naţionale.
Pentru H.Chenery, care s-a ocupat mult de raportul dintre
aspectele interne şi cele externe ale schimbărilor structurale,
dezvoltarea reprezintă un proces de tranziţie de la formele tradiţionale
de organizare economică la cele moderne.
„Numai luate împreună schimbările structurale ale cererii,
producţiei, utilizării mâinii de lucru, precum şi ale structurii comerţului
exterior şi fluxurilor de capital definesc transformarea unui sistem
economic tradiţional într-unul modern.”10
W.Leontief relevă că procesul dezvoltării impune în timp o
structură asemănătoare a economiilor naţionale. „Modelul tranziţiilor
dintre ramuri şi alte sectoare principale ale sistemului arată că, cu cât
o economie este mai dezvoltată, cu atât structura lor seamănă mai
mult cu cea a altor economii dezvoltate.”11
Progresul economic reprezintă acea tendinţă a unei economii
naţionale ce urmăreşte ameliorarea performanţelor globale ale
funcţionării acesteia, concretizându-se în niveluri mai înalte de
dezvoltare ce conduc la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei şi a
nivelului de civilizaţie atins având, astfel, o latură socială.
În cadrul sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI,
progresul economic devine posibil de susţinut prin promovarea unor
programe şi politici macroeconomice coerente, concepute pe termen
lung şi care vizează atingerea unei anumite stări dorite şi fezabile din
punct de vedere economic şi social.
Sintetizând se poate spune că transformarea structurilor
economice reprezintă o latură esenţială a procesului de dezvoltare şi a
progresului economico-social, exprimându-se în ritmurile diferite cu
care se realizează creşterea diferitelor sectoare şi ramuri ale
economiei, favorizând, la rândul său, intensitatea dezvoltării economiei
naţionale.
Modificarea în timp a proporţiilor în care se găsesc elementele
sistemului economic constituie un proces logic, caracterul obiectiv al
acestor schimbări structurale fiind determinat, aşa cum se relevă în
literatura de specialitate, de dezvoltarea mai rapidă a unor activităţi
faţă de altele, de ritmurile diferite de creştere înregistrate ca urmare a
10
Chenery H., Structural Change and Development Policy, Oxford University Press, 1979, pg.50;
11
Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pg.68;

14
acţiunii diferenţiate a forţelor ce influenţează comportamentul
agenţilor economici.
Cercetarea acestor legături se impune cel puţin din două motive:
- primul este determinat de mutaţiile pe care le-a antrenat şi le
va antrena în continuare progresul tehnic contemporan;
- al doilea constituie acuitatea cu care se pune problema şi
amploarea proceselor de restructurare a producţiei în
România, în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi ale
exigenţelor progresului tehnic contemporan.
În concluzie, conceptele de creştere economică şi dezvoltare
economică pot fi definite astfel: creşterea este un proces obiectiv,
complex şi permanent de sporire a produsului naţional net pe total şi
pe locuitor într-o ţară, într-o perioadă dată.
Procesul de dezvoltare economică, la rândul lui, este înţeles ca
transformarea cantitativă şi calitativă necuantificată direct cu
instrumentarul existent la un moment dat a structurilor economice, dar
şi politice şi sociale, a modului de viaţă şi calităţii vieţii, a conştiinţei
umane, a mediului înconjurător etc., a comportamentului general al
sistemului economico-social.
Spre deosebire de alţi termeni din limba română, substantivul
dezvoltare poate fi însoţit de o mulţime de adjective, printre care:
social, politic, cultural, ştiinţific, spiritual, uman etc. şi nu în ultimul rând
adjectivul economic. Dar oricare ar fi adjectivul folosit, definiţia noului
termen format ne duce direct sau indirect la termenul “dezvoltare
economică”.
Astfel, dezvoltarea socială are ca scop şi finalitate indivizii şi
grupurile sociale, fiind condiţionată de dezvoltarea economică şi în
acelaşi timp răsfrângându-se asupra acesteia. Evoluţia politică dintr-o
ţară, la un moment dat, perturbă sau favorizează viaţa economică,
precum şi dezvoltarea economică a ţării respective. Dezvoltarea
culturală şi ştiinţifică îşi pune amprenta asupra nivelului de dezvoltare
a individului influenţând productivitatea muncii şi capacitatea acestuia
de a asimila noile inovaţii şi tehnologii, toate acestea având un impact
asupra dezvoltării economice.
Dată fiind complexitatea şi extensia sferei de cuprindere a
termenului „dezvoltare economică”, din literatura de specialitate nu
lipsesc definiţiile foarte generale fie de ordin filosofic, fie pragmatic,
multe din ele fiind pe cât de cuprinzătoare, pe atât de simpliste şi
imprecise.
De aceea, semnificativă în acest sens este concepţia lui
G.Myrdal, care asimilează dezvoltarea cu modernizarea, atât în sfera

15
economică, cât şi în cea politică. În realitate, modernizarea vizează
aspectul referitor la noile produse, cunoştinţe şi tehnici, implementarea
acestora la nivelul întregii societăţi şi, astfel, modernizarea nu acoperă
sfera de cuprindere a conceptului de dezvoltare.
L.J.Lebret defineşte dezvoltarea, foarte filozofic şi general, ca o
„trecere de la o fază mai puţin umană la una mai umană.” Plecând de
la această definiţie, Fr.Perroux adaugă o latură mai pragmatică
dezvoltării, explicând-o ca un proces ce duce la o mai bună satisfacere
a nevoilor fundamentale ale oamenilor, şi anume a nevoilor de hrană,
a nevoii de cunoaştere etc. Aceste nevoi sunt comune tuturor
oamenilor indiferent de nivelul de cultură sau civilizaţie a acestora, dar
diferă în funcţie de importanţa lor, de intensitatea şi modul de
satisfacere a lor. Dar şi această definiţie a dezvoltării economice este
insuficientă, deoarece dezvoltarea conduce la schimbări în structura
nevoilor şi generează nevoi noi, care nu întotdeauna pot fi satisfăcute.
Posibilitatea de a substitui noţiunea de creştere celei de
dezvoltare economică este facilitată de o serie de circumstanţe, toate
găsindu-şi explicaţia în asemănările formale şi de conţinut existente
până la un anumit punct între ele.
Asemănările dintre creşterea şi dezvoltarea economică se referă
la faptul că aceste noţiuni exprimă, în condiţii normale, o acţiune şi un
proces continuu, care exercită efecte de antrenare, de aglomerare şi
cumulative, cum le-a numit Fr.Perroux în lucrarea sa „L’économie du
XX-ème siècle”. Atât creşterea, cât şi dezvoltarea economică,
rezultante ale procesului obiectiv al mişcării generale, devin, pe o
anumită treaptă, o cauză a acestuia, care îi imprimă ritmul şi îi asigură
trecerea de la un nivel dat la altul mai ridicat.
Scopul creşterii şi dezvoltării este de a pune în funcţiune
mecanismele cu ajutorul cărora se poate realiza perfecţionarea
structurilor şi a stărilor economice de ansamblu. Atât creşterea, cât şi
dezvoltarea economică sunt, la un moment dat, funcţii de aceleaşi
variabile endogene şi exogene ale sistemului economic. Finalitatea
acţiunilor, prin care se realizează ambele procese, au fost şi vor
rămâne oamenii, cu nevoile lor materiale şi spirituale.
Aceste trăsături comune exprimă, de fapt, unitatea dialectică
dintre creşterea şi dezvoltarea economică. Dar există şi o serie de
deosebiri care pun în evidenţă, faptul că, sub raportul capacităţii de
generalizare şi reflectare a unor fenomene sociale, elementele
definitorii ale celor două concepte nu sunt identice.
O primă deosebire între creşterea şi dezvoltarea economică este
aceea că creşterea economică pune în relaţie procesul de sporire a

16
produsului intern brut (PIB) cu evoluţia demografică, exprimând nivelul
şi dinamica produsului intern brut pe locuitor. Ea nu reflectă şi nu
explică, însă, totalitatea ce caracterizează tabloul demo-economic de
ansamblu al unei ţări. Evidenţierea acestora este posibilă numai
într-un alt context şi cu ajutorul unor indicatori calitativi care nu fac
parte din instrumentarul propriu al teoriei creşterii economice.
Noţiunea de dezvoltare implică şi ideea de schimbare şi de
transformare a structurilor economice, sociale şi politice, ca urmare a
perfecţionării şi diversificării bunurilor de producţie şi, deopotrivă, a
schimbărilor realizate în conştiinţa oamenilor.
O altă deosebire poate fi considerat şi faptul că, creşterea
economică se exprimă cu ajutorul unui sistem de relaţii cauzale între
fenomene cuantificabile, exprimate cu ajutorul unor indicatori statistici
redaţi în formă valorică şi fizică, iar dezvoltarea economică exprimă, în
plus, şi alte schimbări calitative intervenite în evoluţia fenomenelor
demo-economice, urmărindu-se, îndeosebi, schimbarea unor concepţii
şi mentalităţi faţă de procesul de producţie, de consum, de
comportamentul demografic etc., care în cadrul teoriei creşterii nu sunt
puse în evidenţă. Teoria dezvoltării, încorporând pe cea a creşterii,
abordează în plus numeroase aspecte şi probleme sociale şi politice.
Creşterea economică poate fi considerată ca o expresie
materială a fluxului ramurilor ale căror rezultate sunt analizate în mod
independent unele de altele, adică făcând abstracţie de legăturile
funcţionale dintre acestea, iar dezvoltarea economică poate fi expresia
materială a sumei fluxurilor diferitelor ramuri şi a influenţelor
determinate de acţiunea factorilor generali şi parţiali sub impulsul
cărora are loc procesul de producţie.

1.1.2 Dezvoltarea economică-concept multidimensional

În literatura de specialitate, ce a apărut până în anii 1970, un

element definitoriu pentru dezvoltarea economică se referă la
caracteristicile de bază ale ordinii economice. Fr.Perroux consideră că
„ordinea economică este caracterizată prin structurile economice şi
sociale pe care se bazează. Structurile economice presupun
articularea părţilor, respectiv a ramurilor, industriilor, regiunilor şi
întreprinderilor într-un tot, prin relaţiile de interdependenţă dintre ele."12
Dezvoltarea presupune desfăşurarea activităţii de către oameni şi
12
Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement, Presses Universitaires de
France, Paris, 1981, pg.54;

17
pentru oameni, prin schimbul de bunuri, servicii şi informaţii, şi întrucât
decidenţii activi ai unei activităţi, indiferent de felul acesteia, sunt
agenţi economici, în cadrul ordinii economice structurale se
întrepătrund cu cele mentale şi sociale prin reacţii reciproce.
Spre deosebire de predecesorii săi, Higgens pune accentul pe
caracterul durabil şi cumulativ al procesului dezvoltării, definind
dezvoltarea economică ca o combinaţie a schimbărilor mentale, şi
anume cele legate de sistemul de pregătire profesională, de cele
privind concepţiile referitoare la viaţa socială, precum şi a schimbărilor
sociale ale populaţiei, care o fac aptă să-şi mărească cumulativ şi
durabil produsul său real, global. Ulterior, pornind de la definiţia lui
Higgens, „dezvoltarea desemnează schimbările de structuri mentale şi
de comportamente sociale, care permit creşterea produsului real
global şi care transformă progresele particulare într-un progres social
generalizat.”13
În anii 1960-1970, creşterea economică este definită ca „o
componentă capabilă să crească produsul global sau pe locuitor în
mod durabil, autonom şi convenabil repartizat între grupurile sociale”
sau „ansamblul schimbărilor care permit o creştere durabilă, autonomă
şi convenabil repartizată între grupurile sociale şi între indivizi.”14
La rândul său, G.Meir15 s-a preocupat de clarificarea elementelor
definitorii formulate de predecesorii săi şi constată că, conceptul de
dezvoltare cunoaşte noi dimensiuni, prin includerea dezvoltării umane
şi prezervării mediului ca finalităţi ale procesului. Clarificările aduse se
referă la următoarele elemente:
- dezvoltarea ar trebui interpretată ca proces pentru a reflecta
realitatea şi pentru a orienta analiza spre acţiunea forţelor
aflate în relaţii cauzale de interdependenţă;
- dezvoltarea înseamnă creştere plus schimbare, constând
într-o mişcare de ascensiune a întregului sistem social. Cu
alte cuvinte, dezvoltarea poate fi interpretată ca tendinţă de
atingere a unor idealuri de modernizare precum: creşterea
nivelului productivităţii, egalizarea economică şi socială,
îmbunătăţirea instituţiilor etc.;
- dezvoltarea înseamnă creşterea venitului real pe locuitor.
Creşterea populaţiei poate devansa pe cea a produsului sau
a venitului naţional sau poate fi în aceeaşi proporţie,
13
Guillaumont P., Èconomie du développement, vol.1: „Le sous-développement”, Presses
Universitaires de France, Paris, 1985, pg.44;
14
Guillaumont P., op.cit., pg.66;
15
Meir G., Leading Issues in Economic Development, Oxford University Press, New York, 1995,
pg.28;

18
 rezultatul constând în scăderea sau, în cel mai bun caz, în
conservarea nivelului venitului pe locuitor şi aceasta nu
înseamnă dezvoltare economică;
- dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe
parcursul a cel puţin 2-3 decenii, care nu se confundă cu
simpla creştere pe termen scurt a venitului real în faza
ascendentă a unui ciclu economic;
- pe termen lung dezvoltarea susţinută presupune realizarea
ei, astfel încât să reuşească menţinerea unui mediu
înconjurător nedegradat pentru generaţiile viitoare.
De asemenea, un aspect al schimbării continue ce survine în
evoluţia economiilor de piaţă este globalizarea, ce se petrece cu o rată
accelerată în timpul ultimelor două decenii. În cadrul globalizării se află
reducerea rapidă a costurilor de transport şi revoluţia tehnologiei
informatice. Costul transportului produselor în jurul lumii a scăzut
foarte mult în ultimele decenii. Capacitatea noastră de a transmite şi
de a analiza informaţiile a crescut foarte mult, în timp ce costurile
acestor operaţii au scăzut la fel de mult.
Multe pieţe se globalizează. De exemplu, cum unele gusturi
devin universale în rândul tinerilor, va apărea acelaşi mod de a se
îmbrăca în aproape toate marile oraşe. Multe corporaţii se
globalizează pe măsură ce devin tot mai mult corporaţii transnaţionale.
Acestea sunt firme foarte mari cu o prezenţă fizică în mai multe ţări şi
cu o structură managerială tot mai descentralizată. Un exemplu în
acest sens pot fi restaurantele McDonald`s, firmele Coca-Cola, Nestlé,
Mercedes-Benz şi Sony. Multe pieţe ale forţei de muncă se
globalizează, pe măsură ce revoluţiile în comunicaţii şi transporturi
permit variatelor componente ale oricărui produs să fie realizate
oriunde în lume. De exemplu, un televizor sau un CD-player obişnuit
va conţine componente făcute în ţări diferite, ştiindu-se unde este
asamblat un produs, dar fiind tot mai dificil de spus unde este făcut.
Din punct de vedere al investiţiilor, cel mai important rezultat al
globalizării este că firmele mari caută să aibă o prezenţă fizică în multe
ţări importante. În anii 1950 şi 1960 majoritatea investiţiilor străine erau
făcute de firme din Statele Unite ale Americii care investeau pentru
a-şi asigura prezenţa pe pieţele externe. În zilele noastre, majoritatea
ţărilor dezvoltate au parte de fluxuri majore de investiţii, în ambele
direcţii, spre interior, prin firmele străine care investesc în pieţele lor şi
spre exterior, prin firmele proprii care investesc în străinătate.
„În 1967, 50% din totalul investiţiilor străine provenea din Statele
Unite şi era destinat mai multor ţări. În 1991, conform datelor Naţiunilor

19
Unite, Statele Unite figurau cu doar 25% din totalul investiţiilor străine.
În acel an, Japonia a fost cel mai mare investitor străin unic, depăşind
uşor 25% din total, urmată de Franţa cu 19%, Germania cu 17% şi
Marea Britanie cu 15% din totalul investiţiilor noi. Din punctul de
vedere al investiţiilor interne, schimbarea este şi mai importantă. În
1967, Statele Unite atrăgeau doar 9% din totalul investiţiilor străine
făcute în acel an. La sfârşitul anilor `80, însă, SUA atrăgeau aproape
30% din ele. Anul 1992 a adus o nouă schimbare cu un exod
semnificativ al investiţiilor străine din Statele Unite.”16
Un impuls important către globalizarea investiţiilor a fost dat de
eliberarea fluxurilor de investiţii de către reglementările
guvernamentale. Reglementări importante asupra fluxurilor de fonduri
emergente nu au existat niciodată în Statele Unite, acest lucru
reprezentând un motiv major pentru care Statele Unite au fost cel mai
important investitor străin mondial din 1945 până în 1980. În Europa,
însă, existau restricţii importante pentru indivizii sau firmele care
doreau să investească în străinătate. Acest control a încetat în 1979 în
Marea Britanie, iar ţările din Uniunea Europeană au avut termenul
limită de încetare a acestor restricţii până în iunie 1990. Fără această
liberalizare a fluxurilor de capital, desfăşurarea globalizării ar fi fost
foarte diferită şi mult mai dominată de către investiţiile externe
americane.
În prezent, nici o ţară nu poate adopta o poziţie economică de
izolare şi fiecare speră să participe la economia mondială, acolo unde
sunt create o parte tot mai mare a locurilor de muncă şi a veniturilor.
Anii 1990 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării,
deoarece pe de o parte modelele neoclasice ale creşterii economice
nu se dovedeau suficient de largi pentru a cuprinde şi variabile
extraeconomice, iar pe de altă parte diferite modele ale dezvoltării
economice riscau să se îndepărteze foarte mult de abordarea
riguroasă a modelării economice, prin introducerea unui număr mare
de parametrii sociali, istorici, culturali etc.
Noua teorie a creşterii economice îşi propune să analizeze mai
atent aspectele legate de stocul de cunoştinţe şi de instruirea forţei de
muncă. Astfel, teoria creşterii economice va asimila influenţa variabilei
umane dinspre teoriile dezvoltării economice. Maniera de abordare
rămâne cea specifică modelării economice, chiar dacă noile concepte
stoc de cunoştinţe, capital uman, investiţii în formarea forţei de muncă
etc. sunt importante în dezvoltarea economică.

16
Lipsey R.G., Chrystal A.K., Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.52;

20
 În prezent, există două direcţii principale de studiu: una în
legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar alta cu o viziune mai largă în
legătură cu capitalul, şi anume, capitalul uman. Pentru prima direcţie
sunt cunoscute modelele de cercetare-dezvoltare. Deoarece progresul
tehnologic este cel care face ca cu acelaşi volum de muncă şi capital
să se obţină mai mult venit naţional, este necesară analiza explicită a
sectorului de cercetare-dezvoltare. Se lucrează cu funcţii
Cobb-Douglas atât pentru output, cât şi pentru descrierea sectorului
de cercetare-dezvoltare. Se caută, astfel, să se surprindă dinamicele
interne ale activităţii de cercetare-dezvoltare, modul în care poate fi
stimulată şi gestionată inovaţia tehnologică, în acest sens fiind utilizate
studiile lui Baumol (1990); Murphy, Shleifer şi Vishny (1991).
Astfel de modele au apărut datorită incapacităţii teoriilor bazate
pe acumularea de cunoştinţe de a explica diferenţele dintre ţări în
ceea ce priveşte veniturile. Deşi, acumularea de capital uman de către
un lucrător implică învăţare, există o distincţie conceptuală clară între
capitalul uman şi cunoaştere, în sens abstract.
Capitalul uman constă în abilităţile, îndemânările şi cunoştinţele
lucrătorilor particulari. Astfel, la fel ca şi bunurile economice
convenţionale, capitalul uman este exclusiv în utilizare şi are
proprietatea de rivalitate. Aceste modele diferă de cele de tip Solow,
deoarece presupun că schimbări moderate în resurse, în ceea ce
priveşte acumularea de capital, pot produce modificări importante în
produsul agregat/lucrător. De aici şi capacitatea lor de a explica
diferenţele privind nivelul veniturilor dintre ţări.
Comparativ cu modelele de tip Solow, unde diferenţele dintre
venituri cer decalaje mari în ratele economisirii şi de creştere a
populaţiei, în modelele bazate pe capital uman aceste diferenţe sunt
mai mici. În plus, anumiţi factori de incertitudine privind politicile fiscale
şi regimul proprietăţii contribuie şi mai bine la congruenţa acestor
modele cu realitatea, în ceea ce priveşte dimensiunea fluxurilor de
capital dinspre ţările bogate spre cele sărace.
De asemenea, pot fi avute în vedere şi teorii care se referă la
aspectele regionale ale dezvoltării, cum ar fi: teoria dezvoltării cu
diferenţiere fricţională; teoria dezvoltării polarizate; teoria dezvoltării
endogene. Ideea de bază a teoriei dezvoltării cu diferenţiere fricţională
a fost formulată de G.Myrdal17. Se consideră că dezechilibrele
regionale au la bază decalajele cronologice inerente în procesele de
integrare, decalaje care au drept consecinţă mobilitatea imperfectă a
17
Myrdal G., Economic Theory and Underdevelopment Region, Gerald Duckworth and Co. Ltd,
London, 1957;

21
factorilor de producţie. Aceasta aduce în discuţie problema
omogenităţii timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind
interpretate ca decalaje cronologice.
„Această perspectivă este ceva mai completă decât teoriile
stadiilor de dezvoltare sau cea a dezvoltării duale, deoarece caută să
identifice repere temporale în domeniul economic, al instituţiilor şi
normelor sociale, al valorilor culturale, religioase, etice etc. Eliminarea
decalajelor apare ca o problemă de sincronizare a diferiţilor timpi
istorici.”18
Teoria dezvoltării polarizate (sau a polilor de creştere) are ca
punct de pornire lucrările lui Fr.Perroux. Teoria porneşte de la faptul că
dezvoltarea reprezintă un proces dezechilibrat şi ierarhizat în acelaşi
timp şi că doar anumite unităţi economice au un rol important în
procesul dezvoltării. Ele pot fi considerate drept poli ai creşterii
economice, dar aceştia pot fi şi anumite zone din teritoriu sau
elemente de infrastructură.
Teoria dezvoltării endogene este, oarecum, opusă teoriei polilor
de creştere, punând accentul pe dezvoltarea de la nivelurile structurale
de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt autarhia
regională selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional
strategic. Avantajul acestei teorii constă în mobilizarea eforturilor de
punere în valoare a potenţialului local.
O problemă importantă, care a apărut şi s-a manifestat din ce în
ce mai mult este aceea a nivelului şi a ritmului dezvoltării economice în
strânsă legătură cu condiţiile şi factorii de mediu. Astfel, creşterea
economică trebuie să aibă un nivel care să permită acoperirea, în
concordanţă cu condiţiile contemporane, a nevoilor membrilor
societăţii. Aceasta presupune desfăşurarea concretă a creşterii
economice în raport cu factorii de mediu, atât în timp, unde trebuie să
aibă continuitate, cât şi în spaţiu. Acest lucru presupune o dezvoltare
care să poată fi susţinută de factorii naturali şi umani şi care, în plus,
să poată fi durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic.
De asemenea, apare necesitatea internalizării costurilor
pagubelor provocate mediului de către agenţii economici ce tind să
utilizeze factorii de mediu ca pe nişte bunuri libere, iar costurile
înlăturării daunelor să le pună pe seama societăţii. Datorită acestei
tendinţe, deteriorarea mediului se manifestă din ce în ce mai mult şi,
de aceea, agenţii economici trebuie obligaţi prin lege să suporte ei
înşişi pagubele ecologice pe care le produc. Aceasta înseamnă ca
18
Jula D., Ailenei D., Jula N., Gârboveanu A., Economia dezvoltării, Editura Viitorul Românesc,
Bucureşti, 1999, pg.52;

22
costurile ecologice, pe care ei le vor externe, să fie transformate în
costuri interne ale propriei activităţi.
În acest sens, trebuie să se stabilească limitele şi condiţiile în
care elementele nocive ale producţiei pot fi evacuate în mediul natural
sau amenzi progresive pentru asemenea evacuări ori anumite taxe ce
urmează a fi plătite în concordanţă cu dimensiunile şi caracterul
respectivelor evacuări nedorite. Internalizarea costurilor are drept efect
o incitare la reducerea raţională a consumului total de muncă pe
unitatea de produs şi, o dată cu aceasta, oferă imboldul economic
necesar în vederea asigurării protecţiei mediului.
Trebuie luată în discuţie ipoteza dacă munca de prevenire a
poluării şi degradării mediului, de refacere a calităţii acestuia este doar
consumatoare de produs intern net sau este şi creatoare de valoare,
adică de produs intern net. Activitatea de protecţie a mediului
influenţează pozitiv sporirea venitului naţional, deoarece acţionând
favorabil asupra sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor, contribuie la
creşterea capacităţii lor de muncă. Ea influenţează sporirea
productivităţii muncii şi contribuie la menţinerea acesteia la un nivel
ridicat, întrucât elimină sau reduce perioadele de boală care, în
condiţiile poluării sau deteriorării mediului natural, devin dese şi nu o
dată prelungite.
Acţiunea de protejare a mediului natural şi de asigurare a unei
calităţi corespunzătoare a lui este, în acelaşi timp, o acţiune de
protejare a resurselor, deoarece, pe de o parte ea conservă mediul
natural necesar existenţei umane şi producţiei, iar pe de altă parte
poate conduce la economii de resurse înlăturând risipa, utilizându-le
mai complex sau reciclând deşeuri, care altfel ar fi ajuns în mediu
provocând deteriorarea acestuia. Dar, prevenirea degradării mediului
este mai puţin costisitoare decât cea de înlăturare a daunelor. Drept
urmare, munca de protejare a mediului este o muncă productivă, care
menţine sau redă valoarea, ori creează valoare nouă şi produs intern
net. Caracterul productiv, de menţinere sau refacere a valorii mediului,
pe care-l are activitatea de protecţie a mediului constituie un element
din cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice
program al unei activităţi economice.
La aceasta se adaugă faptul că, internalizând pe o cale sau alta
cheltuielile necesare pentru protecţia mediului, se cunosc mai bine
costurile totale ale fiecărei producţii, iar recuperarea costurilor prin
preţuri pune problema minimizării lor şi a maximizării rezultatelor utile
pe fiecare unitate de cheltuială în vederea protecţiei mediului. La
rândul ei, problema maximizării rezultatelor utile ale cheltuielilor de

23
protecţie a mediului presupune ca progresul tehnic să fie în acelaşi
timp şi progres economic şi progres ecologic.
Caracterul productiv, de menţinere sau restituire a valorii
mediului, ca şi de creare a unor valori noi şi, astfel, de produs intern
net, pe care îl are activitatea mediului constituie un element, dintre
cele mai importante, ce trebuie luate în considerare în orice program
de dezvoltare economică.
Dezvoltarea presupune un ansamblu de transformări care
modifică comportamentele, integrează progresele cunoaşterii,
ameliorările aduse calificării forţei de muncă, cunoştinţele industriale
modificând anticipările şi stimulând acumularea. Este un proces
complex în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice,
psihologice şi politice ale vieţii omului şi societăţii.
Intensitatea dezvoltării, ritmurile acesteia, performanţele obţinute
diferă de la o ţară la alta sau de la zonă la zonă, datorită unei
multitudini de factori şi condiţii. Ca urmare, lumea s-a structurat de-a
lungul timpului în ţări cu dezvoltare puternică şi ţări cu o dezvoltare
mai slabă. De aceea, în statisticile internaţionale, în articole, studii şi
lucrări putem întâlni gruparea statelor lumii în state dezvoltate, în curs
de dezvoltare, subdezvoltate.
Astfel, pentru a desemna ţările în care procesul dezvoltării
economice nu este la cotele necesare economiei respective a apărut
şi s-a folosit termenul de subdezvoltare economică.
În raport cu dezvoltarea care este un proces, subdezvoltarea
economică reprezintă o stare, care diferă ca intensitate de la o ţară la
alta, de la o epocă istorică la alta, ea marcând punctul de la care
începe procesul de dezvoltare. Dar, subdezvoltarea nu poate fi
considerată ca o simplă rămânere în urmă faţă de ţările industrializate,
raportarea ei la aceste state dezvoltate făcându-se doar pentru a arăta
deosebirile dintre ţările respective.
De asemenea, ea nu se reduce doar la aspecte economice,
prezentând şi implicaţii sociale foarte importante. Cele mai mari
deosebiri, după Fr.Perroux, se referă la faptul că structurile economice
dintr-o ţară subdezvoltată sunt defectuoase, iar reunirea acestora
într-un tot se face cu mare greutate, existând şi o risipă a resurselor.
De aceea, „contactele între economiile subdezvoltate şi cele
dezvoltate nu se pot stabili decât pe bază de asimetrie şi inegalitate,
respectiv pe raporturile de dependenţă, care nu vor fi eliminate decât
progresiv şi cu preţul unor mari eforturi.”19
19
Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement, Presses Universitaires de
France, Paris, 1981, pg.51;

24
 P.Guillaumont defineşte subdezvoltarea ca o situaţie în care
populaţia, parţial sau în totalitate, nu are capacitatea de a-şi satisface
nevoile fundamentale, adică satisfacerea „minimului vital”. Prin
contrast cu dezvoltarea, el afirmă că subdezvoltarea este nu numai o
situaţie în care nivelul de trai este scăzut pentru marea majoritate a
populaţiei, ci şi o stare în care apare incapacitatea de a realiza o
creştere durabilă, autonomă şi convenabil repartizată, adică o situaţie
care presupune o serie de obstacole în calea dezvoltării.
La rândul său G.Meir defineşte dezvoltarea economică „ca fiind
un mijloc şi nu un scop, constând într-un proces instrumental pentru
eliminarea sărăciei persistente şi realizarea dezvoltării umane”20, adică
prin „eliminarea sărăciei” autorul înţelegând înlăturarea tuturor
obstacolelor specifice subdezvoltării şi deschiderea unui drum durabil
pentru realizarea procesului de dezvoltare.
M.Todaro consideră dezvoltarea economică ca „un fenomen
economic prin care creşterea de ansamblu şi pe locuitor a venitului
naţional se propagă în mase sub forma locurilor de muncă şi a altor
oportunităţi economice sau prin care se creează condiţiile difuzării la
nivelul întregii societăţi a beneficiilor creşterii economice.”21 El
surprinde faptul că dezvoltarea economică implică o îmbunătăţire a
calităţii vieţii, adică o creştere a venitului în ţările sărace duce implicit
la un nivel de trai superior celui anterior, presupunând în acelaşi timp o
mai bună educaţie, standarde mai ridicate de sănătate şi nutriţie, o mai
bună protecţie a mediului înconjurător, mai multă libertate.
De aceea, în opinia sa, dezvoltarea economică trebuie
concepută ca un proces multidimensional care implică schimbări
majore în structurile sociale, în atitudinile populaţiei şi în instituţiile
naţionale astfel încât să accelereze creşterea economică, să reducă
inegalităţile şi să se contribuie la eliminarea sărăciei. Iar pentru a fi
asigurată pe deplin dimensiunea umană, valorile supreme pe care
trebuie să fie centrat procesul de dezvoltare sunt satisfacerea nevoilor
de bază, şi anume nevoia de hrană, nevoia de locuinţă, nevoia de
sănătate şi nevoia de protecţie, precum şi asigurarea demnităţii şi a
libertăţii.
Todaro formulează trei obiective principale ale dezvoltării:
1. creşterea disponibilităţilor şi îmbunătăţirea distribuţiei
bunurilor şi serviciilor de subzistenţă: hrană, locuinţă,
sănătate, protecţie;

20
Meir G., Leading Issues in Economic Development, Oxford University Press, New York, 1995,
pg.9;
21
Todaro M., Economic development, Longman Ed, Londra, 1997, pg.17;

25
 2. ridicarea standardului de viaţă prin creşterea veniturilor,
respectiv asigurarea de locuri de muncă, o mai bună educaţie
şi o mai mare atenţie acordată valorilor culturale şi umane;
3. extinderea gamei de alegeri economice şi sociale pentru
indivizi şi stat, prin eliberarea de dependenţă nu numai în
relaţiile cu alţi oameni şi alte ţări, dar şi faţă de ignoranţa şi
mizeria umană.
Concluzia la care se ajunge este că pentru statele lumii a treia
prioritate o are crearea mecanismelor economice, sociale şi
instituţionale necesare promovării rapide şi pe scară largă a ameliorării
standardului de viaţă, sporirea pregătirii profesionale având drept
rezultat creşterea stimei şi respectului de sine al populaţiei sărace.
Se poate constata că procesul dezvoltării economice reprezintă
o serie de schimbări şi transformări ce presupun un adaos de valoare
la situaţia structurii socio-economice deja existente. Simpla creştere a
venitului real pe locuitor fără o transformare a structurii economice şi
sociale a economiei ţării respective nu poate fi considerată un proces
de dezvoltare economică pentru economia respectivă.
Cu timpul procesul dezvoltării economice a cunoscut noi valenţe
devenind din ce în ce mai complex. Astfel, a crescut rolul individului
prin sporirea utilităţii acestuia în societate datorită conştientizării noilor
aspecte ale vieţii economice ce trebuie să-şi găsească o soluţie
raţională. Asigurarea unei bunăstări individuale superioare este mult
mai uşor de realizat decât creşterea bunăstării societăţii umane, în
ansamblu, pentru că societatea are dorinţe şi aspiraţii formate din cele
ale indivizilor care diferă de la om la om ca intensitate şi domeniu de
manifestare.
Dar procesul dezvoltării economice nu se poate realiza fără o
creştere a nivelului de educaţie şi pregătire a indivizilor. O sporire a
pregătirii profesionale a acestora va conduce la creşterea abilităţilor şi
cunoştinţelor oamenilor reflectându-se în sporirea productivităţii
indivizilor la locul de muncă şi, ca atare, o dezvoltare a activităţii
economice, în general. Recunoaşterea profesională va avea drept
rezultat creşterea stimei şi respectului de sine, precum şi al societăţii.
Toate acestea presupun existenţa unei independenţe a agenţilor
economici faţă de stat, cât şi între ei, fiecare acţionând conform cu
ţelurile propuse, dar în limitele impuse de economia de piaţă.
Opus procesului de dezvoltare economică, care presupune atât
o îmbunătăţire a procesului de producţie şi o creştere a bunăstării
economice a individului (creştere cantitativă), cât şi o sporire a
nivelului său de pregătire şi educaţie (creştere calitativă) este

26
creşterea economică ce constă într-o mărire, de-a lungul timpului, a
nivelului real al produsului naţional brut (PNB) pe locuitor,
reprezentând practic doar o creştere cantitativă.

1.2 Curente şi orientări în teoria dezvoltării economice

Procesul dezvoltării economice a fost studiat chiar înaintea

clasicilor, la începutul secolului al XVIII-lea, de fiziocraţi. La ei putem
regăsi semnificaţia actuală a conceptului de creştere economică,
constând în creşterea outputului global şi pe lucrător. Semnificaţia
tezelor fiziocrate rămâne însă limitată datorită viziunii lor înguste
asupra muncii productive, a cărei sferă de cuprindere se reduce doar
la agricultură. Dacă sintetizăm evoluţia conceptului de dezvoltare
economic, ca şi a teoriei dezvoltării aceasta se prezintă astfel:

Teoria subdezvoltării Teoria creşterii economice

Teoria dezvoltării

Surse de inspiraţie Curente şi orientări de gândire

Fiziocraţii Teorii contemporane ale dezvoltării

Economie clasică Dezvoltarea duală

- A.Smith W.A.Lewis
- D.Ricardo
- Th.Malthus Dezvoltarea stadială
W.W.Rostow
- J.Schumpeter
Dezvoltare Susţinută sau durabilă

Economia neoclasică

Fig.1.1: Heterodoxia teoriei dezvoltării

27
1.2.1 Precursori, clasici şi neoclasici

Un loc deosebit, în evoluţia gândirii economice referitoare la

dezvoltare, îl ocupă ideile istoricului arab Abdurahman Abu Zaid Ibn
Khaldun în lucrarea „Prolegomene” apărută în 1377, în care susţinea
că, pentru realizarea creşterii economice este necesar să se
reunească cinci categorii de factori: „creşterea demografică, progresul
tehnic, căutarea de profit individual, respectul proprietăţii private şi
solidaritatea instituţiilor politice şi juridice.”22
„Mercantiliştii, iar apoi fiziocraţii, deşi au cercetat diferit cauzele
şi modalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de
procesul creşterii şi dezvoltării economice.”23
La clasicii gândirii economice, dezvoltarea economică este
caracterizată prin acumularea capitalului, acest proces fiind posibil prin
lărgirea pieţei naţionale şi a celei internaţionale, precum şi prin
diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan,
căruia îi poţi constata doar existenţa şi explica mecanismele.
Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea „laissez
faire”-ului, era accesibilă oricărei ţări, iar în situaţia în care unele ţări
nu erau capabile să-şi realizeze propria dezvoltare, aceasta se putea
realiza cu ajutorul relaţiilor economice internaţionale.
A.Smith acceptă mişcările de capital şi efectul lor benefic asupra
unor ţări mai slab dotate cu resurse, ca şi avantajul schimbului
internaţional, concretizat în amplificarea diviziunii muncii şi ca atare în
creşterea productivităţii, precum şi în faptul că oferă un debuşeu
factorilor de producţie, care pe piaţa internă nu ar avea utilizare, dar
pe piaţa externă, prin transformarea lor în produse, devin utili.
A.Smith constată un progres al tuturor economiilor prin
dezvoltarea agriculturii astfel încât să se realizeze o cât mai bună
satisfacere a nevoilor fundamentale necesare atingerii nivelului minim
de trai, apoi prin dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului exterior pe
baza surplusului realizat în agricultură. De asemenea, el a arătat că
vaste zone ale Terrei nu au realizat nici un progres de-a lungul
secolelor, caracterizându-se prin sălbăticie şi sărăcie. Între aceste
zone, autorul include „toată Africa interioară, toată această parte a
Asiei care este situată la o destul de mare distanţă de nord de Pontul
Euxin şi de Marea Caspică, Vechea Sciţie, Tartaria şi Siberia.”24
22
Clipa N., Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism, Editura Universităţii Al.I.Cuza,
Iaşi, 1989, pg.18;
23
Clipa N., op.cit., pg.25;
24
Smith A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.1, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, pg.17;

28
 Motivaţia dată de Smith asupra acestei „subdezvoltări” nu era de
natură economică, ci geografică, deoarece aceste regiuni erau situate
la distanţe considerabile de mare sau ocean şi nu dispuneau de o
reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului interior şi exterior.
Din această cauză, pieţele statelor respective erau limitate ca
dimensiuni, şi, de aceea, nu permiteau realizarea diviziunii muncii,
care era sursa creşterii productivităţii muncii şi a bunăstării.
Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea
muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau, în analiza lui Smith,
sursele creşterii avuţiei. Creşterea era posibilă atât timp cât se
asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii tehnologii.
Atât concurenţa, cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la
punerea în mişcare a acestui proces cumulativ.
„Avuţia Naţiunilor” a pus în evidenţă maniera în care un mediu
instituţional transformat poate debloca forţele dinamice ale creşterii
într-o economie capitalistă, competitivă, pe o cale prin care toţi au de
câştigat. Aceste elemente constitutive (capitalismul, acumularea de
capital industrial, eficienţă prin specializare, comerţ liber) continuă să
reprezinte elemente esenţiale ale teoriei dezvoltării economice.
În concepţia lui D.Ricardo existau posibilităţi de dezvoltare a
societăţii capitaliste, el fiind preocupat, mai ales, de repartiţia avuţiei.
Astfel, factorul, care ar fi putut menţine acumularea capitalului în
industrie, o producţie mai mare, şi, ca atare, un nivel superior al
economiei unui stat, era dat de creşterea productivităţii muncii în
agricultură.
Creşterea productivităţii avea drept rezultat obţinerea alimentelor
la costuri scăzute, ceea ce conduce, după părerea lui Ricardo, la
acordarea unor salarii mai mici şi obţinerea unor profituri mult mai mari
decât valoarea acestora înainte de a se realiza această creştere a
productivităţii muncii. Totuşi acest proces pe termen scurt nu era
posibil, deoarece progresul tehnologic cere timp, de aceea obţinerea
unei productivităţi mai mari pe solurile existente o vedea posibilă pe
termen lung, pe baza schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt,
ieftinirea alimentelor se putea realiza prin intensificarea schimburilor
între diferite ţări dintre care unele înregistrau surplusuri în acest
domeniu, adică prin dezvoltarea comerţului exterior.
Preocupat fiind de teoria randamentelor descrescânde, Ricardo
afirmă că soluţia pe termen scurt pentru a combate efectele negative
ale acestei teorii este existenţa unei economii deschise către nou şi a
unui comerţ liber.

29
 Totuşi, creşterea economică împreună cu expansiunea
demografică, pe termen lung, au demonstrat că suprafeţele arabile nu
erau suficiente pentru a asigura necesarul de hrană şi a apărut
necesitatea folosirii unor terenuri al căror soluri se caracteriza printr-un
nivel scăzut al fertilităţii şi, ca atare, care presupuneau randamente
descrescânde.
Randamentele descrescânde duc la creşterea costurilor în
procesul agricol şi, ca atare, la mărirea preţurilor produselor alimentare
ceea ce determină o creştere a salariilor muncitorilor din industrie. O
consecinţă directă a creşterii salariilor constă în reducerea profiturilor
capitaliştilor şi, ca atare, se poate înregistra o scădere a ratei
acumulării de capital. În final, toate aceste reacţii în lanţ ar fi avut ca
rezultat scăderea ratei creşterii economice pe locuitor, chiar şi până la
zero, când societatea ar atinge aşa-numita „stare staţionară”.
În concluzie, D.Ricardo consideră că, pe termen lung, creşterea
economică nu se putea realiza la nesfârşit, iar atingerea stării
staţionare se putea realiza destul de repede.
De-a lungul istoriei s-au constatat mari diferenţe între avuţiile
naţiunilor, aceste diferenţe fiind legate atât de cantitatea şi calitatea
resurselor disponibile, cât şi de modul cum sunt repartizate între
membrii comunităţii. J.S.Mill, care a anticipat cu un secol teoria
rostowiană a stadiilor dezvoltării, a arată că popoarele nu ajung la
acelaşi stadiu de evoluţie, ele plasându-se în faze succesive ale
dezvoltării în funcţie de gradul de exploatare a resurselor naturale.
Ca şi A.Smith, J.S.Mill exclude din această evoluţie societatea
asiatică, care, timp de mai multe secole, s-a aflat în faza agricolă,
datorită faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a asigura
hrana unor lucrători din alt domeniu, decât cel agricol. Acest lucru
împiedica acumularea de capital în vederea dezvoltării sectorului
industrial. În acest tip de societate exista un aparat administrativ dur,
iar proprietatea privată era blocat, uneori chiar inexistent, fiind
prezentă cea a statului sau a unei aristocraţii a proprietarilor de
pământ.
Analiza clasică a recunoscut existenţa unor niveluri diferite de
dezvoltare în anumite ţări, prin autori ca Smith şi Mill, dar ea nu a
reprezentat decât un punct de plecare pentru teoriile dezvoltării,
deoarece ea a considerat dezvoltarea un fenomen natural şi spontan
într-o economie deschisă în care se realizează schimburi economice
internaţionale bune pentru toţi partenerii.
Spre deosebire de clasici, şcoala neoclasică a fost preocupată
mai mult de probleme legate de echilibru şi preţuri. O excepţie a

30
acestei şcoli o constituie J.A.Schumpeter, care a publicat în 1912
lucrarea „Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung”, ce a fost tradusă
în engleză „The Theory of Economic Development”, iar în franceză
„Théorie de l’évolution économique.”
În această lucrare, Schumpeter face distincţie între două tipuri
de economii:
- o economie ce funcţionează în condiţiile echilibrului general,
ca un circuit fără evoluţie, ce se repetă mereu, în mod identic;
- o altă economie aflată în procesul dezvoltării, având ca punct
cheie al procesului inovaţia, al cărei purtător este
antreprenorul sau întreprinzătorul.
Primul tip de economie se află într-o situaţie în care nu există
dezvoltare durabilă deoarece nefiind credite şi dobânzi nu sunt nici
bancheri, moneda având un rol pasiv, procesele de producţie se
bazează pe rutină, iar preţurile sunt legate cu costurile medii, astfel
încât nu există profit.
În al doilea tip de economie, elementul cheie, antreprenorul sau
întreprinzătorul, poate fi:
¾ „fabricant-comerciant;
¾ şef de industrie, ce poate fi sau nu proprietarul întreprinderii;
¾ director, salariat cel mai adesea, dar care are
responsabilitatea efectivă a gestiunii;
¾ fondatorul, creatorul întreprinderii.”25
Antreprenorul, în oricare din cele patru ipostaze, are obligaţia de
a găsi noi combinaţii ale factorilor de producţie, cât mai eficiente, ceea
ce înseamnă inovaţie, elementul cheie al dezvoltării. Inovaţia provoacă
o nouă investiţie într-o întreprindere, care are ca rezultat realizarea
unor transformări şi în alte întreprinderi, având ca efect trecerea de la
o stare a economiei în care nimic nu se schimbă, totul este staţionar,
la o economie aflată în plină dezvoltare.
Pentru a putea realiza acest proces trebuie să se constituie un
mediu favorabil în care antreprenorul să poată acţiona, trebuie să
existe nişte reguli precizate şi respectate de toţi partenerii şi, în plus,
societatea, ca un întreg, are un rol deosebit în susţinerea activităţii
antreprenorului.
Din cele expuse anterior, teoria elaborată de Schumpeter nu
este o teorie a apariţiei dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării
plecând din momentul în care a atins un anumit nivel.

25
Schumpeter J.A., Théorie de l’évolution économique, Paris, 1935, pg.345;

31
1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării
1.2.2.1 Teoria economiei duale

Modelul dezvoltării duale a fost elaborat şi prezentat în anul 1954

de A.Lewis, considerat alături de Myrdal şi Rostow, unul dintre primii
pionieri ai dezvoltării. În conformitate cu „ortodoxia” vremii sale,
reprezentată de o „sinteză între neoclasici (microeconomie) şi
gândirea keynesiană (macroeconomie)”26, Lewis conduce analiza în
termenii neoclasici ai teoriei preţurilor şi alocării resurselor şi lasă loc
instrumentelor moderne ale econometriei.
W.A.Lewis susţinea că „elementul cheie al dezvoltării economice
consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problema
centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin
care o comunitate care economisea şi investea doar 4 sau 5 procente,
sau chiar mai puţin din venitul său naţional se putea transforma într-o
societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15 procente
sau mai mult.”27
Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două
sectoare:
o un sector tradiţional sau de subzistenţă, ce se caracterizează
printr-un exces de forţă de muncă, ce se află în şomaj,
adesea deghizat. Excesul de forţă de muncă este alimentat
de creşterea demografică. În situaţia de suprapopulaţie şi
subutilizare, salariul rural este determinat de nivelul
subzistenţei, iar productivitatea marginală este egală cu zero,
aceasta semnificând că atunci când agriculturii i se sustrage
o parte din forţa de muncă, producţia nu scade;
o un sector modern sau capitalist format din activităţile
industriale din mediul urban şi, eventual, plantaţiile,
caracterizându-se printr-o productivitate mai înaltă şi
primeşte forţă de muncă de la sectorul tradiţional. Transferul
de forţă de muncă din mediul rural este realizat la o rată a
salariului curent apropiată de nivelul de subzistenţă.
În principiu, salariul curent este egal cu produsul mediu al
lucrătorului din agricultura de subzistenţă, plus o marjă apreciată de
Lewis la cel mult 30%, reprezentând aşa-numita „primă de exod rural.”
La această rată a salariului curent, datorită elasticităţii infinite a ofertei
26
Baslé M. ş.a., Histoire des pensées économique: les contemporaines synthèse, Editor Sirey,
Paris, 1988, pg.406;
27
Lewis W.A., Economic Development with Unlimited Supplies of Labor, The Manchester School
Bulletin, may 1954, pg.176;

32
de forţă de muncă, adică oferta fiind nelimitată, surplusul demografic
rural trenează şi nu poate fi resorbit decât pe termen foarte lung. Lewis
consideră că exodul populaţiei rurale va continua până când
productivitatea marginală va egala rata salariului curent.
În aceste condiţii, dezvoltarea într-o economie duală constă în
reducerea progresivă a proporţiei sectorului tradiţional, în favoarea
activităţilor moderne din sectorul capitalist.
La originea creşterii economice se află procesul de economisire
al populaţiei care permite realizarea de investiţii, făcute în mare parte
din profitul obţinut. Dar, aşa cum se constată în modelul lui Lewis,
economiile lucrătorilor sunt foarte mici, iar cele ale clasei de mijloc
sunt puţin mai mari, dar sunt nesemnificative din punct de vedere al
investiţiilor ce se pot realiza din ele. Cei care dispun de economii sunt
capitaliştii societăţii, indiferent de domeniul lor de activitate, industrie şi
agricultură, şi ei pot realiza cu acestea investiţii productive.
Datorită situaţiei de subdezvoltare existente într-o astfel de
economie, şi nivelului scăzut al venitului, economiile sunt insuficiente
pentru a realiza un proces de dezvoltare economică. O dată cu
creşterea nivelului economiilor urmează o perioadă de tranziţie până
ce nivelul acestora devine suficient de mare astfel încât procesul
creşterii să se autoîntreţină. Pe parcursul dezvoltării surplusul de forţă
de muncă din sectorul tradiţional este absorbit de cel capitalist,
deoarece acesta cunoaşte o dezvoltare şi o diversificare a producţiei
pe seama investiţiilor făcute din economiile obţinute. Noile angajări vor
continua atâta timp cât productivitatea marginală a lucrătorilor din
sectorul modern depăşeşte salariul curent. Profiturile obţinute vor fi
investite pentru a se realiza creşteri ale productivităţii marginale, ce
vor permite angajări suplimentare de lucrători. Acest proces va
continua până la egalizarea salariilor curente de către nivelul
productivităţii marginale.
La sfârşitul procesului, tot excedentul de forţă de muncă din
sectorul de subzistenţă va fi resorbit. Salariile vor începe să crească
atât în sectorul capitalist cât şi în cel de subzistenţă. Dezvoltarea
începe să fie în folosul lucrătorilor.
În cazul în care nivelul economiilor şi cel al acumulării de capital
nu este suficient de mare pentru a realiza dezvoltarea, Lewis propune
ca soluţie pentru finanţare creşterea creditului, deşi acest proces poate
duce la inflaţie, dar aceasta poate fi resorbită prin creşterea producţiei.
O altă soluţie ar fi, de asemenea, ajutorul extern, care pe parcursul
dezvoltării ar putea fi înlăturat.

33
 Lewis consideră că apariţia unui blocaj se poate datora mai
multor cauze, două mai importante fiind:
¾ perturbarea raporturilor dintre preţurile bunurilor din sectorul
modern şi cele ale bunurilor de subzistenţă;
¾ presiunea cererii de bunuri de subzistenţă necesită creşterea
ofertei pentru care poate apare necesară introducerea
metodelor capitaliste în agricultură.
În mare, dezvoltarea duală, descrisă de Lewis, a fost considerată
ca fiind conformă cu realităţile din ţările subdezvoltate şi, în
consecinţă, a fost larg acceptată ca model standard al dezvoltării din
anii 1960-1970. Bineînţeles, modelul produs de Lewis a fost supus,
de-a lungul timpului, la numeroase critici şi dezvoltări.
Printre criticile aduse modelului lui Lewis enumerăm:
modelul presupune, în mod implicit, că rata transferului de
muncă şi a creării de locuri de muncă în sectorul modern este
proporţională cu rata acumulării de capital din sectorul
modern, acest lucru realizându-se doar dacă noile investiţii ar
asigura numai o dublare a capitalului;
noţiunea de surplus de muncă este prezentată, în model, ca
fiind specifică sectorului tradiţional, în timp ce sectorul
capitalist dispune de o ocupare deplină a forţei de muncă.
Studii ulterioare au dovedit că există situaţii când apare un
şomaj considerabil în zonele urbane, iar în mediul rural
surplusul de forţă de muncă este mult mai mic;
datorită concurenţei de pe piaţa muncii din sectorul modern,
modelul lui Lewis presupune menţinerea unui nivel constant
al salariilor din acest sector. În realitate, însă, salariile au
tendinţa să crească, chiar dacă condiţiile de pe piaţa muncii
sunt favorabile sau nu;
altă critică adusă este existenţa în ţările subdezvoltate a unei
clase de capitalişti cu calităţi de antreprenori ce pot pune în
mişcare procesul expansiunii economice, ceea ce pentru alţi
economişti constituie un obstacol în calea dezvoltării.
Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost dezvoltate de către
G.Ranis şi C.H.Fei28, care au construit un model de natură neoclasică
ce presupune că un proces de transfer a excedentelor de forţă de
muncă din sectorul tradiţional spre sectorul de muncă ar permite
realizarea în condiţii cât mai bune a dezvoltării economiei ţărilor slab
dezvoltate. Ei atribuie agriculturii un rol important în realizarea
28
Fei C.H., Rains G., Development of the Labor Surplus Economy, New Haven, CT: Yale
University Press, 1964;

34
industrializării, considerând că realizarea unor investiţii în acest
domeniu ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât
productivitatea muncii în agricultură să crească înaintea finalizării
procesului de transfer al surplusului de forţă de muncă din sectorul
tradiţional în cel modern.
Majorarea forţei de muncă din mediul rural a dus la apariţia unui
surplus de produse agricole, ce putea fi folosit de proprietarii funciari
pentru creşterea productivităţii în agricultură sau pentru finanţarea
unor investiţii în sectorul industrial. Astfel, o parte din economisirea
rurală este folosită pentru acumularea de capital în sectorul industrial.
Interdependenţa dintre agricultură şi industrie este mai strânsă decât
în modelul lui Lewis.
Şi acest model, ca şi cel al lui A.W.Lewis, a fost supus la
numeroase critici, dar a permis consolidarea teoriei şi politicii
dezvoltării, punând în discuţie problemele legate de oferta nelimitată
de forţă de muncă necalificată, pe de o parte, şi insuficienţa forţei de
muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au apărut
numeroase studii referitoare la nevoia de educaţie şi de formare
profesională a oamenilor.
Începând cu acest moment, apare pe lângă noţiunea de capital,
deja cunoscută, cea de capital uman, care va presupune în viitor
cheltuieli de învăţământ şi de formare profesională, cheltuieli pentru
ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie în vederea creşterii
productivităţii acestui capital şi, astfel, reducerea risipei de resurse.
Modelele economiei duale sunt realizate mai ales pentru
economii închise, în care accentul cade pe creşterea axată pe
industrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a
excedentului de forţă de muncă şi de promovare a dezvoltării, ceea ce
a încurajat ţările slab dezvoltate să adopte strategii de industrializare
pentru substituirea importurilor.

1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice

„Indiferent de schema pe care o adoptă”, remarcă S.Kuznets,

„orice concepţie stadială implică o serie de elemente comune şi
anume: delimitarea temporară pe segmente a evoluţiei în funcţie de
sursele şi structura schimbărilor economice; o succesiune obligatorie a
acestor segmente; o matrice comună, în care stadiile se succed în
cadrul unui proces pe termen lung, conceput în general, în sensul unei

35
evoluţii ascendente; o viziune unidimensională asupra evoluţiei
istorice, diferită de optica ciclică în care stadiile se repetă.”29
Primul care a adoptat o schemă stadială este A.Smith, fiind
formată din următoarele etape: vânătoarea, stadiul pastoral, stadiul
agricol, stadiul comercial şi cel manufacturier.
O concepţie diferită asupra dezvoltării stadiale aparţine lui
K.Marx, care interpretând cursul istoriei, elaborează dialectica sa
stadială, ce cuprinde: epoca primitivă, epoca sclavagistă, epoca
feudală, epoca capitalistă şi cea socialistă.
În cadrul şcolii istorice germane se distinge Fr.List, care în
lucrarea „Sistemul naţional de economie politică” descrie cinci stadii
de evoluţie: stadiul primitiv, stadiul pastoral, stadiul agricol, stadiul
agricol-manufacturier şi cel agricol-manufacturier-comercial. List pune
accentul pe ultimele trei stadii, explicând succesiunea acestor stadii
prin nivelul de dezvoltare al „forţelor productive”, în care intră toţi
factorii generatori ai „puterii industriale care constituie sursa de
dinamism economic, respectiv motorul expansiunii naţionale, sub toate
formele sale.”30 şi instituţiile politice şi concepţiile morale cu rol de
stimulare sau de obstrucţionare a activităţii economice.
Unul dintre fondatorii teoriei stadiale a dezvoltării, considerat şi
cel mai important reprezentant al acestei concepţii, este W.W.Rostow.
Conform teoriei sale, dezvoltarea este descrisă ca un proces istoric, ce
cuprinde cinci stadii de evoluţie: societatea tradiţională; pregătirea
condiţiilor pentru „decolare”/”demaraj”; „decolarea” sau „demarajul”;
înaintarea spre maturitate şi perioada consumului de masă. „Aceste
stadii au o continuitate şi o logică internă, ele nefiind o generalizare a
anumitor observaţii factuale despre etapele dezvoltării societăţilor
moderne. Ele constituie atât o teorie a creşterii economice, cât şi, mai
general, o teorie, chiar dacă totuşi parţială, a întregii istorii moderne.”31
„Conform acestei scheme, toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie,
unele fiind mai avansate, decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă
formele sociale ale dezvoltării par uneori diferite.”32
Primul stadiu, cel al societăţii tradiţionale se caracterizează pe
ştiinţa şi tehnica prenewtoniană, pe sectorul agricol arhaic, precum şi
pe legăturile de familie şi cele din cadrul diferitelor clanuri ce existau în

29
Kuznets S., Notes on Stage of Economic Growth as a System Determinant, în Comparison of
Economic System, Ed.Alexander Eckstein, New York, 1971, pg.243;
30
Clipa N., Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”,
Iaşi, 1989, pg.42;
31
Rostow W.W., The Stage of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge
University Press, Cambridge, 1960, pg.9;
32
Didier M., Economie: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pg.274;

36
civilizaţiile mediteraneene ale Orientului Mijlociu şi Europa medievală.
Toate aceste condiţii nu excludeau creşterea producţiei, însă nivelul
acesteia pe locuitor rămânea la un nivel foarte scăzut.
Al doilea stadiu, al condiţiilor prealabile demarajului s-a
manifestat spre sfârşitul secolului al XVII-lea pentru statele din Europa
de Vest, şi a presupus:
apariţia unor noi capacităţi de producţie datorită
descoperirilor ştiinţei moderne;
constituirea statelor naţionale centralizate cu administraţie
relativ eficace;
creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi apariţia de noi
întreprinzători;
extinderea comerţului, transformarea instituţiilor economice şi
posibilitatea de a realiza progres economic.
Aceste două stadii sunt specifice unor ţări subdezvoltate, care nu
au reuşit să depăşească starea staţionară a sistemului de viaţă
tradiţional.
Cea mai importantă fază în teoria lui Rostow este
demarajul/decolarea considerată ca o etapă de tranziţie în evoluţia
oricărei societăţi, fiind caracterizată prin:
creşterea dimensiunilor activităţii economice din industrie şi
agricultură;
dezvoltarea unuia sau mai multor sectoare industriale
dinamice cu o înaltă rată de creştere;
creşterea ratei investiţiilor productive la cel puţin 5% sau
chiar peste 10% din venitul sau produsul naţional;
existenţa sau implementarea rapidă a unui cadru politic,
social şi instituţional care să permită exploatarea impulsurilor
spre expansiune generate de sectoarele dinamice.
Această etapă a avut loc pentru S.U.A. şi statele Europei de Vest
în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi prima jumătate a
secolului al XVIII-lea.
Înaintarea spre maturitate este un proces de creştere susţinută
fluctuantă, economiile fiind capabile să asimileze orice fel de producţie
în domeniul în care s-a specializat. Rata investiţiilor urcă până la
10-20% din venitul naţional, acest proces putând dura, după
aprecierea lui Rostow, circa 60 de ani.
În stadiul consumului de masă, rolul sectoarelor dinamice este
luat de activităţile producătoare de bunuri de consum durabile
(automobile, bunuri produse în serii mari etc.) şi de servicii. Nivelul
ridicat al venitului şi, odată cu acesta, cel al consumului se

37
generalizează la scara marii majorităţi a populaţiei care trăieşte în
condiţiile specifice mediului urban. Alocarea unor sume importante
investiţiilor productive, precum şi asistenţei şi securităţii sociale conduc
la instaurarea statutului bunăstării generale, caracteristic ţărilor
occidentale după al doilea război mondial.
În literatura economică au apărut anumite critici la teoria lui
Rostow privind dezvoltarea stadială. O primă critică acestei teze este
legată de faptul că, conform realităţii istorice, nu toate economiile
parcurg succesiv aceleaşi „stadii” sau „moduri de producţie”, corolarul
„stadiilor”, în analiza lui K.Marx. Istoria economică a demonstrat multe
similitudini între analiza lui W.W.Rostow şi cea a lui K.Marx de aceea a
existat în timp o comparaţie a acestor teorii. Dar totuşi, între ele există
o mare deosebire, şi anume analiza lui Rostow presupune absenţa
exploatării şi luptei de clasă.
O a doua critică se referă la „conţinutul limitat izvorât din natura
tautologică a celor mai multe distincţii pe care Rostow le face între
stadii.”33 Astfel, atributul „fundamental” conferit transformărilor
economice, sociale, politice, specifice demarajului poate fi folosit
pentru transformările din orice stadiu în raport cu precedentul. La fel
poate fi interpretat consumul abundent din ultimul stadiu, iar
caracteristicile înaintării spre maturitate, la o analiză mai atentă,
coincid de fapt cu cele ale demarajului.
A treia obiecţie vizează absenţa unui criteriu cuantificabil de
delimitare a stadiilor singurul menţionat de Rostow fiind rata
investiţiilor. Hagen a remarcat că acest criteriu nu este validat de
realităţi: „formarea brută şi netă a capitalului au crescut aproape
regulat în ţările Europei Occidentale, începând de la 1850 (de când se
dispune de date), până la primul război mondial şi divizarea acestei
perioade în stadii aparent total artificiale.”34
Cu toate acestea, teoria lui Rostow rămâne importantă pentru că
atrage atenţia asupra factorului principal ce poate determina
amorsarea creşterii şi ieşirea din starea de stagnare la nivel scăzut al
venitului. Ca şi în cazul lui Lewis, acest factor este reprezentat de
creşterea economiilor şi, respectiv, a ratei investiţiilor în venitul
naţional.
După Rostow, secvenţa stadiilor este generată de o anumită
secvenţă a sectoarelor dinamice, cu rol de antrenare în economie. În
perspectiva dezvoltării, el vede necesară definirea unui „optim
sectorial” în funcţie de nivelul venitului, dimensiunea populaţiei,
33
Hagen E., Economy du development, Editor Economique, Paris, 1982, pg.96;
34
Hagen E., op.cit., pg.97;

38
tehnologia, calitatea antreprenorului şi anumite fapte reale care pot
avea venit restrictiv. Pornind de la optimul sectorial poate fi determinat
un „optim al structurii investiţiilor.” Totuşi, Rostow constată că, cursul
investiţiilor diferă, în general, de structura optimă atâta timp cât ele nu
sunt influenţate numai de alegerea privată ci şi de politicile guvernelor,
impactul războaielor etc.
În ultimă instanţă, chiar dacă deciziile privind alocarea resurselor
se bazează nu numai pe criterii de piaţă, ci şi pe motivaţii politice şi
sociale, dezvoltarea stadială apare ca rezultat al unei succesiuni de
alegeri strategice deschise societăţii.

1.2.2.3 Dezvoltarea susţinută, o altă perspectivă a teoriei

dezvoltării

Fenomenele de criză ce s-au manifestat în economia mondială

la începutul anilor 1970 au generat multe dezbateri asupra limitelor
creşterii economice, soldate cu o nouă orientare, către o dezvoltare
susţinută sau durabilă (figura 1.2).
Fenomenele de criză au făcut ca procesul dezvoltării să se afle
într-un impas pe mai multe planuri, cum ar fi:
¾ sub aspect economic, ruptura înregistrată în evoluţia
ritmului de creştere, ce reflectă, în esenţă, epuizarea
posibilităţilor de creştere a rentabilităţii capitalului;
¾ pe plan social, creşterea economică s-a dovedit incapabilă
să limiteze creşterea şomajului, agravarea sărăciei şi
adâncirea inegalităţilor în repartiţia veniturilor.

39
 CRIZA DEZVOLTĂRII
La începutul anilor 1970 exista o ruptură între:
• procesul de acumulare;
• ansamblul mecanismelor spontane de reglare şi a procedurilor de
reglementare a raporturilor sociale şi a raporturilor dintre om şi natură.
J.M.Harribey

DEZVOLTAREA SUSŢINUTĂ, DURABILĂ SAU VIABILĂ

• acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi;
• o nouă cale de dezvoltare bazată pe o reconciliere între economie şi mediul
înconjurător, capabilă să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri
şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndelungat.
Raportul Brundtland-CMED

Sisteme vizate Dimensiuni Valori fundamentale

Economic Economică Sustenanţă

Ambiental Ambientală Autorespect

Uman Umană Libertatea de a alege

Tehnologic Futurologică

Provocări la adresa ştiinţei şi politicii economice

Definirea şi analiza corelaţiei dezvoltare economică şi socială

pe criteriul mediu, sănătate şi bunăstare

Internalizarea efectelor externe ale dezvoltării

prin taxare prin emisiunea de drepturi de poluare

tranzacţionabile pe o piaţă mobiliară

Fig.1.2: Dezvoltarea susţinută sau durabilă

Adaptat după Pralea C.L., Investiţiile internaţionale şi dezvoltarea economică,
Universitatea “Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001, pg.77

40
 Dezvoltarea economică realizată după modelele existente până
în anii 1970 a generat, asupra mediului înconjurător, o serie de riscuri,
printre care:
riscul de epuizare a resurselor naturale neregenerabile, în
special a resurselor energetice de origine fosilă;
deteriorarea solului prin practicarea unei agriculturi agresive
bogate în îngrăşăminte chimice, erodarea acestuia şi
extinderea deşertului ca urmare a defrişărilor masive cu
consecinţe grave asupra mediului înconjurător din toate zonele
Terrei, dar mai ales în zona tropicală;
ameninţarea biodiversităţii planetare, care este tot mai fragilă
datorită activităţilor desfăşurate de către oameni;
poluarea aerului şi a apei la nivelul întregii planete, dar mai ales
în zonele puternic industrializate şi urbanizate;
efectul de seră şi rezultatul acestuia asupra climei planetei;
energia nucleară şi riscurile presupuse de aceasta;
creşterea necontrolată a populaţiei care a condus la fenomenul
„exploziei demografice” într-o serie de zone subdezvoltate ale
globului etc.
Modele de dezvoltare economică din această perioadă nu au
ţinut cont de faptul că unele resurse naturale sunt epuizabile şi că
mediul înconjurător trebuie păstrat sănătos şi pentru generaţiile
viitoare. Ele nu au condus la asigurarea unei echităţi între oameni şi
nici condiţii materiale, sociale şi culturale asemănătoare pentru
dezvoltarea umană.
Datorită acestor constatări, criza dezvoltării a fost definită ca „o
ruptură între procesul de acumulare şi ansamblul mecanismelor
spontane de reglare şi a procedurilor de reglementare a raporturilor
sociale, pe de o parte, şi a raporturilor dintre om şi natură, pe de altă
parte.”35
Conştientizarea acestei crize a determinat societăţile moderne
să ia măsuri pentru a găsi o nouă cale de dezvoltare, deoarece exista
posibilitatea distrugerii nu numai a mediului înconjurător, ci şi a
propriului viitor.
Primele contribuţii în acest sens au fost realizate de membrii
Clubului de la Roma, respectiv D.H.Meadows, D.L.Meadows,
J.Ronders şi W.W.Behrens. Aceştia în raportul Clubului de la Roma
din 1972, numit „The Limits to Growth” consideră că dacă populaţia,
producţia, atât cea agricolă cât şi cea industrială, consumul resurselor
naturale şi poluarea vor creşte în continuare exponenţial, „limitele
35
Harribey J.M., Le Développement Soutenable, Editor Economique, Paris, 1998, pg.6;

41
creşterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în
secolul următor.”36
O altă sursă de contribuţii aduse definirii şi adoptării unei noi
viziuni asupra dezvoltării o constituie organizaţiile din cadrul O.N.U.
Dintre acestea menţionăm:
1) Conferinţa O.N.U. asupra mediului de la Stockholm din 1972,
care a introdus noţiunea de ecodezvoltare, preluată ulterior
de către Programul O.N.U. pentru mediu;
2) Fundamentarea conceptului de dezvoltare durabilă sau
susţinută în “Raportul Brundtland” adoptat în 1987 de
Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (C.M.E.D.) şi
prin documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (C.N.U.E.D.) de la Rio de Janeiro din 1992.
Această conferinţă a fost formată din mai mute secţiuni ce
s-au concretizat ulterior în Declaraţia asupra mediului şi
dezvoltării, Declaraţia asupra pădurilor, Convenţia asupra
schimburilor climatice, Convenţia asupra biodiversităţii şi
Agenda 21, toate aceste documente cuprinzând măsuri ce ar
trebui adoptate pentru pregătirea secolului al XXI-lea;
3) Conferinţele O.N.U. organizate asupra:
a) dezvoltării sociale de la Copenhaga în 1995;
b) schimbărilor de climă de la Berlin din 1995;
c) protecţiei stratului de ozon de la Viena din 1995;
d) oraşelor de la Istambul din 1996, ce a pus accentul pe
„dezvoltarea umană susţinută”.
„Noua concepţie de dezvoltare susţinută sau durabilă a devenit,
în anii ’90, axa fundamentală a analizei şi politicii O.N.U. în materie de
dezvoltare şi mediu.”37

36
Meadows D.H., ş.a., The Limits to Growth, Universe Books, New York, 1972, pg.23;
37
Popescu D., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului înconjurător (II), în revista
“Marketing–Management. Studii – Cercetări – Consulting”, a Asociaţiei Române de Marketing,
vol.1-2/2000, pg.83.

42
 CAPITOLUL 2
Ecodezvoltarea, relaţie complexă între
dezvoltarea economică şi mediul natural

2.1 Resursele naturale, elemente de bază ale creşterii şi

dezvoltării economice

Mediul natural face parte din existenţa oricărei economii.

Ecologia are ca obiect interrelaţiile dintre organismele vii şi mediul lor
de viaţă. Ea a fost considerată la început ca fiind un domeniu de
cunoştinţe legate de economia naturii, de investigarea relaţiilor
complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor anorganic
şi organic.
Ulterior, datorită evoluţiei pe care omenirea a înregistrat-o,
ecologia a cunoscut noi valenţe ajungând să fie o ştiinţă biologică
interdisciplinară, o ştiinţă a naturii vii cu un profil complex. „Ea studiază
interacţiunea dintre vieţuitoare şi dintre acestea şi mediul înconjurător,
precum şi principiile, legităţile organizării, funcţionării şi productivităţii
sistemelor biologice supraindividuale.”1
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a beneficiat de tot ce-i
putea oferi natura, practic în cantităţi nelimitate, deoarece densitatea
populaţiei era mică, iar elementele oferite de natură erau în cantităţi
mari. De aceea, la începuturi nu s-a pus problema conservării mediului
natural, a utilizării raţionale a factorilor de mediu.
Abia în secolul I e.n. Columella, în tratatul lui despre agricultură,
atrage atenţia că creşterea erbivorelor aduce după sine apariţia unor

1
Mitrea L.I., Ioniţă M., Ecologie, Editura Medicală Veterinară, Bucureşti, 2001, pg.11;

43
noi zone de păşunat ce rezultă din despăduriri. Pentru aceasta el arată
că este nevoie să se îmbine studiul mediului natural cu experienţa
practică a agricultorului, dar această legătură era analizată din prisma
creşterii randamentului agricultorului.
Ulterior, la începutul revoluţiei industriale din Anglia,
problematica mediului a început să fie discutată. W.Petty (1623-1687)
considera că munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuinţare
pe care le produce, ci ea este tatăl lor, iar pământul este mama lor,
scoţând în evidenţă rolul naturii în procesul economic.
„Chiar dacă numai parţial, Quesnay (1694-1774) şi Turgot
(1727-1781), principalii promotori ai fiziocratismului, alături de Petty,
vor fi cei care au meritul de a fi pus, teoretic, pentru prima oară
problema înţelegerii rolului naturii în procesul economic.”2
A.Smith (1723-1790), în lucrarea intitulată „Avuţia Naţiunilor”, a
inclus natura alături de capital şi muncă între factorii de producţie şi a
evidenţiat importanţa resurselor naturale, prin acestea înţelegând
pământul şi minele, pentru bunăstarea oamenilor, dar neluând în
considerare şi influenţa omului asupra stării factorilor de mediu şi nici
conexiunea inversă.
Totuşi, la acest nivel al istoriei, problematica mediului nu era atât
de dezvoltată ca în momentul actual, deoarece industria se afla în
stadiul manufacturier producând influenţe lente şi limitate asupra
mediului natural. Odată cu revoluţia industrială s-a ajuns la producţia
de masă, care cerea resurse naturale (minerale şi energetice) din ce
în ce mai multe, şi, ca atare, din procesul de producţie au început să
apară tot mai multe deşeuri şi reziduuri, care erau aruncate în mediul
natural.
Problema rarităţii resurselor a fost ridicată de Th.Malthus
(1766-1834), care pornind de la ea a pus problema raportului dintre
creşterea populaţiei şi cea a resurselor de hrană ale pământului. El a
făcut constatări asupra raportului dintre resursele naturale şi numărul
populaţiei, ca şi asupra orizontului de timp al posibilităţii epuizării
stocului de resurse.
D.Ricardo (1772-1823) s-a preocupat de eventuala oprire a
creşterii economice, ca urmare a rarităţii resurselor naturale, prin care
înţelegea atât pământul (pământ agricol, mine, căderi de apă etc.), cât
şi resursele considerate în varietatea lor calitativă. Din această
preocupare a luat naştere teoria sa asupra rentei diferenţiale, cu
precizarea că, după el, se începea cu exploatarea celor mai bune
2
Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2000,
pg.25;

44
resurse şi se continua cu a celor mai slabe, care necesitau cheltuieli
mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare exista ceea ce el a
numit legea randamentelor descrescânde faţă de efortul de muncă şi
de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferenţiale.
S.Jevons (1835-1882) merge mai departe în ceea ce priveşte
problematica mediului natural, respectiv a resurselor naturale,
efectuând o analiză a modalităţilor de egalizare a gradelor finale de
utilizare a resurselor naturale.
La mijlocul secolului al XIX-lea, specialiştii din domeniul
ştiinţelor naturii, au contribuit din ce în ce mai mult la încercare de a
explica legătura mediului natural cu economia. Astfel, în 1866,
naturalistul E.Haeckel (1834-1919) a introdus în ştiinţa economică
conceptul de ecologie. J.von Liebig (1803-1873) atrage atenţia asupra
importanţei economice a îngrăşămintelor şi publică lucrări asupra
ciclurilor de carbon şi asupra unor nutrienţi vegetali, fiind numit
părintele ecologiei.
K.Marx (1818-1883) „considera că între om şi natură există un
metabolism şi pune în evidenţă:
¾ rolul calităţii factorului natural în determinarea productivităţii
muncii;
¾ influenţa producţiei asupra factorilor naturali, îndeosebi
asupra pământului şi pădurii;
¾ posibilitatea de a recicla şi valorifica deşeurile şi nămolurile
urbane.”3
El a arătat că pe măsură ce, în economie, se înregistrează
progres, dependenţa omului de resursele naturale nu dispare, ci se
accentuează. De asemenea, în 1867 a prevăzut posibilitatea de a
economisi resurse naturale primare prin realizarea unor tehnologii de
valorificare a deşeurilor şi a arătat cum reziduurile procesului de
producţie şi de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului
de reproducţie, spre a crea un nou capital L.C.Gray, în 1913, pune o
problemă fundamentală în domeniul resurselor naturale, şi anume,
aceea a soluţionării conflictului de interese dintre prezent şi viitor pe
baza criteriului maximizării valorii prezente, utilizând o rată a dobânzii
aplicată asupra extracţiei resurselor naturale. El spune că o rată
ridicată a dobânzii duce la o epuizare rapidă a resursei, pe când o rată
scăzută face conservarea mai profitabilă pentru deţinători de resurse.
În această perioadă, în România, problemele naturii vii au fost
tratate prin prisma economicului de G.Antipa (1867-1944).
3
Barbault R., Écologie générale, structure et functionnement de la biosphère, Ed.Masson, Paris,
1995, pg.27;

45
 După cel de al doilea război mondial problema resurselor
naturale a dat naştere unei vaste şi complicate lupte pe plan
internaţional. Din ce în ce mai mult, problematica ecologică se
transformă în dezbateri ce au loc la nivel global,toate ţările fiind
interesate de atingerea unui echilibru ecologic.
O preocupare fundamentală a constituit-o disponibilitatea
resurselor epuizabile, concluziile fiind când optimiste, subliniindu-se că
ştiinţa, tehnologia şi ajungerea omului în Cosmos vor rezolva
problema, când reţinute, spunându-se că nu este cazul să se conteze
pe o avansare continuă a tehnologiilor capabile să aducă energie
ieftină, când de-a dreptul pesimiste (cum sunt concluziile din „Limitele
creşterii”, lucrare publicată de D.H.Meadows, ş.a. în 1972),
prevăzându-se epuizarea resurselor în mai puţin de un secol şi
colapsul omenirii.
„Punctul central al conservării resurselor reînnoibile îl constituie
conceptul de producţie sustenabilă maximă, ceea ce înseamnă că
utilizarea la maximum a unei resurse reînnoibile nu poate fi susţinută
fără a afecta sau a deteriora procesul de reînnoire a lor.”4 Este posibil,
ca pe termen scurt, producţia maximă sustenabilă să poată fi depăşită,
dar inevitabil, această creştere va fi pe socoteala întregului sistem şi
producţia va fi micşorată şi chiar va dispărea.
Conceptul de producţie sustenabilă maximă a fost uşor înţeles şi
beneficiile menţinerii resurselor reînnoibile sunt evidente, deşi, este
dificil de înţeles de ce oamenii au depăşit şi continuă să depăşească
producţia sustenabilă maximă în multe situaţii.
Cel mai evident motiv pentru consumul unei resurse reînnoibile,
înafară de producţia sustenabilă maximă, este lăcomia. Pentru mulţi
este tentant să maximizeze imediat profitul, fără a-şi face griji pentru
viitorul resurselor. Acest lucru este, în special, adevărat dacă există o
concepţie greşită cum că nu sunt limite în ceea ce priveşte cantitatea
sau procesul de reînnoire al resursei.
Oamenii, care folosesc mai mult decât producţia maximă
sustenabilă a unei resurse, pot face acest lucru din nevoia de a-şi
satisface trebuinţele de bază. În teorie este uşor de văzut că este cel
mai bine să restrângem folosirea resurselor şi să se conserve
producţiile lor sustenabile, dar, în practică sunt sute de milioane de
oameni în lume care nu au destulă mâncare.
Producţia sustenabilă maximă poate fi diminuată de factori care
stânjenesc ecosistemul ce produce resursa reînnoibilă. Spre exemplu,
4
Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way the World Works, Prientice-Hall
INC., New Jersey, 1981, pg.437;

46
ploaia acidă degradează fertilitatea solului şi, ca atare, scade
producţia anuală de lemn, iarbă şi a altor culturi. Resturile chimice sau
biologice pot polua lacurile şi fauna din acestea. În fiecare caz
consecinţele activităţii umane reduc producţia de resurse reînnoibile
care depinde de înţelegerea şi menţinerea întregului ecosistem care
produce resurse.
În viaţa economică faptul că resursele naturale sunt limitate
presupune existenţa a două modalităţi de gândire:
- una se referă la creşterea utilizării până ce crizele aduc o
oprire bruscă şi, în consecinţă, un colaps al sistemului nostru
economic;
- altă modalitate este cea care propune o tranziţie lentă de la
stadiul nostru actual către o societate non-creştere.
O astfel de situaţie de non-creştere necesită o exprimare, doar,
în termenii utilizării resursei. Schimbările şi avantajele ştiinţei şi
tehnologiei pot fi utile atâta timp cât nu depind de cantităţi crescânde
ale resurselor limitate ce sunt folosite. Nu trebuie să existe nici un
dubiu că o tranziţie lentă este preferabilă unui colaps economic, dar se
pune problema ce eforturi sunt necesare pentru a aduce o tranziţie
lentă la un stadiu de non-creştere.
Unii specialişti cred că forţele economice fără un sistem al pieţei
libere răspund cel mai bine crizelor economice şi vor emite judecăţi
potrivite. Ei argumentează că o lipsă a unor elemente, cum ar fi
mercur sau tungsten, va duce la creşterea preţului conform legii cererii
şi a ofertei.
Creşterea preţului, are în schimb mai multe efecte:
- va stimula găsirea şi utilizarea unor substituenţi;
- stimulează eforturile pentru dezvoltarea unor programe
pentru reciclare;
- va scădea folosirea resursei pentru că puţini îşi permit preţul.
În termenii teoriei economice nu există dubii că aceste procese
sunt valide. Oricum, teoria conţine prezumţia că nu trebuie să fie
valide neapărat în practică. În unele cazuri, cum ar fi aliajul de fier,
găsirea unui substitut poate fi foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă.
Substituirea îngrăşămintelor, cum ar fi cele cu fosfor, nu se poate
realiza.
Preţul este stabilit conform legii cererii şi ofertei şi se bazează pe
disponibilităţile prezente, iar crizele viitoare nu sunt luate în
considerare. De fapt, orice producător care încearcă să crească preţul
unei mărfi pentru a împiedica pierderile viitoare este eliminat de
concurenţi, care sunt interesaţi de obţinerea profitului pe termen scurt.

47
Astfel, preţurile nu vor începe să crească şi, prin urmare, reciclarea nu
va beneficia de efectul lor stimulator sau oamenii nu vor fi interesaţi să
găsească substituenţi până ce nu vor avea loc crize.
Pericolul constă în creşterea exponenţială a folosirii resursei care
poate fi epuizată cu rapiditate, astfel încât timpul între momentul când
începe să se simtă criza unei resurse şi momentul distrugerii acesteia,
este atât de scurt încât este insuficient pentru acţiuni de micşorare a
impactului, de găsire a substituenţilor, de începere a reciclării şi aşa
mai departe.
Este un fapt economic demonstrat că, dacă există două sau mai
multe alternative pentru atingerea unor obiective, oamenii vor alege, în
general, acea alternativă care necesită un cost mai scăzut. De aceea,
pentru a aplica pârghia economică, care presupune ajustarea
artificială a costurilor datorită taxelor, subvenţiilor şi reglementărilor, se
pot schimba costurile relative a alternativelor şi astfel oamenii vor fi de
acord cu acestea. Cu bună ştiinţă sau nu sunt menţinute şi se
desfăşoară multe politici economice care favorizează creşterea
risipitoare. De aceea, este necesară o recunoaştere a acestor politici
şi o înlocuire a lor în vederea favorizării procesului conservării
resurselor.
Prima politică presupune separarea economică efectivă între
producţie şi eliminarea deşeurilor. Spre exemplu, producţia presupune
eliberarea în natură a unor deşeuri, în timp ce administraţiile locale au
sarcina strângerii şi eliminării acestora. Din această cauză putem
considera că consumatori au responsabilitatea strângerii şi eliminării
deşeurilor şi reziduurilor, fiind cea mai ieftină alternativă pentru
producători.
Dar, consumatorii vor respinge acest sistem pentru că ei ar plăti
administraţiilor locale pentru strângerea şi eliminarea deşeurilor, ca şi
producătorilor atunci când cumpără produsul. Din nefericire, deoarece
şi eliminarea deşeurilor este finanţată prin taxe, consumatorul pierde
din vedere cât de mult costă. După procesul de întreţinere al şcolilor şi
sistemului de drumuri, acesta este al treilea mare component al
bugetelor locale. Astfel, strângerea şi eliminarea deşeurilor este o
pârghie economică care favorizează consumul şi risipa.
O alternativă pentru a schimba această pârghie ar putea fi
finanţarea reducerii şi eliminării deşeurilor cu taxe în limite disponibile.
Aceasta nu ar trebui să coste consumatorul mai mult, pentru că s-ar
crea o reducere a balanţei taxelor, în general, care ar veni de la
rezervele municipale. Oricum, plasând taxele înaintea preţurilor se va

48
stimula creşterea economică pentru a cumpăra şi folosi articole
nedisponibile.
O altă politică este aceea a reducerii alocaţiilor şi taxelor în
domeniul exploatării resurselor, slăbind, astfel, companiile miniere
care folosesc resurse nereînnoibile. Propunerea şi adoptarea unor legi
au vizat companiile cu venituri adiţionale care le pot folosi pentru a le
reinvesti în descoperirea şi exploatarea de noi depozite. Oricum,
efectul este scăderea costului resurselor noi şi, în acelaşi timp,
furnizează o pârghie economică către reducerea creşterii risipitoare în
consumul acestor resurse.
Eliminarea alocaţiilor ar putea schimba pârghia către o folosire a
resurselor cu mai multă grijă, o menţinere a produselor în consum mai
mult timp şi reciclarea materialelor. O pârghie suplimentară în ultima
direcţie ar putea fi oferirea unor alocaţii pentru reciclare acordate
companiilor ce promovează şi realizează reciclarea.
A treia politică constă în reglarea preţului. În acest sens,
guvernul stabileşte, pe baza unor legi, nivelul preţului pentru unele
resurse naturale, care va fi mai scăzut decât preţul real al acestei
resurse. Astfel, resursa fiind mai ieftină devine mai interesantă pentru
agenţii economici producători, care o vor folosi în cantităţi mult mai
mari decât cantităţile folosite din resurse naturale alternative care sunt
mai scumpe, deoarece preţul acestora este lăsat liber pe piaţă de
către guvern.
Acest proces de fixare a preţului împiedică dezvoltarea unor
tehnologii echivalente pe baza altor resurse alternative. Această
pârghie economică ar trebui înlăturată lăsând ca formarea preţului
pentru aceste resurse să se realizeze liber pe baza legilor cererii şi
ofertei.
„În aplicarea pârghiilor economice pentru reducerea creşterii
risipitoare ar trebui adoptate acţiuni directe variate pentru a face faţă
penuriei de resurse.”5
1.Găsirea de substituenţi. În unele domenii substituirea este
posibilă, necesară şi dorită cum ar fi, spre exemplu, producerea
energiei în care combustibilii fosili pot fi substituiţi cu energia solară, cu
cea eoliană sau ce cea a mareelor. Programul de dezvoltare a puterii
nucleare este un substitut mai acceptat pentru înlocuirea energiei
produse de combustibilii fosili decât folosirea energiei solare. Există
nenumărate alte domenii în care tehnologia poate dezvolta, fără

5
Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way the World Works, Prientice-Hall
INC., New Jersey, 1981, pg.479;

49
îndoială, alternative, ceea ce ar însemna să obţinem acelaşi lucru cu
un consum mai mic de energie şi de resurse.
2.Inutilitatea interzicerii şi risipei folosirii resurselor. Un exemplu
în acest sens îl constituie vânzarea băuturilor răcoritoare. Acest
proces ar trebui să fie oprit sau să se descurajeze vânzarea lor în
ambalaje ce nu pot fi reutilizate, salvându-se astfel, energia şi
resursele ce sunt cerute de fabricarea ambalajelor.
3.Instaurarea reciclării şi recuperării resurselor. Pentru realizarea
acestui deziderat cel mai important element îl constituie presiunea
comunităţii asupra administraţiilor locale pentru a înlocui sistemele
tradiţionale cu sisteme bazate pe reciclare şi recuperarea, care pe
termen scurt ar putea fi scumpe, economiile apărând pe termen lung.
De asemenea, cetăţenii trebuie să dorească, să accepte şi să
folosească resursele reciclate.
Reciclarea şi recuperarea nu vor fi nişte domenii lipsite de pieţe
de desfacere. Acest punct de vedere vine în ajutorul conservării
resursei şi nu trebuie considerat ca o alternativă a conservării.
Recuperarea şi refolosirea obiectelor din aluminiu nu va salva
niciodată atât de multă energie cât ar salva nefolosirea resurselor de
aluminiu. Similar, arderea hârtiei pentru obţinerea energiei nu va
produce mai multă energie utilă decât cantitatea care este folosită
pentru a obţine hârtia. De aceea, conservarea va salva mai multă
hârtie, respectiv lemn, decât reciclarea acesteia. Chiar şi cu cele mai
mari eforturi ce se pot desfăşura pentru conservare, recuperarea
resurselor rămâne importantă.
4.Extinderea perioadei de viaţă a bunurilor. Unele bunuri sunt
fabricate pentru a fi folosite perioade mai lungi de timp, altele
presupun termene de utilizare mai scurte. Primele economisesc
energie, resurse şi produc mai puţină poluare. Dar apare o problemă:
cine îşi doreşte acelaşi articol mai mult timp? Pentru a răspunde la
această problemă, trebuie să ne întrebăm câte din dorinţele noastre
sunt lucruri nesemnificative pe piaţa reală.
Nici existenţa aceleiaşi baze de utilaje sau produse mai mulţi ani
nu exclude progresul tehnologic. Produsele pot fi, şi unele chiar sunt
proiectate şi realizate în module, astfel încât dacă se face o
îmbunătăţire a unui component din modul să nu se realizeze o
modificare a întregului bun.
Economia modernă este construită în cea mai mare parte pe un
model opus celui anterior. Noile tehnologii încorporează frecvent
modificări superficiale ale proiectului ce necesită înlocuirea întregului
produs pentru a se putea realiza îmbunătăţirea. În multe cazuri unele

50
componente ale unor produse sunt dificil sau imposibil de înlocuit sau
reparat în mod individual, ceea ce îl va face pe consumator să
înlocuiască întregul produs. Astfel, sistemul actual de producţie cere
resurse care sunt inutile şi realizează o poluare rezultată din folosirea
acestora.
Pe scurt, sistemul economic prezent accentuează producţia,
ceea ce se reflectă în prejudiciul adus utilizării resurselor, în loc să
dezvolte sectorul serviciilor, care să ofere populaţiei, acolo unde
produsul permite, repararea acelor componente care necesită acest
lucru. Acest proces de reorientare al sistemului economic va duce la
pierderea locurilor de muncă a unor oameni, fenomen ce nu este de
dorit.
Dar ar trebui să se ţină cont că aceste locuri de muncă se pierd
în sectorul producţiei şi se câştigă în sectorul serviciilor. De fapt, este
bine ca numărul de locuri de muncă în sectorul servicii-reparaţii să
depăşească numărul celor disponibilizaţi în sectorul producţiei,
deoarece serviciile şi reparaţiile cer, relativ, mai multă muncă de
laborator decât celălalt sistem care a devenit din ce în ce mai
automatizat.
În final, locurile de muncă în sectorul serviciilor-reparaţiilor
implică mai multe persoane decât locurile de muncă din sectorul
producţiei automatizate. Prin urmare, transformarea economiei de
producţie-fabricaţie într-o economie a serviciilor-reparaţiilor poate avea
recompense sociale, pe lângă beneficiile aduse mediului înconjurător.
În concluzie, relaţiile de piaţă tradiţionale nu se pot baza pe
luarea unor decizii corespunzătoare şi la timp privind limitele
resurselor. Dacă în afaceri, în politica guvernamentală şi
comportamentul uman se continuă cu acţiuni care produc o creştere
exponenţială a utilizării resursei până ce are loc o criză, vom fi atraşi
într-o situaţie din care nu se va putea evita colapsul economic.
Alternativa este că putem şi trebuie să recunoaştem limitele
resurselor şi să încercăm să realizăm programe pentru reducerea
cerinţelor şi dependenţei de resurse înainte ca acestea să fie prea
puţine. Trebuie să alegem acea cale în viaţă care să ne permită să
trăim în limitele resurselor naturale.
De asemenea, este necesar să înţelegem că viaţa în mediul
natural presupune conştientizarea rolului fundamental al fotosintezei,
al ciclurilor nutritive, a ciclului hidrogenului, a rolului climatului, precum
şi a relaţiei complicate dintre plante şi regnul animal. Ecosistemele
planetei furnizează servicii, aşa cum furnizează şi bunuri, dar, adesea,
primele sunt mai valoroase decât ultimele.

51
 Dezvoltarea unei activităţi economice, a unei economii în
general, nu se poate face pe criterii ecologice dacă nu se respectă
toate aceste adevăruri care există în natură de zeci şi sute de ani. De
aceea, realizarea unei ecodezvoltări presupune construirea unei relaţii
între procesul dezvoltării economice, pe de o parte, şi mediul natural,
pe de altă parte, acesta fiind de reprezentat prin totalitatea resurselor
naturale care trebuie gestionate durabil, prin procesele ecologice care
suportă viaţa pe planetă, prin respectarea producţiei suportabile a
ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, păşunile şi
terenurile agricole.

2.2 Conservarea mediului natural şi problema menţinerii

echilibrului economic

Nu este niciodată şi nicăieri o concordanţă între necesităţile

omului şi bunurile pe care natura i le pune la dispoziţie. De aceea,
dacă privim atitudinea omului faţă de natură de-a lungul timpurilor,
putem constata că lupta omului cu natura a reprezentat un fenomen
perpetuu, omul având tendinţa de a o stăpâni prin muncă.
Depozitul de bunuri, care se găseşte în natură de-a gata,
necesar satisfacerii nevoilor oamenilor a fost întotdeauna şi
pretutindeni limitat. Oricât de reduse ne închipuim că ar fi fost
trebuinţele omului primitiv, depozitul de bunuri oferit de natură de-a
gata era sub nevoile lui. Evident, cantitate de bunuri oferite de natură a
putut să fie sporită prin munca omului, dar gradul de satisfacere al
trebuinţelor omeneşti prin mijloace materiale depinde de depozitul de
materii prime şi de forţele aflate în natură la dispoziţia omului.
Dar înafara celor afirmate anterior trebuie să se ţină cont de
condiţiile sociale care pot să determine, prin acapararea anumitor
bunuri, o micşorare a posibilităţilor de satisfacere a nevoilor anumitor
categorii de oameni. De asemenea, prin sporirea productivităţii muncii,
condiţiile sociale pot să acţioneze în sens contrar, sporind continuu
cantitatea de bunuri ce sunt puse la dispoziţia omului pentru a-şi
satisface nevoile.
Omul are o capacitate foarte mare de a folosi avantajele oferite
de natură şi de a se adapta în acelaşi timp capriciilor naturii prin
studierea lor, încercând să domine natura. Progresele realizate în
domeniul ştiinţei şi tehnicii au permis omului să folosească forţele
naturii, iar acolo unde împotrivirea acesteia, prin capriciile ei, a fost

52
mare, omul a reuşit să prevină consecinţele unor anumite fenomene
naturale sau să se pună la adăpost de urmări nefavorabile pentru el.
În această privinţă găsim exemple reprezentative în domeniul
agriculturii,în care studiul climei a fost dezvoltat din ce în ce mai mult
de-a lungul anilor aducând o contribuţie foarte importantă în ceea ce
priveşte dezvoltarea agriculturii. Un alt exemplu ar putea fi alegerea
tipurilor de cultură şi a plantelor potrivite cu diferitele categorii de
soluri, care se face conform cercetărilor ştiinţifice asupra calităţilor
solului sau a distribuirii ploilor. Chiar şi tipul de îngrăşământ folosit este
în raport cu cunoaşterea exactă a calităţilor solului şi cu distribuţia
ploilor în diferite regiuni.
Alte exemple putem găsi şi în domeniul industriei construcţiilor,
care la început a fost considerată o industrie de sezon. Studiindu-se
condiţiile naturale s-a înlăturat, într-o măsură foarte mare, caracterul
sezonier al acestei industrii, ajungând să semene cu o industrie de
montaj şi prin aceasta să iasă din condiţiile impuse de sezonul
neprielnic (iarna), combinând acest lucru cu noile metode de lucru şi
cu aplicarea noilor tehnologii în această ramură industrială importantă.
Cu toate acestea forţele şi capriciile naturii trec dincolo de
puterea omului. Dezastrele forţelor elementare sunt de natură să
determine pagube foarte mari, să întrerupă activitatea oamenilor sau
să aducă pierderi omeneşti care micşorează capacitatea de lucru a
societăţii.
În afară de acestea în domeniul agriculturii, variaţia recoltelor de
la cele abundente, trecând prin cele mediocre şi oprindu-ne la cele
slabe nu poate să nu aibă urmări asupra situaţiei economice din ţară
în diferite momente. Asemenea rezultate nefavorabile au o influenţă
foarte mare asupra întregii economii naţionale şi a sistemului ei de
dezvoltare. Astăzi nu mai există oscilaţii foarte mari în cea ce priveşte
nivelul preţurilor la cereale ca în trecut datorită realizării unui sistem
eficient al transportului cerealelor din regiunile abundente în cele în
care se înregistrează un deficit al acestora, ajungându-se, în unele
momente, la o echivalare a preţului în diferite regiuni.
Dacă considerăm lumea întreagă ca o unitate, oscilaţiile
recoltelor şi consecinţele lor asupra preţurilor sunt astăzi foarte mici.
Dar stabilitatea relativ mare a recoltelor mondiale, şi prin aceasta a
preţurilor mondiale nu trebuie să ne înşele asupra consecinţelor pe
care un minus sau un plus de recoltă le poate avea pentru o ţară sau
alta, creând dificultăţi de adaptare care, la rândul lor, au urmări mai
mult sau mai puţin serioase asupra întregii economii naţionale a

53
respectivei ţări, ce se traduc prin fluctuaţii în dezvoltarea vieţii
economice a acelei ţări.
Unii economişti, cum ar fi Dietzel, au examinat într-un mod clar
urmările social-economice ale fluctuaţiilor recoltelor. „Un minus de
recoltă se traduce printr-un deficit al activităţii economice care are
drept urmare o deplasare a forţelor de producţie şi, totodată, a
capacităţii de consum. Dacă după o recoltă normală sau chiar
supranormală procesul de restabilire, în împrejurări de altfel stabile, nu
se poate face fără dificultăţi naţional-economice mai mult sau mai
puţin importante.”6
Aceştia au arătat, însă, că şi recoltele excedentare pot provoca
situaţii conjuncturale nefavorabile. Recoltele abundente au drept
rezultat o scădere a preţurilor produselor agricole. Dar, împărţirea
profitului produs de consecinţele unei recolte abundente depinde de
următoarele împrejurări: o recoltă sporită faţă de anii precedenţi
necesită un plus de capital, explicabil chiar numai prin cheltuielile de
strângere a recoltei, prin folosirea unui număr mai mare de utilaje. În
urma unei asemenea recolte abundente au profit, în general, posesorii
de capitaluri lichide, care le pot împrumuta agricultorilor pentru a face
faţă cheltuielilor sporite ale recoltei, precum şi un număr mare de
industrii care pun la dispoziţie maşinile, instrumentele şi aparatele
necesare.
În al doilea rând o recoltă mai mare necesită mai mulţi lucrători
agricoli. În acelaşi timp, din cauza abundenţei creşte cererea de
bunuri de consum din partea agricultorilor, sporind cererea de
muncitori în unele industrii. Aceasta va avea drept urmare o creştere a
salariilor, o înviorare generală a industriilor de consum de articole de
masă şi, deci, o deplasare a forţelor de producţie spre industriile care
produc bunuri de consum.
Evident, recoltele următoare nu pot da întotdeauna plusuri, ele
putând fi urmate de unele recolte mediocre sau deficitare. Şi într-un
caz şi în celălalt un proces de restabilire, de readaptare este necesar
să aibă loc cât mai repede, deoarece cu cât sau mobilizat mai multe
bunuri economice, cu atât mai dificile vor fi modificările regresive.
Alţi economişti, cum este cazul lui Jevons, consideră că ar exista
o regularitate în succesiunea crizelor naturale, socotind că crizele
economice s-ar afla în legătură cauzală cu oscilaţiile periodice de
climă în toate părţile lumii. Aceste oscilaţii de climă ar putea fi o
urmare a valurilor de căldură, ce au loc la un interval de 10 - 11 ani,
6
Madgearu V.N., Curs de economie politică, Editura Institutului de cercetări economice profesor
Virgil N.Madgearu, Bucureşti, 1944, pg.294;

54
pornite de la soare. Un aport mai mare de căldură era socotit de
natură ca un factor ce o îmbunătăţeşte, care sporeşte necesităţile de
capital, care face comerţul mai profitabil şi care contribuie la sporirea
siguranţei formând o bază pentru o piaţă de investiţie. Invers, un aport
mai redus de căldură ar micşora recoltele, ar diminua necesităţile de
capital, ar face comerţul nerentabil şi ar contribui la răspândirea unei
atmosfere de nesiguranţă, care ar împiedica orice investiţie.
Cercetările ştiinţifice desfăşurate în legătură cu existenţa acestor
valuri de căldură la intervale regulate de timp nu au arătat acest lucru,
ştiinţa agricolă considerând că consecinţele atribuite valurilor de
căldură în raport cu abundenţa recoltei nu există. Dimpotrivă, când
valul de căldură este prea mare el are efect pustiitor asupra recoltei.
De asemenea, nici în teoria economică nu sunt motive care să sprijine
teza conform căreia crizele economice ar reveni la perioade regulate.
După cum am arătat până acum omul a cătat şi a găsit în cadrul
naturii acele resurse care să îi asigure subzistenţa şi bunăstarea,
trăind în simbioză cu mediul înconjurător, fie că este natural sau
artificial. „Activitatea economică este cea care naşte o tensiune între
nevoile omului şi gestionarea resurselor naturale, de aceea apărând o
relaţie complexă, uneori chiar conflictuală, între sfera economică şi
cea naturală, reprezentată de mediul înconjurător.”7 Aceste relaţii îşi
au originea în însăşi istoria relaţiilor om-natură şi, în consecinţă, în
istoria gândirii economice.
Relaţia om-natură a cunoscut, de-a lungul istoriei planetei,
diverse faze. Astfel în cadrul primei faze, numite biocenoză s-a stabilit
un echilibru spontan între om şi natură prin adaptarea şi resemnarea
omului în faţa naturii. Chiar şi atunci când tehnicile lui evoluează,
mijloacele rămân limitate şi el continuă să trăiască în simbioză cu
universul căruia îi aparţine.
În cursul celei de a doua faze omul se detaşează de natură şi
împreună cu un nou set de tehnici începe să perturbe echilibrul naturii,
el nemaifiind o parte componentă a lanţului ecologic. A treia fază, cea
a reconcilierii, constă în faptul că omul devine conştient de faptul că el
este beneficiarul tuturor bunurilor oferite de mediu şi, în plus, el este
responsabil de disponibilităţile pe care mediul le va oferi generaţiilor
viitoare. Evoluţia acestor relaţii se datorează activităţii economice a
omului. Relaţiile stabilite de-a lungul timpului între economie şi natură
pot fi grupate în trei mari categorii:
1. relaţia simbiotică om-natură;
7
Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F., Economia şi protecţia mediului,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997, pg.109;

55
 2. relaţia de indiferenţă şi de neutralitate dintre om şi natură;
3. relaţia conflictuală dintre om şi natură.
Relaţia simbiotică om-natură
Economicul în viată omului a fost reprezentat, din evul mediu şi
până la mercantilişti, de activităţile comerciale şi de agricultură. După
această etapa, începând cu descoperirea Americii (1492) şi cu
celelalte mari descoperiri ce au avut loc în acest secol, se poate vorbi
despre un nou concept în care se constată că Pământul este o sferă
finită, şi prin urmare avem de a face cu o lume finită, în care natura
este cea care îşi impune legile în domeniul economic şi nu invers.
Pentru fiziocraţi, agricultura era singura sursă veritabilă de
bogăţie, activităţile neagricole fiind doar activităţi de schimb şi de
transformare. În vederea asigurării unei bune gestionări economice
este necesară întreţinerea şi prezervarea capitalului-natură, singurul
capabil să creeze bogăţie adiţională, realizându-se, astfel, o supunere
a economicului legilor naturii.
Relaţia de indiferenţă şi de neutralitate dintre om şi natură
Şcoala clasică şi neoclasică afirmă că toate conflictele de interes
dintre sfera economică şi cea naturală determină o armonie colectivă
şi un produs net mai mare. În această perioadă se manifestă unele
nelinişti în legătură cu „limitele naturale” ale creşterii economice (în
legătură cu conflictele de interese private, particulare), în rest
economia prezentându-se ca o ştiinţă neutră şi mecanică.
A.Smith fondează o economie bazată pe motivarea intereselor
indivizilor, creându-se utilitarismul ca fundament al gândirii economice
clasice, economia devenind o ştiinţă mecanicistă, separată de natură
şi de om. Din acest moment economia se transformă într-o ştiinţă
pură, în care se urmăreşte, îndeosebi, respectarea legilor economice,
şi anume formarea liberă a preţurilor în condiţiile unei concurenţe
absolute. În această etapă a evoluţiei gândirii economice, relaţia
om-natură pierde orice referinţă etică, economică. Se înregistrează o
îndepărtare de la motivaţiile conservării naturii, de la solidaritatea
internaţională în ceea ce priveşte problemele mediului înconjurător şi
de transmitere către generaţiile viitoare a unui patrimoniu natural.
Concepţia vremii era că capitalul natural este un bun liber,
neperisabil. J.B.Say considera că atâta vreme cât bogăţiile naturii le
obţinem în mod gratuit, nu pot fi multiplicate, dar nici epuizate, ele nu
fac obiectul ştiinţei economice. Economia ajunge la a se baza numai
pe completarea forţelor sale interne, făcând o abstractizare pentru tot
ceea ce este viu. Dacă economia este separată de natură, ea îşi
formează un set de instrumente de analiză, cu un cadru conceptual şi

56
cu rigori ce vor putea ulterior să fie refolosite pentru o mai bună
gestiune a mediului înconjurător.
Relaţia conflictuală dintre om şi natură
„În această fază economicul se reduce la două procese:
producţie şi consum. Un bun produs este absorbit prin consum şi
odată vândut nu mai are existenţă economică, iar deşeurile ce rezultă
atât în urma consumului bunului, cât şi al producţiei acestuia, sunt
fenomene non-monetare, ce nu aparţin sferei economice. În sfera
producţiei, economicul nu recunoaşte decât acele procese în care se
obţin bunuri ce sunt schimbate pe piaţă în schimbul monedei.
Realitatea economică presupune îmbinarea celor două procese,
producţie şi consum, cu deşeurile.”8
Tot ceea ce rezultă atât din producţie (deşeuri), cât şi din
consum (reziduuri) reprezintă pierderi de materie, care trebuie
controlată sub dublu aspect: pierdere şi daună. Deşeurile neavând
valoare economică nimeni nu se preocupă de ele, fiind eliminate în aer
şi apă, bunuri considerate libere, disponibile, ce nu fac obiectul unei
gestiuni economice în acelaşi mod ca bunurile economice, cărora le
este ataşată o valoare economică (monetară). Putem concluziona că
orice fenomen care nu se traduce printr-un schimb monetar pe o piaţă
este ignorat de sistemul economic. Astfel, apare problema evaluării
monetare a efectelor externe şi internalizarea lor pe o piaţă.
Odată cu venirea secolului XX, pe lângă o creştere economică
rapidă se realizează şi o conştientizare a externalităţilor, în special a
poluării, economiştii începând să se preocupe de corectarea pieţei în
vederea luării în calcul a acestor fenomene. Apare, de asemenea, un
nou concept şi anume cel de dezeconomie externă, care defineşte
costurile şi dezavantajele pe care activitatea unui agent economic le
impune altora, în absenţa oricărei compensaţii financiare sau schimb
comercial.
„Unele activităţi industriale, producerea energiei sau transportul
mărfurilor poate duce la poluarea atmosferei, afectând sănătatea
oamenilor sau deteriorând vegetaţia, ceea ce nu face obiectul nici unei
plăţi compensatorii sau tranzacţii pe piaţă. Din această cauză a apărut
o diferenţiere clară între costul privat şi cel social al unei activităţi
economice. Opţiunea taxă trebuie să aibă o valoare monetară egală
cu costul extern, adică diferenţa dintre costul social şi cel privat.

8
Cămăşoiu C., Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pg.56;

57
Datorită acestui procedeu, efectul extern este monitorizat şi
contabilizat, făcând parte integrantă din calculul economic.”9
De asemenea, în acest secol există un curent de idei paralel cu
cel prezentat anterior care pleacă de la existenţa unei disfuncţionalităţi
a pieţei datorată unei proaste definiri a drepturilor de proprietate
asupra resurselor naturale. Pentru a rezolva această dilemă unii
economişti consideră că nu este necesară o intervenţie a statului, ci o
negociere liberă între cele două părţi (de exemplu: poluator şi poluaţi).
Alţii consideră că problema poluării mediului înconjurător nu este decât
o simplă corectare a unui mic deficit de alocare a resurselor,
corectarea făcându-se cu ajutorul unei datorii de poluare de plătit.
Exploatarea naturii în scopuri economice a atins limite din ce în
ce mai ridicate. Utilizare excesivă a unor funcţii ale mediului
înconjurător se desfăşoară împotriva scopului pentru care au fost
create, deoarece avantajele unor tipuri de utilizare a mediului
înconjurător se concretizează în dezavantaje pentru alte tipuri de
utilizare.
Noul concept, şi anume, cel de dezvoltare durabilă, care s-a
constituit în această perioadă „nu trebuie să se limiteze doar la o
utilizare durabilă a resurselor naturale, a mediului înconjurător natural
privit ca întreg, ci trebuie să urmărească şi păstrarea echilibrelor
naturale care au loc în acesta. Un mediu înconjurător intact face parte
integrantă din patrimoniul natural ce ar putea fi o condiţie prealabilă de
supravieţuire a umanităţii.”10
Mediul înconjurător constituie împreună cu economia două
componente ale aceluiaşi întreg, şi anume existenţa omului pe
Pământ. Una fără alta nu pot exista, deoarece economia nu poate
funcţiona fără mediul înconjurător, iar acesta nu trebuie privit doar din
punct de vedere al utilităţii sale economice. De aceea, economia
împreună cu ştiinţele derivate din ea are menirea de a găsi acele căi
care să asigure o gestionare durabilă a mediului înconjurător în
vederea satisfacerii nevoilor prezente ale oamenilor şi asigurarea
elementelor necesare vieţii pentru generaţiile viitoare. Contabilitatea
economică şi cea a mediului înconjurător trebuie să ajute la definirea
echilibrelor satisfăcătoare din punct de vedere ecologic între om şi
natură şi să pună în evidenţă dezechilibrele existente.

9
Negrei C.C., Economia mediului, vol.I: „Bazele economiei mediului”, Centrul editorial-poligrafic
ASE, Bucureşti, 1995, pg.41;
10
Negulescu M. şi colaboratorii, Politica mediului înconjurător, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995,
pg.116;

58
 Dintre toate relaţiile omului cu natura, una a căpătat de-a lungul
anilor o importanţă din ce în ce mai mare, şi anume relaţia
economie-ecologie. Dacă activităţile oamenilor au ca ţintă firească
menţinerea abundenţei resurselor, atunci stăpânirea naturii de către
om, şi anume superioritatea economicului asupra ecologicului, devine
reprezentativă pentru destinul uman.
Perspectivele ecologiei sunt diferite de cele ale ştiinţei
economice: întrucât ecologia accentuează limitele mai mult decât să
continue procesul de creştere, stabilitatea mai degrabă decât
dezvoltarea continuă, funcţionând pe scale diferite de timp, perioada
amortizării capitalului este înlocuită de cea a evoluţiei ecosistemelor şi
organismelor. Astfel, unele reconcilieri între cele două sisteme sunt de
dorit, fiind util ca ele să se transpună în unele precizări legate de
impactul unui sistem asupra celuilalt şi în transformarea unor valori
sugerate de ecologie în elemente operaţionale pentru economie şi vice
versa.
De-a lungul timpului s-a încercat să se adapteze limbajul
economic celui din ecologie, de exemplu prin compararea fluxurilor
vitale din cele două sisteme (energia, în sistemul ecologic şi banii, în
cel economic). De asemenea s-au trasat paralele între cele două
sisteme bazându-se pe un viitor comun al acestora, cum ar fi marea
diversitate şi căile interactive complexe, caracterul istoric distinct şi
atributele spaţiale şi proprietăţile structurale importante, cum sunt
pragurile şi limitele.
Energia apare ca fiind un intermediar practic între ecologie şi
economie într-un context empiric şi descriptiv, deoarece putem spune
că un anumit nivel al perturbării mediului înconjurător produce un
anumit grad de energie. Dar acest lucru este problematic deoarece în
unele ecosisteme fluxurile de energie pot fi în totalitate fărâmiţate prin
înlocuirea unei componente, eventual printr-un input foarte mic de
energie manipulată de om. Posibilitatea energiei de a fi intermediar
între ecologie şi economie este evidentă din moment ce este
importantă într-un ecosistem la toate nivelele şi poate, de asemenea
să fie adusă şi vândută.
Fără a cunoaşte majoritatea caracteristicilor funcţionale şi
structurale ale unui ecosistem, impactul fluxurilor de energie
direcţionate economic este posibil să se prezică în cei mai generali
termeni. Relaţiile între sistem şi diversitate şi folosirea instrumentelor
(informaţia teoretică) pot folosi la construirea unui corp de cunoştinţe
empirice şi teoretice despre această interacţiune critică între economie
şi ecologie, existând în acelaşi timp şi un sistem de tehnici ştiinţifice.

59
 „Interacţiunea economie-ecologie se manifestă pe multiple
planuri, datorită faptului că diferenţele dintre principiile de funcţionare
ale cele două sisteme s-au adâncit odată cu accelerarea ritmului
creşterii economice. De aceea, voi încerca să prezint în continuare
principalele coordonate ale raportului economie-ecologie.”11
Criza ecologică, manifestată acut în anii 1960, a făcut ca
procesul creşterii economice să cunoască unele limite care, la început
au îndeplinit obiectul unor dezbateri teoretice, urmând ca, pe măsură
ce s-a conştientizat adevăratul impact al acestui proces asupra
mediului înconjurător, să fie aplicate şi în practică în acordurile
economice şi politice adoptate, aducând în prim plan o ştiinţă menită
să găsească planul de întrepătrundere în care principiile ecologice şi
economice se armonizează (ecologia).
A apărut necesitatea redimensionării condiţiei ecologice a
omului, ce trebuie înţeleasă ca o condiţie socio-culturală de apropiere
din perspectiva adevăratelor interese socio-umane ale naturii şi
elementelor sale componente. În termeni economici, ecosistemele
furnizează bunuri (culturile agricole, şeptelul, fauna piscicolă, lemnul,
furajele, informaţia genetică etc.) şi servicii (controlul eroziunii,
purificarea şi stocarea apei, menţinerea compoziţiei gazoase şi a
echilibrului relativ al atmosferei etc.).
Omul poate manifesta presiuni asupra ecosistemelor
concretizate în supraexploatarea şi transformarea ecosistemelor
naturale, modificarea compoziţiei biocenozelor şi configuraţiei
biotopurilor în mod direct, dar şi indirect prin perturbarea sistemelor
globale care asigură menţinerea diverselor constante fiziologice ale
organismelor vii ce formează mediul de viaţă planetar. Viaţa şi
civilizaţia depind de două forme principale de entropie joasă, şi anume
cea concentrată în solul şi subsolul Pământului şi cea provenită de la
Soare. Acceptarea acestor limite constituie principala premisă în
procesul armonizării fenomenelor ecologice şi economice.
Procesul dezvoltării economice al unei ţări este influenţat de
cantitatea de resurse naturale existentă în ţara respectivă, ca şi de
condiţiile naturale, de factorul demografic şi de nivelul de dezvoltare a
mijloacelor de producţie, ce sunt specifice fiecărei ţări.
Din punct de vedere teoretic, protecţia mediului a cunoscut mai
multe etape. La început ea a reprezentat un scop în sine, apoi a
presupus eliminarea oricărei acţiuni antropice asupra formelor de
viaţă, cu excepţia celor de protecţie, ajungând ca în prezent totul să fie
11
Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti,
2002, pg.121;

60
dependent de nevoile umane aflate în continuă creştere şi
diversificare.
Datorită acestor procese, omul a fost nevoit să realizeze o
selectare şi ordonare a nevoilor, precum şi organizarea activităţilor
individuale şi sociale în funcţie de posibilitatea creării mijloacelor
materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru
satisfacerea nevoilor.
„Analiza tipurilor şi structurilor de trebuinţe necesită o abordare
naţională, având în vedere faptul că acestea depind de gradul de
dezvoltare economică, natura relaţiilor de producţie şi sociale,
structura de clasă, nivelul de cultură, reprezentările şi concepţiile
oamenilor asupra nevoilor lor, precum şi de stabilirea standardelor
privind nivelul minim şi maxim de trebuinţe.”12
Întrepătrunderea sistemului economic cu cel ecologic presupune
existenţa unor disfuncţionalităţi în legătură cu indicatorii economici (de
exemplu produsul naţional brut, productivitatea), în sensul că aceştia
nu reflectă decât o parte din costurile şi beneficiile de mediu rezultate
în urma unor opţiuni economice.
Integrarea sistemelor economice şi ecologice s-a conturat prin
elementele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă, presupunând
printre altele: optimizarea şi nu maximizarea obiectivelor economice,
înţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile naturii,
perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a
resurselor,determinarea politică a activităţii.
Cu timpul termenul de dezvoltare durabilă cunoaşte noi valenţe,
datorită problemelor de mediu tot mai diversificate care au apărut.
Motivaţia dezvoltării durabile rezidă în caracteristica din ce în ce mai
internaţională a problemelor de mediu, perspectivele pe termen lung
privind consecinţele diminuării resurselor şi poluării, ritmul şi calitatea
creşterii economice, distincţia între diferitele forme de capital (de
exemplu capital creat de om, capital uman sau capital natural) şi
posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital.
Relaţia creştere economică-protecţia mediului natural poate fi
privită din patru puncte de vedere:
o lipsa unei legături între creşterea economică şi protecţia
mediului natural;
o obiectivele protecţiei mediului natural sunt cu atât mai uşor
de realizat cu cât creşterea economică este mai puternică;

12
Mohan Gh., Ardelean A., Ecologia şi protecţia mediului, Editura Scaiul, Arad, 1993, pg.103.

61
 o incompatibilitatea dintre creşterea economică şi protecţia
mediului natural;
o accentuarea dimensiunii calitative, integrând astfel exigenţele
privind respectul acordat mediului natural.
La nivelul ţărilor dezvoltate politica ecologică a parcurs
numeroase etape, înregistrând progrese semnificative. Dar în ciuda
acestor progrese au existat şi unele dificultăţi legate în principal de
implementarea politicilor de mediu.
Se poate concluziona că există preocupări importante atât pe
plan teoretic, în vederea definirii şi explicării unor noi concepte şi teorii,
cât şi în practică în vederea atingerii unui punct de echilibru între
creşterea economică şi protecţia mediului înconjurător şi depăşirea
elementelor conflictuale ale relaţiei economie-ecologie pentru
realizarea reconcilierii dintre om şi natură, premisă intrinsecă a
continuităţii umane în spaţiul geosistemului planetar.

62
 CAPITOLUL 3
Economia protecţiei mediului natural

3.1 Deteriorarea şi protecţia mediului înconjurător. Relaţii

generale om-biosferă

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne

integrat deoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor
specii şi a întregului înveliş viu al planetei.
Dar, dacă evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează doar
acţiunii unor legi biologice, în primul rând selecţiei naturale, procesul
apariţiei şi evoluţiei speciei umane presupune acţiunea suplimentară a
unei noi categorii de legi, şi anume legile sociale, a căror bază o
reprezintă procesul muncii. Acest proces a permis confecţionarea
uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a determinat
transformarea radicală a raporturilor omului cu mediul comparativ cu
cele ale altor specii, conferindu-i o serie de trăsături ecologice cu totul
noi.
Prin stăpânirea ştiinţei şi tehnologiei, omul a devenit o specie
dominantă în ecosferă, putând transforma mediul, adaptându-l la
nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, şi
anume speciile se schimbă adaptându-se la mediul înconjurător.
Datorită acestei situaţii, omul a ieşit de sub incidenţa legilor luptei
pentru existenţă cu alte specii, cât şi de sub acţiunea competiţiei
biologice intraspecifice.
„În acelaşi timp însă, omul rămâne o parte componentă a naturii,
un subsistem al sistemului ecosferei. Ca atare, modificările unor
trăsături ale ecosferei determinate de om, până la urmă, se reflectă şi

63
asupra lui însăşi, această poziţie în cadrul ecosferei implicând alte
trăsături ecologice ale speciei umane:
™ în timp ce orice specie, cu excepţia celor a căror răspândire
este legată direct de activitatea umană, este localizată
geografic şi ecologic în anumite ecosisteme în afara cărora
nu poate exista, omul nu este legat de un anume ecosistem,
ci este răspândit în întreaga ecosferă;
™ acţiunea oricărei specii asupra mediului său, ca extindere şi
intensitate, este limitată de cadrul ecosistemului şi este
controlată (echilibrată) în mod automat prin necesitatea
coexistenţei cu alte specii, precum şi prin mecanisme
homeostatice, ecologice, intrinseci. În cazul omului, această
acţiune este practic nelimitată si necontrolată, iar prin
intensitatea ei a ajuns să echivaleze cele mai impresionante
forţe de nivel planetar.”1
Multe mecanisme de autocontrol populaţional nu mai
funcţionează la specia umană deoarece s-a pierdut rolul adaptiv,
selecţia naturală a fost, în mare măsură, înlocuită prin factori sociali,
apărând înmulţirea necontrolată, care prin corelaţie duce la creşterea
tot mai accelerată a necesităţilor şi a tuturor activităţilor umane.
Orice specie poate exista într-un ecosistem, atâta timp cât
produsele activităţile sale sunt eliminate din mediul în care trăieşte,
ceea ce se poate realiza practic prin utilizarea acestora ca surse de
hrană pentru alte specii. De aceea, procesele din ecosistemele
naturale au un pregnant caracter ciclic. Spre deosebire de această
situaţie, deşeurile activităţilor umane se acumulează, neputând fi
reintroduse în ciclurile biogeochimice în ritmul în care sunt produse.
Într-o privinţă, însă, acţiunea omului asupra naturii se aseamănă
cu a celorlalte specii, şi anume este aproape la fel de inconştientă.
Oamenii intervin brutal în structura şi funcţionarea organismului mult
mai complex, delicat şi fragil al naturii, cunoscând mai nimic despre
anatomia şi fiziologia lui.
Rezultatul tuturor acestor trăsături, care determină o influenţă tot
mai puternică a omului asupra întregii ecosfere, este situaţia de criză
care apare în relaţiile omului cu ecosfera din care face parte. Esenţa
acestei crize constă în deosebirea dintre strategia ecosistemelor
naturale şi cea a omului.
Tendinţa generală a ecosistemelor este de sporire a intrărilor de
energie în sistem, realizată prin creşterea diversităţii şi, astfel, a

1
Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, pg.297;

64
stabilităţii ecosistemului faţă de factorii perturbatori. „Din punct de
vedere al intereselor omului unul din efectele cele mai importante ale
acestei strategii este reducerea productivităţii biologice nete care tinde
către zero în fazele de maturitate ale ecosistemului, care sunt cele mai
stabile, când practic toată producţia este consumată de componenţii
săi.”2
Stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă nu numai
menţinerea structurii şi a modului de funcţionare a biocenozei, ci şi a
condiţiilor abiotice (clima, structura solului, regimul hidrologic etc.).
Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii
umane constă în realizarea unei maxime productivităţi a
ecosistemelor, cu exploatarea tot mai intensă şi mai extinsă a
resurselor naturale, atât biologice cât şi nebiologice. În vederea
satisfacerii acestei tendinţe, intervenţiile omului în echilibrele sensibile
şi fragile ale naturii subliniază nu numai existenţa normală şi
supravieţuirea multor specii care dispar sub ochii noştri, dar însăşi
activitatea economică şi, chiar, existenţa omenirii.
Din contradicţia celor două strategii apare problema modului
exploatării raţionale a naturii, în aşa fel încât s-o folosim, deoarece
progresul socio-economic nu poate fi oprit, dar în acelaşi timp să-i
sporim resursele pe măsura creşteri nevoilor omenirii, realizând
ocrotirea naturii în locul proceselor de distrugere a acesteia care sunt
tot mai frecvente.
Aceste probleme capitale pot fi realizate prin cunoaşterea
precisă şi temeinică a realităţilor ecologice, cât şi prin cooperarea între
state, adoptarea unor măsuri organizatorice pe plan internaţional,
deoarece problemele de rezolvat sunt globale, ele necunoscând
frontiere, ci privesc întreaga planetă.
În ultimele decenii s-a desfăşurat o vastă activitate de cercetare
în domeniul natural contra poluării. Acum au fost introduse noţiunile de
bunuri ecologice şi servicii ecologice, au fost elaborate o serie de
modele ecologice şi s-a realizat o încorporare a problemelor mediului
natural în teoria echilibrului economic general (modelele lui Pareto,
Arrow, Samuelson, Solow etc.), s-a încercat integrarea modelelor
economice cu cele ecologice, pentru a scoate în evidenţă faptul că
producţia presupune fluxuri dinspre natură către economic şi invers,
fluxuri care cer luarea în considerare a interdependenţelor şi
consecinţelor corespunzătoare.

2
King T.J., Ecology, Second Edition, Thomas Nelson & Sons L.T.D, Glasgow 1989, pg.142;

65
 „O direcţie a creării de modele integrate a fost cea de a cuprinde
întreaga problematică a mediului, deci, totalul fluxurilor materiale în
economie, respectiv şi pe cel dinspre mediul natural către cel
economic.”3
Cel mai uzual model este cel al lui A.V.Kneese, R.U.Ayres şi
R.C. d’Arge4. Acesta pleacă de la modelul echilibrului general al lui
Walras-Cassel, care presupune coeficienţi tehnici de producţie ficşi.
Baza modelului este cea a balanţei materiale a modelului echilibrului
general. Modelul presupune concurenţa, cu îndeplinirea consecventă
a condiţiilor optimului paretian (preţuri egale cu costuri sociale
marginale) în întreaga economie, cu excepţia serviciilor privind mediul
natural.
De asemenea, P.A.Victor5 propune un model intrări-ieşiri
economico-ecologic, în care intrările, cu excepţia bunurilor ecologice
(materii prime care intră pentru prima oară în procesul de producţie şi
materiile care părăsesc procesul economic intrând în mediul natural)
sunt exprimate în termeni monetari la preţul perioadei de bază,
bunurile ecologice fiind măsurate în unităţi fizice adecvate pornind de
la perioada de bază.
Au fost utilizate, de asemenea, modele de difuziune în mediu
pentru a raporta volumul şi natura deşeurilor aruncate în mediul
natural (atmosferă, apă) la volumul şi natura deşeurilor existente deja
în mediul natural.
N.N.Constantinescu6 propune un model care s-ar putea aplica
practic, ce presupune:
¾ progresul ştiinţific şi cel tehnic să se facă şi ca progres
ecologic;
¾ echilibrul general economic să cuprindă în el obligativitatea
asigurării echilibrului dinamic ecologic. Programul de
dezvoltare economico-social trebuie să se bazeze pe un
sistem ecologic;
¾ investiţiile făcute în protecţia mediului pot aduce un venit net,
protecţia mediului fiind o activitate productivă care poate
aduce un venit naţional.

3
Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2000,
pg.33;
4
Knesse A.V., Ayres R.U., D’Arge R.C., Economics and the Environment. A Material Balance
Approach Resources for the Future, Washington, 1972, cap.III, pg.96;
5
Victor P.A., Poluarea, economia şi mediul, 1972;
6
Constantinescu N.N., Economia protecţiei mediului natural, Editura Politică, Bucureşti, 1976,
pg.45;

66
 În acest model apare o nouă componentă, şi anume protecţia şi
ameliorarea mediului natural, care este o activitate ce aduce venituri,
dar care generează şi costuri de mediu. Aceste costuri apar datorită
activităţii de prevenire a poluării mediului natural rezultate din
achiziţionarea unor noi tehnologii mai nepoluante, cât şi datorită
activităţilor de ameliorare a calităţii mediului.
Apariţia sectorului privind protecţia mediului în model pune în
evidenţă:
¾ apariţia unei noi categorii de costuri, care va influenţa
structura finală a costului mărfii;
¾ eficienţa producţiei nu se mai poate determina fără a se lua
în consideraţie costurile protecţiei mediului natural;
¾ creşterea eficienţei reale a producţiei va avea loc în măsura
în care fiecare unitate de efort va duce la un efect util mai
mare în activitatea de prevenire a deteriorării mediului, de
restaurare sau îmbunătăţire a calităţii mediului natural.
N.Georgescu-Roëgen afirma că „semnificativ pentru economişti
este faptul că noua ştiinţă a termodinamicii a debutat ca o fizică a
valorii economice şi, în esenţă, poate fi privită ca atare chiar şi astăzi.
Prin natura ei, legea entropiei însăşi apare drept cea mai economică
dintre toate legile naturale.”7 Relaţia dintre procesul economic şi legea
entropiei nu este decât un aspect al unui fapt mai general, anume că
această lege constituie baza «economiei vieţii» la toate nivelurile.
N.Georgescu-Roëgen a încercat, punând la temelia explicării
economiei legea entropiei, să demonstreze că ştiinţa economică, în
ansamblul ei, trebuie regândită prin prisma factorului natural, în toate
categoriile sale economice: costuri, preţ, creştere economică, echilibru
economic etc.
Meritul modelului lui Georgescu-Roëgen este faptul că atrage
atenţia asupra importanţei economiei în natură. Dar modelul are şi un
dezavantaj, în faptul că dacă legea entropiei este relevantă pentru
înţelegerea deteriorării naturale a mediului, aceasta nu este singura
lege a naturii care trebuie avută în vedere.
Implicaţia mediului în economie se conturează ca un obiect de
studiu, care tinde să aibă la bază o concepţie unitară în ce priveşte
analiza fenomenelor, categoriilor şi legităţilor, cu definiţii, relaţii,
clasificări şi metodologii elaborate.
Economia mediului natural este acel domeniu a ştiinţelor
economice al cărei obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de
7
Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979,
pg.50;

67
vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate cu cele de
perspectivă ale societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării eficienţei
efortului realizat în procesul de gestionare.
Cu timpul, în economie, teoria echilibrului economic se
transformă într-o teorie a echilibrului economic dinamic bazat pe
echilibru ecologic, în care se includ şi problemele ecologiei umane.
Echilibrul economic dinamic presupune trecerea de la conceptul
de creştere economică (îmbunătăţire cantitativă) la cel de dezvoltare
(îmbunătăţire calitativă), dar nu la o simplă dezvoltare, ci la una
sustenabilă ecologic, care nu exclude capacitatea mediului de a pune
la dispoziţie materii prime şi energie şi de a absorbi deşeurile şi
reziduurile. În plus, o asemenea dezvoltare presupune şi considerarea
ecologiei umane, deci, o dezvoltare sustenabilă social.
„Aplicarea principiului ecologic întăreşte caracterul umanist al
ştiinţei economice. Aceasta va impulsiona formarea unui nou concept
al dezvoltării: dezvoltarea durabilă, sustenabilă ecologic şi social.
Astfel, putem avea:
™ o dezvoltare umană care presupune investiţii în oameni, prin
creşterea posibilităţilor de educare, realizarea unor sisteme
mai bune de asigurare a sănătăţii, apariţia de noi locuri de
muncă;
™ o dezvoltare umană care priveşte atât dezvoltarea
capacităţilor omeneşti, cât şi utilizarea lor productivă în
condiţii ecologice;
™ o dezvoltare umană presupune o dezvoltare de către oameni,
de către popoare, ceea ce presupune abordări participative.”8
În lumina principiului ecologic, economistul ecolog va lupta atât
contra economistului îngust, lipsit de perspectiva timpului, dăunător
naturii, cât şi contra ecologismului abuziv, care reduce totul la un
conservatorism absolut şi rigid, ce uită că însăşi protejarea naturii ne
interesează din punctul de vedere al protejării omului, al existenţei şi
progresului continuu al umanităţii.
Economistul preocupat de problemele ecologice se va strădui,
întotdeauna, să armonizeze obiectivele dezvoltării economico-sociale
cu gestionarea raţională şi suficient de prudentă a mediului natural.
„Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită
oprirea creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii biologice.
După părerea multor economişti, însă, imperativul socio-economic,
dimpotrivă, solicită continuarea creşterii ca o problemă a supravieţuirii

8
Iancu A., Creşterea economică şi mediul înconjurător, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pg.30;

68
sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste probleme sub forma unor condiţii
necesare, însă nu şi suficiente, primii referindu-se la cerinţa protejării
şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la cerinţa progresului social şi a
asigurării stabilităţii economice în prezent şi în perspectivă.”9
Adeseori, savanţii din domeniul ştiinţelor naturii solicită tot mai
frecvent economiştilor revizuirea atitudinii favorabile pe care aceştia, în
general, o au faţă de creşterea economică. Aceştia văd existenţa unei
strânse corelaţii dintre creşterea economică, exprimată prin anumiţi
indicatori sintetici (produsul naţional brut sau produsul intern brut) şi
evoluţia stării ecologice (calitatea factorilor de mediu, poluarea etc.),
denumită evoluţia solicitării ecologice.
Neintrând, însă, în analiza de fond şi în explicarea proceselor şi
mecanismelor economico-sociale, adeseori se formulează o relaţie
generală funcţională cantitativă între solicitarea ecologică (Yt) şi
creşterea economică (Xt), astfel: Yt = f (Xt).
„Simplificând prea mult lucrurile, se emite de obicei
raţionamentul următor: pentru a opri sau a modera solicitarea
ecologică (Yt) trebuie frânată sau oprită creşterea economică (Xt).”11
Lucrurile sunt simplificate în aşa fel, încât o astfel de concluzie,
atât de categorică, nu poate fi acceptată. Evoluţia vieţii economico-
sociale nu poate fi interpretată în termeni fizici, cantitativi sau doar în
termenii unor relaţii liniare.
Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face cel puţin
patru observaţii.
1) Creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB, PIB etc.
nu este scopul final, ci este doar un mijloc, un instrument. Scopul final
al producţiei sociale şi, în general, al întregii activităţi social-economice
este ridicarea nivelului de trai, material şi cultural, al populaţiei.
În construcţia modelelor de creştere economică, în funcţia
socială a bunăstării materiale şi culturale, care se cere a se maximiza
nu sunt incluse în mod direct cantităţile de mărfuri şi servicii. Acestea,
ca şi alte elemente care influenţează calitatea vieţii (pozitiv sau
negativ), se includ în funcţia bunăstării numai prin intermediul funcţiei
de utilitate. Ştiinţa economică, fiind o ramură a ştiinţelor sociale,
studiază influenţa fenomenelor legate de viaţa şi activitatea umană, nu
de viaţa naturală sau biologică. Aceasta din urmă este studiată în

9
Heller W., Economic Growth and Economist’s View, în “Monthly Labor Review”, noiembrie 1996;
11
Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment, W.H.Freeman and Co., San
Francisco, 1992, pg.85;

69
contextul social numai în măsura în care aduce beneficii sau prejudicii
omului sau vieţii sociale în prezent şi în perspectivă.
„Poluarea, epuizarea unor resurse minerale etc. sunt studiate de
ştiinţa economică nu sub aspectul fizic sau tehnologic ori în cadrul
relaţiilor lor din cadrul naturii, ci sub latura valorică a consecinţelor
economico-sociale şi a influenţelor acestora asupra unor indicatori
micro şi macroeconomici (PNB, PIB, investiţii etc.), iar în final asupra
funcţiei de utilitate care defineşte însăşi calitatea vieţii.”12
2) Creşterea economică exprimată prin indicatori sintetici de
tipul PIB, constituie o sursă substanţială a creşterii bunăstării
individuale şi sociale a populaţiei, cu toată creşterea cotei de cheltuieli
pentru conservarea mediului înconjurător. Cheltuielile totale (publice şi
private) prevăzute pentru apărarea mediului înconjurător în produsul
naţional brut al unei ţări, sub diferite forme (mijloace de investiţii,
cercetare etc.), contribuie într-o anumită măsură la „umflarea” acestui
indicator sintetic cu o cotă-parte, care nu se regăseşte în produse şi
servicii destinate consumului neproductiv şi, deci, sub acest aspect,
ele diminuează ridicarea bunăstării materiale a populaţiei.
Dar chiar în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă
posibilităţi mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei. În acest
context, corect ar fi ca problema să fie pusă în termenii
raţionamentului marginal de eficienţă: compararea creşterii beneficiului
cu creşterea costului.
Soluţia corectă ar putea fi aceea de a accepta obţinerea unei
relaţii nule între beneficiile creşterii economice şi costul reducerii
poluării, inclusiv cele cu protecţia mediului înconjurător, ceea ce
presupune faptul că cheltuielile cu protecţia mediului nu vor aduce,
direct sau indirect, nici un supliment de bunuri şi servicii de mediu ce
pot fi folosite la ridicarea calităţii vieţii.
În consecinţă, este necesară găsirea unei relaţii optime între
activităţile de protecţie a mediului înconjurător şi procesul de creştere
economică, astfel încât nimeni (nici oamenii, nici societatea, în
ansamblu) şi nimic (nici activităţile de protecţie a mediului, nici
procesul de creştere economică) să nu aibă de suferit.
Totuşi, „cercetările efectuate relevă progresele tot mai mari care
se fac în îmbunătăţirea sau introducerea tehnologiilor care înlătură
poluarea şi aduc însemnate efecte pozitive prin valorificarea
superioară a unor resurse nefolosite sau pierdute, altă dată

12
Iancu A., Creşterea economică şi mediul înconjurător, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pg.35;

70
dăunătoare,”13 în substituţia resurselor (materii prime şi combustibili) şi
atragerea în circuitul economic a unor noi resurse, mai eficiente şi mai
puţin poluante.
Situaţia în care s-a ajuns astăzi în ce priveşte lipsa unor resurse
şi starea avansată de poluare în unele ţări se datorează tocmai
neglijării timp îndelungat a acestor probleme importante, ca urmare fie
a necunoaşterii, fie a insuficienţei unor mecanisme economice
istoriceşte constituite, puse în serviciul obţinerii unor profituri mari şi
imediate, fără a ţine seama de interesele generale şi de perspectivă
ale societăţii.
3) Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai
ales la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă
atâta timp cât pe întinse regiuni ale globului şi pe ţări există mari
discrepanţe în ce priveşte nivelul de dezvoltare economică,
tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea legăturii funcţionale dintre
solicitarea ecologică şi creşterea economică.
Studiind tabloul dezvoltării economiei mondiale după diferite
criterii (venit naţional, PIB pe locuitor, ritmuri anuale de creştere,
structuri de ramuri şi tehnologice, structura populaţiei ocupate etc.), se
constată existenţa unor mari discrepanţe între ţări: un număr însemnat
al acestora se află încă în stadiul primar, cu un nivel foarte scăzut de
dezvoltare economică şi socială; un număr de ţări (în stadiul secundar,
modern), care au un nivel al venitului naţional pe locuitor mai ridicat, în
care predomină contribuţia industriei la creşterea venitului naţional.
Un număr restrâns de ţări (în stadiul terţiar), a căror
caracteristică principală constă în ponderea ridicată (50-60%) a
activităţilor din sfera serviciilor la crearea venitului naţional şi un nivel
înalt de dezvoltare economică şi tehnologică.
Dacă pentru populaţia multor ţări sărace se ridică problema
existenţei unui minim necesar de trai, pentru ţările cele mai dezvoltate
economic există o stare de afluenţă şi de saturaţie nu numai pentru
bunurile de primă necesitate, ci şi pentru multe alte categorii de bunuri
de folosinţă îndelungată, iar uneori de prea multe bunuri fără utilitate,
mult peste nevoile unui trai decent, sau chiar de bunuri în exces,
devenite dăunătoare sănătăţii, încurajând astfel o mare risipă de
resurse şi provocând un ritm ridicat de deteriorare a mediului.
Pe plan teoretic, pe când în ţările sărace creşte utilitatea
marginală a bunurilor elementare traiului, în ţările bogate se ajunge la

13
Les problèmes de l’environnement dans la CEE, în „Revue de marché commun ”, nr.175,
mai-iunie 1994;

71
o scădere a utilităţii marginale la asemenea produse sau la o utilitate
marginală negativă la o serie de alte produse.
„După unele aprecieri, un locuitor cu un nivel mediu dintr-o ţară
dezvoltată economic (de exemplu, S.U.A.), în comparaţie cu un
locuitor dintr-o ţară subdezvoltată (de exemplu, Africa) cauzează o
rată de exploatare a ecosistemelor planetei de circa 100 de ori mai
mare şi evacuează în natură reziduuri poluante în proporţii şi mai
mari.”14
Unele ţări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare sau
chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice, ci şi a unor
ecosisteme din unele ţări în curs de dezvoltare pe două căi principale.
Prima cale se referă la tendinţa unor ţări dezvoltate de a amplasa
investiţii de capital în ramurile nepoluante din interiorul acestor ţări şi
în ramurile puternic poluante în ţările în curs de dezvoltare fără eforturi
deosebite de adoptare a unor tehnologii curate. A doua cale se referă
la consumul unor cantităţi masive de materii prime importate din ţările
în curs de dezvoltare.
4) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică,
mai ales în ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi a aplica
instrumente economice şi politice eficiente de a pune de acord
cerinţele obiective ale creşterii economice cu cele ale protecţiei
mediului înconjurător prin gospodărirea şi alocarea raţională a
resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Dacă ne referim la relaţia funcţională Yt = f(Xt), trebuie să
acţionăm printr-o serie de instrumente economice şi politice asupra
funcţiei f.
W.Beckerman a subliniat că, „conflictul între creştere şi mediu
nu constă nicidecum în mod real în problema creşterii, ci în alocarea
resurselor în orice moment, în formele alternative ale consumului.”16
Celor ce consumă resursele, ca şi celor ce poluează factorii de mediu
şi afectează sănătatea omului să li se impună restricţii economice prin
preţuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează mediul
natural şi social, precum şi prin alte instrumente de asemenea natură.
În legătură cu această problemă, economistului îi revin cel puţin
următoarele obligaţii: să explice geneza opoziţiei dintre optimul la nivel
microeconomic, care nu include problema mediului, şi optimul
14
Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment, W.H.Freeman and Co., San
Francisco, 1992, pg.92;
16
Beckerman W., Economists, Scientists and Environmental Catastrophe, în „Oxford Economic
Papers”, nr.3, vol.24, noiembrie 1992;

72
macroeconomic şi social, în care problema mediului ocupă un loc
important.
Trebuie să găsească soluţiile necesare ca întreprinderile, atunci
când maximizează propriile beneficii, să ia în calcul şi să suporte şi
pagubele provocate societăţii prin degradarea factorilor de mediu sau
prin poluarea acestora.
Să calculeze pagubele pe care le aduc în prezent şi în
perspectivă atât poluarea, cât şi folosirea unor rate înalte de consum
al resurselor şi, pe această bază, să stabilească un sistem de preţuri şi
de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un
sistem instituţional şi de control corespunzător.
Tot mai frecvent apare necesitatea de a analiza relaţiile valorice
dintre întreprindere şi economia naţională, relaţii care se
caracterizează printr-o strânsă interdependenţă. Această
interdependenţă, însă, nu întotdeauna este reflectată just în indicatori
valorici şi în deciziile locale, care trebuie să concorde cu interesele
generale (sociale).
De aceea, a apărut necesitatea de a se crea şi adopta conceptul
de efecte externe, care să ajute la efectuarea, pe plan teoretic şi prin
măsuri de politică economică, a acestei legături, şi anume prin
internalizarea la întreprinderi a efectelor lor externe, denumite
externalităţi.
“Uneori se apreciază că teoria microeconomică nu dispune,
astăzi, în mod practic decât de teoria factorilor externi, cu ajutorul
căreia se face legătura factorilor microeconomici cu cei
macroeconomici.”17
Şi în domeniul economiei mediului înconjurător s-a simţit nevoia
folosirii acestui concept, pentru că, mai mult decât în alte domenii,
efectele negative pe care o întreprindere le provoacă economiei
naţionale sau societăţii prin degradarea unor factori de mediu sau prin
poluare nu sunt evidenţiate în costurile acesteia. Astfel a apărut
conceptul de cost extern.
Costul extern există când o activitate de producţie sau consum
produce o pierdere directă de utilitate sau o creştere a costului de
producţie care nu intră în costurile totale ale activităţii de control.
Termenul cost trebuie interpretat ca incluzând toate efectele
nefavorabile ale activităţii. Întrebarea care se pune este: cine va face

17
Bourghinat H., L’économiste et l’environnement: propos liminaires, în „Economistes et
sociétés”, Cahiers de l’I.S.E.A., Série F, nr.25, 1993;
19
Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979,
pg.214;

73
distincţia între favorabil şi nefavorabil din punct de vedere al mediului
înconjurător? Unii ecologişti argumentează că toate schimbările fizice
ar trebui privite ca costuri, dar un răspuns alternativ ar fi că o
schimbare este nefavorabilă dacă omul a gândit-o aşa. Acest punct de
vedere conduce la următorul caz în care distrugerea unei specii de
insecte, care nu era importantă pentru oameni, nu ar trebui privită ca o
parte a unor costuri ce ar sugera o pagubă.
Această definiţie egocentrică a arătat necesitatea de a se
exercita un control asupra sursei care generează problema. Dar
descrierea unui efect al poluării ca fiind nefavorabil implică o evaluare
(nu neapărat monetară) înainte şi după identificarea dimensiunii fizice
a poluării. Stabilirea priorităţilor în controlul poluării, în contextul
multiplelor activităţi guvernamentale de utilizare a resurselor, implică în
mod necesar o astfel de evaluare fie ea explicită sau implicită.
Concentrarea atenţiei asupra costurilor nu numai că va îndrepta
oamenii şi firmele către activităţi nepoluante, dar va lăsa deoparte
costurile de producţie ale poluatorului. Astfel de costuri vor apărea
dacă poluatorul este pregătit şi i se permite, prin lege, să le ignore.
Opus tranzacţiilor de pe pieţele normale, poluatorul poate să
ignore fluxul costurilor externe deoarece nu există un corespondent al
fluxului plăţilor de către poluator care să conducă la introducerea lor în
costurile de producţie. Costurile externe nu sunt identificate cu acele
costuri care sunt ignorate în mod voluntar în tranzacţiile de piaţă,
deoarece fluxul echivalent al plăţilor poate lua forma taxelor obligatorii.
De aceea, putem spune că costurile externe pot fi internalizate fie prin
tranzacţii voluntare între poluatori şi poluanţi, fie prin plăţi de taxe.
În cadrul definiţiei costurilor externe trebuie explicată sintagma
„pierdere directă a utilităţii sau creşterea costului de producţie”. Există
multe forme de interdependenţe între activităţi într-un sistem de piaţă,
de aceea nu se introduc toate în costurile externe în cercetarea
economiei protecţiei mediului înconjurător. Se poate simplifica dacă
aceste interdependenţe, care sunt transmise indirect prin schimbări în
preţurile bunurilor sau factorilor de producţie, sunt omise. Ar trebui
luate în considerare interdependenţele directe pe care le putem numi
costuri externe dacă sistemul de piaţă nu reflectă efectele acestora.
Costurile externe pot fi privite ca diferenţă între costurile private
sau interne ale activităţii poluatoare, care sunt asumate de poluator şi
costul total al activităţii către societate, care se numeşte cost social.
O altă problemă care se pune este de a internaliza efectele
externe negative pe care le provoacă acea întreprindere, fie altei
unităţi economico-sociale, fie societăţii în ansamblul ei. Deci, de a

74
aduce costul individual (local) la nivelul costului social, prin adăugarea
la costul individual al unei mărimi adiţionale echivalentă cu valoarea
pagubelor sociale provocate de acea întreprindere.
În felul acesta se poate face legătura în mod corect între nivelul
costurilor locale şi nivelul celor sociale prin intermediul unui sistem de
taxe, tarife, preţuri, deşi în practică se ridică numeroase probleme
dificile, cum sunt: determinarea efectelor provocate de fiecare unitate
economico-socială, stabilirea mărimii cheltuielilor pentru depoluare
până la nivelul optim etc.
Uneori, acestui sistem de integrare a mediului prin intermediul
internalizării efectelor externe i se aduc critici potrivit cărora, ar oglindi
procese prea restrânse, şi anume doar cele referitoare la aspectul
relaţiilor valorice ale întreprinderii. El trebuie studiat şi îmbunătăţit în
scopul de a cointeresa şi a obliga, prin pârghii economice, unităţile
economice la acţiuni eficiente de protejare a mediului şi de a
perfecţiona, în felul acesta, sistemul de motivare şi orientare a
deciziilor locale către interesele sociale generale.
Pe plan teoretic, această abordare aparţine analizei echilibrului
parţial. Deşi convenabil din punct de vedere teoretic şi empiric pentru
că oferă posibilitatea de a defini pentru fiecare caz în parte atât
pagubele provocate, cât şi funcţiile de cost pentru controlul mediului,
totuşi acest gen de abordare trădează uneori părerea că problemele
poluării, ca şi cele ale mediului înconjurător, în general, au un caracter
mai mult local şi minor în raport cu alte procese şi fenomene
economice.
De aici decurgând necesitatea tratării lor doar la nivel
microeconomic, ca externalităţi. De aceea, se impune tot mai mult
necesitatea de a integra în mod organic problemele mediului atât în
teoria, cât şi în practica macroeconomică generală.
Ştiinţele economice, folosite pentru a analiza fenomenele
social-economice reale în toată complexitatea lor, ar trebui să
depăşească frontiera de studiu statornicită în mod tradiţional în cadrul
extremelor (producţie consum) şi să recunoască procesele parţiale,
ca domenii speciale de studiu, în procese extinse, mai generale, fie
prin articularea lor, fie prin relevarea legăturilor care se stabilesc la
interferenţa dintre frontiere.
Adoptând convenţia „neexistând frontiere, nu există procese”19,
reiese cerinţa, pe de o parte, de a trasa aceste frontiere şi, pe de altă

75
parte, de a studia sistematic nu numai procesele dinăuntru, ci şi
elementele care traversează în mod sistematic frontierele.
În cercetarea economică tradiţională, procesele economico-
sociale au fost privite doar ca fluxuri circulare înăuntrul frontierelor
(producţie consum), fără a sublinia legăturile strânse şi sistematice
cu procesele de dincolo de aceste frontiere, şi anume legăturile cu
mediul înconjurător.
N.Georgescu-Roëgen introduce următorul raţionament: „orice
element care trece frontiera de la mediul înconjurător la procesul de
producţie este un input şi orice element care trece în direcţie opusă
este un output”21, adică schimbul sistematic dintre cele două sfere:
mediul înconjurător procese.
Astfel, în procesele de producţie, reproducţie, consum etc.,
definite prin noţiunea generală de procese, se folosesc ca input
resursele naturale (produse de fotosinteză şi minerale), din consumul
cărora rezultă ca output reziduuri, avându-se în vedere legea
conservării materiei: input - output.

Mediul natural Procese

Reziduuri
Fig.3.1: Relaţia dintre mediu şi procesele economice

Deteriorarea mediului cauzată de acţiunile umane, ca urmare a

modificării unor procese naturale prin exploatarea forţată şi
necontrolată a unor resurse şi prin evacuarea în natură, de asemenea
în mod necontrolat, a unor cantităţi mari de reziduuri poluante produce
efecte negative asupra condiţiilor naturale şi, prin aceasta, asupra
condiţiilor de viaţă ale omului.
Dar pentru a descoperi şi evalua măsura în care, pe de o parte,
activităţile umane influenţează asupra mediului şi, pe de altă parte,
gradul în care activităţile umane depind de mediu, este necesară
studierea sistemică, cu luarea în considerare a influenţelor pozitive şi
negative, a lanţului fluxurilor materiale de-a lungul proceselor

21
Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979,
pg.215;
23
Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, pg.22;

76
economico-sociale într-o secvenţă de timp şi în perspectivă, cu
determinările cantitative (fizice şi valorice) ale acestor fluxuri şi efecte.

3.2 Conceptul de protecţie a mediului şi economia

protecţiei mediului înconjurător

Unul din obiectivele importante ale zilelor noastre este de a

maximiza dezvoltarea concomitent cu asigurarea nevoilor oamenilor,
ce sunt în continuă creştere şi diversificare, şi menţinerea calităţii
mediului ambiant. Cele trei mari obiective ale dezvoltării pot fi
prezentate schematic astfel:

Obiective
economice
Obiective ecologice

C
*

A* *B

Obiective sociale

Fig.3.2: Obiectivele dezvoltării economice durabile

Suprafaţa de echilibru care rezultă semnifică potenţialul maxim

de dezvoltare ce se poate realiza la un moment dat printr-o combinaţie
a factorilor: economic, social şi ecologic. Punctul A de sub suprafaţa
de echilibru reprezintă o stare a sistemului în care resursele şi
cunoştinţele disponibile nu sunt utilizate potrivit. În general, societăţile
moderne se regăsesc sub suprafaţa de utilizare maximă a resurselor.
Realizarea unei dezvoltări durabile implică măsuri care să
„deplaseze” starea existentă către punctul B sau C de pe suprafaţa
XYZ. Deplasarea pe această suprafaţă este mai dificil de analizat
deoarece, la anumite momente de timp, pot existe priorităţi diferite
care să influenţeze direcţia deplasării pe suprafaţa de echilibru.
Structura socio-economică şi ierarhia decizională actuală se
bazează pe existenţa a patru nivele:
1. un nivel global-internaţional, cu instituţii şi organizaţii
specializate;
2. un nivel naţional format din structuri macroeconomice;

77
 3. un nivel sectorial;
4. un nivel microeconomic.
Procesul decizional se suprapune cu structura prezentată
anterior şi are la bază analize tehnice, economice şi financiare ale
proiectelor şi politicilor.
„Toate aceste analize urmăresc realizarea ansamblului activităţii
de protecţie a mediului înconjurător. Componentele acestei activităţi
sunt: cea legislativă, administrativ-instituţională, educativ-informativă,
economico-tehnologică, socială şi cea de cooperare internaţională.”23

Sistemul mediului înconjurător

Global- Habitate Factori de mediu Spaţii amenajate
tradiţional naturale (apă, aer, sol) (urbane, industriale)

Analiza mediului înconjurător

Evaluarea impactului Managementul integrat Analiza stării mediului la

asupra mediului al resurselor nivel macroeconomic şi
(la nivel de proiect) contabilitatea factorilor de mediu

Analiza economică
convenţională:
• evaluarea proiectelor;
• analize sectoriale;
• analize macroeconomice;
• analize globale

Analize tehnico-financiare

Structura socio-economică
ce presupune următoarele nivele:
i internaţional naţional sectorial-regional subsectorial (proiecte)

Schema 3.1: Interdependenţele dintre structura

socio-economică şi sistemul mediului înconjurător
Adaptat după Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg.11

Componenta legislativă cuprinde elaborarea de legi cadru şi

specifice; hotărâri de guvern şi ordonanţe; ordine, decizii şi normative;

78
instrucţiuni şi standarde. Toate aceste acte normative sunt de
competenţa Parlamentului, Guvernului, ministerelor şi instituţiilor de
specialitate şi de standardizare.
Componenta administrativă are în vedere:
înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri
administrative şi unităţi teritoriale;
înfiinţarea unei inspecţii de mediu la nivel central şi local;
organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare
minister ce are atribuţii în domeniul economic;
organizarea de instituţii de specialitate (cercetare,
laboratoare de referinţă);
organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global;
înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate.
Cei care au competenţă în cadrul acestei componente sunt
Parlamentul, Guvernul, ministerul de resort şi Autoritatea Centrală de
Mediu împreună cu celelalte organisme implicate.
Componenta educativ-informativă urmăreşte:
¾ înfiinţarea de şcoli de specialitate (operatori de mediu) şi
secţii sau facultăţi de specialitate (specialist în protecţia
mediului);
¾ introducerea în programa şcolară şi universitară, la toate
specialităţile, a unor discipline referitoare la ecologie şi
protecţia mediului înconjurător;
¾ organizarea de muzee, expoziţii, grădini botanice şi parcuri
zoologice, precum şi a unor comunicări cu tematică specifică
protecţiei mediului;
¾ derularea unui program de informare, sensibilizare şi
antrenare a populaţiei la acţiuni de protecţie a mediului
înconjurător prin presa naţională şi locală, radio şi televiziune
(posturi naţionale, locale şi private), institute colective etc.
Componenta economico-tehnologică presupune promovarea
unor mecanisme pentru asigurarea unor fonduri de mediu; elaborarea
şi introducerea de tehnologii curate; dezvoltarea unei noi activităţi de
tip industrial care să aibă în vedere protecţia mediului; promovarea
acţiunilor de reconstrucţie ecologică a zonelor deteriorate şi
promovarea de programe intersectoriale, cum sunt: energie şi mediu,
transport şi mediu etc. La acest nivel, înafara organismelor prezentate
anterior îşi face simţită prezenţa şi întreprinderea şi diferiţii agenţi
economici ce există într-o economie de piaţă.
Penultima componentă, cea socială, are în vedere realizarea
unor anchete sociale de specialitate; organizarea unor evenimente cu

79
ocazia Zilei Mondiale a Apei, Zilei Mondiale a Mediului, Lunii Pădurii,
precum şi săptămâna curăţeniei; crearea unei opinii locale de
conservare şi protejare a valorilor naturale; ca şi antrenarea populaţiei
în analizarea unor proiecte cu impact important asupra mediului. În
cadrul acestei componente au competenţă organisme cum sunt:
asociaţiile neguvernamentale, diferite grupuri de iniţiativă şi
administraţia locală.
Ultima componentă, dar nu cea din urmă, cooperarea
internaţională, se realizează la nivelul Parlamentului şi a Guvernului,
implicând experţi şi specialişti din domeniu, şi presupune:
♦ semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri şi
protocoale regionale sau globale;
♦ organizarea şi participarea la activităţi comune şi comisii
mixte (monitoring, cercetare etc.);
♦ participarea la congrese, sesiuni şi simpozioane
internaţionale pentru a avea acces la informaţia de ultimă
oră.
Datorită locului important în cadrul conceptului de dezvoltare
durabilă, strategia de protecţie a mediului trebuie gândită ca un proces
de menţinere a echilibrului ecologic pe plan global, regional sau local,
fiind mai importantă decât scopurile politicii economico-sociale.
Strategia de protecţie a mediului reprezintă combinarea şi
organizarea în timp a ansamblului de metode şi mijloace alese cu
scopul atingerii unui obiectiv prestabilit. Modificările suferite de mediul
înconjurător trebuie să fie reflectate în strategiile de dezvoltare ale
firmelor sau instituţiilor. O astfel de strategie trebuie să aibă în vedere
menţinerea calităţii sănătăţii umane, cât şi menţinerea calităţii tuturor
valorilor specifice naturii.
Această strategie, fiind constituită din ansamblul metodelor şi
mijloacelor ce au drept scop realizarea acţiunii de protecţie a mediului,
putem spune că este formată din politici de mediu care urmăresc
conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.
„Necesitatea unei strategii de protecţie a mediului îşi are originea
în încercarea de a înlătura acţiunile întâmplătoare, ocazionale cu
acţiuni programatice şi coerente de protecţie a mediului înconjurător.
De asemenea, s-a urmărit eliminarea unor contradicţii interne care
limitau luarea unor măsuri de protejare a mediului sau reduceau
eficienţa acestor măsuri; elaborarea, implementarea şi evaluarea

80
politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea
acesteia.”24
Necesitatea unei astfel de strategii s-a făcut simţită deoarece
s-a dorit adaptarea unor planuri de acţiune şi de implementare pe
termene scurte, medii şi lungi conforme cu problemele întâlnite;
alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi
acţiune, precum şi controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite
conform acordurilor, autorizaţiilor, normelor sau altor cerinţe legale.
Elaborarea unei strategii de protecţie a mediului necesită
aplicarea principiului activităţii interactive, deoarece factorii de mediu
sunt în continuă mişcare, iar problemele legate de mediul înconjurător
şi soluţionarea acestora sunt de date relativ recente. Ea trebuie
supusă unui proces de adaptare continuă la situaţiile noi apărute şi, de
asemenea, trebuie să utilizeze un ansamblu de propuneri flexibile.
Pentru a fi eficientă, factorul uman trebuie să coopereze indiferent de
nivelul de pregătire şi înţelegere, de profesie, de structurile şi
segmentele societăţii.25
În stabilirea strategiei, a planurilor de acţiune şi a celor de
implementare este necesară luarea în considerare a elementelor
economice, sociale, ecologice, precum şi a celor inginereşti, acest
lucru putând fi realizat printr-o abordare integrată deoarece:
se evită transferul problemei poluării (de exemplu, de la aer
la apă, de la un bazin la altul sau de la un nivel la altul de
decizie);
se stabilesc priorităţile pentru a selecta cele mai importante
aspecte şi a evita astfel deciziile punctiforme sau elaborate
instantaneu;
se obţine o eficienţă mai mare prin combinarea măsurilor
pentru a se realiza cele mai bune rezultate cu cele mai mici
cheltuieli şi eforturi.
Aplicarea acestui principiu nu înseamnă că trebuie să se
urmărească chiar toate obiectivele cuprinse în aceste planuri, ci faptul
că activitatea trebuie să se concentreze pe cele mai importante şi să
se observe atât din punct de vedere geografic, cât şi din punct de
vedere al atitudinii societăţii implicate (baza juridică, infrastructura
administrativă, diverse domenii economice etc.).
În tot acest timp, în care se elaborează şi se finalizează o
„strategie de protecţie a mediului, este necesară desfăşurarea unor

24
Berca M., Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti, 2000, pg.23;
25
Bran F., Relaţia economie-mediu la începutul mileniului al III-lea, Editura ASE, Bucureşti, 2002,
pg.48;

81
discuţii cu grupurile-ţintă, care pot fi formate din: poluatori direcţi şi
interpreţi. Primii au o relaţie cu administraţia ce se realizează pe plan
tehnic, urmărindu-se încadrarea activităţilor respective în limitele
tehnice ale unor norme şi reglementări ce asigură protecţia mediului.
Celălalt grup este constituit din producători şi distribuitori de informaţii,
fiind compus din cercetători şi educatori, reprezentanţi ai organizaţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale, mass-media etc.
În stabilirea unei strategii, care să corespundă situaţiei şi
conjuncturii interne, trebuie analizat modul cum vor acţiona
instrumentele separat şi în combinaţie, şi efectul acestora asupra
diferitelor segmente ale societăţii. Pentru aceasta, încă de la început,
trebuie făcută o analiză individuală şi de grup a instrumentelor
selectate, astfel încât să se verifice dacă au fost alese corect. Această
analiză se poate face pe baza următoarelor criterii:
siguranţa atingerii scopului propus;
dacă instrumentul corespunde specificului poluării şi situaţiei
asupra cărora urmează să se acţioneze;
permiterea unei înţelegeri şi unei explicaţii uşoare;
aprobarea unei implementări uşoare în cazul situaţiilor în
care se acţionează;
consimţirea unei evaluări corecte şi suficient de exacte a
costurilor şi scoaterea în evidenţă a responsabilităţilor;
admiterea unei prognozări destul de exacte a rezultatelor;
dacă instrumentul ajută la finanţarea politicii de protecţie a
mediului;
dacă instrumentul stimulează iniţiativa grupurilor-ţintă şi
asumarea de către acestea a unor responsabilităţi;
obţinerea sprijinului societăţii civile;
coinciderea cu interesele individuale pe termen scurt;
flexibilitatea;
stimularea dezvoltării şi integrării unor tehnologii nepoluante.
Concluzionând, putem spune că economia protecţiei mediului
înconjurător s-a structurat ca o ştiinţă ce îşi propune să stabilească
acele elemente de natură economică care să ducă la o protecţie reală
a mediului înconjurător, la strategii şi planuri de acţiune şi
implementare care să permită omului să remedieze răul făcut naturii
şi, acolo unde este posibil, să reconstruiască cadrul natural iniţial şi să
încerce să-l protejeze de acţiunile oamenilor pentru a-l menţine
sănătos.
Acest lucru se face prin combinarea tuturor elementelor
constitutive ale unei acţiuni de protecţie a mediului înconjurător,

82
precum şi prin crearea cadrului legal necesar pentru a se putea îngrădi
activitatea agenţilor economici poluanţi şi a conştientizării populaţiei
asupra impactului activităţilor lor asupra mediului înconjurător.
Economia protecţiei mediului înconjurător presupune necesară
realizarea unei dezvoltări ecologice compatibile între om, economie şi
mediu, considerându-se că există o strânsă legătură între dezastrele
naturale, mutaţiile ambientale şi dezvoltarea economică a oricărui stat
ce îşi propune să o aplice.
De asemenea, reconstrucţia durabilă a economiei româneşti
este o adaptare a conceptului de dezvoltare durabilă la condiţiile
concrete din ţara noastră, în contextul implementării economiei
protecţiei mediului.
De aceea, strategiile bazate pe conceptul de reconstrucţie
durabilă care se pot construi în economia protecţiei mediului pot avea
următoarele trăsături comune:
valorificarea maximală a infrastructurii existente, a
acumulărilor antropice făcute în scop productiv, a cunoaşterii
ancestrale şi tradiţionale a populaţiei, a cunoaşterii actuale;
a construi, a reconstrui în loc de a demola;
selectarea obiectivelor strategice precumpănitor după criteriul
intereselor naţionale, subsumate acestora înscriindu-se
criteriile dezvoltării durabile.
Încercarea de a combina toate aceste elemente care definesc
într-un fel sau altul economia protecţiei mediului înconjurător poate
conduce la o eficientizare a economiei ţării noastre în încercarea de a
realiza integrarea în Uniunea Europeană.

3.3 Relaţia creştere economică - protecţia mediului în

perspectiva dezvoltării durabile

În ultimii anii s-a conştientizat puternica legătură care există între

mediul natural şi economie, ajungându-se la concluzia că trebuie să se
realizeze o îmbinare cât mai eficientă a politicilor ecologice cu cele
economice. Din acest punct de vedere politicile ecologice intervin abia
atunci când obiectivele economice au fost atinse, iar mediul
înconjurător a avut de suferit de pe urma activităţii economice, fiind
necesară refacerea acestuia.
Realizarea unei dezvoltări pe termen lung presupune o
interdependenţă între mediu şi sistemul decizional, fiind necesară o
redistribuire a prezumţiilor economice convenţionale, la nivel naţional

83
şi internaţional, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, precum şi
integrarea ecologică şi socio-economică planificată în vederea
construirii stabilităţii.
Într-o primă fază s-a considerat că între creşterea economică şi
protecţia mediului înconjurător nu există o legătură semnificativă. „Unii
specialişti au considerat că emisiile poluante în mediu nu au nici o
influenţă asupra ritmurilor creşterii economice. Acest lucru este
susţinut prin aceea că separarea poluării de creşterea economică ar fi
rezultatul substituirii şi economisirii în domeniul utilizării resurselor.”26
De aceea, o stopare a creşterii economice n-ar provoca nici o
reducere semnificativă a emisiilor poluante. Pe de altă parte, exista
ideea că creşterea economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea
consumului de energie şi de materii prime şi, în acelaşi timp, creşterea
emisiilor poluante, indiferent de forma acestora:lichidă, solidă sau
gazoasă.
Totuşi, s-a putut constata, de-a lungul timpului, că o dată cu
majorarea producţiei are loc şi o sporire a emisiilor poluante în mediul
înconjurător şi, ca atare, o creştere a poluării. Separarea celor două
activităţi nu este decât relativă, performanţele înregistrate în anumite
domenii constând, doar, în apariţia de noi tipuri de emisii poluante, ce
pot fi contracarate prin anumite elemente care măresc siguranţa
activităţii economice respective.
Prin această concepţie nu s-au putut evita problemele legate de
poluanţii cu efect cumulat sau stocarea materialelor şi deşeurilor
periculoase. Neglijarea relaţiei existente între creşterea economică şi
poluarea mediului înconjurător nu face decât să transforme, pe termen
lung, politica de mediu într-o politică reparatorie.
O a doua idee vehiculată a fost aceea conform căreia activitatea
de protecţie a mediului s-ar realiza mai uşor dacă ar exista o creştere
economică puternică sau, chiar, creşterea economică ar condiţiona
îmbunătăţirea situaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
Acest lucru a fost susţinut prin faptul că intr-o perioadă în care
societatea înregistrează o creştere economică există fondurile
necesare pentru a finanţa activităţi eficiente de protecţie a mediului
înconjurător. Teoria permite validarea acestei ipoteze, dar datele
concrete temperează optimismul care rezultă din această teză. Se
constată că este eronat să se considere că ponderea, în creştere, pe
care o au serviciile în structura economiei are în mod automat efecte
pozitive asupra mediului.
26
Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti,
2002, pg.102;

84
 Noile tehnologii antrenează raţionalizarea modalităţilor de
producţie prin creşterea productivităţii şi a venitului real, ceea ce are
drept consecinţă majorarea cererii de bunuri şi servicii, care este
generatoare de poluare. „Chiar dacă s-ar adopta o politică economică
în care să se coreleze creşterea economică cu reducerea poluării,
tendinţa generală ar fi cea a unui drum către o criză ecologică.”27
Schimbările structurale ce au loc datorită modului actual de
creştere nu antrenează automat nici un efect favorabil, de dimensiunile
care ar trebui, asupra mediului înconjurător. Până în prezent, sumele
acordate din veniturile fiscale creşterii economice nu au avut ca efect
şi creşterea celor acordate pentru acţiunile de protecţie a mediului,
lăsându-se în grija generaţiilor viitoare rezolvarea acestor probleme.
Cea de a treia concepţie referitoare la creşterea economică şi
protecţia mediului este cea în care procesul creşterii economice nu
este compatibil cu acţiunea de protecţie a mediului, aceasta din urmă
fiind un obstacol în calea creşterii economice.
Evaluare politicii de protecţie a mediului nu poate fi determinată
decât cu ajutorul unor calcule şi procedee foarte complexe, în timp ce
creşterea economică poate fi evaluată prin nivelul bunăstării sociale,
prin majorarea potenţialului productiv sau prin sporirea PIB-ului real.
Dacă luăm în considerare primul mod de evaluare a creşterii
economice, şi anume bunăstarea socială globală, cele două procese
tind să evolueze în acelaşi ritm şi să aibă efecte pozitive unul asupra
celuilalt. Astfel, acţiunile de protecţie a mediului ce contribuie la
suprimarea sau reducerea poluării, cel puţin pe termen scurt, aduc o
creştere a nivelului bunăstării globale.
În ceea ce priveşte majorarea potenţialului productiv, între
creşterea economică şi protecţia mediului există o armonie, mai ales
pe termen lung, deoarece unele resurse naturale, cum sunt apa, solul,
aerul etc., pot provoca, la un moment dat, deteriorarea condiţiilor de
producţie şi a posibilităţilor de creştere atât la nivel individual, cât şi la
nivel regional sau naţional.
În calculul produsului intern brut se iau în considerare numai
tranzacţiile de piaţă, neţinându-se cont de resursele rare şi de efectele
măsurilor de protecţie a mediului asupra PIB-ului. De asemenea, se
lasă de o parte anumite câştiguri, cum sunt cele legate de dezvoltarea
sectorului specific protecţiei mediului şi de progresele înregistrate în
domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiţionale
antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de
27
Teză emisă şi susţinută de Institutul de cercetare economică HWWA din Hamburg şi citată în
articolul semnat de Junkernheinrich şi Klemmer;

85
protecţie a mediului. De aceea această abordare a creşterii economice
nu este suficient de satisfăcătoare.
Compensarea efectelor negative şi pozitive asupra creşterii
economice rezultate din majorarea capacităţilor de producţie şi a
productivităţii, ca şi din măsurile de protecţie a mediului nu se poate
face la fel în toate fazele dezvoltării economice. De aceea, bilanţul
costuri-avantaje trebuie realizat pe termen lung şi nu pe termen scurt.
Cea de a patra teză consideră că, în prezent, „într-o politică de
creştere economică trebuie luată în calcul dimensiunea calitativă a
procesului, care integrează şi exigenţele privind respectul ce trebuie
oferit mediului.”28 În acest moment, dimensiunea cantitativă, şi anume
majorarea PIB-ului, îşi pierde din importanţă, ne mai ocupând primul
loc.
În anii 2000-2001 s-a exprimat opinia conform căreia este
necesară o creştere economică echilibrată măsurată nu numai prin
intermediul majorărilor cantitative ale venitului, producţiei şi
potenţialului economic, realizându-se astfel importanţa şi necesitatea
unei îmbunătăţiri calitative a bazelor naturale ale vieţii.
Uniunea Europeană a impus statelor membre să promoveze o
creştere economică durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul,
convenindu-se, în principiu, să se compare utilităţile, ce rezultă din
majorarea PIB-ului cu desutilităţile, ce decurg din insuficienta luare în
considerare a obiectivelor calitative legate de mediul înconjurător.

3.4 Legislaţia în domeniul protecţiei mediului în România

Apariţia legilor şi actelor normative în domeniul mediului au făcut

necesară apariţia unei ramuri specifice a dreptului, şi anume dreptul
mediului. Acesta îşi propune reglementarea raporturilor de cooperare
dintre state şi alte entităţi naţionale, ca şi cele din interiorul statelor,
„vizând protecţia biosferei împotriva deteriorărilor majore care ar4
putea să-i perturbe funcţionarea normală.”29
Iniţial, abordarea juridică a problemelor protecţiei şi conservării
mediului a fost făcută în termenii tradiţionali ai reglementărilor
interstatale. Ca atare, metoda de reglementare a fost şi este încă
aceea a „conflictului” între suveranităţi, sub forma dreptului statului de

28
Şchiopu D., Ecologie şi protecţia mediului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,
pg.108;
29
Duţu M., Dreptul internaţional & comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1995,
pg.61;

86
a utiliza în mod exclusiv teritoriul său şi de a autoriza activităţile
indiferent de ce consecinţe vor avea acestea asupra mediului. Dar,
această abordare s-a dovedit a fi insuficientă în comparaţie cu
situaţiile întâlnite în viaţa reală, apărând astfel necesitatea dezvoltării
legislaţiei corespunzătoare protecţiei şi conservării mediului.
Reglementările în domeniul mediului urmăresc printre altele
realizarea protecţiei mediului, deoarece acestea au în vedere
atingerea unui rezultat concret. De asemenea, ele constituie, adesea,
o sumă de acte (declaraţii, carte, coduri de conduită, planuri, strategii,
programe) ce nu au întotdeauna valoare juridică directă, având în
schimb funcţii importante pentru procesul de codificare a normelor de
drept.
Mediul şi reglementările sale pot constitui şi un factor de
dezvoltare a cooperării internaţionale, problematica ecologică
reprezentând un element important al dialogului nord-sud şi est-vest
şi, mai ales, al dialogului mondial.
După 1989 şi în România activitatea de protecţie a mediului a
căpătat o importanţă tot mai mare în toate domeniile. Astfel, în
domeniul juridic şi-a făcut simţită prezenţa această activitate,
elaborându-se legi, acte normative, hotărâri guvernamentale etc.
La 1 februarie România a semnat cu UE Acordul European,
recunoscându-se explicit ca o condiţie importantă pentru integrarea
României în Uniunea Europeană necesitatea armonizării legislaţiei
româneşti existente şi viitoare cu cea a UE. De aceea Comisia
Europeană a fost invitată să colaboreze şi să furnizeze asistenţa
necesară care să faciliteze acest proces cu scopul de a pregăti
România să devină membră cu drepturi depline în UE.
Ca atare, România a trebuit să adopte un drum al reformei
legislative în domeniul mediului şi al aproximării şi armonizării
legislaţiei ei cu sistemul legislativ din UE.
În decembrie 1995 este promulgată Legea protecţiei mediului
(legea nr.137/1995) ce presupune „reglementarea protecţiei mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care au ca rezultat o dezvoltare durabilă a societăţii.”30
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza acestei legi în
vederea asigurării unei dezvoltări durabile sunt:
principiul precauţiei în luarea deciziei;
principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor;

30
***, Monitorul Oficial al României, nr.304/30.12.1995;

87
 principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural;
principiul „poluatorul plăteşte”;
înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează
nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului;
utilizarea durabilă;
menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia
zonelor deteriorate;
crearea unui cadru de participare a organizaţiilor
neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea
deciziilor;
dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea
calităţii mediului.
Aplicarea în practică a acestor principii se poate realiza prin
următoarele modalităţi:adoptarea politicilor de mediu armonizate cu
programele de dezvoltare; obligativitatea procedurii de evaluare a
impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor, programelor
sau activităţilor; corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism; introducerea pârghiilor economice
stimulative sau corective; elaborarea de norme şi standarde,
armonizarea acestora cu reglementările internaţionale şi introducerea
programelor pentru conformare; promovarea cercetării fundamentale
şi aplicative în domeniul protecţiei mediului etc.
Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos, garantând în acest scop dreptul la informaţiile privind
calitatea mediului; dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a
calităţii mediului; dreptul de consultare în vederea luării deciziilor
privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu; dreptul
la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice. Responsabilitatea privind protecţia
mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului (Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului) şi agenţiilor sale teritoriale
(Agenţii de Protecţie a Mediului).
Această lege a înlocuit Legea nr.9/1973 privind protecţia
mediului înconjurător care nu cuprindea toate situaţiile ce existau în
acel moment în cadrul mediului natural. Dar, în anul 2003 Legea
protecţiei mediului (legea nr.137/1995) a fost înlocuită prin Legea nr.

88
294 privind aprobarea Ordonanţei nr.91/2002 pentru modificarea
şi completarea Legii protecţiei mediului.31
Actul normativ prevede introducerea obligativităţii obţinerii
avizului de mediu şi pentru proiectele de dezafectare aferente
activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului. Obligaţiile în
domeniul protecţiei atmosferei sunt impuse şi persoanelor fizice.
În ceea ce priveşte protecţia apelor, legea impune persoanelor
fizice şi juridice obligaţii suplimentare constând, în principal, în
interdicţia de deversare în apele de suprafaţă sau subterane a
substanţelor toxice (ape uzate, substanţe petroliere etc.) şi în
interdicţia de depozitare a deşeurilor în zona apelor, în albiile râurilor
sau în zonele umede.
Este incriminată ca infracţiune continuarea activităţii fără
obţinerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, după aplicarea
sancţiunii contravenţionale.
Anul 1996 aduce o nouă serie de acte normative şi de legi între
care un Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a
activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
înconjurător (Ordinul nr.125), Regulamentul de atestare pentru
elaborarea studiilor de impact asupra mediului şi a bilanţurilor de
mediu (Ordinul nr.278) şi Legea apelor (legea nr.107).
Ordin pentru aprobarea Procedurii de reglementare a
activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
înconjurător (Ordinul nr.125)32 îşi propune stabilirea procedurii
pentru evaluarea impactului asupra mediului, pentru solicitarea şi
obţinerea acordului şi/sau, după caz, a autorizaţiei de mediu şi pentru
alte elemente asociate acestora în concordanţă cu prevederile Legii
Protecţiei Mediului şi cu acordurile şi actele internaţionale.
Regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de
impact asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu (Ordinul
nr.278)33 stabileşte procedura pentru atestarea unităţilor specializate,
a persoanelor juridice şi a persoanelor fizice în vederea efectuării
evaluărilor impactului asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu în
conformitate cu prevederile Legii Protecţiei Mediului.
Legea apelor (legea nr.107)34 are ca scop:
¾ conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă,
precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;

31
***, Monitorul Oficial al României, nr.505/14.07.2003;
32
***, Monitorul Oficial al României, nr.73/11.04.1996;
33
***, Monitorul Oficial al României, nr.126/22.05.1996;
34
***, Monitorul Oficial al României, nr.244/8.10.1996;

89
 ¾ protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare
a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor
acestora;
¾ refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
¾ conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
¾ asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a
salubrităţii publice;
¾ valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi
repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse cu
menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale
a apelor;
¾ apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;
¾ satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei,
producerii de energie, transporturilor, acvaculturii, turismului,
agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror alte
activităţi umane.
Ordinul pentru aprobarea Procedurii de realizare a
bilanţurilor de mediu (Ordinul nr.184)35 detaliază procedura de
realizare, tipurile, domeniile şi conţinutul bilanţurilor de mediu cerute în
procesul de autorizare, precum şi la schimbarea proprietarului,
destinaţiei sau la încetarea activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului înconjurător conform prevederilor Legii Protecţiei
Mediului şi a Legii privatizării societăţilor comerciale nr.58/1991, cu
modificările şi completările ulterioare.
Pe lângă toate aceste legi şi ordine ale ministrului apelor,
pădurilor şi protecţiei mediului, în anii 2001-2002 au mai fost adoptate
o serie de legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi ordine ale
ministrului MAPPM36, cum sunt, de exemplu, următoarele:
Legea nr.384/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului (OUG) nr.204/2000 pentru modificarea art.8 din
Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare;
Legea nr.426/2001 pentru aprobarea OUG nr.78/2000
privind regimul deşeurilor;
Legea nr.454/2001 pentru aprobarea OUG nr.112/2000
pentru modificarea şi completarea Legii nr.82/1993 privind
constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;

35
***, Monitorul Oficial al României, nr.303 bis/6.11.1997;
36
Date prelucrate după materialele oferite de site-ul www.mappm.ro;

90
Legea nr.462/2001 pentru aprobarea OUG nr.236/2000
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice;
Legea nr.622/2001 pentru ratificarea Acordului între
Comunitatea Europeană şi România privind participarea
României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua
Europeană de Informare şi Observare (EIONET);
Legea nr.655/2001 pentru aprobarea OUG nr.243/2000
privind protecţia atmosferei;
Legea nr. 293/2002 privind aprobarea OUG nr.93/2001
pentru modificarea şi completarea Legii nr.73/2000 privind
Fondul pentru mediu;
Legea nr.471/2002 pentru protecţia animalelor de laborator
folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale;
Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile;
Legea nr.293/2002 pentru aprobarea OUG nr.93/2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.73/2000 privind Fondul
pentru mediu;
Ordonanţa de urgenţă nr.34/2002 privind prevenirea,
reducerea şi controlul integrat al poluării;
Ordonanţa de urgenţă nr.91/2002 pentru modificarea şi
completarea Legii protecţiei mediului nr.137/1995;
HG nr.17/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apelor şi Protecţiei mediului;
HG nr.625/2001 privind aprobarea procedurii de autorizare a
funcţionarii comercianţilor din punct de vedere al protecţiei
mediului;
HG nr.1174/2001 privind aprobarea structurii organizatorice
şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a
Administraţiei Fondului pentru mediu;
HG nr.1167/2001 privind înfiinţarea Gărzii de mediu;
HG nr.189/2002 privind stabilirea procedurii de acordare a
etichetelor ecologice;
Ordin comun nr.272/65 din 2 aprilie 2002 al MAPM si al
MSF, privind elaborarea şi reactualizarea planurilor locale de
acţiune pentru sănătate în relaţie cu mediul;
Ordin nr. 246/2002 pentru aprobarea unor acorduri de
mediu;
Regulament elaborat de Consiliul Concurenţei din 10 mai
2002 cu privire la ajutorul de stat pentru protecţia mediului;

91
 Ordin nr.439/2002 pentru aprobarea organizării acţiunii de
voluntariat în domeniul protecţiei mediului;
Ordin nr.745/2002 privind stabilirea aglomerărilor şi
clasificarea aglomerărilor şi zonelor pentru evaluarea calităţii
aerului în România.
În ceea ce priveşte anul acesta Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului împreună cu Guvernul37 şi-a propus elaborarea şi
promulgarea mai multor acte normative, printre care:
Ordonanţa de urgenţă privind cadrul general de
reglementare a substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase;
Hotărâre de Guvern (HG) privind controlul activităţilor care
prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate
substanţe periculoase;
Hotărâre de Guvern privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale de
Mediu şi a Agenţiilor Regionale de Mediu;
Ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului pentru
modificarea Ordinului 278 privind Regulamentul de atestare a
persoanelor fizice şi juridice care efectuează evaluări ale
impactului asupra mediului şi bilanţurilor de mediu;
Ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului pentru
aprobarea „Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu”;
Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.82/1993
privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
Lege pentru modificarea Legii apelor nr.107/1996;
Lege pentru stabilirea unor taxe pe emisiile de poluanţi în
atmosferă cu impact asupra sănătăţii omului şi a mediului;
Hotărâre de Guvern privind înfiinţarea Sistemului Naţional
de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului;
Hotărâre de Guvern pentru aprobarea procedurii de
evaluare de mediu pentru planuri şi programe;
Hotărâre de Guvern pentru obţinerea finanţării necesare în
vederea realizării proiectelor Life-Natura pentru perioada
2003-2004;
Hotărâre de Guvern privind introducerea sistemelor de
mediu şi audit (EMAS);
Ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului privind
auditul şi managementul ecologic etc.

37
Date prelucrate după materialele oferite de site-ul www.mappm.ro;

92
 Cu toate încercările noastre de a adapta legislaţia în domeniul
mediului celei din Uniunea Europeană, precum şi cu situaţiile concrete
întâlnite la noi în ţară, rămân multe de făcut. De exemplu, trebuie să
se verifice compatibilitatea noilor legi cu legislaţia UE, să se
specializeze noi resurse umane în acest domeniu.
Trebuie ca oamenii să înţeleagă că în cadrul procesului de
integrare europeană problemele privind protecţia mediului constituie o
parte integrantă a procesului dezvoltării economico-sociale, neputând
fi tratate ca fenomene izolate.
Caracteristicile şi evoluţia factorilor şi stării mediului natural
constituie un criteriu global de apreciere a realizării unei dezvoltări
durabile în condiţiile unei gestiuni eficiente a resurselor naturale, care
să nu aducă prejudicii mediului atât la nivelul teritoriului naţional, cât şi
în context transfrontier.

93
 CAPITOLUL 4
Dezvoltarea durabilă

4.1 Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare

durabilă

Când a fost publicat raportul Comisiei Brundtland, “Viitorul nostru

comun”, în 1987, conceptul de dezvoltare durabilă a ocupat locul
central în dezbaterile privind mediul natural versus dezvoltare.
„Conceptul a fost adoptat de Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii în 1980, dar a rămas în sfera dialogului
conservatorist şi, astfel, acesta a avut un impact limitat asupra gândirii
guvernelor şi agenţiilor pentru protecţia mediului”1.
Conceptul a apărut în momentul în care discuţiile privind mediul
înconjurător ocupau locul central în dezbaterile politice. Totuşi, o
problemă în legătură cu conceptul de dezvoltare durabilă ar putea
apărea din înţelegerea greşită a acestuia de către oamenii politici,
aceştia trebuind să conceapă proiectele şi reformele economice cu
mai multă grijă, realizând compatibilitatea acestora cu mediul
înconjurător.
Un alt pericol este acela că dezvoltarea durabilă, ca obiectiv
politic, poate deveni slabă şi ineficace. În mare parte, acest lucru ridică
probleme nu din cauză că conceptul este centrat pe sustenabilitate, ci
pentru că foloseşte termenul dezvoltare.
Conceptul dezvoltării durabile a făcut ca societatea să
recunoască importanţa calităţii mediului natural şi a serviciilor oferite
1
Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable
Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.41;

94
de acesta. Prin conştientizarea beneficiilor mediului înconjurător,
dezvoltarea durabilă a reflectat o mai bună înţelegere a funcţiilor
îndeplinite de natură2, care se pot clasifica astfel:
funcţii ce contribuie direct asupra calităţii vieţii. Mediul oferă
oamenilor satisfacţii prin faptul că ei apreciază şi se bucură
de frumuseţea unui peisaj, ca un element esenţial al activităţii
de recreare şi în mod indirect prin televiziune, film şi radio;
funcţii ce contribuie indirect la calitatea vieţii. Mediile naturale
sărace contribuie la creşterea stresului şi a îmbolnăvirilor.
Poluarea aerului şi a apei afectează direct sănătatea ce va
duce la scăderea bucuriei de viaţă şi a capacităţii de a munci
pentru a realiza progresul economic;
funcţii ce contribuie direct asupra produsului naţional brut
(venitul real) prin sectorul mediului înconjurător. Sectorul
mediului natural generează atât cheltuieli pentru protejarea şi
prevenirea degradării acestuia, cât şi venituri şi locuri de
muncă. În măsura în care cheltuielile de mediu sunt mai puţin
eficiente pentru PNB decât alte cheltuieli prevăzute,
creşterea economică este mai înceată decât în alte cazuri;
funcţii cu contribuţie directă asupra activităţii economice prin
inputuri de mediu. Mediul natural furnizează materii prime
brute şi energie sub formă de petrol, cărbune, gaze naturale,
combustibil lemnos şi minerale. Capacitatea agenţilor de
mediu de a primi aceste inputuri, de a le absorbi şi a
transforma pierderile în beneficii reprezintă o resursă
suplimentară;
funcţii ce contribuie la susţinerea sistemelor suport de viaţa,
în general. Deşi unele servicii ecologice sunt definite
corespunzător, cum ar fi funcţiile pădurilor tropicale de
protecţie împotriva apelor şi de purificare a aerului, ele sunt
adesea, ignorate de analiza economică asupra mediului
înconjurător. Alte servicii, care adesea, sunt greu de
caracterizat în termeni economici, au o importanţă
fundamentală, deoarece fără ele, economiile nu pot funcţiona
corect. Spre exemplu, stratul de ozon reglează nivelul
radiaţiilor ajunse pe pământ. Oceanele şi mările sunt parte
din ciclul carbonului şi din ciclul hidrologic al vieţii.
„Economia însemna, la bază, luarea în stăpânire a lucrurilor utile
omului care dorea să trăiască în prosperitate. Ecologia presupune o

2
Bartelmus P., Environment and Development, Mass.: Allen & Unwin, Boston, 1986, pg.43;

95
convieţuire armonioasă a omului cu natura, o creştere economică în
condiţii de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să
devină prioritate şi responsabilitate”3.
În acest context, dezvoltarea durabilă poate fi definită ca o
dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi. Cu alte cuvinte, ea arată că dreptul la dezvoltare trebuie
exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.
S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare durabilă, aceasta
trebuie să se combine cu o dezvoltare economică şi demografică care
să asigure măsuri de protecţie a mediului şi de economisire a
resurselor. Astfel, relaţia economie-mediu a cunoscut două direcţii
ideologice de abordare a sa, şi anume tehnocentrismul şi
ecocentrismul.
Adepţii tehnocentrismului susţin capacitatea omului şi a
tehnologiei de a se adapta oricărei lipse a vreunei resurse naturale
datorită substituibilităţii factorilor de producţie şi nu stabilesc nici un fel
de limite pieţei nici pentru producători, nici pentru cumpărători. De
cealaltă parte se află adepţii ecocentrismului care susţin acţiunile de
protecţie a mediului combinate cu o limitare a nivelului producţiei, al
consumului şi al creşterii demografice.
Un model de dezvoltare durabilă ar trebui să cuprindă:
obiective economice optime şi nu maxime ale activităţii
economice, specificându-se, în cazul reducerii acesteia,
nivelul până la care se va ajunge;
o înţelegere a faptului că mediul este guvernat de legi ale
fizicii, cum sunt cele ale termodinamicii şi, de aceea, energia
liberă este permanent degradată în forme legate,
entropizându-se;
perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului
ecologic şi a resurselor în vederea unei evaluări corecte a
costurilor şi beneficiilor;
existenţa rarităţii economice şi ecologice, deoarece Pământul
este o sferă finită şi, ca atare, cuprinde cantităţi finite din
unele resurse naturale, în timp ce altele nu au aceeaşi rată
de refacere ca cea de exploatare;
existenţa unor constrângeri la nivel macroeconomic şi
introducerea unui sistem economic care să adopte decizii în
3
Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti,
2002, pg.85;

96
 favoarea mediului natural va duce la asigurarea unei libertăţi
de opţiune la nivel microeconomic pe termen lung;
includerea costurilor de mediu în cele de producţie şi
adoptarea unor modele economice ce se bazează pe resurse
epuizabile finite şi pe rate finite de reînnoire a resurselor de
energie;
o abordare favorabilă din partea clasei politice a problemelor
de mediu şi găsirea măsurilor corespunzătoare soluţionării
acestora.
Toate acestea pot conduce la noi oportunităţi, dar şi la dispariţia
multor aspecte familiare ale vieţii economice.
Astăzi, în spaţiul european, principiul integrării mediului
înconjurător în politicile Uniunii Europene reprezintă baza acţiunilor
desfăşurate de Comunitate în ceea ce priveşte mediul natural. Tratatul
de la Amsterdam prevede integrarea protecţiei mediului înconjurător în
cadrul politicilor şi activităţilor Comunităţii Europene. Obiectivul
principal este dezvoltarea durabilă, şi anume asigurarea că creşterea
prezentă nu pune în primejdie generaţiile viitoare4.
Încă din februarie 1985, în cazul prezentat de Asociaţia franceză
în apărarea intereselor în ceea ce priveşte arderea deşeurilor de
petrol, Curtea de Justiţie a hotărât că protecţia mediului înconjurător
era prioritară. De atunci, în virtutea Actului Unic European nevoia
protecţiei mediului înconjurător a devenit o componentă a celorlalte
politici comunitare.
Principiul integrării mediului în politicile comunitare a fost
confirmat de tratatul Uniunii Europene care stipulează că necesitatea
protecţiei mediului înconjurător trebuie integrată în definirea şi
implementarea altor politici comunitare. Au crescut ca număr
strategiile privind integrarea legislaţiei de mediu în politicile acelor
sectoare care produc cele mai mari pagube mediului natural.
Uniunea Europeană şi-a propus, încă din 1997, să realizeze o
integrare a mediului natural în politicile UE în sectoare, cum ar fi
transportul, energia şi agricultura, în vederea definirii propriilor strategii
din punct lor de vedere. Acest proces a presupus realizarea unor
măsuri specifice în sectorul energetic şi analizarea progresului făcut în
ceea ce priveşte nevoia integrării mediului înconjurător în acest sector.
În ceea ce priveşte sectorul transportului a fost necesară o
analiză comparată a diferitelor moduri de transport şi a emisiilor de
CO2 eliberate de acestea în mediul înconjurător. A fost necesară o

4
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

97
evaluare a impactului măsurilor luate pentru reducerea emisiilor de
CO2 şi stabilirea unei politici cuprinzătoare pentru a acoperi toate
modelele de transport.
Politica agricolă comună, desfăşurată după 1992, a presupus
încurajarea unei agriculturi mai puţin intensive, reducerea
excedentelor şi programe pentru o agricultură ecologică şi activităţi de
împădurire.
Punând împreună toate măsurile şi planurile realizate în cele trei
sectoare, Consiliul European a propus un raport asupra pieţei unice şi
mediului înconjurător care sublinia nevoia consolidării sinergiilor între
piaţa unică şi politicile de mediu şi propunea măsuri care să determine
sfârşitul integrării prin introducerea modelelor de producţie şi consum
durabile. Astfel, s-a stabilit o strategie pentru integrarea dezvoltării
durabile în politica cooperării dezvoltării economice, s-a creat un set
de indicatori pentru integrarea mediului în sectorul transporturilor,
energiei şi agriculturii.
Acţiunile desfăşurate de UE au condus către elaborarea unui
raport ce prevede o dezvoltare durabilă globală. Raportul porneşte de
la ideea că acţiunile globalizării reprezintă o forţă puternică pentru
creşterea globală sustenabilă, oferind căi pentru a rezolva problemele
internaţionale, cum ar fi sănătatea, educaţia şi mediul.
Permiţând dezvoltarea necontenită, forţele pieţei cauzează şi
accentuează inegalitatea, putând produce pagube reversibile mediului.
Globalizarea trebuie să meargă mână în mână cu măsurile realizate
pentru prevenirea şi diminuarea acestor efecte.
„Toate aceste măsuri adoptate în legătură cu globalizarea şi
mediul înconjurător au ca obiectiv principal asigurarea că globalizarea
contribuie la dezvoltarea durabilă”5. Din punct de vedere al comerţului,
activităţile economice specifice globalizării au urmărit: îmbunătăţirea
integrării ţărilor in curs de dezvoltare în economia mondială;
schimbarea sistemului generalizat de preferinţe pentru a ţine cont de
dezvoltarea durabilă; includerea dezvoltării durabile în acordurile
bilaterale şi regionale; reducerea utilizării netransparente a sistemului
financiar internaţional şi adaptarea sa în mod mai eficient; încurajarea
afacerilor europene pentru a fi responsabile din punct de vedere social
etc.
În viziunea Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă presupune
un management durabil al resurselor naturale şi al mediului incluzând
o serie de activităţi cum ar fi: promovarea unui management durabil al

5
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

98
resursei apă; cooperarea între state în ceea ce priveşte domeniul
energiei şi dezvoltării economice; promovarea unui acord internaţional
de mediu; realizarea unui plan de acţiune în vederea combaterii
ilegalităţilor; prezentarea modului cum poţi contracara dezastrele
naturale etc.
În cadrul politicilor UE s-a urmărit integrarea dezvoltării durabile
în acestea prin stabilirea unui sistem de evaluare economică, socială
şi ecologică a impactului activităţii economice asupra mediului;
continuarea procesului de adaptare a politicilor la obiectivele
dezvoltării durabile; combaterea efectelor negative ale emigrării.
O dezvoltare durabilă nu poate fi realizată fără o implicare a
societăţii civile, realizându-se o guvernare globală coerentă şi eficientă
din punct de vedere economic, social şi ecologic.

4.2 Implicaţiile economice ale dezvoltării durabile

În vederea realizării unui proces economic durabil, care să

respecte principiile acestei dezvoltări trebuie să se ţină cont şi de
următorii indicatori economici6, după cum urmează:
INDICATORII SUSTENABILI (Schimbarea sistemului naţional
de conturi)
Indicatorul de bază al dezvoltării economice este produsul intern
brut (PIB) care măsoară valoarea agregată a outputurilor economiei
obţinute într-un an. Produsul intern brut trebuie asociat cu
prosperitatea societăţii, dacă este în creştere, dar acest lucru ne poate
duce în eroare. PIB prezintă anumite probleme în ceea ce priveşte
măsurarea bunăstării, precum şi în înregistrarea daunelor făcute
mediului înconjurător, care pot reduce bunăstarea economică. Doar
pentru că efectele activităţii economice asupra mediului natural nu au,
în general, o piaţă specială, aceasta nu înseamnă că ele nu au valoare
economică. Prin măsurarea valorii outputului pe piaţă, PIB ignoră, în
primul rând, mediul înconjurător. Orice pagubă adusă mediului natural
trebuie evaluată şi dedusă din produsul intern brut.
Experţii din domeniul conturilor naţionale sunt obişnuiţi să
estimeze suma deprecierii capitalului. Ei deduc această depreciere din
PIB pentru a obţine produsul intern net (PIN). Acesta realizează o mai
bună măsurare a bunăstării decât produsul intern brut, deoarece
permite descompunerea unor elemente ale belşugului, care permit
6
Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable
Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.57-59;

99
realizarea PIB. PIN ignoră, oricum, avuţia naturală, care, de
asemenea, se depreciază. Acest lucru se petrece, de exemplu, când
rezervele de petrol sunt epuizate sau stocul de păduri este redus. Nu
este normal să optăm pentru o anumită formă de depreciere şi pe
celelalte să le excludem.
De aceea, sistemul de conturi ar trebui modificat, dar aceste
schimbări sunt complexe şi costisitoare. Un prim pas ar fi realizarea
unui set separat de conturi pentru resurse care să arate, în unităţi
valorice (monetare), numai ce se întâmplă cu resursele dintr-o anumită
ţară. Astfel de conturi există în Franţa şi Norvegia. Mai multe
modificări, dar modeste, pot fi făcute în domeniul statisticilor mediului
natural publicate în multe ţări, pentru a-l dezvolta. Acest lucru, cel
puţin, ar evita erorile de conducere a unei economii, chiar dacă nu
sunt legate de mediul înconjurător.
CORECTAREA PREŢURILOR
Atribuirea unei valori economice corecte resurselor naturale este
vitală şi presupune două lucruri. Primul lucru este acela că preţul
resurselor naturale ar trebui să reflecte valoarea lor totală. Acest preţ
este, de obicei, legat de costul de extragere sau producere a resursei.
Mecanismul pieţei va asigura ca aceste costuri să fie reflectate în
preţuri, dar procesul de extracţie şi producere impune şi alte costuri.
De exemplu, recoltarea materialului lemnos la întâmplare dintr-o
pădure provoacă pagube prin poluarea râurilor şi eroziunea solului,
precum şi prin tăieri de arbori la întâmplare. Aceste costuri datorate
poluării şi eroziunii nu sunt reflectate în preţul masei lemnoase şi piaţa
nu a reuşit să includă în acesta valoarea serviciilor de mediu la care se
renunţă. Preţul ar trebui să reflecte nu numai costurile de extragere şi
producere a resursei, ci şi costurile de mediu.
O altă reglare ar trebui să se facă în preţul resursei. Dacă o
resursă este exploatată corespunzător, adică sustenabil, stocurile sale
vor rămâne, în linii mari, constante de-a lungul timpului. Dacă nu este
exploatată sustenabil, stocurile se vor reduce şi ceea ce este pierdut
nu mai poate fi folosit de generaţiile viitoare. Acest profit viitor, care
este pierdut datorită managementului necorespunzător, este numit
cost de utilizator.
Evident, costul utilizatorului trebuie inclus în preţul resursei de
fiecare dată când se extrage o resursă epuizabilă. Un cost al
utilizatorului însoţeşte şi o folosire necorespunzătoare a unei resurse
regenerabile. Regula de bază este că preţul corect al unei resurse
naturale trebuie să reflecte costurile de extragere sau producere plus
costurile mediului înconjurător plus costurile utilizatorului.

100
 Principiul fundamental al formării preţului unei resurse naturale
include:
¾ costul extragerii sau producerii;
¾ orice costuri de mediu implicate de extragere, producere şi
utilizare;
¾ beneficiile viitoare uitate prin utilizarea unei unităţi din resursă
în prezent.
„Costurile de exploatare sau producere sunt măsurate prin costul
lor marginal (Cmg), care este costul exploatării unei unităţi suplimentare
din resursă. Costurile de mediu ar trebui estimate ca o pagubă în plus
cauzată de extragerea unităţii suplimentare din resursă şi care este
folosită, numindu-se cost marginal extern (Cmge). Costurile utilizărilor
uitate ce pot fi făcute în viitor sunt, de asemenea, cunoscute drept
costurile utilizatorului. Costul utilizatorului este, de obicei, estimat cu
ajutorul costurilor de înlocuire pe care consumatorii viitori le vor avea.
O estimare a costului marginal al utilizatorului (Cmgu) poate fi
calculată”7:
Pb − C
C mgu =
(1 + r ) T
unde: Pb = preţul tehnologiei înlocuite;
C = costul extragerii sau producerii;
r = rata dobânzii;
T = perioada de timp în care este necesară utilizarea
tehnologiei de înlocuire.
Tabelul următor arată costul aprovizionării cu gaz natural, fără
costurile de mediu, a diferiţilor utilizatori în Bangladesh. Costul
economic al furnizării gazului este Cmg+Cmgu şi este comparat cu preţul
guvernului. Preţul de vânzare pentru clienţii rezidenţi este foarte
apropiat de costul economic al furnizării, în timp ce pentru utilizatorii
comerciali este mai mare, iar pentru micii consumatori industriali este
mult mai mic. Preţul include, de asemenea, o acciză obligatorie
strânsă de guvern, astfel preţul furnizorului de gaz este foarte aproape
de costul economic al furnizării. Aceasta înseamnă că furnizorii
acţionează în pierdere şi nu au nici un interes să reinvestească în
exploatări noi.

7
Pearce D.W., Warford J.J., World without End Economics, Environment and Sustainable
Development, Oxford University Press, Washington D.C., 1993, pg.60;

101
 Tabelul 4.1
Costul economic al gazului natural în Bangladesh pe tipuri
de utilizatori
Gospodării Firme Firme
COST
casnice mari mici
Cost marginal (Cmg) 1,42 0,88 1,65
Cost marginal al utilizatorului
0,06 0,06 0,06
(Cmgu)
Cost economic 1,48 0,94 1,71
Preţul de vânzare 1,49 1,77 1,47
Accize obligatorii 0,45 0,61 0,55
Preţul utilităţii 1,04 1,16 0,92
Adaptat după Julius de A.S., Mashayekhi A., The Economics of Natural
Gas: Pricing, Planning and Policy, Oxford University Press, 1990, pg.125

Cel de-al doilea lucru necesar atribuirii valorii economice a unei

resurse naturale este preţul mărfurilor. Deoarece producerea de bunuri
şi servicii utilizează servicii de mediu, pe care le tratează ca şi cum ar
fi gratis, preţul bunurilor şi serviciilor produse este incorect.
Corectura necesară constă în aplicarea principiului “poluatorul
plăteşte”, în care poluatorul trebuie să plătească costurile curăţării
mediului natural sau costurile pagubelor de mediu realizate prin
producerea bunului respectiv. Acest lucru se poate face prin
impunerea unei taxe asupra bunului ce conţine poluare. O parte din
cost va fi trecut consumatorului sub forma unui preţ mai ridicat, ceea
ce face ca consumatorul produsului să plătească poluarea şi nu
poluatorul. Consumatorii sunt, în final, ultimii poluatori, deoarece ei
spun producătorului ce vor şi, ulterior vor plăti costurile totale ale
producerii bunurilor.
În practică, costurile poluării sunt rare: principiul “poluatorul
plăteşte” este, în mod obişnuit, implementat făcându-l pe poluator să
plătească costurile pentru realizarea unui mediu înconjurător sănătos
şi pentru aceasta sunt necesare mai multe politici privind descărcările
în mediu ce poluează.
VALORIFICAREA PROIECTELOR
A treia modificare cerută de implementarea dezvoltării durabile
este legată de schimbarea modului de evaluare a investiţiilor.
Trebuie schimbat modul cum se măsoară efectele proiectelor
asupra mediului înconjurător şi integrarea valorii mediului natural în
evaluarea economică, ceea ce nu este imposibil deoarece tehnicile
pentru realizarea acestui lucru sunt accesibile. În modelul standard

102
cost-beneficiu, un proiect poate fi acceptat dacă beneficiile (B) minus
costuri (C) sunt mai mari decât zero. Trebuie să ne asigurăm că
costurile includ orice pagubă produsă mediului natural şi că beneficiile
cuprind orice câştig al mediului natural datorat proiectului. Acest lucru
este mult mai explicit scris astfel:

∑ (B
t
t − C t ± E t )(1 + a ) − t > 0

unde, E este pierderea înregistrată de mediul natural (-) sau câştigul

realizat de acesta (+), a este rata actualizării şi t este timpul.
De asemenea, trebuie să ţinem cont de rata actualizării, a. Dacă
aceasta are valoare mare, costurile de mediu pot părea neimportante
atunci când sunt actualizate. Unii economişti consideră că valoarea
ratei de actualizare a trebuie să fie cât mai joasă, poate chiar zero în
unele situaţii.

4.3 Politica de mediu

4.3.1 Aspecte generale privind politica de mediu

Conform Standardului Internaţional ISO 14001 privind sistemul

de management al mediului din 1996, politica de mediu este
declararea de către o companie, societate comercială, firmă,
întreprindere, autoritate sau instituţie, publică sau particulară a
intenţiilor şi a principiilor sale referitoare la performanţa globală de
mediu, care furnizează cadrul de acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi
ţintelor de mediu ale acestuia8.
Politica de mediu fixează sensul general al direcţiei pe care
trebuie să o urmeze o companie, societate comercială, firmă,
întreprindere, autoritate sau instituţie şi stabileşte principiile sale de
acţiune, stabileşte scopul ce trebuie atins în ceea ce priveşte nivelul
de responsabilitate faţă de mediu şi performanţa cerută conform căreia
vor fi evaluate toate acţiunile sale ulterioare. Acest nivel serveşte ca
referinţă pentru evaluarea tuturor acţiunilor sale viitoare.
Un număr mare de organizaţii internaţionale, inclusiv guverne,
asociaţii industriale şi grupuri de cetăţeni, au elaborat principii de
îndrumare, care le-au ajutat să definească domeniul general al
angajării lor pentru protecţia mediului înconjurător oferind diferitelor

8
Standardul internaţional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001, 1996, pg.3;

103
organizaţii un set de valori comune. Astfel de principii pot sprijini
organizaţia în dezvoltarea politicii sale care este unică.
Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu revine
managerilor companiilor, societăţilor comerciale, firmelor,
întreprinderilor, autorităţilor sau instituţiilor care urmăresc stabilirea
unei astfel de politici, aceştia trebuind să pună la dispoziţie datele care
vor permite formularea sau modificarea acesteia9.
Se recomandă ca politica de mediu să ţină cont de următoarele
considerente: misiunea companiei, societăţii comerciale, firmei,
întreprinderii, autorităţii sau instituţiei, viziunea, valorile şi
constrângerile sale esenţiale; cerinţele părţilor interesate şi
comunicarea cu acestea; îmbunătăţirea continuă; prevenirea poluării;
principiile fundamentale ce se aplică; coordonarea cu alte politici
organizaţionale (de exemplu în domeniul calităţii, sănătăţii şi securităţii
muncii); condiţii locale sau regionale specifice; conformitatea cu
regulamentele, legile şi alte criterii relevante referitoare la mediul care
sunt în vigoare în acel moment.
De asemenea, „politica de mediu poate fi definită ca un
ansamblu coerent de măsuri şi mijloace, prin care se urmăreşte
conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.”10
Realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în încercarea de
proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente regionale şi
globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control.
„Conservarea capacităţii de suport asigură finalitate politicii de
mediu, conceptul de dezvoltare neexcluzând, ci presupunând
îmbinarea mediului cu activitatea economico-socială, dar în limitele de
manifestare a legilor biologice şi ecologice. Conservarea capacităţii de
suport oferă suficient spaţiu pentru maturizarea polemicilor privind
obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în
dinamica conceptului de politică de mediu”11.
Drumul de la conceptul conform căruia mediul era locul tuturor
posibilităţilor la cel care defineşte mediul ca un factor limitativ pentru
activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea filozofiei în
politicile de mediu, care au fost centrate pe două direcţii
complementare:
- modificarea comportamentului agentului poluator prin metode
directe şi indirecte;
9
Standardul internaţional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001, 1996, pg.5;
10
Negrei C.C., Operatori, politici şi comunicare în managementul mediului, Editura Pro
Transilvania, Bucureşti, 1997, pg.109;
11
***, Manual de aplicare în practică a unui program de protecţie a mediului înconjurător:
programarea implementării, Editura SIC, Bucureşti, 1993;

104
 - finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului,
reconstrucţie ecologică etc., finanţare care poate fi directă şi
indirectă, prin facilităţi fiscale.
“Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective
soluţionarea unor probleme legate de contaminarea aerului, apei,
tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea spaţiilor naturale.
Această primă trăsătură este rezultatul direct al mesajului de
conservare a resurselor naturale, regenerabile şi neregenerabile,
recepţionat de sistemul socio-economic.”12
Cea de a doua trăsătură o reprezintă abordarea fragmentară,
sectorială a problemelor mediului înconjurător, fără a se urmări
armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale,
existând, doar, câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce
mediu-economie (mediul, ca sistem, rămânând în afara preocupărilor).
În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau
concepute prioritar pe baza principiului poluator-plătitor fiind marcate,
în consecinţă, de disproporţii între măsurile corective şi cele
preventive, primele ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau, astfel, ideea unei contradicţii între
creşterea economică şi calitatea mediului, neglijându-se faptul că
sfârşitul perioadei de boom economic nu a însemnat o diminuare a
formelor de manifestare a ecocrizei, încercându-se, de fapt, să se
evite punerea în discuţie a modelului de dezvoltare, a modului de a
produce şi a stilului de viaţă.
În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la
amplificarea conţinutului politicilor de mediu, aceasta incluzând
gestiunea raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului
natural-cultural şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, mediul apărând, astfel,
ca una dintre variabilele tot mai importante ale funcţiei bunăstării
economico-sociale.
Sfârşitul anilor 1970 marchează pasul spre o nouă filozofie a
politicilor de mediu, concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă.
Politicile de mediu devin preponderent anticipative, implicând mai mult
societatea civilă, devenind evidente tendinţele de globalizare a
politicilor de mediu şi de integrare a acestora în sistemul celor social-
economice.
Cel de al cincilea Program Comunitar de Politică şi Acţiune în
favoarea Mediului şi Dezvoltării Durabile, lansat de Comisia
Comunităţii Europene, reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută
12
Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood
Cliffs, 1975, pg.114;

105
ca reacţie la realitatea actuală, aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în
direcţia asigurării funcţionalităţii sistemelor naturale.
Noua strategie propune calea dezvoltării durabile, respectiv:
recunoaşterea calităţilor şi conservarea mediului, a resurselor
naturale, ca elemente esenţiale ale dezvoltării economic;
gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie,
consum, utilizare), astfel încât, ţinând cont de caracterul
limitat al resurselor de materii prime şi materiale, să faciliteze
şi să încurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim
pentru a evita pierderile şi epuizarea resurselor naturale;
modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă
cu caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât
consumul sau utilizarea acestora de către un individ să nu se
facă în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor
naturale de către o generaţie nu trebuie să limiteze
posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.
În vederea realizării politicilor de mediu se propun următoarele
criterii ale durabilităţii:
evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;
evitarea ori de câte ori este posibil a degradării capitalului
natural;
evitarea proceselor ireversibile;
exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul
randamentului durabil sau mijlocirea unor proiecte
compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile;
atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri verzi
pentru a fi practicate în procesele economico-sociale reale.
În acest scop, se va încerca armonizarea timpului economic cu
cel biologic, ecologic, va fi abandonată treptat abordarea sectorială,
optându-se pentru una sistemică, holistă, iar limitele reglementărilor
naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor fi suplinite de
societatea civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou
impuls transpunerii în practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi
proiectelor de mediu.13
Legături ce au existat şi, încă, există între creşterea economică
şi protecţia mediului presupun un sistem de politici naţionale de mediu
integrate în sistemul politicilor social-economice. În acest sens un
punct de plecare, în vederea explicării lor, îl constituie definiţiile celor
două tipuri de politici.

13
Rojanschi V., Bran F., Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.25;

106
 Politica social-economică, aşa cum precizează unii specialişti, se
constituie într-un „ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro şi
microeconomic, în scopul administrării vieţii economice, care să
limiteze disfuncţionalitatea care se manifestă în economie (crize,
şomaj, inflaţie), armonizând creşterea economică cu evoluţia
problemelor sociale.”14
Politica de mediu (de protecţie a mediului sau ecologică) poate fi
privită ca un ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro şi
microeconomic, în scopul reducerii procesului de deteriorare a calităţii
sănătăţii omului şi a mediului, a calităţii naturii (menţinerea bogăţiei şi
a diversităţii formelor de viaţă) şi a calităţii factorilor de mediu care
afectează producţia (solul, vegetaţia, materiile prime etc.).
Principalele elemente care diferenţiază trăsăturile politicilor de
mediu de cele ale politicilor social-economice sunt:
• zona de operare, referindu-se la nivelul la care are loc
politica, şi anume cele de mediu la nivel naţional şi regional,
iar celelalte la nivel naţional, regional şi global;
• durata în timp: cele ecologice se realizează pe an şi decenii,
iar cele social-economice pe an şi semestru;
• politicile de mediu au capacitate de influenţă redusă prin
factorii interesaţi, în timp ce celelalte au o capacitate mare;
• zona juridică presupune existenţă a legilor, normelor şi
standardelor în plus politicile social-economice mai au nevoie
de regulamente interne.
Cunoscând aceste lucruri se pot realiza nişte sisteme de politici
de mediu şi social-economice eficiente care să contribuie la înfăptuirea
unei creşteri economice durabile, prin respectarea legilor economice,
sociale şi ecologice.
La nivel microeconomic, politicile de mediu pot avea ca obiectiv
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu din zona în
care îşi desfăşoară activitatea agentul economic, în timp ce politicile
de mediu la nivel macroeconomic urmăresc împletirea cerinţelor
naţionale şi internaţionale în ceea ce priveşte calitatea factorilor de
mediu, a mediului în general.
„În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele
mediului, principiile directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel
de al cincilea Program Comunitar de Politică şi Acţiune în favoarea
Mediului şi Dezvoltării Durabile, lansat de Comisia Comunităţii

14
Lipietz A., Une économie a reconstruire, în „Terre, patrimoine commun de l’humanité”, La
découverte, 1992, pg.137;

107
Europene, reflectă abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a
responsabilităţilor”15.

4.3.2 Componentele şi etapele proiectării politicii de mediu

„Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementărilor

(generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului
producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul său,
inclusiv prin măsuri şi mijloace financiare şi economice, la toate
acestea adăugându-se problema transferului de informaţie, a
comunicării în domeniul mediului”16.
Politica reglementărilor este un exerciţiu prin care se
oficializează un nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca variabilă
a bunăstării economico-sociale, dar şi intervenţia omului menită să
depăşească unele din limitele economiei de piaţă în reflectarea
costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim
optimal a sistemului socio-economic, restricţionată de caracterul limitat
al resurselor şi serviciilor de mediu.
Instrumentele politicii de reglementare trebuie alese astfel încât
să se urmărească obţinerea unei combinaţii corespunzătoare a
acestora, fiind adaptate situaţiilor în care se vor aplica. Acestea pot fi
clasificate în funcţie de componenta politică de care aparţin, astfel:
™ politica reglementărilor globale ce se referă la totalitatea
agenţilor economici de stat sau privaţi, la toate categoriile de
cetăţeni şi are ca instrumente: legi cadru, generale ale
mediului şi componentele sale; standarde, norme şi limite;
studii şi analize de impact asupra mediului;
™ politica reglementărilor specifice care cuprinde instrumentele:
responsabilitatea pentru produsele periculoase, pentru
diferite riscuri, precum şi dreptul de informare corectă şi în
timp real;
™ politica de convingere ce presupune: promovarea tehnologiei
ecologice şi a cercetării; utilizarea mecanismelor de piaţă;
promovarea conştientizării şi educaţiei;
™ politica transferului de informaţie cuprinde instrumente de
comunicare socială, cum sunt: educaţia, mass-media şi
15
***, Vers un développement soutenable, Programme Communautaire de Politique et d’Action
pour l’Environnement et Développement Durable et Respectueux de l’Environnement, propose par
la Commission des Communautés Européennes, mars 1992;
16
***, Manual de aplicare în practică a unui program de protecţie a mediului înconjurător:
programarea implementării, Editura SIC, Bucureşti, 1993;

108
 relaţiile cu publicul, sisteme informaţionale accesibile
publicului;
™ politica de stimulare financiară şi economică presupune
scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de protecţie a
mediului, subsidii şi impozite, taxe şi penalităţi.
„Politica reglementărilor cuprinde: legea mediului; standarde şi
norme de mediu; condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de
mediu; legea planificării fizice; termenii de referinţă pentru elaborarea
studiului de impact şi evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu”17.
Deoarece unele activităţi economice prezintă un nivel ridicat al
riscului ecologic, sunt necesare unele reglementări cu caracter
specific, cum ar fi:
¾ termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de
accident ecologic;
¾ nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase,
precizarea condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare,
consum;
¾ termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în
conformitate cu dreptul societăţii civile de a fi informată
curent şi în situaţii de urgenţă.
Măsurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de
stimulare financiară şi economică, componentă a politicii de mediu, în
legătură cu care se manifestă o anumită opoziţie din raţiuni politice şi
economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură
economico-financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul
mecanismului economic în raporturile cu sistemul natural, economia
publică relevându-le superioritatea faţă de măsurile şi mijloacele de
reglementare.
„Componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii de
mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea
comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în
ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor
utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului
multidimensional al sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului
colectiv în conservarea capacităţii de suport a mediului, reprezintă
elemente esenţiale pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile”18.

17
Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări economice în protecţia mediului,
Editura ASE, Bucureşti, 2003, pg.33;
18
Barde J.P., Économie et politique de l’environment, Presses Universitaires de France, Paris,
1992, pg.80;

109
 Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să
devină o preocupare permanentă şi coerentă, născută din
recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a
căror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii
de mediu, politica de reglementare, politica economico-financiară şi
politica educaţională, se află într-o evidentă dependenţă de a patra
componentă: politica surselor de informaţie şi comunicării. Trebuie
asigurate fluxurile informaţionale directe, reflectând realitatea şi
fluxurile informaţionale indirecte, de răspuns din partea subsistemului
superior de gestionare a datelor de mediu.19
În mod curent principalele surse de informare sunt: studiile de
impact de mediu; lucrări de cercetare ştiinţifică; rapoartele periodice,
naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi indicatori de mediu, dar
care prezintă un grad ridicat de generalitate; bazele de date la nivel
naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de informaţie
geografică; bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de
întreprinderi, administraţie publică, activităţi în derulare); rapoartele de
evaluare prealabilă de fezabilitate pentru proiecte sau politici ce
urmează a fi realizate.
Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie să
răspundă la două cerinţe: calitatea datelor şi informaţiilor şi costul
informaţiei. Pentru eficientizarea acestei componente a devenit o
practică tot mai frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor)
de mediu, care constă în a utiliza într-o situaţie, total diferită, un
ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.
„O asemenea practică este aplicabilă atunci când sunt reunite
condiţii cum ar fi următoarele:
o resursele financiare, de timp şi umane sunt insuficiente
pentru a realiza un nou studiu;
o zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de
aplicare a proiectului;
o problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor,
natura proiectului) sunt asemănătoare în cele două cazuri;
o metodele de evaluare să fie acceptabile, iar tehnologia de
realizare a cercetării să fi fost riguros respectată”20.
Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea
aplicarea principiului subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă
de împărţire a responsabilităţilor. În baza acestui principiu,
19
Genee Marclle, Investissement et environnement, Editura Economica, Paris, 1996, pg.30;
20
Robins N., Imperatif ecologique, Calman Levy, Paris, 1992, pg.62;

110
Comunitatea Europeană îşi asumă răspunderea realizării unor
programe şi proiecte de mediu, fără a submina rolul fiecărui stat
component în exercitarea competenţelor sale. Nu este vorba, deci, de
crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţă mai
mare acţiunii de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau
altul nu le-ar putea soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea
Europeană.
Proiectarea politicii de mediu solicită parcurgerea a cinci etape:
identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;
evaluarea politicii de mediu promovată în perioada
anterioară;
formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;
formularea strategiei şi a tacticii politicii de mediu;
definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, este necesară
identificarea şi descrierea problemelor de mediu, creându-se astfel
posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de evoluţie a calităţii
mediului, a mecanismelor favorabile şi nefavorabile menţinerii
funcţionalităţii sistemelor naturale.
În acelaşi timp, datorită condiţiilor concrete de aplicare a oricărei
politici de mediu prezentarea problemelor de mediu urmează a se face
într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă a mesajului în
raport cu diversitatea receptorilor. Între aceste condiţii de mediu se
remarcă necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane,
reprezentativ pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de
bunurile şi serviciile de mediu.
Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru
diminuarea costurilor de operaţionalizare şi pentru creşterea eficienţei
acesteia în condiţii de economicitate, este de preferat să se facă o
evaluare obiectivă a politicii de mediu aplicată în perioada
anterioară.
Acest lucru asigură sesizarea zonelor neacoperite prin politica
de mediu, localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu,
toate acestea constituindu-se ca premise ale îmbunătăţirii ansamblului
de măsuri şi mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.
În condiţiile unor restricţii obiective de natură tehnico-materială,
financiară şi umană, mai ales în cazul economiilor cu performanţe
scăzute pentru care acoperirea costurilor ecologice sporeşte pe
termen scurt şi mediu, o etapă importantă în elaborarea politicilor de
mediu o reprezintă formularea priorităţilor.

111
 Criteriile de ierarhizare a priorităţilor din cadrul unei politici de
mediu pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi: analiza
cost-avantaje sau cost-beneficiu; analiza cost-eficacitate; analiza
riscuri-avantaje etc. Acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de
valoare cu care operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta.
Mai mult, tendinţa de globalizare a problemelor de mediu
generează presiuni politice internaţionale, asumate sau nu prin
semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în legătură cu
aceste probleme, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea
contextului naţional sau regional de proiectare a politicilor de mediu.
Astfel de elemente presupun adoptarea unei transparenţe maxime, cel
puţin atât cât este posibil, a acţiunii structurilor instituţionale,
administrative în raport cu societatea civilă, cu populaţia în general.21
Numai prin explicarea clară a condiţiilor interne şi internaţionale
de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica opţiunile pentru
soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu.
În această situaţie, transparenţa în acţiune este principala
premisă a realizării unui parteneriat eficient între puterea publică şi
societatea civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie să se regăsească în
realismul şi coerenţa politicii de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii
ce urmează a fi adoptate.
În cea de a patra etapă a elaborării politicii de mediu, şi anume
formularea strategiei şi a tacticii, eforturile se vor concentra spre
satisfacerea următoarelor cerinţe:
¾ asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a
politicii de mediu;
¾ formularea clară a obiectivelor strategice şi tactice;
¾ definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a
politicii;
¾ creşterea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi
civile implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu;
¾ creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile
popula]iei;
¾ armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii
de mediu, a tacticilor adoptate.
Realismul politicilor de mediu trebuie dovedit nu numai în funcţie
de principalele dezechilibre ecologice la nivel local, naţional şi

21
***, Evaluation economique des politiques et projectes environmentaux (Un guide pratique),
Institute de Development Economique de Banque Mondiale, Paris,1995;

112
internaţional, ci şi din perspectiva capacităţii de a susţine financiar
aplicarea politicii respective.
O politică de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen
lung, în concordanţă cu ciclurile biologice şi legile ecologice, motiv
pentru care parcurgerea celei de a cincea etape, şi anume definirea
posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu, va fi marcată de
incertitudinea şi riscul din activitatea economică.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei
mondiale, departe de a se stabiliza, accentuarea concurenţei şi
diversificarea formelor de intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii
pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care generează
discontinuităţi în ceea ce priveşte performanţa activităţii economice,
care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanţare a costurilor
ecologice.
De aceea, definitorie pentru politica de finanţare a proiectelor de
mediu este valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar
putea fi folosite de public, de populaţie, pentru a participa într-o
măsură cât mai mare la realizarea politicii de mediu.
„Distribuirea efortului financiar de susţinere a activităţii de
conservare a mediului, a capacităţii de suport a acestuia nu poate fi
similară cu o politică a paşilor mărunţi, în disonanţă cu marile obiective
ale politicii de mediu, cu urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta
vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza, în
permanenţă, conform strategiei adoptate.”22
Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de
mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum
ar fi următoarele:
abordarea holistă a problemelor mediului;
reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi
proiectate şi aplicate;
integrarea cu politicile sectoriale şi globale;
reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi
internaţională a problemelor de mediu;
armonizarea diverselor interese faţă de bunurile şi serviciile
de mediu;
compatibilitatea cu mecanisme de ameliorare a ansamblului
de măsuri şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii
de suport a mediului.

22
Backer de P., Le management vert, Editura Du Dunod, Paris, 1992, pg.32;

113
4.3.3 Orientări ale politicilor de mediu în Uniunea Europeană

Constatând faptul că activitatea economică, indiferent de sfera

sa de acţiune, prezintă un impact asupra mediului înconjurător
Uniunea Europeană a stabilit pentru fiecare politică a sa diferite căi de
acţiune.
Astfel, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri care
ajută integrarea mediului înconjurător în politica referitoare la energie.
Integrarea aspectelor de mediu în politica energiei trebuie să asigure o
cale echilibrată între golurile pe care le presupune o astfel de politică,
cum este competitivitatea şi securitatea ofertei, şi trebuie să se bazeze
pe fapte şi analize.23
Pentru realizarea scopurilor propuse este necesar să se
parcurgă fiecare nivel, şi anume local, regional, naţional şi la nivel de
comunitate europeană. În categoria obiectivelor urmărite intră:
promovarea raportului eficienţă energetică/economisire; creşterea
cotei de producţie şi utilizarea unor surse curate de energie; reducerea
impactului asupra mediului înconjurător realizat de producerea şi
utilizarea surselor de energie.
S-a dovedit de-a lungul timpului necesitatea integrării
consideraţiilor asupra mediului înconjurător în politica comună a
pescuitului, ce se bazează pe următoarele linii directoare:
această politică trebuie să ajute la atingerea obiectivelor
politicii de mediu fără a prejudicia obiectivele economice şi
sociale ale Uniunii Europene;
politica comună privind pescuitul trebuie să se bazeze pe
principiul precauţiei, al prevenirii, al îndreptării la sursă şi pe
principiul poluatorul plăteşte;
în măsura în care cunoştinţele ştiinţifice permit această
politică are drept obiectiv implementarea unei abordări
bazate pe noţiunea de ecosistem;
UE trebuie să menţină acelaşi nivel al angajării în limitele
impuse de principiile sus menţionate în cadrul propriului său
sistem de decizii de management, precum şi la nivel
internaţional.
Pentru a realiza ceea ce şi-a propus UE trebuie să realizeze un
plan de acţiuni în care să includă printre altele: planuri multianuale de
management; încurajarea găsirii acelor metode de pescuit care să nu
afecteze habitatul şi capacitatea peştilor de a se reproduce;

23
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

114
înlăturarea din actele de comerţ a acelor state care nu respectă
regulile UE; integrarea protecţiei mediului înconjurător în cadrul
sectorului piscicol etc.24
Aceste măsuri pot fi completate cu următoarele: promovarea
unei înţelegeri mai bune a ecosistemului marin; extinderea măsurilor
de management şi asupra protecţiei speciilor necomerciale şi a
habitatelor în ceea ce priveşte efectele pescuitului; analizarea
implicaţiilor şi aplicarea principiilor de prevenire, corectare la sursă şi
poluatorul plăteşte în sectorul pescuitului; studii şi proiecte pilot
referitoare la acest domeniu; informarea publicului; investigarea
avantajelor etichetei ecologice în vederea încurajării practicilor de
pescuit ecologice etc.
Procesul integrării protecţiei mediului în politica comună privind
pescuitul trebuie monitorizată pe baza unui sistem de indicatori, a
căror număr limitat trebuie identificat, stabiliţi şi să devină operaţionali
în decursul anului 2003. Până la sfârşitul anului 2005, comisia UE va
prezenta un raport bazat pe acest sistem experimental, pe progresul
realizat în integrarea mediului în politica comună a pescuitului.
Sistemul de monitorizarea va fi analizat pe baza a şase
programe cadru de cercetare ce urmăresc stabilirea capacităţii de a
folosi informaţiile obţinute şi, dacă este necesar, să se stabilească un
sistem de monitoring mai cuprinzător.
La nivel global, transportul aerian a contribuit la apariţia şi
dezvoltarea efectului de seră şi la deteriorarea stratului de ozon al
atmosferei. La nivel regional, acesta contribuie la fenomenul de
acidificare, formarea ozonului şi la fenomenul de eutrofizare. La nivel
local, în vecinătatea aeroporturilor, transportul aerian este parţial
cauza poluării aerului şi celei sonore. Din aceste motive, UE încearcă
să împace cele două sfere ale existenţei omului, şi anume transportul
aerian şi protecţia mediului înconjurător.
Primul pilon al unei strategii în acest sens îşi propune să
îmbunătăţească standardele tehnice de mediu în domeniul zgomotelor
şi emisiilor de gaze. De aceea, se are în vedere introducerea costurilor
de mediu în sistemul de taxe şi îmbunătăţirea infrastructurii în punctele
de conectare intermodale, în aşa fel încât utilizatorii şi operatorii să
poată alege acele servicii care aduc un beneficiu mediului.
Un alt pilon al strategiei este reprezentat de măsurile de
protecţie a mediului ce trebuie aplicate în aeroporturi, între acestea

24
Barret S., Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;

115
incluzându-se: ajutorul acordat aeroporturilor; limitele de zgomot şi
legătura aeroporturilor cu celelalte mijloace de transport.
Înafara acestor piloni un loc important în cadrul acestui domeniu
îl are şi activitatea de inovare, de încurajare a cercetării în legătură cu
performanţa avioanelor asupra mediului înconjurător. Pe termen lung o
strategie de integrare a mediului în transportul aerian este esenţială.
Starea mediului urban, în care trăieşte circa 80% din populaţia
europeană necesită ample preocupări la nivel local. Deteriorarea
resurselor naturale şi creşterea poluării şi a cantităţii de deşeuri
eliminate în mediu are un impact atât local, cât şi asupra
ecosistemelor regionale şi globale.
În acest sens sunt stabilite diferite programe ce urmăresc
reducerea impactului sectorului urban asupra mediului înconjurător.
Suportul financiar vine din surse proprii fiecărui stat, precum şi din
partea UE, care are dreptul să reducă sau să suspende ajutorul
financiar dacă se constată neregularităţi.
Beneficiarii acestor fonduri provenite din partea UE trebuie să
explice orice întârziere înregistrată în derularea programului şi trebuie
să prezinte un raport financiar Comisiei UE la 6 luni după terminarea
proiectului. Dacă durata programului este mai mare de un an,
beneficiarii trebuie să prezinte anual un raport pentru a arăta cum se
desfăşoară programul.
Uniunea Europeană beneficiază de un buget de 14 milioane de
euro pentru o perioadă cuprinsă între 2001-2004. 80% din aceste
resurse sunt folosite în activităţi de informare şi cooperare, restul de
20% sunt utilizaţi în măsuri de asistenţă.
Degradarea resurselor naturale şi a mediului natural, datorită
faptului că au un impact direct asupra dezvoltării economice, pot
zădărnici eforturile de a micşora sărăcia din ţările în curs de
dezvoltare. Actele elaborate de UE stabilesc regulile în cadrul cărora
se va desfăşura cooperarea permiţând existenţa mai multor
participanţi din aceste ţări, cum ar fi guvernul, autoritatea publică,
autorităţile regionale, comunităţile locale, organizaţiile internaţionale şi
cele neguvernamentale, persoane private, şi intenţionând promovarea
unei dezvoltări durabile pentru aceasta solicitând ajutor financiar şi
asistenţă tehnică din partea comunităţii europene.
În cadrul ajutorului financiar şi al asistenţei tehnice intră, printre
altele, şi acţiunile:
problemele globale ale mediului natural (schimbările
climatice, deşertificarea, diversitatea biologică etc.);

116
 problemele transfrontieră legate de poluarea aerului, apei şi a
solului;
impactul asupra mediului înconjurător al integrării ţărilor în
curs de dezvoltare în economia mondială şi al politicilor
sectoriale şi macroeconomice;
implicarea în dezvoltarea proiectelor de cooperare din punct
de vedere al mediului pentru evaluarea managementului
sustenabil;
conservarea diversităţii biologice, managementul sustenabil
şi utilizarea resurselor naturale, precum şi împărţirea în mod
egal a beneficiilor obţinute de pe urma acestor resurse;
problemele mediului urban: deşeuri, zgomotul şi poluarea
aerului, calitatea apei etc.;
modele durabile de producţie şi consum.
Toate aceste forme de ajutorare şi asistenţă pot îmbrăca
următoarele forme: proiecte pilot în prezente anterior; scheme pentru
alcătuirea capacităţilor instituţionale şi operaţionale în cadrul
procesului de dezvoltare (guvernul, societatea civilă, ONG-uri etc.);
alcătuirea politicilor, planurilor, strategiilor şi programelor necesare
realizării unei dezvoltări durabile; realizarea unei baze de date bine
pusă la punct şi actualizată periodic pe Internet; construirea
instrumentelor necesare pentru dezvoltarea şi aplicarea evaluării
mediului înconjurător; inventarierea, măsurarea şi realizarea
statisticilor utile dovedirii calităţii datelor referitoare la mediul
înconjurător; conştientizarea societăţii civile asupra importanţei pe
care o prezintă mediul înconjurător; promovarea produselor
ecologice.25
În demersul său UE pleacă de la ideea că nu există nici o
contradicţie între creşterea economică şi menţinerea unui nivel calitativ
acceptabil al mediului înconjurător. De aceea, măsurile de integrare a
mediului înconjurător în activităţile economice şi politicile economice
trebuie să acţioneze împreună pentru a reduce poluarea şi a
îmbunătăţii funcţionarea economiei.
Strategia referitoare la integrarea dezvoltării durabile în politica
cooperării comunitare poate fi structurată, pe scurt, în trei idei
principale:
dezvoltarea durabilă economică şi socială (guvernele ţărilor
în curs de dezvoltare trebuie să ţină cont în mod sistematic

25
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

117
 de aspectele referitoare la mediu când îşi stabilesc politicile
economice şi sociale);
campanii în vederea reducerii sărăciei;
sprijinirea integrării ţărilor în curs de dezvoltare în economia
mondială ce se poate realiza prin comerţ, dezvoltarea
sectorului privat şi investiţii internaţionale.
Un loc important în cadrul deciziilor adoptate de UE îl reprezintă
acele ţări în curs de dezvoltare în care eforturile de a răspunde
obiectivelor de mediu globale şi acordurilor internaţionale asupra
biodiversităţii, climatului sunt pe primul loc.
Orice ţară care are de a face cu obiective de mediu trebuie să
ţină cont de: realizarea unei capacităţi necesare pentru a-şi asuma
responsabilităţi tot mai mari în ceea ce priveşte implementarea
programelor de cooperare în domeniul mediului; creşterea capacităţii
persoanelor de conducere de a integra aspectele de mediu în
programele de cooperare; stabilirea unui sistem de introducere a
calităţii output-urilor, de exemplu de natură statistică.26
În prezent, politica economică se axează, în principal, pe
stabilitatea economică şi funcţionarea pieţelor. Pentru un număr mare
de servicii şi bunuri de mediu nu există pieţe de desfacere sau sunt
slab reprezentate şi acest fapt conduce către existenţa unei ineficienţe
economice în acest domeniu. În consecinţă, cea mai bună strategie
pentru integrarea mediului în politica economică trebuie să fie cea de
creare sau îmbunătăţire a funcţionării pieţelor bunurilor de mediu.
Pentru a îmbunătăţii funcţionarea acestor pieţe se pot adopta
următoarele soluţii: stabilirea preţului corect pentru bunurile de mediu;
definirea în conformitate cu legile şi acordurile în vigoare a
proprietăţilor bunurilor şi serviciilor de mediu;fixarea unui preţ ce
trebuie plătit de poluator; încurajarea reciclării; subvenţionarea
bunurilor şi serviciilor ce au efecte pozitive asupra mediului;
negocierea unor înţelegeri cu industria în vederea protejării mediului
înconjurător; oferirea de informaţii despre caracteristicile de mediu ale
bunurilor şi serviciilor de pe piaţă.
Relaţia între competitivitate şi mediul înconjurător trebuie să fie
importantă pentru statele care urmăresc creşterea protecţiei mediului
să nu afecteze competitivitatea economică. Pe de altă parte,
integrarea factorilor de mediu în politica economică ar trebui să
crească eficienţa şi, prin urmare, să îmbunătăţească competitivitatea
economică a ţărilor din Uniunea Europeană.

26
Clayton T., Radcliffe N., Sustainability: System Approach, Island Press, 1996, pg.51;

118
 Unul din obiectivele integrării mediului în politica economică este
analizarea implicaţiilor sistemului de taxe de mediu, ceea ce include
efectele pe care le au taxele de mediu, subsidiile etc. Toate aceste
obiective au şi un scop social, şi anume crearea de noi locuri de
muncă în acele sectoare în care bunurile şi serviciile de mediu
necesită un aport de muncă mai mare decât alte activităţi
economice.27
Pentru a realiza integrarea mediului în politica economică s-au
adoptat o serie de indicatori ce fac posibil luarea în considerare a
problemelor mediului înconjurător în cadrul reformei structurale a
economiei europene. Prin aceşti indicatori intră:
¾ indicatori cu privire la utilizarea şi eficienţa instrumentelor
economice (de exemplu, venitul obţinut din taxele de mediu);
¾ indicatori cu privire la măsurile şi politicile care sunt
dăunătoare mediului înconjurător (de exemplu, indicatori ce
reflectă importanţa şi impactul subvenţiilor);
¾ indicatori cu privire la valoarea mediului înconjurător
(evaluarea nivelului de sănătate ca urmare a deteriorării
mediului natural, şi anume a resurselor naturale);
¾ indicatori cu privire la industriile ecologice ce cuprinde date
referitoare la refacerea pagubelor aduse de poluare şi
oferirea de servicii de mediu.
Toate aceste programe, planuri şi strategii ce se derulează sub
directa îndrumare a Uniunii Europene au ca scop o integrare cât mai
bună a tuturor aspectelor legate de mediul înconjurător şi urmăresc ca
să se respecte condiţiile puse de ea de către toate ţările care
beneficiază de ajutorul său.
Cu alte cuvinte, politica de protecţie a mediului reflectă o
conştientizare a problemelor şi manifestă intenţia de a le soluţiona fără
să demonstreze o integrare eficace a aspectelor economice şi a celor
de protecţie a mediului înconjurător.
În prezent, în cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de
protecţie a mediului se disting două direcţii ale acesteia: strategie cu
caracter anticipativ şi strategie de integrare.
Strategia cu caracter anticipativ s-a desfăşurat în ultimii 20 de
ani prin aplicarea unor diferite metode care au condus către realizarea
unor prognoze privind creşterea economică şi progresul tehnic în
anumite sectoare ce influenţează mediul, în general, precum şi
resursele naturale şi cantitatea de deşeuri eliminate în mediu;

27
Commendin B., Europa economică, Institutul European, Bucureşti, 1998, pg.24;

119
utilizarea tot mai intensă a principiului poluatorul plăteşte şi evaluarea
preţurilor resurselor; realizarea pe scară largă a studiilor de impact de
mediu.
Strategia de integrare se află în strânsă legătură cu cea
menţionată anterior completându-se reciproc. Integrarea se poate
realiza în două moduri: în cadrul formulării obiectivelor politicilor de
protecţie a mediului şi în domeniul perfecţionării mijloacelor necesare
atingerii obiectivelor propuse atât în interiorul mediului, cât şi în relaţiile
acestuia cu sectoarele economiei.
Datorită accidentelor din diferite sectoare ale economiei care au
avut loc în diferite zone ale Terrei (catastrofa de la Cernobâl din 1986),
afectând din punct de vedere ecologic zona respectivă, a făcut ca
opinia publică să conştientizeze consecinţele extrem de grave ce se
vor manifesta şi în celelalte regiuni ale Globului.
În prezent, şi-a făcut apariţia o nouă serie de probleme privind
protecţia mediului înconjurător, ce necesită o intervenţie rapidă, cum
este cazul poluării de către surse difuze de emisie (poluarea apei
freatice în agricultură datorită folosirii îngrăşămintelor chimice ce nu
sunt absorbite în totalitate de plante) sau a problemelor globale
(efectul de seră).

4.3.4 Cerinţe ale politicii de mediu în cadrul Uniunii

Europene

Lărgirea Uniunii Europene (UE) presupune atât existenţa unor

avantaje, cât şi a unor costuri. Problemele care revin în mod curent în
dezbatere se referă la:
o migraţia masivă, care ar putea periclita locurile de muncă din
Occident, dar ar crea şi o sursă suplimentară de poluare;
o concurenţa din partea unor ţări cu un capital uman deloc de
neglijat şi cu costuri ale forţei de muncă mult mai scăzute;
o concurenţa în domeniul agriculturii prin crearea unor produse
ecologice cu preţuri mai scăzute ca în Occident ca urmare a
forţei de muncă ieftine.
Ţările Europei Centrale şi de Est, între care se numără şi
România, constituie o însemnată sursă de specialişti cu înaltă
calificare în domeniul IT, în domeniul sanitar şi turistic etc., precum şi o
sursă de forţă de muncă necalificată ieftină în agricultură.
Principalele măsuri şi acţiuni, pentru ţara noastră, vizând
atingerea reperelor comunitare privesc:

120
 ¾ încorporarea şi coordonarea cerinţelor de mediu cu
restructurarea industrială, prin elaborarea şi urmărirea
realizării unor „planuri de conformare”28 privind etapizarea
execuţiei lucrărilor pentru protecţia mediului în concordanţă
cu cerinţele Comunităţii Europene;
¾ orientarea şi stimularea investiţiilor necesare pentru măsuri şi
lucrări de protecţie a mediului spre zonele cele mai afectate,
stabilite prin studiile de impact elaborate (14 zone focale
cuprinzând perimetrele Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna etc.);
¾ includerea obligatorie a problemelor de protecţie a mediului
în procesul de privatizare a societăţilor comerciale;
¾ continuarea şi modernizarea activităţii de monitoring integrat
pentru toţi factorii de mediu, în vederea cunoaşterii stării şi
evoluţiei calităţii mediului ambiant şi pentru depistarea
imediată a accidentelor survenite;
¾ stimularea implementării măsurilor şi lucrărilor pentru
protecţia mediului trebuie făcută atât prin reglementări
coercitive prevăzute în legislaţie, cât şi prin facilităţile
economice şi financiare (credite cu dobândă redusă şi
perioade mai mari de rambursare, diminuări de taxe şi
impozite pentru lucrări de protecţie a mediului, folosirea
resurselor de finanţare locale şi internaţionale etc.);
¾ aplicarea strategiei de protecţie a mediului trebuie susţinută
prin activităţi de cercetare ştiinţifică, instruire generală,
perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din
domeniu etc.
În general, în vederea aderării la UE a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est se impune rezolvarea unor probleme care există în
aceste ţări în anumite sectoare specifice ce se află în legătură cu
mediul înconjurător:
ƒ poluarea aerului, ce se realizează în mare măsură prin emisii
poluante de la surse staţionare. Primul pas constă în
identificarea zonelor în care limitele UE sunt depăşite.
Trebuie, de asemenea, să se modernizeze rafinăriile pentru a
satisface standardele europene;
ƒ managementul deşeurilor, care a presupus stabilirea unui
cadru legislativ corespunzător;
ƒ controlul poluării industriale şi managementul de risc;
ƒ securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor;
28
Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood
Cliffs, 1975, pg.132;

121
 ƒ poluarea apei, ce a implicat investiţii în programe pentru
creşterea calităţii apei potabile şi a managementului apelor
uzate.
Datorită importanţei pe care aceste domenii le au asupra
sănătăţii oamenilor şi a mediului înconjurător în continuare voi încerca
să prezint liniile directoare ale Uniunii Europene în vederea stabilirii
programelor necesare pentru protecţia mediului în aceste ţări.

4.3.4.1 Protecţia şi managementul apei

În vederea asigurării protecţiei apelor de suprafaţă interioare şi a

celor subterane, a prevenirii şi reducerii poluării, a promovării unei
utilizări durabile a apei, a protecţiei mediului acvatic (floră şi faună) şi a
micşorării efectelor inundaţiilor şi a secetelor UE a stabilit o directivă
cadru în ceea ce priveşte acţiunile în domeniul apei, şi anume
Directiva nr.2000/60/CE ce a fost corectată prin Directiva
nr.2455/2001/CE.
Conform acestei directive statele membre trebuie să identifice
bazinele fluviilor ce se află în interiorul teritoriului lor naţional şi să
creeze districte individuale fiecărui fluviu. Pentru bazinele acelor fluvii
care străbat teritoriul mai multor state membre se va crea un district
internaţional corespunzător bazinului fiecărui fluviu. Cel târziu până pe
22 decembrie 2003 va fi desemnată o autoritate competentă pentru
fiecare district de acest fel.
De asemenea, statele membre trebuie să facă o analiză
completă a caracteristicilor fiecărui fluviu sau râu, a impactului
activităţii umane asupra apei, o analiză economică a utilizării apei şi să
înregistreze zonele care presupun măsuri de protecţie speciale.29 Pe
baza acestor analize se va stabili un program de management pentru
fiecare district, măsurile componente căutând să:
prevenirea deteriorării, sporirea şi restaurarea resurselor de
apă de suprafaţă, realizarea unui nivel ecologic
corespunzător şi reducerea poluării provenite descărcări şi
emisii de substanţe periculoase;
protecţia, sporirea şi restaurarea resurselor de apă
subterane, prevenirea poluării şi deteriorării acestor resurse;
conservarea zonelor protejate.

29
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

122
 Până în 2010 statele membre trebuie să garanteze că politicile
de evaluare a apei vor fi adecvate şi vor reprezenta un stimulent
pentru utilizatorii eficienţi ai resurselor de apă şi că variatele sectoare
economice contribuie la recuperarea serviciilor oferite de zonele
litorale ce au fost afectate de poluare.
Un loc important în cadrul politicii de protecţie a apei îl are apa
destinată consumului populaţiei, prin care se înţeleg toate resursele de
apă fie în starea lor naturală, fie după ce au fost supuse unor
tratamente în vederea acestei folosiri. Astfel, pentru ca o resursă de
apă să intre în categoria celor destinate consumului uman, ea trebuie
să îndeplinească următoarele cerinţe:
definirea proprietăţilor organoleptice, fizice şi chimice, a
substanţelor nedorite, toxice şi a parametrilor microbiologici
corespunzători;
stabilirea standardelor obligatori pentru parametrii prezentaţi
anterior.
În vederea atingerii acestor obiective este necesar să se
realizeze un monitoring al calităţii apei, ce va cuprinde: a cui este
responsabilitatea acestei resurse; resursa este în acord cu metoda şi
cu minimum de analize cerute de standardele UE; se bazează, atunci
când este posibil, pe metodele de analiză stabilite prin directivele UE
sau orice alte metode echivalente.
Cu timpul s-a dovedit că pentru a proteja sănătatea umană, din
acest punct de vedere, sunt necesare noi cerinţe în ceea ce priveşte
calitatea apei potabile. De aceea, s-a cerut ca apa destinată
consumului uman să nu prezinte nici un fel de concentraţii de
microorganisme şi paraziţi ce un risc potenţial pentru sănătatea
umană. Calitatea apei potabile trebuie monitorizată în mod regulat prin
utilizarea metodelor de analiză specifice. În cazul în care se constată
că apa constituie un risc potenţial pentru sănătatea oamenilor se
impune oprirea distribuţiei apei potabile sau restricţionarea utilizării şi
adoptarea măsurilor necesare eliminării acestui risc pentru populaţie.
O altă componentă a resursei apă este apa proaspătă de
suprafaţă, ce este folosită pentru a obţine apă potabilă prin anumite
tratamente şi, apoi, este distribuită prin reţeaua publică populaţiei.
Cerinţele minime din punct de vedere al calităţii acestei componente
sunt: încadrarea în parametrii fizici, chimici şi microbiologici stabiliţi
prin limite şi valori orientative prevăzute în standarde de specialitate;
stabilirea mostrele minime ce sunt necesare pentru realizarea
analizelor; fixarea metodelor comune obligatorii pentru măsurarea
parametrilor.

123
 Apa de suprafaţă este clasificată pe baza acestor caracteristici în
trei categorii ce au valori-limită diferite. Fiecare categorie are definită o
metodă standard de tratare. Supusă anumitor condiţii apa de suprafaţă
presupune conformitatea cu parametrii, chiar dacă un anumit procentaj
din mostre nu s-a încadrat în valorile-limită.30
Descrierea problemelor şi opţiunilor legate de definirea politicilor
de evaluare a resurselor de apă a făcut posibilă utilizarea durabilă a
acestor resurse şi constituirea unui management al apei, care este
una din priorităţile de mediu ale Comisiei Europene. Directiva cadru
asupra apei stabileşte liniile directoare ale politicii apei în Europa pe
următoarele decade.
Se încurajează, îndeosebi, folosirea preţurilor şi a taxelor ca un
stimulent pentru consumatori, astfel încât să utilizeze resursa de apă
într-un mod sustenabil şi să recupereze costurile serviciilor aduse de
aceasta în sectoarele economiei.
Resursa de apă este ameninţată în multe locuri din Europa prin
procesul de salinizare a apei subterane, prin reducerea debitelor
multor cursuri de apă şi prin poluarea acestora, ce poate fi atribuită
agriculturii. Datorită acestor lucruri, utilizarea instrumentelor
economice (taxele, datoriile, asistenţa financiară) a crescut în
importanţă şi a fost legalizată prin Declaraţia de la Rio din 1992. Tot
atunci, s-a stabilit şi că principiul poluatorul plăteşte este
fundamental pentru politica de mediu europeană.
Preţul apei reprezintă unitatea sau întreaga cantitate plătită de
către utilizator pentru toate serviciile pe care le primeşte atât de la apă,
cât şi de la mediul înconjurător (de exemplu, tratarea apelor uzate).
În vederea atingerii obiectivelor de mediu şi includerii principiilor
economice majore, politica preţului apei trebuie să reflecte
următoarele costuri31:
¾ costuri financiare reprezentate de costurile directe: costurile
de transport şi administrare, de funcţionare şi întreţinere,
precum şi costurile de capital;
¾ costurile de mediu: costul deşeurilor eliminate în ecosistem
datorită utilizării apei (de exemplu, salinizarea sau
degradarea solurilor fertile);
¾ costurile resursei: costul epuizării resursei având ca urmare
dispariţia unor opţiuni pentru alţi utilizatori.

30
Teodorescu I., Filotti A. şi alţii, Gospodărirea apelor, Editura Ceres, Bucureşti, 1983, pg.59;
31
Monoleli D., Tarhoaca C., Negrei C., Surugiu A., Duţu M., Aplicarea în România a principiului
„poluatorul plăteşte”, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000, pg.67;

124
 Fiecare utilizator trebuie să includă costul consumului apei. Dacă
se urmăreşte promovarea unui nou mod, mai bun, de utilizare a apei
preţul trebuie direct legat de cantitatea de apă consumată şi/sau de
poluarea produsă.
Datorită tuturor acestor costuri care compun preţul apei între
membrii UE apar diferenţieri ale preţurilor, acesta ocupând un loc din
ce în ce mai important în politica apei în vederea alinierii la politica
generală a Uniunii Europene. Cu toate acestea politica realizată pe
baza preţului apei nu poate să stabilească o restricţionare a utilizării
resursei apă astfel încât să se păstreze infrastructura. În plus, trebuie
să se armonizeze preţul apei cu celelalte preţuri de piaţă, astfel încât
să se evite perturbările ce pot apărea din aplicarea principiilor
economice ale pieţei.
Pentru a proiecta o politică a preţului apei este necesar să se
cunoască următoarele: cererea de apă; elasticitatea cererii de apă în
comparaţie cu preţul său; costul financiar al sistemului de distribuire a
apei; costul de mediu al acestei resurse, care este dificil de estimat.
Introducerea unui nou sistem de preţuri în domeniul apei trebuie
corelat cu cauza costului resursei şi cu acceptabilitatea politică a
noului sistem. În plus, trebuie luate în considerare şi opiniile membrilor
societăţii referitoare la această problemă, dar să nu se depăşească
condiţiile implementării unui management sustenabil al resursei apă.
Politica preţului apei trebuie combinată cu alte măsuri astfel încât
să se rezolve problemele cantitative şi calitative ale managementului
apei. De asemenea, trebuie să se asigure o sinergie între politica
preţului apei şi celelalte politici ale Uniunii Europene, cum ar fi politica
comună privind agricultura sau politicile structurale şi de coeziune.
Cursurile de apă şi lacurile internaţionale reprezintă un factor de
risc nu numai pentru ţările în care are loc poluarea, dar şi pentru
celelalte state pe care acestea le străbat datorită faptului că ele
transportă poluarea cu ele, apărând fenomenul poluării transfrontieră.
Poluarea transfrontieră reprezintă orice efect advers important
asupra mediului înconjurător rezultat din schimbarea condiţiilor apelor
transfrontieră ca urmare a activităţii umane. Prin ape transfrontieră se
înţelege orice apă de suprafaţă sau subterană care traversează sau
este localizată pe graniţele dintre două sau mai multe state.
Datorită consecinţelor nefaste pe care le are poluarea
transfrontieră, ţările care se pot confrunta cu acest fenomen urmăresc
adoptarea măsurilor necesare pentru prevenirea, controlarea şi
reducerea oricărui impact transfrontieră. Acest lucru se poate realiza
prin:

125
 gestionarea apelor transfrontieră într-un mod raţional şi
ţinând cont de mediul înconjurător;
utilizarea acestor ape într-un mod chibzuit şi echitabil;
conservarea şi restaurarea ecosistemelor.
Orice acţiune îndreptată spre înlăturarea poluării apei trebuie să
aibă ca punct de plecare poluarea la sursă. Măsurile ce se adoptă nu
trebuie să rezulte direct sau indirect din transferul poluării către alte
componente ale mediului înconjurător.
Aplicarea acestor măsuri presupune respectarea următoarelor
principii: principiul preventiv (este mai bine să previi eliminarea unor
substanţe periculoase în mediu, decât să încerci apoi să refaci mediul
înconjurător); principiul poluatorul plăteşte (costurile prevenirii poluării,
măsurile de control şi reducere a poluării trebuie să aparţină
poluatorului); resursa de apă trebuie gestionată în favoarea generaţilor
prezente, dar să nu se uite faptul că şi generaţiile viitoare vor avea
nevoie de această resursă.32
Eliminarea impactului transfrontieră presupune adoptarea unui
set de măsuri din diferite domenii, cum sunt cel economic, juridic,
administrativ, tehnic şi financiar. De exemplu, prin impunerea unei
anumite calităţi a apei şi introducerea unor limite a emisiilor de
substanţe ce pot fi descărcate în mediu se aplică o măsură tehnică, şi
anume utilizarea unor tehnologii cu poluare scăzută.
Cel mai mare ansamblu de ape non-oceanice din Europa este
reprezentat de regiunea Dunăre-Marea Neagră. Prin lărgirea Uniunii
Europene multe din ţările străbătute de Dunăre vor deveni membre ale
UE, iar Marea Neagră va deveni o zonă costală a UE. Datorită situaţiei
critice înregistrată de mediul natural în această zonă s-a impus
stabilirea unei strategii, care să refacă mediul prin cooperarea ţărilor
care au pe teritoriul lor Dunărea şi Marea Neagră.
Principalele probleme cu care se confruntă mediul în această
regiune sunt:
eutrofizarea apei atât în Dunăre, cât şi în Marea Neagră,
având efecte negative asupra biodiversităţii din apă, pădurilor
limitrofe, sănătăţii umane şi vieţii peştilor, a faunei acvatice în
general;
competiţia pentru apă în bazinul Dunării ce presupune
exploatarea excesivă a apei de suprafaţă şi subterane,
contaminarea cu substanţe periculoase, poluarea
accidentală;
32
Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti,
2002, pg.137;

126
 descărcarea deşeurilor în apă, poluarea cu petrol în zonele
de coastă şi pierderea biodiversităţii, inclusiv a stocurilor de
peşte, care reprezintă cea mai importantă problemă în Marea
Neagră.
Pentru soluţionarea acestor probleme se impune adoptarea
obiective pe termen lung, printre care se numără şi reducerea
nivelurilor de nutrienţi şi a altor substanţe periculoase emise în apă,
pentru a permite ecosistemelor să se refacă. De asemenea, se
urmăreşte protejarea şi îmbunătăţirea situaţiei ecosistemelor,
promovarea unei utilizări sustenabile a apei, reducerea poluării apelor
subterane şi micşorarea efectelor inundaţiilor şi secetelor.
Acţiunile ce se impun în vederea atingerii acestor obiective de
mediu sunt:
¾ stabilirea unui cadru operaţional pentru întreaga regiune
Dunăre-Marea Neagră;
¾ îmbunătăţirea integrării priorităţilor regiunii Dunăre-Marea
Neagră în politicile sectoriale ale UE;
¾ asistenţă financiară mai eficientă.

4.3.4.2 Protecţia aerului

În vederea stabilirii principiilor de bază ale unei strategii comune

ce va defini şi explica obiectivele necesare pentru un aer de calitate
este util să se aplice un management al aerului.
Pentru a menţine şi îmbunătăţi calitatea aerului sunt necesare
câteva principii de bază, care fac aceste acţiuni posibile, şi anume:
stabilirea obiectivelor privind calitatea aerului; întocmirea unor metode
comune şi a unor criterii de evaluare a calităţii aerului; obţinerea şi
difuzarea informaţiilor asupra calităţii aerului. Calitatea aerului trebuie
monitorizată pe teritoriul diferitelor ţări, utilizându-se pentru aceasta
măsurarea, modelarea matematică, o combinaţie a acestor metode
sau estimarea.
Dacă limitele privind calitatea aerului sunt depăşite trebuie să se
realizeze un program care să readucă aerul în cadrul limitelor permise,
iar acest program este necesar să fie accesibil publicului şi să
cuprindă minim informaţiile următoare: locul unde poluarea este
excesivă; natura şi evaluarea fenomenului poluării;originea poluării.
Prin respectarea acestor minime cerinţe se pot stabili acele programe
care să permită realizarea unui management corespunzător al aerului.

127
 În 4 mai 2001 s-a creat un program în acest sens care s-a numit
„Programul aer curat pentru Europa: către o strategie tematică a
calităţii aerului”, ce îşi propunea să stabilească pe termen lung o
strategie integrată vorbind deschis despre poluarea aerului şi
protejând sănătatea umană şi mediul înconjurător de efectele sale.33
Obiectivele propuse în acest program sunt:
ƒ strângerea şi validarea informaţiilor ştiinţifice referitoare la
efectele poluării aerului (incluzând evaluarea calităţii aerului,
proiectări, studii cost-eficienţă, modelarea evaluării integrate);
ƒ susţinerea implementării şi trecerea în revistă a eficacităţii
existenţei legislaţiei în domeniu şi dezvoltarea unor noi
propuneri necesare punctual;
ƒ asigurarea că măsurile necesare sunt luate la nivelul
corespunzător şi că sunt dezvoltate legăturile structurale cu
politica zonelor respective;
ƒ realizarea unei strategii integrate care să includă obiective
potrivite cu situaţiile existente şi măsuri cost-eficienţă;
ƒ răspândirea în marea masă a populaţiei a informaţiilor
reieşite din acest program.
O altă strategie se referă la reducerea cu 8% a emisiilor de gaze
cu efect de seră, cum sunt dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH3),
oxidul de azot (N2O), hidrofluorocarboni (HFC), peracid fluoro-carbonic
(PFC), hexafluorură de sulf (SF6), responsabile pentru încălzirea
globală între 2008-2012.
Obligaţiile care trebuie satisfăcute astfel încât să se poată aplica
strategia sunt: adoptarea unor obiective întărite legal în vederea
reducerii emisiilor gazelor cu efect de seră între 2008-2012; statele
membre ale UE vor stabili împreună obligaţiile împărţind sarcinile;
prevederea unor mecanisme flexibile.
Aplicarea efectivă a strategiei privind reducerea gazelor cu efect
de seră va implica analizarea celor şase gaze prezentate anterior.
Emisiile de dioxid de carbon sunt cea mai importantă sursă a încălzirii
globale, rezultând din utilizarea energiei şi din producerea
combustibililor fosili. Metanul este al doilea gaz ca importanţă, având
ca sursă de emisie agricultura, deşeurile şi energia (producerea
cărbunelui şi distribuirea gazului natural).
Oxidul de azot este un gaz industrial derivat din producerea
acidului azotic şi mai poate rezulta din utilizarea fertilizatorilor în
agricultură. Hidrofluorocarboni, peracid fluoro-carbonic şi hexafluorură

33
Tumanov S., Calitatea aerului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989, pg.118;

128
de sulf sunt gaze industriale ce persistă în atmosferă o perioadă mare
de timp.
S-a constatat că din 1994 emisiile de CO2 în Comunitatea
Europeană şi în cele mai multe din statele membre au crescut
continuu. Dacă nu se iau măsuri adiţionale politicii referitoare la aceste
emisii, gazele cu efect de seră emise în UE se aşteaptă să crească cu
aproximativ 8% în 2010 comparativ cu nivelul anului 1990.
De asemenea, s-a realizat şi o împărţire a sectoarelor
economice în funcţie de cantitatea de substanţe poluante emise. S-a
ajuns la concluzia că transporturile vor creşte emisiile de CO2 vor
creşte cu 39% până în 2010 comparativ cu nivelul anului 1990. În
sectorul energetic, emisiile de CO2 ar trebui stabilizate, iar în
gospodării şi în sectorul terţiar aceste emisii ar trebui sporite cu 4% în
următorii câţiva ani. Spre deosebire de aceste sectoare, emisiile de
CO2 din sectorul industrial vor trebui diminuate cu 15% între 1990 şi
2010.34
Problema schimbărilor climatice este unul din cele mai elocvente
exemple a necesităţii integrării obiectivelor de mediu în politicile
comunitare, altele decât cele cu implicaţii directe asupra mediului
înconjurător.
Datorită importanţei pe care o are această problemă la nivelul
Uniunii Europene s-au adoptat mai multe acte referitoare la modul de
soluţionare al acesteia. Astfel, Comunitatea Europeană poate opta
pentru un rol de supervizor (o intervenţie la nivel scăzut) sau rolul de
autoritate de reglementare (intervenţie fermă). Indiferent de calea ce
va fi urmată va fi necesar:
să se acorde un tratament egal companiilor de aceleaşi
mărimi;
să se minimizeze posibilitatea ca concurenţa să fie
denaturată;
să se asigure compatibilitatea cu legislaţia existentă.
De aceea, în octombrie 2001 s-a implementat Programul
schimbărilor climatice din Europa, care a propus adoptarea a patru
tipuri de măsuri în domeniile următoare: energetic, transporturi şi
industrie.
Ca măsuri generale, Comisia Europeană trebuie să se asigure
că prevenirea şi controlul integrate a poluării se aplică efectiv şi că se
va corecta mecanismul de monitoring al emisiilor de CO2 şi a altor
gaze cu efect de seră.

34
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

129
 În domeniul energetic, începând cu 2002, vor fi luate o serie de
măsuri printre care: adoptarea unui management al cererii de energie
şi asigurarea unui nivel al investiţiilor în activităţi energetice eficiente;
combinarea căldurii şi puterii oferite de energie cu seturile de măsuri
existente în acest domeniu; o campanie de avertizare a publicului în
vederea aplicării celor mai eficiente măsuri ce pot îndepărta poluarea
rezultată din acest sector.
Măsurile din domeniul transporturilor ce pot ajuta la reducerea
gazelor cu efect de seră includ: modificarea balanţei între diferitele
forme de transport prin promovarea transportului pe calea ferată şi pe
apă; crearea unei infrastructuri însărcinate cu stabilirea unor preţuri
corecte şi echilibrate între diferitele modalităţi de transport.
In ceea ce priveşte industria, măsurile sunt legate de înlocuirea
tehnologiilor ce au ca efecte secundare eliminarea unor gaze cu efect
de seră şi adoptarea unor măsuri de controlare şi prevenire a poluării.

4.3.4.3 Strategia pentru protecţia solului

Această strategie îşi propune să protejeze solul împotriva

eroziunii şi poluării, solul fiind definit ca un înveliş superior al crustei
Pământului format din particule minerale, materie organică, apă, aer şi
organisme vii. Funcţiile solului includ: producerea de hrană;
stochează, filtrează şi transformă mineralele, apa, materia organică,
gazele etc.; furnizează materii prime; formează baza activităţii
umane.35
Principalele ameninţări asupra solului ce pot avea loc în Europa
sunt: eroziunea; scăderea conţinutului în materie organică;
contaminarea solului; folosirea acestuia în vederea creării unei
infrastructuri (case, drumuri etc.); tasarea solului datorită presiunii
mecanice exercitate de utilajele de mari dimensiuni; salinizarea prin
acumularea unor săruri solubile de sodiu, magneziu şi calciu; inundaţii
şi alunecări de teren. Toate aceste procese sunt amplificate de
activitatea umană şi unele dintre ele au înregistrat, chiar, o creştere în
ultimele decenii şi, ca atare, consecinţele economice şi costurile
restaurării sunt semnificative în ceea ce priveşte solul.
De aceea, este important ca Uniunea Europeană să dezvolte
până în 2004 o strategie în ceea ce priveşte solul, luând în
considerare principiul prevederii, anticipării şi responsabilităţii de
35
Răuţă C., Cirstea S., Prevenirea şi combaterea poluării solului, Editura Ceres, Bucureşti, 1982,
pg.69;

130
mediu şi axându-se pe acţiunile ce au avut loc până atunci în cadrul
politicilor de mediu. Se va realiza, de asemenea, o mai bună integrare
a protecţiei solului în cadrul altor politici, monitoringul solului şi noi
acţiuni bazate pe rezultatele obţinute din monitoringul solului.

4.3.4.4 Protejarea naturii şi a biodiversităţii

În ultimele decenii, rata scăderii şi, chiar, a dispariţiei unor specii

s-a manifestat tot mai accentuat şi, corespunzător acestui proces,
habitatele şi ecosistemele modificate au crescut în întreaga lume.
Pierderea aceasta nu este dorită din punct de vedere a biodiversităţii,
deoarece produce efecte adverse asupra dezvoltării economice din
moment ce aceasta stă la baza hranei, fibrelor, băuturilor,
medicamentelor, proceselor industriale, agriculturii şi activităţilor
piscicole cu care omul se află în legătură pentru a supravieţui.
Există trei priorităţi pentru a atinge obiectivele menţinerii sau
îmbunătăţirii conservării habitatelor naturale şi a animalelor şi plantelor
sălbatice: protejarea habitatelor şi păsărilor; stabilirea unei reţele, cum
este Natura 2000 şi a suportului tehnic şi financiar pentru aceasta;
formularea unor planuri de acţiune speciale pentru speciile ameninţate
şi pentru cele vânate.36
Toate aceste obiective pot fi atinse prin aplicarea unui sistem de
monitoring ce va cuprinde linii directoare pentru toate statele, precum
şi acţiuni legale dacă nu se respectă acest sistem.
Din punct de vedere al biodiversităţii, pentru ca aceasta să nu
mai înregistreze pierderi, trebuie realizat un management
corespunzător în domeniul apei, solului, pădurilor şi al zonelor umede.
Împiedicarea pierderilor ce au loc în cadrul biodiversităţii presupune o
combinare eficientă a rezultatelor obţinute din sistemele de
management menţionate anterior.
Ca o rezultantă a analizelor efectuate a apărut necesitatea
constituirii unor instrumente, care să conducă la o conservare şi
utilizare sustenabilă a biodiversităţii din teritoriile situate înafara
zonelor protejate. Acest lucru presupune luarea în considerare a
biodiversităţii în politicile ce afectează solul, cum ar fi politica agrară,
pescuitul, acvacultura.
„Pentru a integra biodiversitatea în cadrul măsurilor de mediu
sectoriale obiectivele şi acţiunile trebuie detaliate şi bazate pe

36
Rojanschi V., Bran F., Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.99;

131
principiul preventiv, pe responsabilitatea de mediu, pe evaluarea
impactului de mediu, pe evaluarea strategiei de mediu, pe participarea
publicului şi accesul liber la informaţie, pe etichetarea ecologică, pe
auditul de mediu şi pe strategia UE privind politica substanţelor
chimice.”37
De exemplu, în agricultură s-a pornit cu analiza relaţiei reciproce
între agricultură şi biodiversitatea, precum şi a presiunii exercitate de
gospodăriile rurale asupra biodiversităţii, ajungându-se la următoarele
acţiuni prioritare:
păstrarea activităţilor agricole la un asemenea nivel încât să
nu fie dăunător biodiversităţii prin stabilirea bunurilor agricole
folosite, prin scăderea folosirii fertilizatorilor, prin promovarea
modalităţilor de producţie non-intensive şi stabilirea
managementului resurselor sustenabile;
asigurarea că aceste activităţi sunt viabile din punct de
vedere economic, sunt acceptate din punct de vedere social
şi sigure pentru biodiversitate;
implementarea măsurilor agricole de mediu pentru o utilizare
sustenabilă a biodiversităţii;
asigurarea că infrastructura ecologică necesară există;
sprijinirea măsurilor în legătură cu menţinerea speciilor
locale, precum şi a varietăţii acestora folosite în agricultură;
prevenirea împrăştierii speciilor neautohtone.
În vederea implementării planului de acţiune a biodiversităţii se
pot folosi următoarele instrumente: măsurile agricole de mediu în
domeniul dezvoltării rurale; alte măsuri ale dezvoltării rurale;
componentele de mediu ale organizaţiilor pieţei comune;
reglementările din domeniul resurselor genetice din agricultură;
componentele de mediu ale pieţei în strânsă legătură cu instrumentele
calitative; legislaţia fitosanitară; programul SAPARD.
Măsurile de dezvoltare rurală se pot împărţi în două categorii
principale:
- măsurile ce însoţesc reforma din 1992: retragerea timpurie a
agricultorilor care au împlinit o anumită vârstă, agricultura
ecologică, împăduririle;
- măsurile de modernizare şi diversificare a proprietăţilor
agricole: investiţii în ferme agricole, stabilirea tineretului în
zonele rurale pentru practicarea agriculturii, dezvoltarea

37
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

132
 marketingului în domeniul agriculturii, asistenţă suplimentară
în domeniul forestier, promovarea şi conservarea agriculturii.
În cea de a doua categorie, programele forestiere urmăresc să
garanteze proprietatea privată sau publică asupra pădurii în vederea
desfăşurării unei dezvoltări sustenabile şi a unui management
corespunzător în ceea ce priveşte pădurea, ocrotirea resurselor şi
extinderea zonelor împădurite menţinând funcţiile economice,
ecologice şi sociale ale zonelor rurale împădurite. Toate acestea
contribuie printre altele la:
o valorificarea terenurilor neagricole prin împăduriri, investiţii
pentru sporirea valorii pădurilor şi valorificarea recoltei,
deschiderea de noi pieţe de desfacere pentru produsele
forestiere, promovarea acţiunilor comune a proprietarilor de
păduri şi asistarea refacerii producţiei forestiere ca rezultat al
dezastrelor naturale şi a incendiilor;
o împădurirea pământului agricol;
o păstrarea zonelor împădurite acolo unde rolul lor ecologic şi
de protecţie este cel mai important şi unde costul măsurilor
de păstrare nu depăşesc veniturile din silvicultură.
Programul SAPARD a fost creat pentru a susţine o agricultură
sustenabilă şi o dezvoltare rurală corespunzătoare în ţările din centrul
şi estul Europei, pentru a rezolva problemele ce afectează judecăţile
pe termen lung în sectorul agricol şi zonele rurale.
Susţinerea agriculturii şi dezvoltării rurale este focalizată pe:
investiţii în proprietăţile agricole; îmbunătăţirea prelucrării şi
marketingului produselor agricole şi piscicole; îmbunătăţirea calităţii, a
controlului veterinar şi a sănătăţii plantelor în favoarea calităţii hranei şi
a protecţiei consumatorilor; utilizarea în agricultură a metodelor care
protejează mediul înconjurător şi menţin regiunile rurale; dezvoltarea şi
diversificarea activităţilor economice; organizarea unor servicii pentru
agricultori şi formarea grupurilor de producători; recondiţionarea şi
dezvoltarea satelor şi protejarea şi conservarea moştenirilor rurale;
stabilirea şi dezvoltarea unei infrastructuri rurale; managementul
resursei apă; silvicultura, incluzând împăduriri, investiţii în proprietăţi
forestiere aflate în proprietate privată şi prelucrarea şi marketingul
produselor forestiere; asistenţă tehnică.
Măsurile de dezvoltare rurală trebuie să facă obiectul unui plan
prezentat la nivel geografic, fiind elaborat de autorităţi competente din

133
ţara noastră38 pentru o perioadă de şapte ani începând cu 1 ianuarie
2000 şi trebuind să conţină:
o descriere sub aspect cantitativ a situaţiei curente arătând
unde s-au înregistrat dispariţii sau deficite şi unde există
potenţial pentru dezvoltare, rezultatele principale ale
activităţilor desfăşurate anterior, resursele financiare
disponibile şi orice rezultate disponibile ale evaluărilor
efectuate;
o descriere a strategiei propuse, cuantificarea obiectivelor
sale, priorităţile alese şi scopul geografic;
o evaluare anterioară a impactului economic, social şi de
mediu aşteptat, incluzând efectele asupra locurilor de muncă;
stabilirea unei situaţii financiare totale ce va include resursele
financiare naţionale şi comunitare atrase, cele private
corespunzătoare fiecărei priorităţi alese;
pentru fiecare an din cadrul programului trebuie stabilit un
profil al fiecărei surse de fonduri necesare;
se vor folosi toate informaţiile obţinute studii, sesiuni ştiinţifice
şi documentaţii tehnice;
autorităţile competente desemnate să pună în aplicare
programul;
definirea beneficiarilor finali, de exemplu publicul sau
organizaţii private sau întreprinderile responsabile pentru a
efectua operaţiile;
o descriere a măsurilor necesare implementării planurilor;
grija pentru asigurarea unei implementări corespunzătoare a
planurilor, incluzând monitorizarea, evaluarea, fixarea
indicatorilor de evaluare cantitativi şi stabilirea controalelor şi
a penalităţilor;
rezultatele consultărilor, măsurile implicate pentru autorităţile
competente şi partenerii economici, sociali şi de mediu
importanţi.
Programul trebuie revizuit şi amendat în următoarele situaţii:
schimbări socio-economice, noi informaţii şi rezultatul acţiunilor
întreprinse; redistribuirea resurselor conform unui acord aplicat între
ţările Uniunii Europene.
Acest program trebuie să fie compatibil cu programele naţionale;
cu cele la nivel comunitar; cu politica agricolă comună, în special cu
referirile la organizaţiile de piaţă şi cu măsurile structurale comunitare.
38
Dăduianu Vasilescu I., Mediul şi economia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,
pg.125;

134
 Asistenţa financiară este garantată pe perioada 2000-2006 şi
proiectul financiar va fi adoptat anual fără perspectivele unor limite
financiare. Contribuţia financiară poate lua forma unor avansuri,
finanţare parţială sau finanţare. Alocaţia financiară se bazează pe:
populaţia gospodăriilor din zona rurală, zona agricolă, produsul intern
brut (PIB) exprimând puterea de cumpărare şi situaţia teritoriului.
Peste 2% din valoarea alocaţiei anuale poate fi folosită pentru a
finanţa măsurile luate la iniţiativa Comisiei pentru studii preliminare,
pentru schimbul de vizite, evaluări şi controale.
Comunitatea Europeană participă, în mod normal, cu 75% din
totalul cheltuielilor publice eligibile. În anumite cazuri, este posibilă
chiar acoperirea integrală a acestor cheltuieli. Ajutorul publicului este
de 50% din costul total.39
Toate aceste măsuri pot fi combinate in vederea stabilirii unor
planuri de acţiune pentru conservarea resurselor naturale, aplicarea
unei agriculturi corespunzătoare, realizarea unui pescuit eficient şi a
unei cooperări economice în vederea realizării unei dezvoltări durabile.
Aceste planuri trebuie văzute prin prisma atingerii dezvoltării
sustenabile şi a integrării intereselor de mediu în celelalte politici.
Implementarea planurilor de acţiune va fi monitorizată şi
evaluată în ceea ce priveşte eficienţa prin indicatori stabiliţi de
Comunitatea Europeană împreună cu statele membre ale UE, oameni
de ştiinţă şi organizaţii al căror obiective sunt conforme cu aceste
planuri.
Obiectivele acestor planuri de acţiune se referă la reorientarea
degradării mediului înconjurător şi a pierderilor de resurse naturale,
precum şi la reducerea sărăciei. În ceea ce priveşte sărăcia, obiectivul
lor constă în reducerea la jumătate a numărului de oameni ce trăiesc
în cea mai severă sărăcie. Biodiversitatea este un dar pentru multe ţări
sărace şi, de aceea, poate fi folosită pentru a le ajuta să-şi reducă
gradul de sărăcie.
Aceste planuri îndreaptă acţiunile ce trebuie luate în trei direcţii:
- sisteme de producţie intensive (agricultura, şeptelul,
acvacultura, silvicultura etc.)atrăgând atenţia asupra
importanţei lor ca sursă de hrană, loc pentru conservarea
diversităţii genetice şi a preocupărilor legate de speciile
străine şi a organismelor modificate;
- sisteme de producţie ce implică specii necultivate şi animale
nedomesticite (pădurile naturale, flora şi fauna sălbatică etc.)

39
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

135
 încercându-se să se menţină un anumit nivel al
ecosistemelor şi habitatelor în zonele productive;
- zonele protejate, unde trebuie stabilite legături puternice între
activităţile de conservare şi strategiile de dezvoltare
sustenabilă.
De asemenea, există necesitatea îmbunătăţirii capacităţii ţărilor
dezvoltate în a efectua cercetări în legătură cu biodiversitatea şi a
împărţi rezultatele obţinute cu celelalte state. Totodată, populaţia
trebuie educată şi făcută să înţeleagă importanţa păstrării
biodiversităţii.

4.3.4.5 Managementul deşeurilor

În viziunea Uniunii Europene deşeurile sunt reprezentate de

diferite categorii, cum sunt deşeurile municipale, deşeurile periculoase,
deşeurile nepericuloase şi cele inactive, precum şi definirea locurilor
de eliminare a deşeurile pe sau în pământ.40 Toate aceste definiţii nu
se referă la următoarele activităţi:
¾ împrăştierea pe sol a mâlurilor, inclusiv a celor rezultate din
canalizare şi a celor din operaţiilor de dragare;
¾ utilizarea categoriei de deşeuri inerte pentru operaţiuni de
dezvoltare şi restaurare;
¾ depozite de sol nepoluate sau de deşeuri inerte
nepericuloase rezultate din prospectarea şi extracţia, tratarea
şi stocarea resurselor minerale, ca şi din operaţiile din mine;
¾ depozite de mâluri nepericuloase rezultate din dragare
situate de-a lungul cursurilor de apă şi cele de la apa de
suprafaţă, inclusiv solul din aceste cursuri.
Pentru a evita orice risc sunt necesare câteva măsuri, printre
care: tratarea deşeurilor înainte de a fi eliminate; includerea deşeurilor
periculoase în categoria corespunzătoare şi a celor municipale în
categoria deşeurilor nepericuloase; depozitele pentru deşeuri inerte
trebuie folosite doar pentru acestea.
S-a demonstrat de-a lungul timpului că cea mai bună metodă
pentru a împiedica răul provocat mediului natural de către deşeuri este
dezvoltarea activităţilor de reciclare. Totuşi acest sector este slab
reprezentat pe piaţă, iar problemele care apar pot fi rezolvate printr-o

40
Manea Gh., Managementul deşeurilor, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg.16;

136
industrie specifică reciclării cu o producţie specifică, cu o cerere şi o
ofertă de produse reciclate corespunzătoare.41
La nivelul producţiei şi al ofertei pot fi identificaţi următorii factori
ce influenţează aceste procese: aspectele structurale remarcate în
creşterea costului produselor reciclate datorită creşterii cantităţii de
deşeuri menajere în comparaţie cu cele industriale; aspectele tehnice
ce afectează costul colectării şi sortării.
La nivelul cererii, competitivitatea activităţilor de reciclare este
dată de: lipsa de interes a părţilor din ramurile industriale pentru a
recicla materia primă în ideea folosirii viitoare, posibilităţile limitate
pentru folosirea lor şi imaginea negativă asociată cu ele; absenţa unor
standarde industriale pertinente sau tendinţa unor standarde sau
specificări în a ignora sau a discrimina materialele şi produsele
reciclate.
În final, de pe urma nerealizării activităţilor de reciclare are de
suferit mecanismul de funcţionare al pieţei şi cadrul afacerilor prin:
lipsa transparenţei dezvăluită de lipsa aproape totală a
indicatorilor şi statisticilor şi fragmentarea pieţei.
Fragmentarea este cauzată de lipsa standardelor tehnice sau
a unor metode comune de testare;
lipsa de consistenţă în modul în care este aplicată legislaţia
Comunităţii Europene care contribuie la fragmentarea şi
distorsionarea pieţei.
Ţinând cont de factorii enumeraţi anterior se pot stabili tipurile de
acţiuni care pot creşte competitivitatea companiilor care reciclează
deşeurile şi sprijinirea activităţilor în acest sector: standardizarea,
dezvoltarea unei pieţe specifice şi asigurarea transparenţei, măsuri în
favoarea inovaţiei.
Luate separat, cele trei mari categorii de activităţi cuprind o serie
de acţiuni specifice. Astfel, standardizarea presupune: revizuirea
standardelor industriale care să asigure posibilitatea reciclării
produselor şi utilizarea materiilor prime secundare; substituirea
substanţelor periculoase cu altele în produsele realizate; armonizarea
specificaţiilor şi a metodelor de testare a produselor reciclate;
dezvoltarea unor sisteme de piaţă ce urmăresc facilitarea identificării
substanţelor şi ajută consumatorul să departajeze deşeurile.
Acţiunile care ajută la dezvoltarea unei pieţe specifice şi
asigurarea transparenţei sunt: crearea schimburilor între deşeurile
reciclabile şi materia primă secundară; un studiu asupra economiei ce

41
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

137
se realizează utilizând materie primă secundară în tot ciclul de viaţă al
produsului; implementarea cunoştinţelor de piaţă direct în alcătuirea
statisticilor şi studiilor privind tendinţele pe termen lung ale cererii şi
ofertei.
Inovarea poate fi stimulată prin următoarele măsuri: răspândirea
rezultatelor cercetării şi prezentarea unor exemple de bună utilizare;
dezvoltarea unor strategii calitative de management în activităţile de
reciclare; utilizarea programelor de pregătire comunitare.
Toate acestea au făcut necesare existenţa unui forum al
reciclării în care atât sectorul privat cât şi cel public să acţioneze
împreună, să analizeze diferitele căi pentru creşterea competitivităţii în
industria reciclării, să evalueze unde este folositor şi viabil să se
înfiinţeze Centre Europene ale Reciclării.

4.3.5 Operaţionalizarea politicilor de mediu

„Fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile

de aplicare şi de control asupra acesteia. Operaţionalizarea politicii de
mediu reprezintă un pas important pentru asigurarea eficientizării
acesteia presupunând satisfacerea următoarelor condiţii:
o asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de
expertiză cât mai dezvoltate;
o existenţa unui cadru legislativ, care să reflecte raportul dintre
particular şi general şi să se bazeze pe un transfer
informaţional consistent;
o realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele
propuse a se utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza
tehnico-materială, ţinând cont de posibilităţile de extindere şi
modernizare a acesteia;
o proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi
autocontrolul aplicării politicii de mediu”42.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, locul principal îl
ocupă sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la
obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcţie de problematica
mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei
ţări, regiuni etc., se va structura sistemul instrumentelor alternative
pentru atingerea obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să

42
Negrei C.C., Operatori, politici şi comunicare în managementul mediului, Editura Pro
Transilvania, Bucureşti, 1997, pg.137;

138
îşi găsească susţinerea în plan legislativ, în planul resurselor umane şi
tehnico-materiale.
Prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor
tipuri de măsuri: măsuri directe (punctuale); măsuri indirecte şi de
susţinere; măsuri economice generale.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a
politicilor de mediu, se conturează o tendinţă tot mai evidentă de
extindere a instrumentelor indirecte (economice) de protecţie a
mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului
înconjurător se manifestă atunci când aplicarea acestora determină o
modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor
alternative tehnice de producţie promovate de agenţii economici astfel
încât să influenţeze comportamentul acestora într-un mod favorabil
mediului.
Este important să se ia în considerare acţiunea indirectă a
instrumentelor economice pentru protecţia mediului atâta vreme cât
acestea modifică doar parametrii externi sistemului decizional în
limitele cerute de menţinerea caracterului concurenţial al pieţei, şi nu
decizia în sine, care va reflecta capacitatea managerială a agentului
economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru
protecţia mediului nu se opun reglementărilor directe (norme,
standarde etc.) din acest domeniu, ci se alătură lor, precum şi
instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile ţintă,
creşterea gradului de informare privind riscurile ecologice şi
bunăstarea socială etc.).
„Ideea de bază care se regăseşte astăzi în mai toate politicile de
mediu este cea a dezvoltării durabile, ce cuprinde trei elemente care
formează împreună acest concept, şi anume: mediul înconjurător,
echitatea, viitorul.”43
Pornind de la considerentele conceptului de dezvoltare durabilă,
ţările dezvoltate au pus la punct politici de dezvoltare cu obiective
precizate la nivel de 3-5 ani şi cu obiective de perspectivă pentru
viitorii 20-25 de ani. Planul olandez porneşte de la un model pe cinci
nivele: local, regional, bazin fluvial, continental, planetar.
Mijloacele de reglementare ale statului sunt: mijloace juridice
(legi, norme, moratorii de utilizare); mijloace economice (taxe,
ajutoare, permise negociabile de poluare); mijloace de substituţie
43
Goodland R., Ledec G., Environmental Management in Sustainable Economic Development
International, Association of Impact Assessment, 1987;

139
(finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare îndreptată spre
economisirea de energie şi înlocuirea combustibililor poluanţi).
Politica de protecţie a mediului înconjurător poate incita la o
dezvoltare tehnică, corespunzătoare cu obiectivele de protecţie a
mediului sau poate veghea la o aplicare strictă a sancţiunilor vizând
nerespectarea legislaţiei în domeniu. Interacţiunea între procesul
tehnologic ce se desfăşoară într-o întreprindere şi mediul înconjurător
poate fi schematizată în felul următor:

INTRĂRI IEŞIRI
Resurse: Emisii difuze:
Procese de Produse şi
apă, gaze,
transformare coproduse
energie, lichide,
materii prime pulberi
Reciclări interne

Reciclări externe Deşeuri, ape uzate

Fig. 4.1: Interacţiunile între o întreprindere şi mediul

înconjurător

Întreprinderile, în special cele mari, au înţeles că alinierea la o

politică ecologică devine o componentă esenţială a succesului
deoarece:
populaţia este din ce în ce mai sensibilizată la produsele
curate, iar renumele şi prestigiul firmei se leagă din ce în ce
mai mult de modul în care ea se integrează în activitatea
antipoluantă;
nevoile de protecţie a mediului sunt de acum obligatorii şi, din
an în an, mai severe. O firmă care şi-a propus atingerea unor
valori ale emisiilor mai bune decât cele prevăzute de
legislaţia actuală (dar care vor deveni obligatorii peste mai
multă vreme) dobândeşte atât un avantaj în domeniul
publicitar şi al imaginii sale publice, cât şi un avantaj
concurenţial substanţial întrucât în momentul impunerii noilor
normative firma nu va avea nici un fel de probleme de
rezolvat;
alinierea la normativele de protecţie a mediului implică pentru
întreprinderi cheltuieli suplimentare, dar uneori lucrurile pot
sta şi invers. Este vorba de situaţiile rare când eforturile de

140
 reducere a poluării duc la economii de materii prime care
sunt mai mari decât cheltuielile făcute, precum şi la situaţiile
când aceste eforturi conduc la o creştere a cunoştinţelor în
domeniu. Această creştere poate fi bine valorificată prin
vinderea tehnologiei nepoluante, prin producţia ei pentru terţi,
prin activităţile de consultanţă etc.

4.4 Strategiile dezvoltării durabile în viziunea Uniunii

Europene

Conştientizând importanţa consecinţelor acţiunilor economice,

Uniunea Europeană a propus şi a pus în aplicare mai multe strategii
ce se referă la identificarea şi înlăturarea, acolo unde este posibil, a
acestor consecinţe astfel încât să se asigure o dezvoltare durabilă.
Strategia pentru o dezvoltare durabilă îşi propune să fie un
catalizator între factorii de decizie şi opinia publică în încercarea de a
schimba comportamentul societăţii. Toate politicile ce compun o
strategie trebuie să fie consecvente şi să acorde prioritate dezvoltării
durabile. De aceea, toate propunerile legislative trebuie să includă
aprecieri referitoare la potenţialul economic, mediul înconjurător,
costurile şi beneficiile sociale.
Preţurile produselor ce ajung pe piaţă trebuie să includă costurile
de mediu şi pe cele sociale şi acest lucru nu se poate realiza decât pe
o piaţă cu produse şi servicii puţin poluante, ceea ce va schimba
comportamentul consumatorului.
Accentul trebuie pus, de asemenea, pe inovarea tehnică şi
ştiinţifică, precum şi pe o comunicare cât mai bună între mediile de
afaceri şi între acestea şi opinia publică, respectiv consumatorii. O
astfel de strategie trebuie să privească dincolo de graniţele Uniunii
Europene şi să contribuie la dezvoltarea durabilă a restului lumii.
Primul obiectiv pe termen lung al strategiei este limitarea
schimbărilor climatice stabilit prin Protocolul de la Kyoto şi, apoi, prin
reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră cu 1% pe an faţă de
nivelul din 1990 până în 2020. Un alt obiectiv este cel referitor la
limitarea ameninţărilor majore pentru sănătatea umană. Securitatea şi
calitatea alimentelor va fi asigurată prin lanţul trofic şi va presupune
eliminarea ameninţării pe care o reprezintă îngrăşămintele chimice
până în anul 2020.44

44
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro

141
 Toate aceste acţiuni presupun realizarea unui management al
resurselor naturale mai responsabil ce va încerca să slăbească
legătura dintre creşterea economică şi utilizarea resurselor naturale şi
să oprească pierderile din biodiversitate până în 2010.
Un alt obiectiv pe termen lung este limitarea efectelor adverse
ale transportului şi reducerea inegalităţilor regionale, acesta
presupunând slăbirea legăturii între creşterea economică şi creşterea
activităţii de transport, precum şi găsirea unor noi modalităţi de
transport care să aibă un impact cât mai scăzut asupra mediului
înconjurător.
Toate aceste obiective vor fi cuprinse într-un raport ce va reflecta
stadiul desfăşurării strategiei în fiecare an la întâlnirea Consiliului UE.
Protecţia mediului înconjurător este una din provocările majore
cu care se confruntă Europa şi, de aceea, este un obiectiv al
Comunităţii Europene. Strategia stabilită în acest sens se bazează pe
o abordare verticală, ce constă în adoptarea reglementărilor de mediu.
Integrarea completă a mediului în politicile UE este o provocare
pe termen lung. Pe termen scurt, Comisia UE propune o abordare
treptată a problemelor de mediu bazată prioritar pe Agenda 2000 şi
Protocolul de la Kyoto.
În cadrul Agendei 2000 problemele de mediu sunt incluse în
politica agricolă comună şi politica solidarităţii, precum şi în strategia
de lărgire a UE cu state din Europa Centrală şi de Est.
Politica agricolă comună presupune:
- reducerea sprijinirii preţului în favoarea plăţii directe care va
creşte performanţa economică a producătorilor şi va conduce
la diminuarea utilizării input-urilor poluante;
- asigurarea că plăţile directe se fac în concordanţă cu
reglementările de mediu;
- realizarea unei dezvoltări rurale şi o protecţie a mediului
înconjurător.
Politica solidarităţii include printre altele următoarele măsuri:
¾ introducerea scrutinului sistematic asupra proiectelor de
peste 50 milioane euro cu impact asupra mediului
înconjurător;
¾ integrarea mediului ca un obiectiv pentru asigurarea de
fonduri necesare finanţării acestui obiectiv;
¾ evaluarea de către Comisia UE a planurilor de dezvoltare
regionale referitoare la protecţia mediului înconjurător;

142
 ¾ introducerea parteneriatului în ceea ce priveşte mediul ca
întreg între organizaţiile neguvernamentale în ceea ce
priveşte această politică.
Politica de mediu reprezintă una din cerinţele UE faţă de ţările
Europei Centrale şi de Est în ceea ce priveşte integrarea acestora în
strategia generală. Aceste ţări au introdus deja în legislaţia proprie
reglementări referitoare la mediu, ca întreg, cât şi la componentele
acestuia şi la factorii de mediu.
„Standardele de mediu sunt percepute ca bariere pentru accesul
agenţilor economici la pieţele de desfacere, în timp ce o piaţă liberă
reprezintă o ameninţare pentru calitatea mediului. Totuşi existenţa
unei pieţe unice este în folosul tuturor cetăţenilor deoarece pe această
piaţă protecţia mediului înconjurător va avea un loc foarte important.”45
În vederea funcţionării corespunzătoare a acestei pieţe se
impune folosirea unor instrumente economice, cum sunt taxele de
mediu, pentru a pune în aplicare principiul poluatorul plăteşte. De
asemenea, se vor lua o serie de măsuri în vederea integrării complete
a obiectivelor de mediu în sectoarele pieţei unice, cum ar fi:
simplificarea legislaţiei de mediu şi a procedurilor administrative;
dezvoltarea rolului înţelegerilor în domeniul mediului în vederea
armonizării performanţei mediului prin industrie în interiorul pieţei unice
etc.
Relaţia între competitivitatea industrială şi protecţia mediului
înconjurător a presupus un proces de integrare a obiectivelor de mediu
în politica industrială. Sectorul industrial a realizat un progres
considerabil în activitatea de protecţie a mediului prin implementarea
unui management de mediu, a unui sistem de audit de mediu şi a unor
noi obiective şi strategii.
Sectorul pescuitului reprezintă o altă direcţie importantă a
strategiilor UE. Acesta a avut de suferit în secolul XX ca urmare a
modernizării echipamentelor şi a tehnicilor de exploatare a resursei
peşte. Pescuitul se confruntă cu un dezechilibru între capacitatea de
recoltare a resursei şi potenţialul biologic al stocurilor de a se reface,
acesta din urmă având de suferit ca urmare a modificărilor ce au loc în
ecosistemul marin.
Pescuitul excesiv în cazul anumitor specii a impus
recomandarea autorităţilor competente de a reduce rata de exploatare
sub 40%. În unele cazuri abundenţa unor stocuri este considerată
insuficientă pentru a evita un colaps biologic.

45
Pearce D.W., Economic Values and the Natural World, Earthscan, London, 1993, pg.95;

143
 Interacţiunile dintre activităţile de pescuit, incluzând aici şi
acvacultura, şi ecosistemul marin sunt multe şi variate, având efecte
directe şi indirecte asupra faunei şi florei marine. Pe de altă parte ele
sunt dependente de calitatea şi disponibilitatea resurselor marine care
formează fauna şi care depind ele însele de starea ecosistemului în
care se dezvoltă.
Reglementările referitoare la pescuit şi acvacultură introduse în
1992 stipulează că exploatarea resurselor marine vii trebuie să ţină
cont de implicaţiile pe care aceste activităţi le au asupra ecosistemului
marin. Aceasta necesită luarea în considerare atât a impactului direct,
cât şi indirect al acestor activităţi asupra acelor părţi ale ecosistemului
care au un interes comercial direct în industria pescuitului.
În 1997 la Bergen, Norvegia a fost stabilită o abordare a mediului
marin, axată pe ecosisteme, ce se baza pe:
identificarea proceselor şi influenţelor ce sunt esenţiale
pentru siguranţa structurii, funcţionării, productivităţii şi
diversităţii biologice a ecosistemelor marine;
luarea în considerare a interacţiunilor dintre diferitele
elemente ale lanţului trofic dintr-un ecosistem;
protejarea ecosistemelor din punct de vedere chimic, fizic şi
biologic.
Îmbunătăţirea coordonării între politica comună privind pescuitul
şi politica de mediu, în general, necesită adoptarea unei strategii ce să
încorporeze mai multe măsuri practice sectoriale: reducerea presiunii
exercitate de pescuit; protejarea mediului marin; integrarea
managementului zonelor de coastă; îmbunătăţirea activităţilor de
pregătire, informare şi consultanţă; dezvoltarea cercetării ştiinţifice.46
Politica comună privind pescuitul trebuie să promoveze o mai
bună echilibrare a disponibilităţi resursei cu capacitatea de a pescui,
ceea ce depinde de reducerea presiunii asupra acestei activităţi, care
poate fi atinsă doar prin reducerea numărului de nave.
Reducând această presiune vom putea proteja ecosistemele
marine ceea ce va fi favorabil nu numai speciilor comerciale, ci şi
speciilor ce sunt prinse împreună cu acestea, de obicei acele specii
care sunt aruncate înapoi în mare deoarece nu au căutare pe piaţă.
Toate acestea au efect favorabil şi asupra faunei şi florei marine.
În vederea protejării mediului este important să se realizeze:
îmbunătăţirea selectivităţii operaţiilor de pescuit prin adoptare
unor măsuri tehnice noi sau revizuirea celor existente în
46
Munaninghe M., Environmental Economics and Sustainable Development, World Bank
Environment Paper 3, The World Bank Washington DC, 1993, pg.82.

144
 vederea reducerii capturării resursei tinere, a crustaceelor şi
moluştelor sau a prinderii speciilor ce nu au valoare
comercială;
protejarea habitatelor naturale sau a habitatelor acelor specii
importante pentru Comunitatea Europeană;
introducerea la nivel naţional a unui sistem de protecţie a
faunei în cadrul ei natural;
introducerea de limite spaţiale şi temporale în activităţile de
pescuit.
Lipsa informaţiilor referitoare la impactul pescuitului asupra
ecosistemelor marine face dificilă găsirea unor soluţii reale,
menţinerea intereselor părţilor afectate de această activitate sau
ajungerea la compromisuri legale, economice sau sociale impuse de
autorităţile responsabile de aceste politici.
Pe termen scurt, informaţia ştiinţifică asupra impactului biologic
al pescuitului va continua să fie insuficientă, acest lucru justificând
introducerea principiului prevederii. Pe termen lung, se recomandă o
strategie de sporire a cercetării şi integrare a rezultatelor obţinute în
politica comună privind pescuitul şi politica protecţiei mediului marin.

145
 CAPITOLUL 5
Deciziile şi instrumentele ecologice

5.1 Latura ecologică a deciziilor economice

Noua orientare a economiei, şi anume către o dezvoltare

durabilă, impune realizarea unui proces de creştere economică
desfăşurat în condiţiile asigurării unei bunăstări sociale a populaţiei cât
mai ridicate asigurând în acelaşi timp şi conservarea Terrei şi a
resurselor sale naturale.
Economistul preocupat de latura ecologică a deciziei va urmări
ca aceasta să includă atât soluţionarea problemelor supuse atenţiei
asigurând o dezvoltare economico-socială corespunzătoare, cât şi o
gestionare raţională a resurselor naturale şi a factorilor de mediu,
adică a mediului natural luat ca întreg.
„Procesul decizional cuprinde activităţi specifice ale omului şi se
poate defini ca un ansamblu de activităţi pe care le desfăşoară un
individ sau un grup confruntaţi cu un eveniment care generează o
serie de acţiuni pentru realizarea obiectivelor.”1
Economistul preocupat de latura ecologică a deciziei va urmări
ca aceasta să includă atât soluţionarea problemelor supuse atenţiei
asigurând o dezvoltare economico-socială corespunzătoare, cât şi o
gestionare raţională a resurselor naturale şi a factorilor de mediu,
adică a mediului natural luat ca întreg.

1
Bădescu A.V., Dobre I., Modelarea deciziilor economico-financiare, Editura Conphys, Bucureşti,
2001, pg.17;

146
 1. Decidentul 2. Formularea
individual sau problemei decizionale
colectiv
D ={Dj} j = 1,n 3. Obiectivele (O)
d ={dj} j = 1,n O ={Oj} j = 1,n
coeficient de
autoritate
∑dj = 1,dj >0
ELEMENTELE
PROCESULUI
7. Mulţimea
DECIZIONAL
consecinţelor criteriilor
A ={Aijk} i = 1,m
j = 1,n
k = 1,r 4. Mulţimea variantelor
posibile (strategii,
alternative)
V ={Vi} i = 1,m
6. Mulţimea stărilor
naturii
N ={Nk} k = 1,r 5. Mulţimea criteriilor
p ={pk} k = 1,r C ={Cj} j = 1,n
∏ = { ∏j } j = 1,n

Fig.5.1 Elementele procesului decizional

Adaptat după Bădescu A.V., Dobre I., Modelarea deciziilor economico-
financiare, Editura Conphys, Bucureşti, 2001, pg.19

În vederea rezolvării problemelor de natură eco-economice,

managerul trebuie să ţină cont de activităţile în care se implică un
individ sau grup de indivizi urmărind atingerea obiectivelor propuse.
Etapele unui proces decizional se pot grupa, în principal, în patru
categorii:
¾ fundamentarea obiectivelor strategice cuprinse în politica
generală şi în cea a mediului;
¾ adoptarea soluţiilor considerate optime pentru mediu şi
întreprindere;
¾ implementarea deciziei economice şi de mediu în structura
firmei;
¾ reglarea procesului decizional după rezultate şi în funcţie de
situaţia pieţei.
„Ştiinţa economică a sintetizat procedee, instrumente şi
metodologii care să facă din adoptarea unei decizii un proces bine
fundamentat, lipsit pe cât posibil de influenţe subiective şi de abateri
de la cerinţele legilor economice.”2

2
Bran P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pg.325;

147
 Până acum mediul natural şi resursele naturale erau considerate
simple instrumente ale creşterii economice, dar timpul a demonstrat că
neglijarea costurilor degradării şi al pagubelor provocate mediului
înconjurător de către om prin activitatea economică a generat
deteriorarea acestuia şi a sănătăţii umane. Toate acestea au presupus
costuri suplimentare activităţii economice ce au trebuit să fie suportate
de întreaga societate ameninţată de agravarea pericolelor ecologice.
Soluţionarea problemelor economice presupune luarea în
considerare şi a problemelor ecologice ce au efecte nefaste asupra
omului şi mediului în care acesta trăieşte, astfel luarea oricărei decizii
economice nu poate exclude şi latura ecologică a acestei decizii.
Protecţia mediului înconjurător este foarte importantă, dar ca şi
creşterea economică ea trebuie privită ca un mijloc de a susţine
dezvoltarea umană, care din punct de vedere durabil trebuie să pună
omul în centrul priorităţilor.
Factorii decidenţi dintr-o ţară nu trebuie să aleagă între procesul
de creştere economică şi cel de protecţie a mediului înconjurător. Ei
trebuie să realizeze o creştere economică cu rate accelerate, dar
integrată în strategii care să ţină cont de mediul natural prin folosirea
unor tehnologii nepoluante. Practic, dacă s-ar considera că o creştere
economică zero reprezintă o soluţie, pagubele aduse mediului natural
ar fi mai mari decât dacă ar fi o creştere economică rapidă.
Problema de mediu trebuie definită corespunzător datelor şi
evaluărilor existente luând în calcul costurile şi beneficiile ce se pot
obţine astfel încât procesul decizional să poată fi realizat
corespunzător. Toate aceste considerente sunt necesare atunci când
se propun investiţii ineficiente din punct de vedere al protecţiei
mediului înconjurător.
„În acest caz, factorii de decizie trebuie să caute metode de
rezolvare simultană a unor probleme şi de evitare a transferului
acestora de la un factor de mediu la altul.”3 Dar, pe lângă aceste
metode cea mai eficientă este prevenirea poluării, deoarece s-a
demonstrat că este mai ieftin să previi deteriorarea factorilor de mediu
decât să suporţi costurile de refacere a acestora asta în cazul în care
această operaţie mai este posibilă.
Un proces decizional bine realizat trebuie să ia în considerare
simultan următoarele elemente:
o sprijinirea pe cât posibil a acelor elemente ale politicii
economice care au şi efecte pozitive asupra mediului natural;
3
Cândea M., Bran F., Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, pg.68;

148
 o adoptarea unui sistem de măsuri şi a unor instituţii specifice
procesului de protecţie a mediului înconjurător;
o cheltuielile pentru protecţia mediului vor fi direcţionate spre
acele proiecte care asigură cel mai mare randament
raportului beneficiu-cost.
Procesul decizional va cuprinde atât decizii economice, cât şi
decizii de mediu sau ecologice. Luarea unor decizii ecologice
presupune o bună cunoaştere a problemelor de rezolvat şi o
informare, documentare, stabilire şi prelucrare a informaţiei, precum şi
crearea deciziei.
La nivelul întreprinderii, lipsa unor informaţii referitoare la
evaluarea resurselor naturale şi a capitalului natural, a mediului natural
în general, face ca deciziile să fie adoptate în condiţii de incertitudine.
Decizia eco-economică trebuie să devină modul de lucru al
managerului, precum şi al consiliilor de administraţie, al adunării
generale a acţionarilor. Hotărârile lor au conţinutul unor decizii cu
efecte multiple.
„Un economist de mediu recunoaşte faptul că serviciile furnizate
de ecosisteme pot, uneori, să fie mai valoroase decât bunurile, iar
valoarea serviciilor trebuie calculată şi încorporată în semnalele pieţei
pentru a fi protejate.”4 Această etapă a procesului de adoptare a
deciziei presupune sondarea surselor de informaţii din toate domeniile
care au influenţă asupra adoptării şi realizării deciziei care se
conturează.
Punctul de plecare, la nivel naţional (macroeconomic) în
adoptarea unei decizii ecologico-economice îl poate constitui unul din
următoarele elemente:
- revizuirea generală a legislaţiei de mediu şi introducerea unor
măsuri economice şi administrative;
- eliminarea oricăror subvenţii şi susţineri ale costurilor pentru
activităţi având impact negativ asupra mediului;
- promovarea de acţiuni în zonele prioritare pentru reducerea
nivelului de emisii poluante, de descărcări de deşeuri
deosebit de periculoase;
- restructurarea, în regim de urgenţă, a sectoarelor cu
tehnologii poluante.
Toate aceste activităţi presupun existenţa specialistului de mediu
şi constituirea unui sistem informaţional ce va cuprinde surse de date,
metode de investigare şi culegere a informaţiilor atât din mediul intern,
4
Brown L.R., Eco-economia. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2001, pg.48;

149
cât şi din cel extern firmei, precum şi din mediul înconjurător al
acesteia.
La nivel microeconomic, „în cadrul echipei manageriale,
economistul de mediu trebuie să militeze continuu pentru a-şi impune
punctul de vedere cu privire la protejarea mediului şi nu la distrugerea
acestuia, precum şi să asigure informaţiile de mediu necesare celorlalţi
membrii ai echipei astfel încât aceştia să ia decizii în cunoştinţă de
cauză.”5
Informaţiile economice, ecologice, sociale etc. trebuie analizate
urmărindu-se totodată şi implicaţiile financiare care trebuie să
însoţească o decizie economică.
Pentru ca decizia economică să se integreze într-un proces de
dezvoltare durabilă, factorii decizionali trebuie să respecte următoarele
principii: principiul reamplasării factorilor politici şi etici; principiul
respectării valorilor calitative, nu doar a celor cantitative; principiul
valorilor feminine, nu doar a celor masculine.
Managerul trebuie să pledeze pentru cunoaşterea completă a
implicaţiilor de mediu ale viitoarei decizii, care va trebui să cuprindă
necesarul de fonduri, efortul valutar, sursele de finanţare şi costul lor,
eficienţa previzibilă pe parcursul existenţei deciziei
ecologico-economice. Reglarea procesului decizional presupune o
gândire ecologico-economică, a tuturor proceselor din unitatea
economică, precum şi realizarea operativă a unor măsuri de adaptare
la orice situaţie întâlnită în practică.
Spre deosebire de economişti care respectă piaţa, ecologiştii
consideră că aceasta nu spune adevărul. Ei văd desfăşurarea creşterii
economice din ultimii ani ca un proces ce conduce la o epuizare rapidă
a capitalului natural al planetei. Pentru a se realiza o dezvoltare
durabilă trebuie să se asigure o relaţie stabilă între ecologie şi
economie, să se conştientizeze importanţa mediului, recunoscându-se
dependenţa economiei, în general, de economia mediului natural al
Globului.
Reglarea activităţii prin decizii ecologico-economice justifică
echilibrul ecologico-economic, starea de normalitate dintre factorii
naturali şi cei economici. Echilibrul se realizează prin autoreglarea
mediului, conştientizarea acestui echilibru justificând performanţa
economică, deoarece creşterea economică se desfăşoară în condiţiile
unor resurse limitate şi în mare măsură neregenerabile şi
nerecuperabile.
5
Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F., Economia şi protecţia mediului,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997, pg.128;

150
5.2 Sistemul de management (SMM) şi
eco-managementul comunitar (EMAS)

Deciziile ecologice privesc, în primul rând, acele activităţi

economico-sociale ce au un impact nefavorabil asupra mediului
natural, conducând la deteriorarea ecosistemelor şi a factorilor de
mediu, pe locul doi fiind cele care urmăresc reconstrucţia ecologică şi
protecţia mediului.
De aceea, a apărut necesară desfăşurarea activităţii de evaluare
a impactului de mediu pentru acţiunile economico-sociale din prima
categorie. Dar, eficienţa deciziilor de mediu, ce trebuie luate în
vederea acceptării sau respingerii unui proiect, are de suferit datorită
faptului că tehnologiile industriale au o performanţă ecologică scăzută,
că resursele sunt limitate ca spaţiu şi timp etc.
Evaluarea impactului de mediu, deci, completează, în mod
necesar, sistemul informaţional, ca o condiţie a integrării deciziei
ecologice în sistemul decizional. El presupune o multitudine de
instrumente şi metode prin care se poate realiza această evaluare.
Evaluarea performanţelor de mediu se realizează, printre altele,
prin auditul de mediu, dar acestea pot fi insuficiente în a furniza unei
organizaţii certitudinea că performanţa sa nu mai satisface, dar va
continua să satisfacă atât prevederile legale, cât şi cerinţele politicii
sale în domeniul mediului. Pentru a fi eficiente aceste analize trebuie
realizate în cadrul unui sistem bine structurat de management, integrat
în ansamblul activităţilor de management.
În acest moment s-a făcut simţită nevoia reglementării legale a
unui sistem de management de mediu care să poată să găsească acel
liant necesar între activitatea de evaluare a impactului de mediu al
unei activităţi economico-sociale sau a unui proiect şi sistemul de
management general, ce există în orice activitate economică.
Primele reglementări au apărut la nivelul Uniunii Europene,
sistemul de management al mediului fiind introdus în practică prin
două acte, şi anume ISO 14001 privind Sistemul de management de
mediu şi prin Directiva UE nr.1836 din 1993 ce stabileşte
eco-managementul comunitar şi schema auditului de mediu.
Integrarea mediului natural în procesul decizional, ce a avut
drept rezultat adoptarea deciziei ecologico-economice, a condus la un
nou model de management, şi anume Sistemul de Management de
Mediu (SMM). Conform ISO 14001, un SMM asigură firmelor ordinea
şi coerenţa de care au nevoie pentru a-şi atinge obiectivele în
domeniul mediului prin alocarea resurselor, atribuirea

151
responsabilităţilor şi evaluarea continuă a practicilor, procedurilor şi
procedeelor.
SMM este o componentă a sistemului de management general
care include structura organizatorică, activităţile de planificare,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procedeele şi resursele
pentru elaborarea, implementarea, realizarea, analizarea şi
menţinerea politicii de mediu.
„Managementul mediului face parte integrantă din sistemul de
management general al unei firme. Elaborarea unui SMM rezultă în
urma unui proces dinamic şi interactiv. Structura, responsabilităţile,
practicile, procedurile, procedeele şi resursele necesare pentru
aplicarea politicilor, obiectivelor şi scopurilor din domeniul mediului pot
fi coordonate cu eforturile existente deja în alte domenii”6.
Principiile fundamentale de care trebuie să ţină cont managerii la
introducerea sau dezvoltarea unui SMM sunt următoarele:
considerarea managementului de mediu drept una din
priorităţile majore ale firmei;
stabilirea şi menţinerea comunicării cu părţile interesate
interne sau externe;
determinarea cerinţelor legale şi a aspectelor de mediu
asociate activităţilor, produselor sau serviciilor firmei;
stabilirea angajamentului conducerii şi a personalului privind
protecţia mediului, cu atribuirea clară a răspunderilor şi
responsabilităţilor;
încurajarea planificării în domeniul mediului pe toată durata
ciclului de viaţă al produsului sau procesului;
stabilirea unui proces care să permită atingerea nivelului de
performanţă fixat;
asigurarea de resurse suficiente şi corespunzătoare;
evaluarea performanţei de mediu comparativ cu politica,
obiectivele şi ţintele de mediu ale firmei şi îmbunătăţirea
acestora dacă este necesar;
stabilirea unui proces de management care să permită
auditarea şi analiza SMM pentru identificarea oportunităţilor
de îmbunătăţire a performanţei de mediu rezultate;
încurajarea contractanţilor şi a furnizorilor în vederea stabilirii
unui SMM.
SMM urmăreşte un plan de bază al unei firme care subscrie
următoarelor principii:

6
Standardul internaţional privind sistemul de management al mediului, ISO 14001/1996;

152
 definirea politicii de mediu a firmei şi garantarea
angajamentului pentru introducerea unui SMM propriu;
stabilirea de către firmă a unui plan care să permită
implementarea politicii sale de mediu;
dezvoltarea unor capacităţi şi mecanisme de susţinere
necesare susţinerii politicii de mediu, a obiectivelor şi ţintelor
sale în vederea unei implementări eficiente a SMM;
măsurarea, monitorizarea şi evaluarea performanţei sale de
mediu;
analizarea şi îmbunătăţirea continuă a propriului SMM având
ca scop îmbunătăţirea performanţei sale de mediu globale.
Luând în considerare aceste principii, SMM este privit ca o
structură organizatorică ce ar trebui supravegheată continuu şi
analizată periodic pentru a dirija în mod eficient activităţile legate de
mediu ale unei firme ca răspuns la schimbările de factori interni şi
externi.
Alegerea unui SMM potrivit va depinde de diferiţi factori, printre
care: politica economică a firmei; nivelul de maturitate al firmei, dacă
există deja un management sistematic care poate facilita introducerea
unui management de mediu; posibilele avantaje şi dezavantaje care
depinde de poziţia pe piaţă a firmei, imaginea reală şi relaţiile externe
ale acesteia;mărimea firmei.
Directiva UE îşi propune ca Eco-managementul comunitar
(EMAS) să promoveze implementarea performanţei de mediu a
firmelor în toate sectoarele prin:
introducerea şi implementarea de către firme a sistemului de
management de mediu;
evaluarea obiectivă şi periodică a acestui sistem;
pregătirea corespunzător cu obiectivele de mediu a
personalului firmei;
oferirea informaţiilor necesare publicului şi altor părţi
interesate.
Conform acestei directive implementarea unui SMM presupune
următoarele faze: faza de constituire a SMM şi faza de certificare a
SMM.
„Prima fază are un ciclu de realizare a auditului de mediu cuprins
între 1 şi 3 ani şi presupune următoarele etape: stabilirea politicii de
mediu a firmei; efectuarea primei verificări de mediu; realizarea
programului de mediu cu stabilirea obiectivelor de mediu, a măsurilor

153
ce trebuie adoptate şi revederea managementului; realizarea
sistemului de management de mediu”7.
Cea de a doua fază cuprinde mai multe etape: realizarea
declaraţiei de mediu şi stabilirea expertului de mediu; realizarea
declaraţiei de validare a SMM; verificarea acestuia de către autorităţi şi
înregistrarea SMM cu condiţia ca firma să facă parte din Uniunea
Europeană; prezentarea publicului şi părţilor interesate a validării
SMM.
Orice firmă care doreşte să aplice un EMAS trebuie să
urmărească:
¾ adoptarea politicii de mediu fixând obiectivele şi principiile
necesare atingerii măsurilor de mediu propuse;
¾ realizarea unei evaluări de mediu a activităţilor sale, a
produselor şi serviciilor sale, excepţie făcând firmele care au
deja certificat şi recunoscut un SMM;
¾ realizarea auditului de mediu corespunzător şi a unei
declaraţii de mediu ce va cuprinde: descrierea firmei,
activităţile sale, produsele şi serviciile sale; politica de mediu
şi SMM al firmei; descrierea impactului său asupra mediului
şi a ţintelor de mediu; performanţa de mediu a firmei.
Declaraţia trebuie validată de către o persoană specializată
în acest sens şi ea trebuie să figureze în declaraţie;
¾ înregistrarea declaraţiei de validare în cadrul statelor membre
ale UE;
¾ prezentarea declaraţiei de validare publicului.
Fiecare stat membru al UE stabileşte un sistem independent de
acreditare a persoanelor ce verifică declaraţiile de mediu şi a celor ce
supraveghează activitatea celor dintâi.
Pentru a fi înregistrată ca având un EMAS o firmă trebuie să
aibă elementele necesare pentru a se încadra în prevederile directivei
şi să facă cunoscută declaraţia de validare a EMAS-ului publicului şi
celorlalte părţi interesate. Conform acestei directive sunt încurajate să
participe la înregistrarea în EMAS a firmelor mici şi mijlocii. Statele
membre ale UE îşi propun să maximizeze rolul publicului în ceea ce
priveşte importanţa realizării unui SMM.
Sistemele de management de mediu prezentate prin cele două
acte sunt asemănătoare prin structura lor de bază şi modalităţile de
aplicare, iar diferenţele constau în cerinţele lor detaliate.

7
Directiva Uniunii Europene privind eco-managementul comunitar şi schema de audit de mediu,
Directiva UE nr.1836/1993;

154
 Tabelul 5.1
Asemănări între EMAS şi SMM conform cu ISO 14001 şi Directiva
UE nr.1836/1993
EMAS SMM conform ISO 14001
Prima verificare de mediu Prima verificare de mediu
Politica de mediu Politica de mediu
Programul şi obiectivele de Programul şi obiectivele de mediu
mediu
Sistemul de management de Sistemul de management de
mediu mediu
Verificarea stării generale a Auditul sistemului de management
mediului de mediu
Declaraţia de mediu Revederea managementului

Tabelul 5.2
Deosebiri între EMAS şi SMM conform cu ISO 14001 şi Directiva
UE nr.1836/1993
Obligatorie
Prima verificare EMAS Aprecierea efectelor asupra
de mediu mediului
Exemplificare
ISO 14001 Opţională
Crearea premizelor pentru
EMAS introducerea cerinţelor normative
Politica de mediu Exemplificare
ISO 14001 Obligaţii pentru introducerea
cerinţelor normative
EMAS Cu referire la amplasamentul
Sistemul de firmei
management de Comunicarea cu autorităţile
mediu Cu referire la organizare
ISO 14001 Direcţionarea documentelor
Structurarea documentaţiei
EMAS Performanţa de mediu
Auditul de mediu La fiecare 3 ani
ISO 14001 Cu accent puternic pe sistem
Ciclul de audit nedeterminat

155
5.3 Instrumente de mediu în viziunea Uniunii Europene

Punerea în practică a deciziilor ecologico-economice presupune

un proces mult mai larg ce include existenţa şi a unor instrumente
adecvate. Definirea acestor instrumente s-a făcut simţită datorită
semnalelor care au apărut din partea populaţiei şi a agenţilor
economici.
Astfel, desfăşurarea unor activităţi economice în totală
contradicţie cu mediul natural a făcut necesară apariţia şi introducerea
unor taxe şi costuri de mediu prin care să determine agentul economic
să ţină cont de mediul înconjurător, să-l protejeze.
De asemenea, datorită faptului că tot mai multe produse erau
obţinute cu ajutorul unor elemente chimice, aceste produse fiind
destinate consumului uman şi, ca atare, afectându-i sănătatea, s-a
făcut simţită nevoia introducerii etichetei ecologice, care să definească
tocmai acele produse realizate în condiţii ce respectă sănătatea
oamenilor şi a mediului înconjurător.
Pentru a pune în aplicare aceste instrumente, Uniunea
Europeană a propus o serie de organizaţii neguvernamentale ce
acţionează în domeniul protecţiei mediului, programe şi proiecte care
urmăresc protejarea mediului, precum şi Agenţia Europeană de Mediu,
care are drept scop menţinerea calităţii şi ocrotirea acestuia.
Datorită importanţei pe care o are activitatea de protecţie a
mediului înconjurător şi de prevenire a degradării acestuia, UE a
încurajat activitatea ONG-urilor europene care au drept scop
principal protecţia mediului înconjurător şi care contribuie la
dezvoltarea şi implementarea politicii europene şi a legislaţiei în acest
domeniu.8
Aceste organizaţii trebuie să remedieze deficienţele existente
cum ar fi:
lărgirea domeniului geografic al programelor ţărilor candidate
la UE şi în Balcani;
o mai bună distribuire a resurselor între diferitele regiuni şi
între organizaţiile neguvernamentale mici şi mari;
procesul greoi de evaluare existent la fiecare nivel al
programului;
întârzieri în plăţile către ONG-uri şi alte probleme ce apar în
managementul financiar al programului;

8
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

156
 utilizarea criteriului de selecţie, ce nu este suficient de
obiectiv;
absenţa definirii unui sistem de audit clar;
importanţa ONG-urilor în dezvoltarea şi implementarea
politicii de mediu europene.
Programele promovate de ONG-uri trebuie să îndeplinească
următoarele caracteristici: trebuie să fie independente şi non-profit; să
fie active în domeniul protecţiei mediului; trebuie să fie active la nivel
european şi să acopere cel puţin trei state europene (un stat membru,
o ţară candidată la UE, o ţară din Balcani); activităţile lor trebuie să fie
corespunzătoare cu Programul celor şase acţiuni de mediu; trebuie să
fie constituite legal de cel puţin doi ani şi să aibă conturile valide.9
Programul Uniunii Europene de susţinere a organizaţiilor
neguvernamentale ce acţionează în domeniul protecţiei mediului
înconjurător cuprinde perioada cuprinsă între 1.01.2002 şi 31.12.2006
şi are un buget de 32 milioane de euro.
Programul Life, instrument financiar pentru mediu, promovat
de UE, cuprinde trei faze: prima fază s-a desfăşurat între 23.07.1992
şi 31.12.1995 şi a avut fonduri de 400 milioane de euro; a doua fază a
început pe 1.01.1996 şi s-a terminat pe 31.12.1999 beneficiind de 450
milioane euro; a treia fază a început pe 1.01.2000 şi se va termina pe
31.12.2004 având fonduri în valoare de 640 milioane euro.10
Proiectele finanţate prin acest program trebuie să îndeplinească
următoarele criterii: să fie de interes comunitar şi să contribuie la
obiectivele programului; să îndeplinească obiectivele tehnice şi
financiare ale participanţilor serioşi; să fie fezabile din punct de vedere
al datei de realizare, tehnic şi al bugetului.
Programul cuprinde trei teme principale: Life-Natura, Life-Mediul
şi Life-Ţările din lumea a treia. Resursele financiare sunt împărţite
între aceste trei componente, astfel: 47% din totalul bugetului pentru
Life-Natura, 47% din totalul bugetului pentru Life-Mediul şi 6% din
totalul fondurilor pentru Life-Ţările din lumea a treia.
Obiectivul specific al programului Life-Natura este de a contribui
la implementarea Directivei comunităţii europene referitoare la
conservarea păsărilor sălbatice şi a celei privind conservarea
habitatelor naturale, în particular a programului „Natura 2000”. Acesta
urmăreşte finanţarea proiectelor de conservare a naturii, aplicarea

9
Baumol W.J., Oates W.E., The Theory of Environmental Policy, Prentince Hall, Englewood Cliffs,
1975, pg.77;
10
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

157
măsurilor cerute de schimbul de experienţă sau pregătirea,
monitorizarea şi evaluarea proiectelor.
Suportul financiar este întotdeauna oferit prin cofinanţare. Rata
maximă este de 50% din costurile eligibile ale proiectelor pentru
conservarea naturii şi 100% pentru măsurile ce însoţesc aceste
proiecte. Excepţie fac proiectele ce au drept obiectiv conservarea unor
habitate sau a unor specii prioritare pentru care rata maximă este de
75% din costurile eligibile.
Principalul obiectiv al programului Life-Mediul este de a contribui
la dezvoltarea măsurilor şi tehnicilor de mediu, precum şi la
dezvoltarea politicii de mediu.
Proiectele finanţate prin acest program urmăresc: integrarea
consideraţiilor de mediu şi a celor privind dezvoltarea durabilă în
politica generală a unor activităţi economice; promovarea de noi
iniţiative legislative, a noi instrumente cu privire la mediul înconjurător
etc.
Rata maximă de cofinanţare din partea Comunităţii europene
este de 30% pentru proiectele ce generează o revenire substanţială a
mediului, 50% în alte cazuri şi 100% pentru măsurile ce însoţesc
aceste proiecte.
În ceea ce priveşte programul Life-Ţările din lumea a treia,
obiectivul principal este de a contribui la stabilirea capacităţilor şi
structurilor administrative necesare în sectorul mediului şi dezvoltarea
politicii de mediu şi a programelor de acţiune în aceste ţări situate în
zona Mării Mediterane şi a Mării Baltice.
Proiectele de asistenţă tehnică primesc cofinanţare în proporţie
de 70% din totalul costurilor sale eligibile, iar proiectele ce asigură
măsuri de realizare a acestora primesc 100%. Pentru a primi aceşti
bani, proiectele trebuie să fie de interes comunitar, să promoveze
dezvoltarea durabilă şi să ofere soluţii pentru rezolvarea problemelor
majore de mediu.
Înţelegerile de mediu îmbunătăţesc performanţa de mediu a
firmelor şi presupun implementarea metodelor de producţie
sustenabile. Avantajele acestor înţelegeri sunt: un mod de abordare
pro-activ de industrie; soluţii eficace; realizarea rapidă a obiectivelor
de mediu.
Uniunea Europeană a căutat să introducă înţelegeri de mediu în
domeniul folosirii PVC, politicii integrate a produsului, managementul
deşeurilor şi schimbărilor climatice. Toate aceste înţelegeri, ce se aflau
sub îndrumarea UE, au contribuit la atingerea obiectivelor politicii UE
în domeniul mediului înconjurător.

158
 Există trei tipuri de înţelegeri de mediu, şi anume:
o înţelegeri iniţiate de pretendenţii în domenii în care Comisia
UE nu a realizat legislaţie şi nu a arătat nici intenţia de a o
realiza;
o înţelegeri adoptate de pretendenţi ca răspuns la declaraţia
Comisiei europene de a realiza o legislaţie specifică;
o înţelegeri ce asigură o iniţiativă a Comisiei europene.
înţelegerile de mediu trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să respecte prevederile tratatelor Comisiei europene şi a
tuturor comitetelor internaţionale ale UE; să realizeze o balanţă
inter-instituţională între Comisia, Consiliul şi Parlamentul European; să
presupună un control naţional şi comunitar judiciar etc.
Pe lângă obiectivele pe care le au prevăzute în momentul
constituirii lor, înţelegerile de mediu trebuie să aibă o valoare
suplimentară dată de nivelul în care sunt prevăzute acţiunile de
protecţie a mediului înconjurător.
În evaluarea acestor înţelegeri se pot lua în calcul şi următoarele
criterii: raportul cost-beneficiu; claritatea modului de prezentare a
obiectivelor înţelegerilor; locul ocupat în sectorul economic de către
semnatarii unei înţelegeri; accesibilitate la rezultatele unei înţelegeri
pentru masa largă a populaţiei prin internet şi alte forme de
comunicare; modul de implementare a dezvoltării durabile şi a
protecţiei consumatorului.
Taxele şi costurile de mediu au fost folosite ca instrumente
fiscale de către statele membre ale UE în vederea creşterii eficienţei
politicii de mediu. Acestea pot fi o cale de implementare a principiului
„poluatorul plăteşte”, prin determinarea consumatorilor şi
producătorilor să adopte un comportament mai atent în ceea ce
priveşte mediul înconjurător.11
Există două tipuri de taxe de mediu: cele percepute pe emisiile
la poluant (taxe pe apa poluată şi pe emisiile sonore în domeniul
aviatic) şi taxe pe produse (taxe pe pesticide, taxa pe benzină etc.).
Este important ca taxele şi costurile de mediu să fie fixate la
nivel care să aibă un efect real asupra pieţei.
Agenţia Europeană de Mediu are drept obiective protejarea şi
îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător în concordanţă cu tratatele
şi programele de acţiune ale Uniunii Europene, în vederea stabilirii
unei dezvoltări durabile în interiorul comunităţii europene.12

11
Barret S., Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;
12
Adaptat după materiale obţinute de pe http://www.europa.eu-int şi http://www.infoeuropa.ro;

159
 Pentru a realiza aceste obiective, Agenţia trebuie să dovedească
cu informaţii reale care obiective sunt demne de încredere la nivel
european şi care permit adoptarea măsurilor necesare pentru a proteja
mediul înconjurător, să evalueze rezultatele implementării măsurilor şi
să se asigure că publicul este informat corespunzător cu privire la
starea mediului.
Agenţia Europeană de Mediu are următoarele funcţii:
înregistrează, colectează, evaluează şi transmite date asupra
stării mediului înconjurător;
ajută la monitorizarea măsurilor de mediu;
realizează comparaţii ale datelor la nivel european;
promovează dezvoltarea şi aplicarea tehnicilor de
previzionare în domeniul mediului;
asigură circularea informaţiilor de mediu pe care te poţi baza.
Principalele domenii de acţiune ale Agenţiei sunt: calitatea
aerului, a apei; starea solului, a faunei şi a florei; folosirea pământului
şi resursele naturale; managementul deşeurilor; poluarea sonoră;
substanţele chimice; protecţia mediului marin şi a zonelor costale.
Agenţia poate coopera în vederea obţinerii informaţiilor cu alte
foruri, cum ar fi programul cadru „Implementarea legii de mediu”.
Statele membre ale UE au obligaţia de a informa Agenţia asupra
elementelor principale ce formează reţeaua lor proprie, naţională de
informaţii de mediu. De asemenea, Agenţia este deschisă şi către
ţările ce nu sunt membre ale UE.
Eticheta ecologică a fost introdusă pentru a promova produse
cu un impact scăzut asupra mediului în comparaţie cu alte produse din
aceeaşi grupă de produse, precum şi pentru a furniza consumatorilor
informaţii corecte şi ştiinţifice asupra produselor.
Eticheta ecologică se acordă produselor disponibile în UE ce
întrunesc unele cerinţe de mediu şi criterii specifice de etichetare.
Criteriile de etichetare ecologică trebuie să fie stabilite pentru un
grup de produse şi să se bazeze pe: perspectivele produsului ce intră
pe piaţă; fiabilitatea tehnică şi economică a adaptărilor ce sunt
necesare pentru introducerea produsului pe piaţă; potenţialul de
îmbunătăţire a calităţii mediului.
Aceste criterii sunt stabilite şi revizuite de Consiliul Uniunii
Europene pentru Etichetare Ecologică, care este, de asemenea,
responsabil pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la
mediu.
Grupele de produse trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să reprezinte un volum important în cadrul vânzărilor şi

160
comerţului pieţei interne; să aibă un impact semnificativ asupra
mediului; să prezinte un potenţial real pentru a realiza îmbunătăţiri din
punct de vedere al mediului la cerinţele consumatorilor; o parte
importantă din volumul vânzărilor să se îndrepte către consumul final.
Aplicarea etichetei ecologice trebuie să fie subiectul unei plăţi a
unei taxe. De asemenea, folosirea etichetei reprezintă a unei taxe
anuale de către utilizator.
Inspecţiile de mediu au fost introduse pentru a asigura un
acord mai mare şi o aplicare şi implementare mai uniformă a legislaţiei
comunitare în domeniul mediului. Acestea se realizează în toate
instalaţiile industriale, în firmele ce vor să fie autorizate sau să
primească licenţă conform cu legislaţia de mediu comunitară.
Ele presupun următoarele activităţi: verificarea conformităţii
instalaţiilor cu cerinţele comunitare de mediu şi monitorizarea
impactului instalaţiei asupra mediului. Pentru realizarea acestora
trebuie să se efectueze vizite la faţa locului; monitorizarea atingerii
calităţii mediului conform standardelor; consideraţii asupra raportului
auditului de mediu; verificarea echipamentelor, a autorizaţiilor, a
aplicării adecvate a managementului de mediu.
Inspecţiile de mediu trebuie să cuprindă analize de risc asupra
tuturor efectelor pe care le pot avea instalaţiile asupra mediului, să
suplimenteze informaţiile celor ce utilizează instalaţiile respective cu
privire la cerinţele mediului, să stabilească o coordonare între diferitele
autorităţi implicate în inspecţie.

5.4 Analiza cost-beneficiu a evaluărilor de mediu – Studiu

de caz Roşia Montană

Analiza cost-beneficiu poate fi folosită în evaluarea proiectelor

de mediu, „urmărind să arate şi să convingă partenerii care contribuie
cu fonduri că beneficiile în ceea ce priveşte nivelul de trai al
comunităţii va depăşi costurile proiectului.”13
Analiza financiară a unui proiect trebuie să evidenţieze întregul
impact al acestuia asupra societăţii. Astfel, o analiză financiară
cost-beneficiu tradiţională nu ar arăta impactul pe care activitatea
economică analizată l-ar avea asupra mediului şi, ca atare, nu ar arăta
nici beneficiile pe care le-ar aduce o ameliorare a calităţii mediului

13
Pearce D.W., Benefits Estimates and Environmental Decision-Making, OECD, Paris, 1992,
pg.32;

161
societăţii privită ca întreg. De aceea, a apărut necesitatea introducerii
în analiza cost-beneficiu a costurilor şi beneficiilor de mediu.
Costurile şi beneficiile ce pot apare datorită introducerii
proiectelor ce au consecinţe asupra mediului pot fi grupate în: costuri
şi beneficii directe; evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de
piaţă; evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile umbră; descrierea
calitativă a externalităţilor.
Externalităţile într-o analiză cost-beneficiu apar sub două forme:
identificarea acestora, în mod special, înainte de implementarea
proiectului şi cuantificarea valorii externalităţii pentru a fi inclusă într-o
analiză cost-beneficiu.
În ceea ce priveşte prima formă, aceasta este dificil de executat
deoarece ar trebui identificate toate efectele pe care un proiect le-ar
avea asupra mediului, indiferent de momentul apariţiei acestora. Ori
unele efecte pot apare la un interval de timp însemnat de momentul la
care se face identificarea acestora şi, ca atare, sunt greu de luat în
considerare.
Cea de a doua formă, implică exprimarea externalităţilor în
termeni monetari ceea ce pentru unele externalităţi este greu de
realizat atâta timp cât nu există piaţă de desfacere pentru ele.
Deoarece externalităţile pot apare în orice moment al activităţii
economice (producţie, distribuţie, consum), ele pot fi pozitive, când
aduc un beneficiu, fie negative, când afectează nivelul de trai al
societăţii, adică bunăstarea individului.
Beneficiile şi costurile directe se referă la valoarea economică a
resurselor folosite şi la valoarea rezultatelor obţinute. Costurile directe
pot fi obţinute uşor pentru că există o piaţă de desfacere pentru
bunurile care le implică şi preţurile lor pot fi estimate. Aceste costuri
pot fi privite drept costuri de prevenire a deteriorării mediului
înconjurător.
Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea producţiei
realizate. În analiza cost-beneficiu aceste beneficii sunt prezentate sub
forma facilităţilor de care beneficiază cei folosesc bunurile activităţii
economice, dar aceste facilităţi nu au piaţă de desfacere şi nici preţ
real.14
Evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile pieţei presupune
măsurarea valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse direct,
distruse sau cerute ca rezultat al unei externalităţi. Metodele de
evaluare în acest sens pot fi: aproximarea schimbărilor productivităţii;
14
Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti,
2002, pg.157;

162
analiza pierderii sau câştigului de venituri; analiza cheltuielilor de
prevenire; analiza cheltuielilor de reamplasare; analiza cheltuielilor de
reorientare a forţei de muncă etc.
Unele activităţi economice pot genera în urma desfăşurării lor a
unor scăderi a productivităţii unor producători sau consumatori. Pe
lângă faptul că ele produc aceste efecte asupra oamenilor pot cauza o
scădere a productivităţii habitatelor în care există această activitate
prin poluarea apei, a solului şi, prin urmare, o deteriorare a
productivităţii ecosistemului.
Poluarea ce are loc în mediul natural poate afecta de asemenea
şi sănătatea omului, ce va conduce la o scădere a veniturilor obţinute
de acesta ca urmare a zilelor de concediu medical ce va trebui să şi le
ia. Dacă există o relaţie între starea mediului şi sănătatea populaţiei,
atunci valoarea venitului pierdut poate fi privită ca un cost-beneficiu.
„În vederea încercării de a preveni paguba de mediu rezultată
datorită desfăşurării activităţii economice sunt calculate nişte cheltuieli
de prevenire a pagubei pe care populaţia este dispusă să le
suporte”15. Ele au rolul de menţine productivitatea activităţii economice
şi de a păstra un anumit nivel de folosire al naturii.
Atunci când activitatea economică a condus la o deteriorare a
mediului, iar activitatea de prevenire este ineficientă, apar cheltuielile
de reamplasare/reparaţii. Ele exprimă costul degradării mediului în
funcţie de fondurile necesare pentru a reamplasa, repara şi menţine
avantajele de mediu deteriorate de degradarea mediului. Măsurarea
beneficiilor unui proiect se poate face prin evaluare economiilor ce se
fac pentru realizarea lui.
„Deteriorare mediului are o influenţă şi asupra forţei de muncă,
deoarece prin degradarea mediului va avea loc şi o incompatibilitatea
a activităţii economice din acel habitat cu mediul înconjurător. Astfel, o
parte sau dacă nu în totalitate forţa de muncă ce lucra în acel domeniu
îşi va pierde locul de muncă şi va porni în căutarea altuia sau sa va
reorienta profesional către alte domenii ce au un impact mai redus
asupra mediului”16.
Dacă este vorba de o externalitate pentru care nu avem
informaţii de pe piaţa directă, aceasta se poate evalua indirect prin
studierea pieţelor existente pentru mărfurile şi serviciile care sunt
legate de externalităţile de mediu. Tot în acest sens se poate efectua
măsurarea valorii proprietăţii, adică a cheltuielilor aferente deteriorării

15
Pearce D.W., Cost-Benefit Analysis, Macmillan Basingstoke, 1986, pg.38;
16
Brown L.R., World Economy Expands, în „World Watch Institute”, Vital Signs, W.W.Horton &
Company, 2001, pg.56;

163
mediului sau a beneficiilor obţinute ca urmare a îmbunătăţirii calităţii
acestuia.
Preţul proprietăţii depinde de: mărimea, infrastructura, căi de
acces la proprietate, condiţiile de mediu existente etc. Menţinerea
celorlalte condiţii constante şi îmbunătăţirea calităţii mediului va avea
ca rezultat o creştere a preţului proprietăţii, ce reprezintă o plată
pentru avantajele viitoare de care va beneficia cumpărătorul acesteia.
Înafara externalităţilor directe şi indirecte mai există o categorie
de externalităţi ce nu se încadrează în nici una din aceste categorii şi a
cărei măsurare se realizează prin chestionarea populaţiei asupra
sumei pe care o revendică pentru a suporta apariţia acesteia, precum
şi a sumei care sunt dispuşi să o plătească pentru a avea un beneficiu.
Din punct de vedere tehnic metoda poate fi folosită în orice
situaţie, dar ea ţine cont de evaluări personale ale oamenilor
chestionaţi care nu întotdeauna răspund corect la întrebările care le
sunt adresate, apărând o seri e de influenţe de natură strategică
(supra sau subestimarea sumei ce se doreşte a fi plătită pentru un
beneficiu sau a celei ce se doreşte pentru a renunţa la el), ipotetică
(întrebările sunt ipotetice), de asentiment (a vrea să mulţumeşti pe
toată lumea) şi de proiectare.
Analiza cost-beneficiu presupune luarea în calcul a tuturor
costurilor şi beneficiilor, indiferent dacă acestea sunt gratuite.
Cheltuielile de prevenire sunt incluse uneori în costurile directe, dar
analiza cost-beneficiu trebuie să arate beneficiile viitoare ce se pot
obţine dintr-un proiect.
Identificarea celor două categorii de costuri presupune o mai
bună înţelegere a costurilor şi a beneficiilor de mediu. O activitate
economică poate contribui la acest proces prin introducerea unor
tehnologii de producţie mai puţin poluante.
Realizarea unei analize cost-beneficiu pune în evidenţă
externalităţile ce pot avea loc asupra activităţii economice, asupra
omului şi, nu în ultimul rând, asupra mediului înconjurător. În categoria
beneficiilor intră cele directe, cele legate de mediu (sănătatea umană
şi a habitatului, creşterea productivităţii activităţilor economice,
evitarea cheltuielilor de prevenire).

164
5.4.1 Date generale despre Proiectul minier Roşia Montană

Proiectul minier Roşia Montană (Proiectul) este propus de

compania mixtă Roşia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC).
Conform documentului „Descrierea Proiectului”17 şi a datelor furnizate
pe site-ul companiei Roşia Montană Gold Corporation S.A.18, RMGC
este o companie mixtă formată din Gabriel Resources Ltd.19 (Canada)
care deţine 80% din acţiuni, compania statului român Minvest S.A. ce
are 19,3% şi alţi acţionari români 0,7%.
Gabriel Resources Ltd. (GR) este o companie orientată spre
„achiziţia, exploatarea şi dezvoltarea proiectelor de metale preţioase”,
ce are două proiecte în domeniul mineritului în România (Roşia
Montană şi Bucium), dar care nu are experienţă în domeniu.
În 1995, GR a răspuns cu o propunere scrisă la apelul deschis
de căutare de participanţi la proiectul Roşia Montană făcut de Regia
Autonomă a Cuprului Deva, titulară a proiectului Roşia Montană.
Ulterior, Regia s-a reorganizat sub numele de Minvest S.A.,
propunerea fiind acceptată. Licenţa de concesionare de exploatare
pentru Roşia Montană a fost dată de Guvern în 1999 pentru Minvest
ca titular şi RMGC ca afiliat. În octombrie 2000 s-a produs transferul
de licenţă, RMGC devenind titular şi Minvest afiliat.
Proiectul (prezentat în mai multe versiuni) prevede acum
următoarele20:
9 Obţinerea a 300 tone aur şi 1600 tone argint anual, din
procesarea a 13 milioane tone minereu pe an, timp de 16 ani,
minereu obţinut din exploatarea în cariere deschise a 4
masive (Cetate, Carnic, Orlea, Jig-Vlădoaia). Proiectul
prevede exploatarea în primii 10 ani în cariere la Cetate şi
Carnic, iar în următorii 6 ani la Orlea şi Jig. Minereul din zonă
are o concentraţie medie de 1,56 grame aur/tonă şi de 7,8
grame argint/tonă.
9 Strămutarea sau relocarea a circa 900 familii însumând circa
2000 persoane, din 740 locuinţe şi 138 apartamente;
strămutarea a 8 biserici, 9 cimitire, şcoli, grădiniţe, dispensar
medical; declasificarea a 9 case monumente istorice;
distrugerea muzeului mineritului, împreună cu galeria care se
17
Descrierea Proiectului Roşia Montană, septembrie 2002;
18
www.rosiamontanagoldcorp.com;
19
www.gabriel-resources.com;
20
Bran P. (coord), Bran F., Manea Gh., David O., Costică I., Roşca I., Iorgulescu A.,
Componenta ecologică a strategiei de dezvoltare economică a zonei Munţilor Apuseni (Studiu de
caz Roşia Montană), Editura ASE, Bucureşti, 2003;

165
 vizitează acum şi crearea unui nou muzeu; distrugerea a
patru masive (Cetate, Carnic, Orlea, Jig) în urma excavărilor
creându-se 4 cratere; distrugerea monumentelor naturale
Piatra Corbului şi Piatra Despicată; ocuparea a 1200 ha.
teren în satele Roşia Montană şi Corna; crearea unui iaz de
decantare (în locul actualului sat Corna) ca depozit de
tulbureală de steril de procesare, cu un baraj (din steril) înalt
de 185 metri (cât un bloc cu 60 etaje) la numai 2 km de
Abrud.
Proiectul, început în 1997, prevede acum că, dacă se obţine şi
acordul final de mediu, faza de construcţie, de doi ani, să înceapă în
2004, nu în 2003, cum era „Descrierea Proiectului”, după care
exploatarea propriu-zisă va fi de 16 ani, urmată de perioada de
închidere a minei de mai mulţi ani, pentru care nu se precizează nimic
în legătură cu refacerea mediului distrus.
Pe durata de funcţionare de 16 ani a minei vor fi create
aproximativ 250-300 de locuri de muncă în minerit şi un număr de
aproximativ 2000 de locuri de muncă adiţionale, indirecte (în serviciile
auxiliare mineritului: transport, restaurante, staţii de benzină).
Depozitul de la Roşia Montană are o concentraţie slabă de aur şi
argint. Conform geologilor, un depozit de aur cu un conţinut de sub
2 grame/tonă nu merită să fie exploatat, deoarece mina va fi sensibilă
la fluctuaţiile pieţei, existând riscul major ca mina să fie închisă
temporar sau permanent, datorită unei scăderi a preţului aurului. De
aceea, pentru a face Proiectul său rentabil, RMGC a propus un nivel al
producţiei imens, de 13 milioane tone/an (400.000 tone se extrag în
prezent), lucru care practic nu este fezabil în România, cu atât mai
puţin într-o zonă populată ca Roşia Montană.
Un calcul simplu arată că chiar dacă RMGC lucrează în fiecare
zi a anului, 8 ore pe zi, va avea de încărcat, transportat, descărcat 30
autobasculante grele (150 tone) pe oră, trafic care este practic
imposibil de controlat. Astfel, ţinta nivelului de producţie este total
nerealistă.

5.4.2 Probleme economice ale Proiectului

În continuare voi prezenta analiza economico-financiară a

Proiectului din punctul de vedere al pierderilor şi al câştigurilor
(beneficiilor) pentru România.

166
5.4.2.1 Pierderi pentru România rezultate din Proiect

Pierderi sociale
Proiectul este localizat într-o zonă populată, cu importanţă
istorică şi culturală pentru România. Din această cauză, nu poate fi
comparat cu majoritatea proiectelor similare din lume, care sunt
localizate în zone aride, nelocuite.
Proiectul prevede strămutarea sau relocarea a 900 familii de
proprietari din Roşia Montană şi din satul Corna, adică a aproximativ a
2000 oameni din totalul de 4000. Pierderea socială cea mai importantă
este distrugerea coeziunii comunităţii locale. Faptul că unii trebuie să
plece, iar alţii rămân, iar din cei care trebuie să plece unii au rezistat
ispitei banilor, alţii nu au rezistat, a împărţit comuna în două tabere.
Solidaritatea, liniştea din comunitate au dispărut, existând o mare
tensiune în localitate, între oameni, de 7 ani deja.
În România nu există legislaţie explicită pentru strămutarea
involuntară a populaţiei. Dar există politicile (recomandările) Băncii
Mondiale care sunt mai favorabile decât legile româneşti. Diferenţa
principală este că legile din România sunt „orientate spre bunuri”,
adică se compensează bunurile pierdute, pe când recomandările
Băncii Mondiale sunt „orientate spre mijloacele de existenţă”, adică
oamenii strămutaţi trebuie repuşi în condiţiile de a avea mijloace de
existenţă, nici mai rele, nici mai bune, după strămutare. Problema este
că Banca Mondială a renunţat în 2002 la negocierile de finanţare a
Proiectului, şi, deci nu mai există siguranţă că cei strămutaţi de RMGC
vor mai fi protejaţi.
Fără a avea toate aprobările pentru Proiect, RMGC a trecut deja
din 2002 la punerea în aplicare a planului de strămutare a populaţiei,
oferind bani pentru locuinţă şi atât. Unii acceptă bani ca să se mute,
de teamă că altfel vor fi mutaţi forţat şi nu vor mai primi nimic.
Comunitatea a avut deja de suferit din cauza acestui Proiect, care
contribuie la depopularea Munţilor Apuseni, şi aşa o zonă
depopulată.21
Costurile sociale pe termen lung vor fi substanţiale. O estimare a
pierderilor de venituri este prezentată în tabelul 5.3 care arată că
pierderea veniturilor din salarii pentru populaţia direct afectată de
Proiect va fi de aproximativ 10 mil.USD pe an, adică 80% din
beneficiile generate de Proiect în timpul vieţii minei. Această analiză
nu ia în considerare contribuţiile sociale datorate din venit.

21
Programul CEFIDEC la Comisia Naţională a României pentru UNESCO;

167
 Tabelul 5.3

Beneficiile din veniturile salariale şi pierderile generate de RMGC

(în timpul construcţiei, producţiei şi după închiderea minei – anii 1-50)
Locuri noi Anul 1 Anul 2 Anii Anii Venitul Venitul total Venitul total după
3-16 16-50 mediu pe durata închiderea minei
USD/lună vieţii minei
Construcţie
Calificaţi 200 20 300 144.000
Necalificaţi 1.500 1.500 150 5.400.000
Arheologie
Cercetători 20 5 5 300 324.000
Necalificaţi 250 50 50 150 1.710.000
Producţie
Calificaţi 20 300 936.000
Necalificaţi 350 150 8.190.000
Total venituri din salarii generate de RMGC 16.704.000
Locuri pierdute
Agricultură 400 800 2.000 2.000 200 74.880.000 163.200.000
Industria lemnului 300 300 200 10.800.000 24.480.000
Altele 200 230 250 9.000.000 23.460.000
Total pierderi venituri din salarii 94.680.000 211.140.000
Pierderea netă de venit pe durata vieţii minei 77.976.000
Pierderea netă de venit după închiderea minei 211.140.000
Pierderile cumulate de venituri din salarii pe 50 de ani 289.116.000
Pierderea anuală de venituri din salarii pentru populaţia locală 9.637.200

168
 Crearea de noi locuri de muncă de către RMGC în timpul
construcţiei minei, a săpăturilor arheologice şi a operaţiilor miniere va
genera venituri din salarii de aproximativ 16,7 mil.USD între anii 2004
şi 2020. În aceeaşi perioadă, pierderile de venituri pentru cei care
lucrează în mod curent în agricultură, în silvicultură, în creşterea
animalelor, în industria de prelucrare a lemnului şi în servicii
incompatibile cu mineritul pe scară largă vor totaliza 94,7 mil.USD.
După închiderea minei, când resursele minerale nu vor mai fi,
pierderea veniturilor potenţiale din activităţile tradiţionale, care nu vor
mai putea fi făcute în zonă, trebuie numărată drept pierderi sociale
continue pentru România. Pe o perioadă de 50 ani, pierderile totale
nete sunt estimate la 300 mil.USD.
Costurile sociale indirecte, ca de exemplu pierderea valorilor
tradiţionale ale comunităţii, sunt imposibil de determinat, dar ar trebui
să aibă o valoare ridicată într-o ţară care respectă valorile tradiţionale.
Pierderi culturale
În concordanţă cu „Charta de la Veneţia – Charta Internaţională
pentru Conservarea şi Restaurarea Monumentelor şi Siturilor”,
adoptată de ICOMOS în 1965, noţiunea de monument istoric nu
cuprinde doar opera arhitectonică singulară, ci şi ansamblul
arhitectonic urban sau rural care poartă mărturia unei civilizaţii
particulare, unei evoluţii distincte sau unui eveniment istoric. Nu se
referă doar la opere mari de creaţie, ci şi la opere mai modeste, care
în decursul timpului au căpătat o semnificaţie culturală, fiind cazul şi
monumentelor de la Roşia Montană şi Abrud.
Pierderea patrimoniului arheologic şi natural unic, care nu se va
putea înlocui vreodată, trebuie măsurată ca un cost pentru România.
Costul economic al acestui patrimoniu depinde de interesul ţării în
păstrarea şi valorificarea lui culturală.
Pierderile de mediu
În mineritul aurifer, resursele naturale (pământul, minereul,
pădurile, aerul, apa) sunt intrări în sistem, iar ieşirile sunt: aurul,
eroziunea solului, emisiile în aer, poluarea aerului. Folosirea şi
distrugerea resurselor naturale, cât şi efectele distrugerii asupra
mediului trebuie să fie cuantificate în costuri pentru economia
naţională.
Evaluarea acestor costuri trebuie să ia în consideraţie:
pierderea (temporară sau permanentă) a resurselor disponibile
pentru alte utilizări;
costul remedierii distrugerilor mediului, inclusiv reabilitarea
carierelor, curăţarea râurilor poluate de drenarea apelor acide.

169
 Costurile de remediere a distrugerilor mediului sunt uriaşe.
Oamenii de ştiinţă din Organizaţia Cercetării Ştiinţifice a
Commonwealth-ului (the Commonwealth Scientific Research
Organization) din Australia au estimat costul remedierii siturilor
abandonate care produc ape acide la 100.000 USD/ha.
Raportul dintre terenul folosit direct de către compania minieră şi
aria totală afectată este 1:5. În cazul Roşiei Montane, mina va ocupa o
suprafaţă de 1.200 ha, dar aria totală afectată va fi de 5 ori mai mare,
adică 6000 ha. Dacă ne bazăm pe costul estimat de cercetătorii
australieni, de 100.000 USD/ha, obţinem un cost total de mediu pentru
Roşia Montană de 600 mil.USD, acest cost putând fi şi mai mare.
Investiţia directă străină
Uzina de procesare, echipamentele de mediu (ca de exemplu
staţia de tratare a apei), cele 14 autobasculante de 150 tone şi cea
mai mare parte a costurilor de consultanţă, reprezintă importuri pentru
România şi cheltuielile se fac în exterior, generând astfel locuri de
muncă şi beneficii altor ţări, nicidecum României. Valoarea totală a
acestor importuri este estimată la 300 mil.USD.
Mai mult, Minvest contribuie cu 18% la cheltuielile de capital
(chiar dacă aceste cheltuieli sunt întârziate, deoarece ele vor fi
recuperate la începerea exploatării), ceea ce înseamnă că Minvest,
respectiv statul român, contribuie, de asemenea, la cheltuielile de
capital din afara României. Contribuţia totală a României la cheltuielile
externe este de aproximativ 78 mil.USD.
Investiţia directă străină este calculată ca valoare actuală a
cheltuielilor de capital locale (134 mil.USD) minus cheltuielile externe
ale Minvest. Investiţia directă străină estimată este de 55 mil.USD,
adică 12% din investiţia de capital iniţială de 437 mil.USD (vezi
tabelul 5.4).

170
 Tabelul 5.4

Valoarea estimată a investiţiei directe străine în Proiectul Roşia Montană

Capitalul Cheltuieli Cheltuieli Valoarea Valoarea Contribuţia Investiţia
iniţial Exterior România importată locală locală directă
(mil.USD) (%) (%) (mil.USD) (mil.USD) Minvest
străină
(mil.USD)
(mil.USD)
Autobasculante 150 53 100 0 53 0 9,54 -9,54
tone
Uzina de procesare 146 100 0 146 0 26,28 -26,28
Tailing Management 78 20 80 15,6 62,4 14,04 48,36
Facility
Strămutarea satelor 63 0 100 0 63 11,34 51,66
Mediul 18 70 30 12,6 5,4 3,24 2,16
Costuri de consultanţă 32 90 10 28,8 3,2 5,76 -2,56
Costurile proprietarilor 47 100 0 47 0 8,46 -8,46
Total 437 303 134 78,66 55,34

171
 Taxe şi subvenţii
Zona a fost declarată defavorizată, astfel orice companie, care
investeşte aici, este scutită de la plata taxelor pe profit, iar dacă mai
este şi un investitor mare, este scutită şi de plata taxelor vamale. Pe
întreg parcursul exploatării, bugetul de stat va primii în total
aproximativ 160 de milioane de dolari, reprezentând beneficiile directe
cumulate din redevenţa de 2% şi din profiturile Minvest (vezi tabelele
5.5, 5.6, 5.7).
Închiderea minelor şi reabilitarea mediului reprezintă cheltuieli
imense, care în general sunt suportate de guvernele naţionale, pentru
că nici o companie minieră nu poate acoperii asemenea cheltuieli.
Guvernul român va finanţa închiderea actualei mine de stat, de
dimensiuni relativ mici, de la Roşia Montană cu ajutorul resurselor de
stat.
Închiderea minei de la Roşia Montană a fost programată cu mult
timp în urmă de guvernul român, în cadrul unui program mai amplu
vizând închiderea minelor de stat, program cofinanţat de Guvern şi
Banca Mondială. Închiderea minelor de stat este o parte dintr-o
strategie pe termen lung de eliminare a „găurilor negre” ale economiei
româneşti.
Pierderi de imagine externă a României
Imaginea internaţională a României a fost serios afectată de
accidentul de la Baia Mare, Uniunea Europeană (UE) punând condiţii
speciale legate de respectarea strictă a acquis-ului comunitar de
mediu ţărilor candidate, între care se numără şi România.
Ca o consecinţă directă a accidentului de la Baia Mare, UE a
amendat Directiva Seveso, care reglementează stocarea reziduurilor
toxice, de asemenea pregătind şi noi reglementări privind sterilul
minier, ce pot fi complementare directivelor existente referitoare la
deşeuri (Directiva Landfill, Directiva IPPC şi White Paper on
Environmental Liability). Direcţia Generală de Mediu a UE lucrează la
un proiect dedicat impactului asupra mediului al deşeurilor miniere
toxice în ţările candidate.
România a primit câteva avertizări din partea Comisiei
Europene, cu privire la Proiectul Roşia Montană incluzând necesitatea
de a lua o decizie care să se bazeze pe principiile ce derivă din
conceptul de dezvoltării durabile. Ignorarea acestor avertismente va
costa imaginea României, putând afecta negativ negocierile de
aderare.

172
 Tabelul 5.5

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preţ aur (USD/uncie): 275; preţ argint (USD/uncie): 4,5
Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total
articolului Măsură 7-16
Indicatori de producţie
Volumul anual de Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209
minereu
Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12
decopertare
Concentraţia de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16
aur
Concentraţia de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70
argint
Producţie de aur 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821
Producţie de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26
argint uncie
Costurile de operare
Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196
uncie
Costurile totale 000 USD 32.349 73.902
76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340
Venituri
Venituri din aur 000 USD 72.325 179.850 198.275 210.650 185.900 148.775 115.500 2.150.775
Venituri din argint 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100
Total venituri 000 USD 77.725 191.550 209.525 221.450 194.900 158.225 121.350 2.266.875
Redevenţe 000 USD 1.555 3.831 4.191 4.429 3.898 3.165 2.427 45.338
României (2%)

173
 Recuperarea costurilor investiţiei
Capital de pornire 000 USD 43.822 113.817 128.909 150.453 437.000
Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000
întreţinere
Total costuri 000 USD 43.822 113.817 128.909 211.953 61.500 560.000
recuperate
Sumă returnată 000 USD 7.888 20.487 23.204 38.152 11.070 100.800
Minvest (18%)
Profit RMGC 000 USD 138.123 109.882 76.616 36.603 690.651
(înaintea taxelor)
Profit Minvest 000 USD 24.862 19.779 13.791 6.689 124.317
(înaintea taxelor)
Beneficii pentru 000 USD 1.555 3.831 4.191 29.291 23.677 16.955 9.016 169.655
România

174
 Tabelul 5.6

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preţ aur (USD/uncie): 300; preţ argint (USD/uncie): 4,5
Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total
articolului Măsură 7-16
Indicatori de producţie
Volumul anual Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209
de minereu
Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12
decopertare
Concentraţia de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16
aur
Concentraţia de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70
argint
Producţie de aur 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821
Producţie de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26
argint uncie
Costurile de operare
Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196
uncie
Costurile totale 000 USD 32.349 73.902
76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340
Venituri
Venituri din aur 000 USD 78.900 196.200 216.300 229.800 202.800 162.300 126.000 2.346.300
Venituri din 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100
argint
Total venituri 000 USD 84.300 207.900 227.550 240.600 211.800 171.750 131.850 2.462.400
Redevenţe 000 USD 1.686 4.158 4.551 4.812 4.236 3.435 2.637 49.248
României (2%)

175
 Recuperarea costurilor investiţiei
Capital de 000 USD 50.265 129.840 146.573 110.322 437.000
pornire
Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000
întreţinere
Total costuri 000 USD 50.265 129.840 146.573 171.822 61.500 560.000
recuperate
Sumă returnată 000 USD 9.048 23.371 26.383 30.928 11.070 100.800
Minvest (18%)
Profit RMGC 000 USD 156.890 126.444 89.870 46.893 842.134
(înaintea
taxelor)
Profit Minvest 000 USD 28.240 22.760 16.177 8.441 151.584
(înaintea
taxelor)
Beneficii 000 USD 1.686 4.158 4.551 33.052 26.996 19.612 11.078 200.832
pentru
România

176
 Tabelul 5.7

Beneficii directe estimate pentru România

Presupuneri: preţ aur (USD/uncie): 350; preţ argint (USD/uncie): 4,5
Descrierea Unit. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5 Anul 6 Anul Total
articolului Măsură 7-16
Indicatori de producţie
Volumul anual Mil.tone 4,56 11,53 12,37 12,68 12,85 12,65 14,25 209
de minereu
Raportul de 1,42 1,31 1,24 1,39 1,49 1,56 1,12
decopertare
Concentraţia de Gr/tonă 2,05 2,03 2,11 2,19 1,94 1,61 1,16
aur
Concentraţia de Gr/tonă 14,00 12,50 11,70 10,80 8,70 9,20 4,70
argint
Producţie de 000uncie 263 654 721 766 676 541 420 7.821
aur
Producţie de 000.000 1,20 2,60 2,50 2,40 2,00 2,10 1,30 26
argint uncie
Costurile de operare
Costul cash per USD/oz 123 113 106 103 120 145 196
uncie
Costurile totale 000 USD 32.349 73.902
76.426 78.898 81.120 78.445 82.320 1.244.340
Venituri
Venituri din aur 000 USD 92.050 228.900 252.350 268.100 236.600 189.350 147.000 2.737.350
Venituri din 000 USD 5.400 11.700 11.250 10.800 9.000 9.450 5.850 116.100
argint
Total venituri 000 USD 97.450 240.600 263.600 278.900 245.600 198.800 152.850 2.853.450
Redevenţe 000 USD 1.949 4.812 5.272 5.578 4.912 3.976 3.057 57.069
României (2%)

177
 Recuperarea costurilor investiţiei
Capital de 000 USD 63.152 161.886 181.902 30.060 437.000
pornire
Capital de 000 USD 61.500 61.500 123.000
întreţinere
Total costuri 000 USD 63.152 161.886 181.902 91.560 61.500 560.000
recuperate
Sumă returnată 000 USD 11.367 29.139 32.742 16.481 11.070 100.800
Minvest (18%)
Profit RMGC 000 USD 194.424 159.568 116.379 67.473 1.145.101
(înaintea
taxelor)
Profit Minvest 000 USD 34.996 28.722 20.948 12.145 206.118
(înaintea
taxelor)
Beneficii 000 USD 1.949 4.812 5.272 40.574 33.634 24.924 15.202 263.187
pentru
România

178
5.4.2.2 Beneficii pentru România

Beneficii directe
Estimarea beneficiilor economice directe pentru România
(Tabelele 5.5, 5.6, 5.7), a fost elaborată pe baza ultimele informaţii
disponibile de la RMGC, publicate în februarie 2003, după realizarea
studiului de pre-fezabilitate (Project Basic Engineering Study-BES).
Comparate cu studiile precedente, rezultatele BES arată că
performanţa economică a companiei este considerabil afectată de
creşterile majore ale costurilor de capital şi de operare, precum şi de
întârzierile în planul de producţie.
Costurile de capital iniţiale erau estimate la 253 milioane USD,
ajungând în prezent la 437 milioane USD, în timp ce construcţia
Proiectului a fost amânată cu 1,5 ani, de la începutul lui 2003, la
mijlocul lui 2004. La un preţ al aurului de 300 USD/uncie şi
considerând o scădere de 5%, valoarea netă actuală a Proiectului a
scăzut de la 646 mil.USD la 272 mil.USD, în timp ce rata internă de
rentabilitate a scăzut de la 35,8% la 14,8%22.
Toate acestea arată că valoarea Proiectului a fost redusă cu
aproximativ 60% faţă de estimările iniţiale care erau mai optimiste.
Beneficiile directe potenţiale pentru România sunt, de asemenea,
afectate în mod inevitabil de această scădere majoră a performanţei
Proiectului. Guvernul român participă la proiect cu 18%, prin Minvest,
care nu dispune de resurse financiare şi, de aceea, nu participă
financiar la costurile de investiţii.
Totuşi, Minvest, ca acţionar, va trebui să plătească partea sa de
18% din cheltuielile de capital iniţiale, înainte de a obţine profit. Simplul
fapt că valoarea capitalului a sărit cu 184 mil.USD determină un efort
adiţional pentru Minvest de 33 mil.USD. Mai mult, perioada de
recuperare a investiţiei este acum de 3,7 ani, ceea ce înseamnă că
Minvest nu va avea profit înainte de sfârşitul celui de al patrulea an de
exploatare. Astfel, la sfârşitul anului 2009 Minvest nu va avea resurse
financiare suplimentare obţinute din Proiect.
Beneficiile directe estimate pentru România pe durata totală a
Proiectului (16 ani) sunt prezentate în Tabelele 5.5, 5.6, 5.7 în funcţie
de evoluţia preţului aurului, aceste beneficii fiind estimate după cum
urmează:

22
Kuipers J.R., A Financial Evaluation of the Roşia Montană Project, ianuarie 2003;

179
 Preţul aurului Beneficiul pentru România
275 USD/uncie 170 mil.USD
300 USD/uncie 200 mil.USD
350 USD/uncie 263 mil.USD
La un preţ mediu al aurului de 300 USD/uncie, beneficiile anuale
pentru România vor fi mai mici de 13 mil.USD.
Este foarte probabil ca valoarea costurilor de capital să crească
din nou, după ce vor fi încheiate „Raportul de evaluare a impactului de
mediu” şi „Studiul de fezabilitate detaliat”, înregistrându-se astfel o
nouă scădere a performanţei Proiectului şi implicit a beneficiilor.
Beneficii indirecte
a. Revitalizarea zonei
Proiectul minier nu foloseşte resurse procesate local. Principala
materie primă în activitatea minei este minereul, care este direct
procesat de companie, cu propriile echipamente de import. Unele
produse chimice ar putea fi achiziţionate din România, dar acest lucru
nu va avea un impact semnificativ asupra industriei chimice locale.
Produsul final al Proiectului este aurul. În România însă nu
există o piaţă de desfacere a aurului şi nu există o industrie de
procesare a acestuia. BNR a anunţat oficial că rezervele naţionale de
aur sunt suficiente, de aceea pieţele de desfacere ale RMGC sunt în
străinătate şi compania va exporta întreaga sa producţie.
Proiectul Roşia Montană este un caz tipic de activitate principală
care nu se bazează pe resurse procesate local şi nu generează nici o
activitate economică colaterală. Mai mult decât atât, existenţa unei
activităţi miniere de asemenea proporţii îi descurajează pe alţi
potenţiali oameni de afaceri să investească în regiune. Pe lângă
minerit, regiunea are un potenţial semnificativ şi imediat pentru o
dezvoltare bazată pe turism (agroturism şi turism cultural), precum şi
pentru activităţi economice bazate pe creşterea animalelor şi
prelucrarea lemnului.
Aceste activităţi alternative nu pot fi dezvoltate într-o zonă în
care mediul înconjurător (apa, solul, aerul) va fi afectat în mod
considerabil de activitatea de tip minier. Mina, în special din cauză că
este la suprafaţă, exclude dezvoltarea potenţială a unor activităţi
diversificate şi de durată, care ar putea oferi locuri de muncă şi venituri
populaţiei.
Oricât de sigure ar fi măsurile de protecţie a mediului pe care
le–ar lua orice companie minieră, nici un investitor şi nici un turist nu-şi
va asuma riscul să vină în apropierea unei mine de aur care utilizează
cantităţi mari de cianuri. În plus, după închiderea minei populaţia

180
rămasă în zonă va fi afectată de un şomaj total într-o zonă distrusă
pentru sute de ani.
b. Ocuparea forţei de muncă
Tehnicile moderne de exploatare a aurului, bazate pe cianuri,
necesită un număr mic de angajaţi, fiind posibil ca nivelul de ocupare a
forţei de muncă să nu depăşească 300 de angajaţi. Ca orice proiect în
care partea străină are majoritatea, aceasta va veni şi cu forţa de
muncă necesară pentru acele locuri de muncă care sunt cel mai bine
plătite. În situaţia în care, datorită conţinutului slab de aur şi argint în
minereu, se va pune problema scăderi costurilor, varianta reducerii
numărului de angajaţi va fi prima luată în calcul, ceea ce va duce la o
scădere a numărului locurilor de muncă pe termen lung.
Problema locurilor de muncă este critică în zonă. Programata
închidere a minei de stat existente la Roşia Montană va afecta 800
(775) de muncitori. Mai mult, închiderea minei de cupru de la Roşia
Poieni va afecta alţi 1500 de muncitori.23
Sarcina disponibilizării a 2300 de muncitori şi a compensării lor
va reveni bugetului de stat al României. Angajarea a 300 de oameni
nu va fi simţită şi nu va soluţiona problema locurilor de muncă, în
condiţiile în care 2000 de oameni vor rămâne fără ocupaţie şi venituri.
Distrugerea terenurilor agricole şi a pădurilor, care oferă o sursă
de venituri pentru populaţia locală, va genera şi mai multă sărăcie. În
perioada 1997-1999 a avut loc prima restructurare a forţei de muncă
din minerit, în urma unui decret guvernamental. Cei care au beneficiat
atunci de pachetul financiar oferit în compensaţie de guvern au devenit
fermieri. Standardele lor de viaţă sunt relativ scăzute, dar au suficient
teren, animale, resurse forestiere pentru a-şi hrăni familiile şi a-şi
asigura căldura în timpul iernii, dar prin strămutare ei şi-ar pierde
terenurile, nemaiavând cu ce să se hrănească.
Această problemă socială trebuie soluţionată de către Guvern cu
sprijinul Băncii Mondiale, ce desfăşoară un program social pentru
ajutorarea zonelor miniere prin împrumuturi care vor trebui rambursate
de Guvern împreună cu dobânzile aferente. Exploatarea zăcământului
aurifer de la Roşia Montană nu va soluţiona problema locurilor de
muncă, ci dimpotrivă va genera o rată a şomajului mare şi o sărăcire
considerabilă a populaţiei. Diferenţele majore de nivel de trai între
majoritatea aflată în şomaj şi puţinii angajaţi ai companiei miniere, va
crea şi mai multe tensiuni sociale.

23
Bran P. (coord), Bran F., Manea Gh., David O., Costică I., Roşca I., Iorgulescu A.,
Componenta ecologică a strategiei de dezvoltare economică a zonei Munţilor Apuseni (Studiu de
caz Roşia Montană), Editura ASE, Bucureşti, 2003;

181
5.4.3 Riscurile pentru România

Viabilitatea financiară a Proiectului se situează cu mult sub

standardele acceptabile pentru un proiect care include riscuri inerente,
cum este mineritul aurifer. În primele estimări al Minproc, rentabilitatea
Proiectului varia de al fezabil la marginal fezabil, în funcţie de preţul
aurului. Dacă Proiectul ar fi mai puţin nociv pentru mediul înconjurător
şi s-ar accelera procesul de strămutare, atunci costurile ar creşte atât
de mult încât Proiectul nu ar mai fi profitabil din punct de vedere
financiar. În continuare voi încerca să analizez, pe scurt, riscurile
majore ale acestui Proiect minier.

5.4.3.1 Riscul financiar

Riscul incapacităţii de plată al RMGC

Gabriel Resources, compania mamă a RMGC, se confruntă cu
serioase dificultăţi financiare, bugetul pentru anul 2003 fiind de 70
mil.USD. În cadrul conferinţei desfăşurată pe 26 februarie a.c., GR a
anunţat că a început anul cu numai jumătate din resursele băneşti
necesare, ceea ce înseamnă că are nevoie să atragă 35-40 mil.USD
pentru a acoperi cheltuielile anului 2003.
Mai mult, GR nu are fonduri pentru a începe faza de construcţie
a Proiectului, cea mai mare parte din suma necesară trebuind să fie
obţinută din împrumuturi comerciale (300 mil.USD din finanţare
comercială). Pentru a avea acces la aceasta, contribuţia GR la capital
va trebui să fie crescută cu 100 mil.USD, dar luând în considerare
valoarea scăzută a Proiectului şi rapoartele negative ale analiştilor,
sunt mici şanse ca GR să fie capabilă să atragă aceste fonduri.
Riscul închiderii înainte de termen a minei
În cazul în care Proiectul demarează faza de construcţie şi apoi
de producţie, există riscul mare ca să se închidă operaţiile după şase
ani, deoarece costurile operaţionale vor evolua de la 103 la 145
USD/uncie în timpul primilor 6 ani, ca apoi să crească în perioada
anilor 7-16 la o medie de 196 USD/uncie, rezultând o descreştere a
profitabilităţii minei.
Creşterea în costurile operaţionale va apărea de îndată ce
compania va începe exploatarea resurselor cu un coeficient mic de aur
şi argint. Aşa cum se vede în tabelul 5.8, creşterea în costurile
producţie după anul 6 va cauza descreşterea profitului cu 47%, pentru
un preţ al aurului de 300 USD/uncie (52% reducere de profit).

182
 Tabelul 5.8
Costul de producţie şi proiecţiile profitului (anii 1-16)
Anul 1 2 3 4 5 6 7-16
Cost 123 113 106 103 120 145 196
producţie
(USD/uncie)
Aur (300 156.890 126.444 89.870 46.893
USD/uncie)
Profit aur 138.123 109.882 76.616 35.603
(275
USD/uncie)

5.4.3.2. Riscul de mediu

Riscul poluării pânzei freatice

Scurgerile de ape acide datorate mineritului de rocă sunt
apreciate ca fiind cele mai mari probleme ecologice asociate cu
mineritul. Dacă haldele de steril vor deveni acide, atunci apa acidă va
produce contaminarea pânzei freatice. Există o incertitudine
considerabilă în a determina costurile pe termen lung ale tratării apei
acide, apărând necesitatea acoperirii acestor costuri fie de către firma
care are în exploatare mina, fie de către guvern.24
Riscul ruperii barajului iazului de decantare
Acesta nu este cel mai sigur tip de baraj în sensul oferirii unei
stabilităţi în timpul unor cutremure (David Chambers). În orice regiuni
muntoase, există de obicei un potenţial seismic semnificativ, iar
iazurile de decantare, spre deosebire de rezervoarele de apă, trebuie
să fie în aşa fel construite încât să îşi poată menţine „încărcătura”
pentru totdeauna. Barajul este la aproximativ 2 km în amonte de
oraşul Abrud. O ruptură majoră sau catastrofală a barajului ar putea
duce la pierderi semnificative de proprietăţi şi posibile vieţi omeneşti.
De exemplu, în 1998 barajul de steril s-a rupt la mina Los Frailes, din
Spania, răspândind 5 mil.mc. de deşeuri toxice în râul de lângă Parcul
Naţional Donana. Inundaţiile au afectat 5000-7000 ha de teren arabil şi
baltă, omorând 26 tone peşte.25

24
D.M.Chambers, „Comentarii tehnice asupra Studiului de Fezabilitate şi asupra Proiectului Roşia
Montană”, decembrie 2002;
25
***, „To Dig or not to Dig?”, OECD Global Forum on International Investment (Conference on
Foreign Direct Investment and the Environment), februarie 2002;

183
 Riscul alunecărilor de teren
Structura geologică de sub localitatea Roşia Montană este
formată din roci care nu permit exploatarea la suprafaţă (rocile sunt
constituite din marne, argile, gresii şi gipsuri badenian care stau pe
Wildflysch predominant argilo-grezos (campanian)), în urma
escavărilor, apa de la ploi pătrunzând la nivelele inferioare şi terenul
va aluneca.

5.4.4 Dezvoltarea durabilă a zonei Roşia Montană

Potrivit definiţiei acceptată de specialişti, dezvoltarea durabilă

este acel tip de dezvoltare a generaţiilor actuale care nu compromite
posibilităţile şi resursele generaţiilor viitoare.
„Criteriile de la Copenhaga” ale Uniunii Europene plasează
promovarea dezvoltării durabile ca şi criteriu de bază al acceptării de
noi membrii. Proiectul, prin dezvoltarea mono-industrială pe care o
implică, va duce la degradarea culturală, economică şi socială a zonei,
precum şi la izolarea ei. În numai 10 până la 16 ani, devastarea
mediului înconjurător (apă, aer,sol) şi crearea în zonă a unui anumit tip
de infrastructură minieră, care nu mai poate fi folosită pentru alte
activităţi, cum ar fi agricultura montană sau agroturismul, vor distruge
şansele Roşiei Montane pentru un viitor durabil. În Anexa 4 este
prezentat impactul proiectului minier Roşia Montană, precum şi
costurile de mediu şi cei care vor avea de suferit de pe urma acestui
proiect.
Prin urmare, după părerea mea, Proiectul nu contribuie la
bunăstarea economică şi socială a comunităţii din Roşia Montană sau
a regiunii, ci întârzie numai căutarea unor soluţii economice cu
adevărat durabile pentru zonă. Proiectul este opus conceptului de
dezvoltare durabilă, producând un dezastru durabil.

5.4.4.1. Analiza situaţiei „fără Proiect”

Se poate trage concluzia că un astfel de proiect care

exploatează resursa aur afectează mediul natural, deoarece se pune
problema rentabilităţii acestuia pentru ţara noastră. Beneficiile aduse
României prin acest Proiect nu sunt la fel de semnificative cum este
epuizarea resurselor, distrugerea reliefului şi a mediului.

184
 Analiza sugerează că beneficii substanţiale potenţiale ar putea
deriva dintr-un proiect alternativ, cum ar fi unul bazat pe agricultură şi
dezvoltarea turistică (agroturism şi ecoturism). În acest sens Guvernul
şi-a fixat obiective naţionale pentru o dezvoltare echilibrată şi de
durată, iar Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a calificat Munţii Apuseni
drept o zonă cu un potenţial turistic imens şi a dezvoltat o strategie
viabilă de reabilitare progresivă a centrelor miniere şi de promovare a
dezvoltării rurale şi ecoturismului.
În absenţa Proiectului, dacă actuala mină este închisă sau
funcţionează pe un spaţiu limitat, modernizată şi ecologizată consider
că zona s-ar putea dezvolta rapid, prin aplicarea următoarelor acţiuni
de dezvoltare durabilă a acesteia.
1. Se pot valorifica serviciile auxiliare prin vizitarea minei
închise, dezvoltând turismul şi activităţile de decurg din el.
2. Astfel, se poate crea un centru (turistic, comercial, cultural,
istoric) cu tematica „AURUL”, cuplat cu un parc arheologic, care să
conserve şi să studieze vestigiile romanilor din zona Roşia Montană şi
nu numai. Galeria minieră romană din masivul Orlea (ca şi
monumentele naturale „Piatra Despicată”, „Piatra Corbului” şi
„Deturnata”) este de mult în circuitul turistic al zonei. De asemenea, în
Roşia Montană (cel mai vechi sat minier, 131 e.n) există 42 de case cu
valoare de patrimoniu (monumente istorice), iar în Abrud 4.
3. Se poate crea un circuit turistic al regiunii, cuplat cu un
circuit turistic al României, care să lege localităţile cu vestigii romane.
4. În lipsa exploatării aurului, care poluează zona, se va
putea dezvolta agroturismul, cultura plantelor medicinale şi a
ciupercilor, mica industrie de colectare şi prelucrare a laptelui,
industria textilă, industria lemnului, artizanatul, pescuitul în tăuri.
5. Se pot înfiinţa magazine cu flori de mină şi alte suveniruri
legate de mineritul aurului şi argintului. Se pot înfiinţa crescătorii de
cai, firme de închirieri biciclete, pentru deplasarea cu mijloace durabile
a turiştilor pe trasee montane.
6. Se poate reabilita mocăniţa de pe linia Turda-Abrud şi
folosi în scopuri turistice şi de transport marfă.
7. Se impune şi organizarea de cursuri şi seminarii de
instruire pentru localnicii care doresc să primească turişti, atragerea de
fonduri (prin proiecte de dezvoltare comunitară) pentru aducerea la
standarde competitive a locuinţelor în care vor fi cazaţi turiştii şi pentru
modernizarea infrastructurii (de transport şi utilităţi publice). Este
necesară monitorizarea permanentă a activităţilor turistice pentru o
dezvoltare durabilă a acestora.

185
 8. În ziarele mai vechi din epocă se aminteşte de posibilitatea
folosirii haldelor de steril în industria porţelanului, lucru ce ar trebui
verificat şi valorificat dacă într-adevăr este posibil.

5.4.4.2. Perspectiva includerii zonei în patrimoniul UNESCO

ICOMOS a dat o rezoluţie în decembrie 2002 prin care se

exprimă posibilitatea declarării zonei Roşia Montană ca „Peisaj cultural
evolutiv” şi înscrierea ei ca atare în Patrimoniul UNESCO. S-au făcut
demersuri în februarie 2003 Comisiei Naţionale a României pentru
UNESCO, solicitând demararea procedurilor pe lângă Comitetul
Român al Patrimoniului Mondial de pe lângă UNESCO – Paris,
răspunsul fiind favorabil.
.

186
 CAPITOLUL 6
Tranziţia României către un sistem economic
de piaţă durabil

6.1 Specificul procesului de tranziţie la economia de piaţă

durabilă

Având în vedere bogăţia materialelor scrise pe problema

tranziţiei şi reformei economice, ne propunem pentru început, doar a
puncta succint câteva idei, ca ulterior să vedem ce reprezintă tranziţia
la eco-economie pentru România.
În opinia Băncii Mondiale1, procesul de transformare al fostelor
ţări socialiste era conceput ca un program ce se putea desfăşura în
patru timpi:
1. Stabilizarea macroeconomică şi controlul ei
Implementarea programelor de stabilizare presupune acţiuni la
nivel de guvern şi întreprinderi prin măsuri de fiscalitate severă, politici
de credit stricte, diminuarea pierderilor bancare, modificarea
cheltuielilor privind balanţa externă.
2. Liberalizarea preţurilor şi reforma pieţei
În domeniul bunurilor şi serviciilor sunt necesare următoarele
măsuri: reforma preţurilor interne, liberalizarea comerţului
internaţional, reforma sistemelor de distribuţie (transport, servicii de
marketing), asigurarea unor servicii la nivel de menaje. Celelalte
domenii ale vieţii economice, cum ar fi cel legat de forţa de muncă şi

1
The Transformation of Economics in Central and Eastern Europe – Issues, Progress and
Prospects, World Bank – Policy and Research Series, nr.17/1991;

187
cel al finanţelor, presupun: liberalizarea salariilor şi a pieţei muncii,
reforma sistemului bancar, diversificarea pieţelor financiare, modificări
în rata dobânzii.
3. Dezvoltarea sectorului particular, privatizarea şi
restructurarea întreprinderilor prin libera intrare şi ieşire a firmelor pe
piaţă; modificarea concepţiei privind conducerea întreprinderilor;
definirea concretă a drepturilor care derivă din proprietatea privată;
reglementări în acordarea dreptului de proprietate privind terenurile
agricole; capitalul industrial, fondul de locuinţe şi averi imobiliare de tip
comercial; restructurarea întreprinderilor prin dezvoltarea
monopolurilor.
4. Redefinirea rolului statului prin:
a) reforme legislative privind: cadrul constituţional al proprietăţii,
regimul contractual, sistemul bancar, concurenţa etc.; reforma
instituţiilor legislative; fundamentarea cadrului de reglementare a
monopolurilor naturale;
b) modernizarea sistemului informaţional;
c) realizarea de instrumente şi înfiinţarea de instituţii în legătură
cu managementul economic indirect utilizând: sistemul de taxe;
controlul bugetar asupra cheltuielilor; instituţii care să realizeze
controlul monetar indirect;
d) redefinirea ariei sociale corespunzătoare noilor elemente
apărute prin: asigurarea de şomaj; modificarea sistemului de pensii,
reglementări privind diferite forme de invaliditate; restructurarea
serviciilor sociale (sănătate, educaţie şi cultură).
„Ţările Europei centrale şi de est, care se află în procesul
tranziţiei la economia de piaţă, prezintă o serie de trăsături comune
cum sunt cele legate de liberalizarea preţurilor, privatizarea
întreprinderilor aflate în proprietatea statului, stabilirea drepturilor
corespunzătoare proprietăţii private, crearea unor pieţe libere
concurenţiale şi a unei pieţe financiare libere, precum şi a instituţiilor
financiare corespunzătoare acesteia.”2
Dar, realizarea acestor obiective comune, pentru statele din
Europa centrală şi de est, nu se poate face printr-un plan unic de
acţiune pentru toate ţările aflate în tranziţie, acest lucru fiind diferit de
la stat la stat conform stadiului economic, social şi politic în care se
afla în momentul începerii procesului de tranziţie.
Pe termen scurt, costurile privind trecerea la economia de piaţă
sunt ridicate. Scăderea producţiei poate fi considerată ca inevitabilă în

2
Ioviţu M., Tranziţia la economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg.55;

188
timpul primei faze a procesului de reformă, nivelul mediu de viaţă
nescăzând în aceeaşi proporţie ca şi producţia.
Problemele din planul politic se răsfrâng asupra economicului
direct prin acţiunile de reformă realizate de partidele politice aflate la
putere şi asupra socialului, presupunând un ajutor internaţional. De
aceea, apare necesară realizarea unei uniformităţi în ceea ce priveşte
ajutorul extern acordat acestor ţări şi ajutorul intern pe care îl primesc
guvernele de la populaţie în vederea continuării reformei.
Restructurarea întreprinderilor de stat presupune găsirea acelor
căi de transferare a capitalului fizic şi financiar al acestora unor
societăţi profitabile, astfel încât să nu se afecteze structura industriei
existentă în acel moment.
La începutul procesului de tranziţie, restructurarea nu este
văzută ca un factor pozitiv deoarece: există o incertitudine cu privire la
viitor, lipseşte experienţa în domeniu, nu se cunosc recompensele ce
se vor obţine în urma acestui proces etc. Un alt inconvenient este cel
legat de informaţia existentă care, în timpul economiei socialiste, era
falsă pentru a fi în conformitate cu planurile impuse de organele de
partid.
Restructurarea va avea ca efecte o creştere substanţială a
şomajului, ca urmare a falimentului unor întreprinderi nerentabile;
apariţia unor pierderi financiare la nivelul băncilor; o proastă colectare
a impozitelor şi taxelor ce va afecta, în final, bugetul de stat. Ea este
legată, în principal, de privatizarea întreprinderilor de stat3.
În afara restructurării întreprinderilor de stat trebuie să se
realizeze o politică fiscală care să se caracterizeze prin reducerea
cheltuielilor inutile, scăderea impozitelor şi taxelor asupra
întreprinderilor în favoarea dezvoltării activităţii acestora, toate acestea
conducând către un buget echilibrat necesar controlării inflaţiei.
Situaţia mediului înconjurător este dificilă deoarece în Europa
centrală şi de est s-au dezvoltat preponderent doar anumite ramuri
industriale (minerit, metalurgie, sectorul chimic, sectoare ale industriei
grele), a existat o mare indiferenţă faţă de mediu din punct de vedere
al modului de eliminare şi depozitare a deşeurilor, precum şi faptul că
unele activităţi economice au produs efecte iremediabile asupra
mediului înconjurător.
Pentru remedierea daunelor aduse mediului natural se impun
măsuri imediate de curăţire şi depoluare a mediului înconjurător,

3
***, Reforming Central and Eastern European Economies, Initial Results and Challenges - a
World Bank Symposium, part II, Washington, 1991;

189
precum şi realizare unui cadru legislativ corespunzător şi a unor
programe de reconstrucţie a mediului natural pe termen lung.
Toate problemele economice, sociale şi de protecţie a mediului
trebuie să fie cuprinse într-o strategie de dezvoltare a ţărilor aflate în
procesul tranziţiei, dar această strategie trebuie să aibă un orizont de
acţiune ce să se întindă pe o perioadă mai mare de timp.
Aceste strategii, ce cuprind şi obiective referitoare la protecţia
mediului, ar trebui formulate pe baza conceptului de dezvoltare
durabilă, care presupune existenţa unei dezvoltări economice stabile
pe termen lung în conformitate cu interesele generaţiilor viitoare şi cu
cerinţele protecţiei mediului.
Căile către o evoluţie durabilă presupun existenţa a trei criterii4
de selecţie a obiectivelor strategice, şi anume:
9 protecţia sănătăţii oamenilor, animalelor, plantelor,
conservarea biodiversităţii cadrului şi resurselor naturale;
9 eficienţa capitalului natural, uman, economic etc.;
9 echitatea între membrii societăţii şi între generaţiile viitoare,
echitate privită ca acces la resurse şi ca satisfacere a
nevoilor fundamentale ale oamenilor.
Aceste criterii oferă un cadru general de orientare a strategiilor şi
politicilor pe termen lung, corespunzând, la nivel global, cu protecţia
factorilor de mediu şi sănătatea oamenilor prin eficienţa valorificării
resurselor naturale, umane etc. eficienţa uşurează calea către bogăţie
fără a sărăci resursele naturale, iar criteriul echităţii asigură
durabilitatea generaţiilor viitoare umane exprimată prin accesul
acestora la resurse.
Procesul tranziţiei de la economia socialistă-centralizată la
economia de piaţă presupune existenţa unor efecte rezultate din acest
proces, cum ar fi: inflaţia, scăderea nivelului general de viaţă,
deprecierea ratei de schimb, blocajul financiar etc.
Inflaţia implică pierderea unei părţi a valorii reale a lichidităţilor
interne, având un efect contrar asupra economiilor, al bunului mers al
activităţii economice şi a nivelului de trai al populaţiei, acest lucru
afectând suportul politic al guvernelor din partea oamenilor.
Însuşi procesul de tranziţie este generator de inflaţie, deoarece
vor exista presiuni inflaţioniste generate de măsurile luate în vederea
contracarării efectelor vechii economii socialiste. Acordarea de
subvenţii producătorilor se reduce în cadrul procesului de tranziţie,
conducând la liberalizarea preţurilor în condiţii concurenţiale.
4
Manea Gh., Opinii în favoarea unei strategii viabile de dezvoltare a economiei româneşti,
Economistul, nr.1300 (2326)/17.02.2003, pg.2;

190
 Scăderea nivelului general de viaţă prin absorbţia la nivelul
societăţii presupune existenţa a patru tipuri de costuri: costul
macrostabilizării, impactul scăderii producţiei ca urmare a şocurilor
externe provocate de desfiinţarea CAER (28.06.1991), costuri pentru
susţinerea datoriei externe prin creşterea exporturilor şi impactul
asupra reducerii ratei reale de schimb, care, adesea, este substanţială
în prima etapă a tranziţiei.
Rezolvarea acestei situaţii nefavorabile presupune lăsarea
câştigului real să scadă în mod controlat prin menţinerea câştigului
nominal sub rata inflaţiei.
Deprecierea ratei de schimb în termeni reali va determina, în
timpul tranziţiei, presiuni asupra preţurilor. Datorită condiţiilor existente
în ţările foste socialiste, la începutul tranziţiei, rata de schimb va tinde
către o valoare foarte scăzută a monedei naţionale în raport cu
paritatea puterii de cumpărare şi cu rata de schimb oficială5.
Cauzele diferenţei dintre puterea de schimb şi rata de schimb
pot fi următoarele:
creşterea puterii întreprinderilor care produc bunuri şi servicii
pentru consumul public imediat după ce valuta a devenit
convertibilă;
instabilitatea politicii economice a tranziţiei şi tendinţa
încetinirii căutării de capital;
creşterea cererii de valută;
competitivitatea redusă a economiilor aflate în tranziţie la o
economie de piaţă;
creşterea dependenţei lor faţă de exporturi.
„Blocajul financiar este, de fapt, cea mai importantă problemă
cu care se confruntă ţările aflate în procesul tranziţiei la economia de
piaţă. În momentul în care o întreprindere de stat nu mai obţine
credite, ea procedează la amânarea plăţii furnizorilor, aceştia din urmă
transformându-se în creditor.”6
În acest context, pe piaţă mai apare o problemă impusă de faptul
că nu există instituţii specializate în oferirea de informaţii asupra
situaţiei financiare a întreprinderilor aflate în dificultate. Aceste
întreprinderi nu se pot descurca singure şi, ca atare, aşteaptă ajutor de
la stat.

5
Campbell J., Reflections on the Fiscal Crisis of the Postcomunist States, Seminar Papers
no.11/april 24-1992, în „Transformation Processes in Eastern Europe-Challenges for Socio-
Economic Theory”, Cracow Academy of Economics;
6
Ioviţu M., Tranziţia la economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg.64;

191
 În aceeaşi situaţie, ca şi furnizorul, se poate găsi cumpărătorul
fiind nevoit să accepte unele credite care să-l conducă la starea de
insolvabilitate (faliment).
Astfel, se creează un lanţ vicios între furnizori şi cumpărători
care va conduce, în final, la blocajul financiar. Acest blocaj nu poate
avea loc într-o economie de piaţă, deoarece relaţiile între creditori şi
debitori sunt bine definite, existând posibilitatea constrângerii
datornicilor să-şi declare falimentul în cazul în care nu-şi mai pot
achita datoriile faţă de creditori.
Pentru a se putea ajunge la astfel de relaţii economice, în
economiile aflate în tranziţie trebuie să se creeze cadrul legislativ
necesar din punct de vedere al falimentului, al politicii monetare, astfel
încât agenţii economici să aibă interesul să elimine de pe piaţă
afacerile nerentabile.

6.2 Procesul tranziţiei la eco-economie pentru România

Atât pentru România, cât şi pentru celelalte ţări din Europa

centrală şi de est aflate în procesul tranziţiei, acesta reprezintă o
noutate, neexistând nici o teorie economică cu privire la tranziţia de la
economia socialistă la economia de piaţă, această teorie
construindu-se pe măsură ce procesul se derulează.
De asemenea, viaţa politică se desfăşoară foarte repede,
mandatele politice fiind acordate pe termene mai scurte decât ar fi
necesare ca să se poată realiza proiectele pe termen lung impuse de
procesul tranziţiei.
Alternarea la guvernare nu înseamnă întotdeauna continuarea
unei strategii, dar nici renunţarea totală la o strategie anterioară. A
produce în termeni economici înseamnă a stabili dinainte ce să fabrici
şi, ca atare, apare incertitudinea în legătură cu rezultatul procesului de
producţie care trebuie redusă cât mai mult posibil.
„Fără a nega existenţa unor căi de limitare a incertitudinii şi
apelarea la ele de către omenire, lucrul cel mai bun pe care
societatea, oamenii îl pot face este conştientizarea deplină a unor
riscuri majore şi a necesităţii reducerii probabilităţii apariţiei lor. Pentru
aceasta avem nevoie de o strategie pentru a face faţă marilor riscuri şi
pentru a controla incertitudinile. În plus, trebuie să fim conştienţi de

192
faptul că numeroase evenimente importante (…) sunt în principiu
imprevizibile.”7
Una din cerinţele esenţiale ale strategiei şi reformei economice
constă în orientarea clară a eforturilor materiale, umane şi financiare
prin stabilirea riguroasă a direcţiei de acţiune şi a scopului
fundamental ce trebuie realizat. Această strategie presupune
străbaterea de către economiile socialiste a drumului către economia
de piaţă.
România trebuie să-şi creeze un model propriu de economie de
piaţă care să fie eficient pe termen mediu şi lung, cu o strategie de
dezvoltare care să cuprindă obiective economice, sociale, de protecţie
a mediului înconjurător pe termen lung în conformitate cu principiile
conceptului de dezvoltare durabilă.
În anii care au trecut după revoluţia din 1989 putem spune că
ţara noastră a făcut paşi importanţi către o economie de piaţă, dar
rămân şi multe probleme care, încă, nu şi-au găsit rezolvarea.
Astfel, România s-a confruntat cu o serie de probleme8
moştenite şi care trebuie să-şi găsească o cale de soluţionare, printre
acestea înscriindu-se:
™ dificultatea realocării resurselor datorită industrializării făcute
fără o reformă de piaţă;
™ funcţionalitatea administraţiei publice (care este scăzută) şi
performanţa oamenilor politici;
™ necesitatea modernizării economiei, favorizând economisirea
şi investiţia, munca şi inovaţia;
™ lipsa consecvenţei şi a pragmatismului în acţiunile
economice;
™ urmărirea intereselor unor grupuri private şi nu a interesului
public.
Ţara noastră a plecat în procesul tranziţiei cu un handicap major
oferit de vechiul regim, din această cauză s-a confruntat cu greutăţi în
ceea ce priveşte procesul de privatizare, ritmul reformelor economice,
atitudinea faţă de capitalul străin etc.
„România a cunoscut o evoluţie economică sinuoasă de genul
avânt şi prăbuşire, cu mari fluctuaţii ale producţiei şi cu inflaţie înaltă şi
persistentă.”9 Între anii 1990-1992, ţara noastră a cunoscut o primă
recesiune de amploare, în care rata inflaţiei a fost foarte ridicată. Între

7
Negucioiu A., Tranziţia raţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.16;
8
Evaluări ale Băncii Mondiale făcute pe baza parităţii puterii de cumpărare;
9
Dăianu D., Vrânceanu R., România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pg.19;

193
1993-1996, producţia a înregistrat o dinamică pozitivă, inflaţia a mai
scăzut, dar a crescut datoria externă a ţării.
Din 1989 până în 1996 la conducerea ţării a fost aceeaşi putere
politică, chiar dacă denumirea acesteia a fost schimbată. La sfârşitul
anului 1996, odată cu alegerile care au avut loc, se schimbă şi puterea
politică, opoziţia ajungând la conducere. Această schimbare aduce
măsuri de ajustare structurală plecând de la faptul că Banca Naţională
deţinea rezerve valutare scăzute, iar inflaţia a înregistrat o creştere.
S-a realizat, de asemenea, şi impulsionarea privatizării.
Anii 1997-1999 au cunoscut un declin al economiei de cca.16%
din PIB. În anul 1999, România s-a confruntat cu o scădere a riscului
de ţară, de la (BB-) acordat în 1996, la (B-) depăşind acest impas prin
ajustări fiscale şi a balanţei de plăţi.10
În anul 2000, PIB-ul a crescut cu 1,6% realizând o uşoară
relansare a economiei pe fondul scăderii inflaţiei. În perioada care a
urmat s-a realizat o relansare economică prin creşterea PIB-ului peste
valoarea estimată (în anul 2001), menţinerea inflaţiei la valoarea
estimată la începutul anului, privatizarea unor complexe industriale
(cum este cazul SIDEX), relansarea unor bănci care au fost
achiziţionate de consorţii internaţionale (de exemplu, Banca Agricolă
achiziţionată de consorţiul Raiffeisen) etc.
Dar, nu tot ce s-a întâmplat în această perioadă a fost favorabil
dezvoltării economice. Astfel, importurile au crescut substanţial,
datoriile inter-întreprinderi, faţă de buget şi bănci, s-au mărit,
repunerea în funcţiune a unor întreprinderi ineficiente pentru a nu
creşte şomajul, dar care sunt mari consumatoare de energie şi materii
prime.
Între toate măsurile ce au fost adoptate în perioada 1989-2003,
un rol important l-au avut şi cele realizate în vederea protecţiei şi
conservării mediului natural al României. Nu trebuie să uităm că ţara
noastră a pornit în acest demers cu un bogat patrimoniu reprezentat
de un relief deosebit de diversificat, cu resurse naturale bogate.
Astfel, România a început procesul tranziţiei având o poziţie
relativ favorabilă în privinţa înzestrării cu resurse naturale (tabelul 6.1).

10
Dăianu D., Încotro se îndreaptă ţările post-comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pg.45;

194
 Tabelul 6.1
Ponderea resurselor naturale ale României în Europa şi în
lume (%)
Categoria Anul Pondere în Pondere în
Europa* lume
Suprafaţă totală 1990 4,81 0,17
Suprafaţă arabilă 1990 7,57** 0,70
Suprafaţa pădurilor 1990 4,25** 0,17
Producţia de petrol 1992 2,87 0,22
Producţia de minereu de fier 1992 6,56 0,24
Producţia de bauxită 1992 3,30 0,16
Producţia de sare 1991 7,38 1,16
* - fără ex-URSS, ** - pentru Europa, 1991
Sursa: Calculat după „Anuarul statistic al României”, 1995, pg.501,892 şi
lucrarea „Statele lumii”, Editura Merovia, 1995, pg.407-409

La începutul anilor `90, ţara noastră deţinea un loc important la

unele resurse ale solului şi subsolului atât pe plan european, cât şi pe
plan mondial. În raport cu suprafaţa totală, România depăşea media
europeană şi cea mondială în privinţa înzestrării cu teren arabil şi
unele resurse ale subsolului (minereu de fier, sare). De asemenea,
ţara noastră se situa în apropierea mediei europene şi a celei
mondiale a înzestrării cu păduri şi depăşea media mondială la
asigurarea cu petrol. Situaţia României, în ceea ce priveşte unele
resurse naturale, este superioară şi în comparaţie cu unele ţări din
Europa (tabelul 6.2).
Tabelul 6.2
Nivelul comparativ al României privind înzestrarea cu unele
resurse naturale pe locuitor (%)
Ţara de Suprafaţa Suprafaţa Producţia de
referinţă* agricolă silvică energie primară
România 0,65 ha 0,29 ha 3347 kg.ec**
Austria 342 34 310
Bulgaria 130 36 195
Franţa 197 47 117
Germania 433 103 137
Polonia 171 71 95
Ungaria 133 71 187
* - la care nivelul de înzestrare pe locuitor=100
** - în echivalent cărbune
Sursa: Calculat după „Anuarul statistic al României”, 1998, pg.1021-1022,
1041

195
 Cu timpul, acest avantaj al ţării noastre a scăzut datorită
împroprietăririi populaţiei cu terenurile agricole şi cu pădurile pe care
le-au deţinut înainte de naţionalizare. Astfel, fiecare nou proprietar de
teren agricol şi de pădure a considerat că este liber să facă ce vrea cu
proprietatea sa, apărând o serie de terenuri necultivate sau cultivate
necorespunzător, precum şi tăieri de arbori fără a se ţine cont de
vechimea şi importanţa acestora.
Cu toate acestea, înzestrarea ţării noastre cu resurse naturale
reprezintă o premisă favorabilă pentru desfăşurarea multor activităţi
economice eficiente, dar prin aplicare unor principii de eficientizare a
utilizării acestora în condiţiile dezvoltării durabile.
Pentru a se putea realiza o valorificare corespunzătoare a
resurselor naturale sunt utile următoarele căi ce pot conduce la o
eficientizare a procesului de exploatare a acestora:
aprofundarea cunoaşterii resurselor naturale prin
intensificarea cercetărilor geografice, pedologice, geologice şi
din alte domenii;
realizarea unor programe de perspectivă pentru îmbunătăţiri
funciare şi împăduriri, astfel încât să fie stopată involuţia
acestor domenii după 1989, ceea ce ar favoriza recuperarea
multor terenuri degradate şi evitarea degradării altora;
continuarea acţiunii de amenajare a reţelei hidrografice, ceea
ce ar permite folosirea raţională a resurselor de apă, astfel
încât să poată fi satisfăcute mai bine atât nevoile populaţiei,
cât şi ale economiei;
reluarea acţiunii de zonare a producţiei agricole pe baza
condiţiilor pedoclimatice, ceea ce ar contribui la creşterea
randamentelor în sectorul produselor agricole;
substituirea, în industrie şi construcţii, a resurselor
neregenerabile şi a celor cu ciclu lung de reproducţie (cum
este lemnul) cu resurse regenerabile, obţinute îndeosebi prin
cicluri scurte de reproducţie.
Acţionând astfel, dar nu numai prin căile prezentate, ci şi prin
altele care pot conduce la o dezvoltare durabilă, se realizează o
valorificare superioară a resurselor naturale ale României, lucru util
atât pentru viaţa economică a ţării, cât şi pentru integrarea acesteia în
Uniunea Europeană.11
Între condiţiile naturale ale fiecărei ţări, aerul şi apa prezintă cea
mai mare însemnătate pentru asigurarea unei vieţi sănătoase a
11
Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări economice în protecţia mediului,
Editura ASE, Bucureşti, 2003, pg.157;

196
populaţiei.12 Dezvoltarea economică de dinainte de 1989 a afectat
grav calitatea aerului din unele localităţi ale României, precum şi
calitatea apelor din majoritatea râurilor şi surselor subterane.
După 1990, s-a realizat o urmărire mai riguroasă a surselor de
poluare a atmosferei şi a apei, prin ratificarea anumitor acte
internaţionale care reglementau aceste lucruri, precum şi prin
adoptarea unor măsuri între care:
• reducerea emisiilor de dioxid de carbon generat de folosirea
combustibililor fosili;
• introducerea obligativităţii dotării autovehiculelor cu
catalizatori pentru reducerea poluării realizată de traficul
rutier în continuă creştere;
• creşterea gradului de supraveghere a apelor de suprafaţă,
ceea ce a contribuit la o anumită ameliorare a calităţii acestor
resurse;
• impunerea activităţilor economice de a reduce emisiile de
substanţe chimice deversate în apele de suprafaţă şi
subterane etc.
În afara acestor factori de mediu, este bine cunoscut rolul pe
care îl are pădurea în asigurarea unei vieţi economico-sociale
sănătoase pentru populaţia ţării. România este favorizată faţă de alte
ţări europene şi prin faptul că dispune de un fond silvic important,
reprezentând 28% din suprafaţa ţării. La noi, circa 90% din totalul
pădurilor sunt concentrate în zonele de munte şi deal, având un mare
rol în reglarea climei, în asigurarea stabilizării solurilor pe versanţi, în
conturarea unor peisaje neasemuit de frumoase. Pădurea românească
are o mare valoare economică, concretizată prin lemnul de bună
calitate oferit, ca şi prin produsele obţinute din fauna şi flora diversă ce
există în aceasta.
Exploatarea neraţională a pădurilor poate conduce la dispariţia
unor specii din fauna şi flora spontană, poate duce la eroziunea solului
şi, ca atare, apariţia alunecărilor de teren care pot cauza pagube
însemnate terenurilor agricole şi comunităţilor locale situate în
apropierea pădurilor.
Dar nu numai acest factor poate conduce la distrugerea pădurii,
ci şi emisiile poluante de substanţe nocive (pulberi, gaze) de la
unităţile industriale şi din activitatea de transport.
Cu toate că sunt cunoscute aceste lucruri, cheltuielile pentru
protecţia mediului în România sunt insuficiente. „Ţara noastră trebuie
12
Se estimează că omul poate trăi fără hrană 5 săptămâni, fără apă 5 zile, iar fără aer numai 5
minute;

197
să evite un tratament discriminatoriu al ramurilor economiei naţionale,
deoarece acesta ar perturba şi chiar accentua unele dezechilibre
ecologice.”13
La noi se manifestă acut lipsa resurselor financiare destinate
protecţiei mediului natural. De aceea, s-ar impune unele modificări în
structura cheltuielilor alocate pentru protecţia mediului, încât acestea
să genereze efecte cât mai favorabile şi pentru o durată cât mai mare.
Realizarea unei dezvoltări durabile a economiei româneşti şi
ajungerea la eco-economie presupune luarea în considerare şi a
factorului uman, a dezvoltării durabile a acestuia. Nivelul şi
dimensiunea integrării economico-ecologice în contextul dezvoltării
umane durabile trebuie să se realizeze atât la scară locală, cât şi la
scară naţională.
În ţara noastră, ritmul mediu anual de creştere al PIB-ului a fost
de -2,7% în perioada 1990-1998. speranţa de viaţă la naştere de 69
de ani în intervalul 1995-1998 (pentru bărbaţi de 65 de ani) este un
avertisment pentru starea de sănătate a populaţiei.
Rezultate satisfăcătoare a avut funcţionarea modelului
educaţional, gradul de alfabetizare al populaţiei adulte ridicându-se la
97% în această perioadă. În schimb, rata de cuprindere în toate
nivelurile de învăţământ este cu mult mai mică, datorită posibilităţilor
restrânse de finanţare, organizare şi a altor factori de complexitate mai
mare.
În vederea realizării unei eco-economii, România a parcurs mai
mulţi paşi între care amintim: adaptarea Agendei 21 pentru ţara
noastră; ratificarea de către România a unor convenţii si acorduri de
mediu, precum şi existenţa unor convenţii, acorduri şi declaraţii
semnate de România, aflate în curs de semnare/adoptare sau de
ratificare; transpunerea directivelor Uniunii Europene în legislaţia de
mediu a ţării noastre.
Pentru a implementa principiile dezvoltării durabile la nivel local
este necesar să se identifice problemele sociale, economice şi de
protecţie a mediului, precum şi să se formuleze obiectivele ce trebuie
atinse. Acestea urmează a se materializa într-o strategie, denumită
Agenda 21 Locală, ce va fi aplicată prin planuri locale de acţiune şi
proiecte concrete care să soluţioneze problemele sociale, economice
şi de protecţie a mediului existente.
Agenda 21 Locală pune accentul pe participarea comunităţii,
oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice,

13
Dăianu D., Transformation as a Real Process, Aldershot, Ashgate, 1998, pg.12;

198
culturale şi de protecţie a mediului, totodată, realizând şi o evaluare a
situaţiilor actuale şi a potenţialului existent. Un accent deosebit se
pune şi pe educaţie, considerându-se că educaţia permanentă ce
induce încredere, gândire creativă şi un scop concret în viaţă,
contribuie direct la durabilitatea locală şi la acumularea de noi
aptitudini.
Esenţa unei abordări eficiente asupra dezvoltării durabile constă
în integrarea unei game de politici şi programe care se completează
unele pe altele în domeniile social, economic şi protecţia mediului.
Primi paşi parcurşi de România în vederea realizării Agendei 21
Locale au fost: stabilirea unei filosofii; identificarea problemelor
existente şi a cauzelor ce au condus la acestea; formularea
obiectivelor; stabilirea priorităţilor; stabilirea ţintelor şi identificarea
opţiunilor de acţiune.
După efectuarea paşilor enumeraţi mai sus a fost necesară
crearea programelor, prin care vor fi atinse ţintele propuse,
concretizându-se într-un Plan de Acţiune ce trebuie implementat
concomitent cu acţiunile de monitorizare, evaluare şi feed-back.
Filosofia trebuie să cuprindă aspiraţiile de viitor ale comunităţii în
ceea ce priveşte sănătatea, modul de viaţă şi calitatea acesteia,
calitatea mediului local şi direcţiile viitoare de dezvoltare economică. În
ansamblu, viziunea trebuie să ofere îndrumare şi orientare spre
direcţia în care comunitatea poate acţiona.
După efectuarea acestor paşi, se are în vedere trecerea la
elaborarea Planului Local de Acţiune şi a listei proiectelor prioritare
care vor soluţiona în mare parte problemele sociale, economice şi de
protecţie a mediului existente în municipiul sau regiunea în care se
implementează Agenda 21 Locală.
În România, implementarea Agendei 21 Locale se realizează cu
sprijinul PNUD, care asigură sursele de finanţare din partea
Guvernelor Marii Britanii şi Canadei. Prin implementarea Agendei 21
Locale se urmăreşte integrarea problemelor de protecţie a mediului în
procesul de luare a deciziei în sectoarele social şi economic,
formându-se astfel un parteneriat strategic.
De asemenea, se urmăreşte şi implicarea publicului în
monitorizarea şi raportarea procesului de implementare. Astfel,
procesul aplicării Agendei 21 Locale încurajează participarea întregii
comunităţi (a mediului de afaceri, a organizaţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale şi, chiar, participarea individuală a cetăţenilor)
întrucât dezvoltarea durabilă se referă la o planificare pe termen lung

199
care recunoaşte interdependenţa dintre factorii sociali, economici şi de
mediu care afectează sănătatea şi calitatea vieţii.
Obiectivele Agendei 21 Locale sunt:
♣ realizarea unui progres social care să vină în întâmpinarea
nevoilor fiecărui cetăţean;
♣ creşterea şi stabilizarea economică;
♣ protecţia efectivă a mediului şi utilizarea durabilă a resurselor
naturale.
Agenda 21 Locală va avea efecte economico-sociale ce vor
duce la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale întregii populaţii. De
aceea, participarea cetăţenilor este foarte importantă, întrucât ei
trebuie să fie conştienţi că este necesar să îşi asume responsabilitatea
efectelor imediate sau viitoare ale acţiunilor lor.
Municipalităţile în care se implementează Agenda 21 Locală
sunt: Ploieşti, Galaţi, Târgu Mureş, Baia Mare, Iaşi, Râmnicu Vâlcea,
Giurgiu, Oradea şi Miercurea Ciuc. Astfel, în fiecare dintre cele 9 oraşe
s-au înfiinţat secretariate permanente în cadrul primăriilor şi grupuri de
lucru pe domeniile social, economic şi protecţia mediului.
Inspectoratele de Protecţie a Mediului din cele 9 municipii
coordonează grupurile de lucru pentru protecţia mediului, urmând să
realizeze împreună cu alte instituţii cu responsabilităţi în domeniul
protecţiei mediului la nivel local, partea de mediu din Agenda 21
Locală.
Până în prezent Inspectoratele de Protecţie a Mediului au
evaluat situaţia existentă, au identificat problemele şi cauzele
acestora, rezultând astfel partea de mediu a strategiei locale de
dezvoltare durabilă. Întreaga strategie cu cele trei componente (mediu,
social, economic) a fost supusă dezbaterii publice şi, apoi, definitivată
şi aprobată.
Implementarea Agendei 21 Locale nu se va opri numai la cele 9
oraşe pilot, ci se urmăreşte a fi create condiţiile unei informări cât mai
largi a autorităţilor locale şi a publicului despre rezultatele
implementării acesteia, extinzând astfel posibilităţile de aplicare a
principiilor dezvoltării durabile şi în alte localităţi.
Un alt pas făcut de România în vederea realizării eco-economiei
îl constituie şi ratificarea unor convenţii şi acorduri de mediu, cum ar fi:
1. Acorduri multilaterale
a.) Convenţia privind controlul transporturilor transfrontiere al
deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, Basel, 1989
ratificată prin Legea nr.6/1991;

200
 b.) Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudicii
nucleare ratificată prin Legea nr.106/1992;
c.) Convenţia privind comerţul internaţional cu specii
periclitate de faună şi floră sălbatică (CITES) ratificată prin
Legea nr.69/1994;
d.) Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în
context transfrontier ratificată prin Legea nr.22/2001;
e.) Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de
animale sălbatice ratificată prin Legea nr.13/1998;
f.) Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon
ratificată prin Legea nr.84/1993;
g.) Protocolul de la Montreal privind substanţele care
epuizează stratul de ozon ratificat prin Legea nr.84/1993;
h.) Protocolul de la Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor
Unite privind Schimbările Climatice ratificat prin Legea
nr.3/2001;
i.) Convenţia privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie pe probleme
de mediu (Aarhus) ratificată prin Legea nr.86/2000 etc.
2. Acorduri bilaterale
a.) Acord între Comunitatea Europeana si RomAnia privind
participarea RomAniei la Agentia Europeana de Mediu si la
Reteaua Europeana de Informare si Observare ratificat prin
Legea nr.622/2001;
b.) Acord între Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului
şi Ministerul Mediului din Danemarca privind colaborarea în
domeniul protecţiei mediului ratificat prin Hotărârea
Guvernului nr.1049/2000;
c.) Acord între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia
privind colaborarea în domeniul protecţiei mediului ratificat
prin Hotărârea Guvernului nr.53/2002;
d.) Acord între Guvernul României şi Guvernul Republicii
Slovace privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi
schimbul de informaţii asupra instalaţiilor nucleare ratificat
prin Hotărârea Guvernului nr.422/2002 etc.
Pentru transpunerea directivelor Uniunii Europene în legislaţia
ţării noastre, puterea publică a adoptat o serie de directive, decizii şi
regulamente ale Comunităţii Economice Europene în următoarele
domenii: calitatea aerului şi schimbări climatice; managementul
deşeurilor; calitatea apei; protecţia naturii; substanţe chimice şi
organisme modificate genetic; controlul poluării industriale şi

201
managementul riscului; zgomot; protecţie civilă; securitate nucleară şi
radioprotecţie.
Aceste directive, decizii şi regulamente ale CEE au drept scop
determinarea agenţilor economici să desfăşoare o activitate care să
respecte mediul înconjurător, să evite apariţia riscurilor de mediu şi să
îi determine să ofere populaţiei produse ecologice.
Toate activităţile de protejare şi conservare a mediului
înconjurător şi de menţinere a sănătăţii oamenilor presupun un efort
financiar, material şi uman însemnat din partea statului român. Dar,
aşa cum spunea J.K.Galbraith „protecţia mediului nu aduce
recompense materiale imediate; nevoia ca această protecţie să se
bucure de un sprijin şi de o acţiune eficientă reprezintă un ţel în slujba
căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public şi politic.”14
Fără a dispune de o asemenea perspectivă a economiei
naţionale, eficienţa ecologică nu poate fi asigurată în România.

14
Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong & Book,
1997, pg.79.

202
 CONCLUZII

Ecologiştii înţeleg procesele ecologice care suportă viaţa pe

planetă. Ei înţeleg procesul fotosintezei, rolul ciclurilor nutritive,
circuitul apei în natură, precum şi relaţia între plante şi animale. Natura
se bazează pe echilibre legate de deteriorarea solului şi procesul de
refacere al acestuia, de moartea arborilor şi regenerarea lor etc. De
asemenea, în natură deşeul unui organism reprezintă un suport de
viaţă pentru altul, iar materiile prime şi reziduurile au acelaşi punct de
plecare.
Cu toate că aceste lucruri sunt bine cunoscute de către oameni,
factorii de decizie ai ţărilor lumii au adoptat strategii de dezvoltare în
care se ţine cont prea puţin, sau chiar deloc, de nivelul producţiei
suportabile de către mediu sau de echilibrele de mai sus, care sunt
destul de fragile.
Economiştii ar trebui să conştientizeze că ecosistemele naturale
furnizează o serie de servicii de mediu al căror preţ ar trebui evaluat şi
introdus în circuitul preţurilor existente pe piaţă, chiar dacă evaluarea
serviciului de mediu nu poate fi exactă, ci doar aproximată.
De asemenea, guvernele nu ar trebui să subvenţioneze acele
activităţi economice ce sunt mari consumatoare de resurse naturale
sau care fac risipă cu acestea, cele care distrug mediul, folosind
pentru aceasta un sistem de informaţii bine pus la punct, care să nu
deterioreze semnalele pieţei.
Soluţia pentru a se evita toate aceste neconcordanţe între
economişti şi ecologişti ar fi adoptarea unei eco-economii, care prin
definiţie presupune respectarea principiilor ecologice, a factorilor de
mediu, precum şi adoptarea acelor politici şi strategii care să îmbine

203
dezvoltarea economică a ţării respective cu conservarea şi protecţia
mediului natural.
Dar, adoptarea unei astfel de economii va afecta viaţa omenirii
din toate punctele de vedere: modul de iluminare, modul de hrănire,
modul de transport. De aceea, omul trebuie să conştientizeze
importanţa unei eco-economii şi să îşi aducă tot suportul de care
dispune pentru ca o astfel de economie să funcţioneze.
Este adevărat că o parte însemnată a sectoarelor economice
prezente (energetic, minier, fabricarea automobilelor, alimentar) nu-şi
vor mai avea locul într-o eco-economie dacă nu se vor adapta
tehnologiilor de producţie nepoluante. Astfel, o parte însemnată din
forţa de muncă actuală ocupată îşi va pierde locul de muncă, dar ea îşi
va putea găsi un serviciu în cadrul noilor industrii (fabricarea de
biciclete, ferme piscicole, construcţia fermelor eoliene, producerea
hidrogenului etc.) ce vor apărea ca urmare a respectării principiilor
ecologice.
Această trecere la o eco-economie nu se poate face brusc, de
pe o zi pe alta. Ea presupune un proces pe termen lung în care să se
convingă populaţia că acest tip de economie este benefic pentru
societate. Restructurarea economiei presupune o serie de instrumente
care să înlesnească trecerea treptată către o eco-economie.
Unul dintre aceste instrumente îl constituie taxele de poluare,
care ar trebui mărite concomitent cu reducerea taxelor şi impozitelor
pe venit. O piaţă care furnizează informaţii corecte din punct de vedere
ecologic va include în preţul produsului oferit şi valoarea ecosistemului
şi, astfel, va dispărea necesitatea creşterii acestor taxe.
De asemenea, treptat, vor trebui să se reducă subvenţiile
acordate de stat activităţilor economice care produc poluarea mediului
natural şi obligarea acestora să introducă tehnologii nepoluante.
Tot în această sferă intră şi eco-certificarea produselor realizate
în sectoarele economice, ca şi obţinerea de licenţe comerciale. În
cadrul acestora, guvernul fixează limitele cantitative permise pentru o
activitate economică şi lasă piaţa să determine preţul licenţei. Opus
licenţelor comerciale, taxele de mediu presupun fixarea de către
guvern a preţului activităţii destructive ecologic, piaţa determinând
cantitatea.
Dar această eco-economie nu poate fi construită de o singură
ţară în timp ce celelalte state ale lumii îşi menţin tipul de economie
prezent. Este necesară o conlucrare la nivel global între state,
deoarece nici problemele de mediu nu se manifestă exclusiv într-o ţară

204
sau alta (de exemplu poluarea aerului este o problemă transfrontieră,
ca şi poluarea apelor fluviilor ce străbat mai multe state).
Chiar economiile care în prezent îşi construiesc o economie de
piaţă, cum este şi cazul României, trebuie să-şi adapteze procesul de
tranziţie la dezvoltarea unei economii în care mediul natural să aibă un
rol important.
Astfel, este necesară protejarea factorilor naturali, realizarea
optimului cantitativ şi calitativ al relaţiei dintre om şi natură, aplicarea
protecţiei mediului înconjurător, astfel încât să se realizeze
continuitatea vieţii economice şi sociale.
România trebuie să găsească acel nivel şi ritm al dezvoltării
economico-sociale astfel încât:
creşterea economică să permită acoperirea, în condiţiile
actuale, a nevoilor membrilor societăţii, ceea ce înseamnă o
dezvoltare care să poată fi susţinută de factorii de mediu şi
care să fie durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic;
să se realizeze internalizarea costurilor de mediu, deoarece
agenţii economici tind să folosească mediul natural ca pe un
bun liber, iar costurile reparării daunelor aduse mediului să le
pună în seama societăţii. De aceea, agenţii economici şi
indivizii trebuie obligaţi să suporte pagubele ecologice pe
care le produc prin stabilirea unui cadru legislativ
corespunzător, a normelor şi standardelor care să prevadă
limitele maxime admise pentru diferite tipuri de activităţi;
activitatea de prevenire a poluării şi degradării mediului, de
refacere a calităţii acestuia să fie creatoare de valoare (PIN),
nu doar consumatoare de produs intern net.
Toate acestea demonstrează rolul deosebit de mare pe care
trebuie să îl aibă mediul natural în strategiile definite pentru tranziţia
României la economia de piaţă, indiferent de ce factor politic s-ar afla
la guvernare. Ar trebui să se realizeze că fără un mediu sănătos orice
încercare de dezvoltare şi creştere economică a ţării noastre nu va
avea succesul scontat.
În contradicţie cu toate aceste lucruri prezentate vine Proiectul
minier de la Roşia Montană, care nu respectă aproape nici unul din
principiile enumerate.
România este o ţară săracă, în tranziţie, pentru care a face un
proiect care exploatează resursa aur prin mutilarea munţilor, afectarea
mediului, a comunităţii umane etc. pentru 18% din afacere, este
pierderea cea mai vizibilă pentru România, problema rentabilităţii
pentru ţara noastră punându-se şi în cazul unui procent mai mare.

205
 Cu beneficiile aduse României, prin acest Proiect nu vom fi mai
bogaţi, dar generaţiile următoare vor fi cu siguranţă mai sărace, prin
epuizarea resurselor, distrugerea reliefului şi a mediului, distrugerea
culturală şi, nu în ultimul rând, prin distrugerea coeziunii comunităţii
locale. În ultimă instanţă, ce trebuie să realizeze un astfel de proiect
este o bunăstare generală, despre care nu poate fi vorba în acest caz.
Beneficiile mici pentru România ale acestui Proiect dispar în faţa
pierderilor, raportul costuri/beneficii fiind foarte defavorabil pentru noi.
Beneficiile substanţiale potenţiale care ar putea deriva dintr-un
proiect alternativ, cum ar fi unul bazat pe agricultură şi dezvoltarea
turistică (agroturism şi ecoturism) sunt cele care ar trebui, cu adevărat,
avute în vedere.
Guvernul şi-a fixat obiective naţionale pentru o dezvoltare
echilibrată şi de durată. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a calificat
Munţii Apuseni drept o zonă cu un potenţial turistic imens şi a
dezvoltat o strategie viabilă de reabilitare progresivă a centrelor
miniere şi de promovare a dezvoltării rurale şi ecoturismului.
Experienţele anterioare în dezvoltarea mono-industrială bazată
pe minerit s-au dovedit dezastroase pentru economie (de exemplu:
Roşia Montană, Valea Jiului etc.). După 14 ani de tranziţie, economia
se luptă în continuare să reabiliteze zonele miniere prin introducerea
unor activităţi economice diversificate şi durabile. Acceptarea unui
proiect minier, cum este cel propus de compania canadiană, nu ar
însemna decât o revenire la politica bazată pe mineritul
mono-industrial, în care problemele legate de locurile de muncă şi cele
sociale vor deveni şi mai acute.
Aurul poate sta foarte bine în pământ aşteptând ca România să
îşi poată permite să facă afaceri rentabile cu adevărat, când
dezvoltarea tehnicii va permite o exploatare nepoluantă şi când nivelul,
mult mai scăzut al corupţiei, va elimina suspiciunile legate de avizele
date unui proiect sau altuia.
Se impune ca Guvernul, prin Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale, să stabilească politici şi criterii clare, care să fie publice,
după care să se ghideze în aprobarea concesiunilor şi a proiectelor de
activităţi miniere în general şi legate de metale preţioase în particular.

206
 Anexă
Impactul proiectului Roşia Montană, costuri şi pierderi
Impact direct Impact indirect Costuri Păgubiţi
Defrişarea, degradarea pământului şi eroziunea solului
Diminuarea Degradarea pământului, Reducerea fertilităţii Comunităţile din vale din
zonei împădurite eroziunea crescândă a pământului în zonele de vecinătatea zonei miniere,
ca urmare a solului, alunecări de teren, vale, datorită destabilizării inclusiv localitatea Abrud
defrişării la scară inundaţii solului
largă în vederea Pagube în zonele locuite Bugetul român de stat
obţinerii spaţiului (ferme şi case), care vor fi pentru situaţii de urgenţă,
necesar pentru expuse inundaţiilor şi în cazul apariţiei unor
activitatea de alunecărilor de pământ catastrofe naturale
minerit Pierderea resurselor Pierderi în domeniul Comunităţile locale care
forestiere şi a produselor materialelor forestiere de vor fi obligate să cumpere,
din silvicultură, disponibile, construcţie, care vor avea la un preţ mai ridicat,
în mod normal, pentru ca efect creşterea combustibil şi material
comunitatea locală costurilor de trai pentru forestier de construcţie de
comunitatea locală la alte surse
Limitarea zone- 1. Pierderi în domeniul Reducerea biodiversităţii Specii ameninţate
lor de pământ habitatului animalelor Reţeaua biologică
fertil în vederea sălbatice din regiune Calitatea mediului
obţinerii spaţiului 2. Pierderi în domeniul înconjurător
necesar pentru florei
activităţile de mi- Pierderi în domeniul agricol 1. Pierderi în domeniul Comunităţile locale care
nerit şi pentru şi a producţiei de animale profitului de pe urma vor fi obligate să procure,
construirea facili- activităţilor din ferme la un preţ mai ridicat,
tăţilor de admi- 2. Creşterea costurilor de animale şi produse
nistrare a trai agricole de la alte surse
deşeurilor

207
 Deficitul de apă, drenajul acid, poluarea apei
Resurse de apă Pierderea apei disponibilă 1. Costuri de furnizare şi Comunităţile locale care
reduse, datorită pentru alte foloase distribuire a surselor vor fi obligate să îşi
utilizării apei în (consumarea ei de către alternative de apă procure, la un preţ mai
cantităţi oameni sau animale, potabilă mare, apa potabilă de la
industriale irigaţii) 2. Creşterea costurilor de surse alternative
pentru trai Bugetul local care va tre-
exploatarea bui să finanţeze sistemele
minieră alternative de furnizare şi
distribuire a apei potabile
Reducerea cursului şi a 1. Pierderea farmecului Formele de viaţă acvatică
nivelului râului din regiune vizual în aval Turiştii
2. Pagube ecologice Calitatea vieţii
3. Potenţialul România
microhidrologic pierdut Energia hidrologică
Calitatea mediului natural
Contaminarea Pierderea apei curate Costuri crescute pentru Bugetul român de stat (tra-
pânzei de apă disponibilă consumului curăţarea şi furnizarea tarea apei şi sistemele de
freatică cu uman şi animal apei furnizare a apei potabile)
cianură şi metale Riscuri mari în domeniul 1. Consumatorii vor evita Economia locală
grele, datorită sănătăţii datorită expunerii alimentele din regiunea Populaţia expusă
stocării crescânde la diverse minieră; Bugetul de stat alocat
deşeurilor în lac substanţe toxice 2. Costuri medicale sistemului de sănătate
deschis crescute
Distrugerea ecosistemului Pierderi în domeniul re- Populaţia şi ecosistemul
(pierderea faunei şi a florei) surselor naturale, inclu- local
zând aici animalele, plan- Statul român
tele medicinale şi sursele
de apă

208
 Poluarea aerului şi poluarea fonică
Poluarea 1. Creşterea ratei de 1. Creşterea costurilor de Populaţia expusă
crescândă a îmbolnăviri (rata privind îngrijire medicală Bugetul de stat destinat
aerului datorită riscul de contactare a 2. Creşterea îngrijirilor sistemului de sănătate
emanării de praf bolilor respiratorii şi veterinare Proprietarii rămaşi în
(silica) care infecţioase va creşte cu regiune
cauzează grave 20-40%)
deteriorări ale 2. Perspectiva duratei de
stării de sănătate viaţă redusă
3. Animalele de fermă vor
fi, de asemenea afectate
Poluarea fonică 1. Rata privind riscul 1. Creşterea costurilor Populaţia expusă
crescândă îmbolnăvirii creşte (stres) pentru îngrijirea Sistemul român de
datorită 2. Stresul animalelor de medicală sănătate
exploziilor, fermă 2. Producţia scăzută Proprietarii rămaşi în
demolării şi a regiune
traficului intens Animalele sălbatice vor 1. Destabilizarea Proprietarii rămaşi în
părăsi regiunea ecosistemului regiune
2. Daune iremediabile
Modificările geotehnice
Modificările geo- Deplasări ale solului şi Costuri ecologice Agenţia Română de
tehnice datorate alunecări de teren crescute Protecţie a Mediului
construcţiei la- Riscul defectării sistemelor Eventuale costuri Localitatea Abrud ar putea
cului de decan- de administrare a ecologice imense (de zeci fi complet distrusă, iar alte
tare şi a facili- deşeurilor şi a revărsării de ori mai mari decât cele sate din vale ar putea
tăţilor de admi- accidentale a substanţelor de la Baia Mare) rămâne fără apă potabilă
nistrare a toxice, inclusiv a cianurii Râurile din aval: bazinul
deşeurilor râului Arieş şi Dunărea

209
Prezenţa unui Riscul accidentelor datorită Statul român (va fi obligat
sistem defect şi destabilizării solului Riscul dării în judecată a să plătească pagube
a unei rezistenţe României de către statul ecologice imense în ţară şi
mecanice scă- ungar (vezi Baia Mare) în ţările vecine
zute a învelişului Imaginea României va fi
sedimentar unde de asemenea afectată în
lacul de decan- Accidente cu riscul unor mod serios
tare va fi situat, serioase consecinţe Ungaria (Bazinul Râului
este predispus umane Tisa)
accidentelor Muncitorii minieri, expuşi
Exploziile puter- în mod direct zonei
nice sistematice afectate de către explozii
în munţii din re- Comunităţile de la vale
giune care sunt
traversaţi în
interior de galerii
vechi
Distrugerea patrimoniului naţional şi internaţional: Pierderi istorice, arheologice şi culturale
Distrugerea Pierderea iremediabilă a 1. Pierderea moştenirii Comunităţile locale care
galeriilor romane monumentelor unice, vechi istorice şi arheologice ar putea beneficia de pe
unice şi a altor de 2000 de ani 2. Pierderea unui even- urma promovării turismului
moşteniri tual profit semnificativ în Statul român care pierde
arheologice urma promovării un patrimoniu nepreţuit
valoroase turismului Întreaga comunitate inter-
3. Pierderea unor infor- naţională, întreaga umanitate
maţii culturale de valoare România. Efecte dezas-
4. Efecte negative privind truoase privind imaginea sa
imaginea ţării în exterior internaţională

210
Distrugerea unor Pierderea caselor, a 1. Pierderea identităţii Comunităţile locale
locuinţe istorice bisericilor şi a culturale România
vechi carac- monumentelor, care sunt 2. Pierderea moştenirii Generaţiile viitoare
terizate ca fiind patrimoniu protejat prin istorice
patrimoniul arhi- lege 3. Pierderea profitului de
tectural nepreţuit pa urma turismului
Dispariţia unor Pierderea patrimoniului Pierderea domeniului Comunităţile locale
monumente natural turistic România
naturale
Impacturile pe termen lung (după închiderea minei)
Durata limitată a 1. Distrugerea totală a 1. Costuri sociale pe Minerii, comunitatea
proiectului minier potenţialului economic termen lung locală şi întreaga regiune vor
(15 ani) local şi imposibilitatea 2. Creşterea criminalităţii fi afectate pe termen foarte
dezvoltării unor activităţi lung
economice alternative Bugetul român de stat va
2. Rata foarte ridicată a trebui să compenseze pier-
şomajului printre mineri derile sociale şi economice
Contaminarea Necesitatea continuării Costurile privind Bugetul român de stat
continuă a solu- tratamentului cu apă acidă tratamentul apei sunt (Ministerul Finanţelor)
lui şi a apei după pe o perioadă de 30 de ani estimate între 30 şi 60 de
închiderea minei după închiderea minei milioane de dolari pe an
Distrugerea satului şi a comunităţii locale
Distrugerea 1. Pierderea identităţii, a Costurile sunt imposibil de Trecutul istoric al
întregii localităţi valorilor culturale şi evaluat şi nu pot fi României şi patrimoniul
Roşia Montană, tradiţionale estimate său
cel mai vechi sat 2. Pierderea a 2000 de ani Patrimoniul european
din România de istorie

211
Distrugerea 1. Pierderea coeziunii 1. Costuri ridicate de traiPopulaţia strămutată şi în
reţelei sociale o sociale 2. Intensificarea special persoanele cu
dată cu 2. Distrugerea reţelei criminalităţii vârstă înaintată
distrugerea comunitare şi a ajutorului 3. Pierderea de vieţi Umanitatea. Eroziunea
întregii mutual omeneşti, în special în diversităţii stilului de viaţă
comunităţi locale 3. Distrugerea legăturilor rândul persoanelor în Umanitatea. Pierderea
de familie vârstă continuităţii
Distrugerea 1. Pierderea valorilor Stresul crescut, gradul Sătenii din Roşia Montană,
bisericilor şi a culturale ridicat de îmbolnăviri şi Corna şi familiile lor
cimitirelor 2. Pierderea coeziunii costuri umane, greu de Bisericile ortodoxe care-şi
sociale apreciat vor pierde credibilitatea şi
patrimoniul
Aspectele economice, situaţia forţei de muncă şi sursele de venit
Distrugerea sis- 1. Presiunea privind 1. Standarde de trai mai Populaţia strămutată
temului tradiţio- căutarea altor surse de scăzute Economia locală
nal de subzist- venit 2. Creşterea costurilor Statul român şi bugetul
enţă bazată pe 2. Nevoi privind angajări sociale destinat asistenţei sociale
activităţile din adiţionale 3. Creşterea criminalităţii
cadrul fermelor
RMGC oferă Costuri crescute de trai 1. Standarde scăzute de Marea majoritate a
locuri de muncă pentru cei care vor deveni trai pentru majoritatea localnicilor care nu vor
foarte puţine şomeri populaţiei locale avea posibilitatea de a
pentru populaţia 2. Costuri sociale obţine un loc de muncă
locală (300 de crescute Statul Român
locuri de muncă) 3. Creşterea criminalităţii
Lipsa iniţiativei 1. Stoparea activităţilor 1. Pierderea locurilor de Economia locală va fi
din partea economice existente, muncă distrusă aşa cum s-a
investitorilor din care nu sunt compatibile 2. Pierderea unor surse întâmplat în cazul tuturor

212
 ţară şi din cu prezenţa minei în de venit centrelor miniere
străinătate, zonă (comerţul agricol, 3. Pierderea potenţialelor monoindustriale
datorată turismul) alternative şi a oricăror Bugetul de stat al
prezenţei minei 2. Eliminarea oricărei oportunităţi de României care va trebui să
în regiune perspective privind dezvoltare susţinută a compenseze creşterea
activităţile alternative regiunii costurilor sociale şi
(turismul, agricultura, 4. Sărăcirea pe termen economice
industria uşoară şi alte lung a întregii regiuni, Reputaţia internaţională a
servicii) creşterea şomajului şi a României care va fi serios
costurilor sociale afectată

Sursa: Bran F., Manea Gh., David O., Mătăsariu L., Preliminarii la o strategie de dezvoltare economică a zonei
Munţilor Apuseni – o abordare ecologică, Economistul, Supliment nr.361/20.10.2003, pg.3-4

213
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Angelescu C., Stănescu I., Economie politică, Editura Oscar Print,

ediţia a II-a, 2000;
2. Abraham-Frois G., Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998;
3. Ayres R.U., Statistical Measures of unsustainability, în „Ecological
Economics”, nr.16 3/1996, pg.239-256;
4. Allen T.F.H., Starr T.B., Hierarchy: Perspectives for Ecological
Complexity, University of Chicago Press, Chicago, 1982;
5. Atkinson L.C., Economics, the science of choice, Richard D.Irwin
INC., 1982;
6. Azar C., Holmberg J., Lindgren K., Socio-ecological indicators for
sustainability, în „Ecological Economics”, nr.18/1996, pg.89-112;
7. Baslé M., ş.a., Histoire des pensée économique: les
contemporaines synthèse, Editor Sirey, Paris, 1988;
8. Băbeanu M. (coord.), Economie politică, Universitatea din Craiova,
1993;
9. Băcescu A., Băcescu M., Dicţionar macro-economic, Editura All,
Bucureşti, 1993;
10. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A., Compendiu de
macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
11. Bădescu V., Dobre I., Modelarea deciziilor economico-
financiare, Editura Conphys, Bucureşti, 2001;
12. Băloiu L.M., Anghelescu A., Ponaru I., Protecţia mediului
ambient, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., 1995;
13. Beckerman W., Economists, Scientists and Environmental
Catastrophe, în „Oxford Economic Papers”, nr.3, vol.24, noiembrie
1992;
14. Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982;
15. Bourghinat H., L’économiste et l’environnement: propos
liminaires, în „Economistes et sociétés”, Cahiers de l’I.S.E.A., Série
F, nr.25, 1993 ;

214
16. Bran P., Economica valorii, Editura Economică, Bucureşti, 1995;
17. Bran P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2001;
18. Bran P., Economica valorii, Editura ASE, Bucureşti, 2002;
19. Bran P. (coord.), Raportul comisiei din Academia de Studii
Economice, Bucureşti privitor la probleme economice, financiare,
sociale, de mediu şi de durabilitate ale proiectului minier Roşia
Montană, în „Academica”, anul XIII, nr.15/iunie 2003;
20. Bran P. (coord), Bran F., Roşca I., Manea Gh., David O.,
Costică I., Iorgulescu A., Componenta ecologică a strategiei de
dezvoltare economică a zonei Munţilor Apuseni (Studiu de caz Roşia
Montană), Editura ASE, Bucureşti, 2003;
21. Bran F., Ioan I., Marin D., Mőckesch C., Mic lexicon de
protecţia mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
22. Bran F., Dincu I., Bran M., Fenomene geo-ecologice şi riscuri
economice, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., Bucureşti, 1996;
23. Bran F., Rojanschi V., Diaconu Gh., Politici ecologice, Centrul
editorial-poligrafic A.S.E., Bucureşti, 1997;
24. Bran F., Dincu I., Ecologie generală şi protecţia mediului,
Centrul editorial-poligrafic A.S.E., Bucureşti, 1995;
25. Bran F., Problemele de mediu. Posibilităţi de reglementare,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
26. Bran F., Ioan I., Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE,
Bucureşti, 2001;
27. Bran F., Relaţia economie-mediu la începutul mileniului al III-lea,
Editura ASE, Bucureşti, 2002;
28. Bran F., Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare
economică, Editura ASE, Bucureşti, 2002;
29. Bran F., Manea Gh., David O., Mătăsariu L., Preliminarii la o
strategie de dezvoltare economică a zonei Munţilor Apuseni – o
abordare ecologică, Economistul, Supliment nr.361/20.10.2003;
30. Bromley D.W., Cernea M.M., The Management of Common
Property Natural Resources, The World Bank Discussion Papers,
Washington, Nr. 57/1989;
31. Brown L.R., Starea lumii 1996, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996;
32. Brown L.R., Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti,
2000;
33. Brown L.R., Eco-Economie. Crearea unei economii pentru
planeta noastră, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;

215
34. Brown L.R., World Economy Expands, în „World Watch
Institute”, Vital Signs, W.W.Horton & Company, 2001;
35. Brown L.R. (coord.), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii
1999, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999;
36. Burda M., Wyplosz Ch., Macroéconomie une perspective
européenne, De Boeck – Wesmael S.A., 1993;
37. Cairns J., Sustainability, ecosystem services and health, în
„International Journal for Sustainable Development and World
Ecology”, nr.4/1997, pg.53-165;
38. Chenery H., Structural Change and Development Policy, Oxford
University Press, 1979;
39. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie. Manual
universitar, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
40. Clark C., Les condition du progrès économique, Paris, 1960 ;
41. Clipa N., Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism,
Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1989;
42. Constantinescu N.N., Economia protecţiei mediului natural,
Editura Politică, Bucureşti, 1976;
43. Constantinescu N.N., Probleme globale ale omenirii în lumina
conceptului de dezvoltare economică, Editura Politică, Bucureşti,
1982;
44. Constantinescu N.N., Dileme ale tranziţiei la economia de
piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 1992;
45. Constantinescu N.N., Reforma economică – în folosul cui?,
Editura Economică, Bucureşti, 1993;
46. Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice româneşti,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
47. Constantinescu N.N., Scrieri alese 1989-1999, vol.1, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
48. Constantinescu N.N., Scrieri alese – Teorie economică, vol.2,
Editura Economică, Bucureşti, 2000;
49. Cook J.P., Shearth D., World mineral resources and some
global environmental issues, în „Nature and Resources”,
nr.331/1997, pg.26-34;
50. Cornescu V., Creţoiu Gh., Bucur I., Economie, Editura Actami,
Bucureşti, 2001;
51. Cornescu V., Creţoiu Gh., Focşa D., Stanciu S., Economie
contemporană, volumul II, Editura Universităţii Bucureşti, 1993;
52. Corson W.H. (ed), The global ecology handbook: what you can
do about the environmental crisis, Beacon Press, Boston, 1990;

216
53. Costantza R., The importance of envisioning in motivating
change toward sustainability, în „Ecological Economics”,
nr.122/1996, pg.11-13;
54. Costantza R., Daly H., Natural capital and sustainable
development, în „Conservation Biology”, nr.6/1992, pg.37-46;
55. Cunningham W.P., Saigo B.W., Environmental Science. A
Global Concern, third edition, Wm.C.Brown Publishers, S.U.A.,
1995;
56. Dăianu D., Vrânceanu R., România şi Uniunea Europeană,
Editura Polirom, Iaşi, 2002;
57. De Graaf J.H., Musters M.J.C., Ter Keurs J.W., Sustainable
Development: Looking for New Strategies, în „Ecological
Economics”, nr.16/1996, pg.205-216;
58. Diaconu Gh., Rojanschi V., Bran F., Urgenţele şi riscurile de
mediu pentru agenţii economici, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
59. Didier M., Economie: regulile jocului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994;
60. Dobrescu E., Tranziţia în România. Abordări econometrice,
Editura Economică, Bucureşti, 2002;
61. Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
62. Duţu M., Dreptul internaţional & comunitar al mediului, Editura
Economică, Bucureşti, 1995;
63. Ehrlich P., Ehrlich A., Population, Resources, Environment,
W.H.Freeman and Co., San Francisco, 1992;
64. Elian G., Suveranitatea permanentă asupra resurselor naţionale,
Editura Politică, Bucureşti, 1977;
65. Fei C.H., Rains G., Development of the Labor Surplus Economy,
New Haven, CT: Yale University Press, 1964;
66. Fourastie J., Le grand espoir du XX-ème siècle, Presses
Universitaires de France, Paris, 1968;
67. Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele
omului, Editura Eurosong & Book, 1997;
68. Gale R., Barg S., Green Budget Reform: An International Case
Book of Leading Practices, London U.K.: Earthscan, 1995;
69. Georgescu G., Reforma economică şi dezvoltarea durabilă,
Editura Economică, Bucureşti, 1995;
70. Georgescu-Roëgen N., Legea entropiei şi procesul economic,
Editura Politică, Bucureşti, 1979;

217
71. Gleick J., Chaos: Making a New Science, Cardinal Books,
London, 1988;
72. Goudie A., Environmental Change, Claredon Press, Oxford,
1977;
73. Goudie A., The human impact on the natural environment,
(second edition) Basil Blackwell, Oxford, 1986;
74. Guillaumont P., Èconomie du développement, vol.1, Le sous-
développement, Presses Universitaires de France, Paris, 1985;
75. Hagen E., Économie du développement, Editor Economique,
Paris, 1982;
76. Harribey J.M., Le Développement Soutenable, Editor
Economique, Paris, 1998;
77. Heller W., Economic Growth and Economist’s View, în “Monthly
Labor Review”, noiembrie 1996;
78. Iancu A., Creşterea economică şi mediul înconjurător, Editura
Politică, Bucureşti, 1979;
79. Iancu A., Creşterea economică şi resursele naturale, Editura
Politică, Bucureşti, 1976;
80. Ioviţu M., Tranziţia la economia de piaţă, Editura Economică,
Bucureşti, 1998;
81. Jamieson D. Sustainability and Beyond, în „Ecological
Economics”, nr.24/1998; pg.183-192;
82. Jula D., Ailenei D., Jula N., Gârbovean A., Economia
dezvoltării, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1999;
83. Julius de A.S., Mashayekhi A., The Economics of Natural Gas:
Pricing, Planning and Policy, Oxford University Press, 1990;
84. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
85. Klatzmann J., Nourrir dix milliard d’hommes?, Presses
Universitaires de France, 1975;
86. Kuznets S., Croissance et structure économique, Ed. Calman,
Levy, 1972;
87. Kuznets S., Notes on Stage of Economic Growth as a System
Determinant, în „Comparison of Economic System”, Editor
Alexander Eckstein, New York, 1971;
88. Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970;
89. Lewis W.A., Economic Development with Unlimited Supplies of
Labour, The Manchester School Bulletin, May 1954;
90. Lewis A., La théorie de la croissance économique, Payot, Paris,
1963;

218
91. Lipietz A., Une économie a reconstruire, în „ Terre, patrimoine
commun de l’humanité”, La découverte, 1992;
92. Lipsey R.G., Chrystal K.A., Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
93. Macovei Gh., Economie politică, Institutul agronomic „Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi, 1992;
94. Madgearu V.N., Curs de economie politică, Institutul de cercetări
economice profesor V.N.Madgearu, Bucureşti, 1944;
95. Madgearu V.N., Evoluţia economiei româneşti după războiul
mondial, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1940;
96. Manea Gh., Managementul deşeurilor, Editura Economică,
Bucureşti, 1997;
97. Manea Gh., Opinii în favoarea unei strategii viabile de dezvoltare
a economiei româneşti, Economistul, nr.1300 (2326)/17.02.2003;
98. Manoliu M., Ionescu C., Dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului, Editura *H*G*A*, Bucureşti, 1998;
99. Martinez–Alier J., Ecological economics, energy, environment
and society, Blackwell, Cambridge, 1987;
100. McNeely A.J., Conservation and the future trends and options
toward the year 2025, IUCN World Congress, Montreal, November,
1996;
101. Meadows D.H., Two futures: one hard, one easy, în „Ecological
Economics”, nr.13/1996, pg.7-10;
102. Meadows D.H., Meadows D.L., Randers J., Limits to Growth,
Universe Books, New York, 1972;
103. Meir G., Leading Issues in Economic Development, Sixth
Edition, Oxford University Press, New York, 1995;
104. Miller J.G., Living Systems, McGraw-Hill, New York, 1978;
105. Miller G.T., Environnemental Science. An Introduction,
Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1986;
106. Musters M.J.C., De Graaf J.H., Ter Keurs J.W., Political and
economic inequality and environment, în „Ecological Economics”,
nr.26 3/1998, pg.243-258;
107. Myers N., Population environment and development, în
„Environmental Conservation”, nr.20 3/1993, pg.205-215;
108. Myrdal G., Economic Theory and Underdevelopment Region,
Gerald Duckworth and Co. Ltd, London, 1957;
109. Munasinghe M., Environmental Economics and Sustainable
Development, World Bank Environment Paper, Number 3/1993;
110. Nebel B.J., Kormondy E.J., Environmental Science – the Way
the World Works, Prientice-Hall INC., New Jersey, 1981;

219
111. Nechiţă V.C., Economie politică, volumul II, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 1991;
112. Negrei C.C., Economia mediului, vol.1, Bazele economiei
mediului, Centrul editorial-poligrafic A.S.E., Bucureşti, 1995;
113. Negrei C.C., Operatori politici şi comunicare în managementul
mediului, Editura Pro Transilvania, Bucureşti,1997;
114. Negrei C.C., Instrumente şi metode în managementul mediului,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
115. Negucioiu A., Tranziţia raţională, Editura Economică, Bucureşti,
1999;
116. Nicolis G., Prigogine I., Self organization in nonequilibrium
systems, John Wiley, New York, 1977;
117. Niculescu N.G., Adumitrăcesei I.D., Eficientizarea economiei
româneşti postsocialiste, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
118. Norton B., Costantza R., Bishop C.R., The evolution of
preferences: why „sovereign” preference may not lead to
sustainable policies and what to do about it, în „Ecological
Economics”, nr.24/1998, pg.193-211;
119. Odum E.P., Basic ecology, Sounders College Publishing,
Philadelphia, 1983;
120. Odum E.P., Ecology and Our Endangered Life - Support
Systems, Sinauer Associates, Sunderland, 1993;
121. Odum H.T., Environment Power and Society, Wiley Interscience,
New York, 1971;
122. Odum H.T., Systems Ecology, Wiley Interscience, New York,
1983;
123. Parkin M., King D., Economics, Second Edition, Addison–
Wesley Publishers Limited, 1995;
124. Părăuşanu V., Ponoran I., Economia mediului, Editura Sylvi,
Bucureşti, 1997;
125. Pearce D.W., Cost-Benefit Analysis, Macmillan Basingstoke,
1986;
126. Pearce D.W., Warford J.J., World without End, Oxford
University Press, 1994;
127. Perroux Fr., L’économie du XX-ème siècle, Presses
Universitaires de France, Paris, 1969;
128. Perroux Fr., Pour une philosophie de nouveau développement,
Presses Universitaires de France, Paris, 1981;
129. Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică. Instituţii
şi mecanisme în perioada de tranziţie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977;

220
130. Popescu C., Ciucur D., Tranziţia prin criză, Editura Eficient,
Bucureşti, 1991;
131. Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia
umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996;
132. Popescu D., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului
înconjurător II, în revista „Marketing-Management. Studii-Cercetări-
Consulting” a Asociaţiei Române de Marketing, Bucureşti, vol.1-
2/2000;
133. Postolache T. (coord.), Tratat de economie contemporană,
vol.2: „Economia naţională. Reproducţia socială şi mecanisme
economice”, cartea I: Cadrul conceptual general, Editura Politică,
Bucureşti, 1987;
134. Pralea C.L., Investiţiile internaţionale şi dezvoltarea economică,
(teză de doctorat), Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de
Economie şi Administrarea Afacerilor, Catedra de Economie, Iaşi,
2001;
135. Prigogine I., Stengers I., Noua alianţă, Editura Politică,
Bucureşti, 1984;
136. Redclift M., Development and the Environmental Crisis,
Methuen, London, 1984;
137. Redclift M., Sustainable Development: Exploring the
Contradictions”, Methuen, London, 1987;
138. Rees J., Natural resources: allocation, economics and policy,
Methuen, London, 1985;
139. Rennings K., Wiggering H., Steps toward indicators of
sustainable development: linking economic and ecological concepts,
în „Ecological Economics”, nr.20 1/1997, pg.25-36;
140. Ricardo D., Opere alese, vol.I şi II, Editura Academiei Republicii
Populare Române, Bucureşti, 1959 şi 1962;
141. Rojanschi V., Diaconu Gh., Ingineria mediului, Universitatea
Ecologică, Bucureşti, 1996;
142. Rojanschi V., Teacă M., Florian G., Iordache C., Evaluarea
impactului ecologic, Societatea Ateneul Român, Universitatea
Ecologică, Bucureşti, 2000;
143. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecţia şi ingineria
mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
144. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif Gh.N., Toderoiu F.,
Economia şi protecţia mediului, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 1997;
145. Rojanschi V., Bran F., Politici şi strategii de mediu, Editura
Economică, Bucureşti, 2002;

221
146. Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Protecţia şi ingineria
mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
147. Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F., Abordări
economice în protecţia mediului, Editura ASE, Bucureşti, 2003;
148. Rostow W.W., The Stage of Economic Growth: A Non-
Communist Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge,
1960;
149. Rostow W.W., The stages of economic growth, Cambridge
University Press, Cambridge, 1971;
150. Saburo O., Cu faţa spre secolul XXI, Editura Economică,
Bucureşti,1992;
151. Sagoff M., The Economy of the Earth: Philosophy, law and
environment, Cambridge University Press, Cambridge, 1988;
152. Samuelson P.A., Nordhaus W.D, Economics, the fifteenth
edition, McGraw-Hill, INC., 1995;
153. Schumpeter J.A., Théorie de l’évolution économique, Paris,
1935;
154. Simmons I.G., The Ecology of Natural Resources, Edward
Arnold Publishers Ltd, London, 1974;
155. Simon J.L, Kahn H., The Resourceful Earth – a Response to
Global 2000, Basil Blackwell, Oxford, 1984;
156. Smith A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962;
157. Solow R., Growth theory: an exposition, MTT, New York, Oxford
University, 1987;
158. Soroceanu V., Creşterea economică şi mediul natural, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
159. Stanners D., Bourdeau Ph., Europe’s Environment, European
Environment Agency, Copenhagen, 1995;
160. Thomas K., Man and the natural world, Penguin Books, London,
1984;
161. Todaro M., Economic Development, Longman Ed., Londra,
1997;
162. Toffler A., Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1973;
163. Toffler A., Ecospasmul economic, Editura Antet, Bucureşti,
1999;
164. Tufescu V., Tufescu M., Ecologia şi activitatea umană, Editura
Albatros, Bucureşti, 1981;
165. Vădineanu A., Dezvoltarea durabilă: Teorie şi Practică, vol.1,
Bazele teoretice ale dezvoltării durabile, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1998;

222
166. Vădineanu A. Sustainable Development: Theory and Practice
Regarding the Transition of Socio-Economic Systems towards
Sustainability, „Tip Art Group” Publishing & Printing Company,
Bucureşti, 2001;
167. Zamfir E., Bădescu I., Zamfir C. (coord.), Starea societăţii
româneşti după 10 ani de la tranziţie, Editura Expert, Bucureşti,
2000;
168. Watt K.E.F., Ecology and resources management, McGraw-Hill,
New York, 1968;
169. ***, Reforming Central and Eastern European Economies, Initial
Results and Challenges - a World Bank Symposium, partII,
Washington, 1991;
170. *** - The Transformation of Economics in Central and Eastern
Europe – Issues, Progress and Prospects, World Bank – Policy and
Research Series, nr.17/1991;
171. *** - Les problèmes de l’environnement dans la CEE, în „Revue
de marché commun ”, nr.175, mai-iunie 1994;
172. *** - Strategia României pentru mediu, Ministerul Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 1996;
173. *** - Encarta Encyclopedia, 1997;
174. *** - Relansarea creşterii economice, Editura Economică,
Bucureşti, 2000;
175. *** - Dicţionar de economie, ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2001;
176. *** - Anuarul statistic al României, 1995-2003;
177. *** - Convergenţe economice în Uniunea Europeană, Editura
Economică, Bucureşti, 2002;
178. *** - Tribuna Economică, Colecţia 1990-2003, Bucureşti;
179. *** - Economistul, Colecţia 1990-2003, Bucureşti;
180. *** - Monitorul Oficial al României, Colecţia 1995-2003,
Bucureşti;
181. *** - www.mappm.ro;
182. *** - www.rosilva.ro;
183. *** - www.fao.org;
184. *** - http://www.europa.eu-int;
185. *** - http://www.infoeuropa.ro.

223