Identificarea habitatelor se realizează, în mod obişnuit, prin recunoaşterea fitocenozelor care le

caracterizează şi anume prin luarea în considerare a speciilor edificatoare (în general dominante) şi
indicatoare ecologic şi/sau cenologic, precum şi prin recunoaşterea caracteristicilor staţiunii, în primul
rând localizare geografică, altitudine, relief, rocă şi sol.

Eşantionarea habitatelor
Datorită suprafeţei mari pe care o ocupă diversele habitate, nu se poate realiza un studiu
integral ale acestora, iar una dintre problemele cu care se confruntă cercetătorul, este aceea a
modului de amplasare a suprafeţelor de probă (eşantioanelor), mărimea, forma şi numărul lor.

Tipul de eşantionaj
Tipul de eşantionaj se referă la modul de alegere/amplasare a suprafeţelor de probă în cadrul
cărora se vor înregistra valorile atributelor monitorizate.
Eşantionajul selectiv (subiectiv) - presupune ca suprafeţele de probă să fie alese în mod
subiectiv, în funcţie de anumite criterii alese de cercetător (Kent et Coker 1992). Această
metodă de eşantionare, deşi nu permite obţinerea unor rezultate semnificative din punct de
vedere statistic, poate fi utilizată atunci când scopul studiul efectuat este de clasificare
cenotaxonomică a fragmentelor de vegetaţie şi când vor fi alese suprafeţele de probă cele mai
reprezentative.
Eşantionajul aleatoriu - cel mai comun şi uşor de utilizat; presupune ca fiecare punct din
suprafaţa analizată să aibă şanse egale de a fi ales în cadrul unui studiu (Kent et Coker 1992,
Krebs 1998, Artiola et al. 2004). Pentru aceasta, în cadrul suprafeţei analizate, se va stabili o
reţea de coordonate, iar cu ajutorul tabelelor de numere aleatorii se vor alege eşantioanele care
vor fi inventariate.
Eşantionajul sistematic - amplasarea eşantioanelor se face la intervale regulate, a căror
lungime este fixă (Kent et Coker 1992, Krebs 1998). Cel mai comun mod de eşantionaj
sistematic este cel în care suprafaţa de studiu este împărţită în pătrate egale iar eşantioanele
sunt localizate, întotdeauna, în centrul acestor pătrate (Krebs 1998).
Eşantionajul stratificat - presupune ca suprafaţa luată în studiu să fie împărţită în suprafeţe
relativ omogene (tipuri de vegetaţie, condiţii pedoclimatice, orografice etc.), iar în cadrul
fiecărei diviziuni, alegerea suprafeţelor de probă se va efectua în mod aleatoriu (Kent et Coker
1992, Krebs 1998). Eşantionajul stratificat este o metodă mult mai bună şi mai precisă decât
celelalte tipuri de eşantionaj, şi relativ uşor de utilizat pe teren (Krebs 1998). Acest tip de
eşantionaj se recomandă pentru a fi utilizat în monitorizarea habitatelor cu o structură
heterogenă, habitate în structura cărora se regăsesc mai multe tipuri de vegetaţie sau care se
întâlnesc pe mai multe tipuri de substrat, pentru fiecare tip de comunitate vegetală/substrat
efectuându-se ulterior un eşantionaj aleatoriu.
Eşantionajul adaptativ grupat - este utilizat mai ales în studiul populaţiilor rare sau în cazul în
care se urmăreşte studiul unor fragmente de habitate care sunt răspândite pe suprafeţe reduse.
Când în cadrul unui eşantion apare o specie rară, sau o fitocenoză cu distribuţie spaţială
redusă, următoarele eşantioane vor fi plasate în vecinătatea eşantionului original (Krebs
1998).
În alegerea modului de amplasare (eşantionare) a habitatelor se va ţine cont şi de cerinţele pe
care datele colectate trebuie să le îndeplinească, astfel încât acestea să fie satisfăcute din punct
de vedere statistic.

Mărimea suprafeţelor de probă

Mărimea suprafeţelor de probă este direct proporţională cu complexitatea structurii habitatului
studiat. Alegerea suprafeţei eşantioanelor se bazează pe conceptul de areal minim care este
definit ca suprafaţa minimă pe care trebuie efectuat releveul de vegetaţie pentru a surprinde
majoritatea speciilor care intră în compoziţia fitocenozelor (Cristea et al. 2004). Metoda
1
clasică de estimare a mărimii suprafeţei de probă presupune construirea curbei areal-specie,
pe baza numărului de specii înregistrate în suprafeţe de probă a căror mărime creşte
exponenţial (prin dublarea laturii pătratului de probă şi implicit cvadruplarea mărimii
suprafeţei sale) (Braun-Blanquet 1932, Borza et Boşcaiu 1965, Moravec 1973, Cristea 1993,
Cristea et al. 2004). O altă metodă este cea propusă de către Du Reitz, Fries, Osvald et
Tengwall (1920) şi care se bazează pe construirea curbei areal-frecvenţă, curbă care prezintă
grafic relaţia dintre mărimea suprafeţelor de probă şi numărul speciilor cu frecvenţă între 91-
100% (Moravec 1973).
Toate aceste metode au ca punct comun, faptul că suprafaţa minimă a eşantionului este
considerată suprafaţa la care curbele realizate tind să se aplatizeze. Pe baza datelor adunate
de-a lungul timpului, s-a reuşit o oarecare standardizare a mărimii eşantioanelor, stabilindu-se
limitele între care pot să varieze în funcţie de tipul de vegetaţie (tab. 1).

Tabel 1. Mărimea suprafeţelor de probă pentru diverse tipuri de vegetaţie (după Cristea et al. 2004)

Tipul de vegetaţie suprafaţa de probă, în m2

după Ivan şi Spiridon după şcoala clujeană
Păduri 1000 – 10000 400 – 1000
Pajişti 20 – 100 25 – 100
Tufărişuri 100 50 – 100
Mlaştini oligotrofe 5 9 – 25
Mlaştini eutrofe 50 25 – 50
Grupări ruderale - 6 – 25
Grupări segetale 100 – 200 25 – 100
Stâncării - 1 – 25

Numărul şi forma suprafeţelor de probă

O altă problemă majoră a studiilor de monitorizare ecologică este aceea legată de numărul de
eşantioane necesar pentru o estimare adecvată a parametrilor care caracterizează o variabilă
cu o distribuţie normală (Artiola et al. 2004). Stabilirea numărului de eşantioane necesar
pentru estimarea valorii medii a variabilelor măsurate trebuie să ţină cont de toleranţa sau
eroarea acceptată, dar şi de intervalul de încredere dorit. Numărul de suprafeţe de probă
necesare pentru monitorizarea unui habitat depinde în primul rând de suprafaţa ocupată de
acesta în zona de studiu, dar şi de complexitatea structurală şi variabilitatea spaţială a
acestuia.
In alegerea suprafeţelor de probă, Kent et Coker (1992) recomandă utilizarea formelor pentru
care efectul de margine (raportul perimetru/suprafaţă) este redus. Forma suprafeţelor de probă
diferă în funcţie de condiţiile ecologice ale staţiunii şi de aspectul fitocenozelor. Forma ideală
este cea circulară, dar rezultate bune se obţin şi prin utilizarea eşantioanelor de formă pătrată
sau dreptunghiulară cu dimensiunile laturilor în raport de 2:5, care permit inventarierea
majorităţii speciilor componente, mai ales dacă dreptunghiul este orientat pe direcţia celui mai
evident gradient ecologic (Cristea et al. 2004). Spre exemplu, pentru descrieri în terenuri
plane se folosesc suprafeţe pătrate, iar în terenuri accidentate suprafeţe dreptunghiulare.
Suprafeţe de probă permanente vs. temporare
In funcţie de obiectivele propuse, suprafeţele de probă alese vor fi permanente (variabilele
studiate vor fi măsurate de fiecare dată în aceleaşi suprafeţe de probă) sau vor fi temporare (de
fiecare dată vor fi alese alte suprafeţe de probă în care se vor măsura variabilele studiate).
Principalele avantaje şi dezavantaje ale suprafeţelor de probă permanente (Elzinga et al. 1998,
Hill et al. 2005) sunt:
I. Avantaje
- o mai bună identificare a schimbărilor structurale şi a tendinţelor dinamice;
- eroarea standard a mediei valorilor variabilelor măsurate este mai mică decât în cazul
suprafeţelor de probă temporare;
2
- variaţia bogăţiei specifice este mult mai bine evidenţiată în cazul suprafeţelor de probă
permanente decât în cazul celor temporare;
- sunt mult mai eficiente în monitorizarea populaţiilor speciilor rare.
II. Dezavantaje
- marcarea suprafeţelor de probă permanente poate fi costisitoare şi mare consumatoare de
timp;
- efectuarea observaţiilor pe aceleaşi suprafeţe poate duce la alterarea sau deteriorarea
atributelor care sunt monitorizate; pe lângă faptul că este inacceptabil din punct de vedere al
conservării, mai poate determina şi pierderea reprezentativităţii eşantionului pentru habitatul
studiat;
- suprafeţele de probă permanente pot fi afectate de evenimente neprevăzute.
Alegerea tipurilor de suprafeţe de probă (permanente sau temporare) se va face ţinând cont de
particularităţile fiecărui tip de habitat în parte.

Perioada optimă de colectare a datelor

Alegerea perioadei optime pentru colectarea datelor pe teren trebuie să ţină cont de
obiectivele propuse şi atributele şi variabilele care trebuie măsurate. în tabelul 2 sunt redate
perioadele optime pentru monitorizarea compoziţiei floristice a principalelor tipuri de habitate
din zona temperată (Ivan et Spiridon 1983, modificat de Cristea, 1993) (Cristea et al. 2004).
Este importantă colectarea datelor dintr-o regiune în aceeaşi perioadă a anului, în fiecare an
(se acceptă o diferenţă de maxim două săptămâni între data primei măsurători şi următoarele),
cu excepţia cazurilor când se urmăresc variaţiile sezonale ale atributelor monitorizate (Hill et
al. 2005).

Tabel 2. Perioadele recomandate pentru efectuarea releveelor floristice în diferite tipuri de fitocenoze

Formaţia vegetală Tipuri de comunităţi Aspectul surprins Perioada optimă

Păduri vernal III – IV
- de silvostepă
estival V – VI
vernal IV – V
- de stejar şi gorun
estival VI – VII
vernal V
- de fag şi amestec estival VII
- de molid estival VII – VIII
-de luncă şi zăvoaie estival VI – VII
Pajişti vernal III – IV
- de stepă şi silvostepă
estival V – VI
vernal III – IV
- de dealuri şi coline
estival V – VI
vernal V
- de muncei şi munţi
estival VII
vernal V – VI
- subalpine şi alpine
estival VII – VIII
- halofile şi de luncă estival VII – VIII
Mlaştini - oligotrofe estival VI – IX
- eutrofe estival VI – VIII
Buruienişuri - din culturi de păioase estival V - VI
- din culturi de prăşitoare estival VII – IX
vernal V
- ruderale
estival VI – VIII
- alpine estival VII – IX

3
Frecvenţa colectării datelor
Frecvenţa de eşantionare a habitatelor în vederea monitorizării lor depinde de o serie de
factori cum ar fi:
- obiectivele programului de monitorizare;
- structura calitativă a habitatelor;
- structura spaţială a habitatelor şi gradul lor de fragmentare;
- intensitatea acţiunii factorilor perturbatori care pot determina procese dinamice reversibile
sau succesionale etc.
De exemplu, pentru habitatele de pajişti, asupra cărora nu acţionează factori perturbatori de
mare intensitate, monitorizarea se va face o dată la 3-6 ani (Hill et al. 2005).

Structura habitatelor
Caracterizarea structurii habitatelor se va realiza cu ajutorul releveului fitocenologic, care
poate fi definit ca „ metodă de bază în studiul calitativ şi cantitativ al vegetaţiei, constând într-
o succesiune de observaţii şi determinări (marea majoritate efectuate pe teren), finalizate prin
transpunerea grafică a ambianţei eco-cenotice dintr-o suprafaţă de probă (fragment) delimitat
în interiorul individului de asociaţie (fitocenozei)” (Cristea et al. 2004). Releveul presupune
mai mult decât un simplu “inventar floristic”, fiind în realitate o operaţie de descifrare, de
măsurare şi citire, de convertire în coduri a realităţii structurale atât a comunităţii vegetale, cât
şi a ecotopului din suprafaţa delimitată.

Efectuarea propriu – zisă a descrierilor (releveelor)

După alegerea şi delimitarea terenului şi consultarea bibliografiei se trece la efectuarea
propriu-zisă a releveelor, ceea ce presupune deplasarea în teren, urmărind anumite itinerarii
stabilite astfel încât să cuprindă toate formaţiunile vegetale existente, toate tipurile de staţiuni
şi influenţele locale asupra acestora.
În fiecare fitocenoză se vor alege şi delimita suprafeţele de probă, după care se va trece la
completarea fişelor de teren, precizându-se localitatea şi data, caracteristicile factorilor
orografici şi edafici, modul de folosinţă a terenului, intensitatea presiunii antropo-zoogene etc.

Model de fişă pentru studiul fitocenologic (după Ivan et Spiridon 1983, din Cristea 1993): A - arbori, a - arbuști, i - ierburi

Instituţia ……………………… Fişa nr ……………..

Observator …………………… Data ……………….

Asociaţia …………………………..S …….m2

I. Aşezare: Jud . ……………..Com. …………….punct (coordonate GPS)...…...

II. Staţiune: Relief ………….Alt. ………Expoziţia …………Panta……………
rocă ……………tip sol ...……………...profil …..…………………cm
schelet …………%, pH …...……..efervescenţa …..……
litieră ...……...cm, descompunere …...………….…, eroziune ...………………
alte obs. …………………………………………………………………….
III. Vegetaţie: Provenienţa …………………mod de folosire ……………………….
producţia ………………vârsta …………………acop. gen. ……………..%

Stratificare A1 A2 A3 a1 a2 i1 i2 i3 i4 muşchi licheni

Acoperire %
Înălţimea (m)
Diametru (cm)

4
 Specia AD Specia AD

Fişa de teren poate fi folosită atât în pădure, cât şi în pajişte sau în alte tipuri de vegetaţie
terestră şi cuprinde următoarele puncte:
 Instituţia şi numele celui ce efectuează descrierea (observatorul) se notează pentru a şti cui
aparţine materialul de cercetare.
 Numerotarea fişelor este necesară pentru a avea o ordine în descrieri.
 Data (ziua, luna, anul) se notează pentru evidenţă şi pentru cunoaşterea fazei fenologice a
vegetaţiei, din momentul descrierii, în vederea stabilirii datelor pentru completarea inventarului de
specii.
 Numele asociaţiei se completează pe teren numai în cazul asociaţiilor cunoscute. Dacă acest lucru
nu este posibil, precizarea numelui se va realiza după prelucrarea materialului.
 Aşezarea cuprinde numele judeţului, comunei şi punctului exact în care se găseşte suprafaţa
descrisă. Punctul se indică de preferat prin coordonatele GPS, fie prîntr-o denumire locală, dacă există,
prin arătarea orientării şi distanţei faţă de o localitate sau un punct cunoscut, fie prin coordonatele
hărţii topografice la scară mare şi a locului pe hartă a punctului. În cazul suprafeţelor amenajate de
pădure, pajişte, teren agricol, prin indicarea numărului de parcelă, subparcelă, tarla etc.
 Staţiunea – se notează cele mai importante condiţii staţionale: relief, altitudine (m), expoziţie
solară (N, N-V, S-E etc.), înclinarea pantei, substratul litologic, solul, formaţiunea geologică etc.
 Vegetaţia – la provenienţă se notează dacă este vorba despre vegetaţie naturală sau seminaturală,
primară sau secundară, cultivată etc.
- modul de folosire priveşte forma de gospodărire - pentru pădure: de
producţie, agrement, protecţie etc.; pentru pajişte: fâneaţă, păşune etc.
- productivitatea se precizează la păduri, indicându-se clasa de producţie a
arboretului, la pajişti evaluându-se masa verde sau de fân ce se poate produce pe an şi la hectar.
- vârsta se indică numai la păduri, pentru speciile lemnoase (vârsta medie).
- acoperirea generală se notează în procente, pentru întreaga fitocenoză.
- se înregistrează apoi straturile ce se evidenţiază în cadrul fitocenozei,
notându-se pentru fiecare acoperirea realizată (în procente), înălţimea medie a stratului, iar în
cazul arborilor şi diametrul lor mediu. Se întocmeşte apoi inventarul complet al speciilor ce apar
în cadrul suprafeţei. La păduri (şi în unele cazuri şi la pajişti) inventarul se realizează pe straturi.
La pajişti se utilizează curent şi procedeul notării speciilor pe grupe furajere (graminee,
dicotiledonate, ciperacee, muşchi). Întrucât de la prima vedere nu se pot înregistra toate speciile
unui strat sau unei grupe, se lasă câteva rânduri libere pentru completări ulterioare. Speciile ce se
întâlnesc în fitocenoză dar în afara suprafeţei în care s-a făcut descrierea se notează la sfârşitul
listei separându-se prîntr-o linie de celelalte specii.
Inventarul floristic nu trebuie redus la o simplă enumerare a speciilor întâlnite pe suprafaţa considerată
de probă. El trebuie să oglindească, cât mai fidel cu putinţă, cele mai importante caracteristici
structurale ale individului de asociaţie analizat, prin utilizarea unor scări numerice convenţionale.

Indici fitocenologici cantitativi

a) Abundenţa (efectivul)
Abundenţa indică atât numărul şi densitatea indivizilor de pe un anumit spaţiu, cât şi distanţa
dintre indivizii speciei respective. Practic, aprecierea abundenţei presupune numărarea
efectivă a indivizilor populaţiilor ce alcătuiesc o anumită fitocenoză, operaţie cu atât mai
dificilă cu cât suprafaţa ocupată de individul de asociaţie este mai mare, cu cât gradul de
închegare a vegetaţiei este mai ridicat, iar diversitatea floristică este mai mare.
Cea mai folosită scară pentru aprecierea abundenţei este cea cu cinci trepte, elaborată de către
Braun – Blanquet, cu următoarea semnificaţie:
1 – indivizi foarte rari
2 – indivizi rari
3 – indivizi puţin abundenţi

5
4 – indivizi abundenţi
5 – indivizi foarte abundenţi
b) Dominanţa (acoperirea) este acel indice cantitativ prin care se estimează suprafaţa ocupată
de proiecţia (orizontală) a părţilor supraterane ale indivizilor, pe suprafaţa solului într-un
eşantion bine delimitat dintr-o fitocenoză. Prin valorile sale, dominanţa codifică gradul de
închegare al vegetaţiei, raportul volum/suprafaţă pentru aparatul fotosintetizator al diverselor
specii, particularităţile staţiunii şi rolul acesteia în viaţa fiecărei specii componente din
fitocenoză. Acoperirea într-o fitocenoză poate fi:
- generală, care priveşte proiecţia părţilor supraterane a indivizilor tuturor speciilor de pe
suprafaţa – eşantion analizată (suprafaţa de probă);
- specifică, care vizează proiecţia indivizilor unei anumite specii din suprafaţa respectivă;
- bazală, care ia în considerare suprafaţa ocupată numai de acele părţi ale indivizilor, care
vin în contact direct cu solul (baza trunchiurilor la arbori, rozeta de frunze bazale a speciilor
ierboase, baza tulpinilor sau tufelor la subarbuşti şi la cele cespitoase).
Aprecierea acoperirii se poate realiza cu ajutorul unor scări convenţionale, cea mai frecvent
utilizată fiind cea elaborată de Braun – Blanquet:
1 – acoperire slabă, sub 1/20 din suprafaţa de probă;
2 – acoperire cuprinsă între 1/20 şi 1/4 din suprafaţa de probă;
3 – acoperire cuprinsă între 1/4 şi 1/2 din suprafaţa de probă;
4 – acoperire cuprinsă între 1/2 şi 3/4 din suprafaţa de probă;
5 – acoperire cuprinsă între 3/4 şi 4/4 din suprafaţa de probă.
c) Abundenţa – Dominanţa
Încă din 1928, Braun – Blanquet şi Pavillard considerau că aprecierea abundenţei şi
dominanţei în mod separat “nu poate fi aplicată niciodată decât pe suprafeţe relativ restrânse”,
motiv pentru care au propus un indice de abundenţă – dominanţă (AD) şi un sistem de
evaluare cifrică, cu următoarele trepte:
+ – indivizi rari sau foarte rari, cu acoperire foarte slabă;
1 – indivizi destul de abundenţi, dar gradul de acoperire este scăzut;
2 – indivizi foarte abundenţi sau acoperind cel puţin 1/20 din suprafaţa eşantion;
3 – numărul de indivizi este variabil, dar acoperirea realizată oscilează între 1/4 şi 1/2 din
suprafaţă;
4 – număr variabil de indivizi, cu o acoperire de 1/2 până la 3/4 din suprafaţa de probă;
5 – un număr oarecare de indivizi ce acoperă peste 3/4 din suprafaţa de probă.
În cazul când o specie este reprezentată prin 1 – 5 exemplare, cu acoperire neglijabilă, se mai
foloseşte o treaptă ajutătoare, notată cu r.
Tüxen şi Ellenberg au îmbunătăţit scara AD precizând valorile procentuale pentru fiecare
treaptă, precum şi valoarea abundenţei-dominanţei medii (tab. 3).

Tabel 3. Scara de apreciere a abundenţei – dominanţei, în sistemul Braun – Blanquet, completată de Tüxen şi
Ellenberg (după Cristea 1993)

Treapta (nota) Acoperirea (%) Abundenţa-dominanţa medie (%)

5 75 – 100 87,5
4 50 – 75 62,5
3 25 – 50 37,5
2 10 – 25 17,5
1 1 – 10 5,0
+ 0,1 – 1 0,5
r 0,01 – 0,1 0,1

În cazul vegetaţiei forestiere, AD se apreciază privind proiecţia coroanelor arborilor pe bolta

cerească şi eliminându-se procentul prin care se vede cerul liber. Acest indice se numeşte, în

6
cazul particular al pădurilor, închegarea coronamentului (coronament, consistenţă) şi se
notează astfel:
1 – coroanele arborilor puternic întrepătrunse, dar se vede cerul pe cel mult 1% sau nelăsând
spaţii libere prin care să se vadă cerul;
0,9 – coroane puternic întrepătrunse, dar se vede cerul pe cel mult 10% din câmpul vizual;
0,8 – întrepătrundere moderată a coroanelor şi cer liber observabil pe circa 20% din suprafaţă;
0,7 – coroanele se ating şi se întrepătrund, lăsând cerul liber pe circa 30%;
0,6 – coroanele nu se întrepătrund, iar spaţiul prin care se vede cerul este de aproximativ 40%;
0,5 – coroanele nu se ating, spaţiul de cer liber fiind de circa 50%;
sub 0,5 – nu se mai consideră că avem de a face cu o pădure, ci cu o pajişte împădurită.
Ca modalitate practică de apreciere a coronamentului, se recomandă evaluarea “petelor de
lumină” care se observă pe suprafaţa solului pădurii în zilele însorite.
d) Frecvenţa este gradul de distribuire a exemplarelor unei populaţii oarecare într-o
fitocenoză, reflectând omogenitatea sau heterogenitatea staţiunilor în care s-au instalat
fitocenozele. Astfel, deosebim o frecvenţă generală, când unitatea examinată este fitocenoza
şi o frecvenţă locală, când se are în vedere numai suprafaţa de probă.
Speciile pot fi repartizate în cinci clase de frecvenţă, după cum urmează:
1 – specia este prezentă în 1 – 20% din fitocenoze;
2 – specia este prezentă în 21 – 40% din fitocenoze;
3 – specia este prezentă în 41 – 60% din fitocenoze;
4 – specia este prezentă în 61 – 80% din fitocenoze;
5 – specia este prezentă în 81 – 100% din fitocenoze.
e) Agregarea (frecvenţa locală, sociabilitatea) – apreciază modul în care sunt dispuşi unii faţă
de alţii indivizii aceleiaşi specii în interiorul populaţiei. Determinarea se realizează vizual, iar
scara de evaluare este următoarea:
1 – indivizi izolaţi;
2 – indivizi în grupe mici;
3 – indivizi în pâlcuri;
4 – indivizi în mici colonii compacte sau în pâlcuri mari;
5 – indivizi în colonii întinse, compacte.

Structura calitativă a fitocenozelor

In studiul şi monitorizarea structurii calitative a habitatelor se va urmări evidenţierea
complexului de specii şi a diferitelor grupe funcţionale care caracterizează fiecare habitat în
parte. Analiza structurii calitative se va face din prisma compoziţiei floristice, a grupelor
cenotice, a structurii în diferite categorii de bioforme, de geoelemente, categorii ecologice şi
economice.
Compoziţia floristică a habitatelor cuprinde două componente de bază şi anume bogăţia
specifică şi apartenenţa speciilor la anumite grupe cenotice.
a. Bogăţia specifică sau diversitatea floristică a habitatelor analizate oferă informaţii
importante asupra gradului de homeostazie a sistemului, stabilitatea sistemelor biologice fiind
dependentă de complexitatea structurală şi funcţională a acestora (Cristea et al. 2004).
b. Grupele cenotice reunesc toate speciile caracteristice unei asociaţii vegetale şi unităţilor
ierarhic superioare acesteia, cuprinzând speciile edificatoare, caracteristice, şi uneori unele
dintre speciile indicatoare şi diferenţiale (Cristea et al. 2004). Cunoaşterea acestor grupe este
importantă atât pentru încadrarea unui fragment de vegetaţie într-un anumit tip de habitat, dar
şi pentru identificarea posibilelor scenarii privind dinamica acestora sau în formularea
recomandărilor practice de management.
Bioformele reunesc categoriile de plante care deşi aparţin la unităţi taxonomice diferite, ca
rezultat al evoluţiei convergente în condiţii de mediu aproximativ identice, au dobândit o serie

7
de caractere şi adaptări morfologice, anatomice şi fiziologice asemănătoare, care le oferă
avantaje competitive în lupta interspecifică şi în valorificarea optimă a condiţiilor staţionale
(Cristea 1993, Cristea et al. 2004). Cunoaşterea structurii habitatelor în bioforme este
importantă (Cristea et al. 2004) în monitorizarea acestora deoarece:
- prin păstrarea în genofondul categoriilor de bioforme a sensului selecţie de biotop, oferă
informaţii paleoecologice asupra florei şi vegetaţiei dintr-o anumită regiune;
- oferă informaţii privind echilibrul vegetaţiei cu ansamblul condiţiilor de mediu şi cu
particularităţile staţionale;
- sugerează direcţiile posibile de evoluţie;
- oferă informaţii privind intensitatea acţiunii factorilor de mediu;
- contribuie la elucidarea structurii sinuziale a fitocenozelor analizate.
Geoelementele (elementele floristice) reprezintă “categorii de specii vegetale, mai mult sau
mai puţin îndepărtate filogenetic, care în decursul procesului de speciaţie au ocupat aceeaşi
regiune geografică (mai mult sau mai puţin extinsă), urmând apoi căi specifice de migraţie şi
integrare cenotică înspre desăvârşirea arealelor actuale” (Cristea 1993). Analiza structurii
habitatelor în categorii de geoelemente furnizează informaţii privind macro- şi microclimatele
în care se dezvoltă, oferă repere în reconstituirea căilor de migraţie a unor specii. De
asemenea, geoelementele stau la baza regionării biogeografice şi a raionării floristice,
constituind un criteriu important în diagnosticarea habitatelor.
Categoriile ecologice. Structura floristică a covorului vegetal, al unei anumite zone, este
rezultatul unui lung şi complex proces de adaptare a diferitelor specii de plante, la condiţiile
de mediu date, fapt ilustrat în structura şi dinamica populaţiilor speciilor respective.
Adaptarea este efectul variaţiilor cu caracter de regim, prin acţiunea selecţiei naturale, la
variaţia periodică a diferiţilor factori ecologici între anumite limite, care devin limite de
toleranţă ale populaţiei sau speciei respective (Botnariuc et Vădineanu 1982). Cu toate
acestea, fiecare fitoindivid are un optim de dezvoltare la anumite valori ale factorilor
ecologici. Cunoscând preferinţele unei specii faţă de factorii ecologici, valorile acestora pot fi
apreciate după dezvoltarea indivizilor şi după structura populaţiei respective (Cristea 1993,
Cristea et al. 2004). Pentru precizarea valorii indicatoare a plantelor s-au elaborat diverse
scale de exprimare. Unul dintre cele mai utilizate sisteme este cel propus de Ellenberg pentru
Europa Centrală (Ellenberg et al. 1992) (și preluat, cu diferite adaptări și pentru alte regiuni
ale Europei) are o scară cu 6-7 trepte, pentru U (umiditatea solului), R (reacţia solului), N
(conţinutul de azot), T (temperatura) şi L (cerinţele faţă de lumină), Ct (continentalitate). La
valorile mici ale scalei se află speciile cu necesităţi mai mici faţă de factorul analizat, spre
mijloc sunt cele cu cerinţe moderate, iar la valorile mari se află speciile cu cerinţele cele mai
mari. Ultima treaptă (x) include speciile de plante care sunt indiferente faţă de factorul
respectiv.
Structura habitatelor în diferite categorii ecologice se va aborda prin prisma indicilor
ecologici şi a comportamentului social al plantelor. Indicii ecologici reprezintă codificarea
preferinţelor speciilor faţă de un anumit factor de mediu. O abordare nouă a structurii în
categorii ecologice este cea introdusă de către Borhidi (1995), care propune o clasificare a
plantelor în funcţie de comportamentul social al acestora. Prin comportament social se
înțelege modul prin care planta este legată de habitat, informaţia conţinută şi naturaleţea
legăturii, bazându-se pe rolul pe care fiecare specie îl joacă în cadrul comunităţii vegetale
(Borhidi 1995). Tipurile de comportament social al plantelor sunt parte integrantă a modelului
C-S-R (C-plante competitoare; S-plante tolerante la stres; R-plante ruderale) de strategie a
plantelor propus de către Grime (1979) (Borhidi 1995).
Abordarea studiilor de vegetaţie prin prisma tipurilor de comportament social al plantelor este
puţin întâlnită, deşi oferă informaţii preţioase pentru înţelegerea mecanismelor care stau la

8
baza formării şi evoluţiei diferitelor tipuri de habitate. În funcţie de comportamentul social,
plantele se împart în:
I. Plante competitoare (C)
II. Plante tolerante la stres (ST)
A. Plante tolerante la stres, cu amplitudine ecologică mică: specialiste (S)
B. Plante tolerante la stres, cu amplitudine ecologică mare: generaliste sau companioane (G)
III. Plante ruderale (R)
A. Plante de habitate perturbate de factorii naturali: pionieri naturali (NP)
B. Plante de habitate perturbate de factorii umani:
1. Plante tolerante la perturbări ale habitatelor naturale (DT)
2. Elemente antropofile din flora nativă: buruieni native (W)
3. Elemente antropogene străine de regiune:
a. Plante introduse în cultură şi sălbăticite (I)
b. Buruieni adventive (A)
4. Plante competitoare ale habitatelor secundare
a. Competitoare ruderale ale florei naturale (RC)
b. Competitoare străine, invadatoare agresive (AC)
Deoarece tipurile de comportament social exprimă variatele stadii ale naturaleţei sau
perturbării relaţiei plantă-habitat, acestea pot fi înlocuite cu indici relativi, cum ar fi „valoarea
naturaleţei”.
Plantele specialiste (S): valoare +6 – grupează plantele stenotolerante, majoritatea având o
competitivitate redusă, dar care sunt indicatori sensibili ai factorilor ecologici ai habitatului
şi/sau specii caracteristice ale unei comunităţi sau grup de comunităţi (alianţă), fiind
purtătoarele unor importante informaţii ecologice şi fitocenologice. Ca urmare a
competitivităţii lor scăzute într-un mediu dat, ele sunt primele specii care răspund tuturor
schimbărilor care au loc în cadrul habitatului. Chiar dacă nu au un rol important în stabilitatea
sau rezilienţa comunităţii vegetale, absenţa sau dispariţia lor este un semn al perturbării, iar
reapariţia lor este dovada indubitabilă a reabilitării comunităţii respective.
Plantele competitoare (C): valoare +5 – reprezintă speciile dominante ale comunităţilor
naturale sau cel puţin în unele dintre straturile lor, incluzând şi speciile competitoare tolerante
la stres. Majoritatea speciilor din această categorie sunt perene sau lemnoase, au o producţie
de biomasă mare, iar prin activitatea lor reglează consumul de materie şi energie, distribuţia şi
fluxul în cadrul comunităţii, selectează şi controlează posibilitatea coexistenței grupurilor de
specii însoţitoare, iar prin biomasa produsă, influenţează procesele de dezvoltare a solului. Ele
sunt capabile să stabilizeze compoziţia şi funcţionarea comunităţii pe o perioadă lungă de
timp. De asemenea, fiind relativ rezistente la influenţele perturbatoare, protejează structura şi
caracteristicile de bază ale comunităţilor de efectele acestor influenţe, pentru un timp
îndelungat.
Plantele generaliste (însoţitoare, companioane) (G): valoare +4 – sunt plante cu o largă
amplitudine ecologică din comunităţile vegetale naturale, care supravieţuiesc într-o mare
diversitate de habitate, deşi nu sunt foarte tolerante faţă de perturbările antropogene.
Majoritatea sunt plante perene, care prin marea lor adaptabilitate se integrează foarte bine în
lanţurile trofice şi energetice ale comunităţilor din care fac parte, iar prin umplerea golurilor
existente joacă un rol important în balanţa, stabilitatea şi dinamica internă a fitocenozelor. De
asemenea, iau parte la amortizarea perturbărilor minore şi au importanţă în menținerea
diversităţii genetice şi a funcţionării homeostatice.
Pionierii naturali (NP): valoare +3 – sunt speciile care intră în componenţa stadiilor iniţiale
ale seriilor succesionale dezvoltate pe substraturi puternic perturbate, dar care, deşi sunt
tolerante faţă de acţiunea factorilor abiotici, cerinţele lor faţă de nutrienţi sunt scăzute, iar
competitivitatea este redusă, majoritatea fiind plante anuale. În consecinţă, capacitatea lor de a

9
menţine în timp stabilitatea comunităţilor vegetale din care fac parte, este de asemenea
scăzută, dar au un rol important în reabilitarea fitocenozelor.
Plantele tolerante la perturbări (DT): valoare +2 – această categorie include elementele
pioniere ale succesiunilor secundare, care apar după distrugerea comunităţilor permanente şi
sunt capabile să folosească surplusul de nutrienţi naturali realizat în timpul perturbărilor. Aici
pot fi încadrate plantele perene care iau parte la popularea substratelor naturale sau
seminaturale, la origini fiind specii însoțitoare (generaliste) care pot utiliza habitate perturbate
prezentând o dinamică populaţională ridicată.
Buruienile (W): valoare +1 – grupează speciile de plante care trăiesc în habitate artificiale sau
puternic perturbate de influenţe antropice repetate pe perioade lungi de timp. Majoritatea lor
sunt plante anuale sau efemere capabile să dea naştere la 3-4 generaţii în cursul unei perioade
de vegetaţie. Ele sunt specii de plante care cresc pe marginea drumurilor, pe soluri fertilizate
sau detritice, semănături etc., care de-a lungul timpului s-au naturalizat în flora spontană.
Plantele introduse (I): valoare –1 – sunt speciile de plante străine într-o regiune sau floră şi
care au fost introduse intenţionat şi aclimatizate ca potenţiale culturi utilizate în diferite
scopuri economice. Speciile de plante introduse, care prin agresivitatea lor depăşesc limitele
suprafeţelor cultivate şi ocupă habitate naturale, generând tipuri de comunităţi vegetale străine
unei regiuni, vor fi tratate ca o categorie aparte. Numărul speciilor introduse se modifică
constant şi în majoritatea cazurilor se observă o tendinţă de creştere a numărului lor.
Plantele adventive (A): valoare –1 – grupează speciile de plante străine pentru o regiune sau
floră, care au fost introduse accidental, ca urmare a activităţilor umane şi care se
aclimatizează sub formă de buruieni. În habitatele lor originale, majoritatea sunt specii ale
comunităţilor naturale. Aceste specii se adaptează singure la vegetaţia habitatelor secundare,
dar niciodată nu invadează masiv comunităţile vegetale naturale.
Competitorii ruderali (RC): valoare –2 – reprezintă buruienile dominante care formează
comunităţi şi care datorită strategiei eficiente de propagare şi a mediilor cu competitivitate
scăzută, devin edificatori secundari şi sunt capabile să transforme habitatul şi să modifice
tendinţa succesională a fitocenozelor. Majoritatea produc cantităţi mari de seminţe care îşi
conservă capacitatea germinativă timp îndelungat, chiar şi în condiţii nefavorabile. Multe
geofite, ca urmare a utilizării pe scară largă a ierbicidelor, devin buruieni agresive.
Plantele invazive competitoare (AC): valoare –3 – sunt acele specii de plante străine pentru o
regiune şi floră, introduse intenţionat sau accidental, care prin strategia lor agresivă de
propagare şi datorită mediului cu o competitivitate scăzută şi a independenţei lor faţă de
lanţurile trofice locale, sunt capabile să invadeze spaţiile libere din comunităţile naturale şi
seminaturale şi să devină dominante. Deseori se manifestă ca edificatori secundari, iar prin
eliminarea treptată a competitorilor locali devin un obstacol al proceselor naturale de
succesiune. Ca urmare, ele pot distruge stabilitatea fitocenozelor naturale şi deviază
succesiunea naturală şi reabilitarea lor de la tendinţa progresivă, producând deficienţe majore,
determinând apariţia de ecosisteme străine, punând în pericol supravieţuirea şi regenerarea
habitatelor şi comunităţilor vegetale naturale.
Pentru o mai bună vizualizare a structurii fitocenozelor monitorizate, se pot realiza spectrele
diferitelor categorii de elemente structurale (bioforme, geoelemente, categorii ecologice etc.),
care nu sunt altceva decât transpunerea grafică a ponderii acestora în cadrul eşantioanelor
analizate. Pentru realizarea spectrelor se poate lua în calcul fie numărul de specii din fiecare
categorie în parte, raportat la numărul total de specii (ponderea procentuală), fie abundenţa-
dominanţa speciilor din fiecare categorie, raportată la acoperirea generală cu vegetaţie a
eşantionului/eşantioanelor analizate.
Realizarea spectrelor diferitelor categorii de specii este o metodă ieftină şi rapidă de
evidenţiere a anumitor modificări a structurii calitative a habitatelor analizate, modificări care

10
sunt rezultatul acţiunii diferiţilor factori ecologici, care pot fi astfel identificaţi. Cunoscând
autoecologia speciilor care alcătuiesc o fitocenoză, analiza spectrelor permite o caracterizare a
staţiunilor în care aceste fragmente de vegetaţie se întâlnesc. Astfel, în cadrul programelor de
monitorizare, prin compararea spectrelor realizate pe baza datelor colectate în perioade
diferite de timp, se pot evidenția anumite tendinţe dinamice ale fitocenozelor care intră in
structura habitatului/habitatelor analizate. Cu toate acestea, pentru studiile de monitorizare, nu
este suficientă simpla reprezentare grafică a structurii eşantioanelor analizate, eventualele
diferenţe, care se pot datora şi întâmplării, nu numai acţiunii anumitor factori de mediu,
trebuie testate cu ajutorul testelor statistice parametrice sau neparametrice (în funcţie de datele
colectate), astfel încât rezultatele obţinute să aibă acoperire statistică. Spectrele, alături de alte
metode de analiză, au un rol important și în elaborarea diverselor ipoteze de lucru, care
urmează a fi testate, şi ale căror rezultate pot constitui un punct de pornire mai ales în
elaborarea măsurilor de management adaptativ.
Categoriile economice. Plantele, singura sursă de energie autoregenerabilă de pe Terra, au
jucat un rol deosebit de important, datorită multiplelor întrebuinţări pe care le-au avut de-a
lungul evoluţiei societăţii umane. Diferenţierea regională a florei şi vegetației a imprimat
caractere specifice economiilor locale. În acest context, a apărut necesitatea estimării
potenţialului economic al comunităţilor vegetale şi a gradului lor de exploatare. În funcţie de
ponderea anumitor categorii economice, de particularităţile biologice ale speciilor cu valoare
economică ridicată, de organele plantelor care se recoltează în scop practic şi de stadiul
evolutiv al fitocenozei analizate, este posibil să se realizeze estimări asupra intensităţii pe care
o poate avea exploatarea acestor resurse. Analiza şi spectrul categoriilor economice ţine cont
de numărul de specii din fiecare categorie, sau de procentul cantitativ de acoperire realizat de
fiecare categorie economică. Categoriile de plante cu importanţă economică sunt următoarele:
alimentare (Al), din care culinare (Al. cu), aromatice - condimentare (Al. ar) şi
oleaginoase (Al. ol); furajere (Fr); melifere (Me); medicinale (Md); industriale (In),
utilizate în industria lemnului (In. lm), în industria chimică (In. ch), în industria celulozei şi
hârtiei (In. cl), în industria textilă (In. te), în obţinerea unor substanţe tinctoriale (In. tc), cu
întrebuinţări cosmetice (In. co) etc.; toxice (Tx), specii dăunătoare pentru om şi pentru
animale, grupate în funcţie de substanţele pe care le conţin şi după gradul lor de toxicitate;
decorative (De) sau ornamentale, care pot fi preluate în cultură pentru aspectul lor atrăgător.

Structura spaţială a fitocenozelor

Habitatele, ca orice sistem biologic, prezintă o structură tridimensională, structură care
”favorizează utilizarea la maximum de randament a condiţiilor ecotopului...”(Cristea 1993),
determinată de distribuţia diferită a speciilor în spaţiu. În mod obişnuit, în studiile de vegetaţie
se va analiza atât structura orizontală şi verticală a fitocenozelor studiate, cât şi distribuţia lor
locală.
Structura orizontală a fitocenozelor reprezintă modul de repartizare a diferitelor populaţii
vegetale, pe suprafaţa ocupată de fragmentul de vegetaţie analizat, astfel evidenţiindu-se atât
particularităţile microstaţionale ale biotopului, cât şi relaţiile interspecifice (Cristea 1993).
Într-o fitocenoză se pot întâlni următoarele tipuri de structură orizontală:
- omogenă (uniformă, regulată), în care fitoindivizii sunt dispuşi de-a lungul unor linii
imaginare, fâşii sau figuri geometrice. Situaţia se întâlneşte în cazul fitocenozelor pioniere (pe
grohotişuri, terenuri erodate etc.), a celor instalate în biotopuri omogene (mlaştini, bălţi) sau a
celor dezvoltate în staţiuni cu valori ale factorilor ecologici care tind spre extreme (sărături,
mlaştini oligotrofe etc.), uneori şi în cazul fitocenozelor degradate (pârloage, păşuni
supraexploatate);
- heterogenă (neuniformă, neregulată), specifică majorităţii tipurilor de fitocenoze, corelată
cu habitusul speciilor, cu cerinţele lor ecologice, relaţiile alelopatice etc. Fitoindivizii se

11
dispun, în acest caz, în buchete, grupuri, pâlcuri sau izolat, ceea ce imprimă fitocenozelor un
aspect mozaicat (Cristea 1993).
Fiind corelate şi cu gradul de acoperire pe care îl realizează fitoindivizii, aceste tipuri de
structură orizontală pot prezenta două variante:
- structura deschisă – caz în care vegetaţia este rară, cu multe suprafeţe de sol liber
(fitocenozele de stepă, de pârloage, de pe eroziuni, nisipuri, pietrişuri, grohotişuri etc.)
- structura închisă – când un număr mare de indivizi acoperă în întregime suprafaţa
solului, nepermiţând instalarea şi dezvoltarea altor specii venite din afară (fitocenozele de
păşune şi fâneţe, de mlaştină, majoritatea fitocenozelor de pădure).
Determinarea şi evidenţierea structurii orizontale se pot realiza prin mai multe metode,
precum:
- metoda transectelor liniare – presupune notarea succesiunii fitoindivizilor de-a lungul unei
linii sau a unei bande, limitată ca mărime după tipul de vegetaţie studiat: 1 – 10 m în pajişti,
20 – 100 m în păduri. Prin prelucrarea rezultatelor obţinute oferă date referitoare la densitatea
lineară, acoperirea lineară, raporturile interspecifice etc.
- metoda proiecţiilor orizontale – evidenţiază acoperirea (proiectivă sau bazală) a
principalelor specii, iar restul componenţilor sunt marcaţi prin semne convenţionale
(indicându-se astfel numai prezenţa lor).
- metoda profilelor de vegetaţie (transectelor de vegetaţie) - vor reprezenta grafic
succesiunea diverselor fitocenoze şi corelaţia acestora cu factorii topoclimatici şi
microclimatici, edafici şi orografici
Structura verticală sau stratificarea comunităţilor vegetale, supraterană şi subterană, se
datorează înălţimii sau adâncimii diferite la care speciile îşi etalează organele vegetative în
funcţie de variaţia pe verticală a valorilor factorilor ecologici. Stratificarea vegetaţiei, care
„reprezintă o expresie directă a complexităţii ei” (Borza et Boşcaiu 1965) depinde şi de
compoziţia specifică a fitocenozei, compoziţia în categorii de bioforme, stadiile ontogenetice
de dezvoltare a fitoindivizilor. Cristea (1993) defineşte stratul ca fiind totalitatea
fitopopulaţiilor dintr-o comunitate vegetală, „ale căror părţi active sunt situate între
aproximativ aceleaşi înălţimi deasupra solului sau între aceleaşi adâncimi în sol, ca o adaptare
la valorificarea optimă a spaţiului biotopic”. Analiza structurii verticale a habitatelor oferă
informaţii despre principalele specii din structura acestora, modul de agregare a
fitoindivizilor, gradul de închegare a vegetaţiei, complexitatea morfo-structurală a habitatului,
strategiile adoptate de specii pentru valorificarea optimă a resurselor şi posibilele tendinţe
evolutive (Cristea et al. 2004).
După numărul şi gradul de conturare al stratelor, structura verticală poate fi:
- discontinuă, când stratele sunt net conturate şi într-un număr redus (păduri echiene,
pajişti degradate, grupări halofile);
- continuă, când există un mare număr de strate ce se întrepătrund (păduri pluriene, pajişti
mezofile şi mezohigrofile).
Sub aspectul stabilităţii şi al bilanţului energetic, structura continuă este considerată mai
favorabilă, considerându-se că fitocenozele care au stratificarea mai dezvoltată sunt mai
evoluate (Ivan 1979).
Într-o fitocenoză se pot distinge: strate constitutive, strate regenerative, strate transgresive şi
strate de succesiune (Cristea 1993).
Stratificarea vegetaţiei constituie o adaptare fitocenologică realizată în urma selecţiei, în
vederea unei utilizări cât mai optime a resurselor spaţiului biotic.
Metoda cea mai utilizată pentru evidenţierea stratificării este cea a profilelor de vegetaţie
(sau proiecţiile verticale). Prin efectuarea unui număr destul de mare de determinări se pot
stabili înălţimile medii şi extreme între care se situează diversele straturi şi se pot construi
profile tip, privind stratificarea fitocenozei. În funcţie de tipul de vegetaţie şi de gradul de

12
închegare al fitocenozei, în suprafeţele de probă cele mai semnificative se delimitează linear,
1 – 5 m în pajişti şi 20 – 50 m în păduri, notându-se prezenţa şi înălţimea supraterană a
fiecărui individ. Fie pe teren, fie în laborator se transpun grafic aceste date, prin figurarea
habitusului fiecărei specii, prin utilizarea unor semne convenţionale ori chiar prin schiţarea
fiecărui individ, la scară.
Distribuţia locală a fitocenozelor, un alt aspect important în studiul comunităţilor vegetale şi
implicit al habitatelor, este reprezentată de modul în care se repartizează în spaţiu diversele
fitocenoze în funcţie de distribuţia locală a factorilor orografici, geologici, edafici şi
microclimatici care determină mozaicarea vegetaţiei (Cristea et al. 2004).

Structura genetică
Pentru latura calitativă a oricărei fitocenoze este foarte important să fie cunoscută şi
compoziţia în tipuri genetice. Boşcaiu (1973) a considerat că ecosistemele sunt dispozitive ce
traduc fluxul mesajului genetic în informaţie genetică, iar genofondul apare ca o rezultantă
istorică a proceselor selective, la scara timpului filogenetic, indusă de o anumită ambianţă
ecologică. Structura genetică a oricărui sistem biologic supraindividual trebuie privită cauzal
şi din perspectiva ambianţei cenotice, deoarece conservarea acestor structuri nu se poate
realiza decât dacă se păstrează şi structurile eco-cenotice corespunzătoare.
Pentru a delimita compoziţia în tipuri genetice se iau în considerare numai aspectele
cariologice. Hagerup (1928) a constatat existenţa unor corelaţii între constituţia cariologică a
speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. Se remarcă creşterea numărului de poliploizi de
la tropice spre poli şi din zona colinară către altitudinile ridicate. Se consideră că poliploizii ar
asigura speciilor o rezistenţă sporită la condiţiile ecologice tinzând spre limite extreme.
Astfel, flora arctic-alpină ar avea o origine terţiară, glaciaţiunile acţionând puternic asupra
speciilor diploide, mai puţin rezistente. Poliploidizarea asigură speciilor o capacitate de
competiţie fitocenologică mult mai ridicată şi a făcut posibilă o invadare în postglaciar a
terenurilor nepopulate. Pentru cercetările fitocenologice este foarte important să fie cunoscută
frecvenţa poliploizilor, deoarece acest fapt poate releva unele legităţi fitogeografice, mai ales
când se sprijină pe interpretări fito-istorice.
Indicele de diploidie, elaborat de Pignatti (1960), reprezintă raportul dintre suma speciilor
diploide şi suma celor poliploide din cormoflora unei regiuni (sau din lista floristică a unei
anumite asociaţii):

∑ ¿
D
¿¿

I.D. = ∑ ¿
P

Valoarea indicelui de diploidie creşte odată cu altitudinea. La altitudini mai mari se remarcă
o corelaţie directă între durata stratului de zăpadă şi valoarea indicelui de diploidie: cu cât o
asociaţie este mai chionofilă (iubitoare de zăpadă), cu atât valoarea indicelui de diploidie este
mai mare. La asociaţiile pioniere, la cele tinere şi la cele degradate se remarcă un indice de
diploidie mai redus decât la asociaţiile mature (în stadiu de climax), indiferent de altitudine.

Structura floristică (Compoziţia floristică)

Include totalitatea speciilor autotrofe care participă la alcătuirea fitocenozei şi reprezintă un
element de diferenţiere şi de delimitare a fitocenozelor. Structura floristică este dependentă de
diverşi factori, precum regiunea geografică în care se află fitocenoza, altitudinea, expoziţia şi
panta zonei, de intensitatea acţiunii factorului antropozoogen etc. În analiza compoziţiei
floristice se ia în considerare numărul total de specii componente, precum şi rolul lor în
ambianţa cenotică.

13
Numărul total de specii din fitocenoză oferă informaţii asupra fitodiversităţii şi reflectă gradul
de homeostazie al sistemului respectiv. O diversitate mare va conferi sistemului posibilităţi
multiple de evoluţie. Numărul de specii scade atât latitudinal (de la ecuator spre poli), cât şi
altitudinal (de la câmpie până la etajul alpin). Pe măsură ce ecotopul se apropie de limitele
extreme ale valorilor diverşilor factori (pH, umiditate, temperatură, troficitatea solului),
numărul de specii se micşorează. Scăderea numărului de specii este direct proporţională cu
intensitatea exploatării fitocenozelor, deci odată cu creşterea presiunii antropice.
De regulă numărul de specii creşte odată cu sporirea suprafeţei ocupate de fitocenoză, în
condiţiile aceleiaşi zone de vegetaţie. Amplificarea numărului de specii mai are loc şi în cazul
măririi diversităţii microstaţiunilor, odată cu apropierea de zona de ecoton (zona de
interferenţă cu alte tipuri de fitocenoze). Numărul de specii dintr-o fitocenoză creşte şi atunci
când aceasta se apropie de stadiul de maturitate. Numărul de specii este un indicator valoros
al structurii floristice a fitocenozelor şi poate fi utilizat în caracterizarea indivizilor de
asociaţie, dar nu trebuie absolutizat.
În funcţie de rolul speciilor şi după ambianţa lor cenotică, se disting mai multe categorii de
specii, care se numesc fitocenotipuri.
Fitocenotipurile se stabilesc atât pe teren, dar mai ales în etapa de prelucrare a datelor.
Cunoaşterea fitocenotipurilor este importantă în realizarea interpretărilor cenotaxonomice şi
cenodinamice. Pentru stabilirea diverselor categorii de fitocenotipuri se ţine seama de
semnificaţia cenotică şi ecologică a speciilor, de ponderea lor cantitativă, de frecvenţa lor de
apariţie în fitocenozele unei asociaţii (adică de constanţă), precum şi de importanţa lor
fitogeografică.
Fitocenotipurile s-au stabilit în urma prelucrării unui număr foarte mare de eşantioane, în aşa
fel încât erorile sunt în general nesemnificative. Analiza acestor categorii se va face numai în
strânsă corelaţie cu factorii ecologici generali şi locali.
Şcoala fitocenologică-floristică central europeană insistă mult asupra fidelităţii speciilor în
fitocenoze, asupra speciilor cu mare afinitate pentru un anumit tip de grupări vegetale. În
cadrul acestei şcoli se pot distinge următoarele trei categorii cenotice de specii:
a. speciile caracteristice, care pot fi:
- fidele (apar exclusiv sau aproape exclusiv într-o anumită unitate fitocenotică),
- elective (prezente de obicei într-o anumită unitate, dar uneori apar în cantităţi
reduse şi în alte grupări),
- preferante (îşi au optimul de dezvoltare într-o unitate fitocenotică, dar pot apărea
în cantităţi mari şi în alte unităţi);
b. speciile însoţitoare (sau indiferente), pot fi întâlnite în foarte multe unităţi, fără a avea
preferinţă pentru una din ele;
c. specii întâmplătoare (sau străine), apar accidental într-o unitate fitocenotică.

Conform Şcolii floristice din ţara noastră, în structura fitocenozelor există următoarele de
categorii de fitocenotipuri:
a. specii edificatoare (sau dominante), ce creează cea mai mare parte a fitomasei
fitocenozelor prin ponderea cantitativă a fitoindivizilor, contribuind astfel la implementarea
fizionomiei şi imprimând fitomediului particularităţile lor. Adeseori speciile edificatoare
determină chiar şi o compoziţie floristică specifică, ca rezultat al multiplelor relaţii de
concurenţă şi adaptare;
b. specii caracteristice (sau fidele), care apar aproape exclusiv numai într-o anumită unitate
fitocenotică şi sunt reprezentate prîntr-un număr variabil de indivizi; datorită adaptării lor
perfecte la condiţiile ecologice, pot atinge valori caracteristice cantitative majore, devenind
totodată şi speciile edificatoare;

14
c. specii indicatoare, cu preferinţe (exigenţe) faţă de anumite valori ale factorilor staţionali;
numărul de specii şi cantitatea de indivizi din fiecare specie, precum şi răspândirea lor în
fitocenoză reliefează caracterul mai mult sau mai puţin uniform al ecotopului fitocenozei
respective;
d. specii însoţitoare, fără preferinţe cenotice evidente, ce apar în diverse grupări vegetale şi
au un rol informativ redus;
e. specii întâmplătoare (sau accidentale), apar în structura fitocenozelor fie din grupări
învecinate, fie au rămas ca resturi ale stadiilor iniţiale de evoluţie a fitocenozelor.
Toate speciile edificatoare şi caracteristice (fidele) unei asociaţii sau unităţi cenotaxonomice
ierarhic superioare asociaţiei au o foarte mare importanţă pentru viaţa fitocenozei şi alcătuiesc
grupa cenotică.
Speciile din această grupă pot fi:
- specii de recunoaştere, adică un nucleu cenotic capabil să reflecte caracterul
interrelaţiilor din cadrul unei unităţi vegetale;
- specii diferenţiale, care individualizează un grup de fitocenoze dintr-o anumită
regiune sau staţiune faţă de fitocenoze aflate în arealul general al unităţii cenotaxonomice
respective.
Speciile diferenţiale se stabilesc pe baza unor analize comparative făcute pe un număr
suficient de mare de eşantioane.

Calculul valorii pastorale (prelucrare după Marușca et al. 2014)

Valoarea pastorală este un indice sintetic de caracterizare a calității unei pajiști, determinată
prin metode floristice de apreciere. Compoziţia floristică a unei pajişti şi aprecierea
participării speciilor componente se poate realiza prin una din metodele: fitocenologică
(Braun-Blanquet); pratologică (Klapp-Ellenberg); dublului metru (Daget-Poissonet);
gravimetrică.
Metoda fitocenologică, se bazează pe aprecierea abundenţei şi dominanţei (AD) speciilor
din covorul ierbos pe 25-100 mp în puncte cheie reprezentative, fiind notate pe o scară
cu 6 trepte, care au corespondenţă în procentele de participare şi anume :
5 acoperire 3/4 - 4/4 ………………………… 75-100%, media 87,5%
4 acoperire 1/2-3/4 …………………………… 50-75%, media 62,5%
3 acoperire 1/4-1/2 …………………………… 25-50%, media 37,5%
2 acoperire 1/10 – ¼ ………………………… 10-25%, media 17,5%
1 acoperire mică ......................................................1-10%, media 5%
r acoperire foarte mică ...........................................sub 1%, media 0,1%
Se poate observa distanţa foarte mare de apreciere între unele notări, de aceea este bine să
se lucreze de la bun început cu aprecierea în procente. În multe cazuri transformarea
notelor în procente datorită etajării vegetaţiei, dau mai mult de 100% necesitând calcule
suplimentare de echilibrare la 100%. Prin echivalarea scării de apreciere fitocenologice în
procente de participare, metoda permite utilizarea cu bune rezultate a datelor din literatura de
specialitate, servind la aprecierea valorii pastorale a pajiştilor respective.
Metoda pratologică pune accent din start pe aprecierea participării procentuale în biomasă
(P) a componentelor botanice pe grupe economice: graminee, leguminoase, ciperacee și
juncacee, alte familii, mușchi și licheni, specii lemnoase, fiind cea mai recomandată
metodă rapidă pentru determinarea vegetaţiei pajiştilor.
Metoda dublului metru este foarte laborioasă, necesitând cunoştinţe temeinice asupra
stadiului juvenil al plantelor în punctele de contact pe 2 m lungime la 4 cm distanţă în
două repetiţii pe păşuni şi la 20 cm distanţă în 10 repetiţii la fâneţe, pentru realizarea a 100
de puncte pentru determinarea frecvenţei specifice (F.s.) şi prin calcul a contribuţiei
specifice (C.s.) care se exprimă în % la fel ca la metoda pratologică. Indiferent ce metodă

15
utilizăm, în final este o apreciere vizuală mai mult sau mai puţin exactă în procente a
participării în biomasă a fiecărei specii în parte.
Metoda gravimetrică constă în cântărirea propriu zisă a speciilor de plante (G) recoltate
prin cosire pe cate 1 mp în mai multe repetiţii în funcţie de diversitatea covorului
ierbos, urmată de exprimarea lor în procente. Aceasta metodă foarte exactă se foloseşte în
cazul fânețelor naturale, unde există plante întregi neconsumate parţial de animale cum este
în cazul păşunilor.
Pasul următor îl constituie aplicarea unor formule de determinare a valorii pastorale şi
anume:

V.P. = ∑ PC (%) x IC/5

VP = indicator valoare pastorală (0-100); PC = participare în covorul ierbos (%) indiferent de
metoda de determinare (AD, P, Cs, G); IC = indice de calitate furajeră
Având la dispoziţie releveul floristic cu participarea procentuală a speciilor se trece în
dreptul fiecăreia indicele de calitate furajeră (IC), cu valori de: 0 - fără valoare furajeră, 1
– slabă; 2 – mijlocie; 3 – bună; 4 – foarte bună; 5 – excelentă. Speciile dăunătoare au valoare
-1, iar cele toxice -2.
Tabel 4. Principalele graminee și leguminoase furajere din vegetaţia pajiștilor permanente
Nr. Denumirea ştiinţifică Formaţii de pajişti şi condiţiile ecologice unde Productivitat Indice
(populară) trăieşte e de
calitate
Graminee
1. Agropyron cristatum Pajiști de câmpie și deal din zona de stepă și Mijlocie 3
(pir cristat) silvostepă
2. Agropyron repens Fâneţe de luncă pe soluri nisipoase Mare 2
(pir târâtor)
3. Agrostis capillaris Pajişti de deal şi munte pe soluri sărace Mijlocie 3
(iarba câmpului)
4. Agrostis stolonifera Pajişti de lunci cu exces de umiditate şi soluri Mare 3
(moleaţă) bogate
5. Agrostis rupestris Păşuni din etajul alpin pe soluri scheletice acide Foarte mică 1
(iarba stâncilor)
6. Alopecurus pratensis Fâneţe de lunci cu soluri revene şi bogate Mare 4
(coada vulpii)
7. Anthoxantum Pajişti de deal şi munte, soluri sărace Mică 1
odoratum
(viţelarul)
8. Arrhenatheum elatius Fâneţe cu soluri profunde şi bogate Foarte mare 4
(ovăscior)
9. Beckmania Pajiști de câmpie pe soluri umede, moderat Mijlocie 3
erucaeformis sărăturate
(becmanie)
10. Botriochloa Pajişti de deal pe soluri uscate, erodate şi pante Mică 0
ischaemum însorite.
(bărboasă)
11. Brachipodium Pajiști de deal și munte, margini de pădure, Mijlocie 1
pinnatum coaste însorite
(obsigă)
12. Briza media Pajişti de deal şi munte, pe soluri mai sărace Slabă 1
(tremurătoare)
13. Bromus erectus Pajiști de deal însorite pe soluri bogate în calciu Mijlocie 2
(obsigă)
14. Bromus inermis Pajişti de silvostepă pe soluri mai bogate, Foarte mare 4

16
 (obsigă nearistată) cultivată
15. Calamagrostis În păduri rărite sau defrişate pe soluri afânate Mare 0
arundinacea (trestia revene
de pădure)
16. Calamagrostis Pajiști de câmpie și deal, tăieturi și margini de Mare 0
epigeios pădure
(trestie de câmp)
17. Chrysopogon gryllus Pajiști d deal, însorite din zona de stepă, Mijlocie 0
(sadină) silvostepă și stejari
18. Cynodon dactylon Pajiști de câmpie, dealuri și pârloage stepizate Mică 1
(pirul gros)
19. Cynosurus cristatus Pajişti de deal şi munte cu soluri revene şi Mijlocie 3
(pieptănariţă) relativ bogate
20. Dactylis glomerata Pajişti de deal şi lunci cu soluri revene, bogate, Mare 5
(golomăţ) cultivat
21. Danthonia Pajiști de deal și munte, luminișuri de pădure Mică 0
provincialis
22. Deschampsia Pajişti de munte, soluri acide, bătătorite cu Mare 0
caespitosa umezeală ridicată
(târsă)
23. Deschampsia flexuosa Pajişti de munte cu soluri sărace, acide, revene Mică 0
(păiuş de munte)
24. Elymus sabulosus Pajiști de nisipuri maritime Mică 0
(perișor)
25. Festuca airoides Păşuni alpine, soluri foarte acide Mică 1
(F. supina) (păruşcă)
26. Festuca arundinacea Pajişti de luncă pe soluri cu umezeală multă, Mare 3
(păiuş înalt) cultivată
27. Festuca nigrescens Pajiști din etajul subalpin - alpin Mijlocie 2
(F.rubra ssp.
commutata)(păiuş
montan)
28. Festuca pratensis Fâneţe de luncă, cu soluri profunde, bogate, Mare 5
(păiuş de livezi) cultivată
29. Festuca pseudovina Păiuş de câmpie şi dealuri până la premontane Mică 1
(păiuşul oilor)
30. Festuca rubra Pajişti de deal şi munte pe soluri mai acide, Mare 3
(păiuş roşu) permeabilă, cultivată
31. Festuca rupicola Păşuni de câmpie până la premontane pe soluri Mică 2
(F.sulcata)(păiuş de uscate
silvostepă)
32. Festuca vaginata Pajiști de nisipuri Mică 1
(păiuş de nisip)
33. Festuca valesiaca Pajiști de câmpie și dealuri stepice Mică 2
(păiuş stepic)
34. Glyceria aquatica Pajiști înmlăștinate Foarte mare 2
(rourică)
35. Holcus lanatus Fâneţe pe soluri cu regim hidric bogat Mijlocie 2
(flocoşică)
36. Lolium multiflorum Sălbăticită, pe soluri fertile cu regim hidric bun, Mare 5
(raigras italian) cultivată
37. Lolium perenne Păşuni de câmpie şi dealuri pe soluri profunde Mare 5
(raigras englez) şi bogate, cultivată
38. Molinia coerulea Pajişti pe soluri turboase cu exces de umezeală Mijlocie 0
(iarbă albastră)
39. Nardus stricta Pajişti montane şi subalpine pe soluri acide, Mică 0
(părul porcului, sărace
ţăpoşică)
40. Phalaris arundinacea Fâneţe de lunci sau soluri bogate, umede, Foarte mare 3

17
 (ierbăluţă,iarbă albă) cultivată recent
41. Phleum alpinum Păşuni subalpine cu soluri acide, sărace Mică 2
(timoftică de munte)
42. Phleum phleoides Pajiști de deal din zona de silvostepă și stejari Mijlocie 2
(timoftică de deal)
43. Phleum pratense Pajişti de dealuri umede şi montane, soluri Foarte mare 5
(timoftică) fertile, cultivată
44. Phragmites australis Pajişti de mlaştini şi bălţi Foarte mare 1
(trestia)
45. Poa alpina Pășuni din etajul alpin – subalpin, pe soluri Mică 2
(firuța alpină) pietroase
46. Poa annua Păşuni alpine, pe soluri acide, târlite Mică 2
(firuţa măruntă)
47. Poa bulbosa Pajiști cu pârloage de stepă și silvostepă cu Slabă 3
(firuța cu bulbi) soluri uscate
48. Poa nemoralis Poieni umbrite din păduri pe soluri mai bogate Mică 2
(firuţă de pădure)
49. Poa pratensis Păşuni de deal şi montane, preferă soluri Mare 4
(firuţă) bogate, cultivată
50. Poa trivialis Fâneţe din lunci şi zone umede, pe soluri mai Mare 3
(şovar de munte) bogate
51. Puccinellia distans Pajiști de sărătură Mică 3
(iarbă de sărătură)
52. Sesleria coerulans Pășuni alpine și subalpine pe soluri pietroase Mică 1
(coada iepurelui)
53. Sieglingia decumbens Pajiștile de deal și munte, pe soluri sărace, acide Mică 0
umede
54. Stipa capillata(colilie) Pajiști stepice de câmpie și dealuri Mică 0
55. Stipa pennata (colilie) Pajiști stepice de câmpie și dealuri Mică 0
56. Trisetum flavescens Fâneţe de deal şi lunci pe soluri mai umede şi Mare 4
(ovăsciorul auriu) bogate
LEGUMINOASE
57. Anthyllis vulneraria Pajişti montane, pe soluri pietroase, calcaroase Mijlocie 2
(vătămătoare) însorite
58. Coronilla varia Pajiști de câmpie și dealuri mai uscate Mijlocie 2
(coroniște)
59. Galega officinalis Fâneţe de luncă sau alte zone umede, bogate Mare 2
(ciumărea)
60. Genista sagittalis Pajişti de dealuri şi munte pe soluri acide, Mică 0
(grozamă) sărace, uscate
61. Genista tinctoria Pajişti de dealuri şi munte pe soluri acide, Mică 1
(drobiţă) sărace
62. Lathyrus pratensis Fâneţe din zona păduroasă mai umedă Mare 4
(lintea pratului)
63. Lotus corniculatus Pajişti din zona de deal şi montană pe soluri Mare 4
(ghizdei) foarte diferite ca fertilitate şi reacţie, cultivată
64. Medicago falcata Fâneţe din zona de deal şi premontană pe coaste Mijlocie 4
(lucerna galbenă) uscate
65. Medicago lupulina Pajişti şi pârloage din zonele de deal şi montană Mică 4
(lucerna măruntă)
66. Medicago sativa Sălbăticită în fâneţe pe soluri bogate, profunde, Foarte mare 5
(lucerna albastră) cultivată
67. Melilotus albus Făneţe şi pârloage mai umede din zonele de Foarte mare 2
(sulfina albă) deal şi munte, cultivată
68. Melilotus officinalis Fâneţe şi pârloage pe terenuri mai uscate din Mare 2
(sulfina galbenă) zonele de deal
69. Onobrychis viciifolia Pajişti de deal şi premontane, cu soluri Mare 4
(sparceta) calcaroase, cultivată
70. Trifolium alpestre Păşuni de munţi înalţi, pe stâncării şi coaste Mijlocie 2

18
 (trifoi alpin)
71. Trifolium campestre Păşuni de dealuri şi munte, pe diferite soluri Mijlocie 2
(trifoi galben)
72. Trifolium fragiferum Pajiști de câmpie din zona de stepă și silvostepă Mică 3
(trifoi fragifer) cu sărături moderate
73. Trifolium hybridum Fâneţe din zona de deal şi montană mai umedă, Mare 4
(trifoi corcit) pe soluri bogate, cultivat
74. Trifolium montanum Fâneţe de deal şi munte pe coaste însorite, cu Mijlocie 2
(trifoi de munte) soluri sărace
75. Trifolium pannonicum Fâneţe de deal şi munte pe soluri sărace Mijlocie 3
(trifoi panonic)
76. Trifolium pratense Pajişti de luncă, deal şi munte, pe soluri mai Foarte mare 5
(trifoi roşu) bogate, cultivat
77. Trifolium repens Pajişti de luncă, deal şi munte, pe soluri mai Mare 5
(trifoi alb) bogate şi umiditate optimă, cultivat
78. Trifolium resupinatum Fâneţe de luncă, pe soluri bogate şi regim hidric Foarte mare 4
(trifoi persan) optim, cultivat
79. Vicia cracca Pajişti de lunci, dealuri, cu soluri foarte diferite, Mare 3
(măzăriche) cultivată
80. Vicia villosa Pajiști de deal și munți mijlocii, pe soluri mai Mare 3
(măzăriche păroasă) bogate

Tabel 5. Specii furajere din alte familii botanice ale vegetației pajiștilor
Nr. Denumire științifică Răspândire Consumat Indice
(populară) d e calitate
81. Achillea millefolium Pajişti din toate zonele, Verde şi 2
(coada şoricelului) foarte răspândit fân
82. Alchemilla vulgaris Pajişti din etajul montan Verde şi 2
(creţişoară) fân
83. Carex curvula Păşuni alpine Verde 3
(coarnă)
84. Carum carvi Fânețe de deal şi munte Verde şi 2
(chimion) fân
85. Cichorium inthybus Pajişti de deal şi munte Verde 1
(cicoare)
86. Filipendula hexapetala Pajişti uscate, poieni Verde 1
(aglică)
87. Geranium pratense Pajişti de deal şi munte Verde şi 1
(ciocul berzei) fân
88. Ligusticum mutellina Păşuni subalpine Verde 3

89. Polygonum bistorta Păşuni umede din zona Verde 2

(coada racului) montană
90. Potentilla erecta Pajişti umede din zona Verde 1
(cinci degete) de deal şi munte
91. Plantago lanceolata Pajişti din toate zonele Verde şi 2
(pătlagina) fân
92. Prunella vulgaris Păşuni din zone de deal Fân 1
(busuioc sălbatic) şi munte
93. Rumex acetosa Fâneţe de luncă, deal şi Verde şi 1
(măcriş) munte fân

19
94. Taraxacum officinale Pajiști din toate zonele Verde şi 3
(păpădie) fân
95. Thymus montanus Pajiști de deal şi munte Verde şi 1
(cimbrişor) fân

Tabel 6. Plante neconsumate sau cu un grad redus de consumabilitate (plante de balast)

Nr. Denumirea ştiinţifică Răspândire

96. Ajuga genevensis Fâneţe de deal

97. Amaranthus albus Terenuri părăsite
98. Arnica montana Pajişti montane
99. Cardaria draba Pajiști de câmpie și deal
100. Carex praecox Pajiști de deal, uscate
101. Carex vulpina Fânețe înmlâștinate
102. Carlina acaulis Păşuni de deal, uscate
103. Capsella bursa pastoris Pajişti de lunci şi deal
104. Centaurea sp. Pajişti de deal şi munte
105. Chrysanthemum leuc. Fâneţe degradate
106. Daucus carota Pajiști de deal, uscate
107. Dianthus carthusianorum Pajiști de deal, uscate
108. Echium vulgare Pajişti de deal
109. Eryngium campestre Păşuni de lunci şi deal
110. Heracleum spondyllium Terenuri umede
111. Juncus conglomeratus Pășuni umede
112. Juncus effusus Pășuni umede
113. Juncus trifidus Pășuni alpine
114. Leonurus cardiaca Fâneţe de deal
115. Limonium gmelini Pășuni sărăturate
116. Linaria genistifolia Pajişti de deal, uscate
117. Luzula campestris Pășuni supratârlite
118. Lysimachia nummularia Fâneţe umede
119. Origanum vulgare Pajişti de deal şi munte
120. Rumex alpinus Pășuni supratârlite
121. Salvia pratensis Fâneţe de deal şi munte
122. Symphytum officinale Pajişti umede
123. Verbena officinalis Pajişti umede
124. Verbascum phlomoides Pajişti uscate, degradate
125. Veronica chamaedrys Pajişti de deal şi munte

Tabel 7. Plante toxice şi vătămătoare din pajiştile permanente

20
 Specii de
Nr. Denumire ştiinţifică Răspândire Substanţa animale ce Acţiune toxică
(populară) toxică pot fi
intoxicate
126. Aconitum toxicum Păşuni subalpine Alcaloidul Toate Sistemul nervos
(omag) aconitină speciile
127. Adonis vernalis Păşuni de deal Glucozidul Toate Diaree, sistem
(ruşcuţă) adonidina speciile cardiovascular
128. Caltha laeta Păşuni umede Toate
(calcea calului) speciile
129. Chelidonium majus Tufişuri, locuri Chelidonină Porci, Vărsături, colici,
(rostopasca) umbroase capre etc.
130. Colchicum autumnale Pajişti de deal şi Alcaloidul Toate Aparatul digestiv şi
(brânduşa de toamnă) munte colchicină speciile respirator
131. Conium maculatum Pajişti umede, Conhidrină, Toate Sistem nervos şi
(cucută) tufişuri coniină speciile digestiv

132. Cicuta virosa Locuri Cucuroxină şi Toate Salivaţie, diaree,

(cucuta de apă) mlăştinoase uleiuri eterice speciile frisoane, etc.

133. Cynanchum Tufişuri Glicozidul, Oi Rinichii şi căile

vincetoxicum vincetoxina urinare
(iarba fiarelor)
134. Delphinium consolida Locuri părăsite Delfinina din Bovine şi Sistemul nervos
(nemţişorul) seminţe ovine
135. Equisetum palustre Pajişti cu exces Alcaloidul Bovine şi Sistemul nervos,
(coada calului) de umiditate equisetină cai ficat, rinichi, etc.
136. Euphorbia Pajişti uscate de Euforbină Toate Sistemul nervos,
cyparissias deal speciile aparatul digestiv
(laptele câinelui)
137. Gratiola officinalis Fâneţe umede Glucozidul Cai şi Aparatul digestiv
(vaninariţa) graţiolina bovine
138. Hypericum perforatum Pajişti de deal Uleiuri eterice Toate Aparatul digestiv
(pojarniţă) animalele
139. Papaver rhoeas Terenuri părăsite Narcotic Bovine Amorţeală şi
(macul roşu) puternic simptome de turbare
140. Pteridium aquilinum Pajişti de deal şi - Cai Cancer
(feriga) munte
141. Ranunculus acer Pajişti umede Uleiuri eterice Cai şi Irită pielea
(piciorul cocoşului) bovine
142. Ranunculus Păşuni umede Uleiuri eterice Cai şi Sistemul nervos,
sceleratus (boglari) bovine mucoasa digestivă
143. Stellaria graminea Fâneţe de deal şi - Cai Febră, tremurături,
(rocoţea) munte salivaţie, astenie
144. Thalictrum Pajişti de deal şi Alcaloizi Porci Aparatul respirator
aquilegifolium munte şi sistemul nervos
(rutişorul)
145. Veratrum album Păşuni montane Protoveratrină Cai,bovine Sistemul nervos şi
(ştirigoaie) şi subalpine jervinină şi uneori oi cardiovascular

Tabel 8. Plantele ce dăunează produselor animaliere

21
 Nr Denumirea ştiinţifică
Răspândire Prin ce dăunează
crt (populară)

146. Alliaria officinalis (usturoiţa) Păşuni umbrite lângă Imprimă laptelui gust de usturoi
păduri

147. Allium ursinum (dragavei) Fâneţe umede de deal şi Schimbă gustul şi

munte culoarea laptelui

148. Arctium lappa (brusturul) Locuri părăsite Impurifică lâna

149. Artemisia austriaca (peliniţa) Păşuni degradate de Imprimă laptelui gust amar
deal

150. Bidens tripartitus (dentiţă) Terenuri cu exces de Impurifică lâna

umiditate

151. Carduus acanthoides (spini) Pajişti umede Impurifică lâna

152. Lepidium ruderale Pajişti uscate de deal Depreciază calitatea cărnii
(păducherniță)
153. Onopordon acanthium Pajişti uscate de deal Impurifică lâna
(scaiul măgăresc)
154. Thlaspi arvense (punguliţă) Terenuri părăsite Imprimă laptelui gust neplăcut
155. Xanthium sp. (cornuţi) Terenuri părăsite Impurifică lâna

Pentru exemplificare prezentăm un releveu din Depresiunea Făgăraşului din Habitatul

R3803, Pajişti mezofile sud-est carpatice de Agrostis capillaris şi Festuca rubra.
Tabel 9. Exemplu de calcul al valorii pastorale (V.P.)

Specia %PC IC PC X IC
Graminee (72)
Festuca rubra 32 3 96
Agrostis capillaris 24 3 72
Dactylis glomerata 3 5 15
Holcus lanatus 2 2 4
Cynosurus cristatus 1 3 3
Nardus stricta + 0 -
Leguminoase (8)
Trifolium pratense 3 4 12
Trifolium repens 2 4 8
Lotus corniculatus 1 3 3
Ononis spinosa 2 0 0
Genista sagittalis + 0 0
Genista tinctoria + 0 0
Alte familii (20)

22
 Achillea millefolium 5 2 10
Prunella vulgaris 4 0 0
Erigeron annum 1 0 0
Gallium verum 1 0 0
Thymus montanus 3 0 0
Campanula patula 1 0 0
Pteridium aquilinum 2 0 0
Potentilla erecta 3 1 3
Daucus carota + 2 +
TOTAL 100 X 226
Valoarea pastorala X x 45

Valoarea pastorală reprezintă un indice sintetic care cuprinde principalele elemente

referitoare la compoziţia floristică, contribuţia acesteia la alcătuirea biomasei şi valoarea furajeră a
speciilor componente, precum şi încărcătura în U.V.M./ha (1 punct de valoare pastorală corespunde la
0,02 U.V.M/ha). Acest indice reprezintă de fapt criteriul de bază în determinarea valorii agronomice a
pajiştii.

Tabel 10. Corespondenţa dintre notele de bonitare, clasele de vegetaţie şi capacitatea de păşunat a pajiştii

Nota de Vegetaţia
UVM/ha
bonitare Clasa şi categoria de pajişte

91-100 I Excelentă > 18

81-90 II 1,61 – 1,80

Foarte bună
71-80 III 1,41 – 1,60

61-70 IV 1,21 – 1,40

Bună
51-60 V 1,01 – 1,20

41-50 VI 0,81 – 1,00

Medie
31-40 VII 0,61 – 0,80

21-30 VIII Slabă 0,41 – 0,60

11-20 IX Degradată 0,21 – 0,40

0-10 X Improprie < 0,20

Bonitarea pajiştilor
Presupune desfăşurarea simultană a două activităţi:
1. bonitarea terenurilor (condiţiilor staţionale), în scopul determinării favorabilităţii
terenurilor, a capacităţii de producţie a terenurilor folosite ca pajişti, exprimată prin cantitatea
furajului;

23
2. bonitarea vegetaţiei, care urmăreşte determinarea capacităţii de producţie a vegetaţiei, a
capacităţii de păşunat sau numărul de unităţi vite mari la hectar (U.V.M./ha), care înseamnă o
vacă, un cal sau 5 oi şi se exprimă prin calitatea furajului.
În condiţii de nefertilizare, între notele de bonitare ale staţiunii şi ale vegetaţiei există corelaţii
statistice semnificative, ceea ce evidenţiază relaţiile dintre caracterele staţiunilor şi vegetaţiei,
cantitativ şi calitativ. Neconcordanţa dintre notele de bonitare ale vegetaţiei şi staţiunii indică o
degradare rezultată prin exploatarea neraţională sau o îmbunătăţre a pajiştii prin lucrări de fertilizare.
Elementele de caracterizare necesare bonitării vegetaţiei sunt:
 Valoarea pastorală;
 Gradul de acoperire a pajiştii cu muşuroaie sau pietre (eventual cu amândouă);
 Gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă (arbori, arbuşti sau cioate).
Dacă pajiştea nu are muşuroaie, pietre sau vegetaţie lemnoasă, calculele se limitează la aceste operaţii,
iar dacă pajiştea este acoperită parţial, coeficientul de valoare pastorală se diminuează prin înmulţire
cu coeficienţii corespunzători gradului de acoperire al pajiştii cu muşuroaie, pietre şi vegetaţie
lemnoasă. Dacă există şi pietre şi muşuroaie se însumează procentele lor de acoperire şi se ia în
considerare coeficientul corespunzător totalului acoperirii (Tab. 11, 12).

Tabel 11. Coeficienţi de bonitare pentru gradul de acoperire a pajiştii cu muşuroaie sau pietre

Cod 1 2 3 4 5
fără sau cu 2%
Acoperire % 3 – 10% 11 – 25% 26 – 50% > 50%
din suprafaţă
Coeficienţi 1 1 0,9 0,8 0,7

Tabel 12. Coeficienţi de bonitare pentru gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă (arbori, arbuşti, cioate)

Cod 1 2 3 4 5 6
Acoperire % fără vegetaţie 10% 11 – 20% 21 – 40% 41 – 60% > 61%
Coeficienţi 1 1 0,9 0,8 0,7 0,6

În cazul unei pajişti mozaicate, neuniforme, se procedează la bonitarea pajiştii (vegetaţiei) separat
pentru fiecare suprafaţă reprezentativă şi apoi se realizează bonitarea ponderată a pajiştii sau a trupului
de pajişte respectiv, folosind datele din tabelul cu evidenţa suprafeţelor şi posesorilor.

Determinarea biomasei şi productivităţii aeriene în ecosistemele forestiere

Metodele utilizate pentru determinarea biomasei aeriene se referă la:
1. determinarea densităţii şi a diametrului mediu pentru fiecare populaţie şi stadiu de
dezvoltare;
2. calculul biomasei stratului arborescent.

1a) Determinarea densităţii stratului arborescent

Pentru început, pe teren se delimitează suprafeţe circulare de 500 m2, prin raze de 12.62 m. De
pe fiecare dintre aceste suprafeţe se numără toţi indivizii pe fitopopulaţii, iar apoi se stabileşte
numărul total. Se lucrează mai multe suprafeţe, până se inventariază cel puţin 150 de arbori
sau dacă arborii sunt rari, până când se atinge suprafaţa de un hectar.
Datele se notează într-o fişă specială, numită fişă de inventariere (tab. 13).
Tabel 13. Fişa de inventariere

Categorii de arbori G, m2
Diametru, cm Circumferinţa, cm Punctaj n Unităţi Total
0 (0.0 – 2.0) 0 (0.0 –8.3) 0.0001

24
 4 (2.1 – 6.0) 12.6 (6.6 – 18.8) 0.0013
8 (6.1 – 10.0) 25.1 (19.2 – 31.4) 0.0050
12 (10.1 – 14.0) 37.8 (31.7 – 44.0) 0.0113
16 (14.1 – 18.0) 50.2 (44.3 –56.5) 0.0201
20 (18.1 – 22.0) 62.8 (56.8 – 69.1) 0.0314
24 (22.1 – 26.0) 75.4 (69.4 –81.6) 0.0452
28 (26.1 – 30.0) 87.9 (82.0 – 94.2) 0.0616
32 (30.1 – 34.0) 100.5 (94.5 – 106.7) 0.0804
36 (34.1 – 38.0) 113.0 (107.1 – 119.3) 0.1018
40 (38.1 – 42.0) 125.6 (119.6 – 131.9) 0.1257
44 (42.1 –46.0) 138.2 (132.2 – 144.4) 0.1521
48 (46.1 – 50.0) 150.7 (144.8 – 157.0) 0.1810
52 (50.1 – 54.0) 163.3 (157.3 – 169.6) 0.2124
56 (54.1 – 58.0) 175.8 (169.9 – 182.1) 0.2463
60 (58.1 – 62.0) 188.4 (182.4 – 194.7) 0,2827
64 (62.1 – 66.0) 201.0 (195.0 – 207.2) 0.3217
68 (66.1 – 70.0) 213.5 (207.6 – 219.8) 0.3632
72 (70.1 – 74.0) 225.1(220.1 - 232.4) 0.4072
76 (74.1 – 78.0) 238.6 (232.7 – 244.9) 0.4536
80 (78.1 – 82.0) 251.2 (245.2 – 257.5) 0.5027
84 (82.1 – 86.0) 263.8 (257.8 – 270.0) 0.5542
88 (86.1 – 90.0) 276.3 (270.4 – 282.6) 0.6082
92 (90.1 – 94.0) 288.9 (282.9 – 295.2) 0.6848
96 (94.1 – 98.0) 301.4 (295.5 – 307.7) 0.7238
100 (98.1 – 102.0) 314.0 (308.0 - 320.3) 0.7854
104 (102.1 – 106.0) 326.8 (320.6 – 332.8) 0.8495
108 (106.1 – 110.0) 339.1 (333.2 – 345.4) 0.9161
112 (110.1 – 114.0) 351.7 (315.7 – 358.0) 0.9852
116 9114.1 – 118.0) 364.2 (358.3 – 370.5) 1.0508
120 (118.1 – 122.0) 376.8 (370.8 – 383.1) 1.1310
124 (122.1 – 126.0) 389.4 (383.4 – 395.6) 1.1204
128 (126.1 – 130.0) 402.0 (396.0 – 408.2) 1.2064
132 (130.1 – 134) 414.5 (408.5 – 420.8) 1.3678
Total suprafaţă probă, SP Σn : Σ g:
Total la ha, SP CE N: Gr:

10000⋅Gr hdg ,m
g= =. .. .. . .. .. . .. .. .. . .. cm2 1 2 3 4 5 media
N
d g = √ g:0.785=...................cm2

Panta terenului, g: 0 10 20 30 40
Raza cercului, m: 12.62 12.69 12.94 13.34 14.04

Se calculează apoi densitatea pentru fiecare populaţiei după formula:

D = N x CE , unde: D = densitatea;
N = numărul de arbori de pe toate suprafeţele de probă;
CE = coeficientul suprafeţei de inventariere de pe care s-au numărat
arborii.
10000
CE=
S , unde: S = suprafaţa tuturor suprafeţelor de probă pe care s-a efectuat
inventarierea.
Densitatea totală la hectar se poate determina prin însumarea densităţii fiecărei populaţii sau prin
formula:

25
 n
D = S , unde n reprezintă numărul indivizilor, iar S – suprafaţa (m2)

1b) Determinarea diametrului mediu al arborilor

Concomitent cu efectuarea numărării arborilor, se măsoară şi diametrul (circumferinţa) acestora, la
înălţimea de 1,30 m de la nivelul solului, iar datele se notează în fişele de inventariere pentru fiecare
populaţie. În fişe există categorii de diametre din 4 în 4 centimetri şi prin urmare măsurătorile se
încadrează în una din aceste categorii (vezi tab. 4 ).
Pentru fiecare categorie de diametru se procedează la calculul suprafeţei de bază pornindu-se de la o
suprafaţă medie calculată şi înregistrată în fişă. Această suprafaţă de bază se calculează după
următoarea formulă:
g=n×gm , unde: g = suprafaţa de bază a categoriilor de diametru dat;
n = numărul de fitoindivizi din categoria de diametru dat total şi pe
fitocenoză;
gm = suprafaţa de bază medie a categoriilor de diametru considerat.

Se calculează pentru fiecare fitopopulaţie suprafaţa de bază prin însumarea suprafeţelor parţiale ale
fiecărei categorii de diametre:
Gr =g1 + g 2 + g3 + .. .+g n
Se calculează apoi suprafaţa medie:
10000×Gr
ḡ=
N , unde: N = numărul de arbori la hectar.
Diametrul mediu se calculează după formula:
dg=√ ḡ: 0,785
Atât diametrul mediu, cât şi densitatea, se calculează pe fiecare fitopopulaţie, pe fitocenoză şi pe stadii
de dezvoltare.
Stadiile de dezvoltare sunt următoarele:
A. stadii tinere
- păriş (Pă) – arbori cu diametrul mediu cuprins între 6-10 cm;
- prăjiniş (Pr) – arbori cu diametrul mediu cuprins între 11-20 cm;
B. stadii mature
- codrişor (Co) – arbori cu diametrul mediu cuprins între 21-36 cm;
- codru (CO) – arbori cu diametrul mediu mai mare de 36 cm.

2. Calculul biomasei stratului arborescent

Determinarea biomasei stratului arborescent se poate realiza prin două modalităţi: gravimetric şi
volumetric.
a) Determinarea gravimetrică pe teren
Această metodă utilizează datele obţinute privind densitatea şi diametrul mediu. Pentru aceasta se taie
câte un arbore din fiecare populaţie având diametrul mediu pentru fiecare stadiu de dezvoltare (8, 16,
24 cm). După tăiere arborele se separă pe organe vegetative: tulpină, ramuri şi frunze. Ramurile sunt
separate, la rândul lor, pe 5 categorii: 1 = 0 – 1,5 cm diametru; 2 = 1,5 – 7 cm diametru; 3 = 7 – 15 cm
diametru; 4 = 15 – 25 cm; 5 = mai mult de 25 cm. Apoi se cântăreşte fiecare organ separat şi se
notează într-un tabel. Din fiecare organ vegetativ se prelevează câte o probă de minimum 250 g care se
usucă în etuvă la temperatura de 105 0C, până ajunge la o greutate constantă. Se obţine astfel cantitatea
de substanţă organică uscată pentru fiecare categorie de organ.
Pentru a calcula biomasa la hectar se înmulţeşte cantitatea de substanţă organică a fiecărei fitopopulaţii
şi pentru fiecare organ vegetativ cu numărul de fitoindivizi din fiecare stadiu de dezvoltare
corespunzător. Se însumează datele pe fiecare fitopopulaţie şi apoi se însumează toate fitopopulaţiile şi
se obţine cantitatea în kilograme sau tone de substanţă uscată la hectar. Se poate calcula şi procentul
de substanţă uscată pe fiecare categorie de organ.

26
b) Determinarea volumetrică
Această metodă se foloseşte atunci când se urmăreşte determinarea volumului de lemn şi coajă. Se
poate aplica în două moduri, fie pentru arborii vii, fie pentru cei doborâţi.
Determinarea volumului de lemn şi coajă la arborii vii
Pe teren se măsoară înălţimea şi diametrul arborilor la înălţimea de 1,30 m deasupra solului. Având
măsurate diametrul şi înălţimea arborilor, se poate afla volumul trunchiului folosind tabele generale de
cubaj pentru specia în cauză. Volumul crăcilor şi al cojii se poate determina folosind tabele speciale
ce însoţesc tabelele de cubaj.
Determinarea volumului de lemn şi coajă la arborii doborâţi
Arborii doborâţi sunt de obicei secţionaţi în buşteni de diferite lungimi. Pentru aflarea volumului lor se
măsoară cu ajutorul clupei diametrul la mijlocul buşteanului, iar cu ajutorul unei panglici sau metru de
metal sau de lemn, lungimea buşteanului. Volumul se determină cu ajutorul tabelei pentru
determinarea volumului buştenilor. Pentru a afla volumul lemnului fără coajă se îndepărtează coaja în
locurile de contact ale clupei cu buşteanul şi se măsoară diametrul lemnului curat. Volumul cojii se
poate stabili prin diferenţă.

BIBLIOGRAFIE

Borhidi, A. 1995. Social behaviour types, the naturalness and relative ecological indicator values of the higher plants în the
Hungarian Flora. Acta Botanica Hungarica 39:97-181.
Borza, A., Boşcaiu N. 1965. Introducere în studiul covorului vegetal. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
Botnariuc, N., Vădineanu A. 1982. Ecologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Braun-Blanquet, J. 1932. Plant sociology; the study of plant communities. McGraw-Hill Book Company, Inc.
Cristea, V. 1991. Fitocenologie şi vegetaţia României; Îndrumător de lucrări practice. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj
Napoca.
Cristea, V. 1993. Fitocenologie şi vegetaţia României. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca.
Cristea, V., Gafta D., Pedrotti F. 2004. Fitocenologie. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Ellenberg H., Weber H.E., Düll R., Wirth V., Werner W., Paulißen D. 1992. Zeigerwerte von Pflanzen in Mitteleuropa, 2 nd
Ed. Scripta Geobotanica 18: 1--258
Hill, D., Fasham M., Tucker G., Shewry M., Shaw D., editors. 2005. Handbook of biodiversity methods. Survey, evaluation
and monitoring. Cambridge University Press, New York
Ivan, D. 1979. Fitocenologie si vegetatia RSR. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti
Kent, M., Coker P. 1992. Vegetation description and analysis. A practical approach. Belhaven Press, London.
Krebs, C. J. 1998. Ecological methodology. Addison Wesley Longman, Inc., Menlo Park.
Krebs, C. J. et Kenney A. J. 2000. Ecological methodology.
Maruşca T., Mocanu V., Haş E. C. et al. 2014. Ghid de întocmire a amenajamentelor pastorale. Capolavaro, Brașov
Moravec, J. 1973. The determination of the minimal area of phytocoenosis. Folia Geobotanica & Phytotaxonomica 8:23-47.

27