Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

CAPITOLUL 4
METODE DE INVENTARIERE ȘI MONITORIZARE PENTRU SPECII DE
PLANTE

Inventarierea respectiv monitorizarea speciilor de plante se
realizează prin mai multe metode, fiecare metodă având mai multe etape
care se desfășoară în diferite perioade de analiză științifică.
Inventarierea speciilor de plante se poate realiza prin:
- metoda geobotanică (fitocenologică/fitosociologică);
- metoda dublului metru;
- metoda planimetrică (ramei metrice).

4.1. Metoda geobotanică (fitocenologică)
Metoda presupune studii și cercetări asupra florei și vegetației dintr-
un perimetru analizat, în două faze, una de teren și alta de laborator.
În faza de teren sunt identificate și notate toate speciile întâlnite,
eventual sunt recoltate cele care nu pot fi determinate în teren, iar în faza
de laborator se elaborează conspectul florei pe baza nomenclaturii
existente în Flora României sau alte lucrări de specialitate, menționându-se
pentru fiecare specie în parte indici precum bioforma, elementul
fitogeografic, cerințe față de factorii ecologici (temperatură, umiditate și
reacția solului), conform cu scara lui Elleberg (1974), adaptată pentru țara
noastră de I. Pop et al., (1978) și Att. Kovacs, (1979).
Realizarea releveelor floristice
Un releveu floristic reprezintă o ridicare fitocenologică prin care se
determină compoziția floristică din cadrul unei fitocenoze.
41
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

Fitocenoza reprezintă o grupare de plante care este caracterizată

prin omogenitate floristică și care trăiesc într-un spațiu uniform, precum și
relațiile care se stabilesc prin interacțiunea dintre plante și dintre acestea
și mediul înconjurător.
Conform şcolii fitocenologice central–europene, unitatea
cenotaxonomică este asociaţia vegetală, care reprezintă fitocenoze
asemănătoare din punct de vedere al fizionomiei, structurii și compoiției
floristice, se evidenţiază prin una sau mai multe specii caracteristice și
ocupă un anumit biotop.
Releveele floristice se întocmesc în suprafețe de probă
reprezentative din punct de vedere a covorului vegetal, cu fizionomie și
condiții ecologice asemănătoare, preferabil de formă pătrată sau
dreptunghiulară, cu mărimi variabile în funcție de suprafața ocupată de
fitocenoză, de omogenitatea ei și de tipul și gradul de închegare a vegetaţiei.
Pentru întocmirea releveului floristic se pot folosi trei procedee:
- procedeul suprafețelor de probă, mici și crescânde;
- procedeul suprafețelor de probă mari;
- procedeul transectelor (Bărbulescu et al., 1980).
După notarea tuturor speciilor determinate, în tabel în dreptul
fiecărei specii se notează date referitoare la anumiți indici (abundența - A,
dominanța - D și frecvența - Fv) care exprimă raportul cantitativ prin care
fiecare specie participă în fitocenoza analizată.
Abundența exprimă numărul de indivizi ai unei specii, stabilindu-se
prin numărarea acestora sau printr-o apreciere vizuală pe o scară de la 1 la
5.
42
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

Dominanța reprezintă gradul de acoperire a solului de către masa

aeriană a plantelor, apreciată vizual prin procente sau note după o scară cu
5 trepte.
De obicei abundența și dominanța se exprimă împreună utilizând
scara lui J. Braun–Blanquet (1951):
+ specii reprezentate prin indivizi rari, cu acoperire sub 1%;
1–indivizi mai numeroși, cu acoperire mică de 1-5%;
2– indivizi abundenți, cu acoperire de 5-25%;
3– indivizi abundenți, cu acoperire de 25-50%;
4– indivizi abundenți, cu acoperire de 50-75%;
5– indivizi foarte abundenți, cu acoperire de 75-100%.
Frecvenţa este un indice prin care se exprimă omogenitatea
covorului vegetal și modul de repartizare a indivizilor într-o fitocenoză,
exprimată după o scară cu 5 trepte:
+ indivizi rari, sub 10% din releveu;
1–indivizi prezenţi în proporţie de 5–20% din releveu;
2–indivizi prezenţi în proporţie de 21–40% din releveu;
3–indivizi prezenţi în proporţie de 41–60% din releveu;
4–indivizi prezenţi în proporţie de 61–80% din releveu;
5–indivizi prezenţi în proporție de 81–100% din releveu.
Asociaţia se determină după numele uneia sau a două specii care
domină, prin adăugarea sufixului „etum” la gen, iar specia se pune la cazul
„genitiv”.

43
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

4.2. Metoda dublului metru sau metoda liniară

Reprezintă o metodă dezvoltată de către Daget și Poissonet (1971).
Pentru întocmirea releveelor floristice se utilizează un dublu metru
pe lungimea căruia se înregistrează speciile întâlnite. În funcție de înălțimea
vegetației, citirile se fac la distanțe diferite, din 4 în 4 cm pentru plante cu
înălțimea mai mică de 25 cm, și din 20 în 20 cm pentru o vegetaţie mai înaltă
de 25 cm, în acest caz utilizându-se o linie de 4 m lungime.
În funcție de înălțimea vegetației, citirile se fac în două respectiv
cinci repetiții.
După completarea fişelor de teren, se calculează indicii:
- frecvenţa specifică (Fs) și
- contribuţia specifică (Cs).
Frecvenţa specifică (Fs) reprezintă suma punctelor în care o specie
este înregistrată, cu valori cuprinse între 0 și 100.
Fs se calculează prin însumarea punctelor în care a fost notată
prezența speciei determinate.
Fs% = (Ni/Ntot) x 100
unde:
- Ni = numărul de puncte în care o specie este întâlnită;
- Ntot = numărul total de puncte de observații.
Contribuţia specifică (Cs) exprimă participarea procentuală a unei
specii, raportat la participarea tuturor speciilor.
Cs % = (Fs / ΣFs) x 100
unde:
- Fsi–frecvenţa specifică a unei specii date;
44
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

- ΣFsi–suma frecvenţelor specifice a tuturor taxonilor dintr-un

releveu.
Cu ajutorul datelor înregistrate în releveele floristice pot fi calculați
și alți parametrii:
- indicele de biodiversitate Shannon–Weaver;
- indicele de dominanţă Simpson;
- spectre de bioforme şi geoelemente;
- indici sinecologici;
- valoarea pastorală (Vp).

4.3. Metoda ramei metrice (pătratelor/careurilor)
Presupune utilizarea unei rame metrice cu latura de 0,5 m, împărțită
în 25 de pătrate sau cu latura de 1 m împărțită în 100 de pătrate.
Pentru fiecare specie se apreciază gradul de acoperire a solului
ocupat de tufe, lăstari și tulpini și se exprimă în procente. Se ia în
considerare de asemenea și suprafața neacoperită cu vegetație (golurile).
Pentru speciile care prezintă indivizi izolați, acoperirea în acest caz
nu poate fi exprimată în procente și se notează cu semnul “+”.
Când se folosește rama cu latura de 0,5 m, gradul de acoperire pentru
fiecare pătrat reprezintă 4%, în timp ce la rama cu latura de 1 m, gradul de
acoperire pentru fiecare pătrat este egal cu 1%.
În primul caz, dacă toată suprafața unui pătrat este acoperită cu o
singură specie, dominanța se notează cu 4%, iar în cel de al doilea caz cu 1%
(Bărbulescu et al., 1980).

45
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

4.4. Monitorizarea speciilor de plante se realizează în mai multe

etape, descrise și detaliate în cele ce urmează (după Mihăilescu et al., 2015):
- etapa 1: Descrierea speciilor de plante monitorizate;
- etapa 2: Metode de prelevare/inventariere;
- etapa 3: Planul de monitorizare;
- etapa 4: Înregistrarea datelor;
- etapa 5: Analiza datelor;
- etapa 6: Controlul calității datelor;
- etapa 7: Introducerea datelor într-un sistem de monitorizare și
raportare.

Etapa 1 - Descrierea speciilor de plante monitorizate
Descrierea speciilor trebuie să cuprindă următoarele informații:
- Codul Natura 2000, pentru speciile de interes comunitar;
- Denumire populară;
- Denumirea științifică;
- Sinonime;
- Familia;
- Descriere;
- Răspândire;
- Biologia speciei;
- Populație;
- Ecologie;
- Factori limitativi;
- Grad de periclitare;

46
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

- Referințe științifice.
Pentru exemplificare, redăm descrierea unei specii de plante de
importanță comunitară: Arnica montana L. (după Mihăilescu et al., 2015):
Cod Natura 2000 1762
Denumire populară Arnică
Denumire științifică Arnica montana L.
Sinonime A. alpina; A. petiolata
Familie Asteraceae (Compositae)
Descrierea speciei Plantă perenă cu tulpină erectă, cilindrică, solitară, cu
frunze în formă de rozetă bazală. Florile sunt de culoare
galben, cele centrale au formă tubuloasă, sunt
hermafrodite, pubescente, iar cele marginale sunt
ligulate, mai lungi de 2-3 ori decât involucrul.
Receptaculul este pubescent, papusul este lung cu peri
aspri, scurt denticulați.
Răspândire Europa (zona montană) Au, Be, Ce, Sl, Da, Ga, Ge, He, Ho,
Hs, Hu, It, Sb, Lu, No, Po, Rm, Rs (B, C, W), Su. În țara
noastră se întâlnește frecvent în tot lanțul Carpaților.
Regiunea biogegrafică alpină.
Biologia speciei Este o specie perenă, hemicriptofită, cu reproducere
amfimictică, alogamă, entomofilă, anemofilă. Perioada
de înflorire este în perioada iunie-august. Numărul de
cromozomi 2n = 38
Populație neevaluată
Ecologie Este o specie mezofilă, crește pe substrat moderat acid,
în pajiști silicioase sărace în nutrienți. Mai poate fi
întâlnită în pășuni, poieni, fânețe, tufărișuri, din regiunea
montană până în cea subalpină, mai rar în zona alpină. În

47
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

zonele înalte poate fi întâlnită în zone mlăștinoase,

sărace în nutrienți.
Cenologie: Arrhenatherion, Potentillo-Nardion.
Habitat Natura 2000: 4030 Tufărișuri uscate europene.
6230* Pajiști de Nardus bogate în specii, pe substraturi
silicoase.
Factori limitativi Colectarea excesivă din flora spontană, degradarea
terenurilor, schimbările climatice, agricultura intensivă.
Grad de periclitare OUG 57/2007 Anexa 5A; Directiva Habitate Anexa Vb;
IUCN: LC; Oltean et al., 1994: EN.
Referințe științifice Ciocârlan 2009, Gafta & Mountford 2008; Doniță et al.,
2005.

Fig.4.1. Hartă cu distribuția speciei la nivelul României
(după Mihăilescu et al., 2015)



48
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

Etapa 2 - Metode de prelevare/inventariere

Presupune la rândul ei mai multe etape: de documentare și
informare asupra speciei/taxonului, de recunoaștere în teren, și de obținere
a diferitelor informații din teren.

2.1. Etapa preliminară

Reprezintă etapa în care expertul pornește de la niște date existente
(în literatura de specialitate, în herbare, în alte surse) referitoare la locul,
data și cine a relatat prezența speciei care urmează să fie evaluată.
Este de fapt etapa de documentare, iar un prim pas este stabilirea
identitãții taxonomice a speciei evaluate. Expertul va verifica toate
denumirile speciei sub care a fost citată, va fi luat în considerare numele
valid și vor fi notate toate sinonimele.
Următoare acțiune este de descriere cât mai amănunțită a
speciei/taxonului vizat. Pentru a evita confuziile în identificarea speciei, vor
fi evaluate toate speciile înrudite astfel încât să fie evidențiate caracterele
de diferențiere. Apoi se vor aduna date referitoare la corologia, biologia,
ecologia, etc. speciei.
În activitatea de documentare vor fi analizate toate sursele
bibliografice, inclusiv cele pentru arii protejate (plan de management,
Formular Standard Natura 2000, baze de date în care este semnalată
prezența specie, etc.), date și informații care pot fi obținute de la specialiști,
reprezentanți ai Agențiilor pentru Protecția Mediului, ai administratorilor
și custozilor, Ocoalelor silvice, etc.
49
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

Toate informațiile colectate vor fi stocate într-o bazã de date, iar pe

baza lor se întocmește fișa de prezentare a speciei.

2.2. Etapa de recunoaștere/de localizare în teren

Optimul determinărilor speciilor de plante se află în perioada
înfloririi, moment în care specia/taxonul este mai ușor de determinat decât
în celelalte fenofaze de creștere și dezvoltare.
Pe baza informațiilor din literatura de specialitate (acolo unde ele
există) se vor efectua vizite în locurile și zonele învecinate în care aceasta a
fost semnalată.
Un indiciu care poate asigura un succes în a identifica specia mai
repede, este deținerea informațiilor despre stațiunea în care habitează, în
cazul în care nu avem coordonate geografice. Dacă, de exemplu, o plantă
habitează doar în păduri sau pe stâncării, este inutil să fie căutată în alte
habitate. În acest sens un ajutor mare îl reprezintă hãrțile topografice și
satelitare, unde prin culorile reprezentate putem identifica habitatele
diferite.
După ce planta a fost identificată, se verifică caracterele morfologice
pentru confirmarea că este într-adevăr taxonul propus a fi
inventariat/monitorizat, iar în cele din urmă se completează fișa de teren.
Se va localiza cu GPS-ul locul exact unde planta a fost identificată, se
vor realiza fotografii facându-se și o evaluare vizuală a numărului de
indivizi și a mărimii populațiilor.

50
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

2.3. Stabilirea modului de eșantionare

Stațiile de monitorizare/ploturile vor fi ampasate în locurile în care
a fost identificată specia, în zone cu distribuție cât mai uniformă.
Unitatea de eșantionare va fi plotul/suprafața de probă.
Numărul de ploturi, mărimea și forma lor vor fi stabilite în funcție de
tipul de habitat, morfologia terenului, caracteristicile și distribuția plantei
analizate.
Forma plotului (suprafață de probă) poate fi pătrată, însă unde
terenul este cu pantă mare sunt preferate ploturile dreptunghiulare.
Mărimea ploturilor poate fi cuprinsă, în funcție de tipul de plante,
între 1mp și 100 mp. Sunt de preferat ploturile mai mici deoarece se pot
colecta datele mai ușor, în acest fel este ușurată și numărarea indivizilor și
stabilirea mărimii populațiilor. Pentru o alegere corectă a mărimii
ploturilor e bine să se țină cont că aceasta trebuie să fie de 2-3 ori mai mare
decât înãlțimea plantei determinate, înmulțitã cu ea însãși. De exemplu dacă
înălțimea plantei este de 0,3 m, atunci 2x0,3 = 0,6x0,6 = 1,2 mp sau 3x0,3 =
0,9 x 0,9 = 1,8 mp.
Dacă arealul speciei este prea mare și impicit mai greu de așantionat,
atunci se va alege o zonă mai restrânsă ”zonă cheie” care să fie
reprezentativă pentru o suprafață mai mare.

51
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

Fig.4.2. Instalarea unui plot/suprafață de probă de monitorizare (25 mp)

Pentru amplasarea ploturilor se vor folosi țăruși sau marcatori și o
bandă colorată. Țărușii se vor fixa în pământ, iar banda va fi întinsă de la un
țăruș la altul conform schemei din fig.4.2.
Marcatorii vor rămâne fixați în pământ pe toată perioada de
monitorizare.
În cazul terenurilor accidentate sau mai greu accesibile, cum ar fi
stăncăriile, marcajul se va face cu vopsea. În plus, este indicat să se noteze
repere foarte clare din teren și să se fotografieze zonele, pentru a identifica
dacă marcajele dispar în timp.

2.4. Colectarea datelor în teren și completarea fișei de teren

Pentru efectuarea determinărilor, specialistul care face
inventariere/monitorizare are nevoie de următoarele materiale:
reportofon, ruletã, cuie/țãruși, benzi de plastic, camerã foto, lupã, fișe de
teren, ziare (pentru presarea unor plante), etichete, cadru pentru numãrea

52
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

indivizilor, presã, GPS, hãrți pentru localizarea speciilor vizate și orientare

în teren.
Fișa de teren va fi completată cu datele specificate în anexa de la
pagina 177.

3. Planul de monitorizare

Inventarierea/Monitorizarea speciilor se va face după un plan bine
stabilit, în funcție de condițiile climatice din fiecare an și evident de
categoria de plante din care face parte specia analizată, cele mai potrivite
perioade fiind cele de înflorire și fructificare.
Principalele informații care trebuie completate într-un plan de
monitorizare, pentru plante de interes comunitar de exemplu, sunt cele
redate în tabelul nr. 4.1.

Nr. Taxon Cod Anexa din Regiunea Localita Cod Sit Nr. Frecvența Metoda Perioada
crt. Directiva biogeogr tea și Natura ploturi de utilizată optima de
Habitate afică județul 2000 monitoriz monitorizare
are



4. Înregistrarea datelor

Datele culese din teren, dar și cele obținute din literatura de
specialitate, cât și informația în sistem de coordonate geografice GIS
(latitudine, longitudine și/sau coordonate în sistem de proiecție național –
Stereo ‘70 și european – ETRS89), vor fi înregistrate într-un sistem
informatic unitar.
La nivel național, în prezent există, SIMSAHAB - sistemul informatic
53
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

național pentru monitorizarea speciilor și habitatelor de interes comunitar.

Pe baza acestor informații, prin soft-uri specializate se realizează
hărțile de distribuție a speciilor.

5. Analiza datelor
Datele vor fi analizate într-un sistem de monitorizare național numit
SIMSHAB.
Vor fi utilizate datele pentru prezența speciilor din fiecare regiune
biogeografică, în grilă de 10x10 km în format ETRS89, pentru evaluarea
arealului de distribuție.
Potențiala răspândire a speciilor în bioregiuni, se calculează prin
metode de arealografie.
Iar parametrii populaționali, se evaluează cu ajutorul datelor de
monitorizare și pe baza estimărilor de evaluare cantitativã (numãr de
indivizi, numãr de grupe de indivizi pe unitatea de suprafațã etc).

6. Controlul și asigurarea calității datelor

Calitatea datelor se realizeazã în SIMSHAB, sistem care
condiționează tipul de informație care trebuie și care se poate completa în
fiecare câmp, limitând totodată introducerea incompletã a formularelor.
Calitatea datelor introduse se realizează printr-un control constant
atât al volumului adăugat și validat, cât și din punct de vedere științific, care
se va aloca unui cercetãtor științific cu drept de verificare și validare a
tuturor înregistrărilor.

54
 Metode de inventariere și monitorizare pentru specii de floră și faună

7. Introducerea datelor într-un sistem de monitorizare și raportare

Pentru ariile protejate din cadrul rețelei Natura 2000 (Situri Natura
2000), Articolul 17 din Directiva Habitate prevede ca la fiecare 6 ani statele
din UE să elaboreze un raport cu informații despre măsurile de conservare
prevăzute și evaluarea impactului acestor măsuri pentru starea de
conservare a speciilor și habitatelor listate în anexele I și II.
Integrarea datelor în sistemul național de raportare permite o
evaluare a tendințelor de evoluție de la o perioadă de raportare la alta, adică
din șase în șase ani.

55