LUCRAREA 1 - 3

TEHNICA EFECTUĂRII RELEVEELOR FITOCENOLOGICE

Scopul lucrării practice< Cunoaşterea fizionomiei, structurii

calitative (compoziţie floristică, inclusiv a speciilor edificatoare,
caracteristice) şi cantitative (abundenţă-dominanţă, frecvenţă) a
principalelor fitocenoze din împrejurimile Sibiului prin efectuarea de
relevee fitocenologice (ridicări fitocenologice) care vor constitui
materialul de lucru pentru următoarele lucrări practice (studiul
bioformelor şi elementelor floristice, al grupelor ecologice vegetale,
categoriilor ecologice de plante, estimarea fitomasei speciilor,
precum şi în alcătuirea tabelelor fitocenologice sintetice). Iniţierea
studenţilor în cercetarea fitocenologică de teren, îmbogăţirea
cunoştinţelor de fitotaxonomie şi ecologia plantelor, dezvoltarea
capacităţii de a identifica şi delimita în teren diverse fitocenoze
distincte şi a le încadra în asociaţii vegetale.
Locul desfăşurării< Parcul Arinilor, Valea Aurie, Pădurea
Dumbrava, Lunca Cibinului la Turnişor.
Materiale necesare< caiet, rechizite de scris, fişe model pentru
ridicări fitocenologice (anexate prezentei lucrări), harti topografice
(scara 1<5000 - 1<50000), busolă, altimetru, aparat de fotografiat
şi film, determinatoare de plante, deplantator, botanieră, lupă,
ramă metrică, ruletă, pH-metru, informaţii bibliografice referitoare
la geomorfologia, geologia, pedologia, hidrografia şi climatul din
zonă. Deoarece multe dintre laboratoarele disciplinelor enumerate
în prefaţă au fost realizate în aceste zone, referatele de la acestea
pot fi utilizate ca material documentar.
Mod de desfăşurare< Profesorul efectuează la fiecare lucrare un
releveu fitocenologic, demonstrativ, după care studenţii grupaţi
câte 2-3 vor realiza la fiecare şedinţă câte 3-4 ridicări
fitocenologice. La sfârşitul temei fiecare student (şi echipă) va
avea în caiet minimum 10 ridicări fitocenologice.
Consideraţii teoretice< Releveul sau ridicarea fitocenologică este
metoda de bază în studiul vegetaţiei şi constă într-un inventar
floristic (structura calitativă) al suprafeţei de probă (al fitocenozei)
completat cu informaţii de ordin cantitativ (abundenţă-dominanţă,
frecvenţă), topografic, geomorfologic, pedologic, climatologic,
economic, etc. (vezi fişa pentru caracterizarea fitocenozelor, din
anexă). Releveul fitocenologic reprezintă deci o listă floristică,
realizată pe o suprafaţă de probă care oscilează ca mărime mai
ales în funcţie de tipul fitocenozei (vegetaţiei). Astfel în cazul
stâncăriilor şi grupărilor acvatice aceasta este de 1 - 25 m2 (1x1
până la 5x5 m), în studiul mlaştinilor de 9 - 25 m2 (3x3 m până la
5x5 m (în cazul mlaştinilor eutrofe, mai ales stufărişuri, păpurişuri
putând creşte la 50m2), iar al buruienişurilor de 6 - 25m2 (2x3
până la 5x5 m> pentru buruienişurile segetale mărindu-se chiar la
100m2). Suprafaţa de probă pentru releveele efectuate în pajişti
(păşuni şi fâneţe) este de 25-100 m2 (deci între 5x5 şi 10x10 m),
pentru tufişuri 100 m2, iar pentru păduri 400-1000 m2 (minimum
20x20m). Cu toate acestea nu există o regulă general valabilă, iar
metode pentru dimensionarea suprafeţei, atunci când dorim o
cercetare cu o acurateţe cât mai mare, vor fi prezentate în tema nr.
11-12. Forma suprafeţei de probă variază în funcţie de condiţiile
staţiunii şi dezvoltarea fitocenozei, având de cele mai multe ori
forme mai mult sau mai puţin geometrice (pătrat, dreptunghi, cerc).
Alegerea suprafeţei de probă se face urmărind gradul de
omogenitate al fitocenozei determinat de acţiunea conjugată a
factorilor ecologici. Vom analiza fragmentele cele mai
caracteristice, puţin perturbate şi neintegrate în zona de ecoton (de
tranziţie dintre două grupări vegetale). Suprafeţele de probă se
aleg în urma parcurgerii unor trasee sau itinerarii) care să străbată
zona luată în studiu şi să surprindă toate tipurile de vegetaţie.
Perioada optimă pentru efectuarea releveelor variază cu tipul de
vegetaţie şi cu altitudinea. Pentru pajiştile, pădurile şi tufişurile din
etajul campestru şi colinar se recomandă lunile aprilie-iunie, iar
pentru cele montane, subalpine şi alpine iunie-august. Tot în acest
ultim interval se cercetează fitocenologic mlaştinile eutrofe şi
oligotrofe, precum şi majoritatea buruienişurilor. Constrânşi de
structura anului universitar noi vom efectua releveele în octombrie.
Vom avea, însă, în vedere şi releveele realizate în practica
studenţească de la sfârşitul anului II şi releveele din arhiva
fitocenologică personală.
 Am precizat -deci- că releveul fitocenologic este o listă de
plante, dar în această listă care redă structura calitativă a
fitocenozelor sunt obligatoriu notaţi şi indici fitocenologici
cantitativi, şi în primul rând abundenţa-dominanţa şi eventual
frecvenţa. Pentru întocmirea acestei liste trebuie cunoscută bine
flora. Speciile necunoscute se identifică pe loc cu ajutorul
determinatoarelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, acele plante
se colectează şi se analizează în laborator.
Este importantă familiarizarea cu noţiunile de< abundenţă,
dominanţă, şi frecvenţă.
Aprecierea abundenţei presupune numărarea efectivă a
indivizilor din suprafeţele de probă> proces greu şi laborios care
este evitat în general.
S-au conturat cu timpul două modalităţi de apreciere a acestui
indice<
- metode vizuale, expeditive, aproximative şi
- metode reale, exacte.
Dintre metodele aproximative amintim două care deşi nu mai sunt utilizate, există
posibilitatea ca studenţii să se confrunte cu lucrări care aplică aceste scări.
a. Metoda O. Drude - ţine seama de numărul mediu de indivizi din probă şi de
relaţiile spaţiale între părţile supraterane. Scara cuprinde următoarele categorii<
- socialis (soc.)< nr. mare de indivizi, părţile lor supraterane se întrepătrund
- copiosus (cop.) cu trei subdiviziuni<
cop3 = nr. mare indivizi, părţile supraterane se ating, cop2 = nr. mare indivizi, părţile
supraterane nu se ating, cop1 = exemplare diseminate
- sparsus (sp.) = nr. mic de indivizi, exemplare sporadice
- solitarius (sol.) = nr. foarte mic de exemplare, dispuse răzleţ
- unicum (un.) = un singur individ pe suprafaţa de probă.
b. Metoda Braun-Blanquet - utilizată de şcoala Central Europeană, are la bază o
scară cifrica<
1. indivizi foarte rari
2. indivizi rari
3. indivizi putin abundenţi
4. indivizi abundenţi
5. indivizi foarte abundenţi
Metodele exacte se bazează pe numărarea efectivă a indivizilor
fiecărei specii din suprafeţele de probă. Cel mai frecvent se
utilizează rama metrică (pentru vegetaţia ierboasa) si reţeaua
metrică (pentru vegetaţia lemnoasă). În primul caz, suprafaţa de
0,25 - 1 m2 se subîmparte în dm2, pe când în cel de-al doilea,
suprafeţele de 10 - 25 - 100 m2 se împart în m2, înlesnind
numărarea indivizilor. Dacă numărul de probe este suficient de
mare, se poate realiza o prelucrare statistică şi se poate decide
asupra distribuţiei spaţiale a populaţiilor. În acest caz se lucrează
cu densitatea indivizilor, adică numărul lor raportat la dimensiunea
probei sau la unitatea de măsură a acesteia. În cazul fitocenozelor
segetale se apreciaza şi `gradul de îmburuienire` al culturilor
agricole.
Dominanţa este acel indice prin intermediul căruia se
apreciază suprafaţa ocupată de proiecţia pe orizontală a părţilor
supraterane ale indivizilor, la nivelul solului, în cadrul suprafeţei de
probă. Dominanţa redă gradul de închegare al vegetaţiei,
particularităţile staţiunii, etc. Acest indice mai este cunoscut şi sub
numele de `acoperire`, distingându-se într-o fitocenoza<
- acoperire generală< suprafaţa proiecţiilor părţilor aeriene ale
tuturor speciilor
- acoperire specifică< suprafaţa proiecţiilor pentru o singură
specie
- acoperire bazală< suprafaţa ocupată de acele părţi care vin în
contact direct cu solul (baza trunchiurilor, rozetele bazale, etc.).
Deci pentru fiecare individ vorbim de o acoperire proiectivă şi de
una bazală.
Metodele de estimare a dominanţei sunt de asemenea de
două categorii< estimative şi exacte. Din prima categorie fac parte
cele care exprimă în procente raportul dintre suprafaţa proiecţiei
părţilor supraterane ale ansamblului de specii, ale unui strat ori a
fiecărei specii în parte, şi suprafaţa de probă.
- sistemul Braun - Blanquet este o scară cu 5 trepteţ<
1= acoperire slabă - sub 5% din suprafaţa de probă.
2= intre 5 - 25 %.
3= intre 25 - 50 %
4= intre 50 - 75 %
5= intre 75 - 100 %.
- un sistem mai exact si mai sensibil îl constituie scara elaborată de Emberger, care
cuprinde 10 trepte. Este utilizată de şcoala Franceză.

Metodele exacte presupun marcarea pe o hartă a

suprafeţelor ocupate de proiecţiile părţilor supraterane ale tuturor
indivizilor sau numai a celor aparţinând speciilor edificatoare. La
vegetaţia ierboasă se aplică metoda ramei metrice (de 1 m2). În
cazul pădurilor se utilizează reţeaua metrică, cu caroiaje de 1m2
şi dimensiuni de 10x10 sau 20x20 m. Pentru aprecierea
suprafeţelor proiecţiilor se poate apela la fotografie sau la
planimetru. Pentru acoperirea bazală se masoară diametrele
arborilor din suprafaţa de probă, cu ajutorul clupei, acestea facând
deja obiectele unor laboratoare de ecologie forestieră.
Cel mai utilizat indice, cel de abundenţă-dominanţă, a fost
propus de Braun-Blanquet în 1928, datorită dificultăţilor în
aplicarea metodelor anterioare şi a neajunsurilor acestora. Are 6
trepte (de la + la 5). Acest indice a fost îmbunătăţit de Tüxen şi
Elenberg, care au precizat valorile procentuale pentru fiecare
treaptă, precum şi valoarea ADm (abundenţă-dominanţă medie).
-----------------------------------------------------------------------
Treapta AD Interval de acoperire (%) Media acoperirii
-----------------------------------------------------------------------
5 75 - 100 87,5
4 50 - 75 62,5
3 25 - 50 37,5
2 10 - 25 17,5
1 1 - 10 5,5
+ 0,1- 1 0,5
--------------------------------------------------------------
Prin această metodă se estimează în ce proporţie suprafaţa de
probă este acoperită de proiecţiile aeriene ale speciilor
componente, luate împreuna (acoperirea generală) şi separat
(acoperirea specifică). Scara este redată în Tab.1-3.1.
Indicele AD poate fi utilizat şi în aprecierea gradului de
antropizare al grupărilor vegetale. Balaschev a utilizat `coeficientul
de destrucţie al fitocenozelor`<
Pd
Kd = ---- x 100
Pf
unde<
Pd = suma valorilor AD ale speciilor destructive
Pf = acoperirea general_ a fitocenozei
Există o scară cu 5 trepte funcţie de valoarea acestui indice (vezi
Cristea, 1991).
Frecvenţa este indicele cantitativ care evidenţiază gradul de
omogenitate al distribuţiei indivizilor unei specii pe unitatea
examinată. Aceasta reflectă de fapt omogenitatea (sau
heterogenitatea) staţiunilor în care s-au instalat fitocenozele.
Vorbim de o frecvenţă generală când ne referim la întreaga
fitocenoză şi de o frecvenţă locală când raportăm la suprafaţa de
probă. În primul caz aprecierea se face prin metode riguroase,
rezultatele fiind convertite în clase de prezenţă. Există doua
metode<
- metoda Raunkiaer care utilizează un cerc din sârmă, cu
diametrul aproximativ egal cu înălţimea medie a grupării vegetale
studiate, şi
- metoda punctului, folosindu-se aparatul Levy (L=50 - 100 cm>
nr. ace = 10 - 50 - 98> vezi Cristea, 1991).
În ambele cazuri, dispozitivele se plasează în staţiune în mod
aleator, în număr cât mai mare de repetiţii (10, 50). De fiecare dată
se notează prezenţa indivizilor din diferitele specii, respectiv
numărul de atingeri ale acelor dispozitivului Levy. Valoarea
frecvenţei se stabileşte prin formula<
n
F = --- x 100
N
undeţ n = nr. probe în care a fost prezentă specia X (nr. atingeri la
aparat)
N = nr. total al eşantioanelor (probelor) studiate

Toţi aceşti indici pot fi utilizaţi şi în evaluarea diversităţii

fitocenozelor, sau a similitudinii dintre acestea (vezi lucrarea nr.
10).
Câteodată se notează în investigaţiile de teren, pentru
fiecare specie în parte şi frecvenţa locală, cu o a doua cifră, care
se trece alături de AD<
1 - indivizi dispuşi izolat pe suprafaţa de probă
2 - indivizi în grupe mici
3 - indivizi grupaţi în pâlcuri mici
4 - indivizi în pâlcuri mari
5 - indivizii formează pâlcuri mari şi compacte.
În cele mai multe cazuri, pentru aprecierea ponderii fiecărei
specii la edificarea fitocenozei se notează mai întâi gradul de
acoperire totală al vegetaţiei, după care se specifică în dreptul
fiecărei specii din inventarul floristic procentul cu care participă la
închegarea grupării vegetale respective, procent redat prin AD,
care reprezintă atât numărul indivizilor cât şi suprafaţa pe care ei o
acoperă.
După notarea AD pentru fiecare specie din listă se verifică
dacă suma abundenţei-dominanţei speciilor corespunde cu
acoperirea totală. Această sumă poate depăşi valoarea de 100%
în cazul în care proiecţiile pe orizontală ale indivizilor se
întrepătrund. În cazul în care există o diferenţă, se observă mai
atent participarea tuturor speciilor la edificarea fitocenozei şi se
face o nouă apreciere a AD care să corespundă cu procentul de
acoperire globală.
Pentru ca releveul să fie complet, lista floristică cu indicii AD
va fi completată cu date referitoare la< localitatea şi locul în care s-
a efectuat releveul, data efectuării lui şi numele persoanei care l-a
executat, fotografii, desene (schiţe topografice, profil transversal,
stratificare) numărul fişei (releveului), mărimea suprafeţei de
probă, altitudinea locului, expoziţia, panta, roca şi tipul de sol,
modul de utilizare al terenului, acoperirea vegetaţiei şi stratificarea
ei (mai ales în cazul vegetaţiei arborescente), la care se notează şi
înălţimea şi diametrul mediu al arborilor. În cazul fitocenozelor
stratificate se notează acoperirea generală a stratului ierbos, al
celui arbustiv (şi al puieţilor) şi arboricol (la acesta din urmă se
apreciază gradul de închegare al coronamentului observând
mărimea suprafeţei de cer vizibil şi scăzând-o apoi din procentul
de 100%> a se vedea fişa pentru caracterizarea fitocenozelor).
Aplicaţie practică< Pe baza celor expuse se trece la efectuarea
releveelor în cele trei locuri (Parcul Arinilor - Valea Aurie, Pădurea
Dumbrava şi Lunca Cibinului la Turnişor) care reprezintă terenul
de lucru pentru primele două (trei) lucrări practice de fitocenologie.
Subgrupa de studenţi va fi împărţită în trei echipe de câte 2-3
indivizi. Primul releveu va fi făcut de către profesor şi va fi notat de
toţi studenţii, următoarele 3-4 relevee/şedinţă vor fi efectuate pe
echipe în 3-4 fitocenoze aparţinând la asociaţii diferite. Echipele
vor alege şi delimita suprafeţele de probă, vor aprecia acoperirea
totală, şi vor identifica (ajutaţi şi de determinatoare şi eventual de
profesor) şi nota speciile prezente cu abundenţa-dominanţa lor,
completând astfel fişa> vor desena schiţe topografice şi profile de
vegetaţie, proiecţii orizontale în care vor utiliza rama metrică, vor
face fotografii.
Problemă< Priviţi graficele din figurile 1-3.1. - 1-3.6, fiecare câte
60 de secunde, trecând în tabelul de mai jos valorile indicilor de
abundenţă - dominanţă pentru fiecare specie in parte. La sfârşit
verificaţ-i-vă urmîrind rezultatele de mai jos. Transformaţi
procentele în clase de AD pentru a observa dacă erorile au fost
mari. Atenţie la respectarea codului numeric al celor trei specii
care diferă pentru fircare grafic.

Rezolvare<

BIBLIOGRAFIE

1. Bălăceanu, V., 1970, Condiţiile naturale şi solurile Depresiunii

Sibiului. St. tehn. şi econ., Ser. C, Pedologie, Bucureşti, 17, pag.
135-188
2. Beldie, Al., Chiriţă, C., 1967, Flora indicatoare din pădurile
noastre. Edit. agro-silvică, Bucureşti
3. Beldie, Al., 1977-1979, Flora României. Determinator ilustrat al
plantelor vasculare. Edit. Acad. Bucureşti
4. Borza, Al., Boşcaiu, N., 1965, Introducere în studiul covorului
vegetal. Edit. Acad. Rom. Bucureşti
5. Ciocârlan, V., 1988-1990, Flora ilustrată a României. 1-2, Edit.
Ceres, Bucureşti
6. Cristea, V., 1991, Fitocenologie şi vegetaţia României.
Îndrumător de lucrări practice. Univ. Cluj-Napoca
7. Doltu, M.I., 1967, Contribuţii la cunoaşterea organizării şi
dezvoltării zonelor verzi sibiene. St. şi com. Muz. Brukenthal Sibiu,
13, pag. 221 - 238
8. Drăgulescu, C., 1995, Studiul calitativ şi cantitativ al arborilor din
Parcul Arinilor Sibiu, Acta oecologica, Univ. Sibiu, II, 1-2, pag. 5-14
9. Schneider-Binder, E., 1973, Pădurile din depresiunea Sibiului şi
dealurile marginale I. St. şi com. Muz. Brukenthal Sibiu, Şt. nat.,
18, pag. 71 - 100
10. Schneider-Binder, E., 1976, Caracterizarea generală a
vegetaţiei Depresiunii Sibiului şi a dealurilor marginale. St. şi com.
Muz. Brukenthal Sibiu, Şt. nat., 20, pag. 15-46
11. * * *, Flora R.P.R. şi Flora R.S.R., I - XIII, Edit. Acad. Bucureşti,
1952 - 1978