Modulul IX.

Sisteme de clasificare și unități de cartare a vegetației                   

1. Principii si unitati de clasificare

Principiile folosite in aceasta clasificare sunt de natura floristica si ecologica. Ele au fost
formulate initial de Braun-Blanquet si Tuxen – fondatorii scolii fitosociologice central-europene
(cunoscuta si sub numele de Scoala de la Zürich-Montpellier), in prima jumatate a secolului XX,
iar astazi s-a ajuns la un act normativ reprezentat de „Codul de nomenclatura fitosociologica”.

Sistemul sintaxonomic (sau cenotaxonomic) are ca trasaturi de baza:

 caracterul ierarhic – unitatile de clasificare (sintaxonii) sunt ierarhizate dupa

complexitatea structurala si maturitatea succesionala a fitocenozelor
 caracterul inductiv – unitatile de clasificare nu sunt predefinite, neexistand un numar
maxim stabilit pentru acestea; ele se definesc in timp, pe masura ce se culeg tot mai
multe date    fitosociologice si de pe spatii tot mai extinse. Astfel, se pot introduce in
sistem unitati noi sau se poate modifica rangul ierarhic al altora
 unitatea de baza – asociatia
 nomenclatura unitatilor de vegetatie – dupa modelul speciilor (binar, in limba latina)

Unitatile sintaxonomice (sintaxonii) sunt:

 CLASA
 ORDINUL
 ALIANTA
 ASOCIATIA
 SUBASOCIATIA
 FACIESUL

Numele acestor unitati deriva din numele a 1-2 specii de plante caracteristice la care se
adauga cate un sufix specific fiecarei unitati.

Asociatia – este unitatea sintaxonomica de baza. Ea reuneste fitocenoze ce au in comun

aproape aceleasi caractere floristice, statistice, ecologice, dinamice, corologice si istorice.

Denumirea asociatiei se formeaza din numele de gen a 1-2 specii de plante + sufixul
caracteristic “-etum” (ex.: Pulmonario rubrae-Fagetum).

Unitatile inferioare asociatiei sunt subasociatia si faciesul.

 Subasociatia – separata prin diferente ecologice si dinamice evidente, marcate prin aparitia
in compozitia floristica a unor specii diferentiale. Sufixul caracteristic: “-etosum” (ex.: Vaccinio
myrtilli-Piceetum juniperetosum  nanae). Pentru indicarea subasociatiei tipice se foloseste
termenul “typicum”, adaugat dupa numele asociatiei.

Faciesul – separat in cadrul asociatiei pe baza dominantei a 1-2 specii la nivelul unuia dintre
straturi, fara modificarea structurii calitative a asociatiei. Sufixul caracteristic: “-osum”
(ex.: Carpino betuli-Fagetum caricosum pilosae).

Unitatile superioare asociatiei sunt alianta, ordinul si clasa.

Alianta – reuneste asociatii asemanatoare ca structura floristica; se stabileste pe baza unei

asociatii-tip. Sufixul caracteristic este “-ion” (ex.: Symphyto-Fagion).

Ordinul – reuneste aliante echivalente ecologic si aflate intr-un anumit spatiu geografic.
Sufixul caracteristic este “-etalia” (ex.: Fagetalia  sylvaticae).

Clasa – reuneste ordinele cu afinitate ecologica, floristica, structurala si fizionomica. Sufixul

caracteristic este “-etea” (ex.: Querco-Fagetea)

2. Metoda de studiu fitosociologica

Culegerea datelor necesare identificarii unitatilor de vegetatie se desfasoara dupa o anumita

metodologie.

Inventarierea fitocenozelor se poate face:

 integral – daca suprafata lor este suficient de mica

 pe esantioane delimitate din cuprinsul fitocenozelor (suprafete de proba) – situatia cea
mai des intalnita in studiile fitosociologice

In functie de criteriul de selectie al suprafetelor de proba, metodele de esantionaj pot fi

impartite in doua mari categorii: subiective si obiective.

Esantionajul obiectiv presupune o selectie aleatoare sau sistematica a suprafetelor de proba

in vederea generalizarii si respectiv, interpolarii datelor la nivelul intregului covor vegetal
studiat. El se aplica mai ales in studiile cantitative de structura a comunitatilor vegetale.

Esantionajul subiectiv este caracterizat de alegerea locului de amplasare a suprafetelor de

proba si este metoda cea mai indicata pentru clasificarea cenotaxonomica, deoarece in acest caz
este necesara:
  asigurarea omogenitatii conditiilor stationale
 evitarea zonelor de tranzitie si a fitocenozelor aflate in stadii dinamice efemere sau
degenerate antropic.

Alegerea esantioanelor trebuie sa urmareasca doar aceste directii si sa evite orice

preconceptie asupra unitatilor de vegetatie, altfel datele obtinute pot fi radical denaturate.

3.  Avantaje si dezavantaje ale sistemului de clasificare fitosociologic

Avantaje:

- ofera informatii complete asupra florei si vegetatiei

- este standardizat si utilizat la nivel international

- permite evaluarea si monitorizarea sintaxonilor la nivel regional dupa diferite criterii

(protectiv, economic, corologic, etc.)

- face posibila aprecierea tendintelor dinamice ale vegetatiei

- este aplicabil, in mod unitar, pentru toate categoriile de vegetatie (paduri, tufarisuri, pajisti,
vegetatie acvatica sau de stancarie, etc.)

Dezavantaje:

- necesita cunostinte temeinice de botanica sistematica pentru identificarea tuturor speciilor

- volum mare de date fitocenologice pentru determinarea speciilor caracteristice

- dificultatea identificarii asociatiilor direct pe teren

- s-au aplicat inconsecvent principiile de clasificare, motiv pentru care exista la ora
actuala numeroase sinonime si homonime

4. Clasificarea fitogeografica

Fitogeografia are ca scop delimitarea covorului vegetal pe baza omogenitatii climatice si a

raspandirii diferitelor categorii de bioforme si a     taxonilor (specie, gen, familie,
ordin) endemici.

Unitatile de clasificare:
 - zona, subzona (latitudinal)

- etajul, subetajul (altitudinal)

- district, provincia, regiunea (regional)

Unitatile de vegetatie zonale pe latitudine sau altitudine

Zona / etajul – teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe ale caror fitocenoze climax sunt

edificate de specii care apartin la acelasi tip ecologic principal de plante

Subzona / subetajul – teritoriu ce cuprinde fitocenocomplexe care au aceleasi specii

edificatoare in fitocenozele climax

Stabilirea unitatilor si subunitatilor zonale

 predominarea unei categorii de bioforme

 dominanta unei anumite specii din categoria de bioforme specifica unitatii de vegetatie

Delimitarea unitatilor se face dupa criteriile:

 vegetatie naturala primara

 sol
 relief

Unitatile de vegetatie regionale

Districtul, provincia si regiunea – subdiviziuni in interiorul unitatilor zonale pe baza arealului

unor specii si implicit a unor diferente climatice regionale (oceanitate-continentalitate) si istoric-
floristice. Ele nu au caracter fitosociologic ci floristic-geografic

Delimitarea unitatilor regionale:

 arealul speciilor
 prezenta speciilor endemice

5. Clasificarea UNESCO

Este construit pe 6 niveluri ierarhice:

 CLASA
 SUBCLASA
  GRUPUL
 FORMATIA
 TIPUL DE INVELIS
 TIPUL DE COMUNITATE

Clase (criteriu – inaltimea si spatierea vegetatiei):

I. Paduri – suprafete dominate de arbori (inaltimea la maturitate peste 7 m) cu acoperire

peste 60%; majoritatea coroanelor arborilor sunt in contact.
II. Terenuri impadurite – suprafete dominate de arbori, dar cu acoperire intre 25-60%.;
majoritatea coroanelor arborilor nu se ating. Paduri-raristi, raristi de padure
III. Tufarisuri – suprafete dominate de arbusti (inaltime intre 0.5 si 7 m) cu acoperire peste
60%; arborii nu realizeaza acoperiri peste 25%
IV. Tufarisuri scunde – suprafete dominate de arbusti pitici (inaltime sub 0.5 m) cu acoperire
peste 25%; arborii sau arbustii nu realizeaza acoperiri peste 25%
V. Pajisti – suprafete dominate de plante ierboase; arborii sau arbustii nu realizeaza acoperiri
peste 25%
VI. Terenuri sterile – suprafete pe care vegetatia acopera sub 5%. Include terenuri saline,
nisipuri, stancarii, terenuri cu zapada permanenta, ghetari

La nivel de subclasa, grup, formatie sunt create categorii pe baza de caractere morfologice

(adesea diferentiate in functie de clasa):

Tipul frunzelor arborilor sau arbustilor (sempervirente, cazatoare, xeromorfe)

Tipul plantelor ierboase (graminoide sau non-graminoide si talia acestora (inalte sau scunde)

6. Alte sisteme de clasificare aplicate vegetatiei

In afara de sistemele de clasificare de baza prezentate anterior se poate realiza cartarea

vegetatiei folosind unitati de vegetatie specifice altor sisteme, cum sunt:

 Tipurile de ecosisteme forestiere

 Tipurile de habitate

Sistemul CORINE

Sistemul PALEARCTIC HABITATS

Sistemul EMERALD

Sistemul EUNIS
 Sistemul NATURA 2000

Acestea isi gasesc aplicabilitatea mai ales in domeniul conservarii naturii (gestionarea
ariilor protejate).

Tipurile de habitate se individualizeaza prin anumite specii edificatoare si specii

indicatoare ecologic sau cenologic, precum si printr-un anumit specific legat de caracteristici ale
biotopului (statiunii), cum sunt: localizare geografica, altitudine, relief, roca si sol. Un aspect
esential in descrierea tipurilor de habitate este legat de gradul de conservare si vulnerabilitatea
acestuia sau a speciilor componente.

Denumirea habitatelor face referire la:

- tipul fizionomic de fitocenoza (paduri, pajisti, tufarisuri, etc.)

- localizarea in domeniul geografic

- speciile de plante definitorii pentru habitat