Referat Biostatistica

Biometria

Biometria, biostatistica sau statistica variaţiilor are drept scop aplicarea metodelor
statistice sau matematice pentru analiza datelor privind variaţiile caracteristicilor
biologice obţinute pe baza observaţiilor sau din experienţe organizate ştiinţific.
Biometria operează atât cu variabilitatea individuală cât şi cu cea de grup,
incluzând caractere cantitative sau calitative.
Biometria are aplicabilitate în special în studiul eredităţii cantitative (Voica N.-
1976) deoarece:
- defineşte valoric caracterele şi însuşirile individuale ale diferitelor grupe de
plante, caracterizând elementele productivităţii;
- permite sesizarea gradului influenţei modificatoare exercitate de anumite
condiţii ale mediului înconjurător asupra organismelor;
- sesisează deosebirile existente între diferitele grupuri de organisme, stabilind
veridicitatea diferenţelor;
- asigură exactitatea şi siguranţa determinărilor sau observaţiilor din experienţe;
- permite compararea valorilor obţinute în câmp sau laborator cu calcule
teoretice, oferind posibilitatea stabilirii corespondenţei între datele experimentale şi
premisele teoretice;
- stabileşte legături corelate între caracterele, însuşirile sau observaţiile cercetate
la un grup de indivizi, calculându-se gradul şi sensul acestor legături;
Biometria nu se ocupă numai de interpretarea rezultatelor ci şi de planificarea
experienţelor. Pentru prelucrarea statistică este necesară amplasarea sau recoltarea
datelor experimentale încă din faza preliminară de planificare a experimentului.

. Noţiuni despre variabilitate

Variabilitatea este proprietatea organismelor cu aceeaşi structură genomică de a

se deosebi între ele, datorită influenţei condiţiilor de mediu.
Diferenţele constatate de la un individ la altul se numesc variaţii.
Pentru definirea variaţiilor, W.L.Johansen în 1911 introduce noţiunile de genotip
şi fenotip.
Genotipul înglobează totalitatea caracterelor ereditare iar fenotipul, totalitatea
proprietăţilor unui organism la momentul efectuării observaţiilor, determinărilor sau
măsurătorilor. Deci, fenotipul reprezintă interacţiunea dintre genotip şi mediu.
Variabilitatea este determinată de:
- variaţii genotipice,
- variaţii datorate condiţiilor de mediu.
Variaţiile genotipice se caracterizează prin diferenţieri ereditare în constituţia
genetică a organismelor, putând apărea ca rezultat al reproducerii sexuate, în acest caz
numindu-se recombinări, sau ca urmare a mutagenezei numindu-se mutaţii.
Variaţiile datorate condiţiilor de mediu se numesc modificaţii reprezentând
expresia adaptării indivizilor la noile condiţii de mediu.
 Variaţiile întâlnite la indivizi aparţinând unei grupe de plante încadrate într-o
unitate taxonomică (gen, specie) sau la o grupă de plante dintr-un soi sau populaţie pot
fi: variaţii în spaţiu sau variaţii în timp.
Variaţiile în spaţiu sunt cele pe care le constatăm în momentul examinării unei
grupe de indivizi dintr-un soi sau populaţie. Variaţiile în spaţiu pot fi continui sau
fluctuante, se execută prin măsurare sau cântărire şi se exprimă prin numere întregi
(cazul caracterelor calitative).
Variaţiile în timp sunt acelea determinate prin dimensionare (diametrul
trunchiului, lungimea şi grosimea lăstarilor şi a anticipaţiilor, numărul de fructe pe pom,
numărul de boabe în ciorchine, număr de flori în inflorescenţă, greutatea fructului).
Variaţiile calitative, date de gene majore, privesc caracterele calitative sau
însuşirile plantelor.

Metode statistice de cercetare a caracterelor cantitative

Studiul variaţiei genetice continue sau al moştenirii caracterelor, se efectuează

prin metoda statistică folosită pentru prima oară de F.Galton în 1880 (Voica N., 1976).
Efectuarea observaţiilor şi recoltarea datelor în câmp sau laborator presupune
parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea scopului şi obiectivelor ce se urmăresc prin studii de documentare
aprofundată în legătură cu problematica ce trebuie abordată;
- observarea fenomenelor şi recoltarea corectă a datelor;
- centralizarea şi prelucrarea datelor;
- interpretarea valorilor obţinute.

Observarea fenomenelor şi colectarea datelor

Efectuarea observaţiilor şi exprimarea lor prin cifre (valori individuale) depinde

în statistică de modul de alcătuire a probei medii asupra căreia efectuăm cercetarea.
Proba medie numită şi eşantion, mostră, totalitate reprezentativă, probă sau lot,
reprezintă o parte medie din colectivul nelimitat de determinări posibile, deci proba este
o fracţiune a populaţiei.

Tehnica măsurătorilor biometrice şi constituirea probelor medii

Pentru ca cercetarea să fie corectă, proba trebuie să reprezinte media

materialului studiat, deci trebuie să fie reprezentativă, aleasă deci după criterii obiective.
Cea mai uzitată metodă este cea randomizat (alegerea la întâmplare).
Proba medie este formată din indivizi luaţi la întâmplare, din populaţia luată în
calcul. Cu cât numărul de indivizi luaţi în calcul este mai mare, cu atât media
caracterului este mai reală.

Pentru pomi fructiferi:

Parcurgerea fazelor de creştere şi fructificare este corelată cu baza ereditară şi

condiţiile ecologice ale zonei de cultură.
 Efectuarea observaţiilor şi înregistrarea lor se bazează pe principalele faze de
creştere şi fructificare specifice fiecărei specii pomicole.
Principalele faze de creştere sunt:
-dezmuguritul mugurilor vegetativi;
-începutul creşterii lăstarilor;
-creşterea intensă a lor;
-încetarea creşterii lăstarilor;
-maturarea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernare.
Principalele faze de fructificare sunt:
-diferenţierea mugurilor floriferi;
-înfloritul (început, toi, sfârşit) şi fecundarea florilor;
-creşterea fructelor;
-maturarea fructelor.
Pentru uşurarea efectuării acestor observaţii, adesea se face apel la stadiile –
reper specifice fiecărei specii pomicole.
Exemplificăm cu stadiile reper la măr şi păr (Botu I., 1997).
A - Mugure de iarnă – mugure normal dezvoltat în stare de repaus
vegetativ.
B – Umflarea mugurilor – solzii se desfac la vârf, observându-se zone
mai deschise la culoare.
C1-C3 – Apariţia foliolelor – de la desfacerea solzilor până la apariţia
clară a frunzuliţelor.
D1-D3 – Degajarea inflorescenţei – apariţia grupului compact de flori în
inflorescenţă.
E1-E2 – Degajarea butonilor florali – butonii florali se individualizează,
dar rămân lipiţi la bază.
F1-F3 – Înălţarea butonilor – butonii florali evoluează, se
individualizează, corola se umflă şi prima floare începe să-şi desfacă petalele (cea
centrală la măr şi cele periferice la păr).
G – Înflorirea – când toate florile sunt înflorite.
H – Scuturarea petalelor – când acestea cad după o brunificare parţială.
I – Legarea fructelor când ovarul începe să crească.
J – Fruct tânăr – deosebim fructe mai mari ce se menţin la atingerea cu
vârful degetului şi nefecundate care sunt mai mici şi cad la atingere.
K – Fruct matur – când are forma, mărimea, culoarea, gustul şi aroma
specifică soiului.
Aceste stadii reper se utilizează atât în statistică cât şi la stabilirea
momentelor de aplicare a tratamentelor fitosanitare.

Determinarea creşterii

Pentru a stabili gradele vigorii de creştere se execută următoarele determinări:

a) suprafaţa secţiunii trunchiului (S.S.T.) – este cel mai uzitat indicator
ce caracterizează vigoarea pomilor. Se execută prin măsurarea anuală a diametrului
trunchiului pe două direcţii diferite, de-a lungul rândului şi perpendicular pe rând, cu
şublerul sau prin măsurarea circumferinţei cu metrul de croitorie, de obicei la 20-25 cm
de la colet, unde se face un semn circular cu vopsea ulei de culoare albă.
Dacă se măsoară cu şublerul se calculează diametrul mare însumat cu diametrul
mic, împărţit la patru şi se află raza. Aria cercului va fi:
 A.c. =

Exemplu: DM = 28,5mm; Dm = 26,5 mm

A.c. (S.S.T.) =

mm2  5,94 cm2

Dacă se măsoară cu şublerul avem circumferinţa adică 2R, de unde se
calculează R împărţind cifra obţinută în centimetri la 6,28  (2)
Exemplu: Circumferinţa = 39,7 cm
R = 39,7 : 6,28  6,32
A.c. (S.S.T.) = 3,14  6,32 2 = 3,14  39,94  125,41 cm2
b) diametrul coroanei pomilor – este tot un indicator ce determină vigoarea, dar
este influenţat de tăieri. Se exprimă în metri sau centimetri.
Se execută pe două direcţii perpendiculare, de obicei de-a lungul rândului şi
perpendicular pe rând, coborând perpendicular cu stadia de la ultimele creşteri anuale şi
măsurând pe sol cu ruleta.
Indicatorul acesta se foloseşte la determinarea gradului de ocupare al terenului
de către plantele pomicole, dar şi la determinarea volumului coroanelor.
Se determină anual după încetarea creşterii lăstarilor.
c) înălţimea coroanei – se determină anual prin măsurarea distanţei de la
prima şarpantă până la vârful de creştere cu stadia sau cu un jalon de 1 m. În cazul
jalonului de 1 m, se compară umbra lăsată de coroană (înălţimea) cu umbra lăsată de
jalon pe sol.
În apropierea pomului se aşează vertical pe sol jalonul de 1m. Se măsoară umbra
lăsată de jalon şi umbra lăsată de coroană, iar prin regula de trei simplă se calculează
înălţimea.

Exemplu: - înălţimea umbrei jalonului = 0,70 m

- înălţimea umbrei coroanei = 4,20 m
0,70 m …………… 1 m
4,20 m …………… x

Acest indicator se determină în fiecare an la încheierea vegetaţiei. Diferenţa între

două măsurători reprezintă sporul de creştere din anul respectiv.

d) suma creşterilor anuale – se execută toamna, după căderea frunzelor,

măsurându-se cu rigla creşterile din anul respectiv, mai mari de 5 cm, care se
însumează.

Studiul sistemului radicular al pomilor urmăreşte:

- stabilirea adâncimii la care se găseşte marea masă a rădăcinilor şi în
special a celor subţiri (absorbante);
- stabilirea raportului între sistemul radicular şi partea aeriană;
- stabilirea ritmului de creştere a rădăcinilor, etc.

Metode de studiu a sistemului radicular sunt:

a) metoda scheletului – constă în dezgroparea sistemului radicular după
direcţia de creştere în sol şi înregistrarea pe hârtie milimetrică la scară a tuturor
rădăcinilor. În acest mod avem imaginea clară a sistemului radicular şi a extinderii sale
pe orizontală şi verticală.
Metoda scheletului poate fi executată prin dezgroparea totală a sistemului
radicular cu sacrificarea pomului, sau prin dezgropare parţială (1/2 – metoda jumătăţii
sau 1/4 - metoda sferturilor).
Lucrarea se execută pe zone circulare cu raza de 1 m de la trunchi până la
extremitatea rădăcinilor.
În plan vertical se lucrează cu straturi din 20 în 20 cm. Concomitent, se trece pe
schiţă poziţia, grosimea şi lungimea rădăcinilor.
b) metoda profilului, mai rapidă, se realizează prin efectuarea unor gropi
de 1 / 1 / 1 m (cuburi) la 1 la 3 şi chiar la 5 m faţă de trunchi.
Cu ajutorul unei rame din lemn cu laturile de 1 m şi un sistem de sârme
reţea din 10 în 10 cm ce se plasează pe peretele vertical al profilului şi se înregistrează
pe hârtie milimetrică numărul, grosimea şi poziţia tuturor rădăcinilor, grupate după
diametru în: 0-1 mm - rădăcini absorbante, 1-3 mm - rădăcini de trecere şi  3 mm
- rădăcini de schelet.
c) metoda probelor sau monolitului, cu finalizarea de a pune în evidenţă
dinamica de creştere a sistemului radicular în orice perioadă calendaristică.
Metoda monolitului are aplicativitatea după ce s-a stabilit prin metoda
scheletului sau a profilului concret, locul de amplasare a masei rădăcinilor de absorbţie.
La pomii selecţionaţi (minim 3) la periferia coroanei se sapă profile de 20 / 20 /
20 cm, iar monolitul se trece într-un sac de plastic, etichetat. Se recoltează în continuare
monoliţi pe adâncimile 20-40, 40-60 şi 60-80. În laborator, probele se spală cu apă pe o
sită cu ochiuri fine. După spălare, rădăcinile se numără şi se măsoară lungimea lor,
grupându-se în albe, absorbante, cenuşii-portocalii, de trecere, brune, conducătoare.
Probele se pot ridica din 10 în 10 zile au de câte ori este nevoie, funcţie de
scopul propus.
d) metoda staţionară (metoda geamului) care necesită o construcţie
specială în sol, unde unul din pereţi pezintă un geam de observaţie, de dimensiuni
diferite, împărţit în sectoare şi prevăzut cu obloane de acoperire.
Metoda ne dă date despre dinamica de creştere a rădăcinilor active şi a
perişorilor absorbanţi.
Raportul între diferitele formaţiuni fructifere se execută pe trei pomi tipici din
variantă şi două ramuri de control pentru fiecare pom, cu metru liniar (metru de
tâmplărie).
Se numără pe metru liniar formaţiunile fructifere (pinteni, nuieluşe, ţepuşe,
smicele, buchete de mai, ramuri mijlocii, ramuri salbe, burse) la 3 pomi x 2 ramuri
şi se exprimă procentual. După procentul de formaţiuni fructifere, avem: soiuri standard,
semispur şi spur.

Metode şi tehnici pentru examinarea producţiei

Biomasa sau productivitatea este obiectivul central al tuturor experienţelor

horticole, fiind specifică soiului sau speciei, determinată genetic, influenţată puternic de
condiţiile de mediu şi de factorii tehnologici.
Determinarea producţiei se face prin cântărirea fructelor pe fiecare plantă
(kg/plantă) se face media pe plantele cântărite şi se raportează la hectar (kg/ha, t/ha).
Cântărirea se face în fiecare an de la intrarea pe rod.
 Întrucât nu întotdeauna, producţia fizică corespunde intereselor, s-a trecut şi la
exprimarea în:
-producţia de substanţă uscată / ha /an;
-producţia de glucide / ha /an;
-producţia de grăsimi / ha /an;
-producţia de ţuică / ha /an;
-producţia de vitamine / ha /an.

La pomii fructiferi s-a observat că exprimarea mai corectă a productivităţii se

face prin indicele de productivitate (Ip.)

Cu cât acest indice este mai mare cu atât producţia este mai mare.

Determinarea fertilităţii naturale

Fertilitatea naturală se determină la pomi în plină perioadă de producţie prin
alegerea a 2-3 pomi şi 1-2 şarpante pe fiecare, numărarea a peste 500 flori pe fiecare,
etichetarea şi numărare fructelor legate după 30 de zile. Coeficientul de fertilitate este
dat de raportul dintre numărul de fructe legate şi numărul de flori numărate, exprimat
procentual.
Deci:
Determinarea autocompatibilităţii (autofertilităţii)

Se execută pe 3 pomi din variantă şi două şarpante, împungându-se în faza de

buton roz (înaintea deschiderii florilor) 100 bucăţi pe fiecare şarpantă cu manşoane de
hârtie pergamentoasă şi se etichetează.
După 10 –15 zile de la căderea petalelor se scot manşoanele şi se numără
fructele legate.
(%)

Însuşirile morfologice ale fructelor

Pentru determinarea însuşirilor morfologice trebuie constituită proba medie de

fructe.
Aceasta trebuie luată dintr-un lot cu o mărime sub 10 t. Din fiecare lot, limitat ca
mărime, marcat şi pe cât posibil omogenizat, se extrag mai multe probe elementare care
amestecate dau proba reprezentativă.
Pentru propdusele ambalate în lăzi, coşuri se iau la întâmplare, din
diverse locuri ale lotului probe conform tabelului 3.

Tabelul nr.3

N
r.c Specificare Cantitatea
rt.
 1 Numărul de  1 3 5 >
. ambalaje din lot 100 01-300 01-500 01-1000 1000
Numărul de
2 1 1
ambalaje din proba 3 7 9
. 0 5
brută

Pentru produsele în vrac, se iau la întâmplare din 5 locuri şi adâncimi

diferite, mici cantităţi care însumate formează proba brută, conform tabelului 4.

Tabelul nr.4
N
Specificar
r.c Cantitatea (kg)
e
rt.
1 Masa  2 5 10 >
. lotului 200 01-500 01-1000 00-5000 5000
2 Masa 1 2 3 1
60
. probei brute 0 0 0 00

Din probele brute, omogenizate se obţine prin reduceri consecutive,

proba de laborator, a cărei mărime este dată în tabelul 5.

Tabelul nr.5

N Specificare Mărimea probei de

r.crt. laborator (kg)
1
Mere, pere 3
.
2
Gutui 3
.
3
Piersici, caise 3
.
4
Cireşe, prune, vişine 2
.
5 Alune, castane,
1
. migdale
6
Nuci 1
.
7 Afine, coacăze,
1
. zmeură
8
Citrice 3
.

Mărimea fructului se efectuează pe eşantioane de 25-100 fructe extrase din

proba de laborator. Se măsoară cu şublerul cele trei dimensiuni respectiv diametrul mare
(D), diametrul mic (d) şi înălţimea (H) care însumate şi împărţite la trei dau indicele de
mărime (I.m.).
 I.m. =

Greutatea fructului – fructele (eşantioane de 100 buc.) extrase din proba de

laborator, se cântăresc separat, deoarece pe baza valorilor individuale se calculează
coeficientul de variabilitate. Greutatea se exprimă în grame/fruct, iar cele mici în
grame/100 fructe.

Indicele de rotunditate – stabileşte în ce măsură fructele unui soi sunt mai mult
sau mai puţin rotunde.
unde: D = diametrul mare
I.r. = d = diametrul mic
H = înălţimea

Valorile cuprinse între 0,9 şi 1 definesc forma rotundă, cele mai mici de 0,9 -
formă alungită, iar peste 1 - formă turtită.

Raportul pulpă/sâmbur – din 100 fructe, cântărite în prealabil, se extrag

sâmburii, care, după spălare şi uscare se cântăresc. Acest raport se exprimă în procente
sâmburi din masa fructelor.

Componentele chimice ale fructelor

Fructele se caracterizează printr-o gamă foarte variată de componente chimice
cum ar fi: conţinutul în substanţă uscată, aciditatea totală, zahărul total sau
componentele lui (fructoză, glucoză, amidon, celuloză), vitamine, substanţe minerale,
substanţe grase şi substanţe proteice.
Conţinutul în substanţă uscată se face refractometric, aciditatea totală prin titrare
cu NaOH, substanţele proteice brute prin metoda Kjeldahl-Gunning, iar grăsimile prin
Soxhlet.

Aprecierea prin degustare a calităţii

Aprecierea prin degustare a fructelor este una din cele mai folosite metode,
dându-se un număr specific de puncte pe fişa de degustare. Comisia trebuie formată din
minim 4 degustători, iar probele trebuie alcătuite din fructe mature, sănătoase, fără urme
de substanţe străine, cu aspect tipic soiului respectiv.
La notarea şi clasificarea probelor de mere, pere, gutui şi nuci se va folosi scara
de notare de la 10 la 48 după schema:

1. Aspectul exterior al fructului (5-19 puncte)

a) forma fructului (3-11 puncte)
b) tipicitatea mărimii fructului (1-3 puncte)
c) culoarea pieliţei (1-5 puncte)

2. Caracterele pulpei (5-29 puncte)

a) consistenţa (1-3 puncte)
b) suculenţa (1-3 puncte)
c) culoarea (1-3 puncte)
d) gustul (1-15 puncte)
 e) aroma (1-5 puncte)

La legume se respectă aceleaşi reguli de luare a probelor de laborator ca şi la

fructe, cu deosebirea (Voica N., 1976) că diferă mărimea ei, conform tabelului 6.

Tabelul nr.6
N
Mărimea
r.c Specificare
probei de laborator
rt.
1 Pepeni galbeni, pepeni verzi, dovlecei
5 bucăţi
.
2 Salată, conopidă, varză albă sau roşie
10 căpăţâni
.
Ridichi, ardei, castraveţi, ceapă, usturoi,
3
gulii, rădăcini de pătrunjel, morcovi, păstârnac, 3 kg
.
sfeclă roşie, pătlăgele vinete
4 Legume în legături
10 legături
.
5 Sparanghel
1,5 kg
.
6 Alte legume
1 kg
.

La cartofi, din fiecare lot se face o probă brută de 50 kg, diferit, în funcţie de
modul de păstrare.

Din silozuri probele se iau de pe 2 laturi lungi din 5 în 5 m, de jos, mijloc şi vârf,
în următorul fel:
-din vârf aproximativ 1 kg din care 2 tuberculi de la suprafaţă, iar diferenţa din
adâncime de la 10-20 cm;
-de la mijloc aproximativ 2 kg din care 4 tuberculi de la suprafaţă, iar restul din
adâncimea de 20-40 cm;
-de la bază aproximativ 3 kg din care 6 tuberculi de la suprafaţă iar diferenţa din
adâncimea de 50-60 cm

Din pivniţe proba brută se formează astfel:

-de la suprafaţă 5 probe de 3 kg din locuri diferite;
-de la mijloc 3 probe de 5 kg din puncte diferite faţă de cele de la suprafaţă;
-de la bază 2 probe de 10 kg fiecare.

Din saci sau lăzi se ridică probe în funcţie de numărul lor, astfel:
-până la 10 ambalaje din fiecare;
-între 11-25 ambalaje, se iau probe din 3 în 3;
-între 26-50 ambalaje se iau probe din 5 în 5.

Din probele brute după omogenizare se ridică proba de laborator.

 Nomenclatura folosită în biometrie

În biometrie se folosesc o serie de indicatori ca:

- individ – orice exemplar cercetat, fie că e vorba de organismul întreg sau părţi
din acesta;
- clasa sau varianta – este o diviziune convenţională, care se încadrează în
anumite limite de valoare. Clasa sau varianta şirului statistic nu trebuie confundată cu
variantele experienţelor de câmp. Studiindu-se variabilitatea mărimii fructului la soiul
de piersic Springold, din proba medie de fructe, o categorie de indivizi se încadrează
între 45-50 mm, alta între 50-55 mm, alta între 55-60 mm, etc. Fiecare din aceste
categorii, separate după mărime, formează o clasă sau variantă (tabelul 7);
- intervalul de clasă – reprezintă diferenţa valorică dintre două clase vecine. În
cazul mărimii fructului de 45-50 mm, 50-55 mm, etc… intervalul de clasă este de 5 mm
şi în biometrie se notează cu “i”;
- frecvenţa indivizilor – totalitatea indivizilor grupaţi la o clasă poartă numele de
frecvenţă şi se notează cu “f”. În cazul nostru la clasa 45-50 mm s-au grupat 23
indivizi, la 50-55 mm s-au grupat 24 indivizi, etc.;
- numărul de indivizi studiaţi – în general pentru exactitatea datelor, numărul de
indivizi trebuie să fie cuprins între 100 şi 300. Acolo unde variabilitatea caracterului
este foarte mare, exemplu – greutatea medie a strugurilor, se poate merge până la
cîntărirea individuală a 500 exemplare. Numărul total al indivizilor studiaţi se notează
cu “n”;
- limite de clasă – sunt cele două valori între care se repartizează un grup de
indivizi. În cazul nostru 40-45 mm sau 45-50 mm, etc.;
- centrul de clasă – este media aritmetică a valorilor limită ale unei clase sau
variante.
-amplitudinea de variaţie – reprezintă diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai
mică valoare individuală a şirului statistic.

Formarea şirului statistic (de variaţie, de observaţii)

Prima fază de prelucrare a datelor statistice o constituie formarea şirului satistic,

având ca bază de calcul tabelul nr.7, cu valorile individuale ale mărimii şi greutăţii
fructelor la soiul Springold.
Şirul statistic, grupează valorile individuale în limite de clase.

Pentru formarea şirului statistic parcurgem următoarele etape:

-se identifică valoarea individuală minimă şi maximă a caracterului studiat;
-se calculează amplitudinea de variaţie dată de diferenţa între valoarea
individuală maximă şi cea minimă;
-se calculează numărul de clase, ce variază în funcţie de numărul indivizilor luaţi
în studiu. La 100 indivizi numărul de clase este de 5-10, iar la 300-500 indivizi poate fi
de 10-20;
-aflarea intervalului de clasă din raportul între amplitudine şi numărul de clase;
-exprimarea numerică a şirului statistic.