„DEZVOLTAREA PLANTELOR”

Capitolul 11

DEZVOLTAREA PLANTELOR

Dezvoltarea reprezintă procesul fiziologic caracteristic

organismelor vii, prin care acestea parcurg în cursul ontogenezei toate
etapele caracteristice ciclului biologic, de le celula ou sau zigot până
la senescenţă şi moarte. Fiecare dintre aceste etape determină
profunde modificări morfoanatomice, fiziologice, biochimice şi
comportamentale, specifice tipului genetic.Creşterea şi dezvoltarea
sunt procese fiziologice paralele, indisolubil legate ce determină
morfogeneza şi organogeneza (http://agrifor.ac.uk/browse/cabi/3b) .

11.1. Clasificarea plantelor după durata ciclului biologic

Ciclul biologic la plantele superioare prezintă două faze, una
vegetativă şi alta generativă şi porneşte în general de la sămânţă sau
mugure prin germinare sau înmugurire, formarea şi creşterea
organelor vegetative, formarea organelor de înflorire şi fructificare,
înflorit, formarea fructelor, coacerea şi moartea sau intrarea în repaus
vegetativ.
Durata ciclului individual de dezvoltare diferă de la o specie
la alta în limite foarte largi. Astfel, plantele se clasifică în ;
 efemere care au ciclul de vegetaţie foarte scurt (câteva
săptămâni),
 monocarpice – care fructifică o singură dată într-un ciclu
de viaţă individual (anuale, bienale sau perene),
 policarpice – au un ciclu biologic întins pe durata mai
multor ani şi înfloresc anual, sau la doi ani.
În cazul plantelor perene, înflorirea, fructificarea şi coacerea
nu este urmată de moarte, ci are loc reluarea ciclului anual. Anteza
(formarea florilor) cuprinde mai multe etape şi anume; inducţia
florală, caracterizată prin transformarea meristemului vegetativ în
primordii florale, formarea mugurelui floral, formarea părţilor

265
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

reproducătoare ( granula de polen şi ovul) şi deschiderea florilor.

Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la
nivelul meristemului de creştere, influenţate de factori interni şi
externi.
Cunoaşterea stadiilor fenologice de dezvoltare a plantelor este
esenţială pentru caracterizarea unor indici fiziologici ai plantelor,
exprimarea momentului optim pentru efectuarea tratamentelor
fitosanitare, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor, etc. O
modalitate modernă de identificare a stadiilor de dezvoltare se bazează
pe utilizarea “Codului unitar zecimal BBCH” prezentate detaliat
“Practicum – ul de Fiziologie vegetală” (Şumălan şi Dobrei, 2000).
Acest cod unitar a fost pus la punct de specialişti ai celor mai
importante firme producătoare de pesticide şi bioreglatori pentru
agricultură, respectiv Bayer; BASF; Ciba Geigy şi Hoechst. Codul
este unitar caracterizând stadiile de dezvoltare pentru toate speciile de
plante, cultivate sau spontane, anuale, bienale sau perene, cu înmulţire
vegetativă sau prin sămânţă, monocotile sau dicotile. Se spune că este
zecimal deoarece operează cu cifre şi nu cu cuvinte fiind astfel
accesibil specialiştilor aparţinând diferitelor civilizaţii. El cuprinde
zece stadii de dezvoltare, numerotate de la 0 la 9, începând cu
germinarea sau înmugurirea şi terminând cu uscarea sau intrarea în
repaus vegetativ (sp. multianuale), iar la rândul lui fiecare stadiu este
subdivizat în zece fenofaze. Astfel, ciclul biologic al unei plante
debutează cu “fenofaza 00” şi se finalizează cu “fenofaza 99”.
Dintre factorii externi temperatura joasă pozitivă şi durata de
iluminare zilnică (fotoperioada) au roluri primordiale în procesele de
dezvoltare a plantelor constituind stadii obligatorii (Raven şi colab.,
1981).

11.2.Identificarea stadiilor de dezvoltare la plante cu ajutorul

codului unitar zecimal BBCH

În 1992 Hack împreună cu colaboratorii a dezvoltat un sistem

de codificare unitară a stadiilor similare de dezvoltare pentru toate
speciile mono şi dicotiledonate – codul BBCH extins. Abrevierea de
BBCH provine din Biologische Bundesanstalt, Bundessortenamt and
CHemische Industrie adică “ Cetrul federal german pentru cercetări
biologice, agricultură şi silvicultură, Birolul federal german al
varietăţilor de plante, Industria chimică” . Cercetătorii acestor
instituţii au colaborat personalităţi din Societatea agrochimică

266
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

germană şi Institutul de cercetări pentru legumicultură şi plante

ornamentale al germaniei. Deoarece codul unitar zecimal BBCH a
fost general acceptat de către sectorul agricol, European Phenology
Network (EPN) a decis să utilizeze acestă metodologie pentru a
standardiza programele de monitorizare fenologică.

Sistemul de codificare este unitar fiind valabil pentru toate

speciile de plante atât cultivate cât şi spontane (Meier, 1997).Sistemul
de codificare este zecimal (bazat pe cifre) din acest punct de vedere
fiind uşor utilizabil în orice parte a globului, de către persoane ce nu
au o pregătire specială în domeniul biologic sau agricol.

Ca şi alcătuire generală sistemul de codificare zecimal utilizat

pentru identificarea stadiilor de dezvoltare la plante se bazează pe
identificarea celor două faze majore ale ciclului de dezvoltare al
oricărei specii: faza vegetativă şi faza generativă, fiecare dintre ele
prezentând 5 etape de dezvoltare codificate cu numere de la zero la
nouă, iar fiecare etapă prezintă 10 fenofaze codificate deasemenea cu
cifre de la zero la nouă. Fenofazele sunt reprezentate în cod prin două
cifre (ex: 12; 39; 45; etc.) prima reprezentând codul etapei iar a doua
codul fenofazei în care se găseşte planta .
Prima etapă în realizarea identificării este recunoaşterea
speciei şi încadrarea ei în una din cele două faze, vegetativă sau
generativă. După identificarea fazei se va găsi, cu ajutorul
informaţiilor din cod etapa de dezvoltare (prima cifră) şi fenofaza
exactă în cadrul etapei (a doua cifră).

Exemplu: 4 - prima cifră - etapa - creşterea vegetativă

a plantelor.
1- a doua cifră - fenofaza - începutul formării
masei vegetative
4.1.=> fenofaza
Codul unitar zecimal BBCH are o deosebită importanţă în
identificarea şi exprimarea stadiului de dezvoltare în care se găsesc
diferitele specii de plante. Cunoaşterea exactă a fenofazei este
obligatorie atunci când se realizează diverse tratamente în vegetaţie
sau la sămânţă, când se execută observaţii fenologice sau pentru
stabilirea momentelor optime în realizarea unor măsuri tehnologice
(Zadoks, 1974).

Descrierea stadiilor de dezvoltare a plantelor cu ajutorul

codului unitar zecimal BBCH.

267
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

Legenda prescurtărilor
D – dicotiledonate;
P - perene;
V - înmulţire vegetativă;
G – graminee;
M – monocotile.

0 Germinare / înmugurire
00 Sămânţa uscată
V Organe de înmulţire în repaus
P Repaus vegetativ
01 Îmbibarea bobului
PV Umflarea mugurelui
03 Sfârşitul îmbibării bobului
PV Sfârşitul umflării mugurelui
05 Apariţia radiculei
V Organele vegetative încep înrădăcinarea
06 Radicula se alungeşte, are loc formarea perişorilor radiculari şi
a rădăcinilor laterale
07 M Apariţia coleoptilului
D Apariţia hipocotilului cu cotiledoane / tulpiniţa a străbătut
tegumentul
P,V Apariţia lăstarului / creşterea mugurelui
08 D Hipocotilul cu cotiledoane / lăstarul creşte spre suprafaţa
solului
PV Lăstăraşul creşte spre suprafaţa solului
09 M Răsărirea: coleoptilul străbate suprafaţa solului
D Cotiledoane / străbat suprafaţa solului
V Lăstăraşul / frunza străbate suprafaţa solului
P La muguri apar vârfuri verzi ale frunzelor
1 Creşterea frunzelor / lăstarului
10 M Apariţia primei frunze (răsărirea)
D Cotiledoane la maxim dezvoltate
P Apariţia primelor frunze
11 Prima frunză / pereche / vertical desfăşurat
P Primele frunze desfăşurate
12 Două frunze / perechi / vertical desfăşurate
13 Trei frunze desfăşurate până la ...

268
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

19 Nouă sau mai multe frunze desfăşurate

Înfrăţirea, formarea lăstarilor laterali sau creşterea în lungime
poate începe într-un stadiu mai timpuriu sau chiar nu se formează
lăstari laterali, în acest caz se trece la stadiul 21, respectiv 31.

2 Formarea lăstarilor laterali / înfrăţirea

21 Primul lăstar lateral vizibil
G Primul lăstar de înfrăţire vizibil
22 Al doilea lăstar ...
G Al doilea lăstar de înfrăţire ...
23 Al treilea ...
G Al treilea ...
25 G (De regulă înfrăţire principală cu fraţii fertili)
29 Nouă sau mai mulţi lăstari sunt vizibili
G Nouă sau mai mulţi fraţi sunt vizibili, de regulă sfârşitul
înfrăţirii
3 Creşterea în lungime a lăstarilor / împăierea
31 10% din lungimea lăstarilor / rozetei realizat
G Primul nod
32 20% din lungimea lăstarilor / rozetei realizat
G 2 noduri
33 30% din lungimea ...
G 3 noduri ...
37 G Apariţia ultimei frunze
39 Lăstarul are lungimea maximă
G Nouă sau mai multe noduri (stadiul de ligulă)
4 Creşterea masei vegetale a plantelor / umflarea tecii ultimei
frunze
41 Începutul formării masei vegetative
G Teaca ultimei frunze (stindard) se lungeşte
43 30% din masa verde realizată
G Teaca ultimei frunze (stindard) începe să se umfle
45 50% din masa verde realizată
G Teaca ultimei frunze (stindard) umflată
47 70% din masa verde realizată
G Teaca ultimei frunze se deschide
49 Organele vegetative au realizat creşterea maximă
G Aristele sunt vizibile
5 Apariţia organelor florale / înspicare
51 Boboci florali vizibili

269
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

G Începutul înspicării
55 Primele flori încă închise vizibile
G 50% din spic vizibil
59 Primele petale vizibile
G Sfârşitul înspicării
6 Înfloritul
61 10% din flori / plante înflorite (deschise)
63 30% din flori / plante înflorite
65 50% din flori / plante înflorite, primele petale cad / usucă
67 Majoritatea petalelor au căzut / s-au uscat
69 Sfârşitul înfloritului (primordiul fructului vizibil)
7 Formarea fructului
71 Primele fructe vizibile 10% din mărime realizat
G Coacere apoasă (transparentă)
73 30% din mărimea fructului realizată
75 50% din mărimea fructului realizată
G Coacere în lapte
77 70% din mărimea fructului realizată
79 Mărimea specifică a fructului realizată
8 Coacerea fructului / seminţei respectiv culoarea tipică
81 Începutul coacerii
85 Continuarea coacerii, apariţia culorii seminţei / fructului
G Coacerea în pârgă (ceară)
89 Coacerea deplină a fructului / seminţei
9 Uscarea / repaus de vegetaţie
91 P Creşterea activă încheiată, frunze încă verzi
93 Începutul de decolorare a frunzelor, parţial frunzele cad
95 50% din frunze decolorate / căzute
97 Sfârşitul căderii frunzelor, planta moartă sau în repaus de
vegetaţie
P Repaus de vegetaţie pentru iernare
99 Produsul fruct / sămânţă ce se recoltează şi se depozitează
Exemplu: în stadiul 99 se tratează seminţele în depozite iar în
stadiul 00 se execută tratarea seminţelor pentru semănat.

11.2. Vernalizarea şi procesele generative

Numeroase studii efectuate în Rusia la începutul acestui secol
au demonstrat că tratamentul plantelor cu temperaturi scăzute
determină înflorirea şi fructificarea cerelelor de toamnă, chiar dacă ele
sunt semănate în primăvară. T. D. Lisenko a dat acestui proces –

270
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

inducerea înfloririi prin tratamentul plantei sau seminţei cu

temperaturi scăzute – denumirea de vernalizare.
Prin urmare, cerealele de toamnă nu formează organe de
înflorire dacă nu parcurg stadiul de vernalizare. Condiţiile de
germinare pentru asigurarea vernalizării sunt; umiditatea 40 – 45 %
din masa seminţei, temperatura – 2 – + 12 0C. Durata vernalizării este
diferită în funcţie de specie şi genotip. Soiurile de cereale de
provenienţă nordică au o perioadă de vernalizare de 50 – 70 de zile,
iar cele sudice de 25 – 30 de zile.
Mecanismul vernalizării se explică prin prezenţa unui hormon
ipotetic – vernalin – care se biosintetizează la temperaturi scăzute şi
poate fi transmis celulelor fiice prin diviziune celulară. Prin urmare,
vernalizarea reprezintă o condiţie obligatorie pentru numeroase specii
de plante cultivate toamna sau primăvara devreme.
11.3. Controlul fotoperiodic al înfloririi
În 1920 W. W. Garner şi H. A. Allard, cercetători la
Departamentul Agriculturii al Statelor Unite, studiind câteva varietăţi
şi mutante de tutun au descoperit că una dintre ele nu a înflorit în
cursul verii ca celelalte, dar dusă toamna în seră a înflorit abundent în
mijlocul lunii decembrie. Ei au observat de asemenea că unele soiuri
de soia au înflorit toate la sfârşitul verii deşi au fost semănate în
diferite perioade pe parcursul primăverii. Garner şi Allard au presupus
că unele variabile periodice legate de timp şi climă sunt la originea
acestor procese.

FOTOPERIODISM

lumina ÎNFLOREŞTE

lumina NU ÎNFLOREŞTE

lumina

lumina NU ÎNFLOREŞTE
Fig. 11.1. Reprezentarea schematică a influenţei duratei întunericului
asupra proceselor generative la plante

271
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

Prin variaţia artificială a duratei de iluminare, mutând plantele

de la lumină în camere obscure, la diferite ore, s-a stabilit o legătură
directă între înflorit şi lungimea zilei. Astfel, reacţia unei plante la
durata perioadei zilnice de lumină şi întuneric poartă denumirea de
fotoperiodism. Durata zilnică de iluminare se numeşte fotoperioadă,
iar acestea pot fi inductive, cele care determină înfloritul şi neinductive
cele care menţin starea vegetativă (Cleland, 1978).

Clasificarea plantelor funcţie de necesarul de iluminare este;

 plante de zi scurtă – au nevoie de 6-12 ore de iluminat
zilnic pentru a înflori. Din această categorie fac parte,
tutunul, orezul, crizantemele, meiul, cânepa, unele
genotipuri de soia, etc.,
 plante de zi lungă – au nevoie de peste 14 ore iluminat
zilnic pentru a se induce înfloritul. Exemple ; spanac,
salată, grâu, orz, in, morcov, petunie, sfeclă de zahăr şi
furajeră, etc.
 plante indiferente – care înfloresc după o anumită
perioadă de creştere vegetativă indiferent de durata
fotoperioadei. Exemple, tomate, mazăre, castravete, ardei,
floarea-soarelui, păpădie, etc.
Studiile recente au demonstrat că este un “accident istoric”
faptul că noi utilizăm termeni precum zi scurtă şi zi lungă în
caracterizarea fotoperioadei la plante. În realitate, este vorba de
influenţa duratei întunericului asupra proceselor generative şi a
alternanţei acestor perioade de întuneric. Astfel plantele sunt de
noapte scurtă şi lungă, ţinând cont de faptul că ziua naturală are o
lungime fixă de 24 de ore (Salisbury and Ross, 1985).
Cercetările efectuate presupun existenţa unui compus sau a
unor grupe de compuşi de tip hormonal (florigen), ce sunt orientaţi
spre ţesuturile meristematice din vârful tulpinii, cu scopul de a stimula
trecerea acestora de la creşterea vegetativă spre formarea florilor
(Simpson and Herrera-Estrella, 1990). Florigenul nu prezintă
specificitate pentru diferitele familii sau genuride plante. El este
identic la toate speciile de plante şi nu prezintă nici specificitate
fiziologică.
În sens contrat există alte grupe de compuşi hormonali
(antiflorigen), ce se sintetizează în plantele de zi lungă atunci când
condiţiile sunt de zi scurtă. Acesti compuşi împiedică apariţia
organelor de înflorire şi fructificare.

272
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

Experimentele realizate de către Hamner şi Bonner

demonstrează faptul că la aceeaşi durată de iluminare, dar la perioade
de întuneric diferite, plantele reacţionează generativ diferit (fig. 11.2).

Timpul expunerii (ore)

nu înfloresc

înfloresc

nu înfloresc

lumină întuneric

Fig. 11.2. Influenţa duratei întunericului asupra înfloritului la

Ranunculus sp.

În afară de durata întunericului pe parcursul celor 24 de ore

zilnice este, de asemenea foarte importantă durata în zile a acestei
alternanţe, adică întinderea pe parcursul mai multor zile a alternanţei
lumină – întuneric. Acest proces a fost denumit ciclu fotoinductiv.
Numărul de cicluri fotoinductive variază de la o specie la alta
şi chiar în cadrul aceleiaşi specii. Unele specii au nevoie de un singur
ciclu (Xantium pensylvanicum), iar altele de mai multe (Salvia
occidentalis - 17, Plantago lanceolata – 25).
Studiile efectuate recent au evidenţiat existenţa unui factor
fiziologic, indus biochimic ce intervine în reacţia de înflorire şi care se
acumulează în timpul fotoperioadelor. Perceperea stimului
fotoperiodic şi acumularea factorului activant are loc în special la
nivelul mugurilor şi frunzelor (Bold şi Wynne, 1978).
Procesele de înflorire sunt controlate genetic, dar mai ales
fiziologic şi biochimic prin acţiunea unor compuşi organici cu
structură puţin cunoscută care activează mecanismele de diferenţiere a
conului de creştere şi formarea primordiilor florale. Aceşti compuşi
sunt de fapt hormoni ai creşterii şi dezvoltării, cel mai cunoscut fiind
“florigenul”. Se presupune a face parte din categoria giberelinelor,
deoarece acestea sunt implicate în procese de înflorire la multe specii
mai ales la cele de noapte scurtă (Cleland, 1978).

273
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

11.5. Starea de repaus la plante

Pe parcursul ciclului lor biologic plantele au perioade active,

intense metabolic şi perioade de repaus sau latenţă, când metabolismul
este diminuat.
Repausul este o reacţie de adaptare a plantelor, caracterizată
prin reducerea intensităţii proceselor metabolice sub acţiunea unor
factori nefavorabili. Parcurgerea perioadei de repaus se realizează ca
plantă întreagă, muguri şi seminţe sau bulbi, rizomi, tuberculi.

11.5.1. Repausul biologic şi repausul forţat

Repausul biologic este o perioadă obligatorie în ciclul de

dezvoltare al plantei şi este generat de factorii interni (genetici), iar
repausul impus sau forţat este determinat de condiţiile adverse externe
şi apare ca măsură de protecţie din partea organismelor vegetale.
Repausul biologic este o însuşire ereditară a plantelor ca
rezultat al adaptării acestora la condiţiile de mediu nefavorabile, fiind
provocat de sinteza şi acumularea în ţesuturi a inhibitorilor de
creştere, în special acid abscisic. Acest tip de repaus se caracterizează
prin activitate metabolică mult diminuată, creşterea încetează complet
şi nu se reia chiar în condiţii externe favorabile.
Perioada de intrare în repaus biologic este diferită, efemerele
intră în repaus primăvara, ceapa şi usturoiul vara, iar pomii, viţa de
vie, arborii şi arbuştii, toamna.
Durata repausului biologic diferă funcţie de specie şi chiar de
genotip. Astfel, caisul iese din repaus la sfârşitul lunii noiembrie,
începutul lui decembrie, viţa de vie, în funcţie de provenienţa
ecogeografică a soiului, cele estice ies din repaus după circa 4,5 luni,
iar cele vestice după 5,5 luni (Milică şi colab., 1982).

Repausul impus (forţat) este determinat de condiţiile

nefavorabile de mediu din lunile de iarnă. În aceste condiţii plantele
pot trece la viaţa activă numai dacă temperatura depăşeşte pragul
biologic caracteristic fiecărei specii.

11.5.2 Repausul mugural şi seminal

Repausul mugural este un proces de adaptare la condiţiile
nefavorabile din cursul iernii. La speciile lemnoase şi la unele erbacee
trecerea prin perioada de repaus este asigurată de către muguri. În

274
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

cazul arborilor şi arbuştilor, viţei de vie, cerealelor, repausul este

indus de temperaturile scăzute şi reducerea duratei de iluminare ce
determină modificarea balanţei hormonale (Pop, 2002).
Modificări fiziologice în repausul mugural
-creşterea vâscozităţii protoplasmei – hidrogel coloidal,
-creşterea procentului de apă legată,
-se reduce intensitatea respiraţiei şi a unor sisteme enzimatice
(amilaza, invertaza, catalaza, peroxidaza, fosfataza),
-creşte cantitatea de glucide solubile,
-la unele specii (nuc, tei), se reduce permeabilitatea pentru apă
şi gaze prin acumularea lipidelor,
-se reduce sinteza acizilor nucleici, a proteinelor generând
blocarea creşterii (Sweeney, 1969).
Ieşirea din repaus mugural se realizează treptat şi diferenţiat,
funcţie de specie şi organ prin acumularea stimulatorilor de creştere.
Astfel, lăstarii tineri au un repaus mai puţin profund decât cei
vârstnici, mugurii floriferi au repaus mai puţin profund comparativ cu
cei vegetativi, ţesuturile interne decât cele externe. În climatul
temperat, durata repausului este dependentă în principal de condiţiile
nefavorabile. Dintre speciile pomicole, migdalul are cel mai redus
număr de zile de repaus biologic, fiind urmat de prun, cais, piersic,
cireş, măr, păr, etc.
Repausul seminal se instalează în timpul maturării fiziologice
a seminţei, fiind în esenţă repausul embrionului. Este o etapă de
dezvoltare deosebit de importantă, procesul de maturare a embrionului
asigurând mai apoi germinarea seminţei.
Repausul seminal este de mai multe tipuri;
 repaus tegumentar – generat de natura şi structura
tegumentului ce este impermeabil sau mai greu permeabil
pentru apă şi gaze, împiedicând astfel germinarea şi
ieşirea din repaus,
 repaus embrionar – generat de starea fiziologică a
embrionului, nematurat fiziologic,
 repaus hormonal – declanşat de inhibitorii de creştere,
care blochează germinarea.
Repausul seminal şi profunzimea acestuia are la bază atât
cauze de natură genetică cât şi cauze generate de condiţiile climatice
din timpul coacerii şi din perioada postmaturării. Condiţiile de
păstrare influenţează puternic starea de repaus şi germinarea
(http://agrifor.ac.uk/browse/cabi/3b94abcca66c262aeed557dd62bbd4
f8.html).

275
 „DEZVOLTAREA PLANTELOR”

Bibliografie:

1. Cleland, C.F. 1978 – The Flowering enigma.

Bioscience, vol 28. p.265-269.
2. Bold, H.C. and M.J. Wynne 1978 – Introduction to
the Algae, Ed. By Englewood Cliffs, NJ, Pentice Hall,
p. 211-224.
3. Meier, U., 1997- Growth stages of mono- and
dicotyledonous plants: BBCH-Monograph Blackwell
Science, Berlin , Vienna , a.o., pp 622
4. Milică, C.I., N. Dorobanţu, Polixenia Nedelcu, V.
Baia, T. Suciu, Florica Popescu, Viorica Teşu şi Ioana
Molea 1982 – Fiziologie vegetală, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, p. 266-270.
5. Pop Adelina., 2002 – Fiziologie vegetală, Editura
Waldpress, Timişoara, p.189-199.
6. Raven, P.H., Evert, R.F. and H. Curtic 1981 –
Biology of Plants, 3 rd Edition, New York, Worth
Publishers, p.78-114.
7. Salisbury, F. B. and C. W. Ross, - 1985 – Plant
Physiology. Third edition, Belmond, C.A.
Wadsworth.
8. Simpson, J., L. Herrera-Estrella 1990- Light-regulated
gene expression, Crit. Rev. in Plant Sciences 9, 95-
109
9. Sweeney, B.M. 1969 – Rhytmic Phenomena in Plants.
New York, Academic Press, p. 385-389.
10. Şumălan, R. şi Carmen Dobrei – 2002 – Lucrări
practice de Fiziologie vegetală. Editura Marineasa, p.
132-140
11. Weier, T.E., Stocking, C.R., Barbour, M.G. and T.L.
Rost, 1982 – Botany, 6 th Edition, New York, John
Wiley and Sons, p. 62-90.
12. Zadoks, J.C.C.T., C.F. Konzak, 1974- A decimal code
for the growth stages of cereals. Weed Research 14:
415-421.
*http://www.cpsc.ucalgary.ca/Research/bmv/papers/handbook
.95.html
*http://agrifor.ac.uk/browse/cabi/3b94abcca66c262aeed557dd
62bbd4f8.html

276