UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

VITICULTURĂ
GENERALĂ
SEMESTRUL 2

(SUPORT DE CURS)

1
 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

Reproducerea reprezintă însuşirea fundamentală a organismelor vii, trăsătura biologică

utilă pentru conservarea şi perpetuarea speciei (sporirea numărului de indivizi atunci când
necesitatea o solicită). Cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei de vie şi a factorilor de influenţă
prezintă importan-ţă teoretică şi practică în obţinerea materialului săditor viticol.
Înmulţirea viţei de vie se realizează pe cale generativă (sexuată, prin seminţe) sau pe
cale vegetativă (asexuată, prin porţiuni de plantă).

ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ)

Acest mod de înmulţire se foloseşte mai puţin şi se poate realiza pe cale naturală
(hibridare sexuată naturală, liberă) şi pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată).
Înmulţirea prin seminţe, pe cale naturală (hibridare sexuată naturală) se realizează în
mod liber, fără intervenţia omului. Astfel, seminţele provenite de la plantele la care a avut loc
hibridarea naturală, ajunse în condiţii favorabile de germinare formează plante noi. Noile plante
au un spectru larg de variabilitate, iar prin asimilarea unor condiţii noi de viaţă se poate
îmbogăţi fondul de material biologic, aşa cum se crede că s-ar fi format multe din soiurile de
viţă roditoare cu origine necunoscută.
Înmulţirea prin seminţe pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată) se
practică pentru obţinerea de soiuri valoroase. În funcţie de obiectivele urmărite se folosesc
seminţe de la plantele obţinute prin hibridare sexuată controlat.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Acest mod de înmulţire se realizează prin următoarele procedee: marcotaj, prăbuşire,

micropropagare " in vitro ", butăşire şi altoire. După metoda folosită la înmulţirea vegetativă,
plantele obţinute se împart în două grupe, şi anume: plante cu rădăcini proprii, atunci când
sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi unităţi taxonomice (marcotaj, prăbuşire, butăşire
şi micropropagare) şi plante fără rădăcini proprii, când sistemul radicular şi cel aerian aparţin la
unităţi taxonomice diferite (altoirea).
Înmulţirea vegetativă prezintă următoarele avantaje: plantele obţinute asigură
reproducerea mai fidelă a caracterelor şi a însuşirilor economice utile, prezintă mai multă
uniformitate, intră relativ repede pe rod şi ating perioada producţiilor mari într-un interval de
timp mai scurt.

ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ

Acest mod de înmulţire se utilizează la refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor viticole
roditoare, care depăşesc vârsta de 15 ani (în special a celor de pe nisipuri) şi la portaltoi.
Prin marcotă se înţelege o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care în condiţii
favorabile de mediu înrădăcinează pe porţiunea îngropată în sol, înainte de a fi separată de planta
mamă. Aceasta poate fi realizată prin arcuire sau dirijarea orizontală a coardei (lăstarului) la
diferite adâncimi în sol sau prin muşuroire la suprafaţă.

2
 Tipurile de marcotaj folosite în viticultură se clasifică după urmă-toarele criterii: grad
de lemnificare, număr de marcote obţinute de la o plantă mamă şi metoda de acoperire în vederea
înrădăcinării.
După gradul de lemnificare se deosebeşte marcotajul "în verde" executat în perioada de
vegetaţie, folosind lăstari cu început de maturare a lemnului de bază şi marcotajul "în
lemnificat", când se folosesc coarde de 1 an şi se execută în perioada de repaus relativ.
După numărul de marcote obţinute sau de goluri se pot aminti: marcotajul simplu ("în
verde" sau "în uscat"), când se obţine o singură marcotă sau se completează un singur gol şi
marcotajul multiplu care poate să fie şerpuit sau muşuroit .
Principii fiziologice. Ca metodă de înmulţire a viţei de vie marcotajul se sprijină pe
principii asemănătoare cu cele ale butăşirii, cu deosebirea că independenţa temporară şi aparentă
nu se manifestă, deoarece separarea de planta mamă se face numai după înrădăcinare. Factorii de
influenţă ai înrădăcinării la înmulţirea prin marcotaj sunt asemănători cu cei de la înmulţirea prin
butăşire, însă cu posibilităţi limitate de dirijare a celor de natură ecologică sau de neaplicare a
unora tehnologici (preforţarea, forţarea şi folosirea substanţelor bioactive pentru stimularea
înrădăcinării), deoarece procesul este localizat în câmp.

ÎNMULŢIREA PRIN PRĂBUŞIRE

În practică, prăbuşirea reprezintă, în primul rând, o măsură de reîngropare a butucilor
dezgoliţi în urma procesului de eroziune, specific terenurilor în pantă neamenajate antierozional,
apoi de refacere a potenţialului vegetativ şi de producţie a celor intraţi în declin şi, în ultimă
instanţă, de completare a golurilor din imediata apropiere a butucilor prăbuşiţi de pe acelaşi rând
sau de pe rânduri învecinate.
Principiile fiziologice, mecanismul formării rădăcinilor şi factorii de influenţă sunt
relativ asemănători, dacă nu chiar identici cu cei de la înmulţirea prin marcotaj. Sub aspect tehnic
prăbuşirea se realizează prin săparea unei gropi până la adâncimea nivelului rădăcinilor bazale,
în care se prăbuşeşte butucul în poziţie orizontală.
Fiind o metodă bazată pe multă muncă manuală şi fără posibilităţi de mecanizare,
metoda de înmulţire a viţei de vie prin prăbuşire se practică tot mai rar.

ÎNMULŢIREA PRIN MICROPROPAGARE (IN VITRO)

Însuşirea de regenerare naturală a plantelor prin organe nespecializate a determinat
multiple preocupări privind înmulţirea, fără a se pierde capacitatea generativă. La începutul
secolului al XX-lea metoda reprezenta o simplă ipoteză. Confirmarea pozitivă s-a produs mai
târziu, când s-a realizat reproducerea de plante dintr-un grup de celule (meristeme) sau o celulă.
Astfel, s-a conturat sistemul de înmulţire "in vitro", metodă modernă, rapidă, cu randament
foarte ridicat, comparativ cu cea clasică de înmulţire vegetativă.
La viţa de vie primele începuturi privind micropropagarea "in vitro" s-au înregistrat cu
aproximativ cinci decenii în urmă (Morel G., 1944). Reţinerile privind folosirea acestei metode
au fost datorate potenţialului de rod mai redus în primii ani, determinat de fenomenul de "
juvenilizare " (Mullins M. G. şi colab., 1979). Acest dezavantaj poate fi eliminat prin unele
tratamente care favorizează trecerea mai rapidă de la starea fiziologică " juvenilă " la cea adultă
(Nazeron R. şi colab., 1983). Un alt inconvenient al clonării "in vitro" la viţa de vie îl reprezintă
faptul că plantele obţinute nu pot fi folosite la înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenurile unde
se impune utilizarea viţelor altoite.
Micropropagarea (cultura "in vitro"), ca metodă de înmulţire vegetativă, se bazează pe
următoarele principii fiziologice : totipotenţa celulară, independenţa fiziologică temporară şi
aparentă a explantelor, posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor şi de înmulţire a
plantelor neoformate.
Totipotenţa celulară este deţinută de fiecare celulă, dar exprimarea se produce numai la
unele tipuri de celule sau grupe de celule. Acestea sunt restructurate morfogenetic şi pot

3
răspunde anumitor stimuli meniţi să regenereze, în anumite condiţii specifice, formaţiuni de
embrioni cu rădăcină, tulpină şi coroană, până la plante noi (Murashige S., 1984).
Independenţa temporară şi aparentă exprimă posibilitatea de menţinere în viaţă a
explantelor, inoculate pe mediu de cultură, până la emiterea de neoformaţiuni.
Posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor se materializează prin inocularea
explantelor pe medii de cultură în vederea transformării lor în formaţiuni tisulare autonome.
Multiplicarea plantelor neoformate are la bază posibilitatea de înrădăcinare a
minibutaşilor pe medii de cultură asemănătoare celor din faza iniţială, însă cu corectarea
conţinutului în substanţe hormonale - prin reducerea citokininelor în favoarea auxinelor.

Fazele operaţionale
Procesul de micropropagare cuprinde, în ansamblu, mai multe faze (etape) derulate într-
o anumită succesiune, însă fără o accepţiune unitară. Astfel, Murashige S. (1974) distinge pentru
prima dată în practica de micropropagare în sistem industrial trei etape, şi anume:
- etapa I-a, care cuprinde înfiinţarea culturilor cu plante selecţionate şi o stare
fitosanitară îmbunătăţită, de la care se recoltează material vegetal donator de explante;
- etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea "in vitro" a
materialului vegetal;
- etapa a III- a, ce constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate "in vitro" pe
substrat natural.
Pe baza noilor realizări ştiinţifice sunt acceptate cinci etape (fig.6.4.):
Etapa I. Înfiinţarea culturii de plantă mamă.
Etapa a II-a. Înfiinţarea culturii "in vitro" . Aceasta cuprinde iniţierea şi creşterea de
plante noi pe medii artificiale din fragmente vegetale (culturi de organe cu capacitate
regenerativă şi explante de dimensiuni microscopice, ţesuturi, celule, protoplaşti).
Materialul vegetal folosit provine de la plante mamă sănătoase obţinute anterior sau de
la plante elită alese pentru înmulţire. În funcţie de tipul de explant şi faza sezonală se recoltează
în perioada de repaus relativ porţiuni de coarde care nu au mugurii bine exteriorizaţi şi în faza de
creştere intensă din perioada de viaţă activă, lăstari cu frunze şi vârful intact.
Etapa a III-a. Formarea şi multiplicarea plantulelor neoformate. Recipientele cu medii
nutritive, în care s-au inoculat explante, se depun în camera de creştere cu condiţii de mediu
controlat, în rândul cărora temperatura, lumina, umiditatea şi aerul ocupă un loc important.
Etapa a IV-a. Înrădăcinarea neoplantulelor. Multiplicarea şi înrădăcinarea se realizează
prin subculturi repetate de minibutaşi. Operaţiunea poate fi favorizată, în prealabil, şi pe calea
alungirii lăstarilor prin transferul culturii iniţiale pe timp limitat pe un mediu adecvat.
Fluxul tehnologic de multiplicare constă în detaşarea, începând de la bază, a lăstarilor
neoformaţi în faza iniţială, urmată de fragmentarea lor sub formă de minibutaşi de câte un nod cu
ochi. Aceştia sunt trecuţi în subcultură pe un mediu de cultură proaspăt, asemănător celui iniţial,
însă, cu corecţia conţinutului în substanţe hormonale, respectiv de reducere a citokininelor
(zeatină sub 0,1 mg/l) şi de asigurat preponderenţa auxinelor în favoarea înrădăcinării.
Multiplicarea se continuă prin subculturi repetate de până la 10 -12 etape succesive, cu
intervale de 35 - 45 zile pentru fiecare din acestea. În felul acesta se poate ajunge la o rată
posibilă de multiplicare de până la 2 x 10 6 (Nazeran, R., 1972). Plantele obţinute prin subculturi
repetate şi cele individualizate încă din faza iniţială se înrădăcinează "in vitro".
Etapa a V-a. Transferul în mediul natural, verificarea şi livrarea materialului. Rolul
important în transferul plantelor din mediul controlat aseptic în cel natural îl are aclimatizarea..
În faza de început, pentru diminuarea stresului hidric, se acoperă fiecare plantă cu ghivece din
material plastic. În vederea certificării valorii biologice a materialului produs, plantele
aclimatizate în mediul natural se supun unui control citogenetic şi fitosanitar adecvat .

4
 ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE
Materialul săditor viticol produs pe cale vegetativă - prin butăşire - se poate grupa după
criterii: tehnico-utilitare şi categorii biologice. În funcţie de necesităţile tehnico-utilitare se obţin
butaşi portaltoi înrădăcinaţi, viţe nealtoite pe rădăcini proprii şi viţe altoite. După categoriile
biologice acesta se grupează în: material săditor autentic, selecţionat, elită şi certificat.

ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI NEALTOIŢI

Acest procedeu de înmulţire a viţei de vie a fost utilizat până la dezastrul produs de
filoxeră. Butaşii care reproduc o nouă plantă sunt porţiuni de tulpină care au cel puţin un mugure
viabil. Butăşirea, ca metodă de înmulţire, se bazează pe independenţa fiziologică a unor părţi de
plantă şi pe capacitatea lor de restituţie.
Materialul săditor viticol nealtoit este produs pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi
şi a celor roditoare pe terenurile nefiloxerate (nisipuri).
După felul organelor, butaşii pot fi verzi, realizaţi din lăstari în stadiu erbaceu (cu
vârstă mai mică de 1 an) şi butaşi lignificaţi, proveniţi din coarde de 1 an.
După numărul de muguri, butaşii pot avea unu sau mai mulţi muguri. Butaşii cu un
singur ochi se folosesc în practica viticolă numai atunci când se urmăreşte înmulţirea rapidă a
unor genotipuri valoroase şi cu înrădăcinare în condiţii de mediu controlat (în sere, solarii). În
practica viticolă este generalizată folosirea butaşilor cu mai mulţi ochi.
După lungime, butaşii sunt scurţi (sub 30 cm lungime), mijlocii (30 -45 cm), lungi (45 -
60 cm) şi foarte lungi (60 - 80 cm). După grosime, aceştia pot fi: subţiri (< 7 mm Φ), mijlocii (7
- 12 mm Φ) şi groşi (> 12 mm Φ).
La alegerea şi organizarea terenului se ţine seama de aceleaşi criterii ca la alegerea
terenului pentru şcoala de viţe (plasare în mijlocul zonei de deservire, teren plan cu posibilităţi
de irigare). Pregătirea terenului constă în desfundarea acestuia la 60 cm şi fertilizarea cu 60 tone
gunoi de grajd.
La plantare se folosesc butaşi de viţe nobile lungi de 50 ± 5 cm, fasonaţi la 0,5 cm sub
mugurele de la bază şi 1 cm deasupra mugurelui de la vârf. Mugurii se extirpă pe toată lungimea,
cu excepţia celui de la nodul din vârf. Înainte de plantare se face stratificarea şi preforţarea, după
caz, sau se stimulează înrădăcinarea, în mod asemănător ca la tehnologia de obţinere a viţelor
altoite .
Plantarea în biloane se poate face culcat în lungul biloanelor, astfel încât mugurele din
vârf să ajungă la 40 cm deasupra bazei bilonului iar baza să se găsească la 15 - 20 cm sub baza
bilonului (Tuţă, V., 1964). Restul lucrărilor, inclusiv copcitul se aplică ca pentru viţele altoite.

Producerea materialului săditor nealtoit prin utilizarea butaşilor scurţi. Se practică

pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, în condiţiile existenţei unor cantităţi reduse de
material biologic. Butaşul se prelevează la lungimea de un mugure .
Pentru a mări suprafaţa de înrădăcinare marginile butaşului se secţionează oblic sau se
realizează o incizie centrală până la mijlocul coardei. Butaşii astfel fasonaţi se stratifică timp de
15 - 20 de zile în teren cu umiditate la limite moderate şi temperatură de 15 - 20 0C sau în
ghivece nutritive, (turba în amestec fiind prezentă) pentru evitarea transplantării.

Tehnologia de producere a butaşilor portaltoi înrădăcinaţi. Pentru înmulţire se

folosesc butaşi lemnificaţi de portaltoi lungi de 36 - 40 cm (cu 3 noduri). Păstrarea butaşilor
portaltoi, verificarea calităţii şi umectarea se execută după tehnologiile obişnuite. Înainte de
plantare se indică să se facă preforţarea; pentru aceasta ei se stratifică la fel ca butaşii altoiţi.
Durata de forţare este de 3 săptămâni (două săptămâni la temperatura la 23 - 25 0 C şi o
săptămână la 12 0 C). Preforţarea se încheie cănd butaşii prezintă la polul opus calus. Plantarea
se poate face în biloane sau pe teren nebilonat.
Lucrările celelalte, de dirijare a creşterii şi maturării, se execută în mod asemănător
celor de la producerea viţelor altoite.
5
 ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE PRIN PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE

Materialul săditor viticol se obţine în unităţi de producţie specializate, denumite

pepiniere.
Pepiniera, ca unitate complexă, cuprinde sectoare dependente între ele. Acestea sunt:
plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi altoi, şcoala de viţe sau solarii şi teren pentru
asolament. La acestea se adaugă: construcţiile specifice (complexul de altoire şi forţare,
solariile), amenajările aferente (complex administrativ, remize, instalaţii, magazii) şi sistema de
maşini specifică.

Plantaţiile de viţe neroditoare pentru portaltoi. Viţele Vitis vinifera sunt sensibile la
filoxeră. Cultivarea lor pe terenurile filoxerate nu este posibilă fără a fi apărate împotriva acestei
insecte. Până în prezent cel mai eficient mod de apărare este altoirea pe portaltoi rezistenţi la
filoxeră. De aceea, pentru producerea viţelor altoite sunt necesari butaşii proveniţi din coardele
viţelor rezistente la filoxeră, dar neroditoare, numite viţe portaltoi. Pentru obţinerea coardelor din
care se obţin butaşii portaltoi este necesară, în primul rând, înfiinţarea plantaţiilor de viţe ce
constă în : alegerea arealelor, organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, plantarea viţei
de vie şi întreţinerea ei până la intrarea în producţie.
Recunoaşterea plantaţiilor portaltoi în vederea recoltării materialului de altoit. La
aceste plantaţii se efectuează, în momentele care determină calitatea materialului de altoit,
controale (2 - 3). În principal se urmăreşte executarea lucrărilor prevăzute în tehnologie (lucrările
solului, plivit, 8 - 12 lăstari / butuc, copilit, legatul lăstarilor, cârnit, protecţia fitosanitară,
identificarea, marcarea şi eliminarea impurităţilor ş.a.).
Pentru eliberarea certificatelor de valoare biologică -butaşi autentici - se vor îndeplini
condiţiile: autenticitate 100 %, lipsa atacului de cancer bacterian (Agrobacterium tumefaciens),
de putregai alb al rădăcinilor (Rosselinia necatrix) şi îndeplinirea cerinţelor tehnice ale
standardelor în vigoare.
La eliberarea certificatelor de valoare biologică pentru butaşi selecţionaţi se vor asigura
condiţiile de recoltare din plantaţii înfiinţate cu butaşi portaltoi autentici dacă s-au aplicat
lucrările de selecţie timp de trei ani.
Recoltarea şi fasonarea coardelor portaltoi. Se face toamna,când conţinutul de
substanţe de rezervă din coarde este maxim, înaintea începerii procesului de migrare a
substanţelor din tulpină spre rădăcină. Momentul se stabileşte în funcţie de primele geruri mai
puternice (-8, -100 C) cu durata de minim 2 zile, aproximativ la 2 săptămâni după căderea
frunzelor. Lucrarea constă în tăierea coardelor deasupra nodului al doilea de la bază, la cca 10
cm de la punctul de inserţie şi a legăturilor (de la bază spre vârf). Tragerea coardelor de pe
mijlocul de susţinere se realizează atent pentru ca acesta să nu fie deteriorat.
Coardele recoltate se strâng şi se scot la locul de fasonare, unde li se îndepărtează copilii
şi cârceii (la 1,5 cm de la bază) şi vârfurile necoapte. Organizarea lucrării se face în aşa fel încât
de la tăiere şi până la fasonare şi segmentare butaşii să nu fie afectaţi de uscăciune, îngheţ şi
vânt.
După fasonare se execută segmentarea coardelor în butaşi. Butaşul de viţă portaltoi
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie drept minimum două noduri, lungimea
minimă 40 cm (inclusiv 2 cm sub nodul bazal), diametrul mare la vârf între 7 - 12 cm, lemn
sănătos şi bine maturat, în secţiune transversală, să fie de culoare vie şi fără pete cafenii.
Segmentarea coardelor se face în porţiuni însumate de trei,doi sau un butaş. Recomandabil este
ca proporţia butaşilor de trei lungimi să fie de 70 - 80 %. Butaşii fasonaţi la aceeaşi lungime se

6
leagă în pachete de 100 bucăţi, cu baza în aceeaşi parte şi se etichetează, evidenţiindu-se: soiul,
categoria biologică, unitatea producătoare şi actul legislativ în vigoare. Producţia medie de butaşi
portaltoi este cuprinsă, în general, între 80 - 140.000 butaşi / ha (Grecu, V. şi colab., 1987).
Păstrarea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi, recoltaţi la momentul optim de
maturare, trebuiesc păstraţi până la executarea operaţiunii de altoire. Pentru a nu se produce un
consum exagerat al substanţelor de rezervă este necesar ca între recoltare şi altoire să se asigure
condiţii de păstrare favorabile menţinerii substanţelor de rezervă şi viabilitătii celulelor. Aceste
condiţii sunt determinate de temperatură (cuprinsă între +1 şi +40 C) şi umiditatea relativă a
aerului (în jur de 85 %).
Tratamente anticriptogamice. Înainte de introducere la păstrare se efectuează tratamente
împotriva unor agenţi patogeni ca: Botrytis, Alternaria Fusarium, Phomopsis. Acestea constau în
tratarea butaşilor portaltoi într-o soluţie de Chinosol W (0,5%) sau de Cryptonol lichid (2,5 %)
timp de 2 - 10 ore, în funcţie de temperatura apei. La temperatura apei de 150C butaşii se ţin la
îmbăiere 2 ore, la 100C, 3 ore; la 50C, 5 ore la 30C, 8 ore şi la 10C, 10 ore.
Ambalarea butaşilor în vederea păstrării. După efectuarea tratamentului
anticriptogamic şi zvântarea butaşilor, aceştia se introduc în saci de polietilenă. Într-un sac se
introduc 3 pachete de butaşi portaltoi. Temperatura butaşilor şi a mediului înconjurător în
momentul introducerii în saci este necesar să fie sub 10-12 0C.
Păstrarea propriu-zisă. Pentru păstrare se pot folosi : camerele frigorifice şi silozurile
de nisip (la suprafaţa solului), sub cerul liber sau în bordeie.

Obţinerea coardelor altoi constituie veriga principală în obţinerea materialului săditor

viticol cu valoare biologică. Coardele altoi se produc în diferite tipuri de plantaţii: plantaţii mamă
- specializate în principal pentru producerea de coarde altoi; plantaţii de producţie - autorizate
pentru producţii de coarde altoi în secundar şi în principal producţie de struguri şi plantaţii de tip
butaşieră pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv.
Producerea coardelor altoi în plantaţii mamă - specializate. Plantaţia mamă -
specializată (butaşieră cu caracter mixt) produce în principal coarde altoi şi, prin aceasta, se
asigură menţinerea unui nivel ridicat al valorii biologice. De aceea, la înfiinţare se utilizează
material săditor viticol cu valoare biologică ridicată, din soiuri noi, clone şi unele soiuri
valoroase, recomandate.
Producerea coardelor altoi în plantaţii de producţie autorizate . Plantaţia de producţie
autorizată are caracter mixt şi produce în secundar coarde altoi şi, în principal, producţie de
struguri. Aceste plantaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: puritate biologică (cel
puţin 90 % butuci din soiul prevăzut la înmulţire), o stare generală şi fitosanitară bună.
Particularităţi specifice de exploatare. În acest tip de plantaţii producătoare de coarde
altoi şi struguri se execută lucrări speciale pentru realizarea acestor deziderate. Acestea sunt
reprezentate prin: fertilizare şi tratamente fitosanitare suplimentare, execuţia operaţiunilor "în
verde" (plivit, copilit, cârnit) şi aplicarea lucrărilor de selecţie.
Producerea coardelor altoi în plantaţii de tip butaşieră. Plantaţia de tip marcotieră
(butaşieră) pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv se înfiinţează pentru producerea
soiurilor rare şi valoroase pe nisipuri. Ele se pot înfiinţa şi pe terenuri uşoare, cu utilizarea viţelor
altoite (Martin, T. şi colab., 1976). Acest tip de plantaţie se caracterizează prin desime mare de
butuci la hectar (18.000 - 38.000). De la aceste plantaţii se pot recolta 100.000 - 200.000 coarde
altoi / ha.
Recoltarea coardelor altoi se efectuează toamna, după căderea frunzelor, înaintea
începerii circulaţiei inverse a hidraţilor de carbon. La momentul biologic optim se recoltează
coardele altoi. Ele trebuie să indeplinească condiţiile cerute de standardele în vigoare:
autenticitatea impusă, grosimea măsurată pe diametrul mare să fie de 8 - 12 mm , să aibă 8
muguri viabili, normal dezvoltaţi. Sunt eliminate de la înmulţire coardele afectate de grindină,
boli criptogamice, răniri mecanice, torsionări ale ţesuturilor ş.a.

7
 Producerea butaşilor altoi în seră prin multiplicare rapidă. Tehnica respectivă
(practicată în Franţa, Boidron şi Anran, 1994) se caracterizează prin: producerea unor mari
cantităţi de butaşi (120-150 muguri/ plantă) chiar din primul an (la cultura în câmp se realizează
cu greu înainte de 3-4 ani); stare fitosanitară foarte bună şi calitate ridicată a materialului
(diametru şi nivel substanţă de rezervă ).
Potenţialul productiv în aceste condiţii este mai ridicat la producerea butaşilor altoi cu
valoare biologică superioară comparativ cu a celor portaltoi.
Pentru practicarea acestei tehnici sunt necesare: seră, echipamente şi materiale.
Se folosesc toate tipurile de seră care asigură:
• o creştere maximă a plantelor în înălţime , pentru a se obţine o producţie cât mai
mare de butaşi;
• aerare şi ventilaţie suficiente, în orele de insolaţie care pot determina creşteri
excesive de temperatură.
Substraturile pentru plantare sunt: puzolanul (material de origine vulcanică, foarte
poros) care asigură o bună repartiţie a apei şi a aerului (minim 50 % aer), şi o bună circulaţie a
soluţiilor şi vata minerală (porţiuni paralelipipedice 100 x 20 x 7 cm), dar la folosirea ei există
riscul menţinerii conţinutului de apă.

Fasonarea, păstrarea şi expedierea coardelor altoi

Fasonarea se realizează prin secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub mugurele bazal
şi la 4 cm deasupra ultimului mugure.
După fasonare coardele se leagă în pachete de 100 bucăţi, se etichetează şi se stratifică
provizoriu (sub folie de polietilenă).
Păstrarea. Înainte de introducerea la păstrare coardele altoi sunt supuse tratamentelor
anticriptogamice (asemănător coardelor portaltoi). Coardele altoi se păstrează în: camere
frigorifice, silozuri de nisip sub cerul liber şi bordeie sau încăperi.
Expedierea se efectuează în zilele cu temperaturi pozitive şi se asigură condiţiile de
prevenire a deshidratării.
Materialul biologic (expediat) este însoţit de actele privind garantarea calităţii şi
gestionarea acestora.

Şcoala de viţe constituie locul unde se produc viţe altoite şi viţe pe rădăcini proprii
(nobile şi portaltoi). Terenul ales pentru acest sector pepinieristic este necesar să fie plan,
amplasat lângă o sursă de apă, neinundabil, neinfestat cu dăunători şi fertil. Condiţii climatice
favorabile sunt asigurate în arealele cu temperaturi medii în luna mai şi iunie de minimum 180 C,
şi în lunile iulie, august de 220 C.
Organizarea terenului pentru şcoala de viţe se face prin împărţirea terenului în sole
repartizate pentru culturile din succesiunea asolamentului şi şcolii de viţe. Între sole se lasă
drumuri (4-5 m lăţime), canale principale de distribuţie a apei şi perdele de protecţie.

Obţinerea viţelor altoite se poate realiza în două sisteme tehnologice: clasic şi modern

Tehnologia producerii viţelor altoite în sistem clasic

Aceasta cuprinde următoarele secvenţe tehnologice: alegerea biopartenerilor, altoirea,
forţarea, înrădăcinarea şi dirijarea creşterii şi maturării lăstarilor .
Alegerea biopartenerilor. Diferenţele (% viţe STAS) dintre combinaţiile de altoire sunt
determinate de caracteristicile ereditare ale soiurilor. De aceea, nefiind estompate diferenţele
dintre soiuri este necesară stabilirea combinaţiilor altoi - portaltoi care asigură procente ridicate
de viţe STAS
Pregătirea butaşilor portaltoi constă în: scoaterea de la păstrare, verificarea
caracteristicilor de calitate, fasonarea, umectarea şi calibrarea.
8
 După fasonare, butaşii se lotizează pe categorii de diametre. Sortarea se face prin mă
Pregătirea altoilor cuprinde următoarele lucrări: scoterea coardelor altoi de la
păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea şi umectarea.
Altoirea cu butaşi în stare erbacee (în verde) se foloseşte mai rar, şi numai în anumite
zone viticole, reprezentând un mijloc eficace de refacere a desimii iniţiale a plantaţiilor viticole.
Ea se execută după trecerea lăstarului din faza de structură primară, la cea secundară.
Concreşterea, la altoirea în verde, se realizează pe seama formaţiunilor histologice, apărute
ulterior altoirii prin intermediul cambiului.
Altoirea "în verde" se poate realiza şi cu butaşi erbacei care se obţin în mediu controlat.
Metoda are următoarele avantaje: multiplicare rapidă a materialului biologic valoros,
înrădăcinare puternică, concreştere reuşită între parteneri şi obţinerea de material săditor liber de
viroze. Procedeul constă în prelevarea de butaşi erbacei portaltoi şi altoi (la fiecare 6-7
săptămâni); altoirea lor se execută după metoda în copulaţie iar dirijarea concreşterii şi
înrădăcinării se efectuează în mediul controlat (Jenny, M., 1991).
Altoirea în verde cu minibutaşi butaşi de la plantele mamă cultivate în seră constă în:
• creşterea în seră a plantelor mamă de altoi şi portaltoi până când se obţin butaşi cu
aptitudini fiziologice şi fizice (lungime şi diametru) optime altoirii;
• prelevarea de la plantele mamă a butaşilor portaltoi şi altoi şi altoirea. Acestea se
execută cu maşina GCEV (grefent vert) randamentul fiind de 30-50 % în condiţiile călduroase
ale anului şi de 90 % în cele răcoroase;
• intoducerea butaşilor altoiţi pe un substrat de dezvoltare într-o incintă cu umiditate
saturată şi temperatura de 20 0C;
• suprimarea mugurilor portaltoi şi asigurarea condiţiilor de creştere până la stadiul
care să permită plantarea la loc definitiv.
Producerea viţelor altoite în verde prin apropiere laterală. Metoda constă în obţinerea
de lăstari altoi şi portaltoi proveniţi din butaşi de un mugure plantaţi în ghivece cu amestec
nutritiv în spaţiu protejat. La momentul biologic optim altoirii în verde ghivecele cu lăstari altoi
şi portaltoi se apropie. Metoda de altoire folosită este în copulaţie simplă. Ea constă în: execuţia
unor pene la lăstarii biopartenerilor, îmbinarea şi legarea cu un material biodegradabil a acestora.
După realizarea unei minime concreşteri lăstarul altoi se detaşează de propriul sistem radicular,
iar lăstarul portaltoiului se îndepărtează. Lăstarul altoi se dezvoltă pe sistemul radicular al
portaltoiului. Dirijarea creşterii şi maturării lăstarului altoi se efectuează în condiţii de spaţiu
controlat. Viţele obţinute se vor planta la loc definitiv.
Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea ″în uscat este cel mai mult
folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.
Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare a
viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic, lucrarea
începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La altoirea
manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană). Tehnica
altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul superior al
butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel.Secţiunea realizată trebuie
să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decâît diametrul secţiunii transversale. Pana de îmbinare se
execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început
longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice .
La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe
diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se
execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin
îmbinarea altoiului cu portaltoiul.
Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). La altoirea în forma literei omega sau
″vârf de lance" se folosesc maşinile LPM-1 (Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi
dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3 (România).
9
 Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 9 - 12 mm. Pentru productivitate
ridicată este bine să fie sortaţi butaşii cu ajutorul stativului de calibrare .
Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca: productivitate
ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 2-3 zile
(Grecu, 1988), dar nu aduce nici ea condiţii mai bune pentru realizarea procesului de concreştere
la altoire. Performanţele calitative înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale
altoirii manuale.
Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ),
pentru a se depista cei incorect altoiţi.
Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare al
calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară,
auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi citochininele, care
sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau zonelor generatoare, potenţial
de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).
La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea
butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea
lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi colab., 1988).
Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării.Cercetări de dată mai recentă, cu largă
accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor bioactive de tip "
Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la realizarea în condiţii cât
mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de viţe altoite, la îmbunătăţirea
calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.
Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de
mediu. Pentru parafinare se foloseşte un amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % +
bitum (smoală) 3 % + colofoniu industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu
Benlate în proporţie de 0,15 %). Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie,
de ordinul fracţiunilor de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf
spre bază) în amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±20C. Lucrarea este
obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare.
Stratificarea se face pentru a asigura un mediu favorabil procesului de creştere, şi constă
în introducerea butaşilor în întregime, sau parţial, în substrat.
Lăzile de stratificare şi forţare tradiţionale sunt confecţionate din lemn). În prezent,
acestea se realizează din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu
schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750
butaşi. Mediul de stratificare poate fi turbă (pH apropiat de 7), nisip, apă sau soluţie
nutritivă.Stratificarea parţială se practică în cazul în care butaşii au fost parafinaţi. Acest mod de
stratificare asigură următoarele avantaje: neetiolarea lăstarilor, absenţa rădăcinilor date din altoi,
formarea la punctul de altoire de calus circular cu densitate ridicată şi eliminarea condiţiilor de
apariţie a atacului de mucegaiuri.
Ca mediu de stratificare se poate utiliza şi turba. Aceasta nu favorizează dezvoltarea
mucegaiurilor, menţine umiditatea şi temperatura constantă. Pentru parcurgerea forţării se pot
folosi şi alte procedee: introducerea bazei butaşilor în apă (Constantinescu, 1974),
electrostratificarea, bacuri cu soluţie nutritivă.
Forţarea are ca scop optimizarea factorilor favorabili procesului de concreştere la
altoire şi se realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoit şi forţat .
În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile
temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de forţare şi
la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a
ţesuturilor meristematice.
Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la 22-200 C, apoi aceasta se menţine
la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii . Durata totală a forţării se încadrează

10
între 18-21 zile. În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90
% şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de mucegai.
În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă,
chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea
făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării sunt: aerisirea localului,
afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice, verificarea procesului de
calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii
ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se
introduc în spaţii cu temperatura de 1-20C şi la 80 - 90 % umiditate relativă a aerului, până în
luna martie, când se declanşează forţarea, pentru desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare.
Declanşarea forţatului se face în funcţie de durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent.
Dirijarea factorilor din perioada de forţare se face la nivelul parametrilor din fig 6.21. Forţarea se
consideră încheiată când lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este puţin reliefat, iar
cel de la baza butaşilor este inelar.
Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare
locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-100 C, în cazul viţelor
plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în solarii.
Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care
prezintă lăstari de 10 cm lungime, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.
Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor la 1 cm şi
reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.
Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat.
Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei
neparafinaţi.

11
 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE
RODITOARE

Viticultura de extensivitate relativă şi cea de intensivitate tehnologo-economică

determină încadrarea plantaţiilor în agroecosistemele viticole, care asigură următoarele condiţii:
areal de răspândire în concordanţă cu oferta ecologică; creşteri vegetative în favoarea rodirii ş.a.
Noţiunea de extensivitate relativă se impune a fi definită conceptual diferit de cea de
intensivitate tehnico-economică.
Înfiinţarea unei plantaţii viticole roditoare solicită o investiţie ridicată, un efort
economic deosebit. Recuperarea cheltuielilor este necesar să se realizeze într-un interval de timp
cât mai redus. De aceea, prin exploatarea plantaţiilor viticole roditoare se urmăreşte obţinerea
unui profit cât mai mare. În asemenea condiţii soluţiile tehnice alese la înfiinţare, şi mai apoi la
îngrijire, vor determina obţinerea parametrilor productivi prevăzuţi la proiectare.
Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză adecvată încă de la faza de
alegere a amplasamentului. Acumulările ştiinţifice şi practice, realizate de-a lungul anilor,
asigură îndeplinirea acestor condiţii. O astfel de gândire obligă la cantonarea plantaţiilor viticole
pe terenuri solificate (în pantă) şi nisipoase, în zone cu favorabilitate ecologică şi resurse
economice.

TIPURI DE PLANTAŢII ŞI DE EXPLOATAŢII VITICOLE

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea

solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie

Plantaţiile viticole pot fi cu distanţe mici, mijlocii şi mari.

Plantaţiile viticole cu distanţe mici sunt puţin extinse. Ele s-au folosit în unele centre
viticole din Banat (Teremia, Tomnatic) şi se vor extinde. Distanţele de plantare utilizate sunt de
1,1-1,2 m între rânduri revenind 8.000-10.000 viţe/ha. La înfiinţarea lor se recomandă a se planta
soiuri cu vigoare mică sau mijlocie şi cu posibilităţi de diferenţiere a mugurilor în condiţii de
lumină suboptimală. Forma de conducere utilizată este cea caracteristică culturii protejate, cu
elemente de rod scurte (cepi sau cordiţe de rod) şi încărcături de muguri reduse (8-16
muguri/m2). Producţiile obţinute (cantitativ ridicate) nu pot asigura un nivel calitativ deosebit.
Mecanizarea lucrărilor se efectuează cu tractorul încălecător şi sistema de maşini
corespunzătoare.
Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenurile cu pantă
moderată (sub 15%). Distanţele de plantare folosite sunt la 1,6-2,2 m între rânduri, revenind
3000-6000 viţe/ha. Astfel de plantaţii se realizează pe soluri cu fertilitate mijlocie, utilizând
soiuri cu vigoare mare sau mijlocie (de masă sau vin) la care se alocă încărcături de muguri
moderate. La executarea lucrărilor se foloseşte tractorul V-445. De la aceste tipuri de plantaţii, în
funcţie de soi şi condiţiile ecologice de realizare a producţiei, se pot obţine vinuri de calitate şi
struguri pentru consum în stare proaspătă.
Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%.
Distanţele recomandate la plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri, revenind 1500-3000
plante/ha). La înfiinţarea acestora se recomandă alegerea solurilor fertile, soiurilor viguroase şi a
formelor de conducere înalte sau semiînalte. Mecanizarea lucrărilor se execută cu tractorul U-
650 şi sistema de maşini corespunzătoare.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de starea de fertilitate a terenului în

zonele fără alternativă de altă utilizare a terenului.

12
 În funcţie de acest criteriu plantaţiile se pot grupa în plantaţii viticole pe terase, pe
nisipuri şi pe terenuri decopertate.
Plantaţiile viticole pe terase. Amplasamentul viticol al acestora se localizează în
arealele favorabile. Respectarea cerinţelor de favorabilitate au condus la existenţa viticulturii pe
teritorii precis delimitate, pe terenuri cu fertilitate scăzută şi pantă mai mare de 12%. În aceste
condiţii protecţia împotriva eroziunii impune o amenajare corespunzătoare a terenului prin
terasare. Distanţele de plantare practicate sunt de 2,0-2,2 m între rânduri pentru a se asigura
mecanizarea lucrărilor, şi de 1,0-1,2 m între viţe pe rând. Soiurile alese pentru plantare sunt cele
care asigură obţinerea vinurilor de calitate (indiferent de vigoare). Formele de conducere folosite
sunt cele joase sau cele semiînalte.
Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pentru a fixa şi a valorifica profitabil
terenurile nisipoase. Pe nisipuri nu poate trăi filoxera (Phyloxera vastatrix). De aceea, nu este
obligatorie folosirea la plantare a materialului săditor viticol altoit. Înfiinţarea şi exploatarea
plantaţiilor viticole prezintă particularităţi determinate de caracteristicile nisipurilor. Distanţele
de plantare între rânduri sunt mai mari (2,2-2,5 m) pentru a se folosi tractorul cu dublă tracţiune
V-445 DT. La înfiinţarea plantaţiilor viticole se recoman-dă alegerea de soiuri cu vigoare
mijlocie care îşi menţin aciditatea (pentru vinuri albe, roze şi roşii). Formele de conducere
practicate sunt cele joase, semiînalte şi înalte, în funcţie de cerinţele modului de iernare.
Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere
pentru extragerea la suprafaţă a cărbunelui, pe terenuri decopertate. Suprafeţele cele mai mari se
întâlnesc în zona sucursalelor miniere din Oltenia. Terenurile se formează prin depunerea
materialelor geologice în carierele de unde cărbunele a fost extras şi prezintă variaţii mari.
Potenţialul productiv al acestor terenuri, lipsite de un sol adecvat, este redus şi foarte diferit, în
funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus.
Alte tipuri de terenuri degradate sunt cele ocupate cu halde de cenuşă rezultată de la
termocentralele pe cărbune. Ele se pot cultiva cu viţă de vie ca variantă activă de protecţie a
mediului.
În ambele cazuri este obligatorie îmbunătăţirea substratului de cultură prin utilizarea
unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte organice, prin folosirea îngrăşămintelor verzi şi a celor
chimice. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m pe rând.
Formele de conducere alese sunt determinate de modul de iernare al viţei de vie.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei

rezultate
Acestea se pot grupa în exploataţii comercial industriale, mixte, pentru nevoile
familiale, cu scop didactic.
Exploataţiile viticole de tip comercial se înfiinţează în zonele viticole cu favorabilitate
ecologică, respectiv în arealele delimitate pentru cultivarea a viţei de vie. Ele au suprafeţe de
mărimea unei ferme şi aparţin unui singur proprietar sau mai multor proprietari, prin asociere. În
asemenea exploataţii se practică tehnologii moderne iar producţia se comercializează.
Exploataţiile viticole de tip mixt sunt destinate obţinerii de producţie marfă în principal
şi, pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Ele provin din reconstituirea
dreptului de proprietate. Aceste tipuri de plantaţii sunt amplasate şi înfiinţate în areale delimitate,
cu respectarea direcţiei de producţie şi a structurii sortimentelor de soiuri altoi, portaltoi, în
sisteme de cultură moderne. La înfiinţarea unor asemenea plantaţii trebuie avut în vedere
eventualele posibilităţi de asociere pentru executarea în comun a lucrărilor de organizare a
teritoriului, a celor de prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, a
lucrărilor de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor vizând, în special, tratamentele fitosanitare,
fertilizarea, lucrările solului şi, eventual, completarea deficitului de apă prin irigare, acolo unde
se practică.
Exploataţiile viticole pentru consum familial sunt destinate obţinerii de producţii
menite să satisfacă nevoile proprii. Ele se amplasează şi se înfiinţează în imediata apropiere a

13
localităţilor şi în grădina de lângă casă. În asemenea plantaţii se folosesc: sortimentul
recomandat şi sistemul de cultivare accesibil proprietarului.
Plantaţiile viticole pilot pentru scop experimental se realizează în societăţi care au ca
obiectiv cercetarea ştiinţifică. Astfel de plantaţii se pot înfiinţa şi în unităţi de producţie viticole,
acolo unde se urmăreşte promovarea în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice, în societăţile
comerciale specializate (cum ar fi cele de la Vaslui, Jidvei, Panciu) .
Plantaţiile viticole pilot cu scop didactic se realizează în societăţi cu specific în
formarea şi instruirea specialiştilor (şcoli profesionale, licee de specialitate, colegii şi universităţi
de ştiinţe agricole).

Clasificarea exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul în care se

implică în valorificarea producţiei de struguri
Acestea se pot grupa în: exploataţii specializate integrate, exploataţii specializate
neintegrate, exploataţii viticole mixte integrate sau neintegrate şi exploataţii viticole
nespecializate.
Exploataţiile viticole specializate integrate au ca specific de activitate numai cultivarea
viţei de vie, realizarea şi valorificarea integrală a producţiei de struguri (de exemplu societăţile
comerciale Vie-Vin Murfatlar S.A., Rovil Valea Călugărească S.A. ş.a.).
Exploataţiile viticole specializate neintegrate au ca specific producţia viticolă, iar
producţia este prelucrată în unităţi "service".
Exploataţiile viticole mixte integrate sunt acelea care în principal obţin producţia de
struguri, o prelucrează şi valorifică integral (inclusiv îmbutelierea şI desfacerea vinului).
Exploataţiile viticole mixte neintegrate sunt acelea în care principala activitate o
reprezintă obţinerea producţiei de struguri. Ele valorifică producţia de struguri în unităţile â
"service" pentru producerea, îmbutelierea şi desfacerea vinului.
Exploataţiile viticole nespecializate sunt acelea în care activităţile viticole sunt
complementare şi au pondere redusă în activitatea societăţii, cu sau fără implicare de "service" în
prelucrarea strugurilor.

MODURI DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE

Reacţia organelor viţei de vie la temperaturile scăzute este diferită. Limitele de
rezistenţă biologică sunt -18 ÷ -22 0C pentru muguri, -24 ÷ -28 0C pentru coardele anuale şi -
300C pentru lemnul multianual. În multe zone de cultură economică a viţei de vie din ţara
noastră, temperaturile minime din timpul iernii coboară în anumiţi ani sub limita de rezistenţă a
soiurilor cultivate. Asemenea situaţii survin însă la intervale diferite de timp. Ele provoacă
afecţiuni ale organelor supraterane ale butucului cu implicaţii în diminuarea potenţialului
productiv al plantaţiilor. Pierderile înregistrate sunt diferite în funcţie de nivelul temperaturilor,
particularitatea de soi, sistemul de cultură, forma de conducere şi nivelul de pregătire a viţelor
pentru iernare.
De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor de viţe roditoare, alături de alegerea
amplasamentelor, a direcţiei de producţie şi a structurii sortimentului de soiuri altoi- portaltoi o
atenţie deosebită trebuie acordată precizării modului de cultivare a viţei de vie şi a formei de
conducere a butucilor. Forma de conducere se alege în funcţie de condiţiile naturale de mediu,
însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi aspectele social-economice.

Cultura protejată .
Se practică în zone unde temperatura minimă coboară frecvent în timpul iernii sub
limita de rezistenţă a soiurilor cultivate (-18 ÷ -200 C în cazul celor pentru struguri de masă şi
de -22 ÷ -24 0C la soiurile pentru struguri de vin). Amplasamentele viticole cu acest mod de
cultivare se găsesc în zonele unde frecvenţa temperaturilor scăzute este de 3 ani din 10. La
cultura protejată se recomandă sistemul de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai, iar

14
ca mod de protejare îngropatul total sau numai parţial, prin muşuroire. Îngropatul total este
recomandat în cazul soiurilor la care încărcătura de rod lăsată la tăierea în uscat se repartizează
pe elemente de rod dimensionate la nivelul mijlociu şi lung, iar muşuroitul atunci când
încărcătura de rod se repartizează pe elemente scurte, cepi de 2 - 3 ochi şi acolo unde zăpada
este prezentă pe timpul iernii an de an.
Datorită volumului mare de muncă manuală cultura protejată se practică pe suprafeţe tot
mai restrânse, acolo unde este impusă de satisfacerea unor cerinţe locale sau pentru cultura de
amator în grădina de lângă casă.

Cultura semiprotejată
Se practică în zone viticole unde temperatura minimă absolută coboară în timpul iernii
sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, la intervale de timp mai mici şi cu frecvenţă relativ
constantă. Pentru cultura semiprotejată se recomandă sistemul de cultură semiînaltă şi forma de
conducere Guyot pe braţe cu înlocuire periodică .
Datorită volumului relativ mare de muncă manuală şi secvenţelor tehnologice mai
complicate pentru realizarea şi menţinerea formei butucilor, cultura semiprotejată se practică pe
suprafeţe relativ restrânse.

Cultura neprotejată
Se foloseşte în arealele viticole unde temperatura minimă absolută coboară sub limita de
rezistenţă a soiurilor cultivate şi prezintă o frecvenţă de 1-2 ani din 10. În asemenea zone se
recomandă promovarea sistemelor de cultură semiînaltă şi înaltă; conducerea înaltă se practică
în arealele cu resurse termice îndestulătoare şi satisfăcătoare de apă, modurile de tăiere şi
conducere recomandate fiind: cordonul unilateral şi bilateral pentru soiurile de vin, Guyot pe
tulpină (cap înălţat) şi pergola raţională (totală) la soiurile de struguri pentru masă.
Siguranţa acestui mod de cultivare creşte prin: (1) amplasarea soiurilor rezistente în
arealele cu vocaţie pentru cultura neprotejată, (2) sporirea rezistenţei la ger a viţelor ca efect al
tehnologiilor practicate, (3) ameliorarea de genotipuri rezistente ş.a.
Delimitarea arealelor favorabile culturii neprotejate se realizează pe baza criteriilor
ecoclimatice şi biologice.
Criteriile ecoclimatice pentru delimitarea acestor areale sunt:
- nivelul temperaturii minime absolute înregistrate peste iarnă (izoterma de - 22 0C
este orientativă pentru cultura neprotejată);
- frecvenţa, durata şi viteza de realizare a temperaturilor minime (de exemplu: procentul
anilor favorabili culturii neprotejate pentru podgoria Dealurile Craiovei este 72 % - tabelul 7.1.);
- diferenţierea regimului termic în funcţie de topoclimat (pentru fiecare 100 m altitudine
relativă faţă de altitudinea de la piciorul pantei temperatura minimă absolută este mai ridicată cu
2,5 ± 0,5 0C);
- diferenţierea temperaturilor minime absolute la înălţimea de 1- 2 m faţă de nivelul
solului.
Pentru cultura neprotejată au importanţă diferenţele între valorile gradienţilor termici
verticali (nivelul solului şi înălţimea de plasare a coardelor).

Criteriile biologice pentru determinarea arealelor favorabile culturii neprotejate sunt:

- rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile minime nocive (de exemplu: soiul
Cardinal rezistă la -16 0C, Afuz Ali la -180C, Merlot la -200C, Cabernet Sauvignon la -240C ;
- vigoarea soiurilor;
- rezistenţa soiurilor la cancerul bacterian.
Pentru soiurile de struguri de vin, cum ar fi Feteasca albă, la care diferenţierea are loc
pe treimea mijlocie a coardelor şi repartizarea încărcăturii de rod atribuită prin tăierea în uscat se
face pe elemente de rod cu lungime medie; modurile de tăiere şi conducere recomandate sunt:
Guyot pe tulpină şi Sylvoz. Ca o măsură de prevedere pentru refacerea butucilor în cazul

15
afecţiunilor provocate de temperaturile scăzute din timpul iernii se lasă la baza butucului, în
imediata apropiere a suprafeţei solului, un cep de siguranţă de 1-2 ochi. Pe cepul de siguranţă se
formează anual 1-2 coarde, care se protejează pe timpul iernii prin muşuroire, cu ocazia arăturii
adânci de toamnă sau se îngroapă total. Coardele de la cepul de siguranţă pot fi folosite pentru
refacerea butucilor, atunci când aceştia au fost afectaţi de îngheţ; în caz contrar, ele se scurtează
din nou la 1-2 ochi în vederea menţinerii obiectivului urmărit iniţial.
În concluzie, la alegerea arealelor de cultură (protejate, semiprotejate şi neprotejate) se
va ţine seama de restricţiile impuse de tipurile de plantaţii, caracteristicile agrobiologice ale
soiurilor, oferta ecologică, tehnologică ş.a.

ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

VITICOLE RODITOARE

Plantaţiile noi de viţă de vie roditoare se amplasează în arealele de cultură cu

favorabilitate ecologică. Sunt preferate terenurile care nu solicită soluţii costisitoare pentru
organizarea interioară şi amenajările antierozionale, cu posibilităţi largi de mecanizare şi de
ridicare continuă a indicilor de economicitate. Pentru alegerea amplasamentelor se au în vedere
factorii de biotop.

CONDIŢIILE CLIMATICE
Condiţiile climatice se examinează după datele meteorologice furnizate de staţia cea
mai apropiată din zonă. Cu toate acestea datele nu oferă adevăratele posibilităţi ale terenului. De
aceea se ţine seama de factorii modificatori de climat (altitudine, adăpostire, expoziţie, păduri şi
ape mari, culoarea solului etc.) şi de sensul în care ei acţionează pe terenul ales şi factorii
indicatori constituiţi din flora cultivată şi spontană şi fauna naturală
Accidentele meteorologice sub formă de brume târzii de primăvară, brume timpurii de
toamnă, grindină, limitează extinderea viticulturii acolo unde frecvenţa acestora este ridicată.
Posibilitatea de a lupta împotriva lor nu infirmă această limitare deoarece posibilităţile de
contracarare nu sunt întotdeauna sigure şi ridică costurile de producţie
Factorii climatici impun restricţii de ordin calitativ. La evaluarea resurselor ecoclimatice
se ţine seama de valorile factorilor limitativi .
Cultura economic-profitabilă se realizează în arealele unde durata minimă a perioadei
de vegetaţie este de 170 zile (în anii puţin favorabili). În funcţie de această ofertă se alege
sortimentul viticol (soiuri cu maturare eşalonată).

CONDIŢIILE OROGRAFICE ŞI PEDOLOGICE

Alegerea terenului în funcţie de pantă. Nu pot fi afectate viticulturii terenuri cu pante
mai mari de 10-15% decât în incinta podgoriilor; vor fi excluse terenurile cu pante mai mari de
25-30%.
Stabilitatea terenului. Terenurile predispuse la alunecare vor fi evitate. Prin lucrările de
terasare, indispensabile pentru combaterea eroziunii, instabilitatea potenţială devine actuală, ca
urmare a întreruperii continuităţii straturilor de deasupra celui impermeabil.
Adâncimea pânzei de apă freatică. În cazul în care pânza de apă freatică este aproape
de suprafaţă, la mai puţin de 1 m, precipitaţiile în exces nu se pot infiltra şi apa stagnează în
zona de răspândire a rădăcinilor, provocând cloroza viţelor; de aceea aceste terenuri se evită de la
plantare.
Expoziţia terenului. În expoziţiile nordică, nord-estică şi nord-vestică nu se vor înfiinţa
plantaţii viticole decât în zonele sudice ale ţării, la altitudini mici şi dacă trebuie întregit masivul.
Salinitatea solului. Viţele nu cresc şi nu rodesc normal în soluri cu mai mult de 59 mg
ioni de clor şi natriu la 100 g sol.

16
 Particularităţile fizico-chimice ale solului. Sunt de preferat solurile la care:
densitatea aparentă nu depăşeşte 1,6 g /cm3 ; volum edafic util mai mare de 72%; grosimea
stratului de sol explorat de rădăcini să fie mai mare de 100 cm.
Compoziţia chimică. La alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă
de vie roditoare se are în vedere compoziţia organică şi minerală a solului. Starea de
aprovizionare are importanţă în alegerea sortimentului de soiuri şi a măsurilor ameliorative
necesare.
Conţinutul mai ridicat în humus (> 3%) poate fi valorificat corespunzător prin cultivarea
soiurilor de struguri pentru masă şi de cele pentru vinuri de consum curent, iar deficitul (< 1%)
se completează prin fertilizare.
Conţinutul de calcar în sol constituie criteriul de bază în alegerea şi amplasarea corectă
pe teren a soiurilor de portaltoi. Pe solurile cu un conţinut redus în calcar activ (< 6%) se
recomandă portaltoii Riparia gloire şi Solonis x Riparia 1616C. Pe solurile cu un conţinut mediu
de până la 25% se vor utiliza hibrizii Berlandieri x Riparia şi Berlandieri x Rupestris, iar pe cele
cu un conţinut de până la 40%, se recomandă a se folosi portaltoii Chasselas x Berlandieri 41B şi
Fercal.

CONDIŢIILE TEHNICO-ECONOMICE ŞI ORGANIZATORICE

Criteriile tehnice sunt determinate de: amenajarea antierozională, construirea reţelei de
drumuri şi de evacuare a apei ş.a. Dacă panta terenului este uniformă şi eroziunea de adâncime
nu s-a produs, amenajarea antierozională se poate executa cu mijloacele mecanice obişnuite,
drumurile se trasează şi se construiesc uşor. În cazul terenurilor cu pantă neuniformă, cu
schimbări dese de expoziţie şi frecvente locuri cu pronunţată eroziune de adâncime, se va apela
la soluţii variate şi intervenţii specifice. Aprovizionarea cu apă, în anumite areale, este
indispensabilă. De aceea, se va ţine seama de posibilităţile tehnice pentru adoptarea celor mai
bune soluţii.
Condiţiile economice se referă la oferta economică, pentru a înfiinţa plantaţia viticolă,
care asigură volumul investiţiilor. Astfel, dacă locul este plasat la o mică distanţă de un bun
service pentru realizarea produselor viti-vinicole şi aproape de o bună şi ieftină cale de
comunicaţie, preţul la vânzător ca şi procentul de pierderi sau de reducere a calităţii sunt mai
reduse. Efortul financiar creşte dacă amenajarea antierozională, a reţelei de drumuri, determină o
corespunzătoare creştere a producţiei.
Un important factor economic îl reprezintă organizarea terenului, forma şi mărimea
parcelelor determinând profitul economic. Folosirea neeconomică a bazei energetice ridică
costurile, de aceea exploataţiile viticole mici se circumscriu în areale conceptual organizate, care
stau la baza stabilirii folosinţelor în perimetrul agricol. În funcţie de panta terenului se aleg
soluţiile de combatere a eroziunii (agrotehnice şi hidrotehnice) pentru siguranţa obţinerii de
profit.
Condiţiile organizatorice determină alegerea amplasamentelor viticole în funcţie de
tipul de plantaţie şi exploataţie viticolă. De la podgoriile "conglomerat" este necesar să se
înfiinţeze exploataţii viticole care se pot completa şi condiţiona reciproc în realizarea unui scop
profitabil. Acest criteriu nu a fost bine înţeles, de aceea, la înfiinţarea plantaţiilor s-au ales soluţii
diferite de combatere a eroziunii, amplasare neraţională a soiurilor (fără a se valorifica resursele
ecologice) ş.a.

PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

RODITOARE
Lucrările de organizare a terenului încep cu delimitarea locului ales şi se continuă cu
proiectarea tehnologică şi transpunerea proiectului în teren.
Proiectul de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare se întocmeşte pe baza unei
documentaţii speciale. Aceasta însumează soluţii tehnologice care urmează a fi utilizate în
organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor noi până la
intrarea pe rod. Documentaţia se sprijină pe informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii
17
diferenţiate în funcţie de tipul de plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură preconizat
ş.a.
Prin organizarea terenului, se aleg soluţiile tehnico-organizatorice în vederea parcelării
terenului unităţi de exploatare, care asigură realizarea unor plantaţii viticole rentabile (chiar dacă
nu se înfiinţează plantaţii pe întreaga suprafaţă).
Unităţile de exploatare a plantaţiilor de viţă de vie sunt: trupul, tarlaua şi parcela.
Stabilirea şi amplasarea perdelelor de protecţie. Perdelele de protecţie diminuează
influenţele negative ale unor factori de mediu în exces (vânturi, apa din amonte ş.a.), determină
stăvilirea pierderilor de sol şi ajută la fixarea ravenelor.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere se realizează în
concordanţă cu lucrările de amenajări antierozio-nale şi cele de evacuare a surplusului de apă.
Reţeaua de drumuri asigură condiţiile pentru transportul materialelor necesare producţiei şi a
recoltei obţinute şi asigură circulaţia tractoarelor maşinilor şi oamenilor. La amenajarea lor se
urmăreşte ca să fie bine construite şi racordate la drumurile existente în zonă. Suprafaţa lor nu
trebuie să depăşească 2,5-3,5 % din suprafaţa terenului alocat pentru viticultură.
Reţeaua de drumuri este necesar să fie corelată cu lucrările de amenajări antierozionale
şi reţeaua de evacuare a apelor. Ea nu poate fi stabilită independent de amplasarea perdelelor de
protecţie şi de componentele sistemului de irigare, atunci când măsura devine necesară. Pentru
realizarea obiectivelor urmărite drumurile se vor amenaja corespunzător (panta de înclinare a
acestora nu trebuie să depăşească 8 %) şi vor fi racordate la reţeaua de circulaţie din zonă.
Reţeaua de drumuri are în componenţă drumuri magistrale, principale, secundare, alei
şi poteci.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor. Apa provenită din precipitaţii nu
se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată formează torenţi şi determină grave eroziuni de
adâncime. De aceea, se impune evacuarea dirijată a surplusului de apă.
Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Pentru dimensionarea şi amplasarea
construcţiilor se are în vedere mărimea exploataţiei viticole. Acestea se grupează în:
-construcţii tehnologice (crama, pivniţa, respectiv combinatul de vinificare, platforma
tehnologică, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor de masă atunci când acţiunea se
desfăşoară centralizat, depozite de materiale, ateliere de reparaţii ş.a.)
- construcţii social-economice ( sediul central al exploataţiei, cantină, dormitoare,
depozite ş.a.). Ele se amplasează în centrul exploataţiei, pe terenuri ferite de alunecări, inundaţii
sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de circulaţie.
Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională. În ţara noastră
condiţii favorabile dezvoltării viticulturii se întâlnesc în zona colinară, pe terenuri mai puţin
favorabile pentru cultura plantelor de câmp, unde se impun o serie de măsuri ameliorative menite
să prevină şi să oprească procesele de eroziune, să permită ridicarea stării de fertilitate a solului
şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Rezultatele cercetărilor de până în prezent şi
experienţa practică acumulată au permis elaborarea unor sisteme diferite de amenajări a terenului
impuse de configuraţia şi panta acestuia, particularităţile ecoclimatice şi ecopedologice ale zonei.
Pentru oprirea sau reducerea pierderilor de apă şi sol prin scurgerea pe versanţi, se pot
întrebuinţa: perdele antierozionale, culisele de arbuşti, benzile înierbate, canalele de coastă şi
terasele.
Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu sunt necesare lucrări deosebite de amenajare
deoarece procesul de eroziune este foarte redus. În cazul terenurilor cu pantă de 6-12% se
folosesc ca lucrări: orientarea rândurilor paralel cu direcţia curbelor de nivel, măsuri curente
de agrotehnică antierozională (lucrări adânci ale solului, subsolaj, administrarea îngrăşămintelor
chimice sau verzi), biloane, benzi înierbate, canale de evacuare a apelor ş.a.

18
 Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase
Generalităţi. Suprafaţa ocupată cu nisipuri în România este de circa 400 mii ha, din care
peste 20 mii ha cultivate cu viţă de vie.
Înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri prezintă unele particularităţi determinate de
condiţiile ecologice oferite de arealele respective. Aceste terenuri nu oferă condiţii pentru
înmulţirea filoxerei (Phyloxera vastatrix). De aceea, la plantare nu este obligatorie folosirea
materialului săditor altoit. Nisipurile din ţara noastră prezintă unele însuşiri negative: rezistenţa
redusă la spulberare, conţinut scăzut în materie organică şi substanţe minerale, ofertă hidrică şi
termică suboptimală. Acestea determină alegerea unor soluţii tehnice deosebite faţă de terenurile
solificate (plantare adâncă, corectarea factorilor suboptimali ş.a.). Ele se caracterizează printr-o
mare variabilitate care obligă la folosirea unor tehnologii speciale.
Criteriile de alegere a amplasamentelor sunt asemănătoare cu cele utilizate pentru
terenurile solificate. La acestea se adaugă câteva aspecte specifice: oferta pedologică, climatică
şi orografia terenului.
Pentru plantare se vor alege, în funcţie de oferta pedologică, nisipurile care au până la
0,7 % humus, sub 50 % mg la 100 g sol ioni de Cl + Na şi nivelul apei freatice la peste 1,5 -2 m.
Oferta climatică se evaluează prin studii adecvate în vederea validării amplasamentelor,
care se stabilesc pentru areale mai întinse, chiar dacă exploataţiile viticole vor ocupa insular
terenurile alese.
Orografia nisipurilor în stare naturală se caracterizează prin prezenţa dunelor şi
interdunelor. Acolo unde diferenţa de înălţime a dunelor faţă de interdune este mare, cultivarea
viţei de vie este dificilă şi impune nivelarea. Aceste implicaţii se accentuează pe nisipurile
umede, unde pe interdune este prezentă (permanent sau temporar) apa. De aceea, în condiţiile în
care nu există posibilităţi de a diminua diferenţa dintre dune şi interdune se vor evita de la
plantare aceste terenuri.
Organizarea terenului nisipos. Alegerea soluţiilor tehnice pentru realizarea scopului
prezintă importanţă asemănătoare cu cea de la terenurile solificate. Ameliorarea însuşirilor
negative ale nisipurilor, pentru a se determina o concordanţă între cerinţele de creştere şi rodire
ale viţei de vie şi mediu, se obţine prin acţiuni tehnologice diferenţiate.
Reducerea pantei dunelor se realizează prin deplasarea nisipului de pe dune pe
interdune. Ea se execută astfel încât pe întreaga lăţime a viitoarei parcele, panta să fie înclinată
într-un singur sens.
Momentul de execuţie corespunde calendaristic cu sfârşitul lunii august, când vânturile
au intensitate scăzută şi posibilitatea de spulberare a nisipurilor este redusă.
Pentru asigurarea condiţiilor de mecanizare şi irigare, reducerea pantei se execută prin
modelarea şi nivelarea nisipurilor. Prin aceste lucrări se realizează umplerea interdunelor cu
nisip din dune, obţinându-se o pantă continuă de 2 - 3 %. Modelarea determină o evoluţie
convenientă solificării prin atenuarea diferenţelor fizico-chimice ale nisipurilor dintre dune şi
interdune, şi asigură condiţii de uniformizare a udării şi fertilizării. Prin nivelare se deplasează
mase mari de nisipuri aducându-se la suprafaţă nisipul steril. De aceea, plantarea se va face după
o perioadă de 1-2 ani timp în care nisipurile vor fi cultivate cu plante agricole sau plante folosite
ca îngrăşământ verde.
Evacuarea apelor de suprafaţă se impune a se realiza îndeosebi pe interdună, unde,
datorită acumulării de argilă în timp, se formează la mică adâncime straturi greu penetrabile de
10 - 50 cm grosime. Asemenea straturi împiedică infiltrarea în profunzime a apei din precipitaţii,
care rămâne la suprafaţă.
Apa de suprafaţă îngreunează mecanizarea lucrărilor şi întreţine o stare de umiditate
favorabilă infecţiilor de mană. Din această cauză rădăcinile viţelor nu pătrund în adâncime şi
datorită asfixierii sistemului radicular butucii de viţă de vie se vor usca. Prevenirea stagnării
apelor la suprafaţă şi coborârea lor la adâncimea de cel puţin 1,5 - 2,0 m se realizează, înainte de
amenajare, prin drenuri verticale. În cazul în care stratul impermeabil este mai gros şi acoperă
suprafeţe mari, coborârea în profunzime a apelor se poate realiza şi prin săparea în zona

19
respectivă de şanţuri adânci de 1,0-1,5 m. Drenurile verticale se sapă cu ajutorul unor burghie
mecanice şi umplerea lor se face cu nisip grosier sau pietriş; şanţurile se execută cu utilaje
adecvate iar umplerea lor se face cu nisip grosier. Sfărâmarea straturilor de nisip cimentat
existent în apropierea suprafeţei solului şi eventual refacerea stării de afânare după tasarea
provocată de utilajele folosite la nivelare se poate realiza printr-o lucrare de scarificare la 40 - 50
cm.
Diminuarea deflaţiei eoliene este necesară pe nisipurile uscate la suprafaţă, afânate şi
neacoperite cu vegetaţie, acolo unde masele de aer în mişcare (vânturile) nu întâmpină obstacole.
Operaţiunea se realizează printr-un complex de măsuri tehnice cum sunt: înfiinţarea perdelelor
de protecţie, introducerea de paie în nisip, mulcire, executarea de arături negrăpate, praşile cu
denivelări în lungul rândului şi folosirea de parazăpezi. La acestea se adaugă, în funcţie de
direcţia, frecvenţa, viteza vântului dominant şi alegerea unor distanţe de plantare mai reduse
între plante pe rând.
Amplasarea perdelelor de protecţie. Pentru combaterea eroziunii eoliene acestea se
amplasează perpendicular pe direcţia vântului formator de dune. În Oltenia, orientarea perdelelor
se face de la nord la sud iar în celelalte zone nisipoase de la est la vest. Perdelele forestiere
antierozionale au o lăţime de 8 - 10 m şi se amplasează la 173 m pe nisipurile mobile şi la 285 -
580 m pe cele cu procesul de solificare mai avansat.
Pentru înfiinţarea perdelelor forestiere antierozionale cea mai indicată specie este
salcâmul, care este adaptat la condiţiile din zonele nisipoase, înrădăcinează adânc, are creşteri
vegetative şi regenerează uşor. Prezintă însă dezavantajul extinderii sistemului radicular în afara
perdelelor şi formarea de drajoni care intră în concurenţă cu viţa de vie. Pentru aceea, se
recomandă ca rândurile marginale, câte două pe fiecare parte a perdelei, să fie plantate cu dud,
cultivat sub formă de arbust. În perioada de înfiinţare a perdelelor combaterea deflaţiei se
realizează şi prin folosirea culturii de secară în benzi, secară care se încorporează în faza de
înspicare în nisip, asigurându-se un aport important de substanţă organică în sol.
Reţeaua de drumuri. Pe terenurile nisipoase se proiectează aleile, cu lăţime de 3,6 - 4
m, care asigură condiţii de circulaţie a vehiculelor. Ele se amplasează la 100 ± 20 m una de alta,
şi fac legătura cu drumurile principale (carosabile). Acestea sunt orientate paralel cu perdelele
de protecţie şi au o lăţime de 6 - 8 m, egală cu spaţiul de umbrire al perdelelor. Pe linia
hidranţilor se lasă un drum de 4 -5 m lăţime.
Reţeaua de aprovizionare cu apă asigură necesarul hidric pentru irigare şi prepararea
soluţiilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor . Metodele de irigare folosite sunt: prin
aspersiune, prin picurare, cu rampe perforate, pe brazde (pe nisipurile cu peste 9 % argilă).
Sistemul de irigaţie Sadova-Corabia are în componenţă canale de aducţiune, staţii de pompare,
staţii de punere sub presiune . Apa în cazul irigării prin aspersiune este adusă la plantă prin
echipamente mobile - aripile de udare. O aripă are 16 cuplaje rapide la aspersor în care se
montează altern 8 aspersoare.
În concluzie pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri nisipoase organizarea
terenului presupune: defrişarea resturilor vegetale, modelarea - nivelarea, lucrări de drenaj şi
înfiinţarea perdelelor de protecţie.

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR RODITOARE PENTRU ÎNFIINŢAREA

PLANTAŢIILOR VITICOLE PE TERENURI SOLIFICATE.
Pentru alegerea soiurilor se va ţine seama de recomandările lucrării de zonare pentru
fiecare podgorie şi centru viticol dar şi de unele aspecte particulare impuse de: variaţia
condiţiilor de microclimat, elemente orografice, direcţia de producţie preconizată, particularităţi

20
agrobiologice ale soiurilor recomandate a se cultiva, sisteme de cultură şi forme de conducere ale
viţei de vie, eventuale orientări şi posibilităţi noi în perspectivă.
Structura sortimentelor de struguri pentru masă se va face prin alegerea de soiuri cu
epoci diferite de maturare, în scopul realizării unui conveier varietal mai larg, chiar prin recoltare
direct din vie.
La soiurile de vin se vor stabili sortimente mai restrânse pentru a se asigura producţii
uniforme şi în partizi mari .
În amplasamentele situate pe terenuri în pantă, atunci când se aleg două direcţii de
producţie, struguri de masă şi de vin, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o stare de
fertilitate naturală mai bună, se vor planta soiurile de masă care au un potenţial sporit de
producţie. Soiurile de vin se vor amplasa pe treimea mijlocie şi superioară a pantei. În cazul când
se plantează numai soiuri de vin, la baza pantei se vor amplasa soiurile de mare producţie, pentru
vinuri de consum curent, iar cele pentru vinuri de calitate superioară pe treimea mijlocie şi pe
ultima treime a pantei.
Soiurile pentru distilate sau pentru sucuri şi cele pentru struguri de masă destinaţi
păstrării, vor fi plantate cu precădere tot pe treimea superioară a pantei.
Soiurile care intră mai târziu în vegetaţie, se vor planta la baza versanţilor, diminuîndu-
se în felul acesta efectul nefavorabil provocat de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De
asemenea, se va urmări ca soiurile mai sensibile la secetă să fie amplasate la baza pantei, iar cele
mai rezistente pe treimea mijlocie şi superioară, acolo unde lipsa de apă se resimte mai mult.
Soiurile sensibile la bolile criptogamice (mană, putregai cenuşiu) nu se vor planta la baza pantei
unde condiţiile de infecţie sunt mai favorabile. Pentru sistemul de cultură înalt se vor stabili
soiurile care au creşteri viguroase şi o bună rezistenţă la iernare. Acolo unde condiţiile
ecopedologice sunt favorabile şi se preconizează folosirea unui sistem agrofitotehnic superior
(irigare, fertilizare), sunt de preferat soiurile cu potenţial productiv şi de calitate superior.În
concluzie, soiurile alese pentru plantare vor fi din cele recomandate sau autorizate a fi plantate,
conform "Listei oficiale a soiurilor avizate la plantare în România" .
Criteriile folosite la alegerea şi amplasarea soiurilor pe terenurile nisipoase sunt
asemănătoare celor de pe terenurile solificate (filoxerate), cu unele particularităţi.
Condiţiile pedoclimatice ale nisipurilor din Oltenia (temperatura ridicată, umiditatea
relativă redusă) determină o accentuată scădere a acidităţii şi chiar un consum de glucide din
boabele de struguri; de aceea, vinurile obţinute pot fi plate şi cu grad alcoolic redus. Din aceste
cauze se recomandă cultivarea soiurilor care au un catabolism redus, cum sunt soiurile pentru
vinuri roşii. Soiurile pentru vinuri roze şi roşii de consum curent (Roşioară, Băbească neagră
ş.a.) pot ocupa 40 - 45 % din suprafaţă, cele pentru vinuri roşii de calitate superioară (Merlot,
Cabernet Sauvignon) se pot extinde pe 10 %, cele pentru vinuri albe de consum curent (Saint
Emilion ş.a.) pe 10 % şi cele pentru vinuri albe de calitate superioară pot ocupa 10 %.
Pe nisipurile din NV Transilvaniei se recomandă folosirea soiurilor cu perioadă scurtă
de vegetaţie şi maturare timpurie pentru vinuri albe, distilate, sucuri, must concentrat şi chiar vin
spumos.

ALEGEREA PORTALTOILOR
În cazul unor raporturi de convieţuire favorabile cu soiurile altoi şi o capacitate bună de
adaptare la condiţiile ecopedologice date, portaltoiul contribuie la realizarea unui potenţial de
producţie cantitativ şi calitativ ridicat, şi la o longevitate mare în producţie a plantaţiilor. De
aceea, este necesară alegerea judicioasă şi amplasarea corespunzătoare pe teren a soiurilor
portaltoi în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi de sortimentul de soiuri vinifera.
Oferta hidrică suboptimală a terenurilor folosite pentru viticultură impune ca la
alegerea portaltoilor să se ţină seama de rezistenţa lor la secetă.
Portaltoii au rezistenţă diferită: mică (Riparia gloire, Solonis x Riparia 1616 C
Berlandieri x Rupestris 140 Ru 59VI, Rupestris du Lot), mijlocie (Kober 5 BB, Teleki 8B,

21
Crăciunel 2, Crăciunel 25, Crăciunel 26, SO 4 , Fercal,) şi mare (Berlandieri x Riparia Cr71,
Drăgăşani 57, Chasselas x Berlandieri 41 B, Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri, Berlandieri x
Rupestris 1103 Paulsen).
Conţinutul ridicat în săruri afectează portaltoii, aceştia având rezistenţă diferită. De
exemplu: Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen rezistă până la 1‰ , Solonis x Riparia 1616 C
până la 0,8-1‰ , Rupestris du Lot până la 0,5 ‰ şi SO 4 până la 0,4‰.
Aciditatea ridicată a solurilor are efecte negative asupra viţei de vie. De aceea, se
recomandă alegerea de portaltoi rezistenţi, cum este portaltoiul Giravesac ă(161-49 C (Riparia x
Berlandieri) x 3309 (Riparia x Rupestis)ş, adaptat solurilor acide (R. Pouget, M. Ottenwaeller
1983; 1986).
Aceste câteva informaţii asigură alegerea şi amplasarea corespunzătoare pe teren a
portaltoilor în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi sortimentul de soiuri vinifera,
respectându-se relaţia afinitate - vigoare - calitate.

TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE A PLANTAŢIILOR

VITICOLE RODITOARE

Reuşita înfiinţării unei plantaţii viticole roditoare se apreciază după prinderea la plantare,
vigoarea de creştere a viţelor în primii ani, durata perioadei de tinereţe, potenţialul productiv şi de calitate
realizat încă de la intrarea pe rod. Aceste trăsături depind în mare măsură de pregătirea terenului în
vederea plantării, calitatea materialului săditor folosit la plantare, nivelul agrotehnic practicat la
înfiinţarea plantaţiilor şi la întreţinerea acestora până la intrarea pe rod.

Pregătirea terenului în vederea plantării

Pregătirea terenului cuprinde următoarele verigi tehnologice: defrişarea resturilor vegetale,
nivelări şi modelări, odihna biologică (repauzarea), refacerea stării de fertilitate a solului, desfundarea
terenului şi nivelarea acestuia înainte de pichetare.
După intervenţiile executate anterior pregătirii unele lucrări nu sunt obligatorii. Astfel, pe
terenurile amenajate în terase nu mai sunt necesare: lucrările de defrişări, nivelări sau modelări. Pe
terenuri cu reacţie neutră sau uşor bazică nu mai sunt necesare lucrări de aplicare a amendamentelor iar
odihna biologică a solului se impune numai în cazul când plantaţia se înfiinţează după vii defrişate.
Defrişarea vegetaţiei lemnoase este obligatorie pe terenurile neamenajate antierozional unde
există arborete, arbori izolaţi, plantaţii viticole îmbătrânite sau livezi de pomi fructiferi ş.a. Lucrările se
execută mecanizat cu utilaje adecvate şi numai parţial manual pentru evacuarea resturilor lemnoase.
Nivelarea în fază iniţială se impune numai pe terenurile neamenajate antierozional, acolo unde
există denivelări de pământ, viroage etc. În cazul terenurilor irigate, prin nivelare se realizează o pantă
uniformă de 0,5 - 2 % pe direcţia rândurilor. Lucrarea de nivelare se execută mecanizat prin folosirea de
utilaje adecvate pentru una sau mai multe operaţiuni.
Odihna biologică a solului (repauzarea) se practică pe amplasamentele destinate înfiinţării de
noi plantaţii după vii defrişate. Pe asemenea terenuri s-au acumulat în timp substanţe toxice care pot
influenţa nefavorabil prinderea după plantare şi creşterea ulterioară a viţelor nou plantate. Rezerva
biologică de boli virotice şi bacteriene, rămasă în sol, se poate transmite la noile plantaţii prin reinfestarea
viţelor ce se plantează. De asemenea existenţa carenţelor pentru diferite elemente nutritive şi starea
structurală mai slabă au efect nefavorabil asupra prinderii şi vigorii de creştere a viţelor după plantare.
Aprovizionarea mai redusă cu elemente nutritive uşor accesibile plantelor şi o stare structurală
nefavorabilă se întâlneşte şi pe terenurile în pantă, amenajate în terase cu profil definitiv. Asemenea
terenuri se pot planta cu viţă de vie numai după 3-4 ani de odihnă biologică, timp în care solul se cultivă
cu ierburi perene (graminee şi leguminoase) sau plante furajere anuale, cu fertilizare adecvată.
Observaţiile pe baza studiilor efectuate au evidenţiat că pe terenurile cultivate cu lucernă (Medicago
sativa) timp de 3 ani şi apoi plantate cu viţă de vie numărul de goluri care apar după plantare a scăzut cu
44 % faţă de plantarea imediată după defrişarea viilor vechi sau după terasare şi producţia de struguri în
primii ani de rodire a fost cu 13 % mai mare.
Fertilizarea de bază a terenurilor. Înfiinţarea plantaţiilor viticole roditoare se realizează cu
precădere pe terenuri în pantă, erodate şi pe nisipuri nesolificate, ambele fiind slab aprovizionate cu
elemente nutritive. Prin lucrările de amenajare antierozională şi de nivelare se scot la suprafaţă straturi din
22
adâncime astructurate şi insuficient aprovizionate cu elemente nutritive. De aceea este necesară o
fertilizare corespunzătoare începând chiar de la pregătirea terenului pentru plantare.
Stabilirea corectă a tipurilor şi dozelor de îngrăşăminte care urmează a fi administrate se face
pe baza cartării agrochimice. Prin aceasta se poate evidenţia şi necesitatea aplicării amendamentelor.
Refacerea stării de fertilitate a solului se poate realiza şi prin cultivarea terenului înainte de înfiinţarea
plantaţiilor viticole roditoare cu plante perene furajere din specii adecvate sau plante folosite ca
îngrăşământ verde, şi în special prin fertilizare cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd) şi minerale,
încorporate în sol concomitent cu execuţia lucrării de desfundat.
Pe terenurile solificate dozele de îngrăşăminte organice se stabilesc după conţinutul solului în
argilă (%) şi indicele de azot (IN), iar pentru îngrăşăminte minerale, prin diferenţă faţă de rezerva
existentă în sol în stratul 0-40 cm şi a unui optim considerat stabilit de cercetarea ştiinţifică şi practica
viticolă.
Pe terenurile amenajate în terase cu profil definitiv după metoda debleu-rambleu, fără
decopertare prealabilă a stratului fertil, dozele de îngrăşăminte organice aplicate trebuie diferenţiate pe
platforma terasei, mai mari cu până la 100 - 200 % pe jumătatea din amonte, comparativ cu jumătatea din
aval, unde solul este mai fertil.
Îngrăşămintele minerale au solubilitate şi mobilitate diferită în sol, de aceea se recomandă
administrarea îngrăşămintelor pe bază de P şi K înainte de desfundat, cu distribuire diferenţiată pe
suprafaţa platformei teraselor, ca şi în cazul celor organice.
Îngrăşămintele pe bază de N, mai uşor solubile şi cu mobilitate mare, se aplică ulterior plantării
viţelor şi pe măsura creşterii şi formării sistemului radicular şi aerian
Atât îngrăşămintele organice cât şi cele minerale mai greu solubile se administrează mecanic şi
se încorporează în sol concomitent cu lucrarea de desfundat.
Pe nisipuri, cu precădere cele din sudul Olteniei unde conţinutul de humus este redus (0,3-0,6
%), rezultate bune s-au obţinut prin administrarea a 60 t/ ha gunoi înainte de desfundat şi 30 t/ha în gropi
la plantare, asociat cu îngrăşăminte minerale în doze medii (în s.a.) de: 200 kg/ ha N; 160 kg/ ha P 2 O 5 şi
100 kg/ ha K 2 O (Ştefănescu D., 1979 ş.a.).
Pe nisipurile instabile administrarea îngrăşămintelor (gunoiul de grajd şi îngrăşămintele
minerale mai greu solubile) se face prin încorporare în profunzime pe partea de jos a brazdei, concomitent
cu desfundatul, iar pe nisipurile mai stabile şi cu conţinut de humus în jur de 1 %, acestea pot fi
administrate prin împrăştiere pe suprafaţa terenului şi încorporate prin desfundare (Baniţă P., 1983).
Corectarea acidităţii solului. Lucrarea este necesară pe solurile care au pH-ul inferior valorii
6. Reducerea aciditaţii până la valori aproape de neutru, în condiţii favorabile pentru refacerea şi
îmbunătăţirea stării structurale a solului, determină creşterea eficacităţii îngrăşămintelor şi, ulterior,
sporirea rezistenţei butucilor la factorii de stres (boli, ger, secetă). Corectarea acidităţii solului se
realizează prin folosirea amendamentelor pe bază de Ca, cum ar fi piatra de var măcinată, praf de var,
rezidii de la industria zahărului (spuma de defecaţie) şi fosfogips. Corelate cu valoarea pH-ului dozele de
amendamente recomandate se stabilesc în funcţie de suma bazelor de schimb (SBi) şi gradul de saturaţie
al solului în baze (Vi %),
Aplicarea amendamentelor se realizează prin împrăştiere pe întreaga suprafaţă a solului şi se
încorporează prin lucrarea de desfundat.
Combaterea larvelor de insecte. Lucrarea este necesară pe terenurile unde prezenţa larvelor de
Melolontha şi Agriotes sp. este mare. Măsurile tehnice constau în administrarea la desfundat a unui
insecticid adecvat şi în dozele înscrise în instrucţiunile care îl însoţesc.
Desfundarea terenului. Rădăcinile la viţa de vie, încă din primul an, au o creştere rapidă
îndeosebi în adâncime. Masa mare de rădăcini se află răspândită pe o adâncime de la 25-30 cm până la
50-80 cm, şi chiar mai mult. De aceea, mobilizarea solului în adâncime este o lucrare de bază, de
neînlocuit şi obligatorie. Desfundatul constă în mobilizarea solului la adâncimea de 60-80 cm pe
terenurile solificate şi chiar mai mult 70-80 cm până la 100 cm pe nisipuri. Pe terenurile solificate
neamenajate în terase prin desfundarea terenului se realizează o inversare a straturilor de sol. Astfel, cele
de la suprafaţă, pe circa 30-35 cm adâncime, cu o fertilitate mai bună, sunt introduse în adâncime, iar cele
din adâncime, cu o stare structurală mai bună şi mai bogate în săruri minerale, sunt aduse la suprafaţă.
Prin execuţia lucrării se îmbunătăţesc: însuşirile fizico-chimice ale solului în adâncime, capacitatea de
înmagazinare şi reţinere a apei, solubilizarea şi migrarea mai uşoară a elementelor nutritive, starea de
aerare, activitatea microflorei utile ş.a. în zona de formare şi de răspândire a rădăcinilor.
Desfundatul se poate executa pe întreaga suprafaţă (total) sau parţial. Pe terenurile cu pantă
redusă neamenajate antierozional şi pe nisipuri se execută desfundatul total. Desfundatul parţial se
23
execută pe terenurile în pantă unde se urmăreşte terasarea prin desfundare (pe direcţia viitoarelor taluze
se lasă câte o fâşie nedesfundată) şi pe terenurile amenajate în terase (se mobilizează numai platforma
teraselor şi mai puţin taluzele).
Momentul execuţiei se corelează cu perioada plantatului. În cazul plantării de toamnă,
desfundatul se execută până în lunile iulie-august, înainte de a se instala seceta. La plantările de
primăvară desfundatul se poate executa şi toamna sau la începutul iernii până când pământul nu a
îngheţat, însă nu mai târziu de luna ianuarie, pentru a rămâne timp suficient fărâmiţării, aşezării solului şi
reţinerii umidităţii necesare din precipitaţiile căzute în timpul iernii. Pentru plantările de toamnă terenul se
nivelează imediat după desfundat; pentru cele de primăvară terenul desfundat se lasă peste iarnă în brazdă
crudă.
În prezent s-a generalizat desfundatul mecanizat cu plugul balansier (P.D.B.-80) echipat cu
antetrupiţă şi acţionat de un tractor cu putere adecvată.
Manual, desfundatul se execută pe suprafeţe mici. Parcela aleasă se împarte în fâşii paralele
(A,B,C,D), late de 15-20 m şi lungi de 40-50 m. Fâşiile se orientează în funcţie de pantă şi de necesarul
deplasării pământului într-o parte sau alta. În prima fâşie (A) se sapă cu cazmaua un şanţ lat de 1 m,
luându-se primul strat de 30 cm de pământ, care se pune pe mal. Apoi se sapă următorul strat de pământ
gros de 30 cm şi se pune peste primul. Se obţine în felul acesta un şanţ de 60 cm adâncime şi lat de 100
cm. În continuare se sapă următorul şanţ de aceeaşi lăţime, la adâncimea de 30 cm şi solul, cu ajutorul
cazmalei, se aruncă pe fundul primului şanţ. Pământul rămas în urma cazmalei se ia cu lopata şi se aruncă
peste cel din primul şanţ. Se sapă apoi al doilea strat de pământ gros de 30 cm şi se aruncă peste primul
realizându-se în felul acesta al doilea şanţ.
Nivelarea terenului desfundat. Ca efect al desfundatului sau executării altor lucrări necesare
afânării solului în profunzime, terenul rămâne denivelat la suprafaţă, vălurat sau cu depresiuni care pot
îngreuna executarea lucrărilor de pichetare şi diminua uniformitatea condiţiilor ecopedologice în perioada
următoare plantării.
Prevenirea unor astfel de neajunsuri se face prin nivelare. Lucrarea se execută mecanizat cu
folosirea în acest scop de utilaje adecvate cum ar fi grapa cu discuri, nivelator sau alt dispozitiv ce poate
realiza un efect asemănător. Acolo unde cu mijloacele mecanice nu s-a reuşit nivelarea aceasta este
completată şi manual pe anumite porţiuni. Înainte de nivelarea terenului desfundat şi concomitent cu
aceasta, trebuie strânse şi depozitate, în afara parcelelor ce urmează a se planta, resturile de rădăcini şi
bolovanii care au fost scoşi la suprafaţă. Piatra obţinută în felul acesta se poate folosi la amenajarea
drumurilor, construirea zidurilor de sprijin şi alte lucrări de construcţii.
Pichetarea terenului. Prin lucrarea de pichetat se materializează pe teren locul unde va fi
plantată la loc definitiv fiecare viţă. Pichetatul se realizează prin mai multe operaţiuni executate simultan
sau într-o succesiune anume. La executarea lucrării se urmăreşte realizarea de rânduri drepte şi paralele
între ele, iar după caz, în continuare de la o parcelă la alta, acest ultim aspect fiind necesar în vederea
asigurării unui front mai lung pentru agregatele de lucru la nivel de tarla. Respectarea distanţelor de
plantare preconizate asigură atribuirea unor spaţii de nutriţie egale pentru fiecare butuc în parte şi
împreună cu orientarea corespunzătoare a rândurilor poate exercita o influenţă favorabilă asupra viţelor.
La orientarea rândurilor se va ţine seamă de: relief, cerinţele plantei faţă de lumină, căldură, de
posibilităţile de irigare şi mecanizare, de lungimea economică a rândurilor ş.a.
Pe terenurile în pantă, rândurile se orientează paralel cu linia curbelor de nivel. Pe cele plane
cea mai bună orientare este cea N-S. Dacă pe această direcţie rândurile sunt prea scurte (sub 300 m),
orientarea se face pe direcţia care asigură cel mai mic număr de întoarceri.

Plantarea viţei de vie

Plantarea viţei de vie presupune posesia dreptului de a planta şi de a alege soiurile de viţă de vie
recomandate. Acesta cuprinde lucrările de pregătire a plantării în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de
creştere şi rodire a viţelor şi lucrări de plantare. Reuşita obţinerii de plantaţii încheiate, longevive şi cu
viţe viguroase depinde de: perioada plantării, pregătirea materialului săditor, metoda de plantare şi
corectitudinea în executarea lucrărilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara sau, în cazuri speciale,
vara.
Plantarea de toamnă se excută în lunile octombrie şi noiembrie până la venirea îngheţului.
Aceasta asigură avantaje faţă de plantarea de primăvară, sub aspect biologic, prin: realizarea contactului
mai bun al rădăcinilor cu solul, cicatrizarea mai bună a rănilor prilejuite de fasonarea viţelor, intrarea mai
24
devreme în vegetaţie ş.a. Cu toate aceste avantaje plantarea de toamnă este puţin practicată datorită lipsei
de: material săditor care se scoate târziu din pepiniere, lipsa forţei de muncă (determinată de suprapunerea
plantatului cu alte lucrări de sezon) şi apariţia de condiţii climatice nefavorabile. Plantarea de toamnă se
recomandă în podgoriile cu climat secetos (Murfatlar) şi pe nisipuri (podgoria Sadova-Corabia).
Plantarea de primăvară se execută în lunile martie şi aprilie, după ce temperatura în sol atinge 8
- 100 C, pe adâncimea 0 - 40 cm şi starea de umiditate permite intrarea pe teren. Pe solurile mai grele, reci
şi cu exces temporar de umiditate, cum ar fi unele amplasamente din podgoriile Drăgăşani şi Ştefăneşti,
plantarea se poate executa ceva mai târziu (luna mai) şi cu folosirea de viţe altoite care au dimensiuni de
30-32 cm, sau viţe care au dimensiuni de 38 ±2 cm, cu plantare oblică în groapă.
Plantarea de vară se poate executa cu rezultate mai bune în luna iunie. La plantare se foloseşte
material săditor produs în acelaşi an în tuburi de carton sau ghivece nutritive sau material produs în anul
anterior fortificat în pungi de polietilenă. Plantarea de vară asigură unele avantaje şi anume: prin folosirea
de material săditor scos direct de la forţare se elimină şcoala de viţe şi prin aceasta se realizează o
economie importantă de cheltuieli, disponibilizarea unor suprafeţe de teren, promovarea mai rapidă în
practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Cu toate avantajele amintite plantatul de vară
rămâne o practică rară ca urmare a unor neajunsuri de natură biologică, tehnico-organizatorică şi cu
implicaţii nefavorabile în reuşita plantaţiilor.
Alegerea şi pregătirea viţelor pentru plantare. La înfiinţarea plantaţiilor noi de viţă de vie
roditoare se folosesc viţe altoite şi nealtoite de unu şi doi ani. Pregătirea viţelor în vederea plantării constă
în controlul tehnic de calitate şi a stării fiziologice după păstrare sau transport, refacerea stării de
umiditate dacă este necesară, fasonarea, parafinarea şi mocirlitul.
Controlul de calitate constă în reverificarea condiţiilor tehnice de calitate prevăzute de STAS-
urile în vigoare.
Refacerea stării de umiditate fiziologică se execută atunci când există stări de deshidratare a
rădăcinilor. Lucrarea se execută înainte sau după fasonare şi constă în introducerea viţelor, altoite sau
nealtoite, cu rădăcinile în apă până la jumătatea portaltoiului sau al butaşului folosit iniţial la înrădăcinare,
în cazul viţelor pe rădăcini proprii, timp de 1-2 zile, uneori mai mult.
Fasonarea viţelor altoite sau nealtoite constă în alegerea uneia sau a două cordiţe pornite din
altoi sau de la vârful butaşului, în cazul viţelor pe rădăcini proprii.
Pentru aceasta se lasă cordiţa cu inserţie corespunzătoare şi direcţie de creştere aproape de
verticală, dimensionându-se la diferite lungimi; se înlătură în totalitate rădăcinile inserate la nodurile
mijlocii şi superioare, în afara celor de la bază; se suprimă ciotul altoiului de deasupra punctului de
inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea acesteia din urmă şi reducerea lungimii rădăcinilor bazale.
După lungimea la care se dimensionează rădăcinile şi cordiţa fasonarea poate fi: scurtă, mijlocie
şi lungă.
Fasonarea scurtă constă în scurtarea rădăcinilor la 1,0-2,0 cm şi a cordiţei la 2 ochi.
Această metodă se foloseşte în cazul când materialul săditor (rădăcinile) a fost afectat de
temperaturi scăzute, uscare, atac de putregai şi se preconizează plantarea cu plantatorul sau cu hidroburul.
Fasonarea mijlocie constă în scurtarea rădăcinilor la 8-10 cm şi a cordiţei la 3-4 ochi. Acest
mod de fasonare corespunde atât cerinţelor biologice cât şi celor impuse de tehnologiile moderne de
cultură, motiv pentru care este generalizat în practică şi se recomandă pentru viitor.
Fasonarea lungă constă în scurtarea rădăcinilor la 8-10 cm şi a cordiţei la 6-8 ochi. Acest mod
de fasonare favorizează slăbirea relativă a viţelor în primii ani după plantare, mai ales atunci când şi
condiţiile naturale nu sunt dintre cele mai favorabile. Asemenea constatări au determinat restrângerea
folosirii în practică a metodei de fasonare lungă, cu excepţia plantaţiilor proiectate pentru sistemul de
cultură înalt (în areale de cultură cu condiţii de biotop foarte favorabile sau atunci când la plantare se
foloseşte material săditor viguros de unu sau doi ani). Metoda se foloseşte şi la înfiinţarea plantaţiilor
viticole pe nisipuri.
Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a unei porţiuni începând de
la 8-10 cm sub punctul de altoire până la vârful cordiţei, iar la viţele nealtoite de la 10-15 cm sub punctul
de inserţie al cordiţei până la vârful acesteia. Prin izolarea porţiunii parafinate de mediul înconjurător se
previne deshidratarea ţesuturilor, asigurând în felul acesta posibilitatea de substituire a muşuroiului după
plantare menit să realizeze un efect asemănător. Sub aspect tehnic operaţia constă în introducerea viţelor
după fasonare cu porţiunea ce urmează a fi izolată într-un mastic pregătit într-un mod asemănător ca şi la
parafinarea viţelor altoite înainte sau după forţarea prezentată la Producerea materialului săditor viticol.
Mocirlitul constă în introducerea rădăcinilor cu treimea inferioară a portaltoiului, în cazul
viţelor altoite, sau a butaşului folosit iniţial la înrădăcinare, în cazul viţelor pe rădăcini proprii, într-un
25
amestec denumit mocirlă. Acesta se pregăteşte din dejecţii proaspete de bovine, pământ mărunţit de la
locul de plantare, în proporţii relativ egale, şi apă.
Prin mocirlire se asigură un contact mai intim după plantare a rădăcinilor cu pământul,
realizându-se o grăbire a începutului de cicatrizare a rănilor şi formarea de rădăcini noi sub influenţa
hormonilor proveniţi din dejecţiile de bovine, folosite la prepararea mocirlei.
Pregătirea viţelor se efectuează concomitent cu plantarea. Eventual, contro-lul tehnic de calitate,
fasonarea şi parafinarea se pot executa cu o zi mai devreme, avându-se grijă ca până la mocirlire şi
plantare să se prevină deshidratarea rădăcinilor, prin stratificare provizorie sau acoperire cu prelate
umede.
Metode de plantare a viţei de vie. În practica viticolă de până acum s-au folosit şi se folosesc
metode diferite de plantare dintre care unele sunt specifice pentru terenurile solificate, altele pentru
nisipuri, iar unele în ambele situaţii. După aria şi frecvenţa de generalizare, metodele de plantare a viţei
de vie pe terenurile solificate sau pe nisipuri se împart în două grupe, şi anume: metode obişnuite (uzuale)
şi metode speciale. Dintre metodele obişnuite de plantare amintim: plantarea în gropi de dimensiuni
diferite, cu sau fără muşuroi, iar ca metode speciale, impuse de condiţiile de biotop, particularităţi ale
materialului săditor şi aspecte social-economice se pot aminti: plantarea în gropi deschise, plantarea cu
plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea mecanizată.

Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se folo-sesc din grupa

metodelor obişnuite: plantarea în gropi cu sau fără muşuroi; iar din grupa metodelor speciale: plantarea în
gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată cu hidroburul şi plantarea mecanizată.
Plantarea în gropi (cu sau fără muşuroi). Gropile se execută concomitent cu lucrarea de
plantare, sau cu 1-2 ore mai înainte, aceasta fiind motivată de organizarea şi executarea lucrării în
ansamblu pe formaţiuni şi echipe de lucru. Reducerea decalajului dintre făcutul gropilor şi plantatul
propriu-zis contribuie la diminuarea pierderii apei din sol prin evaporare. Gropile se execută manual, cu
cazmaua, sau pe cale mecanizată folosind burghiul dezaxat montat pe tractor. Gropile executate manual
sunt de secţiune pătratică, cu latura de 40 cm, şi adâncime de 50 cm cu aşezarea pământului pe direcţia
rândurilor. În cazul execuţiei mecanizate secţiunea este circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea
de 50 cm. La partea de jos a gropii, pe peretele dinspre pichet, se execută o mică scobitură, din pământul
rezultat formându-se un mic muşuroi pe care urmează a se aşeza rădăcinile.
Plantarea propriu-zisă cuprinde o serie de operaţiuni executate într-o succesiune bine stabilită,
şi anume: se pune la suprafaţa gropii o riglă perpendiculară pe direcţia rândului cu ajutorul căreia se
fixează adâncimea de plantare.
Viţele pregătite şi repartizate la gropi cu un mic avans faţă de plantatul propriu-zis se aşează în
groapă în poziţie verticală, rezemate pe peretele dinspre pichet, cu rădăcinile răsfirate aşezate pe
muşuroiul din partea de jos a gropii. Prin mărirea sau micşorarea muşuroiului pe care se aşează rădăcinile
se fixează nivelul stabilit pentru adâncimea de plantare. Pe terenurile relativ plane şi pe cele amenajate în
terase punctul de altoire se fizează cu 1-2 cm mai sus de nivelul suprafeţei solului. Pe terenurile în pantă,
neamenajate în terase, adâncimea de plantare este diferită în funcţie de poziţia pe pantă, respectiv punctul
de altoire cu 3-5 cm mai jos de nivelul suprafeţei solului pe treimea superioară a pantei, pe treimea
mijlocie se fixează în mod asemănător ca pe terenurile plane şi cu 3-5 cm mai sus pe treimea inferioară a
versantului.
După fixarea viţelor în groapă se pune pământ fertil şi reavăn peste rădăcini, în grosime de 15-
20 cm şi se tasează bine. Se administrează 2-6 kg gunoi de grajd (bine fermentat) la groapă, se udă cu 5-
10 l apă, se presară 5 g insecticid / viţă apoi se umple groapa cu pământ. Se tasează şi se muşuroieşte
cordiţa cu un strat de pământ gros de 4-6 cm.
În zonele cu umiditate ridicată este de preferat să nu se muşuroiască, dar viţele se vor parafina
pe 1/3 din lungime pentru a se evita deshidratarea altoiului şi a zonei de concreştere dintre altoi şi
portaltoi.
Imediat după plantare se execută o mobilizare superficială a solului cu ajutorul cultivatorului
sau frezei.
Plantarea în gropi deschise. Se practică pe solurile argiloase grele şi reci, cu exces temporar de
umiditate primăvara. Viţele parafinate se plantează primăvara mai târziu după ce apa din gropi se
infiltrează în adâncime. Tehnologia de lucru este cea folosită la plantarea în gropi cu sau fără muşuroi, cu
deosebirea că pământul în groapă nu se tasează prin călcat, aceasta se umple până la jumătate, pentru a se
favoriza în felul acesta încălzirea stratului de pământ de la nivelul rădăcinilor . Pe timpul verii, după

26
începerea formării de rădăcini noi şi de creştere intensă a lăstarilor, gropile se umplu cu pământ în mod
treptat.
Plantarea cu plantatorul. Se folosea în trecut pe terenuri bine pregătite şi în mod deosebit
atunci când materialul săditor era afectat de factori naturali critici care impuneau fasonarea scurtă, ceea ce
pentru practica viticolă nu este de dorit.
Plantarea semimecanizată. Metoda constă în folosirea unei instalaţii formată din 5-6 sonde
hidraulice (hidroburghie) confecţionate din ţeavă de 25-30 mm diametru, racordate prin furtune de
presiune la un rezervor cu apă asemănător celui de la pompa de tipul MPSP-300, folosită la aplicarea
tratamentelor fitosanitare.
Aprovizionarea cu apă se face de la o cisternă sau conductă de aducţiune la capăt de parcelă. O
instalaţie de tip hidrobur confecţionată pe plan local poate fi deservită de 15 muncitori în medie. Folosirea
metodei de plantare semimecanizată implică o stare de fertilitate mai bună a solului, pregătirea terenului
pentru plantare la un nivel superior, folosirea unui material săditor de calitate şi adoptarea metodei de
fasonare scurtă.
Plantarea semimecanizată poate asigura un procent de prindere comparabil cu cel obţinut prin
folosirea metodei de plantare în gropi. Avantajul plantatului semimecanizat, comparativ cu metoda de
plantat în gropi, constă în aceea că reduce forţa de muncă manuală cu aproape 80 %, creşte
productivitatea muncii de aproape 5 ori şi reduce cheltuielile directe cu aproape 70 % (Mihalache L. şi
colab., 1984).
Plantarea mecanizată . Maşinile realizate până acum pentru plantarea viţei de vie realizează fie
lucrări separate, cum ar fi execuţia gropilor, fie mai multe operaţii cumulate: execuţia gropilor, aşezarea
viţelor la locul de plantare (în gropi), tragerea pământului în groapă şi tasarea acestuia, aplicarea
îngrăşămintelor, udatul etc. Randamentul pe maşină este de 3-4 ha/zi. Rezultatele obţinute până acum prin
plantarea mecanizată sunt inferioară procedeelor cunoscute şi folosite în practica viticolă. Astfel, metoda
de plantare mecanizată a viţei de vie este necesar a fi perfecţionată pentru a se utiliza în viitor.

Plantarea viţelor pe nisipuri. Nisipurile din stânga Jiului au însuşiri agro-productive scăzute,
apa freatică şi grosimea stratului de nisip cuprinse între 0,3-10 m. Valorificarea acestora este posibilă prin
cultivarea viţei de vie. Plantarea viţelor pe nisipuri cuprinde lucrările de pregătire a plantării (defrişare,
nivelare sau modelare, desfundare, fertilizare şi pichetaj) şi lucrări de plantare (executarea gropilor,
alegerea şi pregătirea materialului săditor viticol şi plantarea propriu-zisă).
La înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare pe nisipuri, unde filoxera nu trăieşte, pentru plantare
se folosesc viţe nealtoite, pe rădăcini proprii, cu vârstă de unu şi doi ani.
Literatura de specialitate evidenţiază existenţa unor metode diferite de plantare în funcţie de
grosimea stratului de nisip, particularităţile lui fizice, starea de aprovizionare cu apă şi elemente nutritive
şi modul de pregătire a terenului. Cu frecvenţă mai mare s-au folosit metode de plantare în gropi
individuale adânci, în cuiburi şi în şanţuri.
Plantarea în gropi individuale adânci. Pe nisipurile modelate sau nivelate, ameliorate,
fertilizate cu îngrăşăminte organice la desfundat (60-70 t/ha) plantarea se face în gropi individuale adânci.
Executarea gropilor se realizează toamna, concomitent cu lucrarea de plantat, primăvara şi vara
(plantarea cu viţe la ghivece). Săparea gropilor se face în partea de sud a pichetului în lungul rândului la
adâncime mai mare cu 10- 15 cm decât adâncimea de plantare stabilită (60 cm). Dimensiunile gropii
(0,3-0,4 m /0,7- 0,75 m) trebuie să fie suficient de mari pentru a nu se surpa malurile. Nisipul scos din
groapă se aruncă în două părţi după gradul de fertilitate. Se amestecă 3-5 kg gunoi de grajd bine
fermentat, 100 g superfosfat şi 50 g sare potasică cu nisipul cel mai fertil. Acest amestec se introduce în
groapă şi se tasează astfel ca groapa să rămână deschisă pe o adâncime de 60 cm. Amestecul trebuie să fie
realizat pentru a se crea condiţii uniforme de mediu nutritiv sistemului radicular (Olteanu 1974).
Alegerea şi pregătirea materialului săditor viticol lung. Se aleg viţele corespunzătoare (ax
tulpinal de 0,6 m şi o cordiţă de 20-30 cm). Se fasonează sistemul radicular prin scurtarea rădăcinilor
bazale la 10-15 cm şi îndepărtarea celor crescute pe butaşi. Cordiţa se dimensionează la 3-4 ochi. Viţele
astfel fasonate se mocirlesc pe o lungime cât mai mare şi se introduc în gropi. La plantarea de primăvară
viţele se parafinează.
Plantarea propriu-zisă. Viţele pregătite de plantare se aşează în gropi în poziţie verticală, cât
mai aproape de pichet, în lungul rândului, cu baza butaşului la 60 cm şi rădăcinile bazale dispuse radial pe
muşuroiul realizat lângă peretele dinspre pichet. Se acoperă rădăcinile cu 10-12 cm din nisipul cel mai
fertil şi se tasează urmărindu-se să nu se rănească rădăcinile şi să nu se orienteze cu vârful în sus.
Verificarea fixării butaşului în nisip se face prin tragere de sub punctul de inserţie al cordiţei. Se
27
administrează circa 2-3 kg /groapă gunoi de grajd care se amestecă cu nisip. Se prăfuieşte cu insecticid.
Se continuă îngroparea viţei tasându-se mereu, lăsându-se 8-10 cm de nisip afânat la suprafaţă). La
plantarea de toamnă cordiţa se muşuroieşte iar la cea de primăvară se parafinează .

Plantarea în cuiburi
Executarea cuiburilor . După ce s-a executat pichetajul se începe săparea cuiburilor. La pichetat
se urmăreşte ca între cuiburi, pe rând, să rămână de trei ori distanţa dintre butuci pe rând iar între rânduri
dublul distanţei dintre viitoarele rânduri de viţe; măsurarea se face din centrul cuibului. De asemenea se
marchează centrul fiecărui cuib şi marginile acestora. Se sapă apoi cuiburile care sunt gropi de 1,5 m
lungime, 0,8 -1 m lăţime şi 1 m adâncime. Nisipul scos se pune la capătul cuiburilor iar ce mai rămâne se
depune pe intervalul dintre rânduri, dar cu atenţie, pentru a nu se surpa pereţii şi a se îngreuna executarea
lucrărilor următoare. În continuare se mobilizează stratul de pe fundul cuibului şi se amestecă 12 - 15 kg
gunoi de grajd şi 180 -200 g superfosfat.
Alegerea şi pregătirea viţelor. Se aleg viţele de calitatea I-a cu două cordiţe. Se fasonează
sistemul radicular ca la viţele care se plantează în gropi individuale. La viţele alese se lasă două cordiţe.
Viţele fasonate se mocirlesc şi apoi se plantează.
Plantarea propriu-zisă. Se plantează câte trei viţe în fiecare cuib. Cea mai puţin viguroasă se
plantează în centrul cuibului, următoarea la 3-4 cm de peretele dinspre N şi cea mai viguroasă la 15-20
cm de peretele dinspre S.
La plantare se urmăreşte ca cele două cordiţe să fie orientate pe direcţia unde se vor forma cele
două viţe. După executarea plantării viţele se muşuroiesc. Pentru realizarea distanţelor stabilite între viţe
se aleg în anii următori cordiţele cu lemn bine copt şi se marcotează spre locurile definitive unde urmează
să se formeze cele două viţe.

28
 ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE

TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE AMPLASATE PE

TERENURI SOLIFICATE

Reuşita plantaţiilor viticole roditoare nou înfiinţate depinde de modul de îngrijire a lor în
perioada de tinereţe, până la intrarea pe rod. Lucrările agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole tinere
urmăresc să asigure atingerea parametrilor preconizaţi încă de la înfiinţarea acestora prin: realizarea unei
prinderi bune după plantare, realizarea desimii de plantare la unitatea de suprafaţă, imprimarea unei vigori
de creştere favorabile fructificării viţelor şi grăbirea intrării lor pe rod, cu un potenţial mare de producţie
chiar de la început.
Complexul agrofitotehnic care se aplică în plantaţiile viticole tinere este format din două grupe
de lucrări: asupra solului şi asupra plantei.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul I de la plantare

Lucrările agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole tinere în anul plantării au ca scop

realizarea unei prinderi bune după plantare, imprimarea unei vigori de creştere adecvate a lăstarilor şi
realizarea unei pregătiri bune pentru iernare a plantelor

Lucrările aplicate asupra solului în plantaţiile viticole tinere, amplasate pe terenuri solificate,
urmăresc să asigure menţinerea acestuia afânat şi curat de buruieni. în condiţii de mediu cu regim de
umiditate satisfăcător în plantaţiile viticole tinere solul poate fi cultivat cu plante utilizate ca îngrăşăminte
verzi.
Afânarea solului şi combaterea buruienilor. Pentru refacerea stării de afânare în urma tasării
determinate de lucrările de pregătire şi de executare a plantatului, se efectuează imediat o lucrare
semiadâncă, pe intervalele dintre rânduri, la 12-14 cm adâncime.
În zone mai secetoase şi fără sistem de irigare, arătura se execută fără întoarcerea brazdei şi în
agregat cu grapa, în vederea prevenirii pierderii apei din sol prin evaporare. Pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin aplicarea a 4-5 praşile executate mecanic, pe
intervalul dintre rânduri şi manual pe banda de pe direcţia rândului.
Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16-18 cm) cu răsturnarea
brazdelor către rândul de viţe, pentru uşurarea muşuroitului în vederea protejării acestora pe timpul iernii.
Fertilizarea. Având în vedere că la pregătirea terenului şi la plantarea viţelor se aplică
îngrăşăminte organice şi minerale şi că sistemul radicular al viţelor este puţin dezvoltat, în anul I nu se
recomandă aplicarea de îngrăşăminte.
Pe terenurile în pantă, în special cele amenajate în terase, cu sol mai slab aprovizionat cu
elemente nutritive, şi pe nisipuri se recomandă însămânţarea intervalelor dintre rânduri cu plante folosite
ca îngrăşământ verde. Pentru aceasta se vor folosi specii de plante adaptate zonei, care, prin masa
vegetală produsă, pot contribui la stimularea aprovizionării solului cu substanţe organice şi la ridicarea
stării de fertilitate. Pe terenurile solificate se recomandă cultivarea mazării furajere şi a borceagului de
toamnă; pe nisipuri, secara semănată sub formă de benzi late de 0,8-1m, din 2 în 2 intervale. Semănatul
plantelor pentru îngrăşământ verde se poate face toamna urmând ca încorporarea în sol să aibă loc în anul
următor, atunci când volumul de masă vegetală atinge un nivel maxim.
Irigarea. în cazul apariţiei unor stări de secetă excesivă deficitul de apă pentru viţele plantate se
completează prin udare localizată cu câte 5-10 l apă pentru fiecare viţă, turnată într-o copcă deschisă, în
imediata apropiere a acesteia. în felul acesta apa poate să pătrundă până la rădăcinile din etajul inferior.
După udare se astupă copca şi se reface muşuroiul.
Întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. în plantaţiile viticole tinere amplasate pe
terenuri amenajate în terase devine necesară însămânţarea sau reînsămânţarea taluzelor neînierbate,
cosirea de 1-2 ori a masei vegetale ierboase de pe acestea şi înlăturarea vegetaţiei lemnoase. Pentru
evitarea eventualelor degradări prin şiroire a taluzelor, sau colmatarea canalelor de evacuare a apelor şi a
microbazinelor de retenţie, se va interveni de câte ori va fi nevoie.

29
 Lucrările fitotehnice în plantaţiile viticole tinere sunt reprezentate prin activităţi tehnice
specifice aplicate diferenţiat în funcţie de metoda de plantare şi materialul săditor folosit. Dintre lucrările
de îngrijire aplicate asupra viţelor sunt de reţinut: supravegherea ieşirii lăstarilor din muşuroi, copcitul,
legatul lăstarilor, prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor, îmbunătăţirea autenticitaţii şi desimii
plantaţiilor şi protejarea viţelor pe timpul iernii împotriva temperaturilor scăzute.
Supravegherea ieşirii lăstarilor din muşuroi. în cazul viţelor protejate la plantare prin
muşuroire, controlul creşterii lăstarilor se execută periodic, în intervalul 15 mai - 15 iunie. Astfel, la
începutul creşterii lăstarilor ieşirea lor la suprafaţă se uşurează prin sfărâmarea scoarţei de pe muşuroi şi
desfacerea acestora. Cauzele întârzierii ieşirii la suprafaţă a lăstarilor pot fi: existenţa unui strat prea gros
de pământ, prezenţa în muşuroi a bulgărilor ce nu pot fi penetraţi de lăstari, apariţia larvelor de insecte
care pot să roadă lăstarii după începutul creşterii lor. Remedierea poate fi realizată prin înlăturarea
larvelor şi împrăştierea în jurul cordiţei cu lăstari a 4-7 g de insecticide corespunzătoare, apoi refacerea
muşuroiului cu pământ mărunţit şi într-un strat mai subţire.
În cazul plantării fără muşuroi, cu viţe parafinate, lucrarea de supraveghere a ieşirii lăstarilor nu
este necesară.
Copcitul. Viţele altoite manifestă tendinţa de separare a altoiului de portaltoi. Prevenirea unor
asemenea fenomene se realizează prin lucrarea de copcit. Prin aceasta se urmăreşte înlăturarea rădăcinilor
pornite din altoi şi a lăstarilor din portaltoi. La viţele nealtoite există tendinţa de formare a rădăcinilor în
straturile apropiate de suprafaţa solului în defavoarea celor din profunzime, de care depinde în cea mai
mare măsură viaţa şi longevitatea butucilor. Rădăcinile răspândite în straturile superficiale de sol, fiind
ameninţate de temperaturile scăzute din timpul iernii şi de secetă în vară, nu reprezintă garanţie pentru
viaţa butucului. Astfel, prin copcitul viţelor nealtoite se urmăreşte înlăturarea rădăcinilor din apropierea
suprafeţei solului. în anul I copcitul se execută de două ori şi anume în a doua jumătate a lunii iunie şi în
luna august. La primul copcit se desface muşuroiul până sub punctul de altoire sau în straturile din
imediata apropiere a suprafeţei solului, se înlătură rădăcinile din altoi şi cele din apropierea suprafeţei
solului la viţele pe rădăcini proprii şi lăstarii din portaltoi, aşa cum s-a amintit mai sus, apoi se reface
muşuroiul. La cel de-al doilea copcit muşuroiul nu se mai reface, pământul se împrăştie uniform, astfel că
lăstarii rămân descoperiţi la bază pentru favorizarea maturării lemnului . în plantaţiile unde viţele au fost
plantate fără muşuroi este totuşi recomandat a se executa un copcit pentru a se înlătura rădăcinile din
straturile apropiate de suprafaţa solului, în favoarea celor din profunzime.
Legatul lăstarilor. Până la lungimea de 40-50 cm lăstarii se menţin în poziţie aproape verticală
sau oblică după care, sub propria greutate, se apleacă până la întinderea lor pe suprafaţa solului. în această
poziţie lăstarii îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea copililor, îngreunează executarea lucrărilor
solului şi aplicarea tratamentelor fitosanitare. Prevenirea acestor neajunsuri se realizează prin legatul
lăstarilor de pichet sau tutore de 1-2 ori. Primul legat se execută atunci când lăstarii au ajuns la 40-50 cm
lungime şi cel de-al doilea după un nou val de creştere, aproximativ de aceeaşi lungime.
La primul legat, cu precădere în plantaţiile unde se preconizează promovarea sistemului de
cultură înalt, este recomandat a se executa un plivit lăsând pe fiecare viţă numai câte 2-3 lăstari dintre cei
mai viguroşi şi cu puncte de inserţie etajate la partea superioară a cordiţei. Legatul lăstarilor se execută
folosind rafie, liber de tei topit sau deşeuri de la industria textilă, fără ca aceştia să fie ştrangulaţi.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lucrarea se realizează prin aplicarea de
tratamente la avertizare; în anii de favorabilitate pentru atacul bolilor criptogamice şi anume cei cu regim
pluviometric abundent şi temperaturi ridicate, tratamentele fitosanitare se execută la acoperire, cu repetare
la fiecare 7-8 zile.
La primele tratamente aplicate în vederea prevenirii atacului de mană se recomandă folosirea de
fungicide acuprice care nu provoacă arsuri pe frunze, în schimb stimulează creşterea lăstarilor (Dithane,
Captadin, Mikal).
Tratamentele din a doua parte a perioadei de vegetaţie se pot face cu zeamă bordeleză 0,5-0,75
% care, prin arsurile provocate pe vârful lăstarilor, încetineşte creşterea în favoarea maturării lemnului.
Prevenirea atacului de făinare se realizează prin adăugarea în soluţia pentru prevenirea atacului de mană
de fungicide pe bază de sulf.
Asigurarea autenticităţii şi desimilor de plantare. îmbunătăţirea autenticităţii plantaţiilor
viticole tinere, cu precădere a celor destinate pentru furnizarea de coarde altoi, constă în excluderea de la
plantare a altor soiuri şi a celor cu simptome caracteristice bolilor virotice şi plantarea în locul lor a unor
viţe cu autenticitate certă şi de aceeaşi categorie biologică.
Lipsa golurilor şi a butucilor slab productivi din plantaţiile viticole roditoare poate contribui în
mare măsură la realizarea unui potenţial de producţie superior şi profitabil. Plantaţiile viticole cu goluri la
30
intrarea pe rod îngreunează sau nu asigură condiţii de aplicare a unor tehnologii de cultură uniforme.
Asemenea constatări fac necesară o preocupare atentă pentru plantarea golurilor începând din lunile de
vară în primul an de cultură prin folosirea de viţe fortificate în ghivece de lut sau în pungi de polietilenă şi
tehnologii de plantare adecvată. Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în vară lucrarea se poate
realiza în toamna primului an sau în primăvara anului al doilea folosind viţe de un an sau doi ani.
Protejarea viţelor pe timpul iernii. Indiferent de zona de cultură, pe timpul iernii, viţele se
protejează împotriva temperaturilor scăzute prin muşuroit. Lucrarea se realizează parţial prin întoarcerea
brazdei de la arătura de toamnă către rândul de viţă şi se completează manual. Muşuroiul trebuie să aibă o
înălţime de 25-30 cm astfel încât să poată proteja 7-8 muguri de la baza coardelor.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II de la plantare

Lucrările de îngrijire care se aplică plantaţiilor viticole tinere în anul II de la plantare urmăresc
să realizeze obiectivele proiectate în faza iniţială de înfiinţare a plantaţiilor şi de consolidare a efectelor
obţinute prin lucrările de întreţinere aplicate în primul an. Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul al
doilea sunt relativ asemănătoare cu cele din anul I. La acestea se adaugă lucrări cum ar fi: dezmuşuroitul,
tăierea în uscat, unele lucrări în verde şi instalarea mijloacelor de susţinere.
Afânarea solului şi combaterea buruienilor. Cu excepţia intervalelor cultivate cu plante pentru
îngrăşăminte verzi şi în anul al doilea solul se menţine ca ogor negru lucrat, afânat şi curat de buruieni. Pe
terenurile solificate se aplică primăvara o lucrare semiadâncă la 12-14 cm, fără întoarcerea brazdei în
perioade secetoase, 4-5 praşile în perioada de vegetaţie şi arătura adâncă de toamnă la 16-18 cm. Arătura
de toamnă se execută cu întoarcerea brazdei către rândul de viţă indiferent de sistemul de cultură
practicat.
Fertilizarea. în anul al doilea de la plantare se aplică îngrăşăminte chimice pe bază de NPK cu
administrare în sol sau pe cale extraradiculară (foliară). Pentru fertilizarea în sol, aşa cum rezultă din
tabelul 4.1, dozele de îngrăşăminte recomandate variază în funcţie de rezerva existentă şi un optim
considerat pentru această etapă de vârstă.
îngrăşămintele cu N se pot aplica într-o singură fază sau în două, prin încorporare concomitent
cu execuţia lucrărilor superficiale ale solului. Cele pe bază de P vor fi încorporate prin arătura de toamnă
iar cele de K se aplică în primăvara anului III, cu încorporare prin lucrarea semiadâncă de afânare a
solului. în cazul folosirii de îngrăşăminte complexe pe solurile cu textură uşoară acestea se aplică
primăvara, iar pe solurile mai grele se vor aplica în 1-2 etape, vara sau în toamnă, şi încorporate prin
arătura ce se aplică după căderea frunzelor.
Pe solurile cu conţinut scăzut în substanţe organice se pot folosi şi îngrăşămintele verzi, cu
semănare toamna şi încorporare în anul următor iar în zonele mai umede, cu semănat primăvara devreme,
mulcire în vară cu ocazia lucrărilor superficiale ale solului şi încorporare în toamnă, prin arătură adâncă.
începând din anul II în plantaţiile viticole roditoare se pot aplica cu efecte favorabile şi
îngrăşăminte foliare cu macro şi microelemente administrate în soluţia folosită pentru tratamentele
fitosanitare. în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, atunci când este necesară stimularea creşterii se
vor folosi îngrăşăminte foliare cu un conţinut mai ridicat în N, de tipul F 411. în cea de-a doua jumătate a
perioadei de vegetaţie atunci când creşterea încetineşte (luna august) şi devine dominantă acumularea
substanţelor de rezervă, respectiv maturarea lemnului, este recomandată folosirea îngrăşămintelor foliare
de tipul F 011 cu P şi K.
îngrăşămintele foliare se folosesc în doze de 0,5-1 % cu aplicare în soluţia de stropit pentru
tratamente fitosanitare.
Irigarea (udarea). Pe terenurile solificate completarea deficitului de apă în perioada de secetă
excesivă se face folosindu-se pentru fiecare plantă cantităţi de apă corelate cu deficitul existent în sol.
întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Lucrările aplicate asigură întreţinerea şi
refacerea taluzelor degradate prin şiroire; se coseşte masa vegetală ierboasă de 2 ori şi la nevoie se
înlătură vegetaţia lemnoasă. în caz de nevoie se decolmatează canalele de evacuare a apei şi
microbazinele de reţinere.
Lucrările aplicate asupra plantei în anul al II-lea de la plantare prezintă modificări de volum şi
adăugarea de secvenţe tehnologice noi executate diferenţiat după sistemul de cultură şi forma de
conducere preconizată a butucilor. Astfel, în etepa respectivă trebuie avut în vedere dezmuşuroitul, tăierea
în uscat, operaţiuni în verde, protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor, îmbunătăţirea densităţii
plantaţiilor şi protejarea viţelor pe tipul iernii.

31
 Dezmuşuroitul se execută primăvara devreme când a trecut pericolul de apariţie a
temperaturilor minime situate sub limita de rezistenţă a organelor butucului situate deasupra solului.
Tăierea în lemnificat. în anul al II-lea tăierea în lemnificat are ca obiectiv începerea formării
butucilor cu executarea diferenţiată, după sistemul de cultură, forma de conducere preconizată şi vigoarea
de creştere a plantelor.
Copcitul. Se execută concomitent cu tăierea în lemnificat şi, la nevoie, cu repetare în luna
august. Executarea constă în înlăturarea rădăcinilor din altoi sau a celor din imediata apropiere a
suprafeţei solului la viţele pe rădăcini proprii şi a lăstarilor din portaltoi.
Pentru prevenirea deshidratării altoiului în arealele viticole mai secetoase, unde bântuie vânturi
uscate, după tăierea în lemnificat partea butucului de deasupra solului se acoperă din nou cu un muşuroi
mic format din pământ mărunt.
Operaţiunile în verde urmăresc să grăbească formarea butucilor, intrarea timpurie pe rod a
plantaţiilor şi cu un potenţial sporit de producţie chiar de la început. Dintre lucrările în verde aplicate în
anul al II-lea mai importante sunt plivitul şi legatul lăstarilor.
Plivitul lăstarilor. Lucrarea constă în înlăturarea lăstarilor consideraţi a fi de prisos cu lăsarea a
câte 3-4 pe fiecare butuc. Sunt consideraţi a fi de prisos lăstarii de vigoare foarte slabă şi foarte mare şi cu
inserare nefavorabilă pe butuc. Plivitul se execută când lăstarii au ajuns la lungimea de 10-15 cm.
Legatul lăstarilor. Lucrarea se execută atunci când lăstarii au ajuns la lungimea de 40-50 cm şi
se repetă la fiecare val nou de creştere de aceeaşi lungime. Pentru a favoriza creşterea în lungime a
lăstarilor în cea de-a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, odată cu legatul, se execută şi copilitul în
mod asemănător ca şi la portaltoi. Pentru a favoriza maturarea lemnului imediat după începutul lunii
septembrie, lăstarii viguroşi se cârnesc prin înlăturarea porţiunii din vârf cu ultimele frunze care au atins
mărimea normală, specifică soiului.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută în mod asemănător ca şi în anul I.
Asigurarea desimilor de plantare. Prin acestea se urmăreşte menţinerea desimilor iniţiale de
plantare. De aceea se realizează în primăvara anului al II-lea plantarea golurilor cu viţe de unu sau doi ani
cu metode adecvate. Eventualele goluri nou apărute se pot completa în lunile de vară cu viţe fortificate în
pungi de polietilenă sau la încheierea perioadei de vegetaţie în toamnă.
Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează prin muşuroire în zona de cultură neprotejată
sau semiprotejată şi prin acoperirea totală cu pământ în zona de cultură protejată.
În primăvara anului al doilea de la plantare sau cel mai târziu în toamna aceluiaşi an, în
plantaţiile viticole roditoare se instalează mijloacele de susţinere.

Lucrările aplicate în anul III de la plantare

Având în vedere că anul III de la plantare reprezintă trecerea de la perioada de tinereţe la
început de rodire, lucrările de îngrijire aplicate se aseamănă în general cu cele aplicate viilor pe rod. Fac
excepţie lucrările de tăiere în uscat şi operaţiunile în verde cu modificări de volum menite să continue
formarea butucilor şi începutul trecerii lor pe rod.
Afânarea solului şi combaterea buruienilor. Asemănător anilor anteriori şi în anul al III-lea
solul în plantaţiile viticole roditoare se menţine ca ogor negru lucrat, afânat şi curat de buruieni. în
primăvară se execută o lucrare semiadâncă a solului urmată de 3-4 praşile în perioada de vegetaţie şi o
arătură adâncă de toamnă la 16-18 cm. în cazul solurilor cu un conţinut mai scăzut în substanţe organice
se poate folosi şi sistemul de cultivare cu plante pentru îngrăşăminte verzi.
Fertilizarea. îngrăşămintele chimice se folosesc în mod asemănător anului II cu recomandarea
de a se administra şi îngrăşăminte organice în cazul în care s-au aplicat doze mai mici la înfiinţarea
plantaţiilor. îngrăşămintele foliare se recomandă a fi folosite în 3-4 etape cu utilizarea în ordine a celor de
tipul F 411, F 231, F 141 şi F 011.
Irigarea. Se recomandă să se aplice atunci când devine necesară şi există posibilităţi de
realizare.
întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare se execută în mod asemănător ca şi în anul al
II-lea.
Lucrările executate asupra plantei în anul al III-lea de la plantare urmăresc să continue formarea
butucilor în mod diferenţiat după sistemul de cultură şi forma de conducere preconizată. între lucrările
specifice pentru anul III sunt de evidenţiat: tăierea în uscat, copcitul, operaţiunile în verde, prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor, îmbunătăţirea densităţii plantaţiilor şi protejarea butucilor pe timpul
iernii acolo unde se recomandă.

32
 Tăierea în lemnificat. în cazul sistemului de cultură joasă se urmăreşte în special formarea
elementelor de rod, iar la sistemul de cultură semiînaltă sau înaltă proiectarea tulpinii verticale şi
începerea formării elementelor de coroană, diferenţiat după forma de conducere preconizată .
Copcitul. Se execută ca şi în anul precedent.
Operaţiunile în verde. Pe lângă obiectivele specifice fiecăreia dintre ele, lucrările în verde
urmăresc să contribuie la definitivarea formei butucilor deja conturată prin tăierea în uscat. Se execută în
mod asemănător cu a plantaţiilor de vii pe rod .
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se execută la avertizare asemănător
plantaţiilor de vii în producţie.
Asigurarea desimilor de plantare. îmbunătăţirea desimii plantaţiilor viticole constituie o
preocupare permanentă şi se execută când este necesară. Pentru aceasta la plantare se folosesc viţe
produse la ghivece sau pungi nutritive obţinute în mediu controlat sau viţe de 1-2 ani produse în
pepinieră. Plantarea lor se efectuează în perioada de vegetaţie activă şi în cea latentă (toamna sau
primăvara). în cazul apariţiei golurilor sau la necesitatea măririi desimii se execută gropile la locurile
fixate, cu următoarele dimensiuni:40 / 40 / 50 cm. în acestea se plantează viţele cu întreg balotul de
pământ înţesat cu rădăcini, urmărindu-se ca zona de concreştere la altoire să fie cu 1-2 cm deasupra
marginilor gropii. La transplantare lăstarii se fasonează la 8-10 frunze. Tehnica plantării este
asemănătoare cu cea folosită la înfiinţarea noilor plantaţii viticole. Transplantarea de toamnă este mai
indicată decât cea de primăvară, dar numai pe solurile permeabile.
Refacerea desimii în anii 1-5 de la plantare, cu viţe altoite de 1-2 an, se face în perioadele de
vegetaţie latentă (toamna sau primăvara). Plantarea de toamnă se practică în condiţiile solurilor
permeabile. La plantare se execută o groapă cu dimensiuni mărite, de minim 60 cm, fără a se depăşi
adâncimea de 1 m. Pentru plantare se aleg cele mai viguroase viţe, care se fasonează în următorul mod:
cordiţele la 2 - 4 muguri şi rădăcinile bazale la 10-12 cm. Plantarea se efectuează cu respectarea aceloraşi
cerinţe de la înfiinţarea noilor plantaţii viticole.
Viţele plantate în goluri vor fi protejate de concurenţa viţelor (viguroase) vecine şi a
buruienilor. în viile de pe nisipuri golurile pot fi completate prin prăbuşirea viţelor vecine.
Protejarea viţelor pe timpul iernii. în majoritatea arealelor viticole din ţara noastră temperatura
scade sub limita de rezistenţă la ger a mugurilor, a zonei de concreştere şi chiar a coardelor de un an. De
aceea se foloseşte ca mijloc de apărare acoperirea totală sau parţială cu pământ (îngropat sau muşuroit).
Apărarea viţelor de temperaturile scăzute se realizează şi prin sporirea rezistenţei la ger.
Aceasta creşte prin aplicarea lucrărilor care favorizează maturarea lăstarilor (cârnit, aplicarea raţională a
îngrăşămintelor, vigoarea echilibrată şi copcit pentru înrădăcinarea adâncă).
Protejarea viţelor cu pământ pentru a le apăra împotriva gerului este o metodă practicată din
vechime. Pentru zonele cu o frecvenţă mai redusă a temperaturilor scăzute în timpul iernii se recomandă
muşuroitul. în zonele cu frecvenţă ridicată apărarea se face prin îngropat. Lucrările de protejare se
realizează mecanizat şi manual.
în concluzie protejarea viţelor în timpul iernii se realizează diferenţiat după zona de cultură:
protejat, semiprotejat sau neprotejat.

TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE

TINERE AMPLASATE PE NISIPURI (PARTICULARITĂŢI)

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul I de la plantare

La înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri se urmăreşte, în principal, combaterea deflaţiei
eoliene. De aceea, plantarea se face toamna sau primăvara timpuriu în cultura de secară. Pe intervalele
dintre rânduri, cu sol, se lasă o bandă protectoare de secară, lată de 40-50 cm, care se încorporează în sol
după 15 iulie, iar pe rând şi intervalele fără sol secara se încorporează în luna aprilie şi terenul se menţine
neîmburuienat. Pe nisipurile cu început de solificare combaterea se realizează pe două intervale prin
tăvălugire sau discuire în cursul lunii august şi discuire pe cel de-al treilea în luna septembrie. Pentru
stimularea procesului de descompunere a masei organice se administrează 60-70 kg /ha N. Toamna se
seamănă alternativ (un interval da, unul nu) din nou secară (60 kg/ha sămânţă) în benzi. Diminuarea
deflaţiei se face şi prin folosirea obstacolelor de tipul parazăpezi.
Lucrările solului. în perioada de vegetaţie pe rând se execută 5-6 praşile manuale iar intervalele
nesemănate cu secară se vor întreţine prin lucrări cu cultivatorul de 4-5 ori. Toamna se pregăteşte terenul
33
pentru semănatul lucernei pe intervalele cu soţ. După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă cu
aruncarea brazdei spre rând pentru a se asigura îngropatul.
Comparativ cu tehnologia de îngrijire a plantaţiilor tinere de pe terenurile solificate, pe nisipuri,
pe lângă lucrările de reducere a deflaţiei, se efectuează lucrări cum ar fi: fertilizarea intensivă,
completarea deficitului de apă, copcit ş.a.
Fertilizarea intensivă. Starea de aprovizionare a nisipurilor cu elementele nutritive este mai
redusă. De aceea devine necesară folosirea, în fiecare an, a îngrăşă-mintelor, indiferent de fertilizarea
efectuată la pregătirea terenului şi la plantarea viţelor. Capacitatea mai slabă de reţinere a nisipurilor
pentru elemente nutritive determină administrarea acestora fazial. în anul I se recomandă administrarea a
160 kg N, 160 kg P 2 O 5 şi 160 kg K 2 O la ha. La prima fertilizare se aplică 60 kg/ha, odată cu încorporarea
secarei în sol. Cea de-a doua fază de administrare a îngrăşămintelor chimice pe bază de NPK coincide cu
executarea copcitului când se administrează în copca făcută în jurul fiecărei viţe a 30 - 40 g azotat de
amoniu, 50-60 g superfosfat şi 50-60 g sare potasică.
Ultima fertilizare se aplică în luna septembrie pe intervalele care urmează a fi însămânţate cu
secară pentru anul următor iar după faza de cădere a frunzelor se aplică pe celelalte intervale. Dozele
folosite sunt 60 kg N,100 kg P 2 O 5 , 80 kg K 2 O / ha.
Completarea deficitului de apă. Pe nisipuri irigarea este obligatorie şi se aplică când rezerva de
apă din sol pe adâncimea de 0,75 m scade până la 50 % din intervalul umidităţii active. Pe nisipurile din
sudul Olteniei se aplică în medie 3-4 udări cu o normă de udare de 400 - 500 m3 / ha. Ultima udare nu
trebuie aplicată mai târziu de 15 august deoarece aceasta poate favoriza prelungirea perioadei de vegetaţie
cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului.
Controlul prinderii viţelor. în cazul existenţei unor viţe nepornite în vegetaţie se stimulează
pornirea mugurilor prin reducerea muşuroiului.
Copcitul. în plantaţiile de vii amplasate pe nisipuri copcitul constă în suprimarea rădăcinilor
pornite din partea superioară a butaşului, respectiv pe o porţiune de până la 20-30 cm mai jos de suprafaţa
solului.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează în mod asemănător plantaţiilor
înfiinţate pe terenuri solificate, cu posibilitatea ca frecvenţa ridicată a atacului de mană să impună un
număr mai mare de tratamente. De asemenea se impune ca după fiecare irigare să se aplice tratamente
contra manei. Combaterea celorlalte boli şi dăunători se realizează pe bază de tratamente executate la
avertizare.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II de la plantare

Combaterea deflaţiei eoliene se realizează în mod asemănător anului I
Lucrările solului. vor consta din: dezmuşuroit, sapa mare pe rând, 5-6 praşile pe rând şi
menţinerea intervalelor dintre rânduri curate de buruieni.
Fertilizarea. în anul al II-lea, alături de îngrăşămintele verzi se administrează îngrăşăminte
chimice eşalonat pe patru faze şi anume la sfârşitul lunii martie N 60 kg/ha, în prima jumătate a lunii mai
N 60 kg/ha, la sfârşitul lunii iulie N 40, P 2 O 5 40 şi K 2 O 60 kg/ha, iar toamna, după faza de cădere a
frunzelor, N 100, P 2 O 5 120, K 2 O 100 kg/ha.
Lucrările în lemnificat şi în verde. Primăvara devreme se execută tăierea de formare. Celelalte
lucrări se vor executa în mod asemănător cu cele de pe terenurile solificate.
Completarea deficitului de apă. Se efectuează când în sol I.U.A. a ajuns la 50 % pe adâncimea
de 0,75 m . Norma de irigare utilizată este de 1500-2000 m3/ha repartizat în 4-5 udări a 400-500 m3 la ha.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac ca şi în anul I.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul III de la plantare

Lucrările solului sunt identice cu cele din anul II.
Fertilizarea. în anul al III-lea fertilizarea se aplică în mod asemănător ca şi în anul al II-lea cu
deosebirea că îngrăşămintele pe bază de N se aplică în patru faze, respectiv la sfârşitul lunii martie N 60
kg/ha, la începutul lunii mai N 60 kg/ha imediat după înflorit N 60 kg/ha şi o dată cu semănatul secarei N
60 kg/ha, iar în toamnă, după căderea frunzelor, N 60; P 2 O 5 160; şi K 2 O 160 kg/ha.
îngrăşămintele pe bază de N aplicate în perioada de vegetaţie se încorporează prin lucrările
superficiale ale solului iar cele din toamnă prin arătura adâncă.
Lucrările în lemnificat şi în verde. în anul III se execută tăierea de formare şi operaţiunile în
verde.

34
 Completarea deficitului de apă se realizează printr-o normă de irigare de 2000-2500 m3 la ha
repartizată în 4-5 udări.
Celelalte lucrări sunt asemănătoare cu cele aplicate în anul II.

MIJLOACELE DE SUSŢINERE A VIŢEI DE VIE RODITOARE

Lăsaţi liber pe suprafaţa solului lăstarii şi strugurii se umbresc reciproc, nu valorifică condiţiile
de mediu existente, maturarea strugurilor şi a lemnului este întârziată şi de un nivel calitativ inferior.
Organele vegetative şi generative sunt expuse mai mult la atacul de boli şi dăunători iar aplicarea
tratamentelor fitosanitare şi lucrările solului sunt mult îngreunate , dacă nu chiar imposibil de executat.
De aceea susţinerea viţei de vie este necesară şi, în acelaşi timp, indispensabilă.
După condiţiile naturale de mediu variabile pe zone de cultură economică şi etape
conjuncturale, metodele şi mijloacele de susţinere la viţa de vie au cunoscut în decursul timpului o mare
diversitate, de la cultura târâtoare, la autosusţinere, apoi la cultura cu susţinere pe suporţi naturali sau
artificiali, creaţi de om.

Susţinerea viţei de vie fără suporţi

Cultura pe tulpini proprii se practică în unele ţări mediteraneene, respectiv în zona de sud a
Franţei, în sudul Italiei, în Maroc, în partea de mijloc a Spaniei (Manzanares Valdepenas) precum şi în
alte zone.
în zonele unde se practică sistemul respectiv frecvenţa ploilor în lunile de vară (iulie, august)
este mai redusă, astfel că apariţia bolilor criptogamice nu reprezintă un pericol real, iar solul se lucrează
până când lăstarii aplecaţi permit intrarea sistemei de maşini. Un asemenea sistem de susţinere este
favorizat de existenţa unei tulpini înălţate la 50-60 cm de la suprafaţa solului şi de tăierile scurte, repetate.
Lăstarii crescuţi pe elementele de rod scurte lăsate la înălţimea de 50-60 cm îşi menţin la început o poziţie
ridicată după care se apleacă. în cea de-a doua etapă ritmul de creştere a lăstarilor scade şi lungimea
acestuia rămâne mai mică.
Susţinerea lăstarilor prin înmănunchiere se practica până nu demult şi în ţara noastră mai ales
în plantaţiile de hibrizi producători direcţi. Metoda în sine constă în legarea repetată a lăstarilor în 2-3
locuri sub formă de buchete folosind ca material de legat liberul de tei, rafie, fire de material plastic sau
deşeuri de la industria textilă. Buchetul de lăstari se menţine la început în poziţie aproape de verticală sau
oblică iar pe măsura unor creşteri noi aceştia se apleacă pe sol, motiv pentru care şi cârnitul se execută
mai de timpuriu .
Metoda de susţinere a lăstarilor prin înmănunchiere defavorizează folosirea luminii, favorizează
atacul de boli şi dăunători, diminuează efectul tratamentelor fitosanitare datorită acoperirii reciproce a
lăstarilor legaţi în buchet, întârzie maturarea lemnului şi a strugurilor. Aceste dezavantaje au condus la
folosirea redusă a metodei respective în practica viticolă.
Susţinerea lăstarilor sub formă de ghirlandă constă în înmănunchierea mai întâi a lăstarilor de
pe fiecare butuc, apoi legaţi împreună de la doi butuci vecini, realizându-se în felul acesta un semicerc
denumit ghirlandă. Metoda de susţinere sub forma de ghirlandă, deşi a constituit la început un progres, nu
a eliminat neajunsurile semnalate la susţinerea prin înmănunchiere, motiv pentru care şi acesta se
foloseşte puţin în practică.

Susţinerea viţei de vie pe suporţi şi instalarea mijloacelor de susţinere..

Sistemele de susţinere pe suporţi se împart în două mari grupe şi anume: suporţi naturali, cum
ar fi arbori sau pomi fructiferi, şi suporţi artificiali (realizaţi de om) în rândul cărora se înscriu aracul şi
spalierul.
Susţinerea pe suporţi naturali se mai practică pe suprafeţe restrânse în zone mai calde, cum ar fi
partea de sud a Italiei, ţări din Asia Centrală, Georgia, Armenia ş.a., acolo unde căldura şi lumina sunt
mai mult decât îndestulătoare. Ca suporţi biologici de susţinere se folosesc specii silvice, ornamentale sau
pomi fructiferi care umbresc mai puţin. în partea de mijloc a Italiei, zonă viticolă mai puţin specializată se
practică cultura intercalată în sistem agroviticol. Viţa de vie se plantează în acest caz pe părţile laterale ale
unor parcele pe care se cultivă cereale. Pe aceleaşi rânduri marginale se plantează pomi fructiferi (pruni)
la distanţă de 10-12 m unul de altul iar viţa de vie între aceştia, la distanţă de 1,5-2,0 m între butuci. Pomii
folosiţi în acest scop au trunchi înalt de 1,5-1,6 m pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3 -
1,4 m de la sol. La sârma respectivă se fixează cordonul orizontal uni- sau bilateral. Pe cordoanele
35
formate se practică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi iar lăstarii se lasă să crească liber fără nici o
intervenţie. Cultura viţei de vie susţinută pe arbori şi pomi fructiferi rămâne totuşi o practică mai mult
pentru amatori.
Susţinerea viţei de vie pe suporţi artificiali este aproape generalizată în practica viticolă însă cu
procedee şi metode mult diversificate. Mijloacele de susţinere folosite în practica viticolă de până acum
sunt aracii şi spalierii.
Instalarea mijloacelor de susţinere se execută în toamna anului I sau în primăvara anului II.
Susţinerea viţei de vie roditoare pe araci s-a folosit mult în România. Susţinerea pe araci a fost
utilizată pentru următoarele avantaje: posibilitate de folosire pe orice teren indiferent de orografie,
uşurinţa de a fi procurat la preţuri reduse şi instalare fără a se impune condiţii tehnice deosebite.
Practicarea acestui mod de susţinere prezintă însă şi dezavantaje, cu implicaţii în economicitatea culturii,
şi anume: durată de folosinţă redusă (1-4 ani), rată de înlocuire anuală de până la 20-30 % din total,
necesar ridicat de forţă de muncă pentru scoaterea şi replantarea anuală, rezistenţă redusă la vânturi,nu
asigură folosirea eficientă a condiţiilor de mediu şi a eficacităţii tratamentelor fitosanitare în condiţiile
legării grupate a lăstarilor ş.a. Pentru neajunsurile pe care le prezintă şi pe măsura modernizării
tehnologiei de cultură a viţei de vie aracul a fost înlocuit cu spalierul.
Aracii se confecţionează din esenţe de foioase (salcâm, stejar, fag) sau din conifere. Aceştia au
lungimea cuprinsă între 1,5-3,0 m şi grosimea la partea de jos de 3-5 cm în diametru. Au rezistenţă mai
bună la putrezire aracii uscaţi comparativ cu cei verzi, în zonele secetoase decât în cele umede şi calde.
Durabilitatea aracilor se poate mări prin tratarea părţii care se introduce în pământ cu soluţie de
sulfat de cupru 5 %, creuzot, carbolineum şi alte rezidii de la rafinarea petrolului sau prin ardere la
exterior a unui strat subţire la partea de jos pe lungime de 30-40 cm.
Instalarea aracilor se face primăvara devreme imediat după tăierea în lemnificat, prin înfigerea
în pământ la 25-30 cm adâncime cu ajutorul chitonogului sau fierului de arăcit. La un butuc se pun de
obicei 1-2 araci fixaţi pe direcţia rândului, unul mai mare la 10-15 cm de butuc (aracul), şi cel de-al
doilea mai mic, la jumătatea distanţei dintre doi butuci pe rând denumit cordar, pentru că pe el se leagă
vârful coardelor la cercuit.
Susţinerea pe spalier asigură o serie de avantaje faţă de susţinerea pe araci: durabilitate mare
(20-25 ani), rezistenţă mărită la vânt, economii de circa 40 % la manoperă şi materiale, permite un grad
sporit de mecanizare şi promovarea tehnologiilor moderne, oferă condiţii de distribuire în spaţiu a
coardelor şi lăstarilor fiind posibilă atribuirea de încărcături optime de muguri la plantă ş.a.
Spalierul prezintă şi unele neajunsuri care pot să fie însă atenuate şi modelate în timp. Din
rândul acestora sunt de reţinut costul iniţial ridicat al investiţiei, materialele necesare sunt mai greu de
procurat, nu poate fi instalat decât pe terenurile uniforme, modelate sau nivelate, numai în linie dreaptă şi
pe o lungime limitată.
Clasificarea spalierilor. în practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier caracterizate
după orientarea în spaţiu faţă de planul vertical şi înălţimea adecvată sistemului de cultură practicat. După
orientarea în spaţiu spalierul poate să fie în plan vertical sau orizontal.
Spalierul vertical poate să fie într-un singur plan (obişnuit), în două planuri cu o streaşină
(pergolă trentină simplă) şi în trei planuri cu două streşini (pergolă trentină dublă) şi spalierul cordonului
dublu înălţat .
Spalierul orizontal sau pergola raţională (totală) se caracterizează prin aceea că elementele
active ale butucului se dirijează într-un singur plan . Susţinerea se face pe un cadru de sârmă (groasă de 5
mm) întins pe perimetrul suprafeţei (aproximativ 1 ha). La înălţimea de 2,2 m la acest cadru se realizează
ochiuri cu laturile de 0,5 m. Pe capetele spalierului se întind sârme (groase de 2,8 mm) perpendiculare în
ambele sensuri după care se realizează ochiurile .
Spalierul vertical monoplan după sistemul de cultură practicat poate să fie de înălţimi diferite şi
anume: 160 cm în cazul sistemului de cultură joasă , 170 cm în cazul sistemului de cultură semiînaltă şi
până la 205 cm în cazul sistemului de cultură înaltă .
Pentru viticultura din România este generalizat spalierul vertical monoplan adaptat în variante
diferite după sistemul de cultură şi forma de conducere a butucilor.
Spalierul cu o streaşină se foloseşte într-un cadru mai restrâns pe terenurile în pantă amenajate
în terase, urmând să asigura folosirea mai eficientă a spaţiului de deasupra taluzului.
Pergola raţională se foloseşte într-un cadru restrâns în cultura soiurilor de struguri pentru masă
în zone mai calde.

36
 Părţile componente ale spalierului. Ca mijloc de susţinere în cultura viţei de vie spalierul este
format din stâlpi (bulumaci), ancore sau contraforţe, sârme şi eventual întinzătoare.

ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este determinată de

corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări fitotehnice (aplicate viţelor) şi
lucrări agrotehnice. Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora asigură valorificarea superioară a
potenţialului de rodire. Dintre lucrările fitotehnice tăierile în lemnificat (în uscat) au importanţă deosebită
pentru rodire.

TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE

TĂIEREA ÎN LEMNIFICAT (ÎN USCAT)

Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a creşterilor

vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă ″operaţiunea chirurgicală" prin care se
îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează la lungimi favorabile cele rămase.
Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta formează
lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe fiind
necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere vegetativă (fără
importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.
Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire
în concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea
densităţii coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.
Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare,
încărcătură şi rodire.
În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după
scopurile pentru care se execută:
Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării
unor raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică în
primii 3-5 ani de la plantare.
Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia
celor de formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de
două feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată
(compensată, amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare - aplicate în ferestrele iernii sau
primăvara devreme şi de uşurare- aplicate toamna.
Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică
viţelor afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se
procesele de creştere şi de rodire;
Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică viţelor îmbătrânite prematur, ele putând
fi parţiale sau totale ;
Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în
următorii 3-5 ani;
Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;
Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;
În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate

În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate
prin tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind
coardele de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi, poziţia
pe butuc şi ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare şi
rodire .
37
 Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre
şi siguranţă .
Cepii de coborâre sunt folosiţi pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au
rodit.
Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi
sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .
Cepii de coborâre se folosesc la viţele conduse în forme joase pentru menţinerea
elementelor provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceştia se realizează prin
scurtarea coardei de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.
Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi
înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată cât
mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea
formaţiunilor lemnoase afectate de ger.

Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de
rod, biciul şi călăraşul ).
Cepii de rod sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe
lemn de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării
sistemului de tăiere scurt.
Cordiţa de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată
la lungimea de 4-7 muguri.
Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani,
dimensionată la: 8-10 muguri - coarda de rod scurtă; 11-13 muguri - coardă de rod mijlocie; 14-
16 muguri - coardă de rod lungă şi 17-20 muguri - coardă de rod foarte lungă .
Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au
rodit, la baza sau spre vârful lor.
Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în
asociaţie.
Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire
constituie veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la
tăierea în lemnificat (fig. 9.1 -b).
Biciul este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală
lungă, la capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime
variabilă (12-16 muguri) (fig 9.1-a).
Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată
pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată
necondiţionat în spatele unei coarde (de un an) de rod (fig. 9.1-a).

Sistemele de tăiere
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi
verigi de rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii,
sistemele de tăiere se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de
tăiere mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.),
semiînalte (0,6-0,8 m.) şi înalte (1,2-2,0 cm.).
Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a
cepilor şi se utilizează la toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroşi din mugurii
plasaţi la baza coardelor; menţinerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată
(pentru uşurarea îngropatului) şi-n apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon
speronat). Printre avantaje mai reţinem: simplitatea şi uşurinţa în execuţie; maturarea uniformă a
strugurilor cu acumulări de zaharuri şi posibilitatea de execuţie mecanizată a lucrărilor
agrofitotehnice.

38
 Sistemul prezintă şi unele dezavantaje. Folosit la viţele cu trunchi scurt acesta
diminuează potenţialul de creştere şi vigoarea butucilor; valorifică puţin din potenţialul de
producţie (5-10%); reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative şi generative din
apropierea solului la accidente climatice (brume şi îngheţuri), la boli şi dăunători.
Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a
elementelor lungi (coarde de rod) şi absenţa cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la
conducerea pe tulpini joase (tăierea de Huşi), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobeşti) şi la
cele conduse înalt (cordon Sylvoz şi pergolă raţională) -fig.9.10 şi 9.12.
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puţin din aparatul
vegetativ; favorizează vigoarea şi longevitatea butucilor; simplitatea în execuţie; distribuie în
spaţiu sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potenţialul de
producţie (20-40 %).
Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului faţă de
nivelul solului, datorită absenţei cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de
producţie; mărirea procentului de muguri neporniţi (în special a celor de la baza coardelor);
producerea de răni în suprafaţă mare, obţinută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, şi
dificultate în execuţia celorlalte lucrări agrofitotehnice.
Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa
pe butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi
coarde de rod).
Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea
încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată de
exploatare mai mare.
Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la
forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină
semiînaltă, cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz
Moser).
Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga
de rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea
cepilor de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în
apropierea butucului sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile
necesare obţinerii de producţii superioare.

Formele de conducere ale viţei de vie

Forma de conducere a viţelor se defineşte prin expresia raporturilor numerice, metrice şi
spaţiale dintre butuc (tulpină), formaţiunile multianuale şi nivelul solului. Prin dirijarea
coardelor, alături de caracterul general al formei dat de tulpină şi formaţiunile multianuale (de
schelet) este necesar să se realizeze o arhitectură a învelişului foliar, care să asigure folosirea
eficientă a energiei termice şi luminoase.
Formele de conducere folosite sunt: joasă (trunchi scurt), semiînaltă (conducere pe
tulpini semiînalte) şi înaltă (conducere pe tulpini înalte).
Alegerea acestora se face în funcţie de reacţia de răspuns a soiurilor pentru diferite
condiţii ecologice din arealele viticole cu scopul obţinerii de producţii normale şi de bună
calitate.
Conducerea pe tulpini joase este mult răspăndită în arealele cu viticultură protejată din
ţara noastră.
Viţele dirijate în acest mod se caracterizează prin prezenţa unui trunchi scurt (10-30 cm)
pe care se prind formaţiunile multianuale, elementele de rod şi de formare. Prin acest mod de
conducere, viţa de vie este adusă la polul opus formei de creştere naturală (liană). De aceea viţele
conduse astfel prezintă proporţie mare de lăstari lacomi, potenţial vegetativ de creştere ridicat,
tendinţă de refacere a habitusului natural, stabilitate mai redusă care obligă la execuţia de lucrări
pentru menţinerea formei de creştere proiectată şi potenţial de rodire mai redus. La acestea se

39
mai adaugă şi perioada mai redusă de rodire maximă, compensată însă de o perioadă scurtă de
pregătire a rodirii. Pentru evitarea unei îmbătrâniri rapide a viţelor şi prelungirea duratei de
rodire maximă este necesară o repartiţie corespunzătoare a elementelor de rod şi de formare pe
butuc.
Dirijarea viţelor în forma de conducere joasă avantajează prin: maturarea mai timpurie a
strugurilor, acumulări mai ridicate de zaharuri şi uşurinţa în execuţie a lucrărilor de protejare
împotriva temperaturilor scăzute, prin îngropare sau muşuroire.
Forma de conducere joasă obligă la folosirea de distanţe mici la plantare şi, deci, desimi
mari la unitatea de suprafaţă. Din această cauză execuţia mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice
este îngreunată, vigoarea viţelor este mai redusă, viţele se umbresc mai mult, umiditatea este mai
mare în plantaţie şi contaminarea cu boli şi dăunători este favorizată. Pentru eliminarea acestor
dezavantaje se impune execuţia unor lucrări ca: plivit, copilit, cârnit ş.a. , execuţie ce determină
un necesar mai mare de muncă manuală.
Pentru o mai bună valorificare a rodirii, la soiurile din arealele cu ierni aspre s-au
imaginat şi experimentat cu bune rezultate formele joase, protejabile cu trunchi târâtor, trunchi şi
cordon târâtor sau numai cordon târâtor (Oprean, M., Olteanu, I. 1972).
Conducerea pe tulpini semiînalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă un trunchi
semiînalt (0,60-0,80 m.) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat la
aceeaşi înălţime. Folosirea cordoanelor avantajează faţă de trunchi prin posibilitatea repartizării
elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului şi îmbătrânirea se produce încet,
extinzându-se perioada de rodire.
Posibilităţile de protejare peste iarnă, de actiunea temperaturilor scăzute, a viţelor
conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la
această formă de conducere se lasă cepi de siguranţă, cultura devenind astfel semiprotejabilă.
Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se măreşte stabilitatea, se reduc
tăierile de menţinere a formei de creştere, se extinde perioada de rodire cu posibilităţi de
apropiere de polul maxim şi se reduce potenţialul de creştere vegetativ fără importanţă în
procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona
colinară, în arealele cu o scăzută frecvenţă a temperaturilor minime absolute de - 20 0C .
Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanţe medii, distanţe care
favorizează execuţia mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilităţile de
execuţie a unor tăieri simple (cordonul speronat) şi de scădere a volumului de muncă
(Cianferoni, R. şi Pugliese, L., 1975).
Conducerea pe tulpini înalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă o tulpină înaltă
(peste 1,0 m), cu elemente de rod prinse pe aceasta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi
înălţime. Elementele de rod pot fi prinse la înălţimi de 100- 120 cm (Guyot pe tulpină); 135 cm
(Lenz Mozer, pergolă trentină simplă sau dublă); 180 cm (cortină dublă) şi 200 cm (pergolă
raţională). Înălţimea favorabilă de prindere a elementelor de rod, pentru condiţiile ecologice din
ţara noastră, este de 100 - 120cm.
Prezenţa pe butuc a unor formaţiuni multianuale, cu posibilităţi de depozitare a
substanţelor de rezervă asigură o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod. De aceea, prin
folosirea acestui mod de conducere, rodirea se apropie mai mult de polul maxim, iar creşterile
fără importanţă în procesul de rodire se reduc.
Forma de conducere înaltă asigură condiţii de diminuare a pericolului de îngheţ
(datorată diferenţelor de temperatură dintre stratul de aer de la suprafaţa solului şi cel din zona
unde cresc mugurii), reduce frecvenţa atacurilor de boli şi dăunători, asigură condiţii favorabile
pentru mecanizare, pentru reducerea muncii manuale şi pentru economii.
Prin plasarea organelor vegetative şi generative la înălţime, se reduc acumulările de
zaharuri şi creşte aciditatea, calitatea producţiei fiind inferioară celei obţinute din plantaţiile
conduse pe tulpini joase sau pe semitulpini. La viţele conduse în acest mod, atacurile de boli şi
dăunători sunt mai reduse, pagubele produse de brume şi îngheţuri târzii de primăvară sau
timpurii de toamnă sunt mai mici.

40
 Factorii ce limitează extinderea acestui mod de conducere sunt aceiaşi de la cultura
semiînaltă. Pentru reuşită se recomandă a se folosi soiurile viguroase, cu necesar redus de
căldură în timpul maturării, amplasarea pe solurile fertile şi irigarea în arealele secetoase.

Principalele tipuri de tăiere folosite în viticultură

Prin execuţia anuală a tăierilor în diferite moduri, forme de conducere şi sisteme de
tăiere se obţin diferite tipuri de tăiere (tab.).

Principale forme de conducere şi moduri de tăiere

Sistemul de Forme de
Modul de tăiere
tăiere conducere
joasă tipul de tăiere Teremia
semiînaltă Cordonul speronat
Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat bilateral,
Cordoanele speronate paralele, Cordoanele încrucişate şi
Scurt
înaltă cordoanele etajate, Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira
deschisă, Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală
Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer
Umbrela moldovenească, Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de
joasă
Cotnari.
Lung
înaltă Cordonul Sylvoz, Pergola raţională
joasă Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon târâtor
Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola trentină,
Mixt semiînaltă
Braţe cu înlocuire periodică
Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot pe
înaltă
tulpină

Principiile ştiinţifice pe care se fundamentează tăierile

- după aplicarea tăierilor reacţia de răspuns a viţei de vieeste sub forma unui paralelism
biologic între creştere şi rodire.

La acelaşi soi, în aceleaşi condiţii de mediu şi tehnice, prin execuţia anuală şi în mod
asemănător tăierilor în lemnificat, se obţine aceeaşi reacţie de răspuns privind: numărul şi lungimea de
creştere a lăstarilor, mărimea coeficienţilor de fertilitate şi a indicilor de productivitate. Pe baza acestui
principiu se pot stabili nivelele de încărcătură de muguri necesare obţinerii anumitor producţii;

- Distribuirea mugurilor roditori pe coarde se realizează după legea perioadei maxime.

Ea creşte de la baza coardei spre vârf , atingând maximum şi apoi scade. În funcţie de aceasta
distribuţie se dimensionează coardele de rod pentru a se asigura un optim de muguri roditori pe acestea;
Forma de conducere modifică distribuirea lăstarilor fertili pe coarde. Prin folosirea formelor de
conducere semiînalte şi alegerea unor soiuri cu specific biologic de rodire spre bază se poate determina,
ca prin tăierea scurtă, mugurii de la bază (cei mai puţin evoluaţi), să beneficieze de condiţii optime pentru
a se obţine o rodire maximă.

- Încărcătura trebuie sa fie corespunzătoare şi bine repartizată pe coarde de un ansituate pe

coarde de doi ani. Alegerea elementelor de producţie se face în funcţie de raporturile fiziologice care se
stabilesc între coardele de un an şi cele în vârstă de doi ani. Această alegere se justifică prin obţinerea de
producţii mai mari de la lăstarii de pe coardele de un an prinse pe cele de doi ani. De aceea, este necesar
ca în fiecare an să se înlocuiască lemnul de rod respectându-se principiul ştiinţific recunoscut ″viţa de vie
rodeşte pe coarde de un an prinse pe coarde de doi ani″;
Coardele de un an prinse pe lemn mai în vârstă de doi ani nu asigură, în general, producţie.
Uneori, dimensiunile foarte mici ale lemnului de doi ani (1-3 mm lungime), dau impresia că rodesc şi
coardele prinse pe lemn mai vechi de doi ani (Oşlobeanu, 1980).
41
 - Aplicarea tăierilor trebuie sa se faca diferentiat în concordanţă cu: soiul , vârsta , vigoarea
viţei, sistemul radicular, condiţiile de mediu şi tehnice. Diferitele soiuri de viţă, cultivate în aceleaşi
condiţii de sol şi climă, se deosebesc între ele, iar în cadrul aceluiaşi soi plantele se deosebesc prin vârstă
şi vigoare. Aceste deosebiri ne obligă la execuţia diferenţiată a tăierilor, în concordanţă cu caracteristicile
biologice ale soiului. Pe măsură ce viţele înaintează în vârstă încărcăturile de ochi atribuite sunt mai
ridicate. Aplicarea diferenţiată se impune şi în cazul viţelor din acelaşi soi, de aceeaşi vârstă şi cultivată
pe acelaşi teren, care manifestă vigoare diferită.
-taierea se face diferentiat In functie de corelatia dintre numărul punctelor de creştere
(muguri rămaşi pe viţă) şi dimensiunile lăstarilor proveniţi din acestea
Alimentarea corespunzătoare a lăstarilor este influenţată de numărul acestora pe plantă.
Optimizarea numărului punctelor de creştere (muguri rămaşi pe viţă) şi deci a numărului de lăstari,
asigură o alimentare mai bună a acestora şi implicit o dimensionare corespunzătoare. Ca urmare, cu
prilejul tăierilor, este evidentă necesitatea de a încărca viţa cu sarcini de ochi corespunzătoare cu
vigoarea, asigurându-se o repartiţie corectă a sarcinii de muguri pe coardă şi a acestora pe cepi.

-Reducerea vitezei de ridicare a trunchiului şi coborârea taliei

Viţa de vie condusă sub formă de trunchi scurt are tendinţa de a se înălţa faţă de nivelul solului,
motiv pentru care prin tăieri trebuie redusă această tendinţă.
Rănile la viţa de vie nu se cicatrizează în condiţiile în care le cultivăm. De aceea trebuie folosite
tăierile care nu lasă răni în calea sevei ce alimentează coardele şi lăstarii (Oprean, Olteanu, 1983).
- Realizarea unor suprafeţe de asimilare care să determine un randament fotosintetic ridicat.
Între sistemul foliar şi rodirea viţelor există o corelaţie pozitivă (Martin, 1960; Martin, Taloi, 1972;
Hidalgo,1979; Olteanu 1988). Reducerea suprafeţei de asimilare prin tăiere determină o aprovizionare
scăzută a sistemului radicular, o vigoare şi o fructificare mai redusă a lăstarilor rămaşi.

-Menţinerea echilibrului între formarea şi valorificarea potenţialului de rodire.

Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul "N+1"se realizează în condiţiile obţinerii producţiei
de struguri pentru anul "N". Între cele două laturi ale procesului de rodire, care se desfăşoară concomitent
şi succesiv, este necesar să se realizeze un echilibru. Pentru aceasta se impune, ca prin tăieri, să se asigure
producţii ridicate în anul în curs, dar şi o bună diferenţiere a mugurilor pentru anul următor;

- Momentul execuţiei. Tăierile de rodire se execută înainte de vehicularea substanţelor de

rezervă din rădăcini şi lemnul bătrân spre coardele anuale, înainte de pornirea în vegetaţie. De momentul
aplicării tăierilor depinde în bună măsură cât se elimină din aparatul vegetativ. Se evită execuţia tăierilor
primăvara târziu, după creşterea lăstarilor, deoarece pierderile sunt maxime.
Respectarea acestor principii şi adaptarea lor la execuţia tăierilor pentru fiecare viţă asigură
condiţii de creşteri vegetative, în favoarea rodirii, permite alegerea sistemelor de cultură în funcţie de
condiţiile de mediu, de exigenţele solului şi portaltoiului.

Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie.

Tăierile din această categorie sunt tăieri speciale.
1.Tăierile în vii afectate de îngheţ pe timpul iernii. În zona de cultură neprotejată sau
semiprotejată a viţei de vie, la un anumit număr de ani survin în timpul iernii şi temperaturi scăzute sub
limita de rezistenţă a diferitelor organe ale butucului plasate deasupra solului, provocând pierderi în
primul rând asupra mugurilor, coardelor de un an şi chiar şi lemnului multianual.
Rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii variază după soi şi modul de pregătire a
butucilor pentru iernare în interacţiune cu factorii externi de influenţă în cadrul cărora ocupă un loc
important variaţia condiţiilor climatice după orografia terenului, sistemul de cultură, forma de conducere
a butucilor, momentul apariţiei temperaturilor scăzute, amplitudinea de variaţie şi intervalul de timp pe
care se menţine. În cazul plantaţilor de vii roditoare afectate de temperaturile scăzute din timpul iernii la
tăierea în uscat se are în vedere mai întâi obţinerea recoltei de struguri pe anul în curs, apoi refacerea
potenţialului productiv al butucilor pentru anii următori. Gradul de afectare a viţelor determină
următoarele situaţii de refacere a: potenţialului productiv, vegetativ (formarea tulpinilor şi coardelor) şi
desimii iniţiale a plantaţiei.

42
 Observaţii de dată mai recentă au dus la concluzia că, în cazul unor pierderi de până la 65-70 %
ochi morţi se pot aplica tăieri de compensare cu condiţia ca sarcina lăsată pe butuc să nu depăşească 60-
65 ochi la soiurile de vigoare mică, 90-95 ochi la soiurile de vigoare mijlocie şi de până la 120 ochi la
soiurile de vigoare mare (Piţuc P.,1986). Atunci când tăierea în uscat a fost executată în timpul iernii şi
îngheţul a survenit ulterior, compensarea ochilor morţi nemaifiind posibilă, refacerea potenţialului
vegetativ se realizează pe baza mugurilor secundari care, în general, emit lăstari ce nu sunt însă purtători
de rod. Astfel, recuperarea unei părţi din recolta de struguri se poate realiza numai pe seama copililor
formaţi pe lăstarii porniţi din mugurii secundari. În acest scop, după degajarea inflorescenţelor pe lăstarii
porniţi din mugurele principal se execută ciupitul lăstarilor sterili porniţi din mugurii secundari, operaţie
care favorizează formarea de copili purtători de rod.
În cazul când proporţia ochilor morţi este mai mare de 70-75%, însoţită de cele mai multe ori de
afecţiuni ale lemnului anual şi multianual, se recurge la tăieri de regenerare parţială completate în
perioada de vegetaţie prin lucrări în verde.
Rezerva biologică pentru refacerea şi înlocuirea elementelor de schelet şi a formaţiunilor de rod
pentru recolta din anul următor o formează lăstarii porniţi din mugurii dorminzi, ochii unghiulari şi,
eventual, a celor porniţi din mugurii principali şi secundari ai ochilor de iarnă care nu au fost afectaţi de
îngheţ. Din numărul de lăstari existenţi pe butuc se asigură mai întâi înlocuirea elementelor de susţinere
care au fost distruse (braţe, tulpini, cordoane) iar cei rămaşi disponibili se ciupesc în faza când au 3-5
frunze, pentru stimularea obţinerii de copili necesari formării elementelor de rod şi de înlocuire pentru
anul următor. Lăstarii lăsaţi pentru înlocuirea elementelor de susţinere se ciupesc după ce au depăşit
lungimea necesară formării elementelor active.
În cazul butucilor cu lemnul anual şi multianual (tulpini şi cordoane) afectat de ger,
reproiectarea formei de conducere se realizează din coardele existente pe cepii de siguranţă .
Refacerea tulpiniilor prin folosirea lăstarilor formaţi din mugurii dorminzi de la baza butucului,
se realizează prin lucrări în verde şi în lemnificat. Dintr-un asemenea lăstar se formează o nouă tulpină şi
apoi cordoanele şi elementele de producţie

2.Tăierile în plantaţiile viticole afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. La

înfiinţarea plantaţiilor viticole se evită amplasamentele unde brumele şi îngheţurile târzii de primăvară
sunt frecvente. Dar asemenea fenomene apar, totuşi, în mod accidental, în arealele de cultură existente şi
ele au influenţe nefavorabile asupra organelor vegetative, provocând pierderi de recoltă, dereglări în
formarea organelor de rodire şi de înlocuire de la un an la altul.
Nivelul pierderilor şi al dereglării creşterii lăstarilor sunt diferenţiate în raport cu faza de
vegetaţie (când a survenit fenomenul), nivelul şi durata de timp a temperaturilor scăzute, variaţia acestora
în funcţie de: orografia terenului, sistemul de cultură, forma de conducere a butucilor şi după soiul
cultivat. Pierderile sunt mai mari atunci când bruma survine după dezmugurit în faza de început a creşterii
lăstarilor, când temperatura scade sub -1...-2OC şi se menţine pe un mai mare interval de timp. Vârfurile
lăstarilor în creştere şi frunzele tinere sunt afectate la -0,1...-0,2 0C, lăstarii cu baza întărită la -0,6...-0,7
0
C, şi inflorescenţele la 0...-0,2 0C. Pierderile sunt mai mari pe treimea inferioară a pantei, în cazul când
se foloseşte sistemul de cultură joasă şi soiurile cu intrare timpurie în vegetaţie.
Rezerva boilogică pe care se sprijină refacerea potenţialului de creştere şi de producţie în
plantaţiile viticole afectate de brume şi îngheţuri târzii de primăvară o reprezintă mugurii principali din
complexul mugural, care în baza principiului de autoreglare pe butuc nu au pornit în vegetaţie în prima
etapă; mugurii secundari, în cazul în care cel principal este mort sau lăstarul din acesta a fost afectat de
brumă; ochii unghiulari de la baza coardelor de un an şi mugurii dorminzi. Intervenţiile prin tăierile care
se execută după brumele şi îngheţurile târzii de primăvară au scopul de a asigura recuperarea unei părţi
din recolta anului în curs, refacerea potenţialului de creştere şi asigurarea formarii elementelor de rod
necesare pentru recolta din anul următor.
Precizarea efectului brumelor şi îngheturilor târzii de primăvară şi măsurile ce se impun pentru
redresare, trebuie sprijinite pe o analiză atentă a stării plantaţiei la 4-5 zile de la producerea fenomenului.
Atunci când brumele şi îngheţurile târzii au apărut în faza de dezmugurit sau de început a creşterii
lăstarilor cu pierderea aproape în totalitate a organelor verzi, se recomandă reducerea numărului de coarde
(1-2) prin scurtarea lor în cepi de 2-3 ochi şi a lungimii celor rămase cu 10-30%. În perioada de vegetaţie
se efectuează plivitul atunci când lăstarii nou formaţi sunt prea deşi şi ciupitul vârfului acestora, când au
4-5 frunze, în vederea stimulării formării de copili care pot fi folosiţi la recuperarea unei părţi din recolta
anului în curs şi la formarea de elemente de rod pentru anul următor. Observaţii mai recente conduc la
concluzia că intervenţiile făcute în plantaţiile viticole afectate de brume târzii de primăvară pot fi
43
substituite cu stimularea pornirii în vegetaţie a rezervei biologice de muguri folosind, imediat după
producerea fenomenului, substanţe bioregulatoare de tipul Revital în concentraţie de 0,1% .
Dacă brumele şi îngheţurile târzii de primăvară survin mai târziu, afectând numai vârful
lăstarilor, porţiunea sănătoasă de la bază poate fi transformată în cepi verzi din care pornesc copili care
pot fi utilizaţi la refacerea părţii aeriene afectate şi a potenţialului productiv al butucilor .
Prevenirea efectelor brumelor se poate realiza prin întârzierea înmuguritului - dezmuguritului.
Prima măsură pentru întârzierea dezmuguritului este dezgropatul timpuriu. Viţele dezgropate timpuriu
înmuguresc - dezmuguresc cu 4-5 zile mai târziu decât viţele dezgropate târziu. Dezmuguritul se produce
şi mai târziu dacă viţele nu au fost deloc îngropate.
Începutul înmuguritului şi al dezmuguritului depinde şi de numărul mugurilor de pe viţă în
raport cu sistemul radicular. Dacă în toamnă s-au îndepărtat mulţi muguri prin tăierea de uşurare şi dacă
în primăvară se taie devreme reducându-se şi mai mult numărul de muguri, dezmuguritul se produce mai
devreme decât dacă se întârzie tăierea de încărcare. Deoarece în practică se întrebuinţează numai în cazuri
extreme tăierea târzie, prevenirea efectelor brumelor se realizează cu precădere prin dezgropatul timpuriu.
Apărarea viţelor împotriva brumelor se realizează prin lucrări de reducere a pierderilor de
căldură, lucrări de ridicare a temperaturii aerului din vii şi lucrări de susţinere a viţelor deasupra nivelului
la care se produce bruma.
Oprirea pierderii căldurii solului se face prin fumigaţie, prin irigare sau prin ambele. Acoperind
viile cu un nor de fum temperatura pământului se menţine deasupra valorii de 0o C până la răsăritul
soarelui când începe să se încălzească. De asemenea pământul cedează mai greu căldura dacă este saturat
cu apă. Ca urmare în perioadele cu pericol de apariţie a brumelor târzii este bine să se înceapă apărarea
prin aplicarea unei udări şi să se continue cu strângerea materialelor care prin ardere produc mult fum
(frunze jilave şi paie amestecate cu gunoi). Aceste materiale se dispun în grămezi pe alei şi poteci, la
hectar fiind necesare cca. 60-80 grămezi mari.
Prevederea brumei se face după valorile temperaturii şi presiunii atmosferice din timpul zilei,
după nebulozitate şi temperatura din timpul nopţii.
Dacă temperatura de la amiază este cu mult mai mare decât temperatura de dimineaţă (cu cel
puţin 7 C) iar presiunea atmosferică este constantă, sau dacă cerul este acoperit cu nori şi aerul nu este
o

prea uscat nu există pericolul apariţiei brumelor.

Dacă diferenţa de temperatură este mai mică de 7 oC, aerul este uscat iar cerul senin, în noaptea
următoare va apare bruma. De aceea este necesară urmărirea variaţiei temperaturii din timpul nopţii. Când
temperatura măsurată pe sol sau la nivelul lăstarilor a coborât la 3 0C iar vântul a încetat sau are viteza
mai mică de 4 m/s se aprinde materialul fumigen. Dacă se întârzie până când temperatura scade sub 3oC
fumigaţia nu mai are efect.
Ridicarea temperaturii aerului se poate realiza şi prin condensarea vaporilor produşi de un
generator de abur sau prin încălzirea directă cu ajutorul unor sobe.

3.Tăierea viilor afectate de grindină. O atenţie deosebită, chiar de la înfiinţarea plantaţiilor , o

constituie evitarea amplasamentelor unde grindina, ca fenomen meteorologic defavorabil pentru cultura
viţei de vie, este semnalată frecvent.
În multe areale de cultură economică a viţei de vie grindina este totuşi prezentă însă numai cu
caracter întâmplător, sub formă de accident climatic. Pagubele provocate de grindină diferă în funcţie de
fenofaza când a fost prezentă, mărimea şi densitatea particulelor de gheaţă, durata şi prezenţa sau absenţa
ploii. Pierderile sunt mai mari dacă grindina cade în prima parte a perioadei de vegetaţie, atunci când
lăstarii se află în stadiu erbaceu. În această perioadă posibilitatea de refacere a aparatului vegetativ este
mai mare datorită tendinţei naturale de creştere vegetativă şi unui randament sporit al fotosintezei după
refacerea aparatului foliar.
În cazul în care fenomenul are loc în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, când la baza
lăstarilor a început procesul de lignificare, pierderile sunt mai mici, însă capacitatea de regenerare şi de
pregătire pentru iernare a butucilor este mult diminuată datorită acumulării unor cantităţi mai mici de
substanţe de rezervă şi maturării mai slabe a lemnului la coardele de un an. De asemenea, cu cât
particulele de grindină sunt mai multe şi mai mari şi însoţite de ploaie mai puţină cu atât efectul
nefavorabil este mai intens.
Rezerva biologică la care se apelează pentru refacerea potenţialului de creştere vegetativă şi de
fructificare a butucilor diferă după faza când a avut loc fenomenul. Astfel, dacă grindina a căzut până la
înflorit şi lăstarii erbacei au fost distruşi aproape în totalitate, iar elementele lemnificate ale butucului sunt
parţial afectate, rezerva biologică o reprezintă mugurii principali ai complexului mugural care nu au
44
pornit în vegetaţie în prima etapă, mugurii secundari din complexul mugural de iarnă la care lăstarul
principal a fost afectat, mugurii unghiulari, mugurii dorminzi şi eventual mugurii de copil în formare pe
porţiunea de la baza lăstarilor rămasă viabilă. Lăstarii parţial distruşi se taie pe diafragma ultimului nod
neafectat.
Dacă grindina cade în a doua parte a perioadei de vegetaţie, când s-a declanşat lignificarea
lăstarilor, rezerva biologică o formează mugurii de copil existenţi pe porţiunea de la bază a lăstarilor mai
puţin afectate de grindină şi în mai mică măsură celelalte categorii de mugurii existenţi pe butuc.
Refacerea viilor afectate de grindină se realizează prin intervenţii în anul când a avut loc
fenomenul şi prin tăierile de refacere, stropire contra manei, aplicarea îngrăşămintelor suplimentare şi
irigarea. Apărarea viţelor contra grindinei se poate realiza folosind rachete simple pentru anularea
efectelor norilor generatori de grindină.
În cazul când grindina a căzut în prima parte a perioadei de vegetaţie, o primă intervenţie constă
în aplicarea unui tratament cu zeamă bordeleză 0,5-0,7% pentru cicatrizarea rănilor şi prevenirea unor
infecţii secundare cu boli criptogamice, după care se înlătură organele, sau porţiuni din acestea, depreciate
sau cu răni deschise.
După pornirea în vegetaţie a unor creşteri noi, lăstarii formaţi se ciupesc când au 4-5 frunze în
vederea formării de copili ce pot să contribuie la recuperarea unei părţi din recolta anului în curs şi, mai
ales, la formarea de elemente roditoare pentru recolta de struguri din anul următor, când prin tăieri se lasă
cepi de 3-4 muguri (30 muguri la butuc) sau cepi de înlocuire şi cordiţe de rod (40-42 muguri la butuc).
Dacă grindina a survenit în a doua parte a perioadei de vegetaţie, atunci când lăstarii sunt deja
lemnificaţi la bază ori cu început de lemnificare, imediat după producerea fenomenului se aplică, ca şi în
cazul precedent, un tratament cu zeamă bordeleză, se înlătură organele şi porţiunile depreciate şi cu răni
deschise după care se impune menţinerea unei stări fitosanitate corespunzătoare pentru aparatul foliar şi
fertilizarea suplimentară cu îngrăşăminte pe bază de P şi K în favoarea stimulării creşterii lăstarilor, a
maturării lemnului de un an şi de acumulare a rezervelor.
În plantaţiile de vii afectate de grindină maturarea lemnului lasă de dorit şi rezistenţa la iernare
scade simţitor, constatare ce face necesar ca în anul următor producerii fenomenului, tăierea în uscat să
fie precedată de o analiză atentă a stării butucilor şi alegerea corectă a soluţiei de tăiere adecvate. Pentru
asigurarea recoltei de struguri în anul respectiv şi pentru continuarea refacerii potenţialului vegetativ şi de
fructificare a butucilor sunt de preferat tăieri mai scurte în cepi de 2-3 ochi şi eventual cordiţe de 5-6 ochi.

4.Tăierea viilor afectate de secetă. Prin sistemul radicular puternic, care îi permite explorarea
unui volum mare de sol şi capacitate de absorbţie a rădăcinilor, viţa de vie îşi poate continua funcţiile
vitale cu rezultate favorabile chiar şi în condiţii de secetă relativă. La un deficit prelungit de apă, asociat
cu temperaturi ridicate, rezerva de apă din sol fiind şi ea sub nivelul plafonului minim accesibil pentru
plantă, apar efecte nefavorabile care se manifestă prin diminuarea puterii de creştere şi a capacităţii de
producţie a butucilor. Pentru înlăturarea unor asemenea neajunsuri se impun măsuri care să favorizeze
acumularea unor rezerve sporite de apă în sol, păstrarea şi folosirea judicioasă a acesteia, aplicarea unor
tăieri de reducţie pentru a preveni debilitarea plantelor şi dispariţia acestora. Intervenţia se poate face în
perioada de vegetaţie sau în primăvara următoare cu ocazia tăierilor în uscat. Reducerea procentuală a
încărcăturii de rod poate să ajungă până la 65-70%.

5.Tăierea viilor afectate de boli criptogamice. Atunci când nu sunt prevenite şi combătute în
mod eficient bolile specifice viţei de vie pot afecta în mod nefavorabil recolta de struguri şi întregul
aparat vegetativ erbaceu. Pierderile sunt mai mari atunci când atacul are loc în prima jumătate a perioadei
de vegetaţie până după începutul creşterii boabelor. Distrugerea aparatului foliar defavorizează creşterea
vegetativă, maturarea lemnului şi, în paralel, rezistenţa la iernare scade simţitor. Intervenţiile făcute
ulterior atacului de mană urmăresc să stimuleze creşteri vegetative noi prin formarea de copili, păstrarea
aparatului foliar într-o stare fitosanitară cât mai bună şi realizarea unei mai bune maturări a lemnului prin
fertilizări suplimentare faziale pe cale radiculară sau foliară, în principal cu îngrăşăminte pe bază de P şi
K.
În primăvara anului următor se impune o analiză atentă a stării butucilor stabilindu-se soluţii
adecvate pentru tăierea în uscat. De obicei, acestea sunt asemănătoare celor recomandate pentru tăierea în
uscat a plantaţiilor de vii care au fost afectate de grindină.

45
 Tăierile de regenerare (reîntinerire)
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile viticole îmbătrânite natural sau la cele îmbătrânite
prematur datorită: aplicării unor tehnologii de cultură inadecvate, a nivelului agrotehnic scăzut sau ca
efect al influenţei unor factori naturali de stres (îngheţ, grindină, secetă etc.).
Prin tăierile de regenerare se urmăreşte înlocuirea sau refacerea unor organe lemnoase ale
butucului pentru restabilirea potenţialului de creştere şi rodire a viţelor. Rezerva biologică la care se
apelează în cazul tăierilor de regenerare o formează mugurii din complexul mugural de iarnă inseraţi în
poziţie favorabilă organelor înlocuite. Mugurii dorminzi de pe elementele de susţinere ale butucului, vor
fi scoşi din stare latentă prin crearea de condiţii de viaţă favorabile.
După intensitate şi modul de execuţie, tăierile din această grupă pot fi: de regenerare parţială şi
totală.
Tăierile de regenerare parţială constau în înlăturarea în primul an a numai jumătate din
elementele de susţinere existente pe butuc ce trebuie reînnoite, urmând ca cealaltă jumătate rămasă să fie
înlăturată în anul următor .
Tăierea de reîntinerire: a-viţa tăiată primăvara; b-aceeaşi viţă în toamna în care s-a executat
tăierea de reîntinerire şi locul unde urmează să se aplice tăierea de reîntinerire în primăvara anului
următor.
Coardele lacome prezente pe butuc se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor
ce trebuie formate (braţe, tulpini, cordoane). Coardele de rod se dimensionează la lungimea specifică
sistemului de tăiere practicat. Imediat după tăiere partea butucului din apropierea nivelului solului se
muşuroieşte pentru crearea condiţiilor favorabile pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În anul
următor se înlătură cea de-a doua jumătate a elementelor de schelet specifice sistemului de cultură şi
formei de conducere a butucilor
Tăierile de regenerare totală constau în înlăturarea organelor lemnoase necorespunzătoare într-
un singur an. Coardele lacome se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor utile formării.
Apoi se execută muşuroirea părţii butucului sau porţiunii din imediata apropiere a suprafeţei solului, în
vederea stimulării pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În cazul tăierilor de regenerare totală se
renunţă la producţia de struguri pe timp de cel puţin un an, ceea ce sub aspect economic este mai puţin
favorabil.
Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi de rodire a butucilor este bine ca
tăierile de regenerare să fie asociate şi cu alte măsuri agrotehnice, cum ar fi mobilizarea adâncă a solului
(subsolajul), fertilizarea, eventual irigarea acolo unde devine necesară şi sunt condiţii de aplicare. Pentru
reechilibrarea sistemului radicular cu cel aerian începând din anul imediat următor tăierii de regenerare
trebuie să se revină la tăieri de formare şi de fructificare adecvate până la refacerea în totalitate a
butucilor.

Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde (tăierile de reglare)

Lucrările sau operaţiunile în verde reprezintă o grupă de procedee tehnologice care se aplică în
plantaţiile de vii roditoare în perioada de vegetaţie activă. Sursele se informare de până acum ne fac să
credem că lucrările în verde au fost inspirate după aceleaşi influenţe favorabile observate în urma unor
intervenţii întâmplătoare asupra organelor verzi ale butucului, cum ar fi scurtarea de către animale a
lăstarilor, frângerea acestora în urma unor acţiuni mecanice sau factori naturali de stres
Bazele fiziologice ale tăierilor de reglare se sprijină pe redistribuirea substanţelor nutritive în
cadrul butucului prin reducerea creşterilor vegetative fără importanţă în procesul de rodire. Reducerea
acestor creşteri se poate obţine prin folosirea formelor de conducere semiînalte şi înalte şi prin lucrările şi
operaţiunile în verde.
Lucrările şi operaţiunile în verde constau în suprimarea totală sau parţială a unor organe ale
aparatului aerian al viţei de vie, corelate cu fazele de vegetaţie şi însuşirile biologice ale soiurilor.
În funcţie de organele asupra cărora se execută lucrările şi operaţiunile în verde, acestea se pot
grupa:
* asupra lăstarilor, coardelor şi frunzelor (plivitul,ciupitul,copilitul, incizia inelară, desfrunzitul);
* asupra inflorescenţelor şi strugurilor (reducerea numărului de inflores-cenţe, suprimarea unei
porţiuni din inflorescenţă, cizelarea strugurilor).
În funcţie de frecvenţa de aplicare, de oportunitatea şi efectul execuţiei, lucrările şi operaţiunile
în verde se pot împărţi în următoarele 4 grupe:
46
* lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;
* operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în biosiste-mul viticol: plivitul
lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;
* operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă: răritul inflorescenţelor şi
ciorchinilor, suprimarea unei părţi din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea substanţelor de creştere,
cizelarea strugurilor;
* operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial, cizelatul strugurilor pe butuc şi
împungitul.

Lucrări în verde aplicate curent

Dirijarea şi legatul lăstarilor se execută deoarece aceştia nu dispun de ţesuturi mecanice, şi nu
se pot menţine în poziţie verticală decât până la o lungime de 40-50 cm, după care sub greutatea proprie
se apleacă. Menţinerea lăstarilor în poziţie aproape de verticală favorizează folosirea mai bună a
condiţiilor climatice, sporeşte eficacitatea tratamentelor fitosanitare şi înlesneşte accesul tractoarelor
pentru executarea altor lucrări agrofitotehnice. Dirijarea şi legatul lăstarilor devine obligatorie mai ales în
cazul sistemului de cultură joasă şi la majoritatea formelor de conducere a butucilor în sistemul de cultură
semiînaltă şi înaltă. Nu se intervine în cazul formelor de pergolă raţională, Ragio şi cordoane cu cădere
liberă a lăstarilor.
Dirijarea şi legatul lăstarilor se realizează prin legare de mijloace de susţinere sau introducerea
lor între sârmele perechi fixate pe spalier. Legatul lăstarilor se execută de cel puţin 3 ori (înainte de
înflorit, după înflorit şi înainte de pârgă) folosind ca material de legat: liber de tei, rafie naturală şi
sintetică, deşeuri de la industria textilă şi chiar plante de cânepă cu fibră textilă în formare. Introducerea
printre sârmele duble (perechi) şi legatul se fac pe măsură ce lăstarii au depăşit în creştere etajul la care
acestea sunt fixate.

Operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în

biosistemul viticol
Plivitul lăstarilor constă în suprimarea de pe butuc a celor consideraţi a fi de prisos cu scopul de
a crea condiţii mai bune de nutriţie pentru cei rămaşi. Aceasta se bazează pe relaţia inversă dintre numărul
punctelor de creştere existente pe butuc şi dimensiunile lor. Lucrarea se aplică frecvent în plantaţiile cu
sistem de cultură joasă şi, în special, la soiurile cu capacitate mare de lăstărire. În sistemul de cultură
înaltă plivitul lăstarilor se aplică frecvent în perioada de formare a butucilor sau de refacere a acestora în
cazul când au fost afectaţi de accidente climatice, şi după tăierile de regenerare. În mod obişnuit plivitul la
acest sistem de cultură se aplică numai atunci când lăstarii sunt prea deşi şi numărul de inflorescenţe pe
butuc este prea mare.
Plivitul se aplică în mod diferenţiat în funcţie de locul de inserare şi rolul funcţional al lăstarilor
pe butuc.
În sistemul de cultură joasă, din rândul lăstarilor lacomi se reţine pe butuc un număr
corespunzător care să asigure formarea cepilor de înlocuire ce urmează a se lăsa pentru anul următor, cu o
siguranţă de 1-2 lăstari în plus, ceilalţi înlăturându-se de la bază. Asupra lăstarilor crescuţi pe cepii de
înlocuire sau cu caracter mixt nu se intervine. Lăstarii crescuţi pe elementele de rod se tratează diferenţiat
în funcţie de fertilitate. La soiurile cu număr mic de lăstari fără inflorescenţe (sterili) situaţipe elementele
de rod (25-30% din totalul existent pe butuc) aceştia sunt înlăturaţi în totalitate iar dacă numărul lor
reprezintă până la 45-50% din total, se suprimă 50% din lăstarii infertili.
La unele soiuri pentru struguri de masă, indiferent de sistemul de cultură, atunci când aproape
toţi lăstarii sunt purtători de rod, însă sunt de vigoare slabă, se înlătură, cu precădere, cei cu creştere
terminală şi cei inseraţi prea des.
Plivitul se execută atunci când inflorescenţele sunt bine evidenţiate pe lăstari, în felul acesta
putându-se deosebi lăstarii sterili de cei fertili. Prin această lucrare se lasă pe butuc un număr de lăstari
optim creşterii şi rodirii prin formarea unei suprafeţe foliare favorabile (aproximativ 18-20 dm2 pentru un
strugure sau 1 m2 pentru 1 kg de struguri).
Ciupitul lăstarilor, în plantaţiile viticole roditoare, urmăreşte să asigure întreruperea creşterii
acestora pentru o perioadă de timp limitat (10-15 zile), realizând prin aceasta o redistribuire a substanţelor
hrănitoare din partea superioară a lăstarului către inflorescenţe. Acestea pot realiza o legare mai bună a
florilor cu implicaţii favorabile asupra cantităţii şi calităţii producţiei (Oprea }t. şi colab. 1962). Ca
procedeu tehnologic, ciupitul constă în suprimarea coroniţei din vârful lăstarilor sau a vârfului de creştere
cu ultimele 3-4 frunzuliţe incomplet formate, cu 1-2 zile înainte de începerea înfloritului.
47
 În prezent lucrarea de ciupit se aplică numai în mică măsură datorită consumului de muncă
manuală şi de ridicare a costurilor de producţie, apreciindu-se că întreruperea sau încetarea creşterii
lăstarilor se poate realiza şi prin folosirea substanţelor retardante. Ciupitul lăstarilor se aplică frecvent
pentru stimularea emiterii de copili necesari formării elementelor de rod.
Copilitul reprezintă intervenţia prin care se suprimă parţial sau total copilii cu ocazia legatului 1
şi 2. El se execută frecvent în plantaţiile viticole roditoare unde se practică sistemul de cultură joasă.
Scopul şi modul de executare a copilitului decurge, în principal, din rolul şi contribuţia pe care
aceştia o au la diferenţierea mugurilor care se formează la baza lor, la diminuarea transpiraţiei (prin
reducerea suprafeţei foliare pe butuc), diminuarea umbririi reciproce a frunzelor cu implicaţii favorabile
în desfăşurarea procesului de fotosinteză şi de scădere a condiţiilor propice agenţilor patogeni.
În plantaţiile viticole roditoare furnizoare de coarde altoi, copilitul se execută ca la viţele
portaltoi. Lucrarea constă în suprimarea copilului sub prima frunză de la bază în faza când aceştia se află
în stare erbacee, şi deasupra acesteia când a început lignificarea la bază. În plantaţiile care nu sunt
furnizoare de coarde altoi, pentru stimularea diferenţierii mugurilor de rod, lucrarea constă în ciupitul
copililor (suprimarea coroniţei) când au 5-6 frunze (figura 5.23.).
Având în vedere că lucrarea de copilit solicită consum ridicat de muncă manuală se întrevede
înlocuirea ei prin tratamente cu substanţe retardante.
Cârnitul lăstarilor se aplică frecvent în plantaţiile viticole roditoare cultivate în sistem de
cultură joasă şi când este necesar în plantaţiile cu sistem de cultură înaltă. Scopul cârnitului este de a opri
creşterea în lungime a lăstarilor pentru favorizarea maturării strugurilor şi lăstarilor şi diferenţierea în
roditori a mugurilor axilari prin redistribuirea substanţelor hrănitoare. În secundar, prin cârnit, se
realizează şi o diminuare a umbririi reciproce a frunzelor şi, prin aceasta, stimularea procesului de
fotosinteză când randamentul acestuia este de cele mai multe ori deficitar.
Baza fiziologică a cârnitului o constituie însăşi randamentul diferit al frunzelor în procesul de fotosinteză.
Astfel, în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie frunzele de la baza lăstarului produc numai pentru
consumul propriu, cele de la mijloc produc excedentar, iar cele din treimea superioară consumă mai mult
decât produc. Lucrarea de cârnit vizează tocmai frunzele din treimea superioară a lăstarilor, astfel că nu se
influenţează nutriţia globală a plantei, ci din contră se îmbunătăţeşte aceasta prin oprirea creşterii.
Cârnitul se execută la intrarea în pârgă a strugurilor şi constă în suprimarea vârfului tuturor lăstarilor
împreună cu 6-9 frunze.

Operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă

Răritul inflorescenţelor şi a ciorchinilor se aplică soiurilor de struguri pentru masă. Rărirea
inflorescenţelor şi a strugurilor se execută înainte de înflorit şi la începutul creşterii boabelor. Răritul
ciorchinilor se face cu scopul de a îmbunătăţi calitatea recoltei prin uniformizarea creşterii şi maturării
boabelor şi pentru ridicarea ponderii strugurilor producţiei marfă cu peste 20%. Normarea producţiei prin
reducerea numărului de inflorescenţe depinde de caracteristicile soiului şi anume: la strugurii cu boabe
îndesate se face imediat după înflorit şi fecundare, la soiurile cu ciorchinii lacşi se face înainte de înflorit.
Reducerea numărului de inflorescenţe la viţe se face în funcţie se soi: până la 15 inflorescenţe la soiurile
Cardinal, Regina viilor, Afuz-Ali, Italia; până la 25 de inflorescenţe la soiurile Muscat de Hamburg,
Cinsaut, Bicane, Ceauş; până la 30 de inflorescenţe la soiurile Perla de Csaba, Chasselas doré, Coarnă
neagră şi Coarnă albă. Dacă în unii ani la soiurile cu struguri mari numărul de inflorescenţe pe butuc este
redus, se recomandă să nu se aplice această lucrare, ci să se execute suprimarea unei părţi din ciorchine
sau inelatul.În mod orientativ, pentru definitivarea numărului de struguri / butuc, se poate folosi relaţia
următoare:

, în care:

I = nr. de inflorescenţe sau de ciorchini / butuc;

P = producţia de struguri ce urmează a se obţine (kg/ha);
g = greutatea medie a unui strugure (kg)
b = numărul mediu de butuci / ha.

48
 Răritul se face în primul rând pe lăstarii care poartă mai mult de 2-3 inflorescenţe sau ciorchini,
lăsând pe fiecare 1-2 inflorescenţe amplasate mai spre bază.
Suprimarea unei porţiuni de ciorchine se execută la soiurile pentru struguri de masă cu
ciorchine şi bob mare şi foarte mare, pentru a se asigura îmbunătăţirea calităţii recoltei (producţia marfă
poate creşte cu 16%-tab. 5.7.), uniformizarea şi grăbirea maturării. În mod obişnuit se înlătură până la 1/3
din lungimea rahisului ciorchinelui şi, eventual, tot atât din aripioarele bazale .
Momentul favorabil de aplicare este după începutul creşterii boabelor, atunci când acestea au
ajuns la dimensiunile boabelor de piper, iar pentru economie de muncă răritul ciorchinilor şi scurtarea
acestora se pot executa concomitent.
Folosirea substanţelor de creştere se practică cu rezultate bune în multe ţări viticole atât la
soiurile de struguri pentru masă cât şi la cei pentru stafide, folosind în acest scop substanţe pe bază de
giberelină în concentraţii de 10-50 mg/l. Aplicarea tratamentelor se poate face înainte de înflorit, în
timpul înfloritului sau la începutul creşterii boabelor. Efectele obţinute, conform literaturii de specialitate,
asigură sporirea gradului de legare al florilor, diminuarea procesului de meiere şi mărgeluire,
îmbunătăţirea aspectului comercial, a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Rezultate promiţătoare se
intrevăd prin folosirea substanţelor regulatoare de tipul M, pentru prevenirea sau diminuarea procesului
de meiere şi măgeluire la soiurile predispuse fenomenelor respective, a celor de tipul MPS, pentru
sporirea gradului de formare partenocarpică a boabelor şi a recoltei de struguri la soiurile apirene.
Reducerea creşterilor vegetative se realizează prin tratamente chimice cu hidrazidă maleică şi
C.C.C. (clorură de 2 cloroetiltrimetil amoniu).
Hidrazida maleică administrată pe coarde întârzie dezmuguritul dar, are efecte de toxicitate
asupra viţei de vie.
C.C.C. aplicat prin pulverizare pe frunze în concentraţie de 0,8 p.p.m. are influenţă complexă:
creşterile anuale se reduc până la 50% (Branas J.,1974), coardele rămân mai scurte, meritale mai reduse,
numărul de copili creşte, strugurii devin mai compacţi şi producţia creşte (cu 30-50%), calitatea este mai
redusă, rezistenţa la boli scade. Eficacitatea tratamentului este mai mare când se aplică cu cel puţin 15 şi
maxim 25-30 zile înainte de înflorit. Aplicarea C.C.C. la aceleaşi viţe anual provoacă o diminuare a
diferenţierii florale şi o slăbire vegetativă a plantei, conducând la sporuri de producţie nesemnificative şi
interesul economic de aplicare dispare. De aceea se recomandă aplicarea de C.C.C. periodică, o dată la 2-
3 ani .
Cizelatul strugurilor este o operaţiune generalizată în practica viticolă la recoltarea acestora.
Operaţiunea constă în înlăturarea boabelor atacate de boli şi insecte, a celor verzi şi insuficient dezvoltate
sau cu integritatea afectată de leziuni mecanice.
Scopul urmărit este de a preveni deteriorarea calităţii şi de a îmbunătăţi aspectul comercial al
strugurilor. Ca mod de executare constă în înlăturarea boabelor a căror integritate a fost afectată,
utilizându-se foarfeci de construcţie specială pentru recoltat şi cizelat.

Operaţiuni în verde aplicate ocazional

Incizia inelară constă în îndepărtarea unui inel de scoarţă şi liber de pe lăstar, lat de 4-6 mm, sau
numai într-o simplă incizie circulară. Aceasta are scopul de a întrerupe circulaţia descendentă a sevei
elaborate şi distribuirea ei către părţile superioare secţiunii. Astfel se realizează o îmbunătăţire a
condiţiilor de nutriţie în partea respectivă, inclusiv a strugurilor, cu efecte favorabile asupra calităţii
(produc-ţia marfă creşte cu 17%.
Incizia inelară se poate executa pe lăstari , pe coarde de rod şi pe tulpină. În practica viticolă din
ţara noastră se execută pe coardele de rod. În cazul executării lucrării aprovizionarea rădăcinii cu sevă
elaborată se reduce. De aceea, se recomandă ca inelatul să se aplice cel mult la 3 ani şi la cel mult 1/3 din
coardele de rod.
Incizia efectuată pe lăstari solicită un volum mare de muncă manuală şi prezintă riscul ruperii
acestora, mai ales dacă se execută când lăstarii se află încă în stadiu erbaceu. Pe tulpini incizia este
recomandată numai în cazul unor condiţii naturale foarte favorabile, alături de aplicarea unui nivel
agrotehnic superior. Incizia inelară se poate executa imediat după înflorit şi la intrarea în pârgă a
strugurilor folosindu-se foarfeci speciale cu două lame paralele sau bricege bine ascuţite.
Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea a o parte din frunzele inserate în zona strugurilor.
Lucrarea are scopul de a favoriza o mai bună expunere a acestora la soare pentru îmbunătăţirea aspectului
comercial, în special la soiurile de masă cu maturare mijlocie şi târzie. În anii cu exces de umiditate
lucrarea poate contribui la diminuarea intensităţii atacului de mucegai.

49
 Se pot înlătura până la 30% din totalul frunzelor existente pe butuc fără a influenţa nutriţia
globală deoarece frunzele din zona unde se efectuează desfrunzitul produc numai pentru consumul
propriu. Lucrarea devine necesară mai ales în toamnele umede şi reci fiind executată cu cel mult 2-3
săptămâni înainte de recoltarea strugurilor. În toamnele mai calde, cu multă insolaţie, desfrunzitul nu este
necesar sau trebuie executat cu atenţie pentru a se preveni apariţia arsurilor pe boabe sau declanşarea
fenomenului de opăreală a boabelor, ca urmare a expunerii bruşte la insolaţia directă.
Cizelarea strugurilor pe butuc constă în îndepărtarea boabelor meiate şi mărgeluite, rărirea
celor normal dezvoltate atunci când sunt prea dese pe ciorchine, înlăturarea celor a căror integritate a fost
afectată de atacul de boli, acţiuni mecanice şi alţi factori naturali critici. Scopul cizelatului este de a
îmbunătăţi calitatea strugurilor.
Înpungitul strugurilor constă în introducerea lor în pungi de hârtie pergament, tifon sau plasă de
polietilenă în vederea menţinerii integrităţii lor şi prevenirea deprecierii calitative a acestora ca urmare a
atacului insectelor, păsărilor şi a altor factori de mediu. Înpungirea devine necesară în cazul ameliorării
viţei de vie pentru protecţia strugurilor obţinuţi prin hibridare sexuată controlată sau în cazul
autopolenizării. Lucrarea se execută în mod obişnuit la începutul fazei de pârgă a strugurilor.

DIRIJAREA ŞI LEGATUL COARDELOR

Aceste secvenţe tehnologice se realizează diferenţiat,în funcţie de sistemul de cultură şi

au rolul de a regla în cadrul spaţial morfo-fiziologic al plantei un echilibru favorabil creşterii şi
rodirii cu implicaţii în mecanismele biologice şi productive. Principalele moduri de conducere se
aleg în funcţie de oferta ecologică şi tehnologică pentru obţinerea unui tip de produs dintr-un
anumit soi în condiţii de productivitate economică.
Susţinerea coardelor este necesară deoarece acestea au ţesuturi mecanice slab
dezvoltate şi nu se pot menţine în poziţie verticală; cad pe sol sub greutatea strugurilor şi
frunzelor. Astfel, lucrările de dirijare a creşterii şi rodirii nu se pot executa corespunzător în
vederea punerii viţelor în concordanţă cu mediul, folosirea în mod util a polarităţii şi
modificarea raporturilor dintre diferitele organe.

Moduri de dirijare a coardelor

În funcţie de condiţiile climatice date se atribuie butucilor în ansamblu şi coardelor
lăsate după tăierea în uscat, forme şi înălţimi diferite în aşa fel ca soiul, cu însuşirile lui specifice,
să le poată valorifica în mod util. Astfel, în arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc
în forme relativ deschise şi mai aproape de suprafaţa solului (evantai); în zonele mai calde
conducerea se face cu tendinţă de închis şi mai departe de suprafaţa solului, aşa cum se
procedează la forma de conducere pergolă raţională.
Prin conducerea coardelor în poziţii diferite faţă de verticala locului se modifică
intensitatea de manifestare a polarităţii, cu implicaţii utile pentru practică. Lucrarea de conducere
şi de legare a coardelor, cunoscută sub numele de cercuit, devine necesară numai în cazul când
repartizarea încărcăturii de rod la tăierea în uscat se face pe elemente lungi, respectiv coarde de
rod.
În practica viticolă poziţia coardelor se raportează la două coordonate, şi anume:
direcţia rândului şi verticala locului.
Orientarea coardelor faţă de direcţia rândului. În plantaţiile de vii roditoare coardele se
pot conduce într-un singur plan, cu orientare pe direcţia rândului sau cu conducere şi orientare în
direcţii multiple.
Conducerea coardelor cu orientare pe direcţia rândului se realizează prin aplatizare în
plan vertical pe o singură direcţie atunci când se practică tăiere de tip Guyot simplu sau Rhin şi
în două părţi (evantai) când se practică tipul de tăiere Guyot dublu sau multiplu .
Conducerea coardelor în mai multe direcţii se realizează prin aplatizare în plan orizontal
cu orientări diferite şi este specifică pentru sistemul de cultură înaltă cu conducerea butucilor în
formă de Pergolă raţională.
Modul de orientare a coardelor în funcţie de verticala locului. În plantaţiile de vii
roditoare orientarea şi dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea în uscat se poate face în
50
poziţii diferite faţă de verticala locului, respectiv vertical şi oblic ascendent sau descendent,
orizontală, în semicerc şi cerc închis.
Conducerea verticală şi oblic ascendentă sub influenţa polarităţii, favorizează pornirea
în vegetaţie, a unui număr mai mare de muguri la polul morfologic superior şi un ritm de creştere
al lăstarilor în scădere de la vârf spre bază, creându-se în felul acesta o neuniformitate sub
aspectul lungimii şi grosimii. În cazul coardelor mai lungi mugurii din ochii de la bază nu
pornesc în vegetaţie şi în felul acesta potanţialul productiv al butucilor scade. Conducerea
ascendentă favorizează acumularea pe butuc a lemnului multianual, prezentând dezavantajul
degarnisirii coardelor de la bază spre vârf şi o dată cu aceasta îndepărtarea elementelor active
faţă de nivelul solului. În practica viticolă conducerea verticală a coardelor se foloseşte la
formarea tulpinilor în sistemul de cultură semiînaltă şi înaltă iar direcţia oblică la formarea
braţelor cu înlocuire periodică pentru sistemul de cultură semiprotejată.
Conducerea verticală şi oblic descendentă favorizează manifestarea polarităţii de la
polul morfologic inferior care este situat mai sus către polul superior care este situat mai jos.
Pornirea mugurilor în vegetaţie şi vigoarea de creştere a lăstarilor scade în acelaşi sens (Martin,
T. şi colab., 1988).
Spre deosebire de conducerea verticală şi oblic descendentă, prin conducerea
descendentă se previne degarnisirea şi ridicarea scaunului butucului. Conducerea descendentă se
foloseşte numai la formele de conducere înalte (Sylvoz, Cordon Mesrouze).
Conducerea orizontală situează cei doi poli morfologici la acelaşi nivel, polaritatea
manifestându-se uniform pe toată lungimea coardei . Pornirea în vegetaţie a mugurilor este
aproape simultană, vigoarea lăstarilor este uniformă însă mai mică decât în cazul conducerii
verticale şi oblice ascendente şi descendente. Conducerea orizontală a coardelor nu favorizează
ridicarea scaunului butucului şi inserarea mai înaltă a elementelor active pe formaţiunile de
susţinere. Această poziţie are dezavantajul că, atunci când numărul lăstarilor este prea mare faţă
de puterea plantei şi condiţiile de hrănire, aceştia cresc şi rodesc puţin.
Conducerea orizontală a coardelor se practică la formarea cordoanelor, în cazul
sistemului de cultură semiînaltă şi înaltă, sau la soiurile de vigoare mai mare la care încărcătura
de rod se repartizează pe coarde mai lungi, cum ar fi în cazul tăierii de Rhin, de tip Merjanian,
Pergolă raţională ş.a.
Conducerea orizontală arcuită şi în cerc închis determină mani-festarea polarităţii în
funcţie de poziţia mugurilor faţă de planul orizontal . Astfel, pornesc mai repede în vegetaţie şi
au o rată de creştere mai mare lăstarii situaţi pe segmentele mai ridicate spre deosebire de cei
situaţi mai jos pe cele două părţi laterale. Deoarece pe segmentele de coardă situate mai jos nu
toţi mugurii pornesc în vegetaţie, creşterile anuale rămân mai mici fiind favorizată acumularea
lemnului multianual şi ridicarea scaunului butucului. Din această cauză înlocuirea elementelor de
rod este asigurată, de obicei prin coarde crescute pe cepii de înlocuire. Acest mod de conducere a
coardelor se foloseşte în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei,
motiv pentru care şi repartizarea încărcăturii de rod se face pe elemente lungi. Prin micşorarea
vitezei de circulaţie a sevei, conducerea în semicerc stimulează procesul de diferenţiere a
mugurilor.
Poziţiile recomandate pentru susţinerea coardelor sunt: la viţele roditoare cultivate în
forma trunchi scurt cu coarde şi cepi de înlocuire - orizontal arcuită, iar la cele cultivate în forme
semiînalte şi înalte - oblic ascendente şi oblic descendente.
Înălţimea de conducere şi legare a coardelor. Înălţimea la care se situează elementele
de rod lăsate pe butuc este dată de sistemul de cultură practicat, orientarea în spaţiu şi forma de
conducere a butucilor. În sistemul de cultură joasă la care elementele active sunt inserate mai
aproape de suprafaţa solului, înălţimea de dispunere în spaţiu variază de la 20-30 cm până la 60-
80 cm.
La sistemul de cultură semiînaltă la care elementele active ale butucului sunt inserate
începând de la 40-50 cm la Guyot pe braţe cu înlocuire periodică până la 80-90 cm la Cordonul
bilateral, înălţimea de conducere variază în medie de la 40-50 cm până la 100-120 cm.

51
 La sistemul de cultură înalt elementele active sunt inserate de la 100-120 cm la forma de
conducere Cordon unilateral şi bilateral până la 200-210 cm la Pergolă raţională, înălţimea de
conducere variază în limitele respective.
De cele mai multe ori coardele de rod de pe acelaşi butuc se conduc la acelaşi nivel,
excepţie făcând unele cazuri, puţine la număr, când acestea sunt conduse la două sau trei nivele
cum ar fi Palmeta, Cordon Merjanian ş.a.
Rezultate bune se obţin pe un sistem de susţinere care permite etalarea aparatului foliar
pentru optimul activităţii fotosintetice. La spalierul cu o singură sârmă coardele se leagă în
poziţie orizontală arcuită după ce acestea au fost repartizate în stânga şi în dreapta urmărindu-se
împărţirea spaţiului cât mai uniform, evitarea umbririi viţelor plantate în goluri şi scăderea
desimii lăstarilor în zona butucului, apoi se realizează legarea coardei în două locuri, unul
aproape de bază şi altul aproape de vârf. Nu este indicat să se lege coardele în mănunchiuri.
La spalierul cu două sârme coarda din partea dreaptă a rândului se aduce peste sârma
din partea dreaptă şi se întinde în diagonală peste sârma din partea stângă sub care se introduce
vârful. Legarea în acest mod se face pentru ca greutatea aparatului vegetativ să nu apese pe
legătură şi pe sârmă

REFACEREA DESIMII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Potenţialul productiv al plantaţiilor viticole roditoare şi economicitatea lor, în ansamblu,

depind şi de densitatea butucilor la unitatea de suprafaţă, comparativ cu cea iniţială. Dintre
cauzele ce pot favoriza apariţia golurilor în plantaţiile viticole evidenţiem : afinitatea slabă între
altoi şi portaltoi, influenţa nefavorabilă a unor factori naturali de stres (temperaturile scăzute din
timpul iernii, grindina, seceta excesivă, atacul de boli criptogamice şi prezenţa bolilor
degenerative), efectul cumulat al unor tehnologii de cultură inadecvate, vârsta plantelor şi
longevitatea caracteristică fiecărui soi altoi - portaltoi în parte.
Înainte de plantarea golurilor se monitorizează cauzele care le-au generat pentru a putea
fi înlăturate. Metodele de completare a golurilor în plantaţiile viticole roditoare diferă în funcţie
de vârsta lor. În plantaţiile cu vârsta de 15-18 ani se recomandă plantarea cu viţe de 1-2 ani
fortificate în ghivece sau în pungi de polietilenă.
În plantaţiile cu vârstă mai mare de 18 ani se poate folosi metoda prin marcotaj
semiadânc în sol sau prelungirea cordonului unilateral sau bilateral (marcotajul aerian).

52
 CORECTAREA RESURSELOR TROFICE

FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE ROD

Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, fără o aplicare abuzivă a îngrăşămintelor

chimice, determină refacerea potenţialului vegetativ şi de rodire al viţei de vie, fără deteriorarea
ecosistemului viticol.
În viticultura modernă prin fertilizare se urmăreşte asigurarea obţinerii unor recolte
sporite de struguri fără diminuarea indicilor de calitate şi de scădere a rezistenţei plantelor la
boli, dăunători şi alţi factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoaşterea reală
a stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor accesibile plantelor, a consumului
anual de hrană în funcţie de recolta de struguri ce se realizează şi necesitatea promovării cu
prioritate la fertilizare a factorilor biologici şi ecologici (Condei, Gh. şi colab., 1987).
Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a
fertilizării organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenţionale şi utilizarea
îngrăşămintelor minerale naturale (fosfaţi naturali ş.a.) pentru menţinerea şi ameliorarea durabilă
a fertilităţii solului.
Optimizarea consumului de îngrăşăminte şi a energiei folosite pentru administrarea lor
constituie o preocupare de actualitate pentru cercetarea ştiinţifică şi practica viticolă de profil.
După ponderea costurilor pentru fertilizare, normele de îngrăşăminte în plantaţiile viticole
roditoare pot fi stabilite la nivelul optimului economic care vizează maximizarea profitului la ha,
sau al dozelor optime experimental care determină obţinerea de producţii ridicate şi de calitate
superioară.
Precizarea soluţiilor şi normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre
creştere şi rodire, dintre cantitatea şi calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea
următoarelor metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă,
morfofiziologică, microbiologică ş.a.
Fertilizanţi utilizaţi. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de
îngrăşăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale şi organo-minerale.
Îngrăşămintele organice. Prin compoziţia lor complexă şi spectrul larg de influenţe
favorabile asupra plantelor, îngrăşămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea
plantaţiilor de vii pe rod. Aceasta, deoarece, pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi
în humus, ele intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări
biochimice utile şi stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele
organice utilizabile sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie,
compostul din resturile urbane, gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar şi îngrăşămintele
verzi.
Îngrăşămintele chimice simple din grupa macroelemente. Această grupă de
îngrăşăminte se obţine pe cale sintetică, prin prelucrarea unor materii prime de natură minerală
sau organo-minerală. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc frecvent îngrăşăminte chimice
cu un singur element nutritiv (simple), cum ar fi cele pe bază de: azot, fosfor, potasiu , magneziu
ş.a.
Îngrăşămintele chimice simple din grupa microelementelor.
Microelementele sunt necesare plantelor în cantităţi foarte mici, însă cu eficacitate
mare, făcându-se indispensabile şi în nutriţia viţei de vie. Dintre îngrăşămintele cu
microelemente s-au dovedit mai importante cele pe bază de Mg, Fe, B, Zn, Mn.
Îngrăşămintele chimice complexe. Spre deosebire de îngrăşămintele chimice simple,
îngrăşămintele complexe pot să aibă în compoziţia lor două elemente nutritive principale, fiind

53
denumite îngrăşăminte binare; trei elemente principale denumite ternare sau mai multe macro-
sau microelemente.
Obţinerea îngrăşămintelor chimice complexe se realizează fie prin amestec fizic de
îngrăşăminte simple sau complexe, fie prin amestecuri tehnologice compatibile în procesul de
fabricaţie.
Îngrăşămintele chimice binare pot să fie de tipul NP (9-9-0); NK (20-0-20); NMg cu
20-28% N şi 5 % Mg ; PK (0-20-30; 0-20-20).
Îngrăşămintele chimice ternare pot fi de tipul NPK : 16-16-16; 22-11-11; 13-26-13 etc.
(Lixandru, Gh. şi colab., 1990). Pe lângă elementele nutritive principale (NPK) îngrăşămintele
chimice complexe pot avea în conţinutul lor şi microelemente în concentraţii cum ar fi 0,05 %
Mn, 0,01 % Zn, 0,02 % B etc.
Îngrăşămintele chimice complexe se produc sub formă solidă, măcinate sau granulate, şi
sub formă lichidă. În România se produc două tipuri de îngrăşăminte lichide, şi anume: tipul
cristalin şi tipul foliar.
Îngrăşămintele lichide de tip cristalin cu grad sporit de puritate au ca simbol litera C
urmată de 3 cifre (C 411, C 141, C 011), care reprezintă raportul dintre cele trei elemente
nutritive de bază: NPK.
Îngrăşămintele lichide de tip foliar au ca simbol litera F urmată ca şi în cazul celor de
tip cristalin de cele 3 cifre reprezentând raportul NPK. Spre deosebire de îngrăşămintele de tip
cristalin, cel de tip foliar au în compoziţia lor şi substanţe tampon (etilenglicol, zahăr, aldehidă
maleică), care previn modificarea pH-ului, substanţe cu proprietăţi de chelatizare (EDTA) şi
diferite microelemente.
Îngrăşămintele minerale naturale se obţin prin măcinarea rocilor naturale. Ele au în
conţinut un element nutritiv dominant (P,K) şi alte elemente necesare nutriţiei. Îngrăşămintele
minerale admise în viticultura ecologică se prezintă în tabelul 11.1
Îngrăşămintele organo-minerale. Acest tip de îngrăşăminte se obţine prin amestecarea
de îngrăşăminte organice cu îngrăşăminte chimice pe bază de NPK în proporţii diferite şi se
administrează sub formă solidă sau lichidă. În prezent, din grupa îngrăşămintelor organo-
minerale folosite la fertilizarea plantaţiilor de vii în producţie se poate aminti: tescovina
compostată cu efect asemănător gunoiului de grajd, şi de perspectivă îngrăşămintele ionitice.
Îngrăşămintele organo-minerale sunt mai eficiente decât dacă componentele lor s-ar
administra separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii minerali, protejându-i
împotriva levigării sau trecerii lor în forme greu solubile. În felul acesta elementele nutritive sunt
eliberate treptat, pe măsura cerinţelor de hrană ale plantelor. Prin sporirea gradului de utilizare a
îngrăşămintelor chimice se poate realiza o reducere considerabilă a cantităţilor necesare,
permiţând în felul acesta fertilizarea anuală a unor suprafeţe mai mari, ceea ce pentru practica
viticolă este foarte important.
Îngrăşămintele ionitice aparţinând grupei de îngrăşăminte complexe organo-minerale,
rămân ca perspectivă şi pentru fertilizarea plantaţiilor de vii roditoare. La prepararea acestor
îngrăşăminte se pot folosi reziduri organice care pot căpăta însuşiri ionitice cum ar praful de
cărbune din exploatările miniere, reziduri celulozice care includ rumeguşul, praful de turbă etc.
Materiile prime respective se activează şi se îmbogăţesc prin tratare cu acid fosforic,
acid sulfuric, acid azotic etc, urmate de neutralizare cu substanţe bazice de potasiu şi calciu.

CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI

Alături de ceilalţi factori ecopedologici de influenţă viţa de vie creşte şi fructifică la

nivel corespunzător atunci când reacţia solului variază de la moderat acid către neutră şi slab
alcalină cu pH-ul cuprins între 6,0-7,5. Se apreciază că amendarea terenului acide devine
necesară atunci când pH-ul solului înregistrează valori inferioare lui 5,5.

54
 În practica viticolă din România pentru corectarea reacţiei solurilor acide se folosesc
amendamente reprezentate prin: piatra de var (Ca CO 3 ) măcinată cu putere de neutralizare
(PNA) de 88-92 %; praf de var ars (Ca O) cu putere de neutralizare de 178 %; spuma de
defecaţie de la fabricarea zahărului cu putere de neutralizare de 45-50 % şi carbonatul de calciu
precipitat din industria sodei, cu putere de neutralizare de 66-68 % (tabelul 11.5.).
Dozele de amendamente (DAC) ce trebuie aplicate pentru corectarea reacţiei solului se
stabilesc în funcţie de particularităţile fizico-chimice ale acestuia, respectiv pH, conţinutul iniţial
de baze schimbabile (SBi), gradul de saturaţie (Vi%), grosimea şi densitatea aparentă a stratului
de sol ce urmează a fi ameliorat şi materialul de amendare ce urmează a se folosi .
Aplicarea amendamentelor, după măcinare, se realizează prin împrăştierea mecanică pe
suprafaţa solului la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi încorporarea prin arătură adâncă de toamnă.
În cazul în care acestea conţin reziduri minerale utilizabile pe bază de azot, cum ar carbonatul de
calciu de la fabricarea nitrofosfaţilor, administrarea poate fi făcută şi primăvara chiar şi în două
reprize, dacă economicitatea este asigurată.

CORECTAREA RESURSELOR HIDRICE

Sistemul radicular al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de sol şi asigură o
capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea, viţa de vie poate asigura obţinerea
de producţii ridicate chiar şi în arealele cu condiţii de subasigurare hidrică, pe terenurile în pantă
şi pe nisipuri unde apa este reţinută mai puţin. Totuşi, fiind o plantă cu un consum specific mare
de apă, în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvenţă regulată şi se extind pe
intervale mai lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare devine o măsură
agrotehnică necesară sau chiar indispensabilă.
În plantaţiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri,cantitative
şi calitative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să
ajungă până la 27-36 % la soiurile de struguri pentru masă (Nenciu, I., 1989) şi de până la 36 %,
în cazul soiurilor pentru struguri de vin (Mihalache şi colab., 1985). De asemenea, aplicarea
irigării determină folosirea eficientă a îngrăşămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare
a solului, să stimuleze prelungirea duratei de viaţă utilă a plantaţiilor şi sporirea economicităţii
acesteia.
În condiţiile pedoclimatice din România media multianuală şi repartizarea precipitaţiilor
exprimă posibitatea cultivării viţei de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei
culturi. Fac excepţie unele podgorii şi centre viticole din Dobrogea, din Lunca Dunării, zona
nisipurilor din sudul Olteniei şi altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură
tehnologică utilă.
În podgoriile unde precipitaţiile depăşesc în mod frecvent plafonul considerat minim
necesar, pot să apară perioade de secetă, datorită repartiţiei necorespunzătoare a lor şi a
capacităţii reduse de reţinere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspiraţie şi
volumul apei provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm). Suma precipitaţiilor poate avea
numai un caracter orientativ. Ea trebuie să fie corelată cu analiza altor factori.
În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafaţă,
prin aspersiune şi, irigarea localizată.
La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vedere condiţiile climatice, orografia
terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condiţiile hidrologice asociate
cu particularităţile fizice ale solului, sursa şi debitul de apă existente şi experienţa acumulată în
timp.
Pentru a nu dăuna viţei de vie şi a nu contribui la degradarea solului prin sărăturare, apa
de irigare trebuie să fie aerisită, cu un conţinut mai mic de 0,3 % săruri nocive (Na Cl, NaHCO 3 ,
Na 2 CO 3 , Na 2 SO 4 ), iar reziduurile minerale totale să nu depăşească concentraţia de 4 0/ 00 .

55
 Acestor cerinţe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale şi artificiale şi, numai pe
plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu
corespunde cerinţelor amintite este necesară ameliorarea calităţii.
Împreună cu alte măsuri agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole roditoare, irigarea
exercită o influenţă de ansamblu care se manifestă prin sporirea vigorii de creştere a lăstarilor, a
potenţialului de producţie al butucilor şi îmbunătăţirea calităţii recoltei, mai ales la soiurile de
struguri pentru masă.
Atunci când irigarea este folosită raţional se creează premise pentru îmbunătăţirea stării
de umiditate a solului, de stimulare a activităţii microorganismelor, în urma cărora procesele de
dezagregare a materiilor organice şi de transformare chimică a celor minerale sporeşte în mod
simţitor. În paralel, elementele nutritive uşor accesibile plantelor migrează către zona de
răspândire maximă a rădăcinilor active iar alimentaţia globală a butucilor este dominată de N, a
cărui pondere înregistrează tendinţe de creştere în condiţii de irigare (Popa, V. şi colab., 1993).
Asociată cu lucrări repetate asupra solului irigarea contribuie la tasarea acestuia cu efect
negativ asupra stării structurale, ajungându-se la reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer a
solului cu consecinţe nefavorabile în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol.
Irigarea contribuie şi la levigarea elementelor nutritive uşor solubile, şi , prin aceasta, la
reducerea coeficientului de utilizare al îngrăşămintelor chimice.
Irigarea influenţează condiţiile de microclimat ducând la reducerea temperaturilor
excesive, ridicarea umidităţii relative a aerului cu efecte favorabile asupra desfăşurării proceselor
fiziologice ale viţei, în special asupra asimilaţiei clorofiliene şi a transpiraţiei.
Udarea de aprovizionare aplicată toamna sau primăvara devreme poate să grăbească cu
2-3 zile declanşarea dezmuguritului, să uniformizeze creşterea vegetativă şi fotosinteza. Dacă
temperatura apei folosite pentru udarea de aprovizionare executată primăvara devreme este mai
scăzută decât temperatura solului, dezmuguritul poate avea loc cu 3-6 zile mai târziu, sau poate fi
întrerupt dacă deja a început. Întârzierea dezmuguritului poate preveni pagubele produse de
brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, de suspensii abundente. Temperatura apei utilizate
trebuie să fie apropiată de cea a mediului înconjurător.
Atunci când irigarea este asociată şi cu fertilizare sporurile de recoltă pot depăşi 25-50%
(Alexandrescu, I. şi colab., 1968; Grumeza şi colab., 1970).
Prin irigare strugurii devin mai plini, uniformi, cu boabe mai mari, situaţie în care
producţia marfă poate să ajungă la 90-95 %. La strugurii pentru vin în urma irigării se pot
înregistra scăderi ale conţinutului mustului în zahăr şi o creştere moderată a acidităţii.
Dacă aplicarea udărilor se prelungeşte până toamna poate determina întârzierea
maturării lemnului la coardele de 1 an şi o mai slabă pregătire a butucilor pentru iernare.

PROTECŢIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

O problemă dificilă a viticulturii contemporane, cu tendinţă de creştere în viitor, o

reprezintă sensibilitatea soiurilor existente în cultură la atacul de boli şi dăunători specifici.
Prevenirea daunelor, care pot să ajungă până la compromiterea totală a recoltei de struguri,
impune aplicarea de tratamente costisitoare, care pot reprezenta până la 30-35% din cheltuielile
de producţie, iar în balanţa energetică pesticidele şi aplicarea lor în practică pot să deţină până la
35-40%, uneori mai mult.
Pesticidele folosite în combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie, pe lângă efectul lor
favorabil, sporesc gradul de agresivitate al acestora şi contribuie la poluarea mediului şi a
recoltei de struguri, atunci când nu sunt folosite raţional. Cu toate neajunsurile pe care le prezintă
pesticidele, până la obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă roditoare, rezistente
sau măcar tolerante, fără măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, producţia de
struguri rămâne incertă şi în mod asemănător calitatea acesteia.

56
 Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse
de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze)
produse de bacterii.
Bolile criptogamice cuprind o primă grupă de prezenţă relativ regulată în ţara noastră şi
pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. Acestea sunt: mana
(Plasmopara viticola), făinarea (Uncinula necator) şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis
cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice, pentru care se întreprind măsuri de
combatere, numai atunci când acestea devin necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium
ampelofagum) şi escorioza (Pomopsis viticola Sacc.).
Bolile virotice includ degenerările infecţioase (Arabis mosaic scurtnodarea, mazaicul
galben), mozaicul nervurian, marmorarea (Flech, Marbrure), boala lemnului striat (Legno-
riceia, Stempitting), răsucirea frunzelor (Leafroll, Enroulement), îngălbenirea aurie
(Flavescence doré) ş.a.
Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian
(Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).
Dăunătorii viţei de vie cuprind o primă grupă cu frecvenţă relativ regulată în ţara
noastră şi pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. În rândul acestora
acarienii aparţinând familiei Tetranychidae şi Eriophydae (Tetranychus urticae Koch,
Eotetranychus carpini quand, Pononychus ulmi Koch) din prima familie, Eriophyes vitis
(Phyllocoptes vitis etc.) şi moliile strugurilor reprezentate prin eudemis (Lobesia botrana Denet
Schiff) şi Cochilis (Colysia ambigualla Hb) şi cea din urmă grupă formată din omida păroasă a
dudului (Hyphantria cunea Drury), tripsul viţei de vie (Anaphotripsnetis priesner), păduchele
ţestos (Eulecanium corni), păduchele lânos (Pulvinaria vitis Torg), forfecarul viţei de vie
(Lethrus apterus Loxm) şi ţigărarul (Byctiscus betulae L) pentru care se întreprind măsuri de
combatere numai atunci când acestea devin necesare.
În ţara noastră protecţia plantaţiilor viticole roditoare este înglobată în acţiunea mai
largă de protecţie fitosanitară organizată şi coordonată la nivel naţional în cadrul reţelei de
prognoză şi avertizare a bolilor şi dăunătorilor plantelor. Astfel, în baza studiilor repetate an de
an asupra evoluţiei bolilor şi dăunătorilor, în strânsă legătură cu condiţiile climatice, staţiunile de
prognoză fitosanitară indică, prin buletinul de avertizare pe care îl emit, data aplicării
tratamentelor pentru fiecare boală şi dăunător în parte, substanţele care trebuiesc folosite,
concentraţia şi eventualele posibilităţi de complexare a acestora pentru mai multe boli şi
dăunători la un singur tratament.
Combaterea chimică a principalelor boli şi dăunători se realizează cu produsele avizate
şi concentraţiile recomandate.

57
 RECOLTAREA, CONDITIONAREA ŞI TRANSPORTUL STRUGURILOR PENTRU MASĂ

Recoltarea şi valorificarea strugurilor de masă presupun o serie de măsuri organizatorice şi

tehnice desfăşurate într-o succesiune bine definită, după cum urmează: evaluarea producţiei, asigurarea
condiţiilor materiale necesare, stabilirea momentului declanşării culesului diferenţiat pe soiuri sau grupe
de soiuri, recoltarea şi condiţionarea prin sortare, cizelare şi ambalare, păstrare temporară, transportul,
eventual conservarea şi păstrarea acestora pe timp mai îndelungat.

Evaluarea producţiei, asigurarea condiţiilor materiale şi stabilirea momentului de recoltare

Evaluarea producţiei se efectuează pe soiuri, pe grupe de soiuri, pe epoci de maturare şi pe
bază de norme tehnice. Determinarea nivelului producţiei medii de struguri la butuc, Pmb în kg, se
calculează pe baza relaţiei:

unde:

Gs= greutatea medie a unui strugure;

Ns- numărul de struguri;
Nv= numărul de viţe analizate.

#n funcţie de producţia prognozată se elaborează graficul de recoltare şi livrare, se asigură forţa

de muncă, se dimensionează şi procură în timp volumul necesar de ambalaje, unelte şi materiale auxiliare.
Apoi se stabileşte volumul de transporturi şi se asigură mijloacele necesare, se amenajează şi se pregătesc
spaţiile de condiţionare, ambalare şi depozitare temporară a strugurilor până la formarea de partizi
adecvate pentru livrare.
Stabilirea momentului culesului. Strugurii pentru masă se culeg la maturitatea comercială,
(când sunt destinaţi consumului imediat) şi la maturitatea comercială tehnică (când sunt destinaţi păstrării
pentru consumul pe timpul iernii). Momentul atingerii stadiului de maturare corespunzător declanşării
culesului se poate determina prin două metode: fizico-chinică şi organoleptică .
Metoda fizico-chimică constă în determinări periodice, efectuate la început din 5 în 5 zile, apoi
din 3 în 3 zile şi zilnic atunci când valorile de la două determinări succesive sunt foarte apropiate, până la
uniformizare. Se determină masa a 1000 boabe şi conţinutul mustului din pulpa bobului în zaharuri şi
aciditate. Se consideră că strugurii au ajuns la maturitatea comercială de consum atunci când masa
boabelor rămâne constantă sau foarte apropiată pentru 2 - 3 determinări consecutive iar raportul dintre
zaharuri şi aciditate, de care depinde formarea gustului, a ajuns la preferinţele consumatorilor. Pe
ansamblul soiurilor cultivate, conţinutul de zaharuri la maturitatea comercială variază între 140-170 g/l,
aciditatea între 3-6 g/l iar indicele gluco-acidimetric (zahăr / aciditate) între 3,5-5. Fac excepţie totuşi
unele soiuri cu un conţinut mai scăzut în aciditate chiar înainte de maturitatea de consum (ex. soiul
Cardinal, care poate fi consumat şi la un conţinut în zaharuri mai mic de 140 g/l).
Strugurii destinaţi păstrării se consideră că au ajuns la maturitatea comercială tehnică atunci
când conţinutul de zaharuri înregistrează valori în creştere de la cca 120 g/l la soiuri cum ar fi Coarnă
neagră, 130-150 g/l la soiuri ca Afuz Ali, Muscat d Adda, la peste 150-160 g/l la soiurile Chasselas doré,
Muscat de Hamburg ş.a.

Culesul, condiţionarea, ambalarea şi transportul strugurilor pentru hrană

Culesul strugurilor la soiurile de masă se face eşalonat în funcţie de gradul de maturare al lor şi
metoda de valorificare preconizată. Astfel, la soiurile timpurii şi la cele la care maturarea se realizează
eşalonat, recoltarea se face în 2-3 etape, cu menţiunea că de cele mai multe ori la ultima etapă se
recoltează strugurii ce nu corespund pentru consum în stare proaspătă, fiind destinaţi pentru vinificare.
#n majoritatea cazurilor recoltarea strugurilor de masă se execută manual şi uneori
semimecanizat şi chiar mecanizat.

58
 Culesul manual necesită o bună organizare stabilindu-se echipe de muncitori cu sarcini precise:
detaşarea strugurilor şi aşezarea în lădiţe; aducerea, distribuirea ambalajelor pe lungimea rândului şi
transportul lădiţelor pline la marginea parcelei, transportul strugurilor la locul de condiţionare. Pentru
consum în stare proaspătă se aleg numai strugurii sănătoşi cu forma caracteristică soiului, cu boabe
uniforme ca mărime, pieliţă uniform colorată şi cu pruina neştearsă. Detaşarea de pe lăstar se face prin
secţionarea peduncului cu ajutorul unor foarfeci sau cuţite bine ascuţite după care strugurii se aşează în
lădiţă în poziţie uşor oblică cu pedunculul în sus. După umplere lădiţele se transportă la locul de
condiţionare şi ambalare într-un timp cât mai scurt. Transportul la locul de condiţionare se efectuează pe
platforme amenajate, camioane şi remorci cu arcuri sau pneuri pentru a evita şocurile dure. Condiţionarea
şi ambalarea se efectuează în hale specializate sau şoproane amenajate cu caracter temporar.
Recoltatul semimecanizat al strugurilor de masă şi al celor pentru stafide se află încă în fază de
cercetare şi început de verificare în practică având orientări diferite.
O primă orientare are la bază folosirea de maşini care detaşează strugurii de pe coardă prin
forfecarea peduncului cu ajutorul unor cuţite cu acţiune prin suprapunere. Colectarea strugurilor detaşaţi
se realizează prin cădere liberă în buncărele maşinii care înaintează pe sub streaşina spalierului de
susţinere. Cu ajutorul buncărului de colectare strugurii se transportă până la locul de condiţionare şi
ambalare. Folosirea unor asemenea maşini presupune adoptarea unor forme de conducere a butucilor
adecvate, cu susţinere pe spalier semiînalt cu 1-2 streşini. La un asemenea mod de recoltare se pretează
soiurile de viţă de vie cu peduncul lung şi boabe aşezate mai rar pe ciorchine, deoarece aceste
caracteristici asigură diminuarea pioerderilor de recoltă.
O altă orientare o reprezintă folosirea de platforme instalate pe tractor cu braţe dispersate pe
mai multe rânduri pe care sunt fixate buncăre de colectare a strugurilor recoltaţi manual. #naintarea
platformei se face în corelaţie cu ritmul de recoltare. La ieşirea din parcelă buncărele sau recipienţii de
colectare se transferă mecanic pe platforme cu care se transportă strugurii la locul de condiţionare şi
ambalare.
Indiferent de metoda folosită strugurii de masă se recoltează numai pe timp frumos, după ce a
dispărut roua, evitând perioadele de arşiţă puternică din orele de după amiază.
Condiţionarea şi ambalarea strugurilor include mai multe operaţii tehnice executate în
următoarea suscesiune: cizelarea, sortarea pe calităţi şi ambalarea în recipienţi.
Cizelarea strugurilor reprezintă operaţia prin care se înlătură boabele necorespunzătoare (cu
integritatea afectată, cele care nu au ajuns la maturitate şi cele insuficient colorate) şi porţiunea din vârf a
strugurelui şi aripioarelor cu boabe aşezate foarte rar pe ciorchine. Pentru cizelare se folosesc foarfeci cu
vârful rotunjit (pentru a nu înţepa boabele) şi se execută în paralel cu sortarea. Bracurile (părţile
eliminate) şi strugurii care nu corespund calităţii se valorifică prin distilare.
Sortarea reprezintă operaţiunea prin acre strugurii se separă pe grupe de calitate în funcţie de
condiţiile impuse de standardele în vigoare şi aspectele menţionate în caietul cu sarcini de livrare care pot
să difere de la un an la altul, în special pentru livrări la export.
Potrivit normelor de calitate strugurii de masă se pot împărţi pe următoarele norme de calitate
extra, calitatea I-a,calitatea a II-a.
Calitatea extra include strugurii perfect sănătoşi având forma mărimea şi culoarea pieliţei tipice
soiului, iar masa estimată prin apreciere nu trebuie să fie mai mică de 200 g la soiurile cu bobul mijlociu-
mare şi foarte mare şi de 150 g la soiurile cu bobul mijlociu. Se admite pe ansamblu o toleranţă de până la
4-5 %.
Calitatea I-a include strugurii cu condiţii de calitate asemănătoare celor de la categoria extra cu
admiterea unor mici abateri referitoare la formă, mărimea acestora, şi uniformitatea culorii pieliţei.
Limita de greutate pentru soiurile cu bob mijlociu-mare şi foarte mare este de 150 g , pentru cele cu bob
mijlociu 100 g iar toleranţa de până la 8-10 %.
Calitatea a II-a include struguri cu abateri referitoare la forma mărimea şi culoarea pieliţei de
până la 10 %, cu boabe meiate şi mărgeluite şi prezenţa fragmentelor de strugure.
Ambalarea strugurilor reprezintă operaţia prin care după cizelare şi sortare strugurii se pun în
ambalaje adecvate pentru transport, păstrare şi desfacere autorizate în direcţia respectivă.
Ambalarea se poate face concomitent cu operaţiunea de cules dacă strugurii sunt uniformi şi
fără defecţiuni de calitate sau după sortare-cizelare în hală.
Pentru strugurii de calitatea extra şi I-a lădiţele de ambalare cu capacitate de 5-6 kg. Acestea se
căptuşesc în prealabil cu hârtie nouă de format tipizat peste care se aşează strugurii unul lângă altul în
poziţie orizontală cu pedunculul la vedere astfel încât boabele să nu depăşească marginea lădiţei pentru a
nu fi strivite la stivuire. Lădiţele cu struguri de calitatea extra şi I-a trebuie să poarte la exterior, în mod
59
vizibil, eticheta cu denumirea soiului, calitatea şi unitatea producătoare. Strugurii sunt ambalaţi în pungi
perforate din material plastic de 0,5 sau 1 kg.
Strugurii destinaţi se ambalează tot în lădiţe tipizate, curate, de preferinţe noi, cu aşezarea
strugurilor în poziţie oblică, cu pedunculul în sus şi cu respectarea normelor prin care se previne strivirea
boabelor la stivuire.
Pregătirea strugurilor pentru transport. Operaţiunea este necesară când strugurii urmează să
fie transportaţi la distanţe mari, folosind mijloace de transport cu mediu controlat sau când sunt destinaţi
pentru păstrare în depozite frigorifice. Pregătirea strugurilor se realizează prin lucrările de prerăcire şi
sulfitare, având ca scop prevenirea deprecierii calităţii lor prin deshidratare şi atac de boli criptogamice.
Prerăcirea constă în reducerea treptată a temperaturii strugurilor până la nivelul la care se
efectuează transportul. Operaţiunea se execută direct în maşini sau vagoane frigorifice iar pentru strugurii
destinaţi păstrării, în camere special amenajate.
Sulfitarea reprezintă operaţiunea prin care strugurii se tratează cu SO 2 în vederea prevenirii
atacului de boli criptogamice, în special putregaiul cenuşiu, şi de menţinere a calităţii acestora pe toată
durata transportului sau a păstrării. Tratamentul se excută timp de 20 minute la o concentraţie de 1% SO 2
(Popa Elena şi colab., 1970).
Transportul strugurilor. Strugurii de masă au un grad sporit de perisabilitate. De aceea, ei vor
fi transportaţi cât mai repede la locul de desfacere sau de păstrare. Pentru transportul la distanţe mici se
pot folosi: camioane, tractoare cu remorci iar pe distanţe mari şi foarte mari vagoane cu ventilaţie sau
frigorifrice, autofrigorifice, mijloace navale cu mediu controlat ş.a. Regulile importante care trebuiesc
respectate pe timpul transportului strugurilor sunt următoarele:
* lădiţele să fie stivuite şi fixate prin ancorare asigurându-li-se stabilitate deplină;
* mijloacele de transport vor fi prevăzute cu prelate pentru a evita prăfuirea strugurilor şi pentru a-i
feri de intemperii;
* între ultimul rând de lădiţe şi acoperiş trebuie să rămână un spaţiu liber de 0,5- 0,8 m necesar
pentru o aerisire corespunzătoare;
* viteza de circulaţie se adaptează în funcţie de natura drumului şi cerinţele de transport pentru
produsele perisabile;
* se igienizează mijoacele de transport prin sulfitare;
* pe durata transportului temperatura se va menţine în limita a 1-2 0C iar umiditatea relativă la 90-
95%;
* ridicarea temperaturii înainte de descărcare cu 4-5 0C la fiecare 2 ore până se ajunge la nivelul
corespunzător păstrării sau desfacerii.

RECOLTAREA STRUGURILOR PENTRU VIN

Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologică care diferă în funcţie de
tipul de vin care urmează a se obţine. #ntre parametri specifici în baza cărora se stabileşte momentul
culesului importanţă au conţinutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuşi de aromă ş.a. Pentru
stabilirea datei de cules se utilizează momentul maturării (coacerii) depline a strugurilor. După maturarea
deplină strugurii parcurg perioada de supramaturare (supracoacere).
Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într-o singură etapă , cu eşalonare pe o perioadă de
timp cât mai scurtă. Ca regulă generală recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu păstrarea
integrităţii strugurilor, într-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă şi în condiţii adecvate de
igienă. Recoltarea se face manual, semimecanizat şi mecanizat.
Culesul manual necesită o bună organizare a muncii pe echipe de muncitori în rândul cărora
unii detaşează strugurii de pe butuc şi îi depozitează în vase de recoltare iar alţii îi transportă la
recipientele de colectare şi transport. La o producţie de 8-10 t/ha un muncitor poate recolta 0,6-0,8 t
struguri/zi.
Recoltarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unor platforme instalate pe tractor cu braţe
dispersate pe mai multe rânduri, prevăzute cu buncăre sau recipienţi de colectare în care se pun strugurii
recoltaţi manual. #naintarea platformei se corelează cu ritmul de recoltare, iar la ieşirea din parcelă
buncărele de colectare se transferă mecanic pe platforme cu ajutorul cărora strugurii se transportă la
cramă.
Recoltarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor combine autopropul-sate sau tractate care
acţionează prin batere şi scuturare sau aspiraţie. Ca mod de funcţionare combinele utilizate (marca Braud,
60
Braud Gregoire, Polyvecture, Aluma TX3) acţionează prin încălecarea rândului. Viteza de înaintere în
lucru este cuprinsă între 1,5-5,0 km/h. La o producţie medie de struguri de 9-12 t/ha cantitatea recoltată
poate să ajungă până la 30 t în 10 ore de lucru cu o economie la forţa de muncă faţă de recoltatul manual
de 200-250 ore om/ha.
Recoltarea mecanizată presupune amplasarea plantaţiilor viticole pe terenuri uniforme cu
distanţă minimă între rânduri de 1,8 m, cu susţinere pe spalier de până la 2 m înălţime, în sistem de
cultură semiînaltă sau înaltă cu forma de conducere a butucilor în cordon uni- sau bilateral şi strugurii
amplasaţi în plan vertical de la 10-30 cm până la 170 cm înălţime.
Pe lângă avantajele amintite recoltatul mecanizat prezintă şi unele neajunsuri cum ar fi pierderi
de recoltă prin scurgerea mustului din boabele crăpate, traumatisme ale ochilor de iarnă, coarde de 1 an şi
lemn multianual care pot duce la diminuarea recoltei în anii următori cu până la 15 %, pierderi anuale de
butuci (2-4 %) şi deteriorări ale sistemului de susţinere.
Eliminarea unor asemenea dezavantaje prin perfecţionarea combinelor de recoltat, a sistemului
de cultură şi a formei de conducere a butucilor face ca recoltarea mecanizată a strugurilor să rămână ca o
metodă de perspectivă pentru practica viticolă.

In funcție de soi, de condițiile specifice arealului de cultură și anului de cultură, de

tehnologia aplicată recoltarea se face diferențiat în funcție de tipul de vin ce se dorește a fi obținut

Vinurile de masa (de consum curent) sunt usoare, anonime, fara a avea pretentii de identitate de soi sau
de podgorie. taria alcoolica minima este de 8,5% in volum.

Vinurile de calitate se obtin din soiuri de struguri cu insusiri tehnologice superioare, cultivate in areale
viticole delimitate. in functie de nivelul lor calitativ determinat de arealul de producere, soi si tehnologia
de vinificatie pot fi:
• vinuri de calitate cu indicatie geografica, denumite si vinuri de calitate superioara (Vs);
• vinuri cu denumire de origine controlata (DOC)

Vinuri de calitate superioara (Vs) - au taria alcoolica de minim 9,5% vol, cu mentiunea zonei
geografice de producere, eventual si denumirea soiului sau a sortimentului. Exportul acestor vinuri poate
fi facut sub denumiri generice similare cum ar fi “Landwein”, “Vin de Pays”, “Country Wine” etc.

Vinuri de caliate superioara cu denumire de origine controlata (D.O.C) aceste vinuri au personalitatea
locului de producere, soiului si modului de cultura, iar denumirea de origine este constatata prin traditie.
Taria alcoolica minima dobindita este de 11% vol, iar strugurii din care provin trebuie sa aiba un continut
minim in zaharuri de 190 gr/l. Un vin poate purta denumirea de origine controlata numai cu conditia ca
denumirea de origine sa fie aprobata prin ordin de Ministerul Agriculturii si Alimentatiei, iar vinificarea,
conditionarea, maturarea si imbutelierea sa se faca in acelasi areal.
La randul lor, vinurile DOC pot fi:
• vinuri de origine controlata (DOC),
• vinuri cu denumire de origine controlata si trepte de calitate (DOC-CMD.CT sau CIB).
Vinurile ce au denumire de origine controlata si trepte de calitate (D.O.C.) reprezinta cea mai inalta
categorie de calitate. Producerea acestor vinuri se face in areale restranse si dupa reguli severe. Acordarea
treptei de calitate este motivata de mai multi factori - continutul in zaharuri, proportia de boabe stafidite,
atacul putregaiului nobil - care sunt determinati in primul rand de momentul recoltarii.
In Romania a fost adoptat sistemul german de atribuire a treptelor de calitate:
• “cules la maturitate deplina” - adica in momentul in care strugurii sunt copti si acumularea de
zaharuri este min . 196 gr/l;
• “culesul tarziu” - momentul culesului in acest caz este atunci cand strugurii strugurii sunt
supracopti si creste cantitatea de zahar pe seama pierderii apei, acesta depasind 220 gr/l;
• C.I.B. - “cules la innobilarea boabelor” - moment in carte pierderea apei prin supracoacere este
completata de stafidiere sau aparitia mucegaiului nobil (care extrage apa din bob concentrand
zaharurile fara a afecta compozitia acestuia). Strugurii din care provine vinul au continut de
zaharuri de minim 240 gr./l.
Dreptul producatorilor de a folosi denumirile de origine este controlat si se acorda anual de catre Oficiul
National al Denumirilor de Oigine a Vinurilor (O.N.D.O.V), organism aflat in subordinea Ministeruli
agriculturii.
61
De la Laborator
1.Stabilirea numarului de spalieri, vite si a necesarului de sarma pt infintarea a 1 ha de viță de vie
conducere joasa, semiinalta

2. Stabilirea necesarului de vite portaltoi si bulumaci pentru infiintarea unui ha de plantie producatoare de
vite portaltoi

3. Stabilirea suprafetei de scoală de viță necesare pentru producerea unui nr devite de cal de calitatea I
daca randamentul este X si plantarea se face in biloane simple, duble, teren nebilonat

4. Taierile de formare pentru obținerea formei de conducere joase, semiinalte inalte

62