Organizaţia Naţională Interprofesională Vitivinicolă

O IP A re c unosc ută prin O rdinul MAD R nr.111/2011public at în M.O f . nr.345/18.V.2011

B-dul Mărăști, Nr. 59, Sector 1, Bucureşti, Cod 011464, office@oniv.ro, www.oniv.ro

PRODUCEREA
MATERIALULUI SĂDITOR
VITICOL

Note de curs

Autori:

Petre Călin MOCANU

Cristina PETRU
Rodica Elena CULEA
Emil Florian DUMITRU
Diana MEREANU
Vasile Eugen NICOLAU
 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

1. Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele

existente este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite,
care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai
ales, productiv şi calitativ.
Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată
sau vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).
În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi
şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice –
prin seminţe.

1.1. Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe

Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de

viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători.
Obţinerea viţelor din seminţe presupune folosirea unor tehnologii specifice
care au la bază recoltarea seminţelor la maturitatea deplină a strugurilor, spălarea şi
uscarea lor, urmată de trierea acestora. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează
capacitatea germinativă timp de 3-4 ani.
Obişnuit, după 3-4 luni seminţele se pun la germinat în instalaţii speciale sau
în lădiţe dreptunghiulare din lemn sau polistiren, în sere sau solarii, după ce sunt
supuse imersiei în apă timp de 2-3 zile, pentru a forţa germinarea. Ca substrat se
foloseşte un amestec nutritiv compus din părţi egale de mraniţă, pământ de ţelină şi
nisip de râu.
În condiţiile menţinerii temperaturii de 25-28ºC şi a umidităţii relative de 100
%, seminţele încep să germineze după aproximativ 8 zile. După ce seminţele au
germinat, fiecare plantulă se repică în ghivece, în sere sau solarii, iar atunci când au
2-4 frunze adevărate, se execută plantarea, fie în solarii, fie în câmpul de hibrizi (fig.
1).
Viţele pot fi plantate în seră, unde
rămân 2-3 ani.

Din momentul obţinerii viţelor, pentru

prevenirea bolilor se aplică tratamente
fitosanitare, fertilizări extraradiculare, se
menţine solul afânat şi curat de buruieni, iar
toamna viţele din câmp se muşuroiesc pentru
protejarea lor peste iarnă.

1
 Fig. 1 – Plante obţinute din sămânţă

1.2. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie

Înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante,

pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul
sau mai mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici
asemănătoare.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica viticolă întrucât plantele
obţinute îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate însuşirile de
producţie ale soiurilor din care provin: intră mai devreme pe rod, comparativ cu
înmulţirea prin seminţe;
Metodele de înmulţire vegetativă folosite în viticultură sunt următoarele:
butăşirea, marcotajul, altoirea şi microînmulţirea „in vitro”.

1.2.1. Înmulţirea prin butaşi

Butaşul reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de lăstar, cu cel

puţin un mugure care, detaşat de planta mamă şi plasat în condiţii favorabile de
mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provin.
În viticultura prefiloxerică butăşirea a avut cel mai important rol în înmulţirea
viţei-de-vie. În prezent este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu
întâlneşte condiţii favorabile de dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor
direct producători, la înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor noi, valoroase.
Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:
principiul restituţiei organelor şi cel al independenţei fiziologice limitate a organelor.
Potrivit primului principiu, o parte vegetativă detaşată de planta-mamă, care
posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc; după cel de-al doilea
principiu, organele detaşate de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în
mod independent, pe timpul cât acţionează principiul precedent.
Clasificarea butaşilor se face în funcţie de:
- gradul de lignificare; deosebim: butaşi lignificaţi, proveniţi din
coardele de un an şi butaşi verzi, proveniţi din lăstari. Butaşii verzi se
folosesc numai la înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, nou create,
sau a celor deficitare.
- lungime, exprimată în centimetri, butaşii pot fi: scurţi, cu lungimea
de maximum 30 cm; mijlocii (30-45 cm) şi lungi – peste 45 cm. În
general, la butăşitrea în verde se folosesc numai butaşi scurţi, pe când
la butăşirea în uscat (butaşi lignificaţi) se folosesc butaşi de toate
lungimile.
- grosime, exprimată în mm, deosebim: butaşi subţiri, cu diametrul < 7
mm; mijlocii 7-12 mm şi groşi, cu diametrul > 12 mm. Grosimea
butaşilor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la butăşirea
propriu-zisă.

2
 Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş
sunt rădăcini adventive care îşi au originea în punctele de intersecţie a razelor
medulare cu periciclul (fig.2).

Fig. 2 – Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie:

a-suber; b-floem nou format; c-măduva
rădăcinii adventive; d-rază medulară; e-lemn
vechi; f-lemn nou; g-liber dur; h-cambiu;
i-lemnul rădăcinii adventive;j-floemul rădăcinii
adventive; k-scoarţa rădăcinii adventive (după
Oprea D.D., 1974)

Factorii genetici se referă la speciile şi

soiurile de viţă-de-vie; acestea, prin natura lor
genetică, influenţează înrădăcinarea butaşilor. Nu toate speciile şi soiurile de viţă-de-
vie au aceeaşi aptitudine de înrădăcinare: unele specii înrădăcinerază uşor (Vitis
vinifera, V. riparia, V. rupestris); alte specii înrădăcinează greu (V. berlandieri), iar
altele nu emit rădăcini (V. aestivalis, V. cordifolia, speciile asiatice). Diferenţe există
şi între soiuri: s-a constatat că butaşii verzi din soiul Cabernet Sauvignon
înrădăcinează în proporţie de 75-95 %, pe când cei de Merlot, numai în proporţie de
62-80 % (Macici Eleonora, 1983).
Factorii ecologici influenţează înrădăcinarea butaşilor prin regimul de
temperatură, umiditatea şi oxigenarea ţesuturilor. Temperatura optimă de
înrădăcinare se situează între 24 şi 30°C. Umiditatea ridicată a substratului, precum
şi buna oxigenare a ţesuturilor a căror activitate este intensă reprezintă factori
indispensabili pentru înrădăcinarea butaşilor.
Factorii biologici se referă la gradul de maturare (conţinutul butaşilor în
hidraţi de carbon); vârsta plantelor şi organelor folosite la butăşire; prezenţa
mugurelui pe butaş.
Conţinutul butaşilor în hidraţi de carbon şi azot influenţează procesul de
rizogeneză. Rolul hidraţilor de carbon este important numai ca substanţă de rezervă,
care să asigure supravieţuirea butaşilor în perioada când frunzele tinere nu reuşesc ca
prin fotosinteză să acopere necesarul de hrană. Pierderile de hidraţi de carbon prin
respiraţie sau prin fermentare intracelulară în mediu asfixiant diminuează
înrădăcinarea.
Factorii tehnici care influenţează procesul de rizogeneză sunt următorii:
lungimea şi grosimea butaşilor; folosirea fitohormonilor de sinteză şi a procedeelor
tehnice de stimulare a înrădăcinării.
S-a constatat că butaşii cu cât sunt mai lungi şi mai groşi, cu atât înrădăcinează
mai bine.
Tratamentele cu fitohormoni de sinteză asigură obţinerea randamentelor
ridicate de butaşi înrădăcinaţi. Se folosesc în acest scop auxinele exogene, cum sunt
acidul β-indolil butiric (AIB) şi acidul α-naftil acetic (ANA) în doze de 500-2000
ppm, precum şi produsele pe bază de precursori auxinici (Radivit, Radistim şi
Revital), obţinute la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca.
3
 Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor lignificaţi se folosesc unele procedee
tehnologice: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor. Înmuierea are drept scop
refacerea umidităţii fiziologice a ţesuturilor butaşilor (50-55 % apă), ca urmare a
pierderii apei din coarde pe timpul păstrării lor, precum şi modificarea balanţei
fitohormonale. Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor cu rumeguş în lăzi de
forţare şi aplicarea unui şoc termic de 28-30ºC la nivelul bazei butaşilor, care să
grăbească emiterea rădăcinilor.
Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada
anului.
Lăstarii se recoltează dimineaţa devreme şi se introduc cu baza în vase cu apă.
Butaşii se confecţionează prin fragmentarea lor în porţiuni lungi de 8-10 cm (butaşi
scurţi); fiecare butaş trebuie să prezinte la partea apicală un mugure şi respectiv o
frunză. Secţiunea la partea apicală se face deasupra nodului, iar cea de la partea
bazală dedesubtul nodului la 0,5 cm. Limbul frunzei se reduce la 1/3 din suprafaţă.
După confecţionare, butaşii se parafinează la partea apicală prin introducerea lor în
parafină topită la 50-60ºC. Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi se folosesc substraturi
alcătuite din perlit + turbă; perlit + nisip + turbă; perlit + rumeguş de răşinoase +
turbă etc. Substratul de înrădăcinare este aşezat într-un strat gros de 8-10 cm, pe
mese speciale, cu posibilităţi de încălzire a substratului, prevăzute cu instalaţie de
ceaţă artificială. Butaşii se plantează cu baza în substrat pe adâncimea de 2-3 cm, la
distanţe de 3 x 3 cm. Temperatura în substratul de înrădăcinare se menţine la 25-
28ºC, în aer la 20-25ºC, iar atmosfera va fi la început, saturată cu vapori de apă.
Durata de înrădăcinare a butaşilor este cuprinsă între 15 şi 25 de zile.
Viţele ale căror lăstari au atins lungimea de 10-12 cm sunt plantate în ghivece
din lut ars sau în pungi de polietilenă, într-un amestec nutritiv alcătuit din pământ de
ţelină + mraniţă + turbă + nisip în proporţii de 3 : 3 : 3 : 1. Plantele la ghivece sunt
menţinute sub umbrare sau în solarii reci pentru fortificare până la plantarea în câmp.
Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante
(15 000-16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-
0,30 m pe rând. Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul
soiurilor nou create sau a celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot
recolta 100 000 - 150 000 coarde altoi/ha.
Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază
utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.
Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi
de 1-4ºC.
Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-
30 cm, coardele se scot de la păstrare, sunt supuse unui control amănunţit în privinţa
stării de sănătate, a umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul
păstrării. Acest control se face prin secţionarea longitudinală a coardelor şi a ochilor;
culoarea verde indică ţesuturi sănătoase, viabile.
Butaşii se confecţionează prin fragmentarea coardelor în porţiuni de diferite
lungimi, în general de 30 ± 2 cm, cu împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub
nodul bazal şi păstrarea unei secţiuni de internod la 1 -1,5 cm deasupra ochiului din
vârf (fig. 3). La butaşii mijlocii şi lungi se extirpă ochii de la bază, păstrând numai 1-
4
2 ochi la partea apicală. Butaşii sunt legaţi în pachete de 50-100 bucăţi, cu baza la
acelaşi nivel şi se introduc, pentru câteva zile, în vase cu apă pentru redobândirea
umidităţii fiziologice (51-53 %). Pentru tratarea butaşilor cu biostimulatori, pachetele
se introduc cu baza în soluţie pe o adâncime de 1 cm şi se roteşte fiecare pachet în
vas, timp de câteva secunde, după care se lasă să se zvânte timp de 30 de minute.
Când se folosesc produse biostimulatoare de tipul Radivit, Revital sau Radistim,
acestea pot fi introduse direct în pasta de pământ argilos cu care se mocirlesc butaşii
la plantare.
Pentru a se forţa intrarea în activitate a butaşilor, aceştia se stratifică în lăzi cu
rumeguş umed şi sunt menţinuţi în încăperi încălzite la 25-28ºC, timp de două
săptămâni, până în momentul umflării mugurilor sau apariţiei emergenţelor
radiculare la baza butaşilor.

Preforţarea butaşilor poate fi suplinită prin tratamentul cu apă caldă la 45-

50ºC. În acest scop, pachetele cu butaşi sunt menţinute în bazine cu apă caldă timp
de 30 de minute; se accelerează astfel activitatea
ţesuturilor butaşilor, se dizolvă caloza care
obturează vasele, se distrug fitoplasmele care
infectează butaşii.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin
plantarea lor în sere, solarii sau direct în câmp în
şcoala de viţe.
Când

înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea

lor în şcoala de viţe se face la sfârşitul lunii
aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de
întreţinere specifice din şcolile de viţe.
Recoltarea viţelor are loc toamna după
căderea frunzelor, fiind urmată de păstrarea peste
iarnă prin însilozare cu nisip.

Fig. 3 – Pregătirea butaşilor:

5
 a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;
c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii
extirpaţi în afara celui de la polul apical
(după Oprea D.D., 1965)

1.2.2. Înmulţirea prin marcotaj

Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de

înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.
Procesul de înrădăcinare se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care
se acoperă cu pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile formează
mai uşor rădăcini adventive.
Marcotajul se foloseşte la completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare;
în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi
în plantaţiile de portaltoi. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri filoxerate,
marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.
Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor.
- Factorii biologici se referă la organele viţei-de-vie care se marcotează, vârsta
şi gradul de lignificare. La marcotajul în verde se folosesc lăstari care au un grad
avansat de lignificare a ţesuturilor, iar la marcotajul în uscat numai coarde în vârstă
de un an. Pe măsură ce organele lemnoase ale butucului înaintează în vârstă, scade
capacitatea de înrădăcinare a lor.
- Factorii ecologici influenţează înrădăcinarea marcotelor prin regimul de
temperatură, umiditate şi oxigenarea ţesuturilor. Pentru înrădăcinarea marcotelor este
nevoie de temperatură şi umiditate ridicată în sol: temperatura în jur de 25ºC, iar
umiditatea solului de 60-80 % din intervalul umidităţii active.
- Factorii tehnologici se referă la procedeele sau metodele de marcotaj
folosite. În cazul marcotajului prin muşuroire, înrădăcinarea are loc mai repede şi cu
formarea unui număr mai mare de rădăcini, în comparaţie cu marcotajul adânc, prin
îngroparea coardelor în şanţuri.
Metodele de marcotaj se clasifică în funcţie de organele vegetative care se
marcotează şi procedeele tehnice de execuţie.
După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se
folosesc lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).
După procedeele de execuţie a marcotajului
deosebim: marcotaj de suprafaţă; marcotaj prin
muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin
îngroparea coardelor în şanţuri.
În cazul marcotajului de suprafaţă, coarda sau
lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi îngropate.
Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu
şi marcotaj de suprafaţă cu călcâi.
Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea
lăstarilor sau coardelor de la baza butucului cu un
muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 4). Fig. 4 - Marcotajul
prin muşuroire

6
 Coardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie,
iar lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare. Pe
porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează rădăcinile
adventive. Toamna muşuroiul se desface şi se recoltează marcotele prin secţionare cu
foarfecele la 1-2 cm de la punctul de inserţie pe butuc, după care se plantează în
goluri la locul definitiv.
Toamna marcotele formate sunt recoltate şi plantate în golurile unde butucii
nu s-au mai putut reface.
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm)
(fig. 5) sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă
coardele (fig. 6). Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara
devreme, înainte de intrarea în vegetaţie a viţei-de-vie. Procedeul de execuţie este
următorul:

Fig.5 – Marcotaj adânc

Fig.6 – Marcotaj semiadânc

-se alege o coardă situată la baza butucului, care urmează să se marcoteze, de

pe care se elimină cârceii şi copilii lemnificaţi;
-pe direcţia rândului, de la butucul cu marcota până la locul unde se află golul
(marcat cu un pichet) se sapă un şanţ larg de 30-35 cm, adânc de 15-20 cm în cazul
marcotajului semiadânc şi 30-40 cm la cel adânc;
-se extirpă apoi, cu un briceag, toţi ochii de pe coardă, urmărind ca la nivelul
solului să rămână doi ochi; plusul de lungime se îndepărtează;
-coarda se conduce pe fundul şanţului fiind fixată din loc în loc cu cârlige din
lemn înfipte în pământ; vârful coardei se scoate din şanţ la suprafaţă şi se leagă de
pichet, astfel ca mugurii păstraţi la vârf să rămână la suprafaţa solului;
-se acoperă coarda cu un strat de pământ reavăn care se tasează bine cu
piciorul şi se administzrează apoi 3-4 kg de gunoi bine descompus, după care se
completează şanţul cu pământ;
-vârful coardei situat lângă pichet se muşuroieşte cu pământ.
7
 În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În
practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au
o viaţă mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.
Marcotajul prin prăbuşirea butucilor Procedeul constă în săparea unei gropi
până la baza axului tulpinal al rădăcinilor, după care butucul este prăbuşit în groapa
respectivă. Se aleg 2-3 coarde mai viguroase care se marcotează prin scoaterea lor la
suprafaţa solului. Marcotajul prin prăbuşire prezintă interes şi la refacerea butucilor
dezgoliţi de pământ în urma procesului de eroziune, în plantaţiile situate pe terenuri
în pantă.

1.2.3. Înmulţirea prin altoire

Altoirea constă în fixarea unui mugure sau unei porţiuni viabile de coardă (sau
lăstar) denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei, pe o altă porţiune
denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular.
Baza teoretică pe care se sprijină altoirea. Altoirea se bazează pe principiul
sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui ţesut intermediar denumit calus,
diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea concreşterii dintre cei doi
simbionţi.
La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se
realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează
condiţii de temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la
portaltoi, dând naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice
nediferenţiate, denumit calus sau „ţesut de rană”. La formarea calusului, rolul
principal revine celulelor meristematice ale cambiului altoiului.
Formarea calusului are loc diferit, în funcţie de asimetria coardei, de polaritate
şi prezenţa mugurelui de iarnă. În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în
primul rând şi în cantitatea cea mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi
timp se formează şi pe partea dorsală. Calusul se formează mai târziu şi în cantitate
mai mică pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei (fig. 7). Influenţa polarităţii se
manifestă astfel: calusul se formează mai întâi şi în cantitate mai mare la polul
morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la
polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 8). Prezenţa mugurelui de iarnă în
apropierea polului morfologic superior al secţiunii altoiului anihilează influenţa
negativă a polarităţii, stimulând formarea calusului (fig. 9).

Fig. 7 – Formarea calusului în funcţie de

asimetria coardei (după
Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

8
 Fig. 8 – Ordinea de formare a calusului în
funcţie de polaritate

Fig. 9 – Secţionarea altoiului şi

portaltoiului

Secţiunea altoiului va fi efectuată pe partea mugurelui de iarnă şi cât mai

aproape de acesta; în acest fel porţiunea cu jgheab este plasată la polul morfologic
inferior al secţiunii, astfel că aptitudinile mai mici de calusare sunt compensate de
efectul polarităţii. De asemenea, este favorizată calusarea pe porţiunea plană (situată
la polul morfologic superior al secţiunii), prin poziţia ei aproape de ochi.
La altoirea mecanizată a viţei-de-vie în profil „omega” sau „vârf de lance”,
prin secţionarea partenerilor pe diametrul mic (pe direcţia parte plană – parte cu
jgheab), acestea sunt plasate la polul morfologic inferior, stimulând în acest fel
formarea calusului şi pe aceste părţi.
Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului
emis simultan de cei doi parteneri. Celulele calusului încep să se diferenţieze şi să
formeze celule noi cambiale. Cambiul care îşi face apariţia în calus îşi începe
activitatea producând floem şi xilem nou. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi
portaltoi şi creează un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.
Sudarea poate decurge defectuos dacă intrarea în activitate a zonelor cambiale
şi emiterea calusului nu are loc în acelaşi timp la cei doi parteneri.
Între membranele celulelor devenite vecine se formează o lamelă pectică
intermediară care realizează lipirea lor, ca o primă fază a sudării. Apoi, între celulele
parenchimatice ajunse în contact se stabilesc legături prin intermediul

9
plasmodesmelor, realizându-se astfel contactul intim între celulele ţesuturilor noi
generate de către cei doi simbionţi.
Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în
stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale
portaltoiului. Vascularizarea trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la
altoi, în caz contrar frunzele care apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate
usca.
Concreşterea la altoirea în verde prezintă câteva particularităţi:
-etapa calusării nu are loc;
-sudarea nu se realizează prin intermediul calusului ci direct prin contactul
zonelor generatoare ale celor doi parteneri;
-la sudare participă toate ţesuturile: cambiul, parenchimul cortical,
parenchimul lemnos şi parenchimul medular, în timp ce la altoirea în uscat participă
numai cambiul şi parenchimul medular;
-vascularizarea este concomitentă cu sudarea, se realizează mai uşor, deoarece
este asigurată continuitatea imediată a ţesuturilor vasculare.
Modificările care au loc în zona de concreştere la altoirea în uscat sunt de
natură anatomică şi fiziologică.
Modificările anatomice au loc ca urmare a sudării, de regulă imperfecte,
neuniforme şi discontinui la punctul de altoire. La sudare participă numai anumite
ţesuturi, unele din ele fiind mortificate (măduva, scoarţa primară).
Incluziunile inerte, porţiunile nesudate, particularităţile anatomice diferite ale
celor doi parteneri (volumul şi suprafaţa vaselor conducătoare), determină un traiect
neregulat, sinuos al vaselor conducătoare. De
asemenea, viteza radiară de creştere este
diferită: de obicei altoiul se îngroaşă mai mult
decât portaltoiul, încât în zona de concreştere se
formează o „gâlmă” care complică legătura
dintre altoi şi portaltoi (fig.10).

Fig. 10 – Modificări anatomice în zona de

concreştere la altoire: A-altoiul;
B- portaltoiul; C-măduva; D-diafragma;
E-liber; F-lemn; G-scoarţa; H-cambiu;
I-calus necrozat; J-ţesuturi sinuoase
(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

Modificările fiziologice sunt determinate

de cele anatomice şi se referă, în principal, la
circulaţia sevei prin zona de concreştere.
Vasele conducătoare sunt distorsionate, cele de lemn au lumenul mai mic, pe
când cele de liber sunt mai mari şi mai numeroase. Ca urmare, circulaţia ascendentă
a sevei către altoi este stânjenită, încât aprovizionarea cu apă şi săruri minerale se
face mult mai greu. De asemenea, circulaţia descendentă a sevei elaborate către
portaltoi rămâne şi ea deficitară, astfel încât portaltoiul este mai slab nutrit cu
substanţe plastice.

10
 Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei
grupe de factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor
factori care influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării
corespunzătoare a lor, de către specialist.
Factorii anatomo-fiziologici sunt: afinitatea, vârsta celor doi parteneri, gradul
de maturare a lemnului, densitatea acestuia, umiditatea fiziologică şi grosimea
partenerilor.
Afinitatea este o însuşire biologică complexă care exprimă gradul de
asemănare între specii şi soiuri, ce determină compatibilitatea la altoire a celor doi
parteneri şi durata lor de convieţuire în timp. Cu cât diferenţele morfologice,
anatomice şi biochimice dintre soiurile de viţă roditoare şi cele de portaltoi sunt mai
mici, cu atât afinitatea este mai bună, iar sudarea în zona de concreştere este mai
completă şi mai durabilă.
Afinitatea se manifestă mai întâi în şcoala de viţe (afinitatea de altoire) şi se
apreciază prin procentul de viţe cu sudura completă. În urma numeroaselor
experienţe efectuate, s-a constatat că acelaşi soi de viţă roditoare realizează procente
diferite de prindere la altoire în funcţie de portaltoi, ceea ce indică existenţa unor
grade diferite de afinitate.
Afinitatea se manifestă în continuare în plantaţiile de producţie (afinitatea de
producţie) prin durata de convieţuire a celor doi simbionţi, care exprimă longevitatea
butucilor în plantaţii. Ea se apreciază prin mărimea „gâlmei”, regularitatea producţiei
şi procentul de butuci care dispar după 10-15 ani de la plantare.
Existenţa unor grade diferite de afinitate, obligă încă de la altoire, alegerea
celor mai reuşite combinaţii dintre altoi şi portaltoi.
Vârsta partenerilor folosiţi la altoire influenţează în mare măsură reuşita
altoirii. Cu cât partenerii sunt mai tineri, cu atât concreşterea este mai bună. Aşa se
explică randamentele mari care se obţin la altoirea în verde (80-90 %) unde se
folosesc lăstari, faţă de randamentele scăzute (40-50 %) la altoirea în uscat, unde se
operează cu coardele de un an.
Gradul de maturare a lemnului se corelează pozitiv cu randamentele obţinute
la altoire, ca urmare a acumulărilor mai mari de hidraţi de carbon în coardele folosite
la altoire (Martin T.,1972). În condiţiile climatului temperat continental, viţele
portaltoi îşi maturează mai slab lemnul, comparativ cu soiurile de viţă roditoare
(Varga N.,1978). De aceea, se urmăreşte ca toamna, la recoltare, coardele portaltoi să
conţină peste 12 % hidraţi de carbon.
Densitatea lemnului coardelor generează o serie de deosebiri sub raportul
dimensiunilor vaselor conducătoare şi vitezei de circulaţie a sevei. De aceea, pentru a
asigura o mai bună prindere la altoire se urmăreşte ca la un soi de viţă roditoare cu
lemnul dens (Cabernet Sauvignon) să se folosească un portaltoi tot cu lemnul dens
(Kober 5 BB) şi invers.
Umiditatea fiziologică a materialului în momentul altoirii trebuie să fie
normală, adică ţesuturile să fie viabile şi să conţină 50-53 % apă. Prin aceasta se
asigură intensificarea proceselor biologice şi se uşurează executarea operaţiei de
altoire. Întrucât în timpul păstrării materialului, o parte din apa aflată în ţesuturi se
pierde, este necesar ca înainte de altoire să se realizeze o înmuiere pentru refacerea
umidităţii fiziologice.
11
 Grosimea partenerilor influenţează reuşita la altoire, prin suprapunerea cât
mai exactă a zonelor generatoare care participă la calusare şi sudare. Suprapunerea
acestor zone este asigurată atunci când partenerii folosiţi la altoire au aceeaşi
grosime.
Factorii tehnici cei mai importanţi care concură la reuşita altoirii sunt
următorii: modul de pregătire a materialului, poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi,
distanţa dintre secţiune şi ochiul altoiului, planicitatea secţiunilor, rapiditatea
efectuării altoirii, igiena altoirii etc.
Modul de pregătire a materialului în vederea altoirii interesează, mai ales sub
raportul fasonării, extirpării ochilor la portaltoi, înmuierii etc. Pregătirea corectă a
materialului determină obţinerea unor rezultate mai bune.
Poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi. Din experimentări îndelungate s-a
constatat că poziţia cea mai favorabilă sudării este de partea ochiului, fapt ce permite
ca partea concavă (cu jgheab) a altoiului, care calusează dificil, să fie plasată la polul
inferior al secţiunii, deci într-o poziţie mai favorabilă calusării.
Distanţa secţiunii faţă de ochiul altoiului se corelează negativ cu prinderea la
altoire. Se recomandă ca distanţa de la secţiune la ochi să nu depăşească 5 mm
pentru a se beneficia de substanţele de rezervă şi cele fitohormonale aflate în
cantitate mai mare în zona nodului.
Planicitatea secţiunilor reprezintă o condiţie importantă pentru asigurarea unei
bune suduri. Obţinerea unor secţiuni netede este posibilă prin folosirea unor bricege
(sau cuţite, în cazul folosirii altoirii mecanizate) de bună calitate şi perfect
întreţinute.
Rapiditatea efectuării altoirii se opune oxidării şi deshidratării ţesuturilor
secţionate; de aceea, timpul dintre momentul efectuării secţiunilor şi îmbinării lor,
trebuie să fie foarte scurt.
Igiena altoirii. La altoirea şi forţarea butaşilor se pune un accent deosebit pe
menţinerea stării de curăţenie a materialului care se spală pentru a îndepărta
particulele de nisip şi pământ, se dezinfectează împotriva mucegaiurilor folosind
Ronilan 0,05 %, Benomyl 50 WP 0,1 %, Topsin 70 PU, Euparen multi 50 WP
(tolifluanid 50 %), Calidan SC (iprodion 175 g/l + carbendazim 87,5 g/l), Folicur
multi 50 WP (tebuconazol 10 % + tolifluanid 40 %), Shavit F 71,5 WP (triadimenol
1,5 % + folpet 70 %)(Varga N., şi colab., 2006). De asemenea, parafinarea efectuată
după altoire are rolul de a proteja zona de altoire împotriva infecţiilor.
Factorii ecologici care acţionează pe timpul forţării butaşilor altoiţi sunt
următorii: temperatura, umiditatea, lumina şi aerul.
Temperatura are rolul cel mai important în declanşarea procesului de formare
a calusului. Calusul începe să se formeze la temperatura de 15ºC, procesul se
intensifică proporţional cu creşterea temperaturii până la 32ºC, după care se constată
o reducere a procesului de calusare. Temperaturile mai ridicate determină formarea
unui calus abundent şi spongios, cu realizarea unei suduri slabe. La temperaturi de
18-27ºC se formează un calus fin şi dens de jur împrejurul punctului de altoire.
La începutul procesului de forţare, în primele 4-5 zile, se administrează un
„şoc termic” (28-30ºC) pentru ca butaşii altoiţi să treacă rapid de la viaţa latentă la
cea activă, apoi temperatura se menţine la 22-24ºC pe toată durata forţării.

12
 Pentru a stimula formarea calusului la punctul de altoire se recomandă metoda
electrostratificării prin care se creează un plus termic (cu 3-4ºC) la nivelul punctului
de altoire, faţă de baza butaşilor.
Umiditatea normală asigură turgescenţa celulelor şi desfăşurarea optimă a
proceselor fiziologice din butaşi. În perioada de forţare, la începutul formării
calusului, umiditatea aerului trebuie menţinută la peste 90 %, timp de 4-5 zile, după
care se reduce treptat la 75-80 %. Umiditatea în spaţiile de forţare se corelează cu
temperatura pentru a evita uscarea calusului (în condiţii de umiditate scăzută şi
temperatură ridicată) sau brunificarea acestuia (la umiditate ridicată şi temperatură
scăzută a aerului).
Lumina este necesară în serele de forţare pentru a asigura folosirea economică
a rezervelor de hidraţi de carbon pe timpul forţării. Prezenţa luminii la începutul
perioadei de forţare contribuie la prevenirea apariţiei mucegaiurilor, iar mai târziu,
după apariţia lăstarilor, lumina naturală cu o intensitate de peste 1 000 de lucşi
preîntâmpină etiolarea acestora; în lipsa acesteia se intervine cu lumină artificială
fluorescentă.
Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a
partenerilor ce aparţin unor specii diferite generează o serie de modificări care au la
bază deosebiri de ordin fiziologic, histochimic şi biochimic. Principalele deosebiri
dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt următoarele:
-rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;
-intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la
portaltoi;
-suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este
mai ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;
-raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent
(Oşlobeanu M. şi colab.,1980).
Cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari, cu atât influenţele
reciproce dintre cei doi parteneri sunt mai puternice. De asemenea, aceste influenţe
se datoresc sistemului radicular al portaltoiului, care exercită o acţiune selectivă de
absorbţie a elementelor nutritive, cât şi schimbului de substanţe dintre cei doi
parteneri.
Influenţa portaltoiului asupra altoiului se manifestă prin: modificarea
lungimii perioadei de vegetaţie; creşterea diferită a lăstarilor; mărimea suprafeţei
foliare; fertilitatea şi productivitatea diferită; producţia de struguri; acumularea
zaharurilor; longevitatea plantaţiei etc.
Modificări importante au fost puse în evidenţă şi ca urmare a influenţei
altoiului asupra portaltoiului: lungimea diferită a rădăcinilor; repartizarea acestora
pe diferite adâncimi ale solului etc. (Oşlobeanu M.,1966; 1978).
Clasificarea metodelor de altoire. După natura organelor folosite la altoire
se distinge:
-altoirea în verde când se folosesc lăstari şi,
-altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.
După procedeele tehnice de execuţie metodele de altoire se clasifică în:
-altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;
-altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;
13
 -altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de
lance”, „nut şi feder” etc.:
-altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar
portaltoiul are o grosime de 20-50 mm.
Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,
altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.
Altoirea în verde. Este o metodă care se practică pentru completarea golurilor
din plantaţiile viticole, în scopul înmulţirii rapide a soiurilor noi şi pentru înlocuirea
soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.
Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de
6-8 mm. Practica a dovedit că momentul optim pentru efectuarea altoitului în verde
coincide de cele mai multe ori cu perioada înfloritului, când pe suprafaţa secţiunii
făcută pe lăstar, pe porţiunea unde urmează să se facă altoirea, se observă distinct
puncte albe sidefii (vasele lemnoase în fază de lignificare) şi apar picături de sevă.
În vederea altoitului, lăstarii portaltoi se scurtează la o înălţime de 40-50 cm
de la pământ, sau dacă altoirea se face la nivelul
solului, lăstarii vor fi retezaţi cât mai aproape de
pământ. De pe porţiunea de lăstar păstrată pentru
altoit se îndepărtează toate frunzele, inflorescenţele,
cârceii şi ochii.
Ca altoi se folosesc lăstari roditori situaţi pe
mijlocul coardelor, care se recoltează dimineaţa,
prin secţionare cu foarfeca de la punctul de inserţie
şi se introduc imediat într-un vas cu apă. Acestor
lăstari li se suprimă limbul frunzelor cu o parte din
peţiol, cârceii şi vârfurile mai fragede.
Altoirea se efectuează în copulaţie simplă şi Fig. 11 – Altoirea în verde:
este urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac a-secţiunile oblice; b-legarea
(fig. 11). Ea decurge astfel: pe ultimul internod al partenerilor (după Oprea D.D.,1965)
portaltoiului, pe partea ochiului, se execută o tăietură oblică de două ori mai lungă
decât lată. Lăstarului altoi i se lasă deasupra ochiului o porţiune de 2-3 cm de
internod, iar dedesubt tot internodul. Pentru a preveni deshidratarea ţesuturilor se
recomandă parafinarea capătului superior al altoiului (la temperatura de 50-60ºC). La
3-4 cm sub ochi şi de aceeaşi parte cu el se execută o tăietură similară cu cea de la
portaltoi. În continuare, cele două secţiuni se suprapun şi se leagă cu fire de bumbac
sau rafie.
Toamna, după căderea frunzelor, punctul de altoire se coboară la nivelul solului
prin prăbuşirea butucului. Dacă sunt mai mulţi lăstari altoiţi în verde, ei pot fi
muşuroiţi la bază în timpul verii, în vederea înrădăcinării, astfel încât toamna se
obţin direct viţe altoite înrădăcinate.
Altoirea în uscat - este denumită impropriu „în uscat” întrucât se
realizează în cursul perioadei de repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de
butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de viţă-de-vie (care va da naştere sistemului
aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai lungă de butaş portaltoi din care
urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.

14
 Altoirea în uscat se poate executa manual (folosind copulaţia
perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 12), sau cu ajutorul maşinilor şi
dispozitivelor de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf de
lance”, „omega” etc. (fig. 13).

Fig. 12 – Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 13 – Altoirea mecanizată:

a-în profil „vârf de lance“
b-în profil „omega“

Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi

altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de
îmbinare. După secţionare se execută pana sau limbul de îmbinare cu o grosime de
1,5-2,0 mm. Se realizează apoi îmbinarea altoiului cu portaltoiul, urmărind
suprapunerea secţiunilor şi întrepătrunderea penelor pe toată lungimea lor.
Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se
beneficia de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în
zona mugurelui. La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al
butaşului, pe internod.
Altoirea în copulaţie perfecţionată asigură obţinerea unor randamente
superioare. Ea se excută numai de către altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 –
2 500 altoiri pe zi.
Altoirea pe loc, în despicătură .Se execută primăvara în luna aprilie în cazul
portaltoiului tânăr, de 1-2 ani, diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.
Portaltoiul se secţionează orizontal, la nivelul suprafeţei solului, se leagă strâns cu
rafie cu câţiva centimetri mai jos (la nevoie se efectuează o copcă în jurul lui).
Secţionarea se face cu câteva zile înainte de altoire în timpul fenofazei plânsului,
pentru că seva scursă se opune sudurii. Se realizează apoi despicătura la jumătatea
secţiunii transversale, la adâncimea de 3-4 cm, utilizând în acest scop o daltă specială
bine ascuţită (despicător) sau un briceag de altoit.
Ca altoi se folosesc coarde păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau
beciuri), stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor,
apoi se fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior
o porţiune de internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm. Prin două
tăieturi oblice se face, pe porţiunea inferioară a altoiului, de o parte şi de alta a
ochiului, o pană de 2-3 cm lungime, ca o lamă de cuţit, fiecare din cele două secţiuni
15
executându-se din câte o singură mişcare de briceag. Una dintre aceste tăieturi
trebuie să fie mai adâncă, aşa încât să se vadă măduva. Porţiunea dinspre ochi se lasă
ceva mai groasă decât porţiunea opusă.
La introducerea penei altoiului se urmăreşte suprapunerea cambiului de la
altoi cu cel al portaltoiului (fig. 14). Pentru ca altoiul să fie ţinut ferm în despicătură,
astfel încât secţiunile de la altoi şi portaltoi să facă un contact cât mai bun, locul
altoirii se leagă strâns cu rafie sau este menţinut strâns cu un manşon elastic.
Când portaltoiul are o grosime mai mare de 2 cm, se introduc 2 altoi, la cele
două extremităţi ale secţiunii (fig. 14 k), iar secţiunile se acoperă cu mastic pentru a
fi protejate de infecţii şi se muşuroiesc cu pământ mărunt şi reavăn care să acopere
cei doi parteneri cu un strat gros de 5-7 cm.

Fig. 14 – Altoirea pe loc, în despicătură: a-j-diferite etape de execuţie; k-altoirea cu 2 altoi

(după Kriszten G.,1973)

Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, dă cele mai bune rezultate atunci
când este efectuată în intervalul 20 iulie – 20
august.
Metoda constă în efectuarea unei incizii
pe scoarţă, în forma literei „T“, pe internod, în
partea cu jgheab, deasupra ochiului de iarnă.
Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este
introdus în locaşul creat prin incizia în „T“ şi
legat, fie cu rafie, fie cu o folie plastifiată (fig.
15). După circa 10 zile se execută controlul

16
viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea. Un altoitor poate realiza până la 600
de altoiri pe zi.

Fig. 15 – Altoirea în „T“

Altoirea în placaj este executată

în ochi dormind, la sfârşitul lunii
august, începutul lunii septembrie; se
sudează toamna, dar nu se dezvoltă
decât în primăvara viitoare. Ea
presupune efectuarea unei crestături în
trunchi, de forma celei din figura 7.16.
Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu
lungimea de aproximativ 12 mm şi 3
mm grosime la bază sunt introduşi în
crestătura portaltoiului, după care se
leagă.
Fig. 16 – Altoirea în placaj („chip bud“)

1.2.4. Microînmulţirea „in vitro ”

Microînmulţirea constituie o metodă de înmulţire vegetativă modernă, cu

o rată superioară de multiplicare a plantelor, comparativ cu metodele convenţionale
(butăşire, marcotaj, altoire). Ea constă în obţinerea unor plante noi, cu caracteristici
similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi
meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”, după o prealabilă sterilizare şi
într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987).

17
 Fig.18 – Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“ la viţa-de-vie

(după Martino L.,1991)

2. Pepiniera viticolă

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate specializată în producerea materialului

săditor viticol.
Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate
presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele
actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea
introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de
ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea Regulilor şi
normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul,
certificarea calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-
vie se produce material de înmulţire din următoarele categorii biologice:
a)-material de înmulţire iniţial; este produs sub responsabilitatea
amelioratorului sau menţinătorului conform metodelor acceptate
b)-material de înmulţire bază; este produs sub responsabilitatea amelioratorului,
menţinătorului sau cultivatorului conform metodelor acceptate
c)-material certificat; este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din
materialul de înmulţire iniţial
-planta selecţionată sau părţi din plantă recoltate din aceasta se testează
privind prezenţa organismelor dăunătoare (în special a virusurilor) prevăzute în
tabelul 7.1 şi dacă se constată că sunt libere de organisme dăunătoare se păstrează în
depozitar, constituind material iniţial al amelioratorului sau menţinătorului, destinat
începerii procesului de înmulţire;
-stocul nucleu de plante este constituit din plante înmulţite pe cale vegetativă,
din plante selecţionate de ameliorator sau menţinător care în urma testării s-a
constatat că sunt libere de organisme dăunătoare (vezi tabelul 1) şi sunt introduse în
sera nucleu izolator
Tabelul 1
Lista virusurilor şi organismelor similare testate la materialul de
înmulţire viticol
Nr.crt. Virusuri şi organisme similare
A Degenerarea viţei-de-vie
1 Grapevine fanleaf nepovirus (GFLV) şi Arabis mosaic nepovirus ArMV-scurtnodare
B Răsucirea frunzelor viţei-de-vie
2 Grapevine leafroll-asociat closterovirus (GLRaV-1)
3 Grapevine leafroll-asociat closterovirus (GLRaV-3)
C Lemnul striat al viţei-de-vie
4 Corky bark (GCB)-spongiozitatea scoarţei produsă de virusul B (GVB)*
5 Rupestris stem pitting (RSP)-strierea lemnului pe Rupestris*
18
 6 Kober stem Growing (KSG)-strierea lemnului pe Kober produsă de virusul A (GVA)*
D Mozaicul viţei-de-vie
7 Grapevine fleck virus (GFkV) mozaicul (marmorarea)**
8 Grapevine Vein Necrosis (GVN)*
9 Grapevine Vein Mosaic (GVM)*
* -se aplică opţional la cererea menţinătorului sau multiplicatorului
**-numai pentru portaltoi

-materialul de înmulţire iniţial produs din stocul nucleu de plante prin metode
clasice sau prin alte metode tehnice de înmulţire, fie în urma înrădăcinării, fie în
urma altoirii, în condiţii de izolare şi prevenire totală a infestării cu organisme
dăunătoare, constituie materialul iniţial care este destinat înfiinţării plantaţiilor mamă
bază sau, dacă menţinătorul doreşte, direct a materialului certificat.
În figura 19 este prezentată schema producerii materialului de înmulţire
certificat conform Ordinului 1267/2005.
Componentele pepinierei viticole. Pepiniera de viţe, ca unitate
complexă pentru producerea materialului săditor viticol, este alcătuită din mai multe
compartimente, dependente unele de altele: plantaţia de portaltoi, plantaţia furnizoare
de coarde altoi; şcoala de viţe cu terenul pentru asolament. Alături de aceste plantaţii,
o pepinieră dispune şi de un sector indirect productiv, alcătuit din complexele de
altoire şi forţare, spaţii de depozitare, remize pentru maşini etc.
Mărimea şcolii de viţe se determină în funcţie de numărul total de viţe
ce se doreşte a fi obţinut, cu ajutorul formulei:
Nt
S = --------- în care:
Ba x R
S = suprafaţa şcolii de viţe, în ha
Nt = numărul total de viţe ce se doreşte a fi obţinut;
Ba = numărul total de butaşi altoiţi ce se plantează la ha;
R = randamentul de viţe altoite (procentul planificat de viţe calitatea I - bune
de plantat).
Ţinând seama de faptul că cele mai bune rezultate se obţin în cazul încadrării
şcolii de viţe într-un asolament şi că experienţa practică a dovedit superioritatea celui
de 5 ani, suprafaţa de teren amenajată pentru irigat, necesară unui astfel de asolament
va fi de 5 ori mai mare decât cea a şcolii de viţe.
Cod Autori-
Uni- tatea
tate oficială

AA Ameliorator SOIURI ŞI CLONE

ISTIS
OSIM
Înregistrate oficial

AB - soi/clona vinifera LCCF

- soi/clona portaltoi o plantă din soi sau clonă Labora
-tor
recu-
Testare virusologică noscut
(indexare, IEM, ELISA) oficial
material iniţial(1) – G0

19
 Unitate de plantă sănătoasă plantă infectată
înmulţire devirozare sau
material iniţial distrugere microînmulţire
(in vitro) retestare virus
ITCSMS
înmulţire vegetativă (5-20 plante) plantă sănătoasă
Parcela de
verificare Conservare în spaţii protejate
autenticitate Plante iniţiale material iniţial – G1
(min. 10 plante) Soiuri şi clone

- altoi; - portaltoi material iniţial(1) – G2

- viţe înrădăcinate

AC Menţinător
(producător material Plantaţie mamă
de preînmulţire) Bază ITCSMS

- altoi; - portaltoi material Bază

Parcela verificare
- viţe înrădăcinate
Producător de
material de Plantaţie mamă
înmulţire Bază
ITCSMS

AD - altoi
AE - portaltoi
Plantaţie mamă
AF Bază
Pepinierist
- viţe înrădăcinate material Certificat(2)

Beneficiar Plantaţii de producţie pentru

viticultor
struguri
(1)
– schema pentru ameliorator/menţinător, material iniţial
(2)
– schema pentru obţinerea materialului Bază şi Certificat
Fig. 19 – Schema producerii materialului de înmulţire certificat (după Ordinul 1267/2005)
Mărimea plantaţiei de portaltoi se determină în funcţie de producţia medie de
butaşi obţinută la hectar (ex.: 70 000 – 120 000), comparativ cu numărul de butaşi
altoiţi ce urmează a fi plantaţi la unitatea de suprafaţă de şcoală de viţe (ex.:
140 000). Rezultă astfel că suprafaţa ocupată de plantaţia de portaltoi va fi de 1,5-2
ori mai mare decât cea ocupată de şcoala de viţe.
Mărimea plantaţiei furnizoare de coarde altoi depinde de numărul de butaşi
altoiţi ce urmează a fi plantaţi la unitatea de suprafaţă în şcoala de viţe, de numărul
de coarde recoltate de la fiecare butuc (ex.: 2-3), de numărul de ochi buni existenţi
pe fiecare coardă (minimum 8 ochi) şi de numărul de butuci la hectar existenţi în
plantaţia respectivă.
În cazul unei plantaţii furnizoare de coarde altoi cu 4 000 de butuci la hectar,
recoltând în medie 2 coarde a 8 ochi de la fiecare butuc, rezultă un total de 64 000
ochi. Raportând numărul de butaşi altoiţi ce urmează a fi plantaţi la 1 ha şcoală de
viţe, la numărul total de ochi rezultaţi, se ajunge la un necesar de 2,5-3 ha plantaţie
furnizoare de coarde altoi pentru fiecare ha şcoală de viţe.
20
 Capacitatea complexului de altoire şi forţare (fig. 20) se calculează în
funcţie de numărul total de viţe altoite ce se doreşte a fi obţinut, de procentul viţelor
altoite bune de plantat, de cantitatea materialului ce intră în procesul de altoire, de
durata altoirii şi de necesitatea plantării tuturor butaşilor altoiţi în timp optim în
şcoala de viţe.

Fig. 20 – Schiţa unui complex de altoire şi forţare

În cazul folosirii metodelor intensive de producere a viţelor altoite, în locul
terenului destinat şcolii de viţe sunt necesare solarii sau sere a căror mărime se
determină în funcţie de numărul butaşilor care se altoiesc şi de densitatea de plantare
a acestora la unitatea de suprafaţă.
Suprafeţele destinate pepinierelor se folosesc intensiv, pe ele se produc
cantităţi mari de material săditor şi ca urmare, sunt necesare investiţii destul de mari.
Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole. În scopul
aplicării unor tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună
calitate, cu costuri reduse, terenul pe care se amplasează pepiniera de viţe trebuie să
corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie. La alegerea
acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici.
Dintre factorii ecologici de cea mai mare însemnătate sunt factorii climatici.
Aceştia trebuie să satisfacă cerinţele plantaţiilor de portaltoi, ale celor furnizoare de
coarde altoi şi ale viţelor din şcoală.
Dintre toate componentele pepinierei, plantaţiile de portaltoi sunt cele mai
pretenţioase faţă de factorii ecoclimatici. Viţele portaltoi intră în vegetaţie mai

21
devreme comparativ cu cele roditoare şi îşi încheie perioada de vegetaţie mai târziu
decât acestea. De aceea, plantaţiile de portaltoi vor fi înfiinţate în acele areale în care
numărul zilelor fără îngheţuri din perioada caldă a anului depăşeşte 180. În această
perioadă bilanţul termic activ trebuie să fie mai mare de 3 100ºC, temperatura medie
din lunile mai-iunie să depăşească 18ºC, iar în lunile iulie-august să nu fie mai mică
de 21ºC.
Se recomandă evitarea arealelor bătute de grindină, brume târzii de primăvară
şi timpurii de toamnă. De asemenea, nu vor fi înfiinţate plantaţii de portaltoi pe văile
râurilor în care se produc curenţi reci.
Analiza resurselor climatice de pe teritoriul ţării noastre şi corelarea lor
cu cerinţele soiurilor de portaltoi, permit să se stabilească trei zone cu grade diferite
de favorabilitate pentru cultura portaltoiului: foarte favorabilă, favorabilă şi mijlociu
de favorabilă (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Zona foarte favorabilă este situată în sudul ţării, în special în perimetrele
irigate de pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin şi până la
Cernavodă. Zona dispune de cele mai mari resurse heliotermice de pe teritoriul ţării
noastre: perioadă lungă de vegetaţie (peste 200 zile), cu desprimăvărări timpurii,
toamne lungi, cu acumularea unui bilanţ termic util de peste 1 650ºC, o sumă a
insolaţiei reale de peste 1 600 ore şi un cuantum al precipitaţiilor de peste 350 mm.
Zona favorabilă cuprinde areale în care parametrii climatici prezintă
valori mai reduse faţă de zona foarte favorabilă. Ea cuprinde podgoriile Dealu Mare,
dealurile Buzăului şi cele din Dobrogea.
În această zonă, perioada de vegetaţie are o lungime de 180-200 zile, bilanţul
termic util este cuprins între 1 500 şi 1 650ºC, suma insolaţiei reale 1 500-1 600 ore,
iar precipitaţiile din perioada de vegetaţie însumează 300-400 mm.
Zona de favorabilitate mijlocie pentru cultura portaltoiului cuprinde
podgoriile din sudul Moldovei, Banat şi sudul Transilvaniei.
Indicii climatici sunt inferiori primelor două zone, determinând o întârziere în
maturarea lemnului: lungimea perioadei de vegetaţie nu depăşeşte 170-180 de zile,
bilanţul termic util 1 300–1 500ºC, suma orelor de insolaţie reală 1 300-1 500, iar
cantitatea de precipitaţii 300-500 mm.
Ca urmare a pretenţiilor ridicate faţă de factorii climatici, plantaţiile de
portaltoi din ţara noastră sunt amplasate cu precădere în partea de sud a ţării.
Şcolile de viţă au cerinţe faţă de factorii climatici mai reduse faţă de
cele ale plantaţiilor de portaltoi. Cele mai bune rezultate sub raport tehnic şi
economic se obţin în partea de sud, sud-est şi sud-vest a ţării.
La alegerea terenurilor pentru şcolile de viţă se recomandă evitarea
pericolului brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară (ce nu trebuie să depăşească
data de 1 mai), mai ales atunci când se recurge la plantarea pe teren nebilonat. Vor fi
evitate, de asemenea, arealele bântuite de grindină, precum şi cele cu ploi frecvente
şi temperaturi scăzute în luna mai care întârzie pornirea în vegetaţie a viţelor altoite.
Cerinţele faţă de factorii ecoclimatici ale soiurilor din plantaţiile
furnizoare de coarde altoi sunt asemănătoare cu cele ale aceloraşi soiuri cultivate
pentru struguri.

22
 Faţă de factorii ecopedologici cele mai mari cerinţe le manifestă şcolile
de viţe. Pentru şcolile de viţe sunt indicate solurile permeabile, adânci, bogate în
humus (peste 3 %) şi bine aprovizionate în elemente nutritive.
Cea mai bună înrădăcinare a viţelor altoite se realizează în condiţiile unor
soluri cu textură uşoară-medie (luto-nisipoasă sau lutoasă) care au regim termic şi
aerohidric favorabil.
Se recomandă evitarea solurilor argiloase, reci şi cu exces de umiditate
care sunt defavorabile creşterii rădăcinilor. Pentru a evita excesul de umiditate în
unele perioade ploioase, terenul destinat şcolilor de viţe trebuie să nu fie influenţat
de pânza de apă freatică.
Viţele altoite nu trebuie cultivate pe soluri cu un conţinut în săruri nocive mai
mare de 0,3-0,6 ‰ NaCl, datorită sensibilităţii lor accentuate. Vor fi evitate, de
asemenea, solurile intens poluate cu pesticide (în special pe bază de cupru), erbicide,
sau puternic infestate cu larve dăunătoare (Melolontha melolontha, Agriotes lineatus,
Zabrus gibrus etc.), cu boli virotice şi bacteriene (îndeosebi cu Agrobacterium vitis).
Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi sunt preferate, de asemenea, solurile
cu textură uşoară-medie (luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă şi lutoasă).
Portaltoii hibrizi Berlandieri x Riparia (Kober 5 BB, Sel. Crăciunel 2, Sel.
Oppenheim 4) se adaptează la o gamă largă de soluri sub raportul texturii şi regimul
hidric. Portaltoii hibrizi Berlandieri x Rupestris valorifică destul de bine solurile
argiloase.
Soiurile de portaltoi manifestă cerinţe diferite faţă de fertilitatea solului:
Riparia gloire şi SO 4 preferă solurile fertile şi reavene, în timp ce cultivarea
soiurilor Kober 5 BB şi Crăciunel 2 pe astfel de soluri trebuie evitată, pentru a nu
favoriza creşterea lăstarilor în dauna maturării lor.
La alegerea terenului atât pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi,
pentru plantaţiile furnizoare de coarde altoi, cât şi celui destinat şcolilor de viţă, se
ţine seama de conţinutul în carbonat de calciu activ şi de indicele puterii clorozante.
La valori ridicate ale acestor indicatori se recomandă folosirea portaltoilor rezistenţi
(Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal).
Sub raport orografic terenul destinat plantaţiilor de portaltoi trebuie să
fie plan sau să aibă o pantă redusă, uniformă, de până la 12 %, cu expoziţie
favorabilă (sudică, sud-estică, sud-vestică) şi să fie adăpostit de vânturile puternice
dinspre nord sau nord-est.
Amplasarea şcolilor de viţe trebuie făcută pe terenuri plane sau uşor înclinate,
cu posibilităţi de irigare.
Dintre factorii social-economici la alegerea terenului pentru pepiniera de viţe
se ţine seama, în primul rând, de posibilităţile de folosire a unui volum mare de forţă
de muncă, acest sector având un caracter intensiv ce solicită multă manoperă.
Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea
unităţile producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică.
Amplasarea sectoarelor pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi
de comunicaţii practicabile în tot cursul anului.
O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce
lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a
materialului săditor viticol.
23
 3. Tehnologia producerii coardelor portaltoi

3.1. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi

La alegerea terenului se va urmări ca bilanţul termic activ să fie de cel puţin

3000-3200ºC, perioada de vegetaţie activă de minimum 180-200 de zile, în zone care
nu sunt afectate de grindină, brume târzii de primăvară şi îngheţuri timpurii de
toamnă. Solul trebuie să fie fertil, cu textură nisipo-lutoasă, profund, fără pânză
superficială de apă freatică.
Cu ocazia pregătirii terenului pentru plantare se realizează fertilizarea de
bază care are ca scop îmbogăţirea solului în materie organică, P şi K. Orientativ se
aplică 30-40 t/ha gunoi de grajd, 150-220 kg/ha P 2O5 şi 200-250 kg/ha K2O, în
funcţie de cartarea agrochimică a solului. Acestea se distribuie uniform la suprafaţa
solului, urmând a fi încorporate prin desfundare.
Desfundatul se execută toamna la adâncimea de 60 cm, urmând ca primăvara
înainte de plantare să se realizeze nivelarea desfundăturii.
La stabilirea distanţelor de plantare se ţine seama de vigoarea soiurilor,
condiţiile pedoclimatice, de mijlocul de susţinere şi de forma de conducere a
butucilor.
Când susţinerea viţelor urmează să fie făcută pe spalier monoplan se
recomandă distanţe de plantare de 2-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe
rând, în funcţie de vigoarea soiurilor.
La susţinerea pe spalier în formă de „T”, se folosesc distanţe de 2,2-2,6 m
între rânduri şi 1,6-1,8-2,0 m între viţe pe rând (Grecu V. şi colab., 1984).
În Italia se folosesc distanţe de 1,5-3,0 m între rânduri şi 1-2 m între viţe pe
rând (Fregoni M.,1987); în Austria 2,5-2,8/1,3-1,5 m (Rukenbauer W., Traxler
H.,1975), iar în Franţa densităţile de plantare sunt cuprinse între 1 000 şi 3 000
butuci/ha (Reynier A., 1986).
Pentru plantare se folosesc viţe portaltoi din selecţii clonale: Berlandieri x
Riparia, Kober 5BB; Selecţia Crăciunel 2; Selecţia Crăciunel 26; Selecţia M54;
Selecţia Crăciunel 71; Selecţia Drăgăşani 57; Selecţia Oppenheim 4; Selecţia
Oppenheim 4, clona 4; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Rupestris 140
Ruggeri; 140 Ruggeri Selecţia 59 Vl; Chasselas x Berlandieri 41 B; 41 B Selecţia 6
Vl; Drăgăşani 70 M; Precoce; Ruvis (tabelul 7.2).
În vederea plantării, viţele portaltoi se fasonează prin scurtarea cordiţei
principale la 4-5 ochi (cele secundare se elimină) şi a rădăcinilor la 8-10 cm lungime.
Se recomandă parafinarea viţelor portaltoi fasonate, prin introducerea porţiunii
superioare într-un amestec de parafină (în proporţie de 94 %), bitum (3 %) şi
colofoniu (3 %) la temperatura de 80 ± 2ºC; în acest caz nu mai este necesară
muşuroirea viţelor.
Plantarea viţelor portaltoi se execută obişnuit primăvara, la sfârşitul lunii
martie – începutul lui aprilie.
În mod obişnuit plantarea se realizează în gropi executate manual sau
mecanizat, la adâncimea de 45-50 cm, după o prealabilă pichetare a terenului. Viţele
portaltoi se aşază în groapă în aşa fel încât punctul de inserţie al cordiţei principale să
24
fie situat la nivelul suprafeţei solului, iar rădăcinile să fie dispuse de jur împrejurul
unui muşuroi situat pe fundul gropii. Rădăcinile se acoperă cu un strat de pământ
mărunţit de 10-15 cm care se tasează, urmând a administra apoi o cantitate de 3-5 kg
mraniţă la groapă. Se udă apoi fiecare viţă cu 5-10 l apă (sau se irigă plantaţia
imediat după încheierea plantării), după care se umple groapa cu pământ.

3.2. Lucrări de întreţinere aplicate viţelor portaltoi în primii ani

În anul plantării se aplică lucrări ale solului (adânci şi superficiale) la fel ca

şi în cazul plantaţiilor tinere de vii roditoare.
La nevoie se efectuează tratamente cu insecticide (în cazul atacului unor
dăunători); în cazul soiurilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce se aplică 2-3
tratamente împotriva manei.
În cursul verii primului an viţele portaltoi se copcesc de două ori, în luna iunie
şi în august. Prin această lucrare se suprimă rădăcinile pornite din nodul superior
pentru a favoriza creşterea celor situate la nodul bazal. Ea constă în desfacerea
muşuroiului, efectuarea unei copci în jurul viţelor şi eliminarea rădăcinilor
superficiale prin secţionare de la punctul de inserţie. După primul copcit se reface
muşuroiul pentru a evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, iar după cel de al doilea, viţele
rămân nemuşuroite pentru o mai bună maturare a lemnului.
Viţele protejate la plantare prin parafinare nu au tendinţa de a emite rădăcini
de la nodul superior, aşa încât nu reclamă efectuarea copcitului.
Când lăstarii ajung la înălţimea de 40-50 cm se execută primul legat al
acestora de tutori; la legatul al doilea, prin operaţia de plivit se păstrează numai 3-4
lăstari la fiecare viţă. În condiţii de secetă se aplică 1-2 udări, de preferat o dată cu
copcitul, folosind copcile din jurul viţelor. Vara se verifică autenticitatea viţelor, se
elimină eventualele impurităţi, iar golurile apărute sunt completate cu viţe la ghivece.
În toamna anului I viţele portaltoi se muşuroiesc.

25
 Tabelul 2
Principalii portaltoi cultivaţi în România şi caracteristicile lor
(după Varga N. şi colab., 2006)
Rezistenţa Rezis- Rezistenţa Rezistenţa Rezistenţa Înrădăcinare Afinita- Vigoare
Soiul de portaltoi la calcar tenţa la excesul la săruri la filoxera % tea la
activ % la de umiditate nocive ‰ radicicolă altoire proprie confe-
max. secetă max. galicolă % rită
Berlandieri x Riparia Kober 5 BB 21 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 f. mare f. mare
slabă
Berlandieri x Riparia Kober 5 BB – 20 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 f. mare f. mare
sel. Crăciunel 2 mijlocie
Berlandieri x Riparia Teleki 4 sel. 17 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 f. mare f. mare
Oppenheim 4 slabă
Berlandieri x Riparia 125 AA 13 mijlocie mijlocie 0,4 f.bună 60-80 > 50 mare mare
mijlocie
Berlandieri x Riparia Teleki 4 sel. 17 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 mare mare
Oppenheim 4-4 Bl. mijlocie
Berlandieri x Riparia Kober 5 BB – 20 mijlocie milocie 0,4 bună 60-80 > 50 mare mare
sel. Crăciunel 26 mijlocie
Berlandieri x Riparia Teleki 8B sel. 20 mare mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 mare mare
Crăciunel 71 mijlocie
Berlandieri x Riparia Teleki 8B sel. 20 mare mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 f. mare mare
Drăgăşani 57 mijlocie
Chasselas x Berlandieri 41 B 40 mare slabă 0,5-0,6 bună 20-40 30-40 mijlo- mare
slabă cie
Berlandieri x Rupestris – Ruggeri 140 20 mare slabă 0,4 bună 60-80 > 50 mare f. mare
slabă
Berlandieri x Rupestris – Ruggeri 140 20 mare slabă 0,4 bună 60-80 > 50 mijlo- f. mare
sel. 59 Vl slabă cie
Chasselas x Berlandieri 41 B sel. 6 Vl. 40 mare slabă 0,5-0,6 bună 20-40 30-40 mijlo- mare
mijlocie cie
Drăgăşani 70 M 20 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 mare mare
slabă
Precoce 20 mijlocie mijlocie 0,4 bună 80-100 > 50 mare mijlo-
mijlocie cie
Berlandieri x Riparia Kober 5BB sel. 20 mijlocie mijlocie 0,4 bună 60-80 > 50 mare mare
M 54 slabă
Ruvis 35 mare slabă 0,4 bună 60-80 40-50 mare mijlo-
slabă cie

31
 În al doilea an de la plantare, primăvara, înaintea executării arăturii, se
instalează mijlocul de susţinere; obişnuit se foloseşte spalierul vertical monoplan cu
conducerea oblică a lăstarilor, sau cel în formă de „T” cu dirijarea orizontală a
acestora.
În cazul folosirii spalierului vertical monoplan, lăstarii urmează să fie palisaţi
oblic până la ultima sârmă, apoi orizontal pe aceasta (fig.21). Această conducere
prezintă dezavantajul aglomerării mănunchiurilor de lăstari de la 3-4 butuci
învecinaţi pe sârma de sus a mijlocului de susţinere. Cercetările efectuate de Grecu
V. şi colab. (1987) au scos în evidenţă superioritatea conducerii alternative a
lăstarilor; cei proveniţi de la primul butuc sunt dirijaţi oblic ascendent pe sârma
oblică, apoi orizontal pe prima sârmă; lăstarii de la butucul următor, după palisarea
de sârma oblică vor fi conduşi pe a doua sârmă orizontală, iar cei proveniţi de la al
treilea butuc vor fi dirijaţi pe sârma orizontală cu poziţie superioară (fig. 22). Sârma
oblică este legată la partea inferioară de câte un ţăruş fixat lângă fiecare butuc, iar la
capătul opus, de sârma de sus.

Fig. 21 – Spalierul vertical monoplan cu Fig. 22 – Spalierul vertical monoplan cu

conducerea oblică a lăstarilor conducerea alternativă a lăstarilor

Spalierul în formă de „T”, cu conducerea orizontală a lăstarilor, elimină

lucrarea de legare a acestora şi facilitează efectuarea celorlalte lucrări aplicate
butucului (fig. 23). El este alcătuit din stâlpi metalici (sau din beton, din lemn), cu
înălţimea de 150 cm, din care 60 cm în sol. În partea de sus se fixează o bară
orizontală cu lungimea de 60 cm. La extremităţile acestei bare se întind două sârme
cu diametrul de 2,8 mm, distanţate la 50 cm una de alta şi cu capetele orientate în
sus pe o porţiune de 12 cm, realizând în acest fel o plasă de susţinere a lăstarilor. În
acest caz butucii se conduc pe o tulpină cu un cordon bilateral (sau pe două tulpini cu
câte un singur cordon fiecare).

Fig. 23 – Spalierul în formă de „T“ cu conducerea orizontală a lăstarilor

32
 Primăvara devreme, după dezmuşuroit, se aplică tăierea în uscat: în cazul
conducerii pe spalier vertical monoplan, se păstrează la fiecare butuc 2-3 cepi de 1-2
cm; în cazul susţinerii pe spalier în formă de „T”, se proiectează tulpina prin
scurtarea unei coarde suficient de viguroase, imediat după nivelul sârmelor
orizontale. Când coardele au o vigoare redusă, se păstrează la fiecare butuc 2-3 cepi
de 1-2 cm lungime.
În cursul perioadei de vegetaţie se elimină, prin operaţia de plivit, lăstarii de
prisos. În cazul folosirii spalierului vertical monoplan, la primul plivit care se
execută atunci când lăstarii au 15-20 cm lungime, se păstrează 5-6 lăstari; încărcătura
finală de lăstari (3-4 la fiecare butuc) se stabileşte la al doilea plivit, atunci când
lăstarii ajung la 40 cm.
La susţinerea pe spalier în formă de „T”, prin operaţia de plivit se înlătură
lăstarii de pe tulpină, cu excepţia celor 2 din partea superioară, care urmează să fie
dirijaţi orizontal şi fixaţi pe sârme perpendicular pe direcţia rândului, pentru
formarea cordoanelor. Când lăstarii ajung la sârmele exterioare ale mijlocului de
susţinere se ciupesc în vederea stimulării formării copililor.
Copilitul şi legatul lăstarilor, în cazul susţinerii pe spalier vertical, se execută
în anul al doilea la fiecare 40-50 cm lungime nouă de creştere. La folosirea
spalierului în formă de „T” se păstrează copilii rezultaţi din lăstarii ce formează
cordoanele şi se dirijează de-a lungul rândului.
Se recomandă să se completeze golurile apărute, folosind fie viţe portaltoi
plantate primăvara devreme, fie după fortificarea lor în ghivece nutritive în solarii,
plantarea efectuându-se, în acest caz, în perioada de vegetaţie.
În cazul în care în anul precedent s-au înregistrat atacuri puternice de filoxeră
galicolă se aplică tratamente cu Carbetox 37 CE (0,3-0,4 %).
Se aplică, de asemenea, lucrările obişnuite ale solului (arătură de primăvară,
praşile, arătură de toamnă) şi îngrăşăminte cu P şi K (în doze orientative de câte 50
kg/ha substanţă activă) (toamna, înainte de arătură). Se execută apoi muşuroirea.
Lucrările de întreţinere aplicate în anul al treilea de la plantare se
aseamănă cu cele aplicate în anul anterior, cu unele particularităţi.
Astfel, la tăierea în uscat se păstrează pe scaunul butucului (la susţinerea pe
spalier vertical) sau pe cordoanele formate anterior (în cazul folosirii spalierului în
formă de „T”) cepi de 1-2 cm lungime.
Plivitul lăstarilor se execută tot în două etape, cu păstrarea în final a unui
număr de 5-6 lăstari la fiecare butuc.
La viţele susţinute pe spalier vertical, la fiecare 40-50 cm lungime nouă de
creştere a lăstarilor se execută copilitul şi legatul acestora. La susţinerea pe spalier în
formă de „T” se dirijează lăstarii de-a lungul rândurilor (eventual printr-un legat la
realizarea primelor creşteri de 35-40 cm lungime); în continuare se aplică numai
copilitul şi dirijarea orizontală a lăstarilor pe plasa de sârmă.

3.3. Lucrări aplicate în plantaţiile de portaltoi aflate în producţie

Tăierea în uscat se execută primăvara devreme, păstrând pe scaunul

butucului sau pe cordoane, cepi de 1-2 cm. În acest fel pornesc în vegetaţie
33
aproximativ în acelaşi timp, mugurii coronari (unghiulari) dând lăstari cu creştere
uniformă încă de la început (Oprean M.,1975). Mai rar se aplică tăierea în ras, în cepi
de 1-2 ochi sau în elemente cu lungimea de 3-5 ochi (fig. 24) (Martin T.,1968,
Oşlobeanu M. şi colab.,1980).
Anual este necesară revizuirea mijlocelor de susţinere, lucrare care constă în
înlocuirea stâlpilor deterioraţi, întinderea sârmelor (la nevoie, completarea lor),
îndreptarea stâlpilor înclinaţi etc.
Se execută, de asemenea, lucrările obişnuite ale solului: debilonare;
dezmuşuroit; arătura de primăvară la 16-18 cm adâncime; 4-5 praşile mecanice pe
interval şi 3-4 praşile manuale pe rând (ce pot fi înlocuite prin aplicarea erbicidelor);
arătura de toamnă la 16-18 cm, completată cu muşuroirea bazei butucilor şi periodic
subsolajul.

Fig. 24 – Tăierea în uscat aplicată viţelor portaltoi: a-netăiat; b-tăiat în ras;

c-tăiat în cepi de 1-2 cm; d-tăiat în cepi de 1-2 ochi

Pentru înlocuirea praşilelor se recomandă folosirea erbicidelor preemergente

(Simanex 50 SC -3-4 l/ha; Simanex 80 WP-6 kg/ha; Naproguard -7 l/ha), care se
administrează în benzi late de 50-60 cm, de-a lungul rândurilor. În timpul perioadei
de vegetaţie, în plantaţiile conduse pe spalier în formă de „T” pot fi aplicate erbicide
postemergente (Gramoxone 1 %, 2-3 tratamente).
În tehnologia de cultură a portaltoiului, operaţiile în verde sunt obligatorii.
Prin operaţia de plivit, executată în două etape, se păstrează în final 6-10 lăstari la
fiecare butuc, în funcţie de vigoarea soiului şi fertilitatea solului. La primul plivit
(când lăstarii au 15-20 cm lungime) se păstrează în plus 2-3 lăstari, încărcătura finală
fiind definitivată la al doilea plivit (când lungimea lăstarilor este de 35-40 cm).
Prin lucrarea de copilit se îndepărtează copilii, prin scurtarea lor la cep, sub
prima frunză, în stare erbacee (fig. 25). Concomitent se îndepărtează cârceii şi se
leagă lăstarii cu legături în forma cifrei 8. Copilitul şi legatul se repetă de 12-15 ori
într-o perioadă de vegetaţie, de fiecare dată când lăstarii realizează lungimi noi de
creştere de 40-45 cm. La conducerea orizontală a lăstarilor pe spalier în formă de
„T”, lucrarea de legat este înlocuită cu dirijarea lăstarilor pe plasa orizontală de
sârmă.

34
 La sfârşitul lunii august sau începutul lunii
septembrie, când creşterea lăstarilor este mult
încetinită şi baza lăstarilor a început să se lignifice,
se execută cârnitul, prin îndepărtarea vârfurilor
lăstarilor cu ultimele 8-9 frunze. Lucrarea are ca
scop să favorizeze maturarea lăstarilor şi să
stimuleze creşterea lor în grosime.
Aplicarea îngrăşămintelor se face ţinând
seama de starea de aprovizionare a solului cu
elemente nutritive, conţinutul în humus, în argilă şi
gradul de saturaţie în baze.
Periodic, la 3-4 ani, se aplică gunoi de grajd,
toamna, înainte de efectuarea arăturii. Orientativ, se
recomandă aplicarea dozelor de gunoi cuprinse în
tabelul 3, care variază în funcţie de valoarea
indicelui de azot (HV); la rândul lui, indicele de
azot (HV) se calculează cu ajutorul formulei: Fig. 25 – Copilitul portaltoiului
HV = H x V/100 în care:
H = conţinutul solului în humus, în %;
V = gradul de saturaţie în baze, în %.
Tabelul 3
Doze de gunoi de grajd pentru fertilizarea plantaţiilor de portaltoi (t/ha)
(după Borlan Z. şi colab.,1982)
Conţinutul solului în argilă Indicele de azot – HV %
(%) 1,0 2,0 3,0 4,0
10 18 - - -
20 31 23 - -
30 35 26 23 22
40 37 28 24 23
50 39 29 25 24

Dozele necesare de îngrăşăminte chimice (cu azot, fosfor şi potasiu) se

stabilesc în funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Ele se
calculează cu ajutorul nomogramelor prezentate în figura 26, ţinând seama de
producţia de butaşi scontată şi de starea de aprovizionare a solului cu elemente
nutritive. Îngrăşămintele chimice cu azot se aplică primăvara, iar cele cu fosfor şi
potasiu toamna, urmând a fi încorporate în sol odată cu arătura.
Protecţia fitosanitară are în vedere combaterea filoxerei, a omizilor
defoliatoare şi, mai rar, a acarienilor cu Carbetox 37 CE – 0,3-0,4 %.
În anii foarte favorabili pentru mană (ploioşi) în cazul portaltoilor Chasselas x
Berlandieri 41 B şi Precoce, sunt necesare 1-2 tratamente cu zeamă bordeleză
împotriva manei (0,5-0,8 %).

35
 Fig. 26 – Nomograme pentru stabilirea dozelor optime de N, P2O5, K2O pentru fertilizarea
plantaţiilor de portaltoi în funcţie de producţia scontată de butaşi şi de
aprovizionarea solului în elemente fertilizante (după Borlan Z., şi colab.,1982)

Completarea golurilor în plantaţiile aflate în producţie se realizează prin

marcotaj, cu viţe portaltoi în perioada de repaus, sau după fortificarea prealabilă a lor
în solarii, plantarea la locul definitiv făcându-se, în acest caz, în cursul perioadei de
vegetaţie.
Recoltarea coardelor portaltoi se execută după înregistrarea unor
temperaturi de -8....-10ºC care contribuie la delimitarea netă a porţiunilor de coarde
maturate de cele nematurate. Coardele se secţionează la 10-15 cm de la punctul de
inserţie pe butuc sau cordoane, se scot din plantaţie în mănunchiuri şi se transportă la
locul de fasonare. Fasonarea coardelor portaltoi în vederea păstrării se face în butaşi
de 3 lungimi (120 cm), de 2 (80 cm) sau o lungime (40 cm) (fig. 7.27). Cu această
ocazie se elimină porţiunile de coarde prea groase (peste 12 mm în diametru), sau
prea subţiri (sub 7 mm diametru), cele nematurate, vătămate sau lovite de grindină,
resturile de copili, cârceii sau porţiunile torsionate. Butaşii se leagă în pachete de
câte 100 de bucăţi (pe categorii de lungime) şi se etichetează.
Producţia medie de butaşi portaltoi este cuprinsă, în general, între 80 000 şi
140 000 bucăţi/ha.
După recoltare şi fasonare pachetele cu butaşi portaltoi sunt supuse unui
tratament anticriptogamic, prin îmbăiere, folosind unul din produsele: Ronilan 0,05
%, Benomyl WP 0,1 %, Topsin 70 PU, Euparen multi 50 WP (tolifluanid 50 %),
Calidan SC (iprodion 175 g/l + carbendazim 87,5 g/l), Folicur multi 50 WP
(tebuconazol 10 % + tolifluanid 40 %), Shavit F 71,5 WP (triadimenol 1,5 % + folpet
70 %) (Varga N., şi colab.,2006).
Păstrarea butaşilor portaltoi se face în depozite frigorifice sau în silozuri de
nisip, construite sub cerul liber.
În timpul păstrării este nevoie de protejarea butaşilor împotriva pierderilor de
umiditate. Indiferent de metoda folosită, o bună păstrare a butaşilor portaltoi trebuie

36
să asigure un grad corespunzător de hidratare, reducerea activităţii respiratorii şi o
stare sanitară optimă.

Fig. 27 – Pachete de butaşi portaltoi:

a-de 3 lungimi; b-de 2 lungimi;
c-de o lungime

În depozitele frigorifice,
condiţiile optime de păstrare sunt
asigurate în saci de polietilenă la
temperaturi cuprinse între +1ºC şi
+4ºC; umiditatea aerului nu trebuie să
scadă sub 85 %. Păstrarea în camere
frigorifice poate fi făcută şi prin
stivuirea pachetelor de butaşi portaltoi
şi învelirea cu folie de polietilenă.
În lipsa camerelor frigorifice,
butaşii portaltoi se păstrează în
silozuri de nisip, sub cerul liber, prin
aşezarea pachetelor în stive piramidale
acoperite cu un strat gros de nisip
reavăn (35 cm). Butaşii portaltoi pot fi
stivuiţi în silozurile de nisip după
introducerea lor în saci de polietilenă (fig. 28); de asemenea, stivele de butaşi pot fi
acoperite cu folie de polietilenă peste care se aşază un strat de nisip gros de 35 cm.

Fig. 28 – Siloz de nisip amenajat la suprafaţa solului

(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

4. Tehnologia producerii coardelor altoi

În condiţiile ţării noastre coardele altoi se obţin din plantaţiile mamă

furnizoare de coarde.

37
 Înfiinţarea plantaţiilor mamă presupune o alegere atentă a terenurilor în
arealele care asigură satisfacerea la nivel optim a cerinţelor viţei-de-vie faţă de
factorii ecologici; vor fi evitate zonele afectate de grindină, de brumele timpurii de
toamnă sau de cele târzii de primăvară.
Plantarea se execută, la fel ca şi în cazul plantaţiilor de vii roditoare,
primăvara, cu viţe altoite din soiurile recomandate în lucrarea de zonare.
Se recomandă folosirea unor distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi
de 0,7-1,0 m între viţe pe rând.
Întreţinerea plantaţiilor tinere presupune aplicarea aceloraşi lucrări ca şi în
cazul plantaţiilor de vii roditoare.
Întreţinerea plantaţiilor mamă aflate în producţie are în vedere aplicarea
unor lucrări comune cu plantaţiile aflate pe rod (aplicarea îngrăşămintelor, cu
deosebirea că acestea urmăresc să favorizeze creşterea şi maturarea corespunzătoare
a lăstarilor; lucrările solului şi tratamentele fitosanitare) la care se adaugă o serie de
lucrări specifice (tăierea în uscat, operaţiile în verde, recoltarea şi fasonarea
coardelor).
Prin operaţia de tăiere se aplică butucilor încărcături de 10-12 ochi/m 2,
repartizaţi pe cepi de 2-3 ochi, situaţi pe cordoane de 70-75 cm înălţime (în zona de
cultură neprotejată) şi cu asigurarea a 2 cepi de siguranţă la baza tulpinii (în arealul
de cultură semiprotejată). La soiurile foarte viguroase se recomandă conducerea
semiînaltă cu asigurarea unui număr mai mare de lăstari pe butuc (25-30), sau
conducerea joasă şi 15-25 lăstari pe butuc, iar pentru soiurile cu vigoare redusă –
conducere joasă şi încărcătură mică (10-15 lăstari/butuc) sau moderată (15-20
lăstari/butuc). Prin asigurarea unor astfel de încărcături se obţin creşteri normale şi în
final, coarde corespunzătoare pentru altoit, în privinţa dimensiunilor şi gradului de
maturare.
Plivitul lăstarilor se execută în două etape şi are ca scop dimensionarea
încărcăturii finale de lăstari pe butuc, cu eliminarea celor de prisos (a lăstarilor
gemeni, a celor prea subţiri etc.). Primul plivit se execută când lăstarii au 5-10 cm, cu
păstrarea a 2-4 lăstari în plus. Al doilea plivit se efectuează atunci când lăstarii au
25-30 cm şi se păstrează încărcătura stabilită pentru soiul respectiv.
Prin înlăturarea parţială a inflorescenţelor se urmăreşte îndepărtarea a 50-75 %
din numărul acestora, astfel încât să se realizeze o creştere şi maturare optimă a
coardelor.
Copilitul constă în înlăturarea lăstarilor ce apar în axila frunzelor (copili), prin
secţionarea lor, în fază erbacee, sub prima frunză. În acest fel porţiunea de copil
rămasă se usucă şi se desprinde, cicatricea rămasă fiind minimă. La întârzierea
efectuării lucrării, copilii se lemnifică, iar prin îndepărtarea lor cu ocazia fasonatului
coardelor, rănile rămân mari, iar butaşii altoi obţinuţi în aceste condiţii dau rezultate
slabe la altoire (Grecu V. şi colab.,1975). Concomitent se execută şi legatul lăstarilor
de sârmele spalierului, cu dirijarea răsfirată a lor.
Cârnitul se execută la încetinirea creşterii lăstarilor, începând cu a doua
jumătate a lunii august şi constă în înlăturarea porţiunilor din vârful lăstarilor cu

38
diametrul mai mic de 6 mm şi cu frunze de dimensiuni mici. Lucrarea are ca efect o
mai bună maturare a coardelor şi o creştere în grosime a acestora.
Recoltarea coardelor se face toamna, la puţin timp după căderea frunzelor,
când acestea conţin o cantitate mai mare de substanţe de rezervă. Coardele se
secţionează având grijă să se păstreze pe butuc porţiuni bazale de 4-5 ochi.
Fasonarea coardelor se face imediat după recoltare, la un număr minim de 8
ochi, o lungime minimă de la partea inferioară a nodului de la bază şi până la
internodul superior inclusiv, de 50 cm şi un diametru cuprins între 7 şi 12 mm; ochii
să fie viabili, normal dezvoltaţi, sănătoşi, nevătămaţi; coardele să nu prezinte leziuni
produse de grindină sau ger, simptome ale organismelor dăunătoare, fisuri, porţiuni
torsionate etc.
Prin operaţia de fasonare se păstrează atât la baza coardelor cât şi la vârful lor
porţiuni de internod de minimum 4 cm; se înlătură, de asemenea, cârceii şi resturile
de copili.
Coardele altoi fasonate se aşază bază la bază şi se leagă în pachete de câte 100
de bucăţi din acelaşi soi şi categorie biologică şi se etichetează.
Pachetele de coarde se supun tratamentelor anticriptogamice şi se păstrează
peste iarnă la fel ca şi butaşii portaltoi.

5. Tehnologia producerii viţelor altoite

Tehnologiile folosite pentru producerea viţelor altoite comportă parcurgerea a

două etape: obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi în serele de altoire-forţare şi cultura
viţelor altoite în câmp (şcoala de viţe) sau în spaţii protejate (solarii, sere).

5.1. Obţinerea butaşilor altoiţi

Pregătirea butaşilor portaltoi şi a altoilor. În vederea altoirii, materialul se

scoate de la păstrare, se verifică viabilitatea ochilor la altoi, integritatea şi starea de
sănătate a ţesuturilor la coardele altoi şi butaşii portaltoi, după care se trece la
pregătirea propriu-zisă a materialului.
Scoaterea materialului de la păstrare şi controlul viabilităţii are loc cu câteva
zile înainte de altoire. Pe măsură ce se desfac silozurile se verifică viabilitatea
butaşilor. În acest scop se fac secţiuni prin portaltoi, altoi şi ochii de iarnă ai
altoiului; aceste secţiuni trebuie să prezinte culoarea verde-intens. Dacă se observă
culoarea verde-albicioasă, butaşii au fost deshidrataţi, iar prezenţa petelor necrotice
constituie un indiciu că materialul a fost afectat de ger, mucegaiuri etc. şi se elimină
de la altoire.
Pregătirea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi se introduc în bazine cu apă
pentru umectare în vederea refacerii umidităţii fiziologice normale a ţesuturilor. Este
preferabil ca apa de umectare să aibă o temperatură de peste 15ºC.
Durata umectării este în funcţie de soiul portaltoi, de conţinutul în apă al
butaşilor, de dimensiunile acestora. Soiurile cu lemnul dens (ex.: Kober 5 BB) se ţin
la umectare 4-5 zile, iar cele cu lemnul mai puţin dens (ex.: Riparia gloire), 2-3 zile.
La sfârşitul umectării butaşii trebuie să conţină 53-55 % apă.
39
 În complexele de altoire şi forţare se folosesc containere metalice pentru
umectarea şi transportul butaşilor portaltoi (Popa V. Gh.,1983).
Lucrarea de fasonare a butaşilor portaltoi se execută după umectare şi constă
în segmentarea portaltoiului păstrat la 3 sau 2 lungimi de butaşi, în lungimi standard
de minimum 30 cm şi din efectuarea unei tăieturi la 0,5 cm sub nodul bazal al
butaşului (bazatul) (fig. 7.29). În acest fel rezultă butaşi portaltoi standard, care
prezintă 2-3 noduri, plus meritalul de deasupra ultimului nod. Urmează operaţia de
extirpare a ochilor, cu ajutorul briceagului, fără să se producă răni prea mari pe
butaşi, pentru ca portaltoiul să nu mai poată forma lăstari după altoire. De asemenea,
se îndepărtează resturile de cârcei şi copili prin secţionare cât mai aproape de punctul
de inserţie.

Fig. 29 – Fasonarea butaşilor portaltoi şi a coardelor altoi în vederea altoirii

Pregătirea coardelor altoi. Durata de umectare a coardelor altoi este mai

scurtă, de 24-36 de ore, deoarece volumul de umectare este mai mic şi diametrul
vaselor conducătoare ale soiurilor roditoare, mai mare.
Fasonatul coardelor altoi constă în segmentarea prin secţionarea fiecărui
internod la 1,5 cm deasupra ochiului şi cu păstrarea restului de internod sub ochi
(vezi fig. 29).
Pepinierele care deţin spaţii frigorifice pot efectua fasonatul coardelor altoi,
înaintea introducerii lor la păstrare, dar acest fapt atrage după sine intensificarea
respiraţiei, cu pierderea unor cantităţi din substanţele de rezervă (Varga N., şi
colab.,1984).
Dezinfectarea materialului. Se aplică dezinfecţia anticriptogamică prin
îmbăiere cu aceleaşi produse folosite înaintea introducerii butaşilor portaltoi sau a
coardelor altoi la păstrarea peste iarnă.
Altoirea butaşilor. Momentul executării altoitului se stabileşte în funcţie de
perioada fixată pentru plantare, de capacitatea zilnică de lucru. Considerând perioada
de forţare de 21 de zile, urmată de cea de aclimatizare de 5-7 zile, rezultă că altoitul
trebuie început cu o lună înainte de momentul plantării. În regiunile din sudul ţării
altoirea începe în prima jumătate a lunii martie, urmând ca după forţare şi
aclimatizare, butaşii altoiţi să fie plantaţi în câmp la sfârşitul lunii aprilie; pentru
celelalte regiuni, unde plantarea în câmp are loc mai târziu (după ce trece pericolul
40
brumelor şi îngheţurilor târzii), altoirea începe la sfârşitul lunii martie. În pepinierele
care altoiesc anual cantităţi mari de butaşi, altoitul poate începe încă din perioada de
iarnă (ianuarie-februarie), cu păstrarea butaşilor altoiţi în lăzi, în camere reci, la
temperatură sub 8ºC, urmând ca forţarea să se facă în perioada normală.
Soiurile de viţă roditoare cu dezmugurire întârziată pot fi altoite mai devreme
(Cabernet Sauvignon, Merlot, Muscat de Hamburg, Italia), iar cele cu dezmugurire
rapidă trebuie altoite ultimele (Perlă de Csaba; Coarnă neagră, Fetească regală,
Traminer).
Tehnica altoirii. Cea mai răspândită este altoirea în uscat la masă, executată
manual, în copulaţie perfecţionată (cu pană sau limb de îmbinare). Reuşita altoirii se
bazează pe însuşirea portaltoiului şi altoiului de a emite calus la punctul de altoire şi
de a forma organe noi (rădăcini şi lăstari). Calogeneza şi rizogeneza sunt influenţate
de dimensiunile butaşilor:
-cu cât distanţa de la mugurele altoi până la baza butaşului portaltoi este mai
redusă, cu atât se vor forma mai repede rădăcinile datorită migrării rapide a
substanţelor fiziologic active;
-cu cât distanţa de la mugurele altoi la punctul de altoire este mai mică, cu atât
procesul de calogeneză este mai intens, datorită influenţei auxinelor şi altor substanţe
fiziologic active;
-grosimea optimă a butaşilor, care influenţează pozitiv calusarea şi pornirea în
vegetaţie a lăstarilor este cuprinsă între 8 şi 12 mm.
În ultimul timp s-a extins altoirea mecanizată, ca urmare a multiplelor
avantaje pe care le are: se poate executa cu forţă de muncă necalificată, după o
instruire prealabilă; creşte productivitatea muncii; realizează randamente ridicate, de
2 000-3 000 butaşi altoiţi pe zi; asigură rezultate egale sau superioare altoitului
manual.
Pentru altoirea mecanizată se folosesc maşini de altoit acţionate electric (MA)
şi dispozitive cu pedală pentru altoit (DPA). Acestea, prin intermediul unor cuţite
speciale, execută secţiunile la altoi şi portaltoi în forma „vârfului de lance”, literei
„omega” etc.
Pentru reuşita altoirii mecanizate este necesară respectarea următoarelor
cerinţe: butaşii să fie bine umectaţi, fără urme de pământ sau nisip; este obligatorie
calibrarea prealabilă a butaşilor pe categorii de diametre; folosirea unor cuţite diferite
în funcţie de diametrul partenerilor.
Recepţia butaşilor altoiţi. După altoire butaşii se aşază în lădiţe speciale şi se
transportă la masa de recepţie. Recepţia se face cantitativ, prin numărarea butaşilor
altoiţi şi calitativ, prin verificarea îmbinării dintre altoi şi portaltoi, a diametrelor
partenerilor, stabilitatea, conformaţia ochiului la altoi etc.
Tratamentul butaşilor altoiţi cu biostimulatori. În vederea stimulării
proceselor de calusare şi de înrădăcinare, butaşii altoiţi pot fi supuşi unor tratamente
cu biostimulatori, cum sunt:
-înmuierea butaşilor altoiţi pe o lungime de 2-5 cm (inclusiv zona de altoire)
în soluţii de acid indolilbutiric (AIB), acid indolilacetic (AIA) sau acid naftilacetic
(ANA), în concentraţie de 5-30 ppm, timp de 8 ore;

41
 -înmuierea butaşilor altoiţi într-o soluţie de heteroauxină, în concentraţie de
0,1-0,2 %.
În ţara noastră se foloseşte cu rezultate bune un stimulator de calusare denumit
„Calovit”, prin înmuierea butaşilor într-o soluţie apoasă cu concentraţia de 1 %,
înainte de parafinare (Oprea Şt. şi colab.,1989).
Parafinarea butaşilor altoiţi. Pentru prevenirea deshidratării şi în scopul
protejării punctului de altoire de atacul ciupercilor (Botrytis, Fusarium, Alternaria
etc.) se recomandă parafinarea capătului superior al butaşilor altoiţi. Înainte de
parafinare, butaşii altoiţi se introduc cu capătul superior în apă, timp de aproximativ
3-5 secunde, fapt ce împiedică pătrunderea ulterioară a masticului de parafinare între
secţiuni.
Pentru parafinare se foloseşte un mastic preparat din: parafină comercială (94
%), bitum (3 %), colofoniu (3 %) şi un produs anticriptogamic (Benomyl, 50WP).
Pregătirea masticului se face într-o tavă metalică, aşezată pe o baie marină, iar
temperatura masticului trebuie să fie de 70 ± 2ºC. Bitumul măreşte gradul de
elasticitate, colofoniul asigură o bună aderenţă, iar produsul anticriptogamic combate
putregaiul cenuşiu care ar putea să se dezvolte sub pelicula de parafină. Sunt
recomandate parafinele transparente cu punctul de topire cuprins între 52 şi 56 ºC, cu
un conţinut în ulei mai mic de 2 %, de preferat tipurile D 50/80, D 40/50 şi D 25/40.
În ultimul timp s-au experimentat cu bune rezultate o serie de masticuri pentru
parafinare (ex.: „tip ICDVV” – cu substanţe antibotritice şi substanţe bioactive)
(Varga N. şi colab., 2006; Burlacu C., 2008).
După imersia în apă a butaşilor şi zvântarea lor, în mănunchiuri cu vârful la
acelaşi nivel, fără a se atinge unul de altul, se imersează în masticul topit câteva
fracţiuni de secundă, pe o lungime de 6-8 cm socotită de la vârf. Se obţine astfel o
peliculă suficient de elastică şi aderentă, ce nu permite dezvoltarea putregaiului
cenuşiu şi împiedică deshidratarea butaşilor.
Stratificarea butaşilor altoiţi. După altoire şi parafinare butaşii altoiţi sunt
stratificaţi în vederea forţării. În ţara noastră se folosesc următoarele metode de
stratificare: în rumeguş de esenţe răşinoase, cu acoperirea totală a butaşilor; în
rumeguş cu acoperirea parţială a butaşilor până la nivelul punctului de altoire;
stratificarea cu consum redus de rumeguş; stratificarea în nisip.
Pentru stratificarea în rumeguş a butaşilor altoiţi se folosesc următoarele tipuri
de lăzi (fig. 30):
-lăzi din lemn confecţionate din scândură de conifere cu dimensiunile de
100/50/60 cm, cu greutatea de 23-26 kg şi capacitatea de stratificare de circa 1 000 –
1 200 butaşi altoiţi:
-cutii paletizabile compuse dintr-un cadru metalic, tava suport şi pereţii din
plăci de polietilenă tip fagure, cu dimensiunile de 50/50/65 cm; capacitatea de
stratificare a unei astfel de cutii este de 700-750 butaşi;
-cutii din material plastic în formă de trunchi de piramidă având dimensiunile
la bază de 45/33 cm, la partea superioară 59/43 cm, înălţimea de 43 cm şi greutatea
de 5-6 kg; capacitatea unei astfel de lăzi este de circa 450-500 butaşi.

42
 Se foloseşte rumeguşul de conifere care are o capacitate mare de reţinere a
apei; el se umectează în bazine până la umiditatea de 75-78 %, putând fi refolosit
timp de 2-3 ani.
În vederea stratificării butaşilor altoiţi, lăzile după o dezinfectare prealabilă se
aşază într-o poziţie înclinată (în cazul celor din lemn, cu peretele mobil detaşat,
orientat în sus), după care pereţii laterali şi fundul lăzii se căptuşesc cu un strat de
rumeguş umed, gros de 5 cm. Butaşii altoiţi sunt aşezaţi în rânduri intercalate cu
rumeguş având grijă ca punctul de altoire să fie la acelaşi nivel. Se urmăreşte ca
rumeguşul umed să pătrundă printre butaşi până la nivelul punctului de altoire; după
umplere, lăzile se aduc în poziţie orizontală.

Fig.30 – Tipuri de lăzi folosite pentru stratificarea butaşilor altoiţi în vederea forţării:
a-ladă de lemn; b-cutie paletizabilă pentru stratificarea cu consum redus de rumeguş c-cutie
din material plastic

La stratificarea prin acoperirea totală a butaşilor, la nivelul punctului de

altoire se introduce rumeguş uscat, tratat în prealabil cu o soluţie antibotritică,
realizându-se la suprafaţă un strat gros de 5-8 cm.
În cazul stratificării în rumeguş prin acoperirea parţială a butaşilor, numai
până la nivelul punctului de altoire, lăzile se acoperă la sfârşit cu o folie de
polietilenă pentru păstrarea umidităţii. În acest caz nu se mai formează rădăcini din
altoi, calusul este mai dens şi lăstarii din altoi nu mai sunt etiolaţi la bază.
Cutiile paletizabile permit stratificarea cu consum redus de rumeguş în spaţii
climatizate în care este posibilă realizarea parametrilor de umiditate necesari pentru
evitarea deshidratării butaşilor (higroscopicitatea de peste 95 %) (Varga N. şi
colab.,1984), precum şi creşterea capacităţii de forţare în cadrul aceluiaşi spaţiu
construit, cu 34 % (Popa V. Gh. şi colab.,1983).
Cutiile au prevăzute orificii pe fundul lor, peste care se aşază un strat de
rumeguş umectat, în grosime de 3-5 cm. Butaşii altoiţi, parafinaţi, se aşază unul
lângă altul fără a se intercala rumeguş între ei. Deasupra butaşilor se pune un strat de
rumeguş umed, tratat în prealabil cu un produs antibotritic, care să depăşească
capetele altoilor cu 1-2 cm.

43
 Stratificarea se poate face şi pe stelaje, pe 2-3 nivele, în pat contiuu utilizându-
se la maximum spaţiile de forţare.
Stratificarea în nisip poate fi făcută pe paturi de lemn sau direct pe duşumea,
pe un strat de paie curate, gros de circa 10 cm, peste care se aşază un strat de nisip,
gros de 10-15 cm. Butaşii se aşază în poziţie oblică, câte 2-3 rânduri, după care se
intercalează un strat de nisip. Acoperirea butaşilor cu nisip poate fi făcută numai
până la nivelul punctului de altoire (în acest caz fiind necesară parafinarea butaşilor),
sau total.
Forţarea butaşilor altoiţi. În mod obişnuit, după altoire şi stratificarea
butaşilor, lăzile sunt introduse în camerele de forţare pentru întreruperea fazei de
repaus, realizarea procesului de calogeneză şi intrarea în vegetaţie a mugurelui altoi.
Atunci când altoirea se realizează iarna (februarie-martie), până la declanşarea
forţatului butaşii stratificaţi se păstrează la rece (1-4ºC).
Spaţiile de forţare sunt dotate cu sisteme de încălzire, iluminare şi ventilaţie.
Lăzile cu butaşi se aşază pe stelaje, pe 2-3 rânduri.
Pentru stabilirea momentului declanşării forţatului se ţine seama de faptul că
forţarea şi călirea butaşilor durează 25-30 de zile şi depinde de momentul plantării în
şcoala de viţe. Pentru evitarea consumului ridicat, inutil, de hidraţi de carbon din
butaş prin procesul de respiraţie (a calusului, lăstarilor, rădăcinilor) trebuie ca între
începutul forţării şi plantarea butaşilor în câmp să nu treacă mai mult de o lună. Când
butaşii se vor planta în şcoala de viţe în biloane cu acoperire totală, forţarea va
începe în decada a doua sau a treia a lunii martie; pentru butaşii care se vor planta în
teren nebilonat, forţatul va fi declanşat în decada a treia a lunii martie sau decada
întâia a lunii aprilie.
Conducerea forţatului se realizează prin dirijarea factorilor de temperatură,
higroscopicitate, aeraţie şi iluminare în spaţiile de forţare.
În primele 4-5 zile de forţare se realizează un şoc termic, prin asigurarea unor
temperaturi de 28-30ºC, pentru ca butaşii să treacă mai rapid de la faza de repaus la
cea de viaţă activă. În acest fel are loc formarea mai rapidă a calusului la punctul de
altoire, evitându-se deshidratarea secţiunilor şi instalarea mucegaiului, calusul
nefiind atacat de ciuperca Botrytis cinerea. În continuare, forţarea trebuie făcută la o
temperatură de 22-23ºC.
Dacă se obţine un calus prea abundent, acesta devine spongios, iar dacă este
prea puţin nu asigură o bună vascularizare.
În primele 10 zile de forţare, higroscopicitatea aerului trebuie menţinută
ridicată, în jur de 92 %. În acest scop, se udă abundent intervalele dintre stelaje, se
stropesc lăzile la exterior, se aşază saci umezi pe calorifere etc.
La stratificarea parţială în rumeguş a butaşilor altoiţi, în primele 6-7 zile se
acoperă lăzile cu o folie de polietilenă, pentru menţinerea umidităţii ridicate (până
când la majoritatea butaşilor se observă că ochii altoi au dezmugurit).
După primele 10 zile de forţare, higroscopicitatea aerului se reduce treptat la
75-80 %, pentru diminuarea pericolului atacului de mucegai. La stratificarea
butaşilor altoiţi prin acoperire totală cu rumeguş, higroscopicitatea aerului se poate
reduce până la 60 %.

44
 Aeraţia are un rol important în procesul de calogeneză şi pentru prevenirea
atacului de mucegai. Volumul de aer din camerele de forţare trebuie înlocuit de 3-4
ori pe zi cu aer proaspăt, bogat în oxigen. Aerisirea se face prin geamuri cu
deschidere în sus sau prin sisteme de ventilaţie care evită contactul direct cu aerul
rece al lăstarilor nou formaţi.
Lumina în spaţiile de forţare previne etiolarea lăstarilor formaţi din altoi şi
atacul de mucegai cenuşiu. Ea trebuie asigurată cu o intensitate de peste 1 000 de
lucşi; la nevoie, lumina naturală se completează cu cea artificială prin montarea
deasupra lăzilor cu butaşi a unor lămpi de neon, lungi de 120 cm, câte două într-o
carcasă, cu o putere de 40 de waţi. Iluminarea artificială trebuie să înceapă de la 4-5
zile de la data declanşării forţatului şi să funcţioneze 12-16 ore pe zi, inclusiv în
perioada de călire a viţelor (Grecu V. şi colab.,1988).
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice. În timpul forţării, cele mai mari
pagube pot fi produse de mucegaiul cenuşiu (Botryotinia fuckeliana) care atacă
lăstarii tineri formaţi din altoi; la acestea se adaugă cele produse şi de alte ciuperci,
în special din genurile Alternaria şi Fusarium.
În prima parte a forţării, când umiditatea este mai ridicată, pentru prevenirea
atacului de mucegai, se aplică tratamente prin stropire cu Benomyl 0,15 % sau
Fundazol 0,2 %.
În cea de a doua parte a forţării, când umiditatea atmosferică se reduce,
tratamentele se fac prin prăfuire, folosind aceleaşi substanţe, în amestec cu talc,
folosit ca ingredient (2 % fungicid şi 98 % talc).
Durata forţării este de 18-20 de zile şi se consideră terminată atunci când
majoritatea butaşilor prezintă calus moderat şi uniform în jurul punctului de altoire.
Aclimatizarea sau călirea butaşilor. Prin aclimatizare sau călire se urmăreşte
acomodarea butaşilor altoiţi la condiţiile de mediu exterior pe care le vor întâlni în
şcoala de viţe (8-10ºC) şi de 12-13ºC, când se plantează în solarii. Durata călirii este
de 5-8 zile.
Fasonarea după forţare a butaşilor altoiţi. După terminarea forţării şi
aclimatizării (sau înainte de aceasta), butaşii altoiţi se scot din lăzi sau paturile de
forţare şi se supun operaţiei de fasonare. După forţare, butaşii trebuie să prezinte un
calus circular (inelar) la punctul de altoire, ochiul să fie pornit în vegetaţie sau cu o
lungime de 3-5 cm şi să aibă primordii ale rădăcinii sau calus la bază.
Prin fasonare se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc lăstarii altoi
atacaţi de mucegaiuri, se reduc la aproximativ 4 cm cei ce au crescut prea mult, se
scurtează rădăcinile la circa 1 cm şi se înlătură rădăcinile pornite din nodurile
intermediare ale portaltoiului sau din altoi.
Parafinarea butaşilor după forţare este necesară în condiţiile în care butaşii
altoiţi şi forţaţi se plantează în şcoala de viţe sau în solarii fără acoperire integrală cu
pământ. Temperatura masticului de parafinare trebuie reglată în funcţie de starea
butaşilor după forţare şi de modul lor de plantare (tabelul 4).
Butaşii se parafinează pe întreaga porţiune care nu se introduce în pământ la
plantare (plus 2-3 cm) în vederea protejării împotriva deshidratării.

5.2. Cultura viţelor altoite în şcoala de viţe

45
 După forţare şi călire, butaşii altoiţi sunt trecuţi în câmp în şcoala de viţe sau
în solarii, unde îşi parcurg un ciclu de vegetaţie până în toamnă.
Tabelul 4
Temperatura masticului folosit la parafinarea după forţare
(după Varga N. şi colab., 2006)
Acoperirea butaşilor Culoarea lăstarilor Plantarea se va face în: Temperatura
la forţare masticului,ºC
Parţială Verde Câmp 80±2
Parţială Verde Solarii 75±2
Parţială Galbenă Câmp 75±2
Parţială Galbenă Solarii 70±2
Totală Albă Câmp 70±2
Totală Albă Solarii 65±2

În şcoala de viţe se pot folosi următoarele sisteme de cultură:

-în biloane, prin acoperirea totală a butaşilor cu pământ, mai ales în zonele
în care pot surveni temperaturi negative după data de 1 mai şi în pepinierele în care
se practică irigarea prin brazde;
-pe biloane, prin introducerea parţială în sol a butaşilor la plantare, în zonele
în care nu survin îngheţuri târzii şi pepinierele dispun de posibilităţi de irigare prin
aspersiune;
-în teren nebilonat, în zonele în care nu mai survin îngheţuri târzii, pe soluri
cu textură uşoară, în condiţiile irigării prin aspersiune.
Alegerea terenului pentru şcoala de viţe. Terenul destinat şcolilor de viţe
trebuie să fie plan sau uşor înclinat, cu pânza de apă freatică la o adâncime de peste
1,5 m, cu soluri cu textură luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu reacţie neutră-slab
acidă.
Organizarea asolamentului. Şcoala de viţe trebuie încadrată într-un
asolament; cele mai bune premergătoare sunt culturile de borceag de primăvară,
porumb timpuriu şi mazăre. Sunt recomandate două tipuri de asolamente:
-de 3 ani, cu următoarea succesiune a culturilor: anul I – porumb pentru boabe;
anul II – borceag de primăvară şi anul III – şcoală de viţe;
-de 5 ani: anii I, II, III – leguminoase perene (trifoi sau lucernă); anul IV –
porumb pentru boabe; anul V – şcoală de viţe.
Cele mai bune rezultate sub raport fitosanitar şi în privinţa îmbunătăţirii
însuşirilor fizico-chimice ale solului se obţin în cazul folosirii asolamentelor de 5 ani.
Pregătirea terenului începe din vară, imediat după recoltarea culturii
premergătoare. Ea constă în fertilizarea de bază, combaterea dăunătorilor din sol,
desfundatul şi bilonatul.
Fertilizarea de bază se face fie la cultura premergătoare, fie toamna la
desfundat. Gunoiul de grajd se recomandă să fie administrat la cultura
premergătoare, dacă se administrează la pregătirea terenului, el trebuie să fie bine
descompus. Dozele de gunoi de grajd se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în
argilă şi valoarea indicelui de azot (Borlan Z. şi colab.,1982). În general se folosesc
doze moderate de 20-40 t/ha gunoi de grajd.

46
 În privinţa îngrăşămintelor chimice greu solubile (pe bază de fosfor şi potasiu)
se ţine seama de nivelurile optime ale conţinutului solului în elemente nutritive,
pentru şcoala de viţe (pe adâncimea de 0-40 cm): indicele de azot (HV) 2,5-3 %,
fosforul mobil P-AL 75-80 ppm, potasiul mobil K-AL 155-160 ppm. În general se
folosesc doze de 60-90 kg P2O5 şi 40-80 kg K2O/ha.
Combaterea dăunătorilor se face dacă în urma sondajelor se constată prezenţa
acestora în sol (viermi sârmă, viermi albi etc.), care pot distruge lăstarii tineri ai
viţelor cultivate în şcoală. Se folosesc insecticide împrăştiate uniform înaintea
desfundatului.
Desfundatul se execută toamna, după fertilizarea de bază a terenului, la o
adâncime de 60 cm în cazul culturii viţelor în biloane, cu acoperirea totală a butaşilor
la plantare şi la 50 cm în cazul culturii lor pe biloane sau pe teren nebilonat.
Bilonatul terenului, atunci când se practică sistemul de cultură cu biloane,
trebuie să se execute din toamnă. Biloanele sunt coame de pământ, orientate pe
direcţia est-vest, înalte de 0,4 m, cu baza mare de 0,4-0,6 m, distanţate la 1,2 m sau
1,4 m în cazul mecanizării complexe a lucrărilor de întreţinere. Pentru executarea lor
se foloseşte plugul de făcut-tasat biloane (PB-1) în agregat cu tractorul U-650 sau U-
651. Când plantarea butaşilor se face în rânduri duble se recomandă ca distanţa
dintre biloane să fie 1,6-1,8 m.
În cazul pregătirii terenului pentru cultura fără biloane, desfundătura rămâne
peste iarnă „în brazdă crudă”, pentru mărunţire sub efectul gerului. Primăvara terenul
se nivelează cu ajutorul nivelatorului tractat NT-2,8, după care se efectuează o
lucrare cu grapa cu discuri.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperirea totală cu pământ se
declanşează, în mod obişnuit, în intervalul 20-30 aprilie, când în bilon, la adâncimea
de 20 cm, temperatura depăşeşte nivelul de 12ºC, timp de mai multe zile.
Plantarea se face în rânduri simple sau duble (fig. 31).

Fig.31 – Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperire totală cu pământ:

a-în rânduri simple; b-în rânduri duble

Pentru plantarea butaşilor în biloane se execută următoarele lucrări: retezarea

coamei bilonului; despicarea biloanelor pe partea orientată spre sud, la un unghi de
circa 15º faţă de verticală; aşezarea butaşilor pe peretele oblic al bilonului la 5-6 cm
unul de altul (15-18 butaşi/m), cu punctul de altoire la acelaşi nivel; refacerea
biloanelor prin acoperirea treptată cu pământ bine tasat, ultimul strat trebuie să
acopere capetele butaşilor pe o înălţime de circa 5 cm; se recomandă ca acest strat să
fie alcătuit dintr-un amestec de pământ cu nisip. La plantarea în rânduri duble,
47
distanţa dintre rândurile de butaşi pe acelaşi bilon va fi de 15-20 cm. La un hectar de
şcoală de viţe se plantează, în medie 120-150 de mii butaşi altoiţi (în rânduri simple)
sau 225 mii (în rânduri duble).
Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol
prezintă următoarele avantaje: butaşii se plasează cu baza într-o zonă mai bine
încălzită a bilonului, fiind favorizat procesul de înrădăcinare; punctul de altoire
rămâne deasupra bilonului, eliminându-se în acest fel lucrările de copcit, de rupere a
crustei de pe biloane, precum şi riscul atacului dăunătorilor din sol asupra lăstarilor
(Grecu V. şi colab.,1989).
Biloanele se ridică din toamnă la distanţa de 1,4 m când lucrările de întreţinere
se execută cu tractorul L-445 care încalecă un bilon, sau la distanţa de 1,6-1,8 m
când se folosesc tractoarele V-445 sau SV-445. După executare, biloanele se
retuşează manual.
Se folosesc pentru plantare butaşi parafinaţi. Perioada optimă pentru plantare
este cuprinsă între 28 aprilie şi 10 mai.
Pentru plantare în rânduri simple (fig. 32) se întinde o sârmă pe mijlocul
coamei bilonului, apoi cu ajutorul unor marcatoare se creează orificii distanţate la 7-
8 cm, în care se introduc butaşii parafinaţi în prealabil, pe adâncimea de 12-15 cm.
Butaşii se pot planta şi în rânduri duble distanţate între ele la 18-20 cm.

Fig. 32 – Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol:

a-în rânduri simple; b-în rânduri duble

Plantarea butaşilor pe teren nebilonat se practică în regiunile sudice ale

ţării noastre pe soluri uşoare. Plantarea începe după trecerea pericolului brumelor
târzii de primăvară, atunci când temperatura solului la adâncimea de 15 cm se
menţine relativ constantă la circa 12ºC, obişnuit între 28 aprilie şi 10 mai.
Pe terenul desfundat în toamnă şi nivelat în primăvară se deschid rigole adânci
de 15 cm, la distanţa de 1,4 m. Înaintea plantării, rigolele se udă cu 5-10 l apă la
metru. Cu ajutorul unor marcatoare se introduc butaşii (parafinaţi în prealabil pe
porţiunea care rămâne afară din sol) pe o adâncime de 12-15 cm în pământ, la
distanţă de 5,5-6,5 cm unul de altul, revenind 18 butaşi/m. În continuare, se umple
treptat rigola cu pământ şi se tasează cu piciorul, în lungul rândului de butaşi. De-a
lungul rândului de butaşi se formează un val mic de pământ, a cărui înălţime să
depăşească porţiunile parafinate ale butaşilor cu cel puţin 3 cm. Imediat după
48
plantare se recomandă udarea prin aspersiune cu o normă redusă de apă (circa 150
m3/ha), prin care se urmăreşte ridicarea higroscopicităţii aerului.
Lucrările de întreţinere din şcoala de viţe. Prin aplicarea acestor lucrări se
urmăreşte asigurarea condiţiilor optime de creştere şi înrădăcinare a viţelor în scopul
obţinerii unui material săditor de bună calitate.
Lucrările solului. După plantarea butaşilor, solul dintre biloane sau rigole se
afânează printr-un cultivat mecanic la adâncimea de 14-16 cm. În cursul perioadei de
vegetaţie se execută 6-8 lucrări de afânare a solului (cu cultivatorul sau cu freza)
pentru eliminarea buruienilor şi distrugerea crustei. Când plantarea butaşilor s-a făcut
în biloane, prin acoperirea totală cu pământ, prin distrugerea crustei de pe biloane se
uşurează ieşirea lăstarilor din bilon. Distrugerea buruienilor de pe biloane poate fi
făcută prin praşile manuale.
Rezultate favorabile în privinţa îmbunătăţirii procesului de înrădăcinare s-au
obţinut prin acoperirea biloanelor cu folie neagră cu efect asupra sporirii temperaturii
solului la începutul perioadei de vegetaţie şi inhibarea creşterii buruienilor (Varga N.
şi colab., 2006).
Începând din a opta zi de la plantare se urmăreşte apariţia viţelor pe biloane.
Atunci când se constată că lăstarii întârzie să apară la suprafaţă din cauza atacului de
dăunători (viermele sârmă, cărăbuşul de mai, larva de buha semănăturilor) se tratează
solul la nivelul altoilor cu 5-8 g/m insecticid, după care se reface coama bilonului.
Fertilizarea. Dozele de îngrăşăminte necesare la fertilizarea în şcolile de viţe
se stabilesc pe baza analizei agrochimice a solului, ţinându-se seama de nivelele
optime de aprovizionare: N-0,2 %; P2O5- 20-30 mg/100 g sol; K2O- 40-50 mg/100 g
sol. Pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte se recomandă folosirea nomogramelor
agrochimice pentru şcolile de viţe (BorlanZ., şi colab.,1982) (fig.34).

Fig. 7.34 – Nomograme privind stabilirea dozelor optime experimental (DO Exp)
de N, P2O5 şi K2O pentru fertilizarea în şcolile de viţe, în funcţie de producţia
scontată de viţe altoite STAS şi de aprovizionarea solului în elemente
fertilizante (după Borlan Z. şi colab.,1982)

49
 Îngrăşămintele azotoase se administrează în două etape, după primul şi cel de-
al doilea copcit, iar cele cu fosfor şi potasiu, primăvara cu ocazia primei lucrări de
afânare a solului. Rezultate bune se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor lichide (de
tip C-311 şi C-011) cu ajutorul cultivatorului CPU-4,2 adaptat în acest scop, precum
şi prin folosirea în cursul perioadei de vegetaţie a îngrăşămintelor foliare (F-231 şi F-
011) în concentraţie de 0,6-1 %. Îngrăşămintele foliare pot fi aplicate concomitent cu
tratamentele de combatere a manei.
Irigarea şcolilor de viţe este obligatorie. În lipsa apei, frunzele de la vârful
lăstarilor se colorează în galben-verzui, are loc uscarea cârceilor, iar vârfurile devin
tari, casante.
Pentru menţinerea umidităţii solului la plafonul minim de 70 % din I.U.A., pe
adâncimea 0-60 cm, la nevoie se irigă săptămânal cu norme de udare de 250-300 m 3
apă/ha. Irigarea viţelor trebuie sistată la sfârşitul lunii august, pentru a nu favoriza
creşterea prelungită a lăstarilor în detrimentul maturării lor. În general, normele de
irigare sunt cuprinse între 1 500 şi 2 000 m3 apă/ha. Se foloseşte metoda udării prin
brazde (printre biloane), iar în şcolile de viţe fără biloane sau cu plantarea butaşilor
prin acoperire parţială cu pământ, se recomandă irigarea prin aspersiune, prin
picurare sau prin microaspersie.
Protecţia fitosanitară are în vedere prevenirea atacului de mană şi de făinare,
împotriva cărora se aplică în medie între 15 şi 20 de tratamente în perioada de
vegetaţie. Pentru combaterea manei (care reprezintă cel mai mare pericol) protecţia
începe atunci când viţele şi-au format 4-5 frunze, cu un diametru de 4-6 cm). Se
recomandă folosirea produselor: Manoxin forte 60 PU (oxadixil 4 % +mancozeb
54,4 % +miclobutanil 1,6 %) în doză de 2,5 kg/ha; Galben M (benalaxil 4 % +
oxiclorura de cupru cu 33 % cupru metalic) în doză de 2,5 kg/ha; Ridomil gold MZ
68 WP (mefenoxam 4 % + mancozeb 64 %) – 2,5 kg/ha; Equation pro (cimoxanil
30% + famoxadon 22,5 ) – 0,3 l/ha. Ultimele două tratamente se recomandă să fie
făcute cu produse pe bază de cupru sau cu zeamă bordeleză 0,75-1,0 %.
Pentru combaterea făinării se recomandă următoarele produse: Eclair 49 WG
(trifloxistrobin 25 % + cimoxanil 24 %) – 0,5 kg/ha; Falcon 460 EC (triadimenol 43
g/l + tebuconazol 167 g/l + spiroxamina 250 g/l) – 0,3 l/ha. Pentru putregaiul cenuşiu
se recomandă: Calidan SC (iprodion 175 g/l +carbendazim 87,5 g/l) – 2 l/ha; Teldor
500 SC (fenhexamid 500 g/l) -0,8-1,0 l/ha.
Lucrările de îngrijire aplicate viţelor. În timpul perioadei de vegetaţie se
aplică lucrări de copcit, plivitul şi cârnitul lăstarilor.
Prin lucrarea de copcit se înlătură rădăcinile formate din altoi precum şi
eventualii lăstari daţi din portaltoi. Se aplică numai în cazul plantării butaşilor în
biloane, cu acoperire totală cu pământ. Lucrarea constă în desfacerea bilonului şi
descoperirea viţelor până la ultimul internod al portaltoiului, după care, cu briceagul
se suprimă (de sus în jos) rădăcinile formate din altoi, cele de la nodurile superioare
ale portaltoiului, precum şi eventualii lăstari crescuţi din portaltoi; la sfârşit bilonul
se reface. Copcitul viţelor se face de 3 ori; în a doua parte a lunilor iunie, iulie şi
august. După ultimul copcit, viţele rămân descoperite pentru a favoriza maturarea

50
ţesuturilor de la baza lăstarilor şi de la punctul de altoire. Lucrarea se execută numai
pe timp răcoros sau noros.
Plivitul constă din înlăturarea lăstarilor de prisos, porniţi din altoi, păstrându-
se numai unul, mai viguros, care să ajungă, până în toamnă, la dimensiuni normale şi
la o maturare suficientă. Lucrarea se execută în luna iunie.
Cârnitul se aplică în luna august şi constă din secţionarea lăstarilor la 4-5
frunze din vârf, în scopul favorizării maturării cordiţelor.
Marcarea impurităţilor constituie o lucrare obligatorie pentru asigurarea
purităţii biologice a materialului săditor viticol. Ea constă în identificarea şi marcarea
viţelor care aparţin altor soiuri. Cu aceeaşi ocazie se suprimă şi viţele care prezintă
simptome ale unor boli transmisibile (cancer bacterian, viroze). Lucrarea se execută
în luna august.
Recoltarea viţelor altoite. Momentul optim pentru recoltarea viţelor din
şcoală este cel cuprins între căderea frunzelor şi venirea îngheţurilor puternice (25
octombrie-15 noiembrie).
Scoaterea viţelor se execută mecanizat, cu plugul de scos viţe PSV-1, folosit
pentru dislocarea lor din sol, după care sunt scoase din pământ prin smulgere,
apucându-le cu mâna sub punctul de altoire. Dacă solul este uscat înainte de
recoltare, cu cel puţin 4 zile, se aplică o udare pentru a evita ruperea rădăcinilor.
Viţele recoltate sunt legate provizoriu în mănunchiuri de 150-200 de bucăţi,
etichetate şi transportate la locul de stratificare temporară.
Mănunchiurile de viţe sunt aşezate în spaţii adăpostite, în grămezi de formă
circulară sau ovală, cu rădăcinile orientate spre interior. Primul rând se aşază pe un
strat de nisip umed sau de rumeguş, iar peste rădăcini se aruncă cu lopata nisip sau
rumeguş umed. Înălţimea unei grămezi nu trebuie să depăşească 2 m, iar durata de
stratificare temporară nu va depăşi 4-5 zile.
Clasarea viţelor altoite se face ţinându-se seama de regulile şi normele
tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii
şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă prevăzute în Ordinul
1267/2005:
-puritatea varietală 100 %;
-puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material deshidratat,
avariat, contorsionat, vătămări de grindină sau ger);
-cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;
-tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
-fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
-fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi bine
repartizate radial; portaltoiul 420 A poate avea numai două rădăcini bine dezvoltate,
dispuse opus;
La clasarea viţelor, cele cu tumori canceroase, sau simptome de viroze şi alte
organisme dăunătoare se distrug prin ardere.
Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate (fig. 35), se leagă în
pachete de câte 25, 50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie
altoi/portaltoi şi categorie biologică. Se face o legătură de 8-10 cm sub punctul de
altoire şi două legături pe cordiţe. La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se
51
fixează o etichetă pe care se înscriu: autoritatea responsabilă pentru certificare sau
control, numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare, soiul de viţă
roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică, numărul de referinţă al lotului;
cantitatea, anul de cultură etc.

Fig. 35 – Viţă altoită şi pachet de viţe

Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-

se între 40-50 % viţe altoite.
Păstrarea viţelor altoite peste iarnă se face: în camere frigorifice; în
încăperi, prin stratificare cu nisip, sau în silozuri sub cerul liber, prin stratificare în
nisip.
Păstrarea în camere frigorifice. În acest scop pachetele de viţe se introduc în
saci de polietilenă, cu rădăcinile în aceeaşi parte, după care sacii se stivuiesc unii
peste alţii. Un alt mod de păstrare constă în aşezarea pachetelor de viţe în stive
patralelipipedice, înalte de circa 2 m, dispuse pe două rânduri, „rădăcină la
rădăcină”. Peste rădăcini se pune rumeguş dezinfectat sau nisip umed, după care
întreaga stivă se înveleşte cu o folie de polietilenă. Temperatura se menţine la 1-4°C,
iar umiditatea relativă a aerului la peste 70 % atunci când rădăcinile viţelor sunt
protejate cu rumeguş dezinfectat sau nisip şi de cel puţin 80 % atunci când viţele sunt
ambalate în saci de polietilenă, fără material de protecţie pe rădăcini.
Păstrarea în încăperi (hale cu pereţi din zidărie, beciuri, subsoluri). Pachetele
de viţe se aşază sub formă de stive paralelipipedice, pe două rânduri, în sistemul
„rădăcină la rădăcină”.
Peste fiecare rând de pachete se pune nisip umed care să acopere rădăcinile şi
să intre printre viţe. În încăperi temperatura nu trebuie să depăşească 8ºC, iar
52
umiditatea aerului să fie de 60-70 %. Dacă nisipul se usucă, periodic se umectează
prin stropire cu pompa de spate.
Păstrarea în silozuri sub cerul liber. Acest procedeu presupune alegerea unui
teren uşor înclinat şi fără denivelări, pentru a se evita stagnarea apei. Se delimitează
lăţimea silozului de 1,75-2,0 m, apoi se aşterne un strat de nisip cu umiditatea de 7-8
%, gros de 8-10 cm. Pachetele de viţe se aşază în siloz în poziţie apropiată de
verticală (cu o înclinaţie de circa 15º). Peste pachete se aruncă nisip umed cu lopata,
astfel ca să pătrundă printre viţe, iar la sfârşit silozul se acoperă cu un strat de nisip
gros de circa 25 cm. Între silozuri se lasă poteci de 30-40 cm. Se acordă o atenţie
deosebită etichetării fiecărui strat, pentru a putea identifica uşor fiecare combinaţie
altoi/portaltoi.
Livrarea viţelor altoite se face toamna sau primăvara, numai în perioada în
care nu există pericolul ca temperatura aerului să scadă sub 0ºC. Pe distanţe mici
viţele se transportă cu autocamioane sau remorci acoperite cu prelată, iar pe distanţe
mari se folosesc vagoanele în care pachetele se stratifică cu rumeguş uscat sau paie
tocate, după o căptuşire cu un strat de paie sau de rumeguş gros de 10-20 cm.
Transportul viţelor trebuie însoţit de următoarele documente: buletinul de
liberă circulaţie emis pe baza certificatului fitosanitar; actul de garantare a valorii
biologice; documentul de recepţie-livrare, semnat de beneficiar.

5.3. Cultura viţelor altoite în solarii, pe sol ameliorat

Producerea viţelor altoite în solarii se recomandă numai la înmulţirea

materialului cu valoare biologică ridicată, precum şi pentru producerea de viţe altoite
în condiţii climatice mai puţin favorabile (nordul ţării) (Grecu V. şi colab.,1986).
Alegerea terenurilor pentru amenajarea solariilor se bazează pe următoarele
criterii: terenul să aibă o pantă uşoară; să fie adăpostit de vânturile dominante din
zonă; solul să fie profund, fertil, cu textură uşoară.
Pregătirea solului se referă la îmbunătăţirea fertilităţii acestuia şi la
desfundat. Se administrează doze mari, de până la 150 t/ha gunoi de grajd şi 100-150
kg/ha substanţă activă, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.
Desfundarea se face toamna la o adâncime de 50 cm şi este urmată de un
discuit şi de lucrarea de nivelare.
Construirea solariilor. Se folosesc solarii tip tunel, alcătuite dintr-un schelet
metalic, demontabil în subansamble, pentru a putea fi mutate la fiecare 3 ani, în
cadrul unui asolament. La acoperirea solariilor se foloseşte folie lată de 7-12 m şi cu
grosimea de 0,15-0,20 mm. Ele trebuie să fie prevăzute cu uşi duble pentru accesul
utilajelor, cu instalaţie de udare, să permită menţinerea temperaturii în limitele de 20-
26ºC, higroscopicitatea aerului între 65 şi 75 % şi să asigure o bună aeraţie.
Altoirea şi forţarea butaşilor se devansează cu circa o lună faţă de şcoala de
viţe, iar durata forţării este mai scurtă (14-16 zile) întrucât calusarea se continuă şi în
solar.
Pregătirea solului se face primăvara devreme printr-o afânare adâncă, după
care se face modelarea terenului în straturi (de obicei două, cu lăţimea de 2,4 m),
delimitate de poteci.
53
 Plantarea butaşilor altoiţi se face începând cu perioada 25-30 martie în sudul
ţării şi 1-5 aprilie în nord, după ce solarul a fost acoperit cu folia de polietilenă.
Butaşii altoiţi şi forţaţi, parafinaţi în prealabil, se plantează la densităţi de 55-
75 bucăţi/m2 (10-12 cm între rânduri, 8-10 cm pe rând), prin introducerea lor în
pământ pe adâncimea de 10-12 cm. Imediat după plantare se face o udare pentru
menţinerea unei higroscopicităţi ridicate a aerului în interiorul solarului.
Dirijarea factorilor de mediu în solarii prezintă o importanţă deosebită mai
ales în primele 12 săptămâni de la plantare. În primele 2 săptămâni viţele au nevoie
de o temperatură mai ridicată (26ºC), apoi se reduce treptat la 20-22ºC. Dirijarea
temperaturii se realizează prin udări repetate, deschiderea uşilor de la capetele
solarului şi ridicarea foliei de pe părţile laterale. Higroscopicitatea aerului trebuie să
fie mai ridicată la început (75 %) apoi se reduce la circa 60 %; dirijarea ei se face
folosind instalaţia de udare. Aerisirea solarului se realizează zilnic prin deschiderea
uşilor, în orele cele mai călduroase ale zilei, iar începând cu luna iunie se ridică folia
de pe părţile laterale prin răsucire la înălţimea de 1,5 m. Începând cu luna septembrie
solarul rămâne complet descoperit.
Lucrările de îngrijire a viţelor. În primele 3 săptămâni după plantare se fac
două tratamente împotriva putregaiului cenuşiu cu Derosal 50 WP (0,1 %), Calidan
SC – 2 l/ha, Teldor 500 SC – 0,8-1,0 l/ha. Săptămânal se aplică tratamente împotriva
manei, folosind aceleaşi substanţe ca la şcoala de viţe. Udările se fac atât pentru
corectarea umidităţii relative a aerului, cât şi a solului.
Atunci când viţele au o dezvoltare mai slabă, pot fi folosite îngrăşăminte
foliare (F-411; F-011, în concentraţie de 1 %, folosind 800 l soluţie/ha), care se pot
completa cu tratamentele împotriva manei.
Dintre operaţiile în verde se aplică în solarii: plivitul, când lăstarii altoi au 5-6
cm. Se lasă unul singur la fiecare viţă; cârnitul, când lăstarii ajung la lungimea de 55-
60 cm; îndepărtarea lăstarilor din portaltoi.
Buruienile pot fi distruse prin plivitul manual.
În solarii se obţin randamente de 55-65 %.

5.4. Producerea viţelor la ghivece nutritive

Această metodă intensivă de producere a materialului săditor poate fi folosită

la completarea golurilor din plantaţii în timpul perioadei de vegetaţie, pentru
înfiinţarea plantaţiilor în cursul aceleiaşi perioade şi la înmulţirea rapidă a soiurilor
valoroase.
Viţele în ghivece nutritive se pot obţine în solarii sau în sere. Pot fi folosite
ghivece din carton (fig. 36) având secţiunea pătrată (latura de 4 cm) şi înălţimea de
12 cm, sau pungi de polietilenă opacă, groasă de 0,1 mm cu lăţimea de 8 cm şi
înălţimea de 14 cm. Atât ghivecele cât şi pungile sunt prevăzute cu perforaţii (cu
diametrul de 5-10 mm) pentru scurgerea apei.
Ghivecele sunt umplute cu amestec nutritiv şi introduse în solarii sau sere, pe
straturi delimitate, cu lăţimea de 1,5-2,0 m. Se folosesc următoarele amestecuri
nutritive: turbă 25 %, mraniţă 25 %, nisip grosier 25 % şi pământ de ţelină 25 %, sau
mraniţă 33 %, nisip grosier 33 % şi pământ de ţelină 34 %.
54
 Butaşii altoiţi, forţaţi şi parafinaţi se introduc cu baza în amestecul nutritiv pe
o adâncime de 10-12 cm.
Plantarea butaşilor în ghivece poate începe
din a doua decadă a lunii martie şi până la 10 aprilie.
Fortificarea viţelor în solarii (sau sere)
durează 35-40 de zile. Începând cu ultima decadă a
lunii mai şi pe parcursul lunii iunie, după o perioadă
de aclimatizare, viţele cultivate la ghivece se pot
planta în câmp la locul definitiv.
Plantarea la locul definitiv se face împreună
cu ghiveciul, pentru a nu deranja rădăcinile. În cazul
pungilor de polietilenă, înainte de introducerea viţei
în groapa de plantare se taie punga la bază. Se
asigură în continuare udări repetate pentru prinderea
viţelor care, până în toamnă se vor dezvolta normal.
Metoda de producere a viţelor la ghivece per-
mite obţinerea unor randamente mari de viţe altoite Fig. 36 – Viţă altoită obţinută
şi dă posibilitatea înfiinţării plantaţiilor de vii, chiar în ghiveci din carton
în anul altoirii.

55