LP 5 - 23.03-26.03.

2020
CONSANGVINIZAREA LA PORUMB

1. INTRODUCERE

Consangvinizarea este una dintre metodele de baza in ameliorarea plantelor

alogame, datorita faptului ca permite izolarea de genotipuri homozigote, deci
stabile, care pot fi utilizate ulterior in producerea de hibrizi.
Consangvinizarea (de la lat. consanguineus – de aceeaşi ascendenţă, înrudit
foarte apropiat) consta în forţarea plantelor alogame de a se poleniza cu polen
propriu (autopolenizarea forţata).
Altfel spus, consangvinizarea reprezinta
înmultirea prin autofecundare a plantelor
alogame hermafrodite sau monoice, sau prin
încrucişare între indivizi apropiat înrudiţi la
plantele dioice (N.Giosan si N.A. Saulescu,
1972).
Descendenţa unei plante consangvinizate se
numeşte linie consangvinizată (LC) .
Ca si in selectia plantelor autogame, in
cazul consangvinizarii, homozigotia nu
constituie un obiectiv in sine, ci un mijloc de a
obtine izolarea de genotipuri valoroase. Din
acest motiv, in unele programe de ameliorare,
se realizeaza autopolenizarea numai un numar
redus de ani (1-4), ceea ce permite izolarea Fig.2.1 Porumb (Zea mays L.)
numeroaselor genotipuri, care sunt insa in mare
masura heterozigote.
Astfel de linii pot fi mentinute prin incrucisari intre plantele din interiorul
lor, adica prin asa numitele “incrucisari sib”, in acest mod, conform legii Hardy-
Weinberg”, se mentine constanta frecventa genelor lor. (N.Giosan si N.A.
Saulescu, 1972).
Legea Hardy Weinberg: într-o populaţie panmictică aflată în echilibru şi
având un efectiv numeros, frecvenţa genelor şi a genotipurilor se menţine
constantă de-a lungul generaţiilor.
În lucrarile de ameliorare a plantelor cu aplicarea metodei consangvinizării,
se disting doua etape principale:
♦ Obţinerea liniilor consangvinizate (LC);
♦ Selectia liniilor consangvinizate (LC).

1
 2. OBŢINEREA LINIILOR CONSANGVINIZATE

Obţinerea liniilor consangvinizate este precedată de alegerea materialului

iniţial. Materialul iniţial pentru consangvinizare se compune din soiuri ameliorate,
populaţii şi soiuri locale, hibrizi simpli, hibrizi dubli, populaţii sintetice etc.
Studiul materialului iniţial se face în câmpul de colecţie. Cu cât materialul
iniţial este mai variat, cu atât sunt posibilităţi de a se obţine linii consngvinizate
mai valoroase.
Materialele necesare efectuării consangvinizării sunt: materialul vegetal,
respectiv plantele de porumb si materiale accesorii si anume: pungi de hârtie de
pergament pentru izolarea inflorescenţelor femele şi a celor mascule; foarfece;
alcool; agrafe; etichete.
Tehnica de lucru
Materialul iniţial, stabilit în baza studiului în
câmpul de colecţie, se semănă în câmpul de
consangvinizări.
Ţinând seama de obiectivele urmărite în
ameliorare, înainte de apariţia paniculelor se aleg
plantele cele mai corespunzătoare, respectiv plante
viguroase, cu talia potrivită, cu foliaj bogat, sănătoase,
rezistente la cădere, cu paniculul bogat în ramificaţii,
fără defecte clorofiliene. Acestea se izolează.
Deoarece la porumb se maifestă fenomenul de
protandrie (organele de inmultire mascule ajung la
maturitatea sexuala inaintea celor femele), se izolează
Fig. 2.2 Inflorescenta femela la mai întâi inflorescenţa masculă (paniculul) şi apoi cea
porumb femelă (ştiuletele).
Izolarea se face când la inflorescenţa masculă treimea superioară a axului
principal este înflorită, iar inflorescenţa femelă este suficient de dezvoltată, dar
stigmatele (mătasea) nu au ieşit încă din pănuşi.
La izolarea inflorescenţelor femele, în scopul stimulării creşterii stigmatelor
şi pentru ca acestea să crească uniform, se taie vârful pănuşilor la 2-3 cm cu grijă
pentru a nu se tăia şi vârful rahisului, după care se îmbracă cu punga izolator care
se fixează între ştiulete şi tulpină.
Dacă pe plantă sunt mai multe inflorescenţe femele (ştiuleţi), se izolează
doar cea mai dezvoltată dintre acestea.
Pentru izolarea inflorescenţei mascule, se taie vârful axului principal pe care
florile pun deja polen în libertate, apoi se taie frunza de la baza paniculului dacă
aceasta incomodează izolarea şi se îmbracă inflorescenţa cu punga izolator, care se
fixează în partea inferioară cu o agrafă metalică.

2
 Momentul cel mai potrivit pentru efectuarea polenizării este la 24-36 ore
de la începutul înfloritului, timp în care se menţine viabilitatea optimă a polenului
la porumb.
Întârzierea acestei operaţiuni nu mai asigură o
polenizare normală datorită scăderii viabilităţii
polenului.
În cele 24-36 ore care se scurg de la izolarea
inflorescenţelor până la autopolenizare, stigmatele ies
din pănuşi, ating lungimea de 3-4 cm, iar paniculul
înfloreşte.
Autopolenizarea se execută astfel: se scutură
polenul din panicul în punga izolator, fără ca aceasta să
fie deschisă ca să nu pătrundă în ea polen străin.
Se desprinde agrafa cu care a fost fixat izolatorul
pe panicul, se scoate izolatorul de pe panicul şi se
colectează polenul în partea inferioară a izolatorului. Fig. 2.3 Inflorescenta mascula
la porumb
Pentru ca la întoarcerea izolatorului să nu cadă
polenul, se izolează polenul recoltat de restul pungii făcâdu-se o cută care se prinde
cu o agrafă. Izolatorul astfel pregătit, se aduce deasupra izolatorului de pe ştiulete
şi, pe sub izolatorul cu polen, se scoate uşor înclinat izolatorul de pe ştiulete. Se
înfăşoară tulpina cu baza izolatorului cu polen şi se ţine cu o mână izolatorul
pentru ca polenul să nu cadă, se desprinde agrafa şi se desface cuta izolatorului în
care se află polenul astfel încât acesta cade pe stigmatele ştiuletelui.
După aceasta se introduce din nou izolatorul mic pe sub izolatorul mare pe
ştiulete, astfel că după autopolenizare trebuie să rămână pe ştiulete până la
recoltare, atât izolatorul mic (de pe panicul) cât şi cel mare (de pe ştiulete). Se
fixează doar izolatorul mare cu o agrafă prinzându-l de tulpină.
După autopolenizare se controlează în permanenţă pungile, ca să nu
rămână rupte în urma intemperiilor, până când trece pericolul polenizării cu polen
străin (10-12 zile).
Stiuleţii rezultaţi în urma autopolenizării, se recoltează la maturitatea
deplină şi se leagă fiecare cu eticheta cuprinzând numărul de ordine. Aceştia
formează un număr redus de boabe, datorită autopolenizării forţate. În laborator se
triază ştiuleţii obţinuţi, reţinându-se numai cei care au un număr minim de 15-20
boabe.
În anul următor, boabele de pe fiecare ştiulete se seamănă pe câte un rând în
câmpul de selecţie al liniilor consangvinizate.

3
 3 SELECŢIA LINIILOR CONSANGVINIZATE

Prin selecţia liniilor consagvinizate sunt urmărite două obiective principale:

♦ alegerea liniilor corespunzătoare obiectivelor urmărite în procesul de
ameliorare;
♦ autopolenizarea în continuare a liniilor valoroase, în vederea obţinerii
liniilor consangvinizate cu un grad ridicat de homozigoţie.
În câmpul de selecţie al liniilor consangvinizate se seamănă seminţele
obţinute de pe ştiuleţii autopolenizaţi după metoda „un ştiulete pe un rând“,
obţinându-se prima generaţie de consangvinizare (C1).
Selecţia liniilor consangvinizate se face prin studiul amănunţit al plantelor
în timpul vegetaţiei, ţinând seama de următoarele criterii: rezistenţa la cădere şi
rezistenţa la frângere a tulpinilor, rezistenţa la boli şi dăunători, talia plantelor,
numărul de frunze etc.
Plantele valoroase, corespunzătoare obiectivelor urmărite se autopolenizează
din nou.
Ştiuleţii obţinuţi se analizează apoi în laborator ţinând seama de mărimea şi
gradul de acoperire cu boabe al acestora, eliminându-se cei necorespunzători.
În următorii 5-6 ani de selecţie şi autopolenizare, în cadrul fiecărei linii
consangvinizate se execută lucrări asemănătoare cu cele din generaţia C1,
realizându-se astfel linii consangvinizate homozigote valoroase.
Liniile autofecundate devin uniforme dupa 5 – 6 ani, uneori dupa 8 – 10 ani,
in functie de gradul de heterozigotie si de rigurozitatea cu care plantele se aleg
(P.Diaconu, Gh.Burloi, 1975).
În afară de însuşirile amintite, liniile consangvinizate trebuie să posede şi o
bună capacitate combinativă, adică prin încrucişare să dea hibrizi care să
manifeste o vigoare deosebită în prima generaţie.
În acest scop, se testeaza capacitatea combinativă generală şi capacitatea
combinativa specifică a liniilor consangvinizate.
Testarea capacităţii combinative generale
Reacţia pe care o manifestă liniile consangvinizate la încrucişarea cu un
partener comun, numit tester sau analizator, exprimată prin vigoarea hibridă în
prima generaţie, se numeşte capacitate combinativă generală.
Pentru testarea capacităţii combinative generale, în câmpul de selecţie al
liniilor consangvinizate, paralel cu autopolenizarea plantelor valoroase, se
polenizează 1-2 plante din cadrul fiecarei linii cu polen de la un tester sau
analizator.
Ca tester poate fi folosită o linie consangvinizată, un hibrid simplu sau chiar
un soi ameliorat.

4
 Testerul se alege, astfel încât în urma încrucişării cu liniile analizate, să nu
acopere cu însuşirile lui unele defecte ale acestora.
Cu sămânţa hibridă obţinută în urma încrucişării cu testerul, se seamănă în
anul următor o cultură comparativă.
Pe baza rezultatelor obţinute în cultura comparativă, sunt eliminate liniile
care s-au dovedit a fi nevaloroase, continuându-se înmulţirea prin consangvinizare
numai a celor mai bune linii.
Testarea capacităţii combinative generale a liniilor consangvinizate se face
de obicei în C3 şi C4.
Se determină capacitatea combinativă pentru rezistenţa la boli, pentru
capacitatea de producţie sau pentru alte caracteristici urmărite în procesul de
ameliorare.
Liniile consangvinizate din combinatiile hibride lini x tester, care, dupa un
an sau doi ani de examinare in culturi comparative au prezentat o capacitate
combinativa generala ridicata, sunt retinute si consangvinizate in continuare, iar
restul se elimina.
Testarea capacităţii combinative specifice
Reacţia pe care o are fiecare linie consangvinizata la încrucişarea pe rând
cu toate celelalte, se numeste capacitate combinativa specifica.
Pentru aceasta, liniile consangvinizate cu capacitate combinativă generală
bună, se încrucişează dialel.
Exista si o formula de calcul pentru încrucişarea dialelă:
N = n (n - 1) / 2, în care:
N = numărul de combinaţii posibile
n = numărul de linii consangvinizate a căror capacitate combinativă
specifică trebuie determinată.
De exemplu, avem 5 linii consangvinizate: A, B, C, D, E si vrem sa
determinam capacitatea combinativa specifica.
Schema de încrucişarea dialelă este urmatoarea:
A x BB x CC x DD x E
A x CB x DC x E
A x DB x E
AxE
Si atunci, daca aplicam formula de mai sus, avem N = 5 x (5 - 1)/2 = 5 x 4/2
= 20/2 = 10
Rezultă că între cele 5 linii consangvinizate se pot realiza 10 combinaţii
hibride.
Incrucisarea dialela a celor mai bune linii consangvinizate se repeta pentru a
permite ca hibrizii interliniari sa poata fi testati in culturi comparative, timp de 2-3
ani succesiv (T.Muresan, T.Craciun, 1971).

5
 Asadar, din încrucişarea liniilor consangvinizate intre ele, rezultă o serie de
hibrizi simpli, care se examinează în F1, alegându-se cei care manifestă cel mai
puternic fenomenul de heterozis pentru caracterele studiate.
Hibrizii simpli cei mai buni se încrucişează apoi între ei, în vederea obţinerii
hibrizilor dubli.
Trebuie avut în vedere ca cei doi hibrizi simpli care se încrucişează între ei
să nu aibă linii consangvinizate comune.
Astfel, nu trebuie să se încrucişeze între ei hibrizi de tipul (A x B) x (B x C)
sau (D xE) x (D x C). În urma examinării în culturi comparative a hibrizilor dubli
obţinuţi, se aleg cei mai buni, stabilindu-se astfel pentru fiecare, care sunt cele 4
linii consangvinizate necesare.

Efectele consangvinizarii
La plantele alogame, consangvinizarea sau autopolenizarea, producand
cresterea homozigotiei, determina aparitia unor efecte negative, uneori deosebit de
puternice.
Efectul caracteristic al consangvinizarii la plantele cu fecundare incrucisata
este cunoscut sub numele de depresiune de consangvinizare, care se accentueaza
odata cu cresterea homozigotiei plantelor, pana cand se ajunge la un minim de
consangvinizare.
Dupa definitia data de N. Giosan si N.A Saulescu (1980), minimul de
consangvinizare este valoarea cea mai scazuta a vigorii medii unei populatii,
valoare la care se ajunge dupa un numar de 7 -10 generatii de consangvinizare si
care ramane relativ stabila in cazul continuarii consangvinizarii.
Depresiunea de consangvinizare se manifesta prin diminuarea inaltimii,
vitalitatii, fertilitatii si productivitatii plantelor si este foarte accentuata in prima
generatie de consangvinizare (N. Ceapoiu si A.S. Potlog, 1960).
Datorita existentei fenomenului depresie de consangvinizare, la plantele
alogame autopolenizarea nu poate duce la obtinerea genotipurilor cu aplicatie
directa in productie, asa cum este posibil la plantele autogame. Ca urmare, liniile
consangvinizate nu sunt date direct in productie, ele se folosesc la incrucisari
pentru producerea de hibrizi.