Curs 8

SUBCLASA HAMAMELIDAE

Fig. 70: Juglans regia – detaliu

floare femeiască

Caracterizarea subclasei Hamamelidae

Subclasa Hamamelidae este constituită în mare parte din specii lemnoase – arbori,
arbuşti sau liane şi câteva specii erbacee, cu tulpini erecte sau volubile.
Frunzele, de obicei simple (la genul Juglans penat-compuse), pot fi însoţite de stipele,
uneori persistente (Quercus cerris); penate sau palmate (Cannabaceeae), cu dispoziţie alternă,
uneori opusă (Cannabaceeae), rar verticilată.
Florile actinomorfe, adaptate la polenizarea anemofilă, sunt, în majoritatea cazurilor,
unisexuate, grupate în inflorescenţe amentiforme. Învelişul floral simplu, de tip perigon
sepaloid poate fi redus până la absent (fig. 70). Androceul dialistemon este alcătuit dintr-un
număr de stamine egal cu numărul de tepale, uneori mai mare, rar cu un număr mic de
stamine (1-2). Gineceul format din 2-4 carpele, gamocarpelar, de regulă, cu ovar superior sau
inferior (Juglandales, Fagales).
Fecundaţia are loc la un interval mare după polenizare (caracter de inferioritate
păstrat de la gimnosperme). Fructele de obicei simple, uneori compuse, rar multiple.
Seminţele albuminate sau exalbuminate, lipsite de perisperm; embrionul mic, cu două
cotiledoane.
 Subclasa Hamamelidae cuprinde mai multe ordine dintre vor fi prezentate
următoarele: Hamamelidales, Urticales, Juglandales, Fagales.
Ordinul Hamamelidales
• Familia Platanaceae
Cuprinde un singur gen – Platanus: arbori cu ritidomul ce se exfoliază în plăci,
trunchiul şi ramurile rămânând netede, gălbui sau albicioase. Mugurii sunt acoperiţi la
exterior de o singură catafilă cu aspect de glugă. Frunzele alterne, palmat lobate, cu 3-5 (7)
lobi, au o teacă teacă rotundă care înconjoară şi acoperă complet mugurele axilar. Stipelele
sunt crescute în jurul lăstarului. Florile unisexuate, repartizate monoic, sunt grupate în
capitule sferice, pendule; înveliş floral alcătuit din 4-6 tepale verzi, triunghiulare sau
trapezoidale, păroase la exterior. Stamine în număr egal cu tepalele, carpele 3-6, libere, ovar
superior. Fruct multiplu-poliachenă. La noi în parcuri este frecvent cultivată specia P.
hispanica – platan.
Ordinul Urticales
• Familia Ulmaceae
Arbori cu frunze alterne, aşezate distih; baza limbului este asimetrică iar marginea
serată; stipele căzătoare. Florile mici, aşezate în inflorescenţe axilare, hermafrodite sau
unisexuate (plantele pot fi poligame, cu flori hermafrodite şi bărbăteşti). Înveliş floral de tip
perigon sepaloid, cu 4-6 tepale libere sau unite la bază. Gineceul bicarpelar cu ovar superior,
uniovulat. Fructul este samară sau drupă.

Fig. 71: Ulmus minor – Fig. 72: Ulmus glabra

monosamara
 Ulmus: specii răspândite mai ales în emisfera
nordică. Frunzele dublu-serate, apar după înflorire.
Florile hermafrodite au perigon gamotepal şi stamine cu
antere roşii. Fructul - monosamară, având aripa aşezată
jur-împrejurul achenei (fig. 71). Specii sensibile la o
boală microbiană, cu evoluţie rapidă, fatală. U.glabra –

Ulm de munte (fig. 72): arbore cu frunze scurt-peţiolate,

Fig. 73: Ulmus minor (Ulm de câmp)
invers-ovate, uşor lobate la vârf, cu suprafaţa rugoasă.
Samara lat eliptică, are sămânţa aşezată în centrul aripii. Frecvent întâlnit în păduri din etajul
gorunului şi fagului, uneori ajungând la altitudini de circa 1 000 m. Specie importantă pentru
fixarea şi ameliorarea solului. U.minor – Ulm de câmp (fig. 71, 73): arbore cu arealul extins
în regiunea de câmpie şi deal, în păduri de amestec, cu precădere pe soluri aluvionare. Pe
ramurile tinere poate forma un ritidom aripat. Frunzele sunt relativ lung peţiolate, cu limb
scurt-acuminat, pe faţă glabru-lucios. Samara aproape sesilă, obovată, are sămânţa aşezată
excentric.
Celtis: arbori cu frunze simplu serate,
cu trei nervuri principale pornind de la baza
limbului. Plante poligame, florile
hermafrodite şi bărbăteşti fiind pe acelaşi
individ. Florile apar o dată cu frunzele, având
perigon dialitepal şi antere galbene. Fructul
este drupă. C.occidentalis – sâmbovina (fig.
70): specie originară din centrul şi estul
Fig. 70: Celtis occidentalis – fruct Americii de Nord. Cultivat în scop
ornamental, răspândit şi subspontan.
• Familia Moraceae
Plante lemnoase cu laticifere în toate ţesuturile parenchimatice. Frunzele simple,
alterne, prezintă stipele. Florile sunt grupate în inflorescenţe dense, cu axul deseori îngroşat,
uneori formând o cavitate cărnoasă, piriformă; sunt unisexuate, cu perigon sepaloid, de obicei
pe tipul 4, care poate deveni cărnos şi poate închide fructele; androceul este format din 1-5
stamine; gineceul bicarpelar, gamocarpelar, are ovarul cu poziţie superioară. Fructele sunt
simple, cărnoase (drupe) sau compuse. Sunt incluse genurile Morus, Ficus.
 Morus: arbori cu limbul foliar variat lobat,
heterofilia fiind prezentă deseori. Florile sunt
grupate în inflorescenţe spiciforme. Fruct este
compus (drupe înconjurate de perigon cărnos),
cilindric-ovoid. M.alba – Dud alb (fig. 74): specie
originară din China. Frunzele sunt netede pe partea
superioară şi glabre pe faţa inferioară, subţiri.

Fructele alb-gălbui, roz sau purpurii au pedunculii

Fig. 74: Morus alba (Dud alb)
egali cu lungimea lor. M.nigra – Dud negru:
specie originară din vestul Asiei (Persia, Transcaucazia). Frunze scabre pe faţa superioară,
pubescente pe cea inferioară, nu pot fi folosite în hrana viermilor de mătase decât în stadiul
tânăr. Fructele purpuriu-închis, au pedunculi foarte scurţi. Cultivate pentru lemn, fructe şi ca
plante ornamentale.
Ficus: plante lemnoase ce pot avea un habitus diferit (specii epifite sau cu rădăcini
proptitoare), cu latex iritant. Frunzele simple, au marginea întreagă sau divizată. Florile
unisexuate sunt închise în axa inflorescenţei devenită piriformă, cărnoasă (numit siconă) (fig.
75);
cele

Fig. 75: Fruct smochin - siconă

Fig. 76: Ficus carica (Smochin)

bărbăteşti sunt mici, cu 2-6 tepale şi 1-6 stamine şi

sunt situate la partea superioară a inflorescenţei, iar cele femeieşti au perigon neregulat şi sunt
aşezate spre bază. Polenizarea este asigurată de o himenopteră din genul Blastofaga. Femelele
pătrund în siconă şi depun ouă în ovarul florilor femeieşti. Larvele se hrănesc cu ţesutul
ovarian specializat. Polenul ajunge la maturitate în antere în acelaşi timp cu încheierea
stadiului de nimfă la insecte. După împerechere care are loc în interiorul siconei, femelele ies,
trecând printre florile bărbăteşti care îşi lasă polenul pe corpul acesteia şi merg în altă
inflorescenţă unde depun ouăle, asigurând totodată şi polenizarea. Din fiecare floare
femeiască va rezulta o achenă care va rămâne închisă în axa cărnoasă a inflorescenţei.
F.carica – Smochin: arbust sau arbore cu frunze palmat-fidate, căzătoare (fig. 76). Poate fi
cultivat în locuri adăpostite şi însorite.
• Familia Cannabaceae
Plante erbacee; frunzele palmate au stipelele caduce. Florile unisexuate sunt dispuse
dioic, şi au perigonul sepaloid, dialitepal, pe tipul 5, androceul cu 5 stamine şi gineceu
bicarpelar, ovar superior. Florile femeieşti sunt protejate de hipsofile; fruct de tip achenă. Fac
parte genurile Cannabis, Humulus.
Cannabis: plante cu tulpini erecte şi frunze palmat-sectate până la palmat-compuse.
Inflorescenţele femeieşti apar sub formă de glomerule axilare. Florile sunt aşezate câte două
la baza unei bractee membranoase. C.sativa – Cânepă: specie anuală ale cărei fructe rămân
învelite în bracteea păroasă. Subspecia sativa, este cultivată
pentru extragerea fibrelor, uleiurilor şi ca plantă medicinală.
C.sativa subsp. spontanea (fig.77) este buruiană ruderală, pe
cale de extindere şi în culturi, întâlnită din zona de stepă până
în etajul gorunului.
Humulus: plante cu tulpina volubilă; frunzele opuse,
pot fi palmat-lobate până la palmat partite. Inflorescenţele
femeieşti sub formă de conuri sunt protejate de frunze
bracteante mari, acrescente. La baza unei bracteole verzi se
găsesc câte 2-6 flori cu perigon redus. H.lupulus – Hamei
(fig. 78): plantă perenă cu peri agăţători pe tulpină. Sunt Fig. 78: Humulus lupulus
(Hamei)
cultivate exemplarele femeieşti pentru substanţa aromatică
amară, numită lupulină, produsă de glandele secretoare situată pe partea internă a bracteelor,
folosită în industria berii. Este întâlnită în zăvoaie, lunci, de-a
lungul cursurilor de apă, la marginea pădurilor, începând din
zona de câmpie până în regiunea dealurilor, la altitudini de 1000
m.

Ordinul Juglandales
• Familia Juglandaceae
Este alcătuită din specii de arbori cu frunze nestipelate,
imparipenat-compuse, dispuse altern, bogate în substanţe

Fig. 77: Cannabis sativa aromatice. Pe lăstari şi frunze se găsesc peri glandulari. Flori
subsp. spontanea (Cânepa)
 Fig. 79: Juglans regia (Nuc) Fig. 80: Juglans regia (Nuc)
- amenţi bărbăteşti - drupa parţial dehiscentă

unisexuate aşezate monoic. Florile bărbăteşti (fig. 79) sunt grupate în amenţi cilindrici care
apar pe ramuri din anul anterior, protejate de un înveliş simplu, sepaloid, cu 4-2 tepale sau
uneori lipseşte şi au androceul alcătuit din 40-2 stamine. Florile femeieşti (fig. 70), grupate
câte 1-5, apar pe lăstari, având un perigon cu 3-5 tepale reduse, protejate la bază de o bractee
şi două bracteole. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior şi două stigmate mari,
papiloase. Fructul este de tip drupă (fig. 80). În ţara noastră sunt cultivate specii ale genului
Juglans. J.regia – Nuc: arbore cu scoarţa netedă, cenuşie, formând apoi un ritidom subţire.
Frunze au 5-9 foliole eliptice. Peretele fructului la maturitate se usucă şi crapă la nivelul
epicarpului şi mezocarpului (drupă parţial dehiscentă). Întâlnit sporadic în păduri de amestec
din regiunea de deal din Banat şi Oltenia; frecvent cultivat pentru seminţele cu cotiledoane
mari, bogate în uleiuri. Lemnul întrebuinţat în industria mobilei, pentru tâmplărie fină,
sculpturi etc. Frunzele şi fructele sunt folosite pentru vopsitul lână în negru, cafeniu, galben
sau roşu.
Ordinul Fagales
• Familia Fagaceae
Specii lemnoase, caracteristice emisferei nordice,
cu frunze simple, alterne, având marginea întreagă, serată
sau lobată. Sunt plante monoice. Florile bărbăteşti grupate
în amenţi, au perigon sepaloid cu 4-7 tepale, iar stamine în
număr egal sau dublu faţă de tepale. Florile femeieşti
grupate în cime sau inflorescenţe spiciforme, au trei
carpele unite şi ovar inferior. Fructul achenă, învelit total
sau parţial într-un involucru (cupă) rezultat din

Fig. 81: Fagus sylvatica (Fag)

- amenţi bărbăteşti
concreşterea axului floral cu tepalele şi hipsofilele; seminţe exalbuminate. Fac parte genurile:
Fagus, Quercus, Castanea.
Fagus: arbori care nu formează ritidom decât în
zona bazală a tulpinii. Mugurii fusiformi, ascuţiţi sunt
îndepărtaţi de ramură. Frunze eliptice, ciliate pe margine.
Flori bărbăteşti grupate în amenţi aproape sferici, lung
pedunculaţi (fig. 81). Florile femeieşti, câte două, sunt
înconjurate de numeroase hipsofile care concresc.
Fructele 3-muchiate sunt închise câte două într-o cupă
lemnoasă, prevăzută la exterior cu numeroşi apendiculi
spinoşi sau foliacei, dehiscentă în patru valve. F.sylvatica
– Fag (fig. 82): arbore întâlnit între 600-1200 m

altitudine, în păduri pure (făgete) sau în amestec cu alte

Fig. 82: Pădure de Fagus sylvatica
foioase (gorun, carpen) în partea inferioară a arealului sau (Fag)
cu răşinoase (molid, brad) în partea superioară a arealului,
formând subetajul pădurilor de fag din cadrul etajului nemoral. Lemnul său utilizat în
industria mobilei, fiind lemnul şi un combustibil foarte bun. Specie ce întreţine un
microclimat umbros, răcoros, liniştit şi reglează regimul hidrologic. Plantă meliferă şi
medicinală.
Quercus: arbori cu ritidomul persistent, adânc brăzdat, având frunze penat-lobate.
Flori bărbăteşti sunt grupate în amenţi penduli, subţiri, iar cele femeieşti în inflorescenţe
spiciforme, fiecare floare fiind înconjurată parţial de un involucru în formă de cupă (fig. 83).
Fructele (ghinde) au cupe individuale, care le protejează la bază sau aproape pe toată
lungimea lor; cupa este acoperită la exterior de solzi imbricaţi, liberi sau concrescuţi (fig. 84).
Speciile genului formează păduri din regiunea de câmpie până în zona colinară, la circa 600 m

Fig. 83: Quercus robur – floare femeiască Fig. 84: Quercus robur – fruct
altitudine. Q.cerris – Cer (fig. 85): arbori cu frunze însoţite de stipele filiforme, persistente, cu
limbul eliptic, penat lobat, lobii ascuţiţi; formează păduri curate sau în amestec cu alte foioase
în regiunea de câmpie şi deal, pe podişuri sau versanţi însoriţi, pe soluri compacte. Q.robur –
stejar: specie de bază ce formează păduri din zona nemorală, respectiv a pădurilor de stejar,
mai ales din nordul Moldovei, cu frunze obovate şi lobii rotunjiţi (fig. 86). Q.petraea – gorun:
intră în alcătuirea pădurilor din etajul nemoral, subetajul pădurilor de gorun, răspândite în
dealurile subcarpatice şi podişuri, între 300-600 m altitudine; prezintă frunze cu lobii rotunjiţi
şi achene protejate de cupe sesile (fig. 87).

Fig. 85: Quercus cerris (Cer) – frunze şi Fig. 86: Quercus robur (Stejar) – frunze cu
stipele filiforme lobi rotunjiţi

Castanea: arbori, mai rar arbuşti. Frunze lanceolate, pe margini acut spinos serate.
Amenţi bărbăteşti alungiţi, subţiri, erecţi şi au uneori flori femeieşti la bază. Florile femeieşti
grupate câte trei, sunt
înconjurate complet de un
involucru spinos. C.sativa
– Castanul comestibil (fig.
88): arbore întâlnit
spontan şi cultivat în
sudul Europei, nord- Fig. 88: Castanea sativa
vestul Africii, sud-vestul (Castan comestibil)

Asiei; la noi este cultivat şi subspontan în judeţele

Fig. 87: Quercus petraea
(Gorun) Maramureş, Gorj, Mehedinţi, în staţiuni adăpostite.
• Familia Betulaceae
Alcătuită din specii lemnoase, bogate în tanin. Scoarţa netedă sau solzoasă, uneori se
exfoliază în straturi subţiri. Frunze alterne, simple, dublu serate pe margine, au stipele
căzătoare. Florile unisexuat-monoice sunt aşezate câte trei în axila unor bractee: cele
bărbăteşti prezintă perigon cu 6 tepale, androceu cu 2-4 stamine şi sunt dispuse în amenţi
compuşi, penduli; cele femeieşti grupate în amenţi compuşi, erecţi, nu au perigon; gineceul
este bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior. De obicei bractee şi bracteole de diferite
ordine concresc şi formează un involucru cu aspect de aripă, care se păstrează şi pe fruct.
Fruct de tip achenă sau monosamară. Fac parte genurile Betula, Alnus.
Betula: arbori, arbuşti cu lemn moale, fără duramen şi ritidom neted, de culoare albă
care se exfoliază în fâşii subţiri. Frunzele peţiolate, cu limbul ovat
sau ovat-rombic, serat (fig. 89). Flori bărbăteşti au 2 stamine cu
filamente bifurcate. Fructele sunt comprimate lateral, protejate de
solzi trilobaţi, cu care cad împreună de pe ax. B.pendula –
Mesteacăn: specie răspândită în Europa, nordul şi estul Asiei.
Creşte în regiunea de deal, şi munte până la altitudini 1 600 m, pe
soluri oligotrofe; specie heliofilă, întâlnită în locuri însorite sau
tăieturi de păduri; plantă medicinală; frunzele şi scoarţa au
Fig. 89: Betula pendula –
proprietăţi tinctoriale, vopsind fibrele naturale în diferite nuanţe de frunza rombic-ovată

galben.
Alnus: arbori, arbuşti, cu muguri pedicelaţi. Frunzele
alterne, peţiolate, cu limb ovat sau eliptic, crenat sau dinţat.
Florile bărbăteşti au 4 stamine, cu filamente neramificate.
Inflorescenţa femeiască este scurtă, globuloasă, cu frunze
bracteante lignificate, persistente şi după fructificare (fig. 90).
Solzii fructului 5-lobaţi, cad împreună cu axul după
diseminare. A.glutinosa – Arin negru: arbore cu scoarţa brună,
comun pe malul apelor în regiunea de câmpie şi deal.
Fig. 90: Alnus glutinosa –
inflorescenţa femeiască • Familia Corylaceae

Plante lemnoase cu frunze alterne, simple şi

stipele căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice; cele
bărbăteşti nude, grupate în amenţi simpli, penduli; cele
femeieşti, protejate de bractee, bracteole şi perigon sunt
dispuse în amenţi compuşi. Gineceul bicarpelar,
gamocarpelar, cu ovar inferior. Fructul - achenă, însoţit

de involucru format din bractee şi bracteole. Cuprinde

Fig. 92: Carpinus betulus (Carpen) –
genurile Corylus, Carpinus. achene şi involucrul fructifer
 Corylus: arbori, arbuşti monoici ce înfloresc înaintea înfrunzirii (protanţi). Frunzele
scurt peţiolate, ovate, la vârf brusc acuminate sau subrotunde; mugurii ovoizi, obtuzi.
Inflorescenţa femeiască este globuloasă, sesilă. Fructe aglomerate 2-
4, sunt protejate de un involucru fructifer în formă de cupă.
C.avellana – Alun (fig. 91): arbust de până la 5 m înălţime. Specie
comună din zona pădurilor de stejar până în subetajul fagului,
însoţitoare a stejarului, gorunului, la margine sau în rarişti de păduri.
Fructele au valoare nutritivă foarte mare; plantă medicinală; specie
importantă pentru apicultură, datorită înfloririi timpurii, furnizând o
cantitate mare de polen primăvara timpuriu; folosit ca plantă
ornamentală şi în plantaţii forestiere.
Carpinus: arbori, arbuşti monoici la care înflorirea şi

Fig. 91: Corylus

înfrunzirea se suprapun (plante mezante). Frunzele ovate, biserate,
avellana (Alun) – sunt evident peţiolate; mugurii fusiformi, ascuţiţi. Inflorescenţa
amenţi bărbăteşti și
floarea femeiască femeiască alungită, spiciformă, este dispusă terminal, pe ramuri
lungi. Fructele sunt grupate câte două la baza unui involucru fructifer plan. C.betulus –
Carpen (fig. 92): arbore, cu frunze de 4-10 cm lungime. Involucrul fructifer trilobat, are lobul
central mai lung decât cei laterali. Întâlnit frecvent în pădurile de şleau, alături de gorun,
stejar, ulm de câmp şi alte foioase, în regiunea de câmpie şi de deal, până la 1000 m
altitudine. Cultivat în parcuri; specie importantă în protecţia şi ameliorarea solului pe care îl
structurează, îl afânează şi îl îmbogăţeşte în substanţe minerale şi organice.

SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE

Fig. 93: Salsola kali subsp. ruthenica

(Ciurlan, Rostogol)
 Caracterizarea subclasei Caryophyllaceae
Subclasa Caryophyllidae grupează plante
erbacee, rar lemnoase (subarbuşti). Frunzele simple,
dispuse altern sau opus sunt, la unele specii, însoţite de
stipele. Florile actinomorfe, de obicei ciclice,
hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 4-5. Învelişul
floral poate fi simplu - perigon sepaloid sau dublu –
periant având caliciul diali- sau gamosepal şi corola

dialipetală. Androceul variabil, format de la 1 –

Fig. 94: Portulaca oleracea
numeroase stamine dispuse pe 1 sau 2 cercuri. (Graşiţă, Iarbă grasă)
Gineceul alcătuit din numeroase – 1 carpelă, gamocarpelar în general. Fructe variate, simple,
rar multiple sau compuse. Din punct de vedere biochimic plantele conţin heterozide,
saponine, alcaloizi, mucilagii ş.a.
Dintre ordinele cuprinse în subclasa Caryophyllidae vom face referire la:
Caryophyllales şi Polygonales.

Ordinul Caryophyllales
• Familia Portulacaceae
Plante erbacee, glabre cu frunze simple, întregi, penate. Florile hermafrodite au înveliş
floral dublu, alcătuit din 2 sepale (considerate de unii autori ca bracteole) şi 4-6 petale libere.
Staminele pot fi 3-numeroase. Gineceu 3-8 carpelar, gamocarp, cu ovar superior sau
semiinferior; ovule campilotrope, 3-numeroase. Fruct - capsulă, cu seminţe reniforme. În
structura internă, plantele conţin deseori celule cu mucilagii. Speciile sunt larg răspândite în
regiuni tropicale şi temperate, cu un grad mare de diversitate în America de Nord şi în munţii
Anzi din America de Sud. Genuri reprezentative în ţara noastră: Portulaca
Portulaca: plante cu frunze alterne sau opuse, însoţite de stipele mici, setacee;
androceul are numeroase stamine; ovarul este semiinferior; fruct - pixidă. P.oleracea –
Graşiţă, Iarbă grasă (fig. 94): plantă cosmopolită, întâlnită frecvent în locuri cultivate şi
ruderale, pe soluri cu textură uşoară, nisipoase, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Varietatea oleracea cu tulpină târâtoare, este o buruiană problemă, pe soluri uşoare şi în
culturi de prăşitoare, având rezistenţă mare la secetă; varietatea sativa are tulpina erectă şi
este cultivată ca legumă.
• Familia Caryophyllaceae
Plante erbacee anuale
sau perene, uneori cu tulpini
lignificate. Tulpinile sunt
articulate şi umflate sub
noduri (fig. 95). Frunzele
simple, dispuse opus, au
marginea întreagă şi pot fi
însoţite sau nu de stipele.
Inflorescenţele cimoase,

Fig. 95: Fragment de dicaziale (fig. 96), grupează Fig. 96: Gypsophila paniculata
tulpină cu frunze flori actinomorfe, cu înveliş (Ipcărige) –
dispuse opus Inflorescenţă tip dichaziu (detaliu)
dublu, pe tipul 4-5; caliciul
dialisepal sau gamosepal este persistent pe fruct; corola dialipetală; androceul are 8-10
stamine, gineceul 2-5 (8) carpele, gamocarpelar; ovar superior cu 1-numeroase ovule
camopilotrope. Fruct capsulă denticulată, rar bacă sau achenă.
Din punct de vedere biochimic plantele conţin saponine frecvent
şi mai rar alcaloizi şi glicozide. Prezenţa stipelelor împarte
familia în 2 subfamilii:
Subfamilia Caryophylloideae: frunze lipsite de stipele.
Genuri reprezentative: Scleranthus, Stelaria, Cerastium,
Dianthus, Saponaria, Silene, Gypsophila, Agrostemma.
Scleranthus: flori lipsite de petale; fruct uscat
indehiscent. S.annuus – Buruiana surpăturii (fig. 97): plantă
anuală, frecvent întâlnită din zona pădurilor de stejar până în
etajul fagului, pe soluri nisipoase sau pietroase, sărace în calcar.
Frunzele liniare, opuse, concrescute la bază. Caliciul gamosepal, Fig. 97: Scleranthus annuus
(Buruiana surpăturii)
tubulos - campanulat, cu lacinii ascuţite, rămâne strâns aderent de
Sursa foto:La grande
fruct. Plantă indicatoare a terenurilor cu pericol de alunecare. encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992
 Stellaria: specii erbacee anuale sau perene, cu
tulpini ascendente,
glabre sau păroase,
fragile la noduri.
Florile hermafrodite au
petale bifidate cel
puţin până la jumătate
(fig. 98). Capsula se
deschide prin 3 sau 6

dinţi. S.media –
Fig. 99: Stellaria media (Rocoina) -
Petala bifidată
Fig. 98: Stellaria media
(Rocoina) -
Rocoină (fig. 99): plantă anuală, de un verde viu. Înfloreşte Petala bifidată
tot timpul anului; buruiană comună în toată ţara în locuri
umbrite.
Dianthus: specii cu 4 hipsofile aşezate în perechi la baza caliciului formând un
paracaliciu (fig. 100); petalele brusc îngustate la bază sunt lamină şi unguiculă; capsula
dehiscentă prin 4 dinţi, rămâne închisă în caliciu. Dintre speciile sponatane întâlnite în ţara
noastră, amintim: D.carthusianorum – Garofiţe: perenă, cu hipsofilele obovate, brusc
terminate în ariste; lamina petalelor
purpurie sau roşie închisă este
dinţată. Specie comună din zona
pădurilor de stejar până în subetajul
fagului, în locuri însorite din pajişti.
D.spiculifolius – Garofiţe (fig. 101):
plantă perenă, endemică în Carpaţi.
Creşte pe stânci calcaroase din etajul
fagului până în cel subalpin.

Fig. 100: Dianthus sp. - D.callizonus – Garofiţa Pietrei Fig. 101: Dianthus
caliciul şi paracaliciul Craiului: endemică în Munţii Piatra spiculifolius (Garofiţe)

Craiului (jud. Braşov), pe versantul vestic, este o specie perenă, cu tulpini uniflore; petalele
sunt carmin, maculate în partea superioară.
 Saponaria: specii ce prezintă un caliciul cilindric, cu 15-20
nervuri, lipsit de hipsofile la bază; unguicula este prevăzută la bază
cu o dungă îngustă; capsula se deschide prin 4-6 dinţi. S.officinalis
– Săpunariţă, Odogaci (fig. 102): plantă perenă; florile albe sau
roşiatice sunt dispuse terminal,
grupate umbeliform. Creşte în
stare spontană pe malul râurilor,
pe lângă drumuri sau este
cultivată în grădini. Părţile

Fig. 102: Saponaria aeriene ale plantei sunt utilizate

officinalis (Săpunariţă)
atât în medicina tradiţională cât
şi cea cultă, datorită acţiunii expectorante, depurative şi
diuretice. Rădăcinile conţin saponine cu efect în scăderea
tensiunii superficiale şi creşterea permeabilităţii celulare Fig. 103: Silene alba (Opaiţă)
fiind folosite în medicina veterinară şi, uneori, pentru
spălarea rufelor. Florile au proprietăţi tinctoriale, vopsind fibrele naturale în galben şi
portocaliu.
Silene: specii perene având frunzele bazale adunate în rozetă; caliciul campanulat,
tubulos, conic este umflat spre bază şi are nervuri evidente; hipsofilele lipsesc. Capsula are 6-
10 dinţi. S.alba – Opaiţă (fig. 103): plantă anuală-perenă, întâlnită frecvent din zona de stepă
până în etajul fagului în pajişti ruderalizate, tufărişuri sau pe lângă garduri. Florile dioice, cu
petale albe se deschid după-amiaza. S.vulgaris – guşa porumbelului: plantă perenă,
caracteristică pajiştilor de pe soluri erodate; florile dioice, prezintă caliciul ovat-umflat,
membranos, mai larg decât capsula; considerată plantă balast în pajişti şi fâneţe.
Agrostemma: specii anuale, cu dinţii caliciului foliacei. A.githago – Neghina (fig.
104): plantă alipit păroasă, cu frunzele liniare, florile
roşii, grupate în monocazii. Laciniile caliciului sunt
mai lungi decât tubul şi decât petalele. Seminţe
reniforme, au tuberculi proeminenţi şi sunt toxice,
datorită conţinutului în agrostemină; ajunse în făină
prin măcinare, dau acesteia o culoare negricioasă, iar
pâinii o culoare albăstruie şi gust de usturoi, care,
consumată, poate produce tulburări nervoase; este

Fig. 104: Agrostemma githago (Neghina)

originară din zona mediteraneană, cultivată uneori ca plantă ornamentală.
Gypsophila: specii cu structură xerofitică, având flori mici grupate în inflorescenţe
bogate, cu caliciul campanulat. G.muralis –
Vălul miresei: plantă anuală, întâlnită în locuri
temporar inundate, crovuri; suportă soluri slab
sărăturate. G.paniculata – Ipcărige (fig.96):
plantă perenă, creşte în locuri nisipoase sau
pietroase.
Subfamilia Paronychioideae: frunze cu

stipele.
Fig. 105: Spergula arvensis (Hrana vacii)
Spergula: specii cu frunze liniare şi
stipele libere. Capsula se deschide prin 5 valve. S.arvensis – Hrana vacii (fig. 105): plantă
anuală, comună pe soluri nisipoase, este cultivată uneori ca plantă furajeră.

Familia Amaranthaceae
Plante erbacee anuale, rar perene. Frunzele alterne sau
opuse, simple, întregi, sunt nestipelate. Florile mici,
hermafrodite sau unisexuate, grupate în cime sunt dispuse dens,
în inflorescenţe spiciforme sau paniculiforme. Bracteele şi
bracteolele evidente, persistente, uneori colorate, dau un aspect
caracteristic inflorescenţelor (fig. 106). Învelişul floral - perigon
sepaloid, alcătuit din 3-5 tepale libere. Androceul are stamine în
număr egal cu tepalele, iar gineceul este 2-3 carpelar,
Fig. 106: Amaranthus sp.
gamocarpelar cu ovar superior. Fructul poate fi monoseminal, Inflorescenţă spiciformă
indehiscent sau capsulă pixidă. Speciile reprezentative sunt
cuprinse în genul Amaranthus.
Amaranthus: gen cu specii adventive, originare mai ales din America Centrală şi de
Nord; plantele sunt unisexuat-monoice, dioice sau poligame şi au florile protejate de o bractee
setos-acuminate, persistente. Ovarul este uniovulat, iar fruct monoseminal. A.retroflexus –
Ştir porcesc (fig. 107): buruiană anuală, nitrofilă, frecventă din zona de stepă până în etajul
gorunului, în culturi de prăşitoare sau în locuri ruderale; inflorescenţa este puţin ramificată,
prezentând ramuri scurte şi groase, cea terminală fiind numai cu puţin mai lungă decât cele
laterale. A.powellii– ştir: specie anuală; inflorescenţa are ramura terminală îngust-cilindrică,
evident mai lungă decât cele laterale. Frecventă în locuri ruderale
sau în culturi de prăşitoare, creşte din zona de stepă până în etajul
gorunului. Alte specii de ştir întâlnite ca buruieni sunt: A.albus –
Ştir alb, A.blitoides – Ştir târâtor, A.blitum – Ştir verde.
Celosia: specii cu
flori hermafrodite. Ovarul
are numeroase ovule, iar
fructul mai multe seminţe.

Fig. 107: Amaranthus

retroflexus (Ştir porcesc) C.argentea – celozie:
specie anuală,
ornamentală, originară din zona Tropicelor; la varietatea
Fig. 75: Celosia argentea var. cristata
cristata plantele au frunze ovat-lanceolate, inflorescenţe
în formă de evantai aproape sesile, uneori dilatate în partea superioară, concrescute prin
ramurile lor (fig. 75).

În scop decorativ se cultivă de asemenea: Gomphrena globosa : plantă anuală cu

frunze opuse şi inflorescenţe globuloase cu flori albe, roz sau purpurii-violet; originară din
America Centrală. Althernanthera amoena: plantă perenă, având talia în jur de 10 cm;
frunzele dispuse opus sunt verzi cu pete oranj sau roşii. Folosită pentru mozaicuri, covoare,
este originară din Brazilia. Iresine herbstii: subarbust cu talia 40 cm; frunzele roşu-carmin, au
un luciu metalic. Folosită pentru mozaicuri, covoare, este originară din Brazilia.
Familia Chenopodiaceae
Plante erbacee, rar subarbuşti, cu frunze
alterne sau opuse, lipsite de stipele, uneori reduse,
rudimentare. Florile mici, aşezate în cime dense, sunt
hermafrodite sau unisexuate, cu învelişul floral –
perigon sepaloid format din 1-5 tepale + unite la bază
(lipseşte uneori), persistent pe fruct, uneori acrescent.
Androceul este alcătuit din 1-5 stamine libere sau cu
filamentele concrescute pe un disc situat la bază. Fig. 108: Beta vulgaris (Sfecla) –
Gineceu 2-3-5 carpelar, gamocarp are ovarul cu fruct compus (glomerul)

poziţie superioară sau semiinferioară. Fructul achenă, poate fi uneori şi compus. Seminţele cu
sau fără perisperm, au embrionul circular sau spiralat. Speciile sunt întâlnite în regiuni aride,
unele pot fi halofile, psamofile sau nitrofile, formând fitocenoze caracteristice. Genuri
reprezentative: Beta, Chenopodium, Salsola, Salicornia.
Beta: plante erbacee bienale sau perene, cu frunze alterne; florile hermafrodite au
perigonul format din 5 tepale, androceul alcătuit din 5 stamine prinse pe un disc bazal şi
gineceu 2-3 carpelar cu ovar semiinferior. Fructul compus (glomerul) (fig. 108), se formează
prin concreşterea achenelor şi tepalelor lignificate. B. vulgaris – Sfeclă: plante de obicei
bienale, existând mai multe varietăţi cultivate pentru rădăcina şi baza tulpinii îngroşată,
cărnoasă sau pentru peţioli.
Chenopodium: plante erbacee, având organele
aeriene cu aspect făinos; frunzele triunghiular-romboidale,
sunt întregi până la sinuat-dinţate; florile grupate în
glomerule sunt hermafrodite, cu perigon sepaloid ce închide
fructul (fig. 109). C.album– Spanac sălbatic; Lobodă:
specie nitrofilă, segetală în culturi de prăşitoare; plantă
cenuşie, făinoasă; frunze scurt-peţiolate, cu marginea
inegal-dinţată.
Salsola: plante cu flori însoţite de două bracteole
bine dezvoltate; embrionul este spiralat, iar sămânţă lipsită

de perisperm. S.kali subsp. ruthenica– Ciurlan (fig. 93):

Fig. 109: Chenopodium album
(Spanac sălbatic) – specie anuală; tulpina
detaliu inflorescenţă
puternic ramificată,
globuloasă se frânge uşor de la bază la fructificare;
frunzele filiforme, cilindrice, au vârful înţepător; flori sunt
însoţite bractee şi bracteole rigide, ţepoase; specie xerofilă,
caracteristică solurilor nisipoase sau pietroase.
Salicornia: specii halofile, cu tulpina cărnoasă,
cilindrică, articulată, prevăzută numai cu frunze
membranoase, reduse, dispuse la baza segmentelor; florile
hermafrodite, mici, au perigonul gamotepal şi sunt grupate
câte trei la baza segmentelor tulpinale. S.europaea– Brâncă
(fig. 110): plantă anuală cu tulpina roşcată, ramificată;
Fig. 110: Salicornia europaeae
creşte în masă pe soluri pronunţat sărate, pe marginea (Brâncă)

bălţilor şi a lacurilor saline şi pe lângă izvoare de apă sărată.

 Ordinul Polygonales
• Familia Polygonaceae
Cuprinde plante erbacee, în general (rar arbuşti, liane),
cu frunze alterne, simple,
întregi sau lobate, având
la bază stipele
concrescute, alcătuind
ohreea (fig. 111). Florile
actinomorfe,
hermafrodite sau
Fig. 111: Poygonum sp. –
frunză cu ohree unisexuate, sunt dispuse
monoic sau dioic şi au înveliş floral simplu –perigon
sepaloid sau petaloid, format din 3-6 tepale. Staminele

5-9 sunt dispuse pe două cercuri. Gineceul 2-3 carpelar Fig. 111: Poygonum aviculare
cu ovar superior; stigmatele sunt de tip penicilat (formă (Troscot)

de pensulă) sau capitat. Fructul – achenă muchiată, este însoţit de perigon. Sămânţă are
albumen făinos. Genuri reprezentative: Polygonum, Fallopia, Fagopyrum, Rumex.
Polygonum: specii anuale sau perene, cu tulpini evident articulate şi frunze întregi,
lanceolate sau ovate; florile hermafrodite sunt grupate axilar şi au perigonul format din 5
tepale; achena trimuchiată sau lenticulară rămâne închis în perigon. P.aviculare– Troscot (fig.
112): specie anuală, buruiană tipic ruderală. P.amphibium– Troscot de baltă, sălcuţă: plantă
acvatică sau de locuri umede, existând sub două forme:
f. aquaticum – plantă acvatică, cu tulpina natantă; f.
terestre – plantă perenă cu rizom, având frunze
lanceolate, alungite cu ohree păroasă, întâlnită pe soluri
aluviale. P.lapathifolium– Iarbă roşie: plantă anuală cu
tulpina verde-roşcată, ramificată; buruiană segetală în

prăşitoare, pe soluri umede.

Fig. 112: Fallopia convolvulus
(Hrişcă urcătoare) Fallopia convolvulus – Hrişcă urcătoare (fig.
112): specie anuală cu tulpina volubilă; frunzele sunt ovat-sagitate; flori cu perigon verzui,
până la roz; specie întâlnită în toate culturile, dar preferă cerealele de toamnă
 Fagopyrum: plante cu perigonul format din 5 tepale; fructul este mai mare decât
perigonul. Embrion situat central, este înconjurat de perisperm. F.esculentum – Hrişcă: plantă
anuală, originară din Tibet, adusă în Europa în era noastră şi cultivată în Evul Mediu mai ales
de către ţăranii săraci. Făina obţinută din seminţe constituie un aliment nutritiv, energetic,
ocrotitor vascular şi este folosită la fabricarea biscuiţilor; specie
meliferă şi tinctorială (se obţine culoarea albastră).
Rumex: specii erbacee, de obicei perene având frunze cu ohree
pieloasă. Florile mici, au perigonul sepaloid, verde-roşcat,
format din 6 tepale; cele interne sunt mai mari, acrescente,
persistente pe fruct, prevăzute pe partea externă cu îngroşări
glandulare. Fructul, achenă trimuchiată, rămâne închis în
perigon. R.acetosella – Măcriş mărunt (fig. 113): frecventă din
zona de stepă până în etajul molidului, pe soluri sărace în calcar,
cu pH acid.
Fig. 113: Rumex acetosella
(Măcriş mărunt)

TEST GRILĂ
1. În subclasa Hamamelidae, sunt cuprinse specii:
a) care se polenizează cu ajutorul vântului (anemofile)
b) al căror piese florale sunt dispuse spirociclic
c) care se polenizează cu ajutorul insectelor (entomofile)
d) numai cu flori hermafrodite
e) care se polenizează cu ajutorul apei (hidrofile)
2. Frunza speciilor din genul Platanus este:
a) asimetrică la bază
b) sesilă
c) penat-lobată
d) serată
e) cu teaca rotundă, acoperind mugurele axilar
3. Specii de plante erbacee, cu frunze palmate sunt cuprinse în familia:
a) Moraceae
b) Cannabaceae
 c) Ulmaceae
d) Fagaceae
e) Juglandaceae
4. * Plantele din familia Ulmaceae pot fi:
a) poligame
b) monoice
c) cu flori hermafrodite
5. Speciile din genul Ulmus nu formează:
a) frunze asimetrice la bază
b) flori cu perigon gamotepal
c) stamine cu antere roşii
d) fruct de tip drupă
e) fruct de tip monosamară
6. Fructul speciei Celtis occidentalis este de tip:
a) achenă
b) drupă
c) bacă
d) monosamară
e) capsulă
7. * În familia Cannabaceae hipsofilele se găsesc:
a) la baza frunzelor
b) în jurul florilor bărbătești
c) la baza inflorescențelor
8. Spre deosebire de specia Cannabis sativa, la Humulus lupulus:
a) tulpinile sunt erecte
b) bracteele au formă de cornet
c) inflorescențele femeiești sunt de tip glomerul
d) fructele rămân învelite în bracteea păroasă
e) pe partea internă a bracteelor se găsesc glande secretoare
9. Juglans regia formează fruct de tip:
a) drupă parţial dehiscentă
b) siconă
c) achenă
d) soroză
 e) poamă
10. În familia Fagaceae frunze eliptice, cu marginea ciliată, amenţi bărbăteşti
globuloşi prevăzuţi pedunculi lungi şi achene închise câte 2 în cupe lemnoase sunt
prezente la specia:
a) Carpinus betulus
b) Alnus glutinosa
c) Fagus sylvatica
d) Betula pendula
e) Corylus avellana
11. Cerul se poate deosebi cu uşurinţă de celelalte specii ale genului Quercus
prin:
a) lobii frunzei rotunjiţi
b) stipelele filiforme, persistente
c) lipsa ritidomului
d) cupele spinoase
e) frunzele serate
12. * În involucrul spinos la Castanea se găsesc:
a) 3 flori bărbătești
b) 3 achene
c) 3 flori femeiești
13. Fructele la speciile genului Alnus sunt:
a) închise câte 2 într-o cupă lemnoasă
b) protejate parţial de cupe individuale
c) câte 2 într-o cupă spinoasă
d) protejate de solzi trilobaţi
e) protejate de bractee lignificate
14. Alunul este o specie:
a) comună pe malul apelor în regiunea de câmpie şi deal
b) importantă pentru apicultură, datorită înfloririi timpurii
c) heliofilă, întâlnită în locuri însorite
d) mezantă (înflorirea şi înfrunzirea se suprapun)
e) cultivată şi subspontană în judeţele Maramureş, Gorj, Mehedinţi
15. Varietatea speciei Portulaca oleracea întâlnită ca buruiană se numeşte:
a) sativa
 b) alba
c) oleracea
d) sylvatica
e) officinalis
16. În familia Caryophyllaceae plantele au tulpini:
a) târâtoare
b) subterane
c) articulate, umflate sub nod
d) volubile
e) ascendente
17. Spre deosebire de genul Stellaria, speciile genului Scleranthus prezintă
flori:
a) cu petale bifide
b) lipsite de hipsofile
c) cu caliciul campanulat
d) lipsite de corolă
e) cu unguicula petalelor foarte lungă
18. Dintre speciile familiei Caryophyllaceae, este endemică în munții Carpați:
a) Dianthus caryophyllus
b) Stellaria media
c) Dianthus spiculifolius
d) Agrostemma githago
e) Dianthus carthusianorum
19. În rădăcinile speciei Saponaria officinalis se găsesc:
a) saponine
b) glicozizi
c) antociani
d) uleiuri eterice
e) rășini
20. Dintre speciile familiei Caryophyllaceae,......are caliciul cu sepale unite, cu
dinții foliacei, mai lungi decât tubul și petalele:
a) Dianthus caryophyllus
b) Saponaria officinalis
c) Gypsophila paniculata
 d) Agrostemma githago
e) Lychnis viscaria
21. Fructul speciilor genului Beta (Chenopodiaceae) este:
a) achenă
b) glomerul
c) capsulă denticulată
d) capsulă pixidă
e) poliachenă
22. Încercuiți specia care nu este întâlnită ca buruiană în culturi:
a) Amaranthus retroflexus
b) Chenopodium album
c) Salsola khali, subspecia ruthenica
d) Fallopia convolvulus
e) Dianthus callizonus
23. Specia Salicornia europaea creşte în masă pe soluri:
a) acide
b) sărate
c) bogate în azot
d) nisipoase
e) calcaroase
24. * În familia Amaranthaceae variază:
a) dispoziția frunzelor pe tulpină
b) repartiția sexelor în floare
c) tipul de fruct
25. Inflorescența spiciformă, alcătuită din flori cu bractee și bracteole
persistente caracterizează genul:
a) Amaranthus
b) Dianthus
c) Scleranthus
d) Spergularia
e) Polygonum
26. La specia Celosia argentea var. argentea, inflorescența este:
a) cilindrică
b) globuloasă
 c) cu aspect de evantai
d) alungită
e) pendulă
27. Troscotul (Polygonum aviculare) este o plantă tipic:
a) de sărătură
b) nitrofilă
c) ruderală
d) segetală
e) de locuri umede
28. * Specia Fallopia convolvulus se poate recunoaște după:
a) tulpina volubilă
b) florile cu perigon petaloid, alb-verzui
c) frunzele sagitate la bază
29. Fagopyrum esculentum este o specie:
a) frecventă pe soluri sărace în calcar, cu pH acid
b) originară din Tibet, cultivată pentru făina obținută din semințe
c) xerofilă, caracteristică solurilor nisipoase sau pietroase
d) cultivată pentru rădăcina şi baza tulpinii îngroşată
e) endemică în Munţii Piatra Craiului
30. Forma aquaticum a speciei Polygonum amphibium este întâlnită:
a) pe soluri aluviale
b) pe stâncărie marină
c) în apă
d) pe soluri mlăștinoase
e) pe soluri acide