Partea a II-a : AGROMETEOROLOGIE

CAPITOLUL 8
AGROMETEOROLOGIA

Cuvinte cheie:
- agrometeorologie
- agroclimatologie
- sistemul sol – plantă – atmosferă

Obiective:
- definirea domeniului, locului şi rolului agrometeorologiei

8.1. Domeniul şi obiectivele agrometeorologiei

Este cunoscut faptul că producţia agricolă este direct legată de succesiunea de stări ale
atmosferei. Factorii climatici intervin fie direct asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei şi
animalelor, fie indirect, prin acţiunea lor asupra nocivităţii sau diseminării dăunătorilor şi
bolilor, precum şi asupra stării solului. Practic, în fiecare etapă a gestionării unei exploataţii
agricole, fie că este vorba de planificare pe termen lung, decizii pe termen mediu sau scurt,
informaţiile meteorologice şi climatologice sunt absolut necesare pentru că ele constituie un
mijloc de ameliorare a productivităţii agricole.
Agrometeorologia este cunoscută ca ansamblul de mijloace ştiinţifice şi tehnice care,
pe baza prelucrării datelor meteorologice şi a celor agronomice, oferă celor ce lucrează în
agricultură elemente utile pentru o bună gestionare a exploataţiilor agricole, precum şi
bazele necesare dezvoltării şi planificării mediului rural (INRA - Meteo France, 1990).
In fapt termenul cuprinde două noţiuni complementare, şi anume agrometeorologia
şi agroclimatologia:
- agrometeorologia are drept obiectiv exploatarea datelor în timp real, pentru ca,
plecând de la analize mai mult sau mai puţin complexe, să se obţină informaţii directe asupra
stării mediului şi vegetaţiei, informaţii care să permită optimizarea deciziilor; ea constituie
deci o sursă de informaţii variate, valabile pe termen scurt, deosebit de utile în activitatea de
gestionare a unei exploataţii agricole;
- agroclimatologia care, spre deosebire de agrometeorologie, se bazează pe analiza
fişierelor cu date climatice existente; aceasta permite o mai bună apreciere a potenţialelor de
producţie ale unui mediu în raport cu o cultură sau un sistem de cultură dat.
Agrometeorologia urmăreşte două obiective principale:
1. precizarea efectelor factorilor climatici asupra materialului biologic, solului şi
tehnologiei de cultură aplicate;
2. furnizarea informaţiilor care să permită celor implicaţi în activitatea agricolă
adoptarea şi ajustarea deciziilor pe termen scurt (1 - 5 zile), mediu (15 zile - 2 luni) şi lung
(unul sau mai mulţi ani) pe baza: prognozelor agrometeorologice, zonării agroclimatice şi
a studiilor de risc climatic.
La ora actuală există o multitudine de aplicaţii operaţionale care se încadrează în
aceste obiective principale şi ele cunosc o lărgire continuă. In cele ce urmează amintim
câteva dintre acestea, pe parcursul lucrării ele fiind tratate mai pe larg:

95
 - cunoscând, de exemplu, cerinţele unei anumite culturi faţă de factorii climatici, este
posibil să se identifice regiunile unde această cultură este rentabilă şi să se elimine acele zone
unde probabilitatea de ani nefavorabili este mare;
- dacă, în plus, se introduce factorul sol, se pot realiza analize pedoclimatice care
permit stabilirea potenţialului agropedoclimatic al unei regiuni;
- alegerea, pe cât posibil, a acelor varietăţi sau hibrizi adaptaţi unor anumite
caracteristici climatice;
- punerea la punct a unor metode destinate reducerii pierderilor datorate accidentelor
climatice;
- utilizarea prognozelor meteorologice şi a celor agrometeorologice în scopul luării de
măsuri de apărare împotriva fenomenelor atmosferice severe (secetă, temperaturi extreme,
vânturi puternice);
- stabilirea locului şi momentului apariţiei unor boli şi dăunători, apariţie favorizată de
anumite condiţii climatice ce pot fi prevăzute de asemenea pe baza prognozelor
meteorologice;
- elaborarea de modele pentru creşterea şi dezvoltarea culturilor agricole, pentru care
factorii climatici constituie parametrii de intrare.

8.2. Sistemul sol – plantă - atmosferă

Agrometeorologia, atât în abordarea problemelor teoretice, de cercetare, cât şi a celor

operaţionale, trebuie să ţină seama că planta, în mediul său natural, nu este izolată ci este o
verigă a unui sistem complex, sistemul sol - plantă - atmosferă (SPA). El poate fi considerat
alcătuit din trei subsisteme: sol, plantă şi, respectiv, atmosferă. În fiecare subsistem se
desfăşoară procese fizice, chimice şi biologice. Procese fizice pot fi descrise în general cu
ajutorul termodinamicii clasice sau al termodinamicii proceselor ireversibile; procesele
chimice pot fi descrise cu ajutorul teoriei cinetice a reacţiilor chimice; procesele biologice
însă, datorită diversităţii şi complexităţii lor, nu pot fi abordate cu ajutorul unei teorii unitare.
În SPA (numit şi continuu sol - plantă - atmosferă) se produc permanente transferuri
de energie şi masă, transferuri care au loc la nivelul celor trei interfeţe ale sale: interfaţa sol -
plantă (reprezentată de sistemul radicular), interfaţa plantă - atmosferă (reprezentată de
sistemul foliar sau, mai exact, de stomate) şi interfaţa sol - atmosferă. Descrierea
transferurilor necesită cunoaşterea proprietăţilor interfeţelor implicate.

8.3. Datele şi tehnicile utilizate în agrometeorologie

Agrometeorologia utilizează ca date de bază datele climatice furnizate de reţeaua

meteorologică, datele rezultate în urma activităţii de prognoză meteorologică, date
referitoare la sol, date topografice, hărţi ale ocupării terenurilor, precum şi orice altă
categorie de date utile gestionării pământului.
Toate aceste date pot fi integrate spaţial cu ajutorul Sistemelor Informaţionale
Geografice – SIG. Un SIG poate fi definite drept instrumentul care, folosind date de la
diverse surse, are capacitatea să le asambleze, organizeze, gestioneze, analizeze şi să le
combine în scopul de a elabora şi prezenta informaţii care au o localizare geografică precisă,
contribuind în acest fel la gestionarea mediului.
Tehnicile utilizate în agrometeorologie sunt îndreptate în două direcţii principale:
1. tehnici ce au drept scop studierea factorilor fizici de mediu, ceea ce presupune
atât mijloacele clasice utilizate în mod obişnuit în climatologie şi în monitoringul factorilor
de mediu, cât şi cu mijloace moderne cum sunt centralele de achiziţie şi prelucrare a
datelor (staţiile automate) sau senzorii de teledetecţie;

96
 2. tehnici de observaţii şi măsurători asupra organismelor vii (plantele),
specifice nivelului şi scopului investigării; amintim aplicarea metodelor spectroscopice, a
celor cristalografice, utilizarea izotopilor radioactivi, a radiaţiilor Roentgen, realizarea de
fotografii stereoscopice şi emisferice, digitizări, măsurătorile radiometrice, etc.
Agrometeorologia face apel din ce în ce mai mult la modelare. Funcţie de nivelul şi
complexitatea studiilor, se utilizează modele generale ale circulaţiei atmosferei, modele
meteorologice pentru stratul limită, modele hidrologice şi modele pentru funcţionarea
culturilor.
Un mijloc de o deosebită actualitate, la care agrometeorologia face apel este
teledetecţia. Informaţiile oferite de ea, ca de exemplu, reflectanţa în domeniul vizibil al
spectrului electromagnetic, emisivitatea şi temperatura de suprafaţă în domeniul infraroşu
termic, temperatura de strălucire şi coeficientul de retrodifuzie în domeniul hiperfrecvenţelor,
sunt deosebit de utile. De la aceste informaţii se poate trece la mărimi care privesc direct
cultura : talia plantelor, indicele foliar, conţinutul în apă, umiditatea solului, evapotranspiraţia.
Avantajul principal oferit de teledetecţie este acela că datele pot fi culese simultan de pe arii
întinse, permiţând în acest fel şi transferul de informaţie între diferitele scări spaţiale. Legat de
aceste preocupări merită menţionat Proiectul MARS (Monitorig of Agriculture with Remote
Sensing) iniţiat de Comunitatea Europeană în anul 1988, la care a participat şi ţara noastră.
Principalele activităţi în cadrul acestui proiect vizează:
- estimarea suprafeţelor ocupate de diferite culturi într-o regiune sau într-o ţară;
- supravegherea stării vegetaţiei şi obţinerea de indicatori ai producţiei (indici de
vegetaţie, temperaturi de suprafaţă, ş.a.);
- estimarea cu anticipaţie a producţiilor pentru culturile importante;
- crearea unui sistem avansat de informare pentru agricultură;
- efectuarea de studii pe termen lung, etc.

8.4. Legătura agrometeorologiei cu alte discipline

Definirea locului şi rolului agrometeorologiei ca şi abordarea problematicii sale

complexe nu sunt posibile decât apelând la o viziune analitică integratoare, care presupune
pluridisciplinaritate. Astfel, agrometeorologia apelează la meteorologie, climatologie, fizică
(pentru legile care guvernează fenomenele care se petrec în SPA ca şi pentru partea de
instrumentaţie), la statistică (necesară în descrierea fenomenelor experimentale ca şi a
relaţiilor dintre factorii implicaţi în funcţionarea sistemului), la ecologie, fiziologie şi genetică
(pentru studiul organismelor vegetale sau animale), la pedologie şi hidrologie (pentru studiul
solului). Ea apelează de asemenea la discipline de graniţă cum sunt biofizica şi
bioclimatologia.

Întrebări
1. Ce este agrometeorologia?
2. Care sunt argumentele care plasează această disciplină în programul de pregătire al
viitorilor specialişti în managementul agricol?
3. Ce categorii de date utilizează agrometeorologia şi cum pot fi ele obţinute?
4. Care sunt disciplinele care sunt legate de domeniul agrometeorologiei?

Bibliografie
1. Berbecel , O., s.a.(1970) - Agrometeorologie, Ed. Ceres, Bucureşti;
2. Dissescu, C.A. ş.a. (1971) - Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti;
3. Săndoiu, Ileana Fulvia (2000) – Agrometeorologie, Ed. Ceres, Bucureşti.

97
 CAPITOLUL 9
ATMOSFERA

Cuvinte cheie:
- atmosfera terestră, aeraţia solului
- poluarea atmosferei
- structura verticală a atmosferei
- mase de aer
- fronturi atmosferice
- maxim şi minim barometric
- vântul
- circulaţii locale

Obiective:
- cunoaşterea compoziţiei şi structurii atmosferei;
- cunoaşterea principalelor fenomene meteorologice;
- importanţa constituenţilor atmosferici din punctul de vedere al agrometeorologiei.

9.1. Aerul atmosferic şi aerul din sol

Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară Pământul. Se consideră că ea se întinde

pe o grosime de aproximativ 2500 - 3000 km de la suprafaţa acestuia, practic însă neexistând
o limită netă care să o separe de spaţiul interplanetar.
Modelele atmosferice acceptate indică faptul că circa 50% din masa totală a
atmosferei se găseşte în primii 5 km de la suprafaţa solului, 75% în primii 10 km, în primii 20
km găsindu-se aproape toată masa atmosferei (95%). Această masă este estimată la circa 5,2
10 15 tone.

9.1.1. Compoziţia aerului atmosferic

Aerul este un amestec de gaze cărora li se adaugă vapori de apă, particule solide şi
lichide aflate în suspensie în atmosferă. Până la înălţimea de aproximativ 20 km, principalele
elemente componente ale aerului atmosferic pur şi uscat sunt prezentate în tabelul 9.1.

Tabelul 9.1
Compoziţia aerului uscat
Gazul Cantitatea (%)
azot 78.09
oxigen 20.95
argon 0.93
dioxid de carbon 0.03
neon 0.00182
heliu 0.00052
kripton, hidrogen, xenon,
ozon, radon, etc 0.00066

98
 Tabelul ilustrează faptul că primele patru gaze (azot, oxigen, argon şi dioxid de
carbon) alcătuiesc 98 - 99% din volumul total al aerului atmosferic. Observaţii recente arată
că aceste gaze sunt amestecate în proporţii constante până la o altitudine de aproximativ 80
km.
In afara gazelor, în atmosferă există vapori de apă, constituent atmosferic mult mai
variabil ca apariţie în timp şi spaţiu, precum şi cantităţi însemnate de aerosoli. Acestea sunt
particule în suspensie (sare marină, praf, materii organice, etc.) ce provin atât din surse
naturale cât şi ca rezultat al activităţii antropice. Rolul lor este foarte însemnat: în afara
contribuţiei la difuzia radiaţiei solare, la creşterea gradului de poluare al atmosferei, ei
constituie nuclei de condensare.
Variaţia cu altitudinea a compoziţiei atmosferei. Cu toate că ne-am putea aştepta ca
gazele uşoare, în special hidrogenul şi heliul, să devină mai abundente în atmosfera înaltă,
amestecul turbulent la scară mare din atmosferă, împiedică această separare chiar la înălţimi
de zeci de kilometri faţă de suprafaţa terestră. Variaţiile cu altitudinea care apar în compoziţia
atmosferei sunt legate de localizarea surselor a doi dintre constituenţii atmosferici : vaporii de
apă şi ozonul. Deoarece ambele absorb o parte din radiaţia solară şi din cea terestră, bilanţul
termic şi profilul vertical al temperaturii în atmosferă sunt considerabil afectate de distribuţia
acestor două componente. Vaporii de apă reprezintă până la 4% din volumul atmosferei în
apropierea suprafeţei solului, dar sunt aproape absenţi peste înălţimi de 10 - 12 km. Ei apar ca
urmare a procesului de evaporare la suprafaţa apei şi solului, precum şi din transpiraţia
plantelor şi sunt transportaţi la altitudine datorită turbulenţei atmosferei.
Ozonul este concentrat în principal între 15 şi 45 km altitudine. Straturile superioare
ale atmosferei primesc radiaţie ultravioletă (UV) de la Soare, ceea ce determină ruperea
moleculelor de oxigen (la altitudini peste 30 km); atomii de oxigen separaţi pot să se combine
cu alte molecule de oxigen şi să dea naştere ozonului :

O2 + h  = 2 O (  < 242 nm) (9.1)

O + O2 + M = O 3 + M (9.2)

unde M este o moleculă care nu intră în reacţie, dar acţionează ca un al treilea corp care preia
energia în exces.
Aceste reacţii sunt rare la altitudini de 80 - 100 km datorită rarefierii atmosferei, iar
sub 35 km sunt de asemenea puţin probabile datorită faptului că radiaţia UV solară incidentă a
fost deja absorbită la nivelele superioare. Ca urmare ozonul se formează în principal între 30
şi 60 km unde aceste ciocniri sunt mai probabile.
Ozonul în sine este instabil: ciocnirile cu oxigenul monoatomic pot recrea oxigenul
(O3 + O = 2 O2), dar, în principal, ozonul este distrus prin alte reacţii fotochimice cu compuşi
ai oxigenului, în particular cu oxizi de azot.
Variaţia cu latitudinea şi sezonul a compoziţiei atmosferei. Se datorează în principal
tot vaporilor de apă şi ozonului. Conţinutul de ozon este primăvara mai scăzut la latitudini
ecuatoriale şi mai ridicat la cele subpolare. In sezonul rece există un transport de ozon către
poli. Aici ozonul este înmagazinat în timpul nopţii polare, ducând la îmbogăţirea stratului de
ozon primăvara. Mecanismul nu este încă pe deplin explicat.
In ceea ce priveşte conţinutul în vapori de apă al atmosferei, variaţia lui cu latitudinea
şi sezonul se datorează legăturii strânse cu temperatura aerului. Ca urmare, acesta va fi mai
mare vara şi la latitudini mici. Există excepţii de la această regulă, cum sunt cele din cazul
marilor deşerturi tropicale.
Un alt component al aerului la care se remarcă o variaţie sezonieră este CO 2. Ea se
semnalează în special în emisfera nordică şi este asociată cu activitatea biosferei (fotosinteză
şi respiraţie).

99
 Variaţia în timp a compoziţiei atmosferei. Dioxidul de carbon, ozonul, precum şi alte
particule din atmosfera cum ar fi pulberile, sunt supuse variaţiilor pe perioade lungi de timp şi
aceste variaţii prezintă un interes deosebit datorită efectului lor asupra bilanţului radiativ la
suprafaţa Pământului.
CO2 este prezent în atmosferă în principal datorită activităţii organismelor vii.
Descompunerea substanţelor organice în sol şi arderea combustibililor fosili constituie surse
minore de CO2. Totuşi se estimează o dublare a concentraţiei acestui gaz până la mijlocul
secolului următor, comparativ cu perioada preindustrială, şi aceasta, în principal ca rezultat al
activităţii umane. CO2 are un efect semnificativ asupra temperaturii globale, în special datorită
absorbţiei radiaţiei terestre.
Studii recente arată de asemenea creşteri, ca rezultat al activităţii umane, ale
concentraţiilor şi altor gaze din atmosferă, cum sunt N 2O, CH4, CCl4 , precum şi a
clorofluorocarbonaţilor (CCl2F2 şi CCl3F, întâlniţi sub denumirea comercială de Freon 11 şi
12 ), gaze care, ca şi CO2 şi vaporii de apă sunt cunoscute ca gaze cu « efect de seră ». Ele au
de asemenea, efect catalitic asupra ozonului.
Şi alte particule, cum ar fi sulfaţii, particulele de sol, de asemenea rezultat al activităţii
umane, îşi măresc concentraţia, în prezent atingând aproximativ 30% din totalul particulelor
solide din atmosferă.
In ceea ce priveşte ozonul, se consideră că variaţiile în concentraţia acestuia pot avea,
între alte cauze, şi fluctuaţiile radiaţiei solare UV. De altfel, aceasta este una dintre ipotezele
avansate pentru explicarea schimbărilor climatice.

9.1.2. Aerul din sol

In spaţiul din porii solului, neocupat de apă, se găseşte un amestec de gaze, care
constituie atmosfera solului, şi care are o compoziţie asemănătoare cu cea a atmosferei libere.
Totuşi, datorită diferitelor procese care au loc în sol, cum sunt respiraţia (rădăcinilor,
microorganismelor, etc.) precum şi fermentaţia, conţinutul în CO2 este mai ridicat (0,15 -
0,65% în sol faţă de 0,03% în atmosferă), în timp ce conţinutul de O2 este mai scăzut în aerul
din sol (20,30%) în comparaţie cu cel atmosferic (20,95%). Aerul din sol conţine şi vapori de
apă. In funcţie de temperatura din sol, aceştia condensează constituind o sursă secundară de
aprovizionare a solului cu apă. De asemenea este semnalată şi prezenţa metanului şi a
hidrogenului sulfurat, rezultat al proceselor biologice din sol.
Capacitatea de aer sau porozitatea de aeraţie este conţinutul de aer al unui strat de sol
dat la umiditatea maximă pe care o poate avea acel sol în condiţii de câmp (Canarache,
1990). Aprecierea condiţiilor de aeraţie din sol se face cu ajutorul a două mărimi şi anume:
- limita de aeraţie, LA, care reprezintă umiditatea solului ce corespunde unui conţinut
de aer de 10%:
PT  10
LA  (%) (9.3)
DA

- indice de deficit de aeraţie, Ida :

Ida  w  LA  100 (9.4)

CT  LA

în care: PT - porozitatea totală(%)

DA - densitatea aparentă (%)
w - umiditatea (%)
CT - capacitatea totală pentru apă (%).

100
 Intre aerul atmosferic şi cel aflat în sol au loc permanente schimburi. Primenirea
aerului din sol se realizează prin difuzie şi prin schimbarea în masă a aerului (Pintilie, ş.a.,
1985). Difuzia are loc prin spaţiile solului, indiferent de mărime. Primenirea în masă se face
datorită factorilor biologici şi fizici ca de exemplu variaţiile de temperatură. Prin încălzire
volumul aerului creşte şi o parte iese în atmosferă deoarece nu mai încape în porii solului.
Odată cu scăderea temperaturii, volumul de aer existent în sol se contractă ceea ce permite
pătrunderea aerului atmosferic.

9.1.3. Aerul - factor de vegetaţie

Plantele au nevoie de un regim favorabil de aer atât pentru organele aeriene cât şi
pentru cele aflate în sol.
Aerul ca factor de vegetaţie acţionează prin cantitate şi calitate (compoziţie), la
acestea adăugându-se intensitatea aeraţiei.
Elementele componente ale aerului au o influenţă specifică în viaţa plantelor şi a
organismelor vii în general.
Oxigenul. Plantele respiră absorbind oxigenul care oxidează o parte din hidraţii de
carbon din care rezultă energia necesară pentru sinteza substanţelor proteice şi pentru celelalte
activităţi fiziologice ale plantelor. Prin oxidare plantele degajă cantităţi mari de dioxid de
carbon (CO2). Oxigenul este necesar şi pentru dezvoltarea bacteriilor aerobe nitrificatoare.
Azotul este absorbit de plante, din el formându-se substanţe proteice sub formă de
săruri amoniacale şi sub formă nitrică. El constituie unica sursă naturală de compuşi azotaţi
din sol.
Dioxidul de carbon (CO2) este absorbit de plante prin toate organele verzi şi rădăcini.
CO2 din atmosferă asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor. In sol, CO 2 în cantităţi prea mari
poate antrena efecte nedorite cum ar fi asfixierea rădăcinilor şi moartea microorganismelor.
Amoniacul (NH3) se găseşte în atmosferă în condiţii normale în cantităţi foarte mici iar
în soluri, în special în cele slab aerate, în cantităţi ceva mai mari ca rezultat al descompunerii
materiei organice. El constituie o verigă în circuitul azotului în natură.
In condiţii de insuficienţă a cantităţii de aer din sol şi fără primenirea acestuia, plantele
suferă pe tot parcursul dezvoltării lor. Aerul din sol este indispensabil şi pentru viaţa
microorganismelor din sol. Şi excesul de aer din sol are efecte dăunătoare prin lipsa apei,
conţinutul de apă şi de aer fiind complementare. Optimul cantităţii de aer din sol se situează
între 20 şi 30% din volumul total al porilor. Există posibilitatea ca, prin lucrări agrotehnice
specifice (afânare, tăvălugire) porozitatea de aeraţie şi deci regimul aerului în sol să fie
modificat în sensul dorit (Pintilie,ş.a., 1985; Guş, ş.a., 1998).

9.1.4. Poluarea atmosferei

Efectele nocive ale poluanţilor care se pot găsi la un moment dat în atmosferă se
manifestă la nivelul plantelor, al solurilor, iar în final asupra omului.
După natura agenţilor poluanţi, întâlnim poluare fizică, chimică, biologică şi
radioactivă (Neamţu,ş.a., 1995).
Poluarea fizică se datorează degajării unor cantităţi mari de praf, pulberi, fum, care,
depunându-se pe frunze, împiedică schimbul de substanţe dintre plante şi mediu.
La plante efectele poluanţilor chimici se manifestă prin modificări morfologice şi
fiziologice. Iată numai câteva aspecte:
Bioxidul de sulf (SO2) şi trioxidul de sulf (SO3), în condiţiile prezenţei apei în
atmosferă (ploaie, ceaţă) se transformă în acid sulfuros şi sulfuric care determină apariţia de

101
arsuri şi pete pe organele aeriene ale plantelor. Solurile, în condiţiile acestui tip de poluare,
devin mai sărace în humus.
Fluorul şi compuşii săi determină degradarea pigmenţilor foliari. Clorul, în
concentraţii mari, determină defolieri masive. Oxizii de azot (NO, NO2) pot forma în aer
oxidanţi fotochimici cu efecte nocive asupra plantelor. O sursă de poluare chimică o
constituie gazele de eşapament care conţin tetraetilplumb - Pb(C2 H5)4 - responsabil pentru
intoxicarea cu plumb a plantelor din vecinătatea căilor intens circulate.

9.2. Structura atmosferei

9.2.1. Structura verticală a atmosferei

S-a pus în evidenţă faptul că atmosfera nu este un mediu omogen. In ceea ce priveşte
structura verticală, dacă se ia drept criteriu principal distribuţia temperaturii aerului cu
înălţimea, se disting cinci straturi (fig.9.1) : troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi
exosfera. Trecerea de la un strat la altul se face prin intermediul unor zone de tranziţie de
circa 2 km fiecare : tropopauza, stratopauza şi mezopauza.
Troposfera este stratul atmosferic din imediata vecinătate a suprafeţei solului. Se mai
numeşte şi strat de amestec. Grosimea ei este variabilă cu latitudinea (8 - 10 km la poli şi 16 -
18 km la ecuator) dar se acceptă în general o grosime medie de 10 - 12 km. In troposferă se
regăseşte aproximativ 75% din întreaga masă a atmosferei şi aproape totalitatea vaporilor de
apă şi a aerosolilor. Temperatura aerului scade cu un gradient termic vertical cuprins între 0,5
şi 1,0C / 100m, ceea ce face ca, la latitudini mijlocii, temperatura aerului să scadă la limita
superioară a troposferei la -50C , -60C. In troposferă au loc mişcări orizontale şi verticale
ale aerului atmosferic şi tot aici de produc majoritatea fenomenelor meteorologice. In situaţii
particulare temperatura aerului creşte cu înălţimea (inversiuni de temperatură) sau poate
rămâne constantă pe înălţimi de câteva sute de metri (izotermie).

Fig.9.1 - Structura verticală a atmosferei

Troposfera, la rândul ei, se subdivide în troposfera inferioară (0 - 2 km) sau stratul

limită planetar, unde se resimte foarte puternic influenţa atmosferei terestre, troposfera
mijlocie (2 - 6 km) şi troposfera superioară (6 - 12 km).

102
 In zona tropopauzei apar schimburi importante între troposferă şi stratosferă. Astfel, în
stratosferă penetrează urme de vapori de apă, în timp ce aerul uscat, bogat în ozon, din
stratosferă pătrunde în troposferă.
Stratosfera conţine cea mai mare parte din ozonul atmosferic, maximul de densitate
aflându-se la aproximativ 22 km. De asemenea, maximul de temperatură asociat cu absorbţia
radiaţiei UV de către ozon se produce în stratopauză, unde temperatura poate depăşi 0C. In
zona tropicală, la altitudini de 18 - 30 km s-au pus în evidenţă vânturi cu regim cvasi- bienal:
12 - 13 luni bat din direcţie estică, după care pentru o perioadă egală, dinspre vest.
Mezosfera face parte din atmosfera înaltă. Temperatura medie în acest strat descreşte
până la circa -90C la altitudini de 80 km. Peste această altitudine, temperatura începe din nou
să crească odată cu creşterea altitudinii. Vara, uneori pot fi observaţi aici nori argintii a căror
prezenţă pare să fie datorată particulelor de praf meteoritic care acţionează ca nuclei de
condensare pentru urmele de vapori de apă.
Termosfera este stratul în care aerul atmosferic este extrem de rarefiat iar temperatura
creşte cu creşterea altitudinii datorită absorbţiei radiaţiei UV extreme (< 0.2 µm) de către
oxigenul molecular şi atomic, ceea ce face ca temperatura să depăşească 1200 K. Peste 100
km atmosfera este din ce în ce mai puternic afectată de radiaţiile X şi UV provenite de la
Soare, care determină ionizarea particulelor existente aici. Aurorele Boreală şi Australă iau
naştere prin penetrarea particulelor ionizate de la circa 300 km la circa 80 km, în zonele de 20
- 25 latitudine.
Termenul de ionosferă este utilizat pentru stratul situat între 100 şi 300 km unde există
o densitate crescută de electroni şi molecule (atomi) ionizate. Ionosfera permite reflexia
undelor electromagnetice, facilitând prin aceasta radiocomunicaţiile.
Exosfera este regiunea care, peste altitudinea de 500 km, realizează trecerea gradual
de la atmosfera terestră la « gazul » interplanetar. Aici se găsesc atomi de oxigen, hidrogen şi
heliu, din care o parte ionizaţi şi care formează o atmosferă extrem de rarefiată. Particulele
încărcate electric sunt concentrate în două benzi situate la aproximativ 3 000 şi, respectiv 16
000 km distanţă de Pământ (centurile Van Allen).

9.2.2. Structura orizontală a troposferei. Fronturile atmosferice

Observaţiile şi analiza condiţiilor meteorologice au pus în evidenţă evoluţia, uneori

brutală a anumitor elemente meteorologice cum ar fi direcţia vântului, temperatura şi
umezeala aerului. Acestea au condus la concluzia că atmosfera (troposfera) nu este omogenă
nici pe orizontală. Ea constituie un ansamblu de mase de aer, porţiuni mai mult sau mai puţin
omogene, separate unele de altele prin zone de tranziţie (discontinuitate).
După originea lor geografică masele de aer se împart în patru tipuri principale: mase
de aer arctic (simbol A), polar (P), tropical (T) şi ecuatorial (E). Fiecare tip principal se
împarte în două subtipuri, funcţie de natura suprafeţei subiacente: maritim (m) şi continental
(c). Excepţie fac masele de aer ecuatorial, care, indiferent de natura suprafeţei subiacente, au
aceleaşi caracteristici (foarte calde şi umede). Alte criterii de clasificare ţin cont de
temperatură (mase de aer cald şi, respectiv, mase de aer rece) precum şi de gradul de
stabilitate.
Fronturile atmosferice sunt zonele de tranziţie sau, în mod convenţional, suprafaţa de
discontinuitate dintre două mase de aer din troposferă. Pe hărţile sinoptice frontul atmosferic
apare ca o linie ce reprezintă intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa terestră sau cu altă
suprafaţă de referinţă. Frontul cald este suprafaţa de discontinuitate ce separă o masă de aer
cald de una mai rece, masa caldă alunecând deasupra penei de aer rece. In cazul frontului
rece, masa de aer rece o substituie mai mult sau mai puţin brusc pe cea caldă. Frontul oclus
este un front complex rezultat din contopirea unui front rece cu unul cald.

103
 Frontogeneza presupune nu numai diferenţe între proprietăţile termice şi hidrice ale
maselor de aer, ci şi caracteristici dinamice diferite.
Fronturile atmosferice sunt însoţite de fenomene specifice: în cazul frontului cald nori
Cirus, Cirostratus, Cirocumulus, Altocumulus, Altostratus şi Nimbostratus din care cad
precipitaţii, iar în cazul frontului rece, nori cu dezvoltare verticală mare (Cumulus şi
Cumulonimbus) din care cad ploi intense, de scurtă durată, zăpadă sau grindină.

9.3. Presiunea atmosferică

9.3.1. Definiţii. Unităţi de măsură

Presiunea atmosferică este un element meteorologic important, de variaţia căruia se

leagă principalele procese care au loc în atmosferă.
Ea se defineşte ca greutatea unei coloane de aer cu secţiunea unitară, care se întinde de
la suprafaţa Pământului, până la limita superioară a atmosferei.
Ca unităţi de măsură se folosesc unităţile obişnuite pentru presiune(Nm-2=Pa în
Sistemul Internaţional şi dyncm-2 = barye în Sistemul CGS) ca şi unităţi specifice practicii
meteorologice milibarul (mb) sau hectopascalul (hPa) şi milimetrul coloană de mercur
(mmHg).
Presiunea atmosferică normală este presiunea măsurată la nivelul mării (0 m), la
temperatura de 0C şi la latitudinea de 45 grade şi are valoarea de 760 mmHg sau 1013,250
mbar.
Presiunea atmosferică este o mărime scalară. Dacă o mărime scalară are o valoare unic
determinată în fiecare punct dintr-o regiune oarecare din spaţiu, totalitatea acestor valori
alcătuieşte câmpul mărimii scalare. Aşa se poate vorbi de câmpul temperaturii aerului, câmpul
densităţii aerului, câmpul presiunii.

9.3.2. Variaţia presiunii atmosferice cu înălţimea

Datorită faptului că greutatea coloanei de aer care apasă pe unitatea de suprafaţă se

micşorează odată cu creşterea înălţimii şi presiunea atmosferică scade cu înălţimea. In
meteorologie este importantă cunoaşterea legii după care are loc această variaţie, lege
cunoscută sub numele de ecuaţia staticii atmosferei. Ea se stabileşte pe baza ecuaţiei
fundamentale a hidrostaticii, aplicată atmosferei:

 M g
p z   p 0   exp  a  (9.5)
 R  T a 

în care p(z) - presiunea atmosferică la nivelul “z“

p(0) - presiunea atmosferică la nivelul suprafeţei solului (z=0)
Ma - masa molară a aerului atmosferic uscat (0,029 kg mol-1)
g - acceleraţia gravitaţională
R - constanta gazelor perfecte (8,314 J K-1 mol-1)
Ta - temperatura aerului.

Relaţia (9.5) pune în evidenţă faptul că presiunea atmosferică scade rapid cu

altitudinea, modul ei de variaţie depinzând de variaţia temperaturii aerului cu altitudinea.
Pentru aceasta se apelează la diferite modele (atmosferă omogenă, izotermă, politropă, etc.)
care permit rezolvarea ecuaţiei (9.5). Luată în ansamblu, atmosfera Pământului nu se

104
încadrează în nici unul din modelele menţionate. Dacă însă este împărţită în straturi, în unele
dintre acestea se regăsesc situaţiile particulare menţionate: straturi politrope cu diferite valori
ale gradientului vertical de temperatură, straturi de izotermie, straturi de inversiune, precum şi
straturi omogene.

9.3.3. Variaţiile periodice şi neperiodice ale presiunii atmosferice

Dacă se analizează evoluţia în timp a câmpului presiunii atmosferice se constată atât

variaţii periodice (diurnă şi anuală), cât şi neperiodice.
Variaţia diurnă, o dublă oscilaţie, cu două maxime şi două minime, se explică prin
acţiunea suprapusă a doi factori, unul de origine termică (variaţia zilnică a temperaturii
aerului, cu perioadă de 24 ore) şi celălalt de origine dinamică (fenomenul de maree
atmosferică, cu perioadă de 12 ore). Acest tip de variaţie se poate evidenţia la ecuator şi
tropice, dar la latitudini mijlocii şi mari, variaţiile neperiodice sunt înlocuite de mari variaţii
neperiodice.
Variaţia anuală a presiunii atmosferice este determinată de: succesiunea
anotimpurilor, latitudinea geografică şi natura suprafeţei subiacente.
Această variaţie este slab conturată la ecuator şi la tropice, din cauză că anotimpurile
se deosebesc prea puţin unul de altul. La latitudinile mijlocii şi înalte, această variaţie este
evidentă şi se pot deosebi trei tipuri: tipul continental, caracterizat printr-o simplă oscilaţie cu
un maxim iarna şi un minim vara; tipul oceanic, de asemenea o simplă oscilaţie, dar cu
maximul vara şi minimul iarna; tipul intermediar, o dublă oscilaţie, cu maximele primăvara şi
toamna şi minimele iarna şi vara.

9.3.4. Forme barice. Relieful baric

Valorile presiunii atmosferice care se înregistrează la staţiile meteorologice, după

aplicarea corecţiilor de temperatură şi altitudine, se transpun pe hărţi, obţinându-se astfel
repartiţia în spaţiu a valorilor de presiune (câmpul presiunii atmosferice sau câmpul baric).
Studiul câmpului baric se face prin trasarea izoliniilor care delimitează regiunile cu aceiaşi
valoare a presiunii. Aceste izolinii poartă denumirea de izobare pentru hărţile de la suprafaţa
solului şi izohipse pentru hărţile cu distribuţia presiunii la anumite niveluri standard din
atmosfera liberă. Ele pun în evidenţă caracteristicile mai importante ale configuraţiei
câmpului baric, şi anume formele barice, al căror ansamblu formează relieful baric.
Informaţiile furnizate de hărţile pe care se reprezintă câmpul baric la sol şi la niveluri standard
în atmosferă sunt fundamentale pentru prognoza stării timpului.
Formele barice se transformă, în general, odată cu trecerea timpului: se deplasează în
spaţiu, iar în cursul acestor deplasări, evoluează. In cazul în care formaţiunile barice nici nu se
deplasează şi nici nu evoluează, câmpul baric este staţionar.
Se disting forme barice principale şi secundare. Forme barice principale sunt
considerate maximul şi minimul barometric (fig. 9.2) .

105
 Fig. 9.2 - Forme barice

Maximul barometric (anticiclonul) este alcătuit din izobare închise cu valori

crescătoare către interiorul formaţiunii; starea timpului este frumoasă şi călduroasă vara,
geroasă iarna; datorită presiunii ridicate din centrul formaţiunii, aerul are o mişcare
descendentă şi, ca urmare a comprimării se încălzeşte, ceea ce face să nu fie întrunite
condiţiile pentru condensarea vaporilor de apă. Vânturile sunt divergente, iar în emisfera
nordică au sens orar..

Minimul barometric (ciclon sau depresiune) este alcătuit de asemenea din izobare
închise cu valori descrescătoare către interior; datorită presiunii atmosferice scăzute, în
centrul formaţiunii aerul are o mişcare de ascensiune ceea ce conduce la îndeplinirea
condiţiilor pentru condensarea vaporilor de apă. Ca urmare iau naştere nori şi precipitaţii. De
aceea starea timpului este în general, urâtă şi ploioasă. Vânturile bat convergent, iar în
emisfera nordică în sens antiorar.

După rolul pe care îl au în determinarea proceselor atmosferice şi a stării timpului,

maximul şi minimul barometric se numesc, în general, centrii de acţiune ai atmosferei. De
importanţă pentru zona geografică în care este situată ţara noastră sunt, aşa cum se va vedea şi
în secţiunea care se referă la clima României, patru centrii principali de acţiune şi anume:
anticiclonul Azoric, anticiclonul Siberian, depresiunea din Golful Persic şi depresiunea din
Islanda.

Ca forme barice secundare menţionăm: talvegul depresionar, culoarul depresionar,

dorsala anticiclonică, şaua barometrică, etc.

106
 9.4. Vântul

9.4.1. Noţiuni generale. Forţele care acţionează în atmosferă

Aerul atmosferic se află în continuă mişcare. Circulaţia maselor de aer generează

schimbările bruşte ale stării timpului. Vântul, studiat de dinamica atmosferei, este efectul
mişcării aerului, iar cauza nemijlocită o constituie repartiţia neuniformă a presiunii
atmosferice.
Problema principală a dinamicii atmosferei este determinarea mişcării particulelor de
aer în funcţie de masa lor, de rezultanta forţelor care acţionează asupra lor şi de condiţiile
iniţiale care determină poziţia şi viteza acestor particule.
Principalele forţe care acţionează asupra particulelor de aer sunt: forţa gravitaţională,
forţa Coriolis, forţa de gradient, forţa centrifugă şi forţa de frecare.
Forţa Coriolis sau forţa geostrofică, acţionează numai asupra particulelor aflate în
mişcare şi când această mişcare este raportată la un sistemde coordonate solidar cu Pământul
care efectuează o mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară Ω în jurul propriei axe. In emisfera
nordică

această forţă este îndreptată către dreapta mişcării iar în cea sudică, către stânga. Dacă
V este viteza vântului, forţa Coriolis are expresia:
  
Fc  2Ω  V (9.6)

Forţa gradientului baric (sau forţa presiunii) este forţa care apare ca urmare a
distribuţiei neuniforme a presiunii atmosferice. Dacă ne referim la unitatea de masă, ea se
poate defini prin relaţia:
 1
G   p (9.7)
ρ
 fiind densitatea aerului iar  simbolul pentru operatorul gradient.
Componenta verticală a forţei gradientului baric este mai mult sau mai puţin
echilibrată de forţa gravitaţională. Componenta orizontală, datorată unor cauze termice sau
mecanice, este cea care determină mişcarea maselor de aer, adică vântul (se acceptă faptul că
vântul este deplasarea aerului practic pe direcţie orizontală, excepţie făcând regiunile cu relief
accidentat unde topografia joacă un rol important). Mărimea variaţiei de presiune în planul

orizontal, în direcţia normalei n la izobare, reprezintă gradientul baric orizontal.
Forţa de frecare. În deplasarea sa deasupra suprafeţei terestre, aerul atmosferic este în
contact cu suprafaţa Pământului sau cu diferite corpuri de pe aceasta, rezultând astfel forţe de
frecare externă. In afara frecării externe, între diferitele straturi de aer iau naştere forţe de
frecare internă, care scad odată cu înălţimea datorită reducerii densităţii aerului.
Frecarea externă este evidentă numai la suprafaţa Pământului şi poate fi considerată
proporţională cu viteza şi îndreptată în sens contrar acesteia. Frecarea se resimte în atmosferă
pe grosimi cuprinse între 1000 şi 2000 m. Nu se iau în consideraţie aici efectele care apar în
regiunile muntoase.
Forţa centrifugă apare datorită faptului că în realitate, izobarele nu sunt rectilinii ci
curbe.
Pentru a studia concret mişcările aerului din atmosferă se face apel la o serie de
simplificări sau modele.

9.4.2. Vântul geostrofic şi vântul de gradient

107
 La altitudini situate peste 1500 - 2000 m faţă de suprafaţa terestră mişcarea aerului
este determinată practic de forţa de gradient şi de forţa Coriolis. Vântul este numit în acest caz
vânt geostrofic iar direcţia lui este paralelă la izobare (fig. 9.3). In emisfera nordică el este
situat la dreapta forţei gradientului baric. Cu excepţia latitudinilor joase unde devierea
datorată forţei Coriolis se apropie de zero, se admite că vântul geostrofic reprezintă a
aproximaţie destul de bună pentru mişcările aerului observate în atmosfera liberă pentru
situaţiile în care izohipsele pot fi considerate rectilinii, paralele şi echidistante.

Fig. 9.3 - Vântul geostrofic

Ca şi în cazul vântului geostrofic, vântul real din apropierea solului este situat tot la
dreapta forţei gradientului baric, dar nu perpendicular pe aceasta ci sub un unghi de 60 -70,
ceea ce se explică prin influenţa frecării turbulente asupra mişcării aerului.
In cele mai multe cazuri izobarele şi izohipsele sunt curbe, ca în cazul maximului şi
minimului barometric. Această situaţie presupune şi existenţa forţei centrifuge (numită şi
ciclostrofică) pe lângă cele din cazul izobarelor rectilinii, forţă care obligă aerul să urmeze o
traiectorie curbă. În aceste condiţii se formează vântul de gradient (fig.9.4). Ca şi în cazul
anterior nu se ţine seama de influenţa suprafeţei terestre. Se consideră că vântul de gradient
constituie o mai bună aproximaţie pentru situaţiile reale decât cel geostrofic.

Fig. 9.4 - Vântul de gradient

108
 Fig. 9.5 - Influenţa frecării asupra direcţiei
vântului

In apropierea suprafeţei terestre, unde influenţa acesteia nu se mai poate neglija,

intervine, pe lângă forţele prezentate, şi forţa de frecare.
Aceasta va face ca vântul să bată din ce în ce mai oblic faţa de izobare, înspre direcţia
gradientului de presiune (fig. 9.5). Unghiul de deviere (oblicitate) creşte odată cu creşterea
frecării cu suprafaţa şi este în medie de 10-20 deasupra mărilor şi 25-35 deasupra
uscatului. Rezultatul este producerea unei spirale a vântului pe înălţime (spirala Ekman). Pe
măsura urcării pe verticală acest unghi cu care vântul real se deosebeşte de cel geostrofic se
micşorează şi se roteşte spre dreapta în sensul acelor de ceasornic, până când vântul real va
coincide cu cel geostrofic.

9.4.4. Variaţia diurnă şi anuală a vântului. Circulaţii locale

Viteza vântului prezintă oscilaţii mai mult sau mai puţin regulate care pot fi puse în
evidenţă mai ales deasupra uscatului şi în condiţii de cer senin.
Variaţia zilnică a vitezei vântului în straturile inferioare ale atmosferei este
caracterizată prin valori mai mari imediat după amiaza şi valori scăzute noaptea sau în
primele ore ale dimineţii. In straturile mai înalte ale atmosferei mersul zilnic al vitezei
vântului este invers celei din timpul zilei.
Variaţia anuală a vitezei vântului prezintă foarte multe particularităţi determinate de
condiţiile locale. Pe continente valoarea maximă se produce vara iar valoarea minimă, iarna.
Ca direcţie, variaţiile zilnice se remarcă în cazul unor circulaţii locale. Cele mai
reprezentative sunt brizele şi vânturile de deal-vale.

Brizele sunt vânturi care iau naştere mai ales pe ţărmurile oceanelor, mărilor sau
lacurilor. Ziua ele au direcţia dinspre apă spre uscat, noaptea dinspre uscat spre mare (fig.9.6).
Cauza formării brizelor o constituie încălzirea diferită a uscatului si apei în cursul unei zile,
determinată de diferenţele dintre însuşirile lor termice. Ziua uscatul se încălzeşte mai mult
decât apa ceea ce face ca deasupra uscatului aerul să aibă o mişcare ascendentă şi să fie
înlocuit de aerul mai rece care vine de deasupra mării. Se formează astfel briza de zi sau de
mare. Noaptea, uscatul se răceşte mai repede decât apa. Deasupra apei aerul capătă o mişcare
ascendentă, este înlocuit cu aerul mai rece dinspre uscat, ceea ce determină briza de noapte
sau de uscat, de sens contrar brizei de zi.

Vânturile de deal-vale (fig.9.7) se datorează încălzirii diferite a unor pante în raport cu

văile. Ziua culmile se încălzesc mai mult decât văile şi ca urmare ia naştere o circulaţie
dinspre vale spre creastă. Noaptea, datorită răcirii mai accentuate a culmilor în comparaţie cu
văile, se crează o circulaţie de sens invers, de la deal spre vale.

Fig. 9.6. Briza mare şi de uscat

109
 Fig.9.7 - Vânturile de deal - vale Fig. 9.8 - Efectul de foehn

Variaţia anuală a direcţiei vântului este strâns legată de circulaţia generală a

atmosferei. După direcţia pe care o au în cursul unui an se deosebesc :
- vânturi regulate (care au tot timpul anului aceiaşi direcţie) cum sunt alizeele şi
contraalizeele;
- vânturi periodice (bat circa şase luni într-un sens şi şase luni în sens contrar) , de
exemplu musonii;
- vânturi variabile (neregulate), care nu bat din direcţii stabile.

9.4.5. Vânturi orografice

Influenţa reliefului asupra vântului este evidentă în special în zona de munte.

Reprezentativ din acest punct de vedere este foehnul, vântul cald şi uscat care suflă dinspre
munte spre vale.
Foehnul se formează în urma escaladării unui masiv muntos de către o masă de aer
umed (fig.9.8). In urma ascensiunii aerului pe panta expusă vântului se produce condensarea
vaporilor de apă, formarea norilor şi adesea a precipitaţiilor. Aerul coboară pe cealaltă pantă a
masivului muntos şi datorită frecării se încălzeşte cu aproximativ 1C la fiecare 100 m. Acest
element esenţial, încălzirea accentuată a aerului pe porţiunea descendentă a muntelui, este
însoţit de o serie de alte fenomene cum ar fi intensificări de vânt, scăderi bruşte ale umezelii
relative care completează tabloul efectului de foehn.
La noi în ţară încălzirile foehnale se înregistrează în special în lunile de iarnă şi
afectează zonele pericarpatice din nordul Munteniei şi Moldova. In aceste zone se
înregistrează temperaturi maxime de până la 14 - 17 C într-o perioadă a anului cu o medie
multianuală mult mai scăzută.

2.4.6. Vântul şi plantele

Vânturile pot acţiona accidental, în situaţia în care apar ca fenomene deosebite şi

viteza lor depăşeşte 30 - 50 km/h, sau sistematic, în acele zone unde există vânturi cu caracter
regulat sau periodic.

110
 Efectele vânturilor pot fi de ordin mecanic pentru viteze superioare vitezei de 10
km/h, şi, de asemenea de ordin termic şi hidric, indiferent de mărimea vitezei. Aceste efecte
se resimt în fiziologia culturilor agricole, modificându-le dezvoltarea şi creşterea.
După importanţa acestor efecte într-o anumită regiune se va urmări :
- fie determinarea, pe baza prognozelor meteorologice, a zilelor cu vânt prea puternic
pentru efectuarea anumitor lucrări (semănat, aplicare de îngrăşăminte, de produse fitosanitare,
irigare prin aspersiune, etc.);
- fie amenajarea de perdele de protecţie sau de adăposturi acolo unde vânturile sunt
sistematice.

Acţiunea mecanică a vânturilor

Acţiunea mecanică poate fi, la rândul ei, de "smulgere" sau dinamică (transport de
particule). Aceste acţiuni se pot conjuga şi conduc la deteriorarea organelor vegetale ale
plantelor.
Acţiunea de "smulgere" a vântului poate avea efecte diferite, funcţie de intensitatea
lui; amintim aici câteva din aceste efecte :
- eroziunea solului ; acest efect apare în special când solul este destul de uscat la
suprafaţă şi relativ prăfos (cazul solurilor uşoare);
- căderea plantelor, ceea ce conduce la pierderi de recoltă; ea nu este numai rezultatul
vântului după perioade de furtună ci şi un efect mecanic al ploii, precum şi un efect biologic
datorat sensibilizării ce urmează unei alimentări abundente cu azot sau unor boli;
- alte pagube, consecinţe ale deformărilor în cazul vânturilor dominante, ruperii
crengilor pomilor din livezi, şi chiar efecte catastrofale la nivelul pădurilor, serelor,
adăposturilor.
Acţiunea de transport face ca particulele smulse de pe sol să fie purtate la distanţă,
vântul devenind astfel coroziv. Rolul de transport este important şi în răspândirea germenilor
care sunt la originea anumitor boli, a celor care pot contamina adăposturile, a insectelor sau
polenului.

Efectele termice şi hidrice

Acestea sunt efectele cele mai sistematice, cu toate că sunt mai puţin vizibile.
Transferurile termice şi hidrice între atmosferă şi învelişul vegetal devin mai intense odată cu
creşterea vitezei vântului.
Prin intermediul bilanţului energetic este posibil să se analizeze efectele vântului
asupra temperaturii de suprafaţă şi evapotranspiraţiei, variabile ale căror consecinţe
fiziologice şi fitopatologice pentru plantă sunt deosebit de importante.
Astfel, vântul contribuie la intensificarea schimburilor şi, ca urmare, temperatura de
echilibru este mai scăzută ziua în prezenţa vântului. Ea va fi cu atât mai scăzută cu cât
suprafaţa este mai umedă, evaporarea fiind mai intensă. Invers, reducerea vitezei vântului
antrenează creşterea amplitudinii termice: ziua temperatura este mai ridicată, noaptea mai
scăzută. Acest efect de răcire necesită ca soluţie practică luarea de măsuri de protecţie şi
anume măsuri care să reducă viteza vântului.
In ceea ce priveşte efectul hidric, cu cât deficitul hidric (de saturaţie) al aerului este
mai mare şi cu cât viteza vântului este mai mare, cu atât efectul de uscare va fi mai important.
Acest efect poate fi folositor la ieşirea din iarnă şi la începutul primăverii, când apa este în
exces.

111
 Mijloacele de diminuare a efectelor dăunătoare ale vântului pot folosi metode pasive
sau active. Cele pasive constau în urmărirea prognozelor meteorologice şi cunoaşterea
regimului vântului într-o anumită zonă pentru ca, în fiecare moment să se judece oportunitatea
diferitelor decizii tehnice care trebuie luate. Mijloacele active de luptă constau în amplasarea
de perdele de protecţie fie naturale (arboret, benzi forestiere), sau artificiale.

Întrebări
1. Care sunt principalii constituenţi ai aerului atmosferic şi care este rolul lor ?
2. Ce este aeraţia solului şi cum se realizează?
3. Care este structura verticală a atmosferei ?
4. Ce sunt masele de aer şi cum iau naştere fronturile atmosferice?
5. Care sunt principale fenomene care însoţesc frontul atmosferic cald şi pe cel rece?
6. Ce reprezintă maximul şi minimul barometric şi cum este starea timpului în aceste
formaţiuni barice?
7. Care este explicaţia pentru producerea circulaţiilor locale de tipul brizelor şi a vânturilor
de deal – vale?
8. Ce este efectul de foehn şi care sunt consecinţele sale?

Bibliografie
1. Neamţu, G., Gh. Câmpeanu, Carmen Socaciu (1995) - Biochimia vegetală, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Ciobanu, M. (1999) - Efectul de foehn , Teză doctorat, Universitatea din Bucureşti;
3. Pintilie, C.,ş.a. (1985) - Agrotehnica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Guş, P., A. Lăzureanu, D. Săndoiu, G. Jitărescu, I. Stancu (1998) - Agrotehnica, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca;
5. Săndoiu, Ileana (2000) – Agrometeorologie, Ed. Ceres, Bucureşti.

112
 CAPITOLUL 10
RADIAŢIA SOLARĂ

Cuvinte cheie:
- radiaţia solară
- radiaţia terestră
- radiaţia atmosferică
- bilanţul radiativ
- efectul de seră
- radiaţie activă fotosintetic

Obiective:
- cunoaşterea factorilor de care depinde radiaţia solară care ajunge la suprafaţa
Pământului;
- calcularea bilanţului radiativ la suprafaţa solului ;
- evidenţierea cauzelor efectului de seră şi a consecinţelor acestuia asupra evoluţiei
climatului;
- studiul interacţiunii dintre radiaţia solară şi plante

10.1. Mărimi radiometrice

Aşa cum s-a arătat deja în Capitolul 7 (Biofizica radiaţiilor), radiaţiile corespund unui
transfer de energie prin intermediul oscilaţiilor câmpului electromagnetic. Aceste oscilaţii
reprezintă undele electromagnetice ce pot fi caracterizate prin lungime de undă  şi
c
frecvenţă ν  , c fiind viteza luminii în vid (3 x 10 8m s-1). Mecanica cuantică asociază
λ
acestor unde particulele numite fotoni. Cantitatea elementară de energie transportată de un
hc
foton este ε  , cu h  6,6256 x 10 -34 J s (constanta lui Planck). In acelaşi capitol sunt
λ
prezentate domeniile spectrului electromagnetic..
Soarele, ca şi alte corpuri (Pământul, Atmosfera) fac parte din categoria izvoarelor
termice naturale – constituind prin urmare surse de radiaţii electromagnetice. Suprafeţele
naturale sunt, la rândul lor, şi receptori de radiaţii, iar pentru studierea fenomenelor în care
este implicată emisia şi interacţiunea acestor radiaţii cu formaţiunile naturale (plante,
suprafaţa solului, etc) este necesară precizarea definiţiilor mărimilor radiometrice utilizate.
Când ne referim numai la domeniul optic (10-8 - 3,4 x 10-3 m) al spectrului electromagnetic,
acestor mărimi li se adaugă şi cele fotometrice.

Energia radiantă, Qe ,reprezintă energia transportată de radiaţia electromagnetică şi

se măsoară prin capacitatea sa de a efectua lucru mecanic sau de a produce încălzire. Se
măsoară în jouli (J).

113
 Fluxul energetic sau fluxul de energie radiantă,  e , este cantitatea de energie
radiantă, integrată pe ansamblul lungimilor de undă, primită, emisă sau transportată pe
unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp. Riguros este vorba de o densitate de flux. Unitatea
sa de măsură este W m-2.
Intensitatea energetică, I e , este fluxul energetic emis de o sursă punctuală, în
unitatea de unghi solid dΩ , într-o direcţie dată, caracterizată de unghiul zenital θ şi cel
azimutal  (fig. 10.1):
dΦe  θ, 
I e  θ,   ( W sr-1) (10.1)
dΩ

Fig. 10.1. Geometria care ilustrează definirea Fig. 10.2. Unghiul solid
intensităţii energetice

Relaţia (10.2) şi figura 10.2 servesc la precizarea noţiunii de unghi solid. Unitatea sa
de măsură este steradianul ( sr).
dA
d  2 (10.2)
r
Luminanţa energetică (numită altădată strălucire) , Le , se defineşte pentru o sursă
întinsă. Ea este egală cu fluxul radiant care părăseşte sursa într-o direcţie dată, în unitatea de
unghi solid şi de către unitatea de suprafaţă aparentă a sursei în acea direcţie:
d 2 Φe  θ,  1
Le  θ,   (W m-2 sr-1) (10.3)
dΩ dA  cosθ

Excitanţa energetică (putere emisivă sau radianţă), M e , este puterea radiată într-o
emisferă, de unitatea de suprafaţă a unei surse întinse . Matematic se poate exprima ca
raportul dintre fluxul emis de un element infinitezimal al suprafeţei sursei şi aria acelui
element :
d e
Me  (W m-2) (10.4)
dA

114
 Fig. 10.3. Geometria care ajută la definirea
luminanţei energetice

Iluminarea (sau strălucirea energetică ), E e , este puterea primită de unitatea de

suprafaţă a unui receptor. Într-un punct al suprafeţei considerate ea este raportul dintre fluxul
radiant primit de un element infinit mic centrat pe acel punct,  er , şi aria dA acelui
element:
d er
Ee  (W m-2) (10.5)
dA
Definiţiile prezentate se referă la ansamblul spectrului electromagnetic. Există situaţii
practice (sensibilitate crescută a unor organisme la anumite radiaţii, mecanisme de
interacţiune specifice unui domeniu spectral dat) în care apare necesitatea precizării acestor
mărimi numai pentru domenii spectrale limitate. Aceasta impune calculul mărimii respective
numai pe domeniul de interes. Se obţin astfel mărimile spectrale corespunzătoare. De
exemplu, fluxul energetic spectral  emis de o sursă în banda cuprinsă între lungimile de
undă λ 1 şi λ 2 se calculează prin integrarea fluxurilor elementare   măsurate pentru
fiecare lungime de undă λ din intervalul considerat:
1

        d (10.6)
2

Reflectanţa spectrală emisferică, ρ λ  , se defineşte ca raportul dintre excitanţa M λ ρ

reflectată de o suprafaţă plană şi iluminarea sa E λ :
Mλρ
ρ λ   (10.7)
Eλ
Reflectivitatea , noţiune cunoscută din optică, este proprietatea materialelor care au
suprafeţe reflectătoare şi care au o grosime suficientă pentru a putea fi considerate opace.
Transmitanţa spectrală emisferică, τ  λ  , este dată de raportul dintre excitanţa M λ r
transmisă de o suprafaţă plană prin faţa opusă celei pe care radiaţia este incidentă, şi
iluminarea E  :
M
τ  λ   λτ (10.8)
Eλ
Absorbtanţa spectrală emisferică, α  λ  , se deduce din principiul conservării energiei:

α  λ   1   ρ λ   τ  λ   (10.9)

Noţiunea de albedo ( a ) este utilizată pentru a exprima fracţiunea din radiaţia solară
reflectată într-o emisferă de către o suprafaţă. Cunoaşterea lui este importantă atunci când se
studiază bilanţul radiativ (secţiunea 3.2.7) la nivelul unei suprafeţe (sol, frunză). El reprezintă
valoarea medie a reflectanţei spectrale emisferice pentru întreg spectrul solar. In cazul

115
suprafeţelor naturale albedoul depinde de un complex de factori: natura suprafeţei, culoarea,
structura, rugozitatea, umezeala, etc. Pentru apă are în general valori foarte scăzute (0,03 -
0,10) iar pentru zăpadă valori ridicate (0,75 - 0,80). Solurile argiloase lipsite de apă au
albedoul 0,20 - 0,35 iar cele umede, 0.10 - 0,20 . Culturile agricole cum ar fi grâul, orezul au
un albedo de 0,10 - 0,25 iar pădurile de conifere 0,05 - 0,15.
Corpul negru este definit în fizică ca acel corp care absoarbe şi transformă în căldură
toată energia radiantă pe care o primeşte, independent de domeniul spectral considerat.
Reamintirea legilor după care are loc emisia radiaţiilor de către corpurile negre este utilă
deoarece se acceptă faptul că, atât Soarele cât şi Pământul şi atmosfera, se comportă ca nişte
corpuri negre.
Excitanţa spectrală a unui astfel de corp este exprimată prin funcţia lui Planck :

dM  λ ,T  2 π c 2 λ 5

dλ  hc  (10.10)
exp   1
 λ kT 
în care:
h - constanta lui Planck (6,6256 x 10 -34 J s)
c - viteza luminii (3 x 10 8 m s -1)
T - temperatura absolută (K)
k - constanta Boltzmann (1,38054 x 10 -23 J K -1)
Între excitanţa şi luminanţa unui corp negru se poate stabili relaţia:

M e  π Le (10.11)

Excitanţa totală a unui corp negru se obţine prin integrarea funcţiei lui Planck între
limitele   0 şi λ   (legea Ştefan - Boltzmann). Rezultă:

M σ T 4 (10.12)

σ fiind constanta Ştefan-Boltzmann care are expresia de mai jos:

2 π 5k 4
σ 2 3
 5,6698  10  8 Wm  2 K 4
(10.13)
15 c h

Legea lui Wien: la o temperatură dată, excitanţa spectrală a unui corp negru variază cu
lungimea de undă. Maximul excitanţei spectrale (fig. 10.4) se realizează pentru lungimea de
undă dată de relaţia:

Cw
λmax  (10.14)
T
în care C w  2,897 10 3 m K .

Emitanţa spectrală a unui corp, ε cλ , se defineşte ca raportul dintre fluxul emis de

unitatea de suprafaţă a corpului considerat şi fluxul emis de către unitatea de suprafaţă a unui
corp negru, aflat la aceiaşi temperatură T . În condiţiile echilibrului termic, emitanţa spectrală
a unui corp este egală cu absorbtanţa sa spectrală, α cλ .

116
 Fig. 10.4. Variaţia excitanţei spectrale a corpului negru

Emisivitatea spectrală , ε λ , a unui material dat corespunde valorii limită a

emitanţei sale atunci când eşantionul considerat poate fi presupus opac şi are suprafaţa
netedă:
ε λ α λ 1  ρ λ (10.15)

Un corp natural, la temperaturi obişnuite, are excitanţa spectrală mai mică decât cea a
unui corp negru aflat la aceiaşi temperatură. Aceasta se datorează faptului că, în realitate,
corpurile naturale sunt corpuri gri. Excitanţa lor spectrală este:
M  ε σ T4 (10.16)

Emisivitatea acestor corpuri este independentă de lungimea de undă şi are valoarea

cuprinsă între zero şi unu  0  ε  1  . De exemplu, pentru un înveliş vegetal emisivitatea
poate fi considerată egală cu 0,90 - 0,99 , pentru apă 0,92 - 0,97 , pentru solurile argiloase
uscate 0,95 iar pentru cele umede 0,97.

10.2. Radiaţia solară, terestră şi atmosferică

Radiaţia solară la limita superioară a atmosferei

Pentru Pământ, principala sursă de energie o constituie Soarele. Cantitatea de energie
primită de Pământ, la limita superioară a atmosferei depinde de următorii factori: cantitatea
de energie radiantă emisă de Soare, distanţa Pământ - Soare, unghiul de înălţime a Soarelui,
durata zilei.
Cantitatea de energie radiantă emisă de Soare. Se consideră că Soarele se comportă
ca un corp negru cu temperatura de circa 5900 K. Conform legii Ştefan - Boltzmann energia
emisă este în jurul valorii de 73,5x10 6 W m-2 . Datorită distanţei la care este situat Pământul,
acesta primeşte numai 0.0005 % din energia emisă (legea distanţelor).
Iluminarea unei suprafeţe plane şi orizontale, normală la radiaţiile solare, situată la
distanţa medie Pământ -Soare ( d o ) este numită constanta solară ( E so ). Măsurători recente
indică pentru constanta solară valoarea de 1367 W m-2 dar, după cum este cunoscut, ea
prezintă mici variaţii periodice (< 0.5%) legate de activitatea solară.

117
 Fig. 10.5. Spectrul radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei şi la suprafaţa terestră

Distanţa Pământ - Soare. Variaţia în decursul unui an a distanţei Pământ - Soare  d  ,

datorată traiectoriei eliptice pe care Pământul o descrie în jurul Soarelui conduce la variaţii în
cantitatea de energie radiantă solară primită de către Pământ. Astfel, în luna ianuarie,
Pământul primeşte o cantitate de energie solară cu aproximativ 7% mai mare decât în luna
iulie. Intervin însă efectele de sens contrar datorate înclinaţiei axei Pământului, circulaţiei
generale a atmosferei, precum şi prezenţei uscatului, ceea ce face ca, în emisfera nordică,
iarna temperatura să fie mai scăzută iar vara mai ridicată.
Unghiul de înălţime a Soarelui  h  afectează de asemenea cantitatea de energie
primită de Pământ. Este unghiul format de razele de Soare cu suprafaţa orizontală şi este
dependent de latitudine, sezon şi de momentul din zi. Complementul lui este unghiul zenital
θ sau distanţa zenitală. El se poate calcula în funcţie de declinaţia Soarelui, latitudinea
locului şi unghiul orar (care defineşte Timpul Solar Adevărat). Cu cât unghiul de înălţime a
Soarelui este mai mare, cu atât cantitatea de energie solară primită de unitatea de suprafaţă
orizontală este mai mare. Acest lucru este reflectat de legea lui Lambert.
Durata zilei. Cu cât durata zilei este mai mare, cu atât va fi mai mare cantitatea de
energie radiantă solară primită. Aceasta este funcţie de latitudine şi sezon, ceea ce atrage după
sine dependenţa energiei radiante solare de latitudine şi sezon.
In concluzie, iluminarea energetică E e h a unei suprafeţe plane şi orizontale situată
la limita superioară a atmosferei este dată de relaţia (10.17) care ilustrează acţiunea
factorilor de care aceasta depinde:
2 2
do  do 
E eh  E s o   cosθ  E so   sin h (10.17)
 d   d 
   
Dacă se integrează iluminarea energetică E eh pe un interval de timp  t1 , t 2  se
obţine este expunerea energetică sau insolaţia (energia radiantă primită de unitatea de
suprafaţă orizontală în intervalul de timp considerat):
2 t2
d 
H e  E so  o
 d

  cos θ dt (10.18)
t1
Radiaţia solară care ajunge la limita superioară a atmosferei este în principal de undă
scurtă (0.25 - 4 µm) cu un maxim situat la aproximativ 0.5 µm (fig. 10.5). Din aceasta,
circa 9% reprezintă radiaţie situată în domeniul ultraviolet, 45% în domeniul vizibil, iar restul
de 46% în domeniul infraroşu.

118
 Radiaţia solară care ajunge la suprafaţa Pământului
La traversarea atmosferei terestre, radiaţia solară suferă modificări cantitative şi
calitative datorită fenomenelor de absorbţie şi difuzie. Intensitatea acestor fenomene este
proporţională cu parcursul prin atmosferă, x , care depinde de unghiul de înălţime a Soarelui
şi care în meteorologie se obişnuieşte să se exprime în mase atmosferice, m , luându-se ca
referinţă masa atmosferică pe direcţie verticală ( m o  0 ) :
 p 
x  m    cosθ (10.19)
 po 
în care
p - presiunea atmosferică
p o - presiunea atmosferică la nivelul mării.
Absorbţia radiaţiei solare. O primă modificare pe care radiaţia solară care traversează
atmosfera o suferă este datorată absorbţiei selective de către gazele şi vaporii de apă din
atmosferă. Se remarcă în particular (fig. 10.5) : absorbţia datorată vaporilor de apă la 1100,
1400, 1600 şi 1900 nm (din punct de vedere cantitativ este cea mai însemnată); absorbţia
radiaţiilor solare cu lungimi de undă mai mici de 300 nm de către ozon, care asigură astfel
protecţia organismelor vii împotriva radiaţiilor UV; absorbţia radiaţiilor cu lungimile de undă
de 2750, respectiv 4250 nm datorată prezenţei CO2 ; absorbţia radiaţiilor cu lungimile de undă
de 690 şi 760 nm de către oxigen.
Dacă se analizează transmitanţa spectrală a atmosferei, se constată că atmosfera este
relativ transparentă pentru radiaţia solară în domeniul vizibil iar în infraroşu termic, numai
pentru domeniul 8 - 14 m. Benzile în care atmosfera este transparentă sunt numite ferestre
atmosferice. Ele au un rol important în schimburile radiative şi în studierea suprafeţei terestre
prin teledetecţie.
Difuzia atmosferică este datorată interacţiunii radiaţiei solare cu moleculele
constituenţilor atmosferici şi cu aerosolii aflaţi în suspensie în aer şi are ca rezultat
modificarea compoziţiei spectrale a radiaţiei solare ce traversează atmosfera. Difuzia decurge
conform legii lui Rayleigh atunci când moleculele de gaz au dimensiuni foarte mici în raport
cu lungimea de undă a radiaţiei ( d   ), fiind selectivă (şi anume invers proporţionala cu 4 ).
Ca urmare, cel mai puternic împrăştiate vor fi radiaţiile cu lungime de undă mică. Pentru
aerosoli şi picături fine de apă, care au diametre mai mari cu câteva ordine de mărime decât ,
difuzia depinde foarte puţin de lungimea de undă (difuzie neutră Mie), afectând practic în
acelaşi mod toate radiaţiile spectrului solar.
Atenuarea pe care o suferă radiaţia solară la traversarea atmosferei datorită
fenomenelor menţionate poate fi descrisă printr-o relaţie asemănătoare legii Bouguer-
Lambert):
2
d
E s  E so  o

   
  exp  k A  k R  k M x (10.20)
 d 
E s fiind iluminarea la nivelul suprafeţei Pământului (componenta directă) iar k A , k R , k M
coeficienţi de atenuare corespunzători absorbţiei, difuziei Rayleigh şi, respectiv, difuziei Mie.
Radiaţia globală.
Iluminarea unei suprafeţe orizontale, de la suprafaţa terestră, E g  , va avea două
componente : o componentă ce provine direct de la discul solar (componenta directă
E s cosθ ) şi o componentă difuză E d  care provine de la totalitatea bolţii cereşti, cu
excepţia discului solar:

E g   E s cosθ  E d  (10.21)

119
Eg astfel definită este cunoscută ca radiaţia globală.
Precizare: simbolurile  ,  se utilizează conform recomandărilor Organizaţiei Meteorologice
Mondiale pentru a indica direcţia (descendentă sau ascendentă) fluxurilor energetice implicate.

Efectul altitudinii şi expunerii suprafeţelor

La latitudinile mijlocii, intensitatea radiaţiei solare incidente creşte în medie cu 5 -
15% la fiecare 1000 m creştere în altitudine. Aceasta se datorează reducerii grosimii masei de
aer de deasupra suprafeţei considerate, şi, ca urmare, faptului că aceste suprafeţe primesc
considerabil mai multă radiaţie solară directă în cazul cerului senin, comparativ cu suprafeţele
situate la nivelul mării. Corespunzător, la altitudine apare şi o diminuare a radiaţiei terestre
(secţiunea următoare) datorită densităţii reduse a aerului de deasupra suprafeţei. Prezenţa
nebulozităţii, asociată de cele mai multe ori regiunilor montane, face ca efectul global al
altitudinii să fie dependent de mai mulţi factori şi să nu poată fi generalizat.
Relieful afectează cantitatea de radiaţie incidentă nu numai prin altitudine ci şi prin
expunere şi pantă. Astfel, pantele cu expunere sudică primesc o cantitate mai mare de energie
solară decât cele cu expunere nordică. Expunerea şi panta influenţează de asemenea şi durata
iluminării directe, ceea ce, împreună cu celelalte probleme expuse prezintă un interes practic
deosebit.

Radiaţia terestră
Se admite că suprafaţa terestră se comportă aproape ca un corp negru care emite în
domeniul spectral 3 - 100 m, având maximul situat la aproximativ 10 m. Emitanţa sa
spectrală M L este numită în mod curent radiaţie terestră :
M L  ε s  σ  T s4 (10.22)
ε s fiind emisivitatea suprafeţei terestre (aproximativ 0,8) iar Ts temperatura sa.
Indicele “L“ este asociat simbolului emitanţei pentru a sublinia faptul că aceasta este o
radiaţie de undă lungă.
Radiaţia terestră este aproape în totalitate absorbită de atmosferă cu excepţia radiaţiei
situate în fereastra atmosferică 8 - 14 m.

Radiaţia atmosferică
Atmosfera emite un flux de radiaţii infraroşii (de undă lungă) care este în principal
rezultatul radiaţiilor emise de către vaporii de apă, dioxidul de carbon şi ozon. Emitanţa
atmosferei (radiaţia atmosferică) se situează practic în domeniul 5 - 100 m şi poate fi
asimilată cu cea a unui corp negru cu temperatura Ta :
M La  σ  Ta4 (10.23)
In relaţia (3.23) poate fi inclusă şi emisivitatea proprie a atmosferei, ε a , dacă valoarea
sa, care depinde în primul rând de cantitatea de vapori de apă din atmosferă, este mult mai
mică decât 1.
Radiaţia atmosferică este emisă atât în direcţia suprafeţei solului cât şi în direcţie
opusă. Conform definiţiilor mărimilor radiometrice, ceea ce se emite în direcţia suprafeţei
solului poate fi considerată egală cu iluminarea suprafeţei terestre, datorată atmosferei, ELa :
M La   E La  (10.24)

10.3. Variaţia zilnică şi anuală a radiaţiei solare

Incidenţa variabilă a razelor de soare (unghiul de înclinaţie variabil) face ca radiaţia

solară care ajunge pe suprafaţa terestră şi, odată cu ea şi celelalte elemente meteorologice, să

120
prezinte variaţii periodice (zilnică, respectiv, anuală) care diferă cu latitudinea. (fig.10.6). La
latitudinile mijlocii, la care este situată ţara noastră, se remarcă o simplă oscilaţie, atât în cazul
variaţiei zilnice, cât şi al celei anuale.

Fig.10.6 - Variaţia zilnică şi anuală a energiei radiante solare

10.4. Bilanţul radiativ la suprafaţa Pământului. Efectul de seră

Bilanţul radiativ la nivelul unei suprafeţe implică considerarea tuturor “câştigurilor“ şi

“pierderilor“ radiative. Radiaţia netă, E  ,corespunde sumei algebrice a acestora la suprafaţa
terestră. “Câştigurile“ sunt reprezentate de radiaţia globală( E g  ) şi radiaţia atmosferică (
E L  ) iar “pierderile“, de radiaţia terestră ( M Ls  ) şi fracţiunile reflectate de suprafaţă, din
radiaţia globală şi cea atmosferică: M g   a E g  ( a fiind albedoul suprafeţei) şi respectiv
 1  ε  σ Ta4 (fig. 10.7).

Fig. 10.7. Schimburile radiative la interfaţa sol-atmosferă

Radiaţia netă va fi :
 
E   Eg   M g    EL  M L  (10.25)
Dacă se înlocuiesc mărimile implicate prin expresiile lor, se obţine:

121
  
E    1  a  E g   σTa4   1  ε  σTa4  ε σTs4 
(10.26)
  1  a  Eg   εσ T4 4
s  Ta 
La scara unei zile, integrarea radiaţiei nete permite estimarea expunerii energetice
(insolaţiei) H  .
Radiaţia netă şi componentele sale variază în cursul unei zile. Ziua acest bilanţ este
pozitiv, având drept consecinţă acumularea de căldură în sol iar noaptea, negativ, solul
pierzând căldură. Valoarea radiaţiei nete este strâns legată de starea suprafeţei solului prin
dependenţa sa de albedo, emisivitate şi temperatură. Pe lângă variaţiile din cursul unei zile,
radiaţia netă prezintă variaţii legate de anotimp şi de poziţia geografică a suprafeţei
considerate.

Efectul de seră
Efectul de seră constă în modificarea bilanţului radiativ legată de proprietatea pe
care o au anumite materiale de a absorbi radiaţiile termice (terestră şi atmosferică) şi de a
lăsa să treacă, fără o atenuare exagerată, radiaţia solară.
Această modificare corespunde unei reduceri a pierderilor de energie, şi, ca urmare
unei creşteri a temperaturilor la nivelul solului sau a învelişului vegetal.
In cazul concret al serelor, efectul este dependent de proprietăţile de transmisie
selective ale materialelor care realizează acoperirea. Unele din materialele utilizate în acest
scop împreună cu coeficienţii de transmisie corespunzători pentru radiaţia solară (de undă
scurtă) şi cea infraroşie, sunt prezentate în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1
Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire
folosite la sere (după Boulard, ş.a., 1995)
sticlă PVC(clorură de Polietilenă
polivinil)
Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80
Radiaţia IR termic 0 0.30 0,80

Efectul de seră poate fi pus în evidenţă cel mai simplu în cazul bilanţului nocturn: se
consideră o suprafaţă, sol sau vegetaţie (fig.10.8). In situaţia obişnuită, din câmp, dacă se
neglijează fracţiunea din radiaţia atmosferică reflectată de suprafaţă, radiaţia netă va fi :
E   EL   M L  (10.27)
In prezenţa unui material ca sticla sau polietilena aflat la o înălţime deasupra solului,
materialul absoarbe o mare parte din radiaţiile terestră şi atmosferică şi emite la rândul său
atât înspre sol cât şi în direcţie opusă. Radiaţia netă va fi în acest caz:
1 1
E  E L  M L   M L (10.28)
2 2

122
 Fig. 10.8. - Efectul de seră

Măsurătorile (Boulard, ş.a.,1995) au condus la următoarele valori:

M L   325Wm 2
E L   250 Wm 2
E   75Wm 2 în absenţa materialului acoperitor
E   38Wm 2 în cazul acoperirii cu sticlă şi
 2
E  67 Wm în cazul acoperirii cu polietilenă, rezultat explicabil pe baza
proprietăţilor sale transmisive.
Condensarea vaporilor de apă care are loc pe faţa internă a materialelor utilizate pentru
acoperire, determină accentuarea efectului de seră.
Trebuie menţionat de asemenea faptul că prezenţa unui material ca sticla, polietilena,
etc. nu modifică numai bilanţul radiativ ci şi schimburile convective între suprafeţele
considerate şi atmosferă precum şi schimburile de masă. Luarea în consideraţie a tuturor
acestor schimburi este necesară pentru a cunoaşte condiţiile de mediu în care se află plantele
şi direcţiile în care trebuie acţionat pentru modificarea lor.
.
Efectul de seră şi evoluţia climatului. Consecinţe pentru producţia agricolă
In cazul atmosferei, prin efect de seră se înţelege încălzirea straturilor de aer din
atmosfera joasă, datorită transparenţei aerului pentru radiaţia solară, în principal pentru
lungimile de undă scurte şi, în acelaşi timp, absorbţiei parţiale a radiaţiei infraroşii de către
unii constituenţi atmosferici.
De acest efect sunt responsabili compuşi aflaţi în concentraţii foarte mici în atmosferă:
vaporii de apă, dioxidul de carbon (CO2), metanul, (CH4), oxidul de azot (N2O), ozonul (O3)
şi, mai recent, freonul (CFC). Ponderea cea mai însemnată o are dioxidul de carbon (50%),
după care urmează freonii (22%), metanul (13%), ozonul (7%), oxizii de azot (5%) şi vaporii
de apă (3%). În cea mai mare parte prezenţa precum şi creşterea concentraţiei lor (tabelul
10.2) se datorează activităţii antropice: arderea combustibililor fosili, despăduriri, dezvoltarea
agriculturii, a industriei chimice, etc.
Tabelul 10.2
Evoluţia concentraţiilor principalelor gaze cu efect de seră din atmosferă
şi potenţialul lor de încălzire pe unitatea de volum, comparativ cu cel al CO2
(după Guyot, 1997 şi Marica, 2000)
Gazul CO2 CH4 N2O CFC11 CFC12
(ppmv) (ppmv) (ppbv) (pptv) (pptv)
In perioada preindustrială 280 0,80 288 0 0
In 1995 360 1,70 310 280 484
Creşterea anuală 0,5% 0,9% 0,25% 4% 4%
Potenţialul de încălzire 1 32 160 14 000 17 000
ppmv - părţi pe milion (10-6),volumic; ppbv - părţi pe miliard (10-9), volumic,

123
 pptv - părţi pe bilion (10-12), volumic.

Studierea evoluţiei temperaturi medii globale pe termen foarte lung evidenţiază o bună
concordanţă între valorile acesteia şi concentraţiile CO2 şi CH4 din atmosferă (fig.10.9).

Fig. 10.9. Variaţia temperaturii

medii globale şi a
concentraţiilor de CO2 şi CH4
în decursul ultimilor 160 000
ani (după Lorius, 1991).

Datele de temperatură (medii globale) înregistrate de la începutul epocii industriale

(mijlocul secolului trecut) au evidenţiat pentru emisfera nordică o creştere de ordinul a 0,5C
(OMM, 1982). Pentru a evalua efectele creşterilor viitoare a concentraţiei gazelor
responsabile de încălzire s-a apelat la modelele de circulaţie generală a atmosferei (GCMs)
care îşi propun să simuleze sistemul climatic global. Aceste modele, ca de exemplu, CCCM
(Canadian Climate Center Model) şi GISS (Goddard Institute for Space Studies) au fost
aplicate pentru a studia răspunsul sistemului în cazul diferitelor scenarii climatice care
presupun dublarea concentraţiei de CO2 până în anul 2050. Modelele prognozează o încălzire
a straturilor joase ale atmosferei (de 1,9 - 5,2C până la sfârşitul secolului 21), concomitent cu
răcirea straturilor mai înalte (Delecolle, 1995). In ceea ce priveşte precipitaţiile, se consideră
că la nivel global ele nu se vor modifica sau se vor modifica foarte puţin. Totuşi se va asista la
o intensificare a secetei (scăderea umidităţii solului) ca urmare a diminuării volumului
zăpezii. Asupra acestui subiect se va reveni în cadrul capitolului referitor la schimbările
climatice. Este evident faptul că aceste schimbări climatice vor avea repercusiuni economice
şi sociale deosebite. Unul din domeniile în care consecinţele vor fi însemnate este agricultura.

124
 Interesul internaţional pentru problematica efectului de seră este ilustrat şi de faptul că
peste 150 de ţări au semnat în 1992 la Rio de Janeiro Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite
asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC - United Nations Framework Convention on
Climate Change) prin care se inventariază gazele cu efect de seră, se stabilesc măsurile de
limitare a emisiilor şi de adaptare la schimbările climatice. Aceste obligaţii au fost reluate şi
în Protocolul de la Kyoto al Convenţiei (1998). In scopul studierii impactului asupra
agriculturii, Comunitatea Europeană a iniţiat o serie de programe printre care
ENVIRONMENT, EPOCH, CLIVAR, COST.
Impactul estimat al schimbărilor climatice asupra culturilor şi producţiei agricole
înseamnă în linii mari:
- reducerea duratei ciclurilor de vegetaţie ca urmare a creşterii temperaturii aerului;
- diminuarea perioadelor de acumulare a produselor de producţie;
- producţii potenţiale mai mari (ca urmare a creşterii cantităţii de CO 2 şi deci a
asimilaţiei);
- creşterea eficienţei de utilizare a apei.
O serie de alte efecte, indirecte, cum ar fi problemele legate de sol, de competiţia cu
buruienile, etc., nu pot fi uşor evaluate.
Aceste concluzii trebuie încă verificate datorită, pe de o parte incertitudinii predicţiilor
climatice şi, pe de altă parte, insuficientei înţelegeri a implicării factorilor climatici în
procesele de creştere, dezvoltare a plantelor şi formare a producţiei. Modificarea nivelului de
producţie va fi diferit de la o regiune la alta iar reacţiile fiecărei culturi, de asemenea
specifice.
Cu toate că rezoluţia modelelor climatice amintite rămâne încă redusă, aplicarea lor
pentru România a condus la următoarele rezultate (Marica, 2000) : pentru zonele sudice se
estimează o creştere anuală a temperaturii cu 3,9 - 4,4C şi o variaţie lunară a precipitaţiilor
de la -47% la +81% faţă de condiţiile actuale. Precipitaţiile vor creşte în timpul toamnei şi
iernii şi vor fi mai reduse în sezonul de vară.
Studierea efectelor modificărilor climatice asupra biomasei a fost realizată cu ajutorul
modelelor de tip CERES (capitolul 10). Pentru situaţia din România, rezultatele obţinute prin
simulare cu modelul CERES-Wheat (Marica, 2000) arată că producţia de grâu va creşte faţă
de condiţiile actuale cu 15 - 21%, creştere datorată efectului pozitiv al dublării concentraţiei
de CO2 din atmosferă asupra fotosintezei, ceea ce contracarează efectul negativ al scurtării
perioadei de vegetaţie prin creşterea temperaturii. In acelaşi timp, eficienţa de utilizare a apei
(raportul dintre producţie şi evapotranspiraţie) va creşte faţă de cea din condiţiile actuale cu
14 - 59%. Pentru porumb, simulările cu modelul CERES-Maize pun în evidenţă în general
creşterea semnificativă a producţiei în cazul porumbului neirigat şi o scădere a producţiei la
neirigat, consecinţă a scurtării sezonului de vegetaţie prin creşterea temperaturilor la care se
adaugă lipsa apei în fazele critice.
Pe lângă previziuni legate de schimbările climatice şi consecinţele acestora,
organismele abilitate, cum este IPCC (Intergovernamental Panel on Climate Change - Grupul
Interguvernamental asupra Schimbării Climei) sunt preocupate şi de elaborarea de strategii de
răspuns. Acestea se îndreaptă în principal în două direcţii: mijloace de limitare şi reducere a
emisiilor de gaze cu efect de seră şi elaborarea de măsuri de adaptare la schimbările
previzibile care să micşoreze impactul negativ asupra mediului. In afara unor strategii
generale se recomandă şi măsuri agricole care au ca efect potenţial reducerea emisiei
gazelor cu efect de seră: utilizarea practicilor agricole de conservare a solului pentru
reducerea emisiei de CO2, alternarea compoziţiei fertilizanţilor, asimilarea CO 2 prin creşterea
biomasei, acoperirea solului cu culturi de iarnă (Marica, 2000).

10.5. Radiaţia solară şi plantele. Modelarea producţiei fotosintetice potenţiale

125
 Răspunsul plantelor la acţiunea luminii
Plantele care conţin clorofilă sunt singurele organisme capabile să capteze o mică
parte din energia solară şi să o transforme în substanţe organice. Din această cauză studierea
interacţiunii dintre radiaţia solară, unul din factorii de vegetaţie de primă importanţă, şi plante
prezintă un interes deosebit. Această interacţiune este complexă ca şi răspunsurile plantelor la
acţiunea stimulului luminos (fotosinteză, fotomorfogeneză, fototropism, fotonastie,
fotoperiodism).
Reacţiile plantelor la acţiunea luminii depind de :
1. caracteristicile stimulului luminos;
2. modul de interacţiune dintre radiaţiile electromagnetice în general şi plante;
3. modificarea caracteristicilor stimulului luminos la pătrunderea în interiorul unui
înveliş vegetal;
4. modul de utilizare a radiaţiilor din diferite domenii spectrale (în fotosinteză, în
fotomorfogeneză, etc).

Caracteristicile stimulului luminos

De interes pentru interacţiunile radiaţiei solare cu plantele sunt durata de iluminare,
intensitatea şi compoziţia luminii.

Durata de iluminare reprezintă numărul de ore din zi în care plantele beneficiază de

acţiunea luminii. După reacţia lor la durata iluminării plantele pot fi împărţite în plante de zi
lungă (orzul, sfecla, grâul, secara ) la care ziua lungă favorizează înflorirea şi fructificarea şi
plante de zi scurtă (porumbul, soia) care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi scurtă.

Intensitatea. S-a constatat că lumina mai intensă influenţează favorabil înflorirea,

fructificarea, rezistenţa de cădere, compoziţia chimică a recoltei, culoarea şi gustul fructelor.
(Guş ş.a., 1998). Unele plante ca bumbacul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, preferă
intensităţi crescute ale luminii în timp ce altele cum ar fi inul de fuior, dovleacul, fasolea,
trifoiul, cânepa, preferă lumina slabă, difuză ceea ce le recomandă pentru versanţii cu
expunere nordică şi sub formă de culturi intercalate.

Compoziţia. S-a constatat că radiaţiile roşii şi cele galbene au cea mai mare importanţă
pentru fotosinteză şi pentru sinteza hidraţilor de carbon, iar cele albastre pentru sinteza
substanţelor proteice. De asemenea raportul dintre radiaţia roşie şi cea infraroşie este
important în fotomorfogeneză şi fotoperiodism.

Interacţiunea dintre radiaţiile electromagnetice şi plante

Parcursul, cantitatea de radiaţie solară şi calitatea ei, la suprafaţa şi în interiorul
învelişului vegetal sunt rezultatul mecanismelor complexe de interacţiune dintre radiaţie şi
vegetaţie. Modul în care decurg aceste mecanisme depinde de :
- caracteristicile radiaţiei incidente (compoziţie, direcţia de incidenţă pentru radiaţia
directă, distribuţia unghiulară a radiaţiei difuze);
- arhitectura învelişului vegetal;
- proprietăţile optice ale vegetaţiei şi solului.
Radiaţia incidentă poate fi tratată ca undă electromagnetică purtătoare de energie
radiantă sau, în unele tipuri de interacţiuni sau procese fiziologice, ca număr de fotoni
(implicaţi în proces) într-un domeniu spectral. Acest număr se exprimă în einsteini (simbol
E):

126
 1E  N A hν
(10.29)
în care h este energia transportată de un foton iar N A - numărul lui Avogadro
(6,6023 x 1023 mol-1).
Cantitatea de energie echivalentă unui einstein variază în funcţie de lungimea de undă.
Dacă se notează cu n λ  numărul de fotoni corespunzători unei lungimi de undă λ , energia
tuturor fotonilor conţinuţi în banda spectrală  λ 1 , λ 2  va fi :
λ2
hc
Qe   n  λ  λ
dλ (10.30)
λ 1

Interacţiunile se manifestă prin intercepţia radiaţiei de către un element al învelişului

vegetal, (frunze) sau de către sol, apoi prin absorbţia sau difuzia sa. In acest din urmă caz,
radiaţia poate fi din nou interceptată şi absorbită sau difuzată.
S-au realizat modele care permit să se facă legătura între caracteristicile învelişului
vegetal şi suprafeţei solului şi proprietăţile lor radiative (reflexia, transmisia şi absorbţia
radiaţiei). Modelarea schimburilor radiative face apel la diferite abordări (Andriew, 1995).
Acestea se deosebesc în principal prin felul în care este descrisă structura învelişului vegetal.
Modelele geometrice. Structura învelişului vegetal este descrisă cu ajutorul formelor
geometrice simple (sfere, cilindrii, conuri) care reprezintă fie plante, fie grupuri de plante.
Descrierea interacţiunilor este bazată pe legile opticii geometrice, luând în consideraţie şi
umbrele aruncate de volumele elementare precum şi proprietăţile optice ale pereţilor ce
mărginesc aceste volume. Modelele geometrice nu descriu procesele din interiorul învelişului
vegetal.
Modelele « mediu difuzant ». Invelişul vegetal este reprezentat de un ansamblu de
elemente mici, nediferenţiate, care conduc la analogii cu un mediu turbid. Suprafeţele
difuzante sunt repartizate aleator, în straturi orizontale şi sunt orientate după distribuţii
statistice. Arhitectura învelişului este exprimată în termenii indicelui foliar şi ai distribuţiei
orientării frunzelor; descrierea interacţiunilor face apel la noţiunile de frecvenţă a golurilor şi
coeficient de extincţie. Această abordare este în general bine adaptată în cazul învelişurilor
orizontale omogene, suficient de dense şi uniforme.
Modelele tri-dimensionale (machete informatice). Structura vegetaţiei este descrisă
într-o manieră explicită. Pentru aceasta se apelează la reconstituiri sau simulări. Pentru
volume mici şi cu forme destul de simple se pot realiza reconstituiri fie cu ajutorul unui
digitizor 3D, fie cu ajutorul tehnicilor de stereoviziune (Boissard, 1995). Simularea conduce
la machete dinamice, care sunt rezultatul generării arhitecturii unei plante pe baza unor
procese iterative care funcţionează plecând de la regulile ce descriu succesiunea apariţiei şi
dezvoltării organelor.
O direcţie actuală de cercetare o constituie crearea legăturii dintre aceste modele
tridimensionale şi modelele de funcţionare a culturilor.
Proprietăţile optice ale plantelor sunt date în principal de cele ale frunzelor. Pentru
vegetaţia verde, sănătoasă, se remarcă un comportament diferit funcţie de lungimea de undă
(fig.10.10 ):

127
 Fig. 10.10. Reflectanţa spectrală
Fig. 10.11. Reflectanţa spectrală a solurilor
a vegetaţiei verzi

- în domeniul vizibil (0,4 - 0,7 µm) reflectanţa frunzelor este scăzută, cea mai mare
parte din radiaţia incidentă fiind absorbită de pigmenţii clorofilieni şi carotenoizi din frunze ;
- în domeniul infraroşu apropiat (0,7 - 1,3 µm) absorbţia datorată pigmenţilor frunzei
este foarte slabă; se remarcă în general o creştere a reflectanţei datorită reflexiilor multiple
care au loc în interiorul frunzei;
- în domeniul infraroşu mijlociu (1,3 - 2,5 µm) proprietăţile optice ale sunt în principal
determinate de conţinutul în apă al frunzelor, fiind cunoscute benzile de absorbţie ale apei
situate la 1,45; 1,95 şi 2,50 µm.
In afara acestor trăsături generale, proprietăţile optice ale frunzelor sunt afectate de o
serie de factori din care amintim :
- structura internă a frunzelor;
- vârsta frunzelor: la senescenţă de exemplu, dispariţia pigmenţilor clorofilieni şi
înlocuirea lor cu pigmenţi bruni, antrenează o creştere puternică a reflectanţei în vizibil;
- conţinutul în apă al frunzelor;
- conţinutul în substanţe minerale; deficitul de substanţe minerale afectează în primul
rând conţinutul în clorofilă al frunzelor şi structura lor internă ;
- atacurile de boli sau dăunători care au ca efecte modificarea conţinutului în pigmenţi,
necrozarea frunzelor, modificarea schimburilor hidrice ale frunzelor, ş.a.

Proprietăţile optice ale solurilor sunt prezentate în figura 10.11. Pentru soluri
reflectanţa creşte în general din vizibil către infraroşu mijlociu. Se remarcă de asemenea
prezenţa benzilor de absorbţie ale apei, benzi care sunt cu atât mai pronunţate cu cât solul este
mai umed. Proprietăţile optice ale solurilor sunt afectate de :
- compoziţia lor minerală;
- conţinutul în materie organică;
- starea suprafeţei (rugozitatea ei).

In comparaţie cu vegetaţia, reflectanţa solurilor este mai mare în vizibil şi infraroşu

mijlociu şi mai mică în infraroşu apropiat.
Pe măsură ce vegetaţia se dezvoltă, reflectanţa învelişului vegetal scade în vizibil şi
infraroşu mijlociu în timp ce în infraroşu apropiat creşte. După ce plantele ating maturitatea,
se observă o evoluţie în sens invers, datorată în primul rând îmbătrânirii şi deshidratării.

128
 Atunci când studiul interacţiunilor o impune trebuie luată în consideraţie şi
arhitectura învelişului vegetal (forma, dimensiunile şi distribuţia în spaţiu a elementelor
constitutive). Din punct de vedere cantitativ, pentru caracterizarea arhitecturii unui înveliş
vegetal (cum este cazul unei culturi agricole) se face apel la înălţimea cuverturii, indicele
suprafeţei foliare şi orientarea frunzelor.
Indicele suprafeţei foliare (LAI - Leaf Area Index) este aria totală a feţelor superioare
a frunzelor (AL) conţinute într-un cilindru a cărei secţiune este egală cu unitatea şi înălţimea
egală cu cea a cuverturii vegetale ( ho ) :
ho
LAI   AL  z  dz (10.31)
0
Sunt situaţii când prezintă interes indicele suprafeţei foliare cumulat de la partea
superioară a învelişului până la un nivel situat la adâncimea z în interiorul lui:
ho
LAI  z  
 AL  z  dz (10.32)
z
Indicele suprafeţei foliare este dependent de specie, iar în cadrul speciei de condiţiile
de vegetaţie şi densitatea culturii. Există o valoare optimă a acestui indice la care se obţine cea
mai mare producţie, corelat cu densitatea optimă a culturii. Odată cu depăşirea acestui optim
fotosinteza netă a culturii începe să scadă.
Orientarea frunzelor este caracterizată prin unghiul de înclinare (unghiul dintre
verticală şi normala la frunză), θ L , şi unghiul azimutal  L (unghiul dintre proiecţia
normalei la frunză pe planul orizontal şi una din axele orizontale ). Distribuţia unghiulară
este funcţia g θ L , L  care dă informaţii asupra procentului din suprafaţa foliară cu înclinaţii
cuprinse între θ şi θ  dθ şi cu azimutul între  şi   d .

Modificarea caracteristicilor stimulului luminos în interiorul unui înveliş vegetal

Climatul luminos în interiorul unui înveliş vegetal joacă un rol însemnat în procesele
de creştere şi dezvoltare. Modul în care decurge procesul de fotosinteză depinde nu numai de
absorbţia radiaţiei solare din domeniul 400 - 700 nm, ci şi de repartiţia acestei radiaţii în
interiorul învelişului. Bilanţul energetic şi, în consecinţă consumul de apă al plantelor, sunt şi
ele guvernate de absorbţia radiaţiei, iar conductanţa stomatică, care reglează transferurile
hidrice, depinde de asemenea de iluminarea frunzelor. Morfogeneza este legată la rândul ei de
variaţiile distribuţiei spectrale a radiaţiei solare în interiorul învelişului vegetal, în mod special
de raportul dintre cantitatea de radiaţie roşie (0,66 m) şi cea din domeniul infraroşu apropiat
(0,73 m).
Modificarea radiaţiei globale in interiorul învelişului vegetal se poate exprima printr-o
lege asemănătoare legii Bouguer - Lambert:

E gz   E go   exp  K L  LAI  z   (10.33)

în care:
E go 
reprezintă radiaţia globală la partea superioară a învelişului vegetal
- radiaţia globală la nivelul z în interiorul învelişului
E gz 
KL - coeficient de extincţie care este funcţie de arhitectura învelişului
vegetal şi de geometria iluminării; acesta este mai mic şi relativ constant în jurul
prânzului şi mai mare la începutul şi sfârşitul zilei.
In interiorul învelişului vegetal se modifică şi compoziţia spectrală a luminii,
distribuţia spectrală a energiei variind funcţie de adâncimea de pătrundere a radiaţiei şi de
indicele suprafeţei foliare (tabelul 10.3).

129
 Tabelul 10.3
Variaţia ponderii radiaţiei din diferite domenii spectrale funcţie de profunzimea de pătrundere
a radiaţiei solare în interiorul cuverturii vegetale, exprimată prin intermediul LAI(z)
(după Guyot, 1997):
LAI (z) 0 1 2 3 4 5
verde / roşu 1.02 1.12 1.21 1.33 1.62 2.1
infraroşu apropiat/roşu 0.86 1.33 2.08 3.03 4.65 7.9
PAR / infraroşu 1.06 0.66 0.37 0.21 0.10 0.04
Notă: PAR reprezintă fracţiunea din radiaţia solară cuprinsă în domeniul spectral 0,4-0,7m şi
cunoscută ca radiaţie fotosintetic activă (Photosynthetically Active Radiation ).

Datele din tabel conduc la o serie de concluzii: straturile situate către baza cuverturii
vegetale primesc de 5-8 ori mai multă energie în infraroşu apropiat decât în roşu iar radiaţia
verde reprezintă dublul celei roşii. De asemenea, aceste straturi pot primi de 10-20 de ori mai
multă radiaţie infraroşie comparativ cu cea activă fotosintetic. Acestea modificări se vor
reflecta în modul în care frunzele aflate la diferite niveluri în interiorul învelişului răspund la
acţiunea luminii.

Radiaţia solară şi fotosinteza. Modelarea producţiei fotosintetice potenţiale

Radiaţia activă fotosintetic (PAR) este factorul dominant al fotosintezei. Sediul
fotosintezei este cloroplastul, organit celular ce conţine pigmenţii fotosensibili. Principalii
pigmenţi sunt clorofila a şi b (de culoare verde) şi carotenoizii (galbeni). Clorofila a prezintă
două maxime de absorbţie, unul în albastru (0,440 m) şi celălalt în roşu (0,650 - 0,700 m).
Prin comparaţie, clorofila b absoarbe mai puternic în albastru şi mai slab în roşu.

Transformarea energiei radiante în energie chimică înmagazinată în legăturile

interatomice ale substanţelor sintetizate începe prin excitarea unui electron din structura
clorofilei de către fotonii radiaţiei electromagnetice incidente. Ceea ce urmează este o
înlănţuire de procese cuplate şi cuplante, ce au ca rezultat desfăşurarea proceselor metabolice.
Din radiaţia globală o foarte mică parte este utilizată în fotosinteză (fig. 3.15), cele mai
mari cantităţi fiind implicate în procesul de reflexie, absorbite de către sol şi implicate în
schimburile termice şi convective. Fracţiunea utilizată în fotosinteză este de numai 1% pe
întreg ciclul de vegetaţie al unei culturi, 2-3% în faza activă de creştere şi 4-5% dacă se
efectuează determinări pe intervale de timp foarte scurte, de ordinul orelor, şi nu se ia în
consideraţie respiraţia nocturnă.

130
 Fig. 10.12. Repartizarea radiaţiei globale în cursul primei jumătăţi a unei zile

Modelarea fotosintezei după schema devenită clasică a lui Monteith (1977) se

bazează pe teoria conform căreia producţia netă este proporţională cu asimilaţia netă, care la
rândul ei depinde de radiaţia activă fotosintetic (PAR) interceptată sau absorbită de cuvertura
vegetală. Astfel producerea de materie uscată   su  în unitatea de timp poate fi calculată
funcţie de radiaţia globală E g  :
Ce    su  EPAR i EPAR 
Ce    su      Eg (10.34)
EPAR i EPAR  E g 

sau :
Ce   su   εb  εi  εc  E g  (10.35)
în care:
  su  reprezintă creşterea de substanţă uscată datorată fotosintezei;
Ce - coeficient de conversie în energie al substanţei uscate formate
(12 MJ kg-1);
E PAR  - radiaţia activă fotosintetic;
EPAR i - fracţiunea interceptată de cuvertura vegetală;
εc - randamentul climatic; corespunde fracţiunii din radiaţia globală reprezentată de
PAR şi este aproximativ 0,48;
εi -randamentul intercepţiei PAR de către cuvertura vegetală; depinde de indicele
foliar şi structura cuverturii;
εb - eficienţa conversiei în substanţă uscată a radiaţiei interceptate sau absorbite
(randament biologic); depinde de plantă şi starea sa fiziologică.

Acestei abordări i s-au adus completări (Bethenod, 1995) care ţin cont de mecanismele
fiziologice implicate în producţia de biomasă. In acest context, considerând rolul carbonului,
eficienţa biologică este exprimată ca produsul a doi factori şi anume ε f , eficienţa fotosintezei
(grame de CO2 fixat de fiecare joule de radiaţie activă fotosintetic absorbită) şi εconv ,
eficienţa conversiei în biomasă a CO2 asimilat:
εb  ε f  εconv (10.36)
AnC
εf  (10.37)
EPAR i

131
 C  su 
εconv  e (10.38)
AnC
AnC - fiind asimilaţia netă a cuverturii vegetale.
Relaţiile anterioare permit calculul cantităţii de substanţă uscată produsă într-un
anumit interval de timp:
t2
1
su 
Ce  ε b  ε i  ε c  E g  dt (10.39)
t1
Dacă, pe parcursul unui ciclu vegetativ randamentele pot fi considerate constante
atunci relaţia (10.39) arată că biomasa produsă este funcţie liniară de expunerea energetică
H PAR  .
Tabelul 10.4 prezintă valori ale randamentelor definite mai sus iar figura 10.13
dreptele ce reprezintă relaţia liniară dintre cantitatea de substanţă uscată şi radiaţia activă
εb
fotosintetic pentru două culturi, porumb şi lucernă, drepte a căror pantă este raportul .
Ce

Tabelul 10.4
Randamente parţiale ) şi randamentul total ( ε  εi  εc  εb ) pentru
( εi ,εc ,εb
diferite culturi agricole (după Bonhomme, 1994)
Cultura εi εc εb ε
porumb 0,48 0,41 0,057 0,011
lucernă 0,48 0,59 0,033 0,009

Fig. 10.13. Relaţia dintre creşterea de substanţă uscată şi PAR interceptat

(după Bonhomme, 1994)

Modelarea mai exactă a producţiei fotosintetice potenţiale impune luarea în

consideraţie şi a altor aspecte şi anume: modul de repartizare a radiaţiei active fotosintetic
între diferitele nivele foliare, suprafeţele frunzelor precum şi felul în care decurge asimilaţia
netă a CO2 în funcţie de radiaţia disponibilă. Aici intervin în plus o serie de factori legaţi de
genotip şi mediu (tipul de activitate metabolică, temperatura, cantitatea de CO 2 din aer,
potenţialul hidric foliar, etc.).

Fotomorfogeneza şi fotoperiodismul

132
 Dacă radiaţia solară furnizează, prin fotosinteză, biomasa necesară creşterii, ea
intervine de asemenea şi asupra altor fenomene de reglare a dezvoltării plantelor, din care cele
mai importante sunt fotomorfogeneza şi fotoperiodismul.
Fotomorfogeneza se referă la modificarea structurilor plantei ca răspuns la variaţia
compoziţiei spectrale a luminii, în particular, ca răspuns la existenţa unui dezechilibru dintre
radiaţia roşie şi cea infraroşie.
Fotoperiodismul este efectul duratei zilei asupra fenomenelor de creştere şi dezvoltare.
Plantele reacţionează diferit faţă de lungimea zilei, ceea ce a condus, după cum s-a arătat deja,
la împărţirea lor în plante de zi scurtă şi plante de zi lungă. Se presupune că fotoperiodismul
este legat de un anumit timp biologic, care serveşte plantelor drept « ceasornic intern ».
Ritmicitatea zilnică a proceselor biologice este cuprinsă între 21 şi 28 de ore (ritmuri
circadiene). Alte procese biologice supuse ritmurilor circadiene mai amintim : gutaţia,
diviziunea celulară, creşterea rădăcinii, etc. Lumina serveşte ca un « comutator » în
desfăşurarea acestui ritm diurn.
Răspunsurile morfogenetice ale plantelor depind de detecţia semnalului luminos de
către fotoreceptori specializaţi, fitocromul şi criptocromul, sensibili în principal la compoziţia
spectrală a luminii. Modificările care apar în cantitatea şi calitatea luminii induc răspunsurile
fiecărei plante dintr-o cuvertură vegetală care vor modifica şi regla structura cuverturii.
Cunoaşterea acestor modificări este necesară în modelarea funcţionării culturilor.
Radiaţiile considerate active în fotomorfogeneză, MAR (Morphogenetcally Active
Radiation, denumite aşa prin analogie cu PAR), sunt cele cuprinse între 0,2 şi 0,8 m, în
particular 0,66m (660 nm) şi 0,73 m (730 nm) pentru fitocrom şi 300-500 nm pentru
criptocrom.
Fitocromul se găseşte sub două forme; P660 (forma inactivă) şi P730 (forma activă),
indicii reprezentând lungimile de undă pe care le absoarbe fiecare. In lumina albă există un
echilibru între concentraţiile celor două forme, ceea ce corespunde unui echilibru al fluxurilor
de fotoni din domeniile roşu şi infraroşu apropiat. Forma activă pentru morfogeneză este P730
iar acţiunea sa va fi funcţie de concentraţia relativă:

Φc 
 P 730 
(10.40)
 P 660    P 730 
Sub incidenţa luminii roşii (cu lungime de undă 660 nm) forma P660 se transformă în
P730 care, sub acţiunea luminii de 730 nm , revine la forma P660.
Raportul dintre lumina roşie şi cea infraroşie se modifică urmare a vecinătăţii, a
competiţiei între plante sau a creşterii suprafeţei foliare (tabelul 3.3). Plantele le vor
recepţiona drept modificări ale concentraţiilor în care se găsesc cele două forme, P660 şi P730,
ceea ce conduce la stimularea sau frânarea unui proces biologic.
Se consideră că valoarea raportului  c constituie o bună descriere a calităţii luminii
responsabile de morfogeneză. De asemenea, se recomandă utilizarea raportului “zeta“:

fluxul de fotoni intre 655 si 665 nm

ζ  (10.41)
fluxul de fotoni intre 725 si 735 nm

Pentru buna funcţionare a fitocromului o importanţă deosebită o are nu numai calitatea

luminii (distribuţia ei spectrală) ci şi cantitatea ei.
In afara proceselor amintite, radiaţia solară joacă un rol important în reglarea activităţii
enzimatice, în absorbţia sărurilor minerale şi transportul lor prin plantă, în gradul de
deschidere al stomatelor, în reglarea structurală şi funcţională a aparatului fotosintetic.

133
 Intensitatea luminii şi durata zilei au şi acţiune indirectă asupra plantelor. De
exemplu, ea influenţează intensitatea inoculului patogen la plante, a proceselor care preced
infecţia, a perioadei de incubaţie, ca şi sensibilitatea plantei la atac.

10.6. Dirijarea regimului de lumină al plantelor

Pentru a se utiliza la maxim posibil efectele dorite ale interacţiunii dintre stimulul
luminos şi plante se caută diferite metode de dirijare a regimului acestui factor.
Pentru aceasta se apelează la diferite mijloace (Pintilie,ş.a.,1985, Guş,ş.a.,1998):
- zonarea culturilor care are în vedere realizarea unei cât mai bune concordanţe între
resursele climatice şi cerinţele biologice ale plantelor;
- practicarea de culturi intercalate : cele care au nevoie de lumină mai puţin intensă
sau difuză se intercalează, de exemplu, printre porumb sau pomi;
- crearea unui climat luminos optim în interiorul cuverturii vegetale prin controlul
densităţii plantelor şi combaterea buruienilor;
- fertilizare , care conduce la suprafeţe foliare cât mai apropiate de optim, etc.
Dirijarea propriu-zisă a regimului de lumină este posibilă în sere, solarii, fitotroane.

Întrebări
1. Care sunt factorii de care depinde cantitatea de energie radiantă solară care ajunge la
limita superioară a atmosferei?
2. Care sunt modificările pe care le suferă radiaţia solară la traversarea atmosferei, respectiv
la pătrunderea printr-un înveliş vegetal?
3. Care sunt trăsăturile variaţiilor periodice ale radiaţiei solare?
4. Ce sunt radiaţia terestră, respectiv radiaţia atmosferică şi în ce domeniu spectral sunt
situate? Dar radiaţia solară care ajunge la suprafaţa Pământului?
5. Ce este bilanţul radiativ?
6. Ce este efectul de seră şi care sunt cauzele şi consecinţele acestuia?
7. Ce este radiaţia activă fotosintetic şi cum se poate modela producţia fotosintetică
potenţială?

Bibliografie
1. Bonhomme, R. (1994) - Les rayonnements solaires et le fonctionnement du couvert
vegetal, în vol. “Agronomie Moderne, coord. Tayleb Ameziane, El Hassani, E. Persoons,
Paris
2. Boulard, Th., ş.a. (1995) - Un exemple de systeme complexe: les serres de culture, în
Actes de l'Ecole-Chercheurs INRA en Bioclimatologie, Le Croisic, 3-7 apr.1995,vol.1;
3. Guyot, G. (1990) - Optical properties of vegetation canopy, în "Application of remote
sensing in agriculture", M.D.Steven, J.A.Clark (ed.), London;
4. Lorius, C. (1991) - Climat et gaz a effect de serre: les donnees des arhives glaciaires, C.R.
Acad. Sci., 8;
5. Marica, Adriana (2000) - Impactul potenţial al schimbărilor climatice asupra
ecosistemelor agricole, Teză doctorat, Universitatea Tehnică de Construcţii, Bucureşti.

CAPITOLUL 11
BILANŢUL ENERGETIC LA SUPRAFAŢA SOLULUI

Cuvinte cheie:
- căldură sensibilă

134
 - căldură latentă
- conducţie termică
- bilanţ energetic

Obiective:
- cunoaşterea schimburilor energetice care se desfăşoară la suprafaţa Pământului

11.1. Schimburile de energie la suprafaţa solului. Ecuaţia bilanţului energetic

In fiecare moment, la nivelul suprafeţelor (sol, apă sau vegetaţie), există aporturi de
energie (radiaţie globală şi radiaţie atmosferică) şi de masă (precipitaţiile şi CO 2). Ca urmare,
în funcţie de caracteristicile masei de aer (temperatură, umiditate, vânt, conţinut în dioxid de
carbon) şi ale suprafeţei subiacente, în afara schimburilor radiative, între suprafaţa
considerată şi aerul din vecinătatea ei apar şi schimburi convective, conductive şi de masă.
Toate schimburile, inclusiv cele de masă, pot fi considerate de natură energetică, pentru că ele
corespund unui consum de energie şi anume, în cazul apei, fluxului de căldură latentă, iar în
cazul dioxidului de carbon, fluxului de căldură fixată prin fotosinteză.
Bilanţul energetic pentru un sistem dat este reflectarea legii conservării energiei. La
stabilirea lui se iau în consideraţie fluxurile energetice (de fapt densităţile fluxurilor) care
“intră“ şi cele care “părăsesc“ sistemul precum şi variaţia “stocurilor“ de energie.
Schimburile de energie implicate se desfăşoară sub forme diferite care depind de
procesele fizice implicate:
1. schimburi radiative, legate de radiaţia solară şi de radiaţia terestră;
2. schimburi convective cu atmosfera;
3. schimburi conductive cum este transferul căldurii în sol;
4. schimburi energetice implicate în transformările de fază ale apei (vaporizare,
condensare);
5. schimburi energetice implicate în procesele biochimice cum sunt oxidările organice;
6. schimburile energetice implicate în fotosinteză;
7. aporturile de energie ca urmare a precipitaţiilor, etc.
Ordinul de mărime relativ al acestor schimburi variază considerabil ceea ce permite, în
anumite condiţii, simplificarea ecuaţiei de bilanţ. In cazul suprafeţei terestre, eventual în
prezenţa vegetaţiei, se pot face unele ipoteze simplificatoare şi anume:
- transferurile energetice au loc numai pe direcţie verticală;
- suprafaţa este considerată foarte subţire; în aceste condiţii stocajul de energie poate fi
luat egal cu zero; în situaţii în care solul este acoperit cu vegetaţie înaltă (păduri, de exemplu),
ipoteza nu mai este valabilă decât pentru scări de timp mici (24 ore);
In aceste condiţii schimburile energetice se reduc la procesele menţionate la punctele
1- 4 iar ecuaţia bilanţului energetic poate fi scrisă sub forma :
E   Φs  Φh  L Φw  0 (11.1)
în care :
E  - radiaţia netă la nivelul suprafeţei considerate; este rezultatul schimburilor
radiative;
Φs - fluxul conductiv schimbat cu solul;
Φh - fluxul de căldură sensibilă (schimburi convective);
L Φw -fluxul de căldură latentă.

Fluxul de căldură sensibilă

135
 Schimburile convective îşi au originea în natura turbulentă a curgerii aerului la
suprafaţa terestră. Mişcările aerului atmosferic determină transportul vaporilor de apă, al
căldurii sensibile, al gazelor, etc.
In natură există mai multe regimuri de convecţie: convecţia liberă (generată de
diferenţele de densitate, legate la rândul lor de diferenţele de temperatură), convecţia forţată
(care corespunde mişcărilor turbulente impuse numai de efectele dinamice - vânt- ) şi
convecţia mixtă care combină cele două procese şi care va fi luată în consideraţie aici.
Prin analogie cu legile difuziei, expresia generală a fluxului care apare în situaţia în
care există un gradient (considerat aici numai pe direcţia verticală) al unei mărimi fizice de
concentraţie c este :
c
Φc   kc (11.2)
z
kc fiind coeficientul de transfer turbulent al mărimii fizice respective (difuzivitatea
turbulentă pentru mărimea considerată).
Integrarea relaţiei (11.2) între două niveluri z1 şi z2 cărora le corespund
concentraţiile c1 , respectiv c2 , conduce la forma integrală a fluxului de mai sus:
c  c2
Φc  1  hc  c1  c2  (11.3)
ra c
ra c fiind numită, prin analogie lui legea lui Ohm din electricitate, rezistenţă aerodinamică
pentru mărimea c iar hc - coeficientul de schimb:
z2
1 dz
ra c 
hc
  kc  z  (11.4)
z1
Revenind la relaţia generală (11.2), fluxul de căldură sensibilă schimbat cu aerul va fi:
T
Φh   ρ c p k H (11.5)
z
în care:
ρ- densitatea aerului
c p - căldura specifică a aerului la presiune constantă
k H - coeficient de transfer turbulent pentru căldura sensibilă
T - temperatura aerului.

Fluxul de căldură latentă

Fluxul masic de vapori de apă, Φw , poate fi exprimat sub forma unui flux de energie
prin intermediul căldurii latente de vaporizare a apei, L :
q
L Φw   L ρ k E (11.6)
z
în care:
k E este coeficientul de transfer turbulent pentru masă; se acceptă în general k E  k H
;
q - umezeala specifică a aerului
ρ - densitatea aerului .
Dacă se integrează relaţiile (4.5) şi (4.6) între nivelurile z1 şi z2 se obţine :
T  T2
Φh   ρ c p 1 (11.7)
ra12
respectiv

136
 q1  q2 ρ c p e1  e2
L Φw   L ρ  (11.8)
ra12 γ ra12
în care ra12 este rezistenţa aerodinamică între nivelurile considerate;
T1, T2 , q1, q2 , e1, e2 reprezintă temperatura, umezeala specifică, respectiv
tensiunea actuală a vaporilor de apă la cele două niveluri considerate;
 cp RT
  este constanta psihrometrică
L   H 2O
R - constanta gazelor perfecte;
T - temperatura medie a aerului;
 H 2O - masa molară a apei (18 x 10-3 kg).

Atunci când integrarea se face între un nivel de referinţă z al stratului limită şi suprafaţă,
relaţiile anterioare devin:

Ts  Ta
Φh  ρ c p (11.9)
ra
Ts şi Ta fiind temperatura suprafeţei, respectiv temperatura aerului. Valorile rezistenţei
aerodinamice ra depind de viteza vântului la nivelul de referinţă şi în cazul prezenţei
vegetaţiei, de înălţimea şi structura acesteia (Lagouarde, 1995; Guyot, 1997).
Integrarea celei de-a doua relaţii conduce la:

qsat  Ts   qs ρ c p esat  Ts   es
L Φw  L ρ  (11.10)
rc γ rc

Fluxul conductiv în sol

Fluxul conductiv la adâncimea z , într-un sol care are conductivitatea termică k s , este
proporţional cu gradientul termic la acea adâncime:
T
Φs   k s (11.11)
z
sau, pentru un strat de grosime z care are temperatura To la bază şi Ts la partea
superioară:
T  To
Φs  k s s (11.12)
z
în care k s este conductivitatea termică medie a stratului considerat.
Profilul termic al solului şi evoluţia sa sunt tratate pe larg în Capitolul 12.

Ecuaţia bilanţului energetic

Ţinând cont de relaţiile anterioare ca şi de expresia radiaţiei nete, ecuaţia bilanţului
energetic se poate scrie:
ρ c p esat  Ts   ea T  Ta
 1  a  E g   εσ Ts4  Ta4   + ρ cp s + k s Ts  To
γ rc  ra ra z
(11.13)
Figura 11.1 reprezintă schematic bilanţul energetic. Ziua, aportul energetic
corespunde radiaţiei nete. Pierderile corespund fluxului de căldură latentă (evaporarea apei),
fluxurilor convective de căldură şi fluxurilor conductive în sol. Noaptea, principala pierdere o
constituie radiaţia netă, care este negativă. Aporturile energetice constau din schimbul

137
convectiv de căldură cu aerul, flux de căldură latentă, dacă vaporii de apă condensează şi flux
conductiv în sol, deoarece straturile mai profunde de sol sunt mai calde decât suprafaţa.

Fig. 11.1 - Reprezentarea schematică a termenilor implicaţi în bilanţul energetic

Fluxurile de energie din ecuaţia bilanţului energetic în forma intervin prin valorile lor
instantanee. Prin integrare pe intervale de timp date (24 de ore, o lună, etc.) densităţile de flux
devin cantităţi de căldură, Q , iar radiaţia netă, expunere energetică H  :

H   Qs  Qh  L Qw  0 (11.14)

11.2. Aplicaţii ale bilanţului energetic: temperatura de suprafaţă şi

evapotranspiraţia

Bilanţul energetic permite determinarea temperaturii suprafeţei ca soluţie a ecuaţiei

(4.14). Ecuaţia evidenţiază faptul că orice variaţie a condiţiilor meteorologice (radiaţie
globală, rezistenţă aerodinamică, temperatura aerului, umezeala sa), a parametrilor de
suprafaţă (albedo, emisivitate, LAI) precum şi a stării hidrice a suprafeţei se reflectă în
variaţii ale temperaturii suprafeţei. Aceste variaţii pot fi cuantificate cu suficientă precizie.
Evapotranspiraţia este o altă variabilă ce poate fi estimată plecând de la fluxul de
căldură latentă din ecuaţia bilanţului energetic (Capitolul 14). In acest fel, după prelucrări, se
obţin relaţiile Penmann, Priestley -Taylor sau Pemnan - Monteith.

Întrebări
1. Care sunt tipurile de schimburi implicate în bilanţul energetic?
2. Care este originea fluxului de căldură sensibilă şi prin ce relaţie se poate exprima?
3. Fluxul masic (de vapori de apă) se poate exprima ca flux energetic? Justificaţi răspunsul.
4. Care este relaţia care exprimă fluxul conductiv în sol? Precizaţi semnificaţia mărimilor
care apar.

Bibliografie
1. Guyot, G. (1997) - Climatologie de lenvironnement, Ed. Mason, Paris;
2. Lagouarde, J. P. (1996) - Estimatin des flux de surface a l`echelle regionale în Actes de
l'Ecole-Chercheurs INRA en Bioclimatologie, vol.2, Le Croisic, 25-29 mars;

CAPITOLUL 12
TEMPERATURA SOLULUI

Cuvinte cheie:
- temperatura solului
- căldură specifică

138
 - conductivitate termică
- difuzivitate termică
- regim termic al solului
- îngheţul solului.

Obiective:
- cunoaşterea însuşirilor termice ale solului;
- cunoaşterea variaţiilor în timp şi pe adâncimea profilului de sol a temperaturii.

12.1. Proprietăţile termice ale solului

Proprietăţile termice ale unei substanţe se pot exprima cu ajutorul următoarelor mărimi
fizice:
 căldura specifică (c) - cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea cu un
grad a temperaturii unităţii de masă din acea substanţă( J kg-1 grad-1 sau cal g-1 grad-1);
 capacitatea calorică (C) - cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea un
grad a temperaturii cantităţii de substanţă (J grad-1 sau cal grad-1);
 conductivitatea termică (K) - cantitatea de căldură transportată prin unitatea de
suprafaţă, în unitatea de timp, sub acţiunea unui gradient termic unitar (J m-1 grad-1 s-1 sau
cal cm-1 grad-1s-1);
 difuzivitatea termică (D) - raportul dintre conductivitatea termică (K) şi
capacitatea calorică, exprimată volumetric ( c ) :
K
D (12.1)
ρc
Proprietăţile termice ale solului, determinate în principal de compoziţie, structură,
textură şi umiditate, sunt dificil de estimat datorită eterogeneităţii sale texturale şi structurale.
In scopul calculării lor au fost propuse formule (de Vries, citat de Canarache, 1990) care ţin
cont de compoziţia solului şi de proprietăţile termice ale diferitelor componente (tabelul
12.1).
Tabelul 12.1
Însuşirile termice ale principalelor componente ale solului (după A. Canarache, 1990)
Componente ale solului Capacitate calorică Conductivitate Difuzivitate
termică termică
cal/(cm s grad) cm3/s
Masică Volumetrică
cal/(cm3 grad)
cal/(g grad)
Minerale silicatice 0.15 - 0.210.46 - 0.54 0.007 – 0.021 0.016 - 0.038
Humus 0.4 - 0.5 0.56 - 0.60 0.00060 0.01
Apă 1 1 0.00140 0.0014
Aer 0.25 0.0003 0.00005 0.17
Astfel, pentru capacitatea calorică, , respectiv pentru conductivitatea termică, K ,a
C
unui sol se propun următoarele formule:

0,48  MM  0,60  MO  wv
C
100
(12.2)
în care MM - conţinutul în material mineral (%)
MO - conţinutul în materie organică (%)
wv - conţinutul de apă (%)

139
  ki  fi  Ki
K  i (12.3)
 K i  fi
i
unde :
ki - raport, specific fiecărei componente i a solului, între gradientul termic existent în
componenta respectivă şi în apă;
f i - fracţia volumetrică a componentei „i”;
K i - conductivitatea termică a componentei „i”.
Valorile prezentate în tabelul 12.1 şi cunoaşterea principalelor proprietăţi structurale
ale unor tipuri de soluri permit formularea câtorva concluzii asupra însuşirilor lor termice:
- solurile argiloase care conţin mai multă apă şi puţin aer se încălzesc mai greu, în
timp ce solurile nisipoase, care conţin puţină apă şi mult aer, se încălzesc mult mai uşor;
- solurile cu exces de apă se încălzesc totdeauna mai greu şi mai puţin (apa are căldură
specifică mare) şi de aceea sunt considerate “soluri reci“;
- datorită faptului că aerul are conductivitatea termică foarte mică iar apa mult mai
mare, solurile nisipoase, care conţin mult aer, se încălzesc foarte uşor însă numai la suprafaţă;
solurile argiloase, care conţin mai multă apă, se încălzesc mai greu, dar pe o adâncime mult
mai mare;
- solurile argiloase, în comparaţie cu cele nisipoase, se răcesc mai încet noaptea
deoarece transmit căldura acumulată în straturile mai profunde, în mod treptat, către suprafaţă.
Încălzirea solului este condiţionată şi de alţi factori în afara celor deja amintiţi.
Menţionăm: natura acoperirii sale (vegetaţie, zăpadă, gheaţă), gradul de acoperire,
expoziţie, pantă, temperatura aerului şi precipitaţiile. Astfel, un înveliş vegetal bine
dezvoltat, vara, absoarbe o parte importantă din energia solară, straturile de la suprafaţă în
acest caz fiind mai reci decât ale unui sol neacoperit. Iarna, vegetaţia se comportă ca un strat
izolator, micşorând pierderile de căldură din sol.
Zăpada, datorită conductivităţii termice reduse, protejează solul de temperaturile
scăzute din timpul iernii. Sub stratul de zăpadă temperatura este mai mare decât a solului
neacoperit (tabelul 12.2) :

Tabelul 12.2
Temperatura (C), măsurată la ora 13, la suprafaţa solului şi a zăpezii
(după Pintilie, ş.a., 1985)
Temperatura la
Luna Grosimea stratului de zăpadă suprafaţa zăpezii
20 cm 40 cm 60 cm
ianuarie - 11,2 - 8,5 - 6,3 - 22,6
februarie - 9,2 - 5,2 - 4,2 - 18,7

Orientarea şi înclinarea terenului. S-a constatat că temperatura solului este

întotdeauna mai mare pe pantele cu expoziţie sudică decât pe cele cu expoziţie nordică.
Diferenţe termice se remarcă chiar şi în cazul micilor denivelări ale suprafeţei cum sunt cele
determinate de arături.

12.2. Regimul temperaturii solului

Regimul temperaturii în sol include variaţia acestui parametru atât în timp cât şi pe
adâncimea profilului de sol.

140
 Măsurătorile efectuate într-o zonă, atât la scara unei zile cât şi la scara unui an, au
evidenţiat variaţii periodice ale temperaturii solului a căror amplitudine scade însă destul de
repede cu adâncimea. Cum aceste variaţii pot fi asimilate unor sinusoide, pentru temperatura
de la suprafaţa solului , Ts , se poate scrie :
Ts  Tm  As sin  ω  t  tm   (12.4)
în care:
Tm este temperatura medie la suprafaţa solului
As - amplitudinea termică la suprafaţă
2π
ω - pulsaţia: ω , τ fiind perioada (86 400 secunde la scara unei zile
τ
şi
365 zile la scară anuală)
t - timpul
tm - momentul de timp pentru care Ts  Tm .
Transferul căldurii în sol poate fi descris cu ajutorul legilor lui Fourier:
T (12.5)
Φs   k s
z
T Ks 2 T
 (12.6)
t ρ c t2
Dacă mediul (solul) este considerat omogen şi semifinit şi se iau în consideraţie numai
fluxurile conductive pe direcţie verticală, transferul temperaturii în sol este descris de o
sinusoidă amortizată, soluţie a ecuaţiei (12.6):

 z   z 
T  z   Tm  As  exp     sin ω  t  t m    (12.7)
 zd   zd 
în care
z reprezintă adâncimea
zd - adâncimea de atenuare a undei termice care depinde de însuşirile termice
ale mediului:
2D
zd  (D fiind difuzivitatea termică) (12.8)
ω
Relaţia (12.7) ilustrează principalele caracteristici ale undei termice la adâncime,
comparativ cu cea de la suprafaţa solului şi anume:
- la adâncime perioada oscilaţiilor termice se păstrează;
- amplitudinea oscilaţiilor termice scade odată cu creşterea adâncimii; unda termică anuală
va avea o adâncime de atenuare de 19,1  365 ori mai mare decât cea zilnică;
- între unda termică la suprafaţa solului şi cea de la o adâncime z se remarcă un defazaj
z
egal cu (care creşte liniar cu adâncimea).
zd
Figura 12.1 ilustrează şi ea unele din caracteristicile menţionate.

141
 Fig. 12.1 - Variaţia zilnică a temperaturii solului

Cele prezentate mai sus sunt valabile pentru un sol omogen a cărui difuzivitate termică
poate fi considerată constantă şi în condiţiile în care variaţia temperaturii la suprafaţă este
asimilată cu o sinusoidă.

12.3. Importanţa cunoaşterii regimului termic al solului. Posibilităţi de dirijare

Cunoaşterea proprietăţilor termice ale solurilor are o deosebită utilitate practică

pentru agricultură deoarece temperatura joacă un rol important în asigurarea condiţiilor
normale de viaţă pentru plante şi pentru microorganismele din sol ca şi în procesul de
solificare (Pintilie, ş.a., 1985; Canarache, 1990; Blaga,ş.a., 1996).
Plantele au cerinţe specifice nu numai faţă de temperatura aerului ci, în mod direct sau
indirect, şi faţă de temperatura solului. Menţionăm câteva aspecte:
- germinaţia seminţelor are loc numai la temperaturi ale solului situate între o valoare
minimă şi una maximă, valori care diferă de la o cultură la alta. Astfel, temperaturile minime
la care seminţele pot germina sunt cuprinse între 0 - 1C (lucernă) şi 8 - 10C (porumb, soia,
fasole) iar temperaturile optime sunt cuprinse între 25C (grâu, secară) şi 37 - 45C (porumb).
Cunoaşterea temperaturii minime la care are loc germinaţia este importantă pentru stabilirea
epocii şi adâncimii de semănat.
- după răsărire plantele au în continuare cerinţe specifice faţă de temperatură.
Temperatura solului influenţează creşterea sistemului radicular şi chiar şi a organelor de
deasupra solului;
- solubilitatea sărurilor nutritive din sol, oxidările , schimbul de gaze sunt corelate cu
temperatura solului;
- regimul termic al solului influenţează şi gradul de aprovizionare cu apă al plantelor.
Dacă temperaturile sunt scăzute (2 - 3C) plantele nu mai pot absorbi apa chiar dacă solul este
umed (secetă fiziologică). Fenomenul se întâlneşte primăvara devreme când datorită încălzirii
stratului superficial al solului vegetaţia se reia dar, în profunzime, temperaturile rămân
scăzute;
- în zone caracterizate prin acelaşi regim termic al aerului, existenţa unor tipuri diferite
de sol determină deosebiri în desfăşurarea proceselor fenologice ale culturilor, cauza fiind
încălzirea diferită a acestora.
Prin zonarea culturilor (Capitolul 16) se caută ca cea mai mare parte din cerinţele
plantelor faţă de temperatură să fie satisfăcute. Există însă şi situaţii în care trebuie intervenit
asupra regimului termic al solului cu menţiunea că posibilităţile lui de dirijare sunt în general
limitate la stratul superior. Enumerăm aici o serie de măsuri care se iau în acest scop (Guş,
ş.a., 1998):

142
 - încorporarea de materii organice care prin descompunere eliberează căldură;
- drenarea solului;
- reţinerea zăpezii;
- mulcirea solului; acoperirea solului cu folie de material plastic conduce la creşteri ale
temperaturii solului de 4 - 5C;
- irigarea cu apă la temperatură mai ridicată decât cea a solului;
- folosirea surselor de încălzire pentru sere, solarii, ş. a.

12.4. Îngheţul solului

O problemă deosebită o constituie îngheţul solului care, în condiţiile climatice din ţara
noastră se petrece în cele mai multe ierni, în aceiaşi iarnă existând mai multe cicluri îngheţ -
dezgheţ. În harta din figura 12.2 este prezentată zonarea adâncimii maxime de îngheţ.

Fig. 12.2 - Zonarea adâncimii maxime de îngheţ (cm) pe teritoriul României

(după Donciu şi Gogorici, citaţi de Canarache, 1990)

Îngheţul are consecinţe atât asupra plantelor cât şi asupra solului:

- cum în cele mai multe situaţii îngheţul solului este însoţit de geruri, plantele pot fi
direct afectate ca urmare a temperaturilor foarte scăzute, sau ca urmare a fenomenului de
“descălţare“ (desprinderea plantulelor de masa solului, consecinţă a schimbărilor de volum ale
solului);
- datorită faptului că primăvara solul rămâne o perioadă ceva mai lungă îngheţat în
adâncime în timp ce la suprafaţă este deja dezgheţat, apa provenită din precipitaţii sau din
topirea zăpezii, neputându-se infiltra, saturează partea superioară a profilului de sol. Aceasta
face ca o serie de lucrări agricole să fie dificil de executat;
- alternanţele îngheţ - dezgheţ au efect favorabil asupra solului ducând la fărâmiţarea
bulgărilor, mărunţirea şi structurarea lui.

Întrebări

143
1. Care sunt mărimile fizice care definesc proprietăţile termice ale unui corp şi cum pot fi
ele utilizate pentru a se exprima însuşirile termice ale solurilor?
2. Care sunt principalele caracteristici ale undei termice la suprafaţa solului şi în adâncime?
3. Care este utilitatea practică a cunoaşterii regimului termic al solului?
4. Care pot fi consecinţele îngheţului solului pentru plante?

Bibliografie
1. Blaga, G., I. Rusu, S. Udrescu, D. Vasile (1996) - Pedologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
2. Canarache, A. (1990) - Fizica Solurilor Agricole, Editura Ceres, Bucuresti;
3. Dissescu, C.A. ş.a. (1971) - Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;

CAPITOLUL 13
TEMPERATURA AERULUI

144
 Cuvinte cheie:
- temperatura aerului
- sume de temperaturi (indici termici)
- viteza de creştere / dezvoltare la plante
- temperaturi zilnice efective
- termoperiodismul.

Obiective:
- explicarea mecanismelor de încălzire – răcire ale aerului atmosferic;
- cunoaşterea regimului termic al aerului (variaţiile periodice şi cele accidentale);
- rolul temperaturii în procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor.

13.1. Încălzirea (răcirea) aerului atmosferic

Sursa principală pentru încălzirea atmosferei este suprafaţa terestră. In transferul

căldurii de la suprafaţa terestră către atmosferă, precum şi în interiorul atmosferei, rolul
principal îl joacă următoarele procese, prezentate deja în capitolele anterioare:
1. schimbul de căldură convectiv şi cel turbulent;
2. absorbţia şi re-emisia radiaţiilor de undă lungă ( transferul radiativ);
3. transformările de fază ale apei ( evaporarea, condensarea şi sublimarea );
acestea decurg fie cu consum, fie cu eliberare de căldură ceea ce contribuie, alături de alte
procese, la stabilirea regimului termic al aerului atmosferic;
4. schimbul de căldură molecular: propagarea căldurii în atmosferă se poate
realiza şi prin conducţie termică. Dar conductivitatea termică a aerului fiind foarte mică,
cantităţile de căldură transportate prin acest proces sunt reduse;
5. transportul orizontal al maselor de aer (advecţia).

13.2.Variaţiile temperaturii aerului

Variaţiile temporale
Se disting două tipuri de variaţii în timp ale temperaturii aerului : variaţii periodice şi
variaţii neperiodice sau accidentale.
Variaţiile periodice. Atât în decursul unei zile cât şi al unui an, variaţia temperaturii
aerului, la latitudinile noastre, se prezintă sub forma unei simple oscilaţii (fig.13.1 a şi b).
Maximul diurn se situează în jurul orei 14, iar minimul cu puţin timp după răsăritul Soarelui.
Maximul anual se situează, în regiunile cu climat continental, în luna iulie, iar minimul în
luna ianuarie.
Pe lângă momentele producerii temperaturilor extreme este important să se cunoască
ordinul de mărime al acestor temperaturi ca şi diferenţa dintre ele (amplitudinea). Valorile
maximului, respectiv minimului diurn de temperatură, permit caracterizarea zilelor şi nopţilor.
Astfel, în practica meteorologică se foloseşte următoarea terminologie:
zi tropicală - când temperatura maximă  30C
zi de vară - temperatura maximă  25C
noapte tropicală -temperatura minimă  20C
zi de îngheţ - temperatura minimă  0 C
zi de iarnă - temperatura maximă  0 C.

145
 Fig. 13.1 - Variaţiile periodice ale temperaturii aerului la staţia Bucureşti – Băneasa
(a - zilnică; b - anuală)

La rândul său, amplitudinea permite caracterizarea climatului.. Amplitudinea anuală

ajută la definirea gradului de continentalism al unei localităţi care va fi cu atât mai mare cu
cât amplitudinea termică este mai mare:
a A
C b (13.1)
sin    o 
în care A este amplitudinea termică anuală (C)
 - latitudinea localităţii,
a, b, O - constante.
Amplitudinea diurnă a temperaturii aerului depinde de: latitudine, anotimp, relief,
natura suprafeţei subiacente precum şi nebulozitate.
Astfel, cele mai mari amplitudini diurne se realizează pe continente, la latitudini de 30
- 40 grade. Spre latitudini mai mari sau mai mici, valoarea amplitudinii se reduce.
Anotimpul influenţează şi el valoarea amplitudinilor diurne, vara acestea putând
atinge, la latitudinile mijlocii, 10 - 15C, în timp ce iarna diferenţa se reduce la 4 - 6C.
Natura suprafeţei subiacente (uscat sau apă) modifică semnificativ valorile
amplitudinii termice. In regiunile de deşert amplitudinea diurnă poate atinge 50C, în timp ce,
în alte regiuni, la aceleaşi latitudini, amplitudinea nu depăşeşte 1 - 2C. Acoperirea suprafeţei
cu vegetaţie sau zăpadă, modifică de asemenea amplitudinea datorită modificării bilanţului
radiativ la nivelul suprafeţei.
Relieful, prin altitudine, expunere şi pantă, modifică atât amplitudinea variaţiei diurne,
reducând-o, precum şi momentele producerii temperaturilor extreme, pe care le decalează.
Nebulozitatea conduce în general la scăderea amplitudinii diurne a temperaturii
aerului.
Amplitudinea anuală depinde în general de aceiaşi factori, cu excepţia latitudinii şi a
anotimpurilor, iar influenţa lor este asemănătoare cu cea din cazul amplitudinii zilnice.
Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului sunt determinate de procesele advective
(calde sau reci) din diferite perioade ale anului şi care constituie perturbaţii în mersul normal
al temperaturii aerului. Cele mai cunoscute şi de interes pentru agricultură sunt pătrunderile
reci din luna mai şi încălzirile puternice din lunile septembrie şi octombrie. Pe baza studiilor
climatice, aceste perioade sunt în general cunoscute cu destulă precizie, ceea ce permite luarea
unor măsuri practice aşa cum sunt cele de apărare împotriva îngheţurilor. Este vorba de
răcirile din 7 - 17 februarie, 9 - 13 mai, 20 - 25 mai şi 10 - 14 iunie şi încălzirile de la sfârşitul
lunii septembrie, începutul lunii octombrie şi 10 - 12 noiembrie.

146
 Variaţiile cu altitudinea ale temperaturii aerului în straturile joase ale atmosferei.
Inversiunile termice
După cum s-a arătat la structura verticală a atmosferei, în troposferă în mod normal are
loc scăderea temperaturii aerului cu creşterea altitudinii. Inversiunile termice sunt anomalii
ale profilului vertical de temperatură, adică o creştere a temperaturii aerului odată cu creşterea
altitudinii. Aceste anomalii apar de obicei în atmosferă pe grosimi care nu sunt foarte mari şi
pot avea caracter temporar sau cvasi-permanent. Ele pot fi rezultatul diferitelor procese, cum
sunt cele radiative, de evaporaţie, de advecţie, frontale, etc., cele care se produc în apropierea
suprafeţei solului fiind de interes pentru agricultură. Amintim aici câteva tipuri de inversiuni:
- inversiunile de radiaţie care se manifestă în straturile joase ale atmosferei şi sunt
generate de bilanţul radiativ negativ din timpul nopţii; acestora li se asociază, de obicei,
îngheţurile nocturne de primăvară;
- inversiunile frontale care iau naştere în zona de contact dintre două mase de aer cu
caracteristici diferite; aerul cald şi umed se suprapune peste aerul rece, mai greu, generând
inversiunea frontală căreia îi este asociată şi o creştere a conţinutului în vapori de apă.

13.3. Temperatura aerului şi plantele. Sume de temperaturi

Temperatura - factor de vegetaţie

Temperatura, alături de lumină şi apă, condiţionează desfăşurarea proceselor
fundamentale care au loc în plante (fotosinteză, respiraţie, transpiraţie, absorbţia apei, etc.).
Fiecare din aceste procese decurg la temperaturi situate între un minim şi un maxim, între care
se găseşte un interval optim pentru proces. Aceste valori sunt specifice pentru fiecare specie
cultivată, fază de creştere şi nivel dorit al recoltei (Guş, ş.a., 1998), ceea ce delimitează aria
de răspândire a fiecărei specii cultivate. Trebuie să se ţină cont însă de faptul că temperatura
aerului şi a solului sunt strâns legate între ele iar acţiunea lor asupra plantelor este simultană.
Rolul temperaturii în creşterea şi dezvoltarea plantelor este confirmat şi de faptul că
acest parametru se regăseşte în formulele de calcul al celor mai importanţi indici climatici
globali şi ai producţiei (Capitolul 15).

Cerinţele plantelor faţă de căldură

După cerinţele faţă de căldură plantele se împart în :
- plante megaterme - care necesită temperaturi ridicate pentru creştere şi dezvoltare (>
40C)
- plante mezoterme - care necesită temperaturi medii (10 - 40C)
- plante microterme - care se dezvoltă bine la temperaturi scăzute (0 - 15C)
Majoritatea plantelor de cultură sunt plante mezoterme.
Posibilităţile de adaptare ale plantelor la variaţiile de temperatură sunt şi ele diferite.
Funcţie de acest criteriu, plantele se clasifică în :
- plante euriterme ( cele care se pot adapta la variaţii de temperatură) şi
- plante stenoterme ( cele care nu pot trăi decât în anumite limite de temperatură).
Dacă se are în vedere harta temperaturilor medii anuale întâlnite pe teritoriul ţării
noastre se constată că sudul ţării şi vestul Banatului, cu temperaturi medii anuale mai mari de
11C este favorabil unor plante megaterme ca bumbacul, orezul, ricinul, arahidele. In zonele
caracterizate de temperaturi medii anuale peste 8C (izoterma de 8C urmăreşte în general
conturul Munţilor Carpaţi), există condiţii de vegetaţie pentru majoritatea plantelor de cultură
din zona temperată. Efectul încălzirii prin curenţi descendenţi (efectul de foehn) remarcat în
Carpaţii de curbură, în vestul Podişului Transilvaniei şi în Subcarpaţii Getici, conduc la un
regim termic mai ridicat decât cel normal, favorizând unele culturi ca viţa-de-vie, castanul,

147
etc. In arealul cuprins între izotermele de 8C şi 6C, ceea ce corespunde altitudinilor de 600 -
800 m, se dezvoltă bine mai ales unele plante mezoterme şi microterme (in de fuior, rapiţă,
cartof, secară, trifoi).
Acelaşi regim termic este valabil şi pentru depresiunile intracarpatice. Repartiţia
temperaturilor pe diverse zone geografice şi necesarul de căldură al plantelor, alături de
cerinţele plantelor faţă de ceilalţi factori climatici, stau la baza efectuării de zonări
agroclimatice.
Pentru studierea efectelor resurselor termice se recurge la o serie de variabile
climatice cum sunt temperaturile medii anuale, temperaturile medii ale celei mai calde luni
(iulie), temperaturile medii ale celei mai reci luni (ianuarie) sau variabile agroclimatice şi
anume: sume de temperaturi biologic active, corespunzătoare anumitor praguri biologice,
sume de temperaturi sub un prag dat (<0 C,-3C,-5C...) şi altele. Semnificaţia şi utilitatea
lor este prezentată în continuare.

Legi de creştere şi dezvoltare

Experienţa a arătat că realizarea diferitelor stadii de dezvoltare la plante este direct
legată de efectele cumulate ale temperaturii în decursul timpului. Aceasta a condus la
stabilirea unor legi de creştere şi dezvoltare în care factorul principal îl constituie temperatura.
In literatura de specialitate se defineşte viteza de creştere prin creşterea raportată la
unitatea de timp, viteză care este funcţie de temperatură:

dX
V 
dt
(13.2)

în care X reprezintă o mărime care traduce diferenţa între starea finală şi cea iniţială
a plantei iar t - timpul.
Produsul dintre această viteză şi un interval de timp (care poate fi de ordinul zilelor
sau chiar al orelor pentru fenomenele foarte rapide) conduce la estimarea creşterilor
elementare dX  V  dt , a căror sumă, pe un interval de timp, permite estimarea creşterii:
t2
X   V dt (13.3)
t1
Prin analogie cu viteza de creştere se defineşte şi o viteză de dezvoltare, şi ea funcţie
de temperatură. Dezvoltarea corespunde unei modificări calitative în structura plantei,
modificări ce pot fi descrise cu ajutorul reperelor fenologice sau stadiilor de dezvoltare.
Viteza de dezvoltare se defineşte ca inversul intervalului de timp necesar pentru a trece de la
un stadiu de dezvoltare la următorul, adică pentru a parcurge o fază de dezvoltare (Durand,
1967; citat de Guyot,1997). In aceste condiţii, realizarea unei faze complete corespunde sumei
dezvoltărilor elementare. Ea este cu atât mai rapidă cu cât temperatura medie creşte, până se
atinge un optim, după care apar efecte inhibatoare care încetinesc realizarea fazei (fig. 13.2).
Viteza de dezvoltare (sau de creştere) în cazul multor plante, poate fi asimilată unei
drepte pentru temperaturi cuprinse aproximativ între 10 şi 30C. Extrapolarea dreptei până la
viteză de dezvoltare zero, permite determinarea pragului biologic (prag aparent de
dezvoltare), To . Planta se dezvoltă şi sub această temperatură, dar extrem de încet şi puţin,
iar în mod obişnuit această dezvoltare (creştere) se neglijează. Pragul biologic este diferit de
la o specie la alta şi în cele mai multe cazuri el se situează deasupra temperaturii minime de
germinaţie. De exemplu, pentru porumb şi fasole el este de 10C iar pentru floarea soarelui
7C.

148
 Fig. 13.2 - Dependenţa vitezei de creştere de temperatură

Relaţia (13.3) este utilă pentru estimarea creşterii sau a realizării unei faze sau
ansamblu de faze, în condiţiile în care se cunoaşte modul de acţiune al temperaturii asupra
vitezei de creştere sau dezvoltare ceea ce revine la cunoaşterea funcţiei V (T). Acest lucru
este posibil utilizând una din următoarele legi (aproximaţii) bazate pe determinări
experimentale:
1. Aproximaţia liniară

V  a  T  To 
(13.4)
în care a este panta dreptei care aproximează creşterea (constantă varietală).
Această relaţie, după cum arată şi determinările experimentale, este aplicabilă pentru o
gamă de temperaturi cuprinse între pragul TO şi o temperatură maximă peste care viteza de
dezvoltare scade rapid.
Creşterea se obţine prin însumarea creşterilor elementare :
t2
X a   T  To  dt (13.5)
t1
sau, dacă însumarea se face pe intervalul de timp necesar pentru realizarea unei faze
fenologice (N zile) iar Ti este temperatura medie din ziua “i“ :
N
X  a   Ti  To  (13.6)
i 1
Diferenţele între media termică a unei zile şi pragul biologic sunt cunoscute ca
temperaturi zilnice efective, (Ti - To), şi ele sunt considerate grade zilnice utile pentru creştere
(Mică Enciclopedie Agricolă, 1988).
Realizarea unei faze pentru o specie dată se petrece numai dacă se acumulează un
anumit număr de grade zilnice utile. Sumele de temperaturi medii zilnice efective necesare
pentru realizarea fiecărei faze fenologice, exprimă din punct de vedere cantitativ cerinţele
plantelor faţă de temperatură şi sunt întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de
indici termici (Neacşa,ş.a.,1979), sau de constante termice. Valorile acestor sume de
temperatură pentru câteva culturi sunt date în tabelul 13.1:

Tabelul 13.1
Indicii termici caracteristici pe interfaze la principalele culturi de câmp (după Neacşa, 1979)
Cultura INTERFAZA

149
 Grâu de Semănat- Răsărit-înfrăţit Formarea paiului- Inspicare -
toamnă răsărit 400-450C(>0C) Înspicare maturitate
120C (>0C) 295C (>5C) ceară
540C (>5C)
Porumb Semănat - răsărit Răsărit - Semănat-
100C (>0C) apariţia paniculului maturitate deplină
460-700C (>10C) 1280-1650C
(>10C)
Floarea Semănat- răsărit Răsărit- înflorit Inflorit- Semănat-
soarelui 85C (>5C) 900-970C(>5C) Maturitate ceară maturitate
1200-1600C deplină
(>5C) 2200-2600C
Sfeclă de Semănat- răsărit Răsărit-începerea alungirii Inceperea alungirii
zahăr 150-200 C (>0C) hipocotilului hipocotilului-
600-700C (>0C) maturitate de recoltare
1900-2100C (>0C)

Când suma de temperaturi se face în raport cu zero fizic, se mai foloseşte noţiunea de
temperaturi active. Sumele de temperatură se exprimă în grade-zi. Un grad-zi corespunde
unei diferenţe de 1C între temperatura medie zilnică a aerului şi o temperatură de referinţă
(prag). Aceste praguri s-au stabilit pe baza analizelor statistice a datelor de observaţie asupra
culturilor.
Metoda sumelor de temperatură este utilizată în principal în prognoza datelor de
producere a diferitelor stadii fenologice. Plecând de la cunoaşterea constantelor termice
pentru realizarea fiecărei faze fenologice ale unei specii şi ţinând cont de valorile prognozate
ale temperaturii, se poate stabili, cu o precizie acceptabilă, data la care se vor “acumula“
gradele-zi necesare realizării unei anumite faze. Astfel, prin comparaţie cu temperaturile
normale pentru o perioadă, lucrările agricole specifice anumitor faze de vegetaţie vor trebui
planificate decalat în timp, după cum temperaturile prognozate se situează peste sau sub
normal.
Aceste sume de temperaturi sunt utile de asemenea pentru zonarea agroclimatică.
Resursa termică are manifestări diferite în spaţiu şi timp ceea ce determină existenţa unor
regiuni în care temperaturile medii, maxime sau minime cumulate pe anumite intervale de
timp să fie şi ele diferite. Zonarea sumelor temperaturilor medii peste pragul de 10C, de
exemplu, se foloseşte în mod curent ca indicator în decizia de a cultiva anumite specii acolo
unde cerinţele plantelor se corelează cu oferta zonei.
Una din limitele metodei sumelor de temperaturi se datorează faptului că ea nu este
singurul factor climatic care afectează dezvoltarea. Cu toate că se acceptă în general
temperatura ca factor principal pentru dezvoltare, trebuie luaţi în considerare şi ceilalţi
factori climatici. Aceştia intervin ca modulatori, prin funcţii cu valori cuprinse între zero şi
unu, care acţionează ca “frâne“ sau “acceleratori“ pentru creştere (Grancher, ş.a., 1995):

Vi  Θ i  T   R i  T   Φ i  P   Ψ i  D  (13.7)

150
în care:
T reprezintă temperatura
Vi - viteza de parcurgere a fazei “i“
Θ i  T  - funcţie care exprimă efectul accelerator al temperaturii
R i  T  - funcţie care exprimă efectul vernalizant al temperaturilor scăzute
Φ i  P  - funcţie care exprimă efectul fotoperioadei
Ψ i  D  - funcţie care exprimă efectul deficitului hidric.
Aceste funcţii sunt prezentate schematizat în figura 13.3. Stabilirea lor, considerată
dificilă, trebuie făcută pentru fiecare genotip în parte.

Fig. 13.3 - Reprezentarea schematică a funcţiilor care exprimă efectul temperaturii, fotoperioadei şi a
deficitului hidric asupra vitezei de creştere (după Grancher ş.a., 1995).

2. Aproximaţia exponenţială (metoda Q10 )

La temperaturi scăzute, variaţia vitezei de dezvoltare nu mai poate fi considerată
liniară. Pentru această zonă de temperaturi s-a ajuns la concluzia că o lege exponenţială
exprimă mai bine desfăşurarea proceselor de creştere şi dezvoltare:

V  a  eb T
(13.8)
a şi b fiind constante varietale.
Termenul Q10 desemnează raportul dintre viteza de creştere la temperatura (T+10) şi
viteza de creştere la temperatura T :
V  T  10  a  e b  T 10 
Q10    e 10 b (13.9)
V T  a  eb T
Viteza de creştere devine astfel :
T
V a  Q10  10 (13.10)
Sumarea creşterilor (dezvoltărilor) elementare pe un număr N de zile conduce la :

151
 N Ti
X a   Q10  10 (13.11)
i 1
Ti - fiind, ca şi în cazul anterior, temperatura medie a zilei “i“.
N Ti
In aceste relaţii   Q10  10 este tot un indice de creştere sau dezvoltare.
i 1
S-a constatat că acest tip de aproximaţii permite urmărirea creşterii şi dezvoltării
fazelor fenologice la plantele furajere în perioada de început de primăvară. Conform acestor
legi este evident că vor trebui mai multe zile cu temperaturi scăzute pentru a atinge numărul
de grade-zi sau sumele Q10 necesare realizării unei faze. Interesul practic este o mai bună
planificare a datelor optime pentru semănat, recoltare, etc.

Acţiunea frigului şi a căldurii asupra plantelor perene

Unele plante, cum sunt cele perene, trec atât prin perioade active cât şi prin perioade
de viaţă latentă (repaus) (Milică ş.a., 1982). In climatul temperat aceasta se datorează
existenţei sezoanelor calde şi a celor reci. Durata repausului este impusă în principal de
menţinerea temperaturilor scăzute. Aşa cum s-a mai menţionat temperaturile joase sunt
necesare pentru înflorire şi fructificare. După parcurgerea repausului biologic are loc ieşirea
plantelor din această stare şi ea se petrece când temperatura mediului ambiant depăşeşte un
anumit prag biologic şi când s-au “acumulat“ un anumit număr de grade de frig.
Pentru prognoza datei de apariţie a unei anumite faze fenologice cum ar fi înflorirea
pomilor fructiferi, Bidabe (1967, citat de Guyot, 1997) a propus o metodă care ia în
consideraţie acţiunea succesivă a frigului şi a căldurii:
In prima etapă se determină data ieşirii din repaus considerând un indice de acţiune a
frigului de formă exponenţială (asemănător cu indicele din secţiunea anterioară):
T

I f   Q10  10 (13.12)
Autorul propune calcularea acestui indice cu ajutorul temperaturilor maxime TM şi a
celor minime Tm începând cu data de 1 octombrie :
 T
 M 
Tm 
1  (13.13)
If   Q10  10   Q10  10 
2  
 
Data ieşirii din repaus va corespunde zilei în care suma indicilor de acţiune a frigului
atinge un anumit prag (de exemplu în cazul soiului Golden Delicios valoarea pragului este
90).
După această dată se ia în consideraţie acţiunea temperaturilor prin intermediul unui
indice de acţiune a căldurii:
 TM Tm 
1  (13.14)
Ic   Q10  10   Q10  10 
2  
 
Înflorirea va avea loc atunci când suma indicilor de căldură va depăşi şi ea un prag
(referindu-ne la acelaşi exemplu, valoarea de 620).

13.4. Variaţiile de temperatură. Mijloace de diminuare a efectelor dăunătoare ale

temperaturilor extreme

O influenţă particulară o au variaţiile de temperatură, atât cele periodice (de tip diurn
şi anual) cât şi cele neperiodice, accidentale.
S-a evidenţiat rolul favorabil pe care îl are termoperiodismul. Astfel, s-a constatat că
la unele plante creşterea este stimulată de acţiunea alternantă a temperaturilor diurne, mai

152
ridicate, cu cele nocturne, mai scăzute (termoperiodism diurn). Există de asemenea un
termoperiodism anual : numeroase plante nu pot înflori şi fructifica, aşa cum s-a văzut şi în
secţiunea anterioară, decât dacă sunt supuse pe parcursul iernii unor temperaturi suficient de
scăzute şi pe perioadă suficient de lungă (vernalizare). Termoperiodismul este strâns legat de
fotoperiodism.
Rezistenţa plantelor la variaţiile accidentale de temperatură, temperaturi excesive sau
îngheţuri se explică prin capacitatea lor de termoadaptare, în special a aparatului foliar.
Termoadaptarea este posibilă datorită schimburilor continue dintre plantă şi mediul
înconjurător şi se sprijină pe particularităţile fiziologice ale plantei. Când însă condiţiile
termice depăşesc limitele zonei biocinetice, la plante apar o serie de dereglări fiziologice. In
cazul persistenţei temperaturilor extreme se apelează la o serie de mijloace ce au drept scop
diminuarea pierderilor datorate acţiunii acestora.
Temperaturile iau valori deosebit de ridicate în condiţiile unei insolaţii puternice, a
lipsei apei la nivelul suprafeţelor şi în absenţa vântului. In aceste condiţii, în afara varietăţilor
bine adaptate climatului local şi eventualelor riscuri de temperaturi ridicate, mijloacele de
luptă sunt destul de limitate. Ele sunt îndreptate în principal în două direcţii:
-reducerea radiaţiei solare prin umbriri (culturi sub strat de arbori, umbrirea serelor);
-răcire (intensificarea evaporării apei direct de pe vegetaţie, utilizarea sistemelor de
răcire în cazul serelor, irigaţii) .
In ceea ce priveşte temperaturile scăzute (îngheţurile), în agrometeorologie trebuie
făcută deosebirea între :
- cele care se produc în perioada de iarnă, consecinţa prezenţei unei mase de aer reci
şi uscate, şi care durează mai multe zile; împotriva acestora nu există nici un mijloc de
protecţie în afară de rezistenţa naturală a vegetaţiei; ceea ce este deosebit de important în acest
caz este modul în care se instalează temperaturile foarte scăzute: dacă temperatura aerului a
scăzut progresiv, procesul de călire asigură rezistenţa plantelor; dacă aceasta se petrece brusc,
plantele vor avea de suferit;
- cele care se produc primăvara târziu şi care sunt datorate, în principal, pierderilor
radiative nocturne; temperaturile pot coborî noaptea valori sub 0C şi, în funcţie de starea
vegetaţiei, se impune luarea de măsuri.
La apariţia îngheţurilor de primăvară contribuie, pe lângă răcirea radiativă nocturnă, şi
alţi factori :
- absenţa vântului,
- starea solului sau starea suprafeţei sale (solul intervine prin capacitatea sa de a
înmagazina căldură ziua şi a o restitui suprafeţei în timpul nopţii; un sol tasat şi umed, cu
capacitate calorică mare, va reduce într-o oarecare măsură riscul de îngheţ, în timp ce un sol
lucrat la suprafaţă, va avea capacitate calorică redusă, accentuând riscul de îngheţ),
- umiditatea aerului; aceasta tinde în general să limiteze răcirea suprafeţei:
- advecţia de aer rece; poate apărea ca urmare a scurgerii arului rece, mai greu, de-a
lungul pantelor, constituind un factor de agravare a riscului de îngheţ.
Plantele sunt cu atât mai sensibile la îngheţurile de primăvară cu cât starea lor de
vegetaţie este mai avansată. Asupra acestei probleme se va reveni în secţiunea consacrată
riscurilor meteorologice, temperaturile deosebit de scăzute ca şi cele excesive făcând parte
din această categorie.
Există metode pasive şi metode active de luptă împotriva îngheţurilor.
Metodele pasive. Studiile agroclimatice efectuate pentru zonele de interes, completate
cu informaţiile pe care le oferă teledetecţia în domeniul infraroşu termic, constituie punctul de
plecare pentru o apărare pasivă. Aceasta constă în evitarea pantelor şi văilor unde aerul rece
poate stagna, în utilizarea celor mai favorabile expuneri ale terenului, în efectuarea de lucrări

153
ale solului care să-i mărească capacitatea calorică. Şi, nu în ultimul rând, trebuie ţinut cont de
rezistenţa la temperaturi scăzute a anumitor varietăţi.
Metodele active se bazează pe cunoaşterea prognozei agrometeorologice privitoare la
riscul de îngheţ nocturn. Cu toate că există şi metode care se bazează pe aspecte biologice şi
chimice, căi bacteriologice, acestea nu dau încă rezultate satisfăcătoare. Cel mai adesea sunt
utilizate metodele prin care se realizează reducerea pierderilor radiative (acoperire cu folii de
plastic, mulcire, etc.) sau încălzirea artificială (arderea de pneuri, utilizarea de panouri
radiante). Se utilizează de asemenea udarea prin aspersiune, apa venind cu un surplus de
energie care se datorează temperaturii sale în general mai mare decât a suprafeţei.

Întrebări
1. Care sunt procesele care conduc la încălzirea, respectiv răcirea aerului?
2. Cum pot fi caracterizate variaţiile periodice ale temperaturii aerului?
3. Care este terminologia utilizată în practica meteorologică pentru caracterizarea zilelor şi
nopţilor plecând de la extremele temperaturii aerului?
4. Care este cauza variaţiilor neperiodice ale temperaturii aerului? Specificaţi perioadele din
an când pot apărea aceste perturbaţii.
5. Cum se defineşte viteza de creştere, respectiv viteza de dezvoltare la plante?
6. Ce reprezintă pragul biologic sau pragul aparent de dezvoltare?
7. Care sunt tipurile de aproximaţii (legi) utilizate pentru exprimarea vitezei de creştere?
8. Ce reprezintă temperaturile zilnice efective, indicii termici şi care este aplicabilitatea
practică a cunoaşterii lor pentru diferitele culturi agricole şi faze fenologice?
9. Ce este termoperiodismul şi care este importanţa lui pentru plante?

Bibliografie
1. Guyot, G. (1997) - Climatologie de lenvironnement, Ed. Mason, Paris;
2. Milică, C.,ş.a. ((1982) - Fiziologie vegetală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Neacşa, O., O. Berbecel (1979) - Climatologie şi agrometeorologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
4. Mică enciclopedie agricolă (1988) - Coord. Prof. Dr.Doc. Gh. Bîlteanu, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.

CAPITOLUL 14
APA ÎN SISTEMUL SOL-PLANTĂ-ATMOSFERĂ

Cuvinte cheie:
- evaporaţie
- evapotranspiraţie

154
 - umezeala aerului
- condensarea (sublimarea) vaporilor de apă
- depuneri
- ceaţă
- nori
- precipitaţii atmosferice
- regim pluviometric
- ploi acide
- ploi utile
- potenţial hidric
- bilanţ hidric
- secetă.

Obiective:
- stabilirea rolului apei în sistemul sol – plantă – atmosferă (SPA);
- precizarea mărimilor ce caracterizează umezeala aerului;
- prezentarea condiţiilor în care are loc procesul de condensare în atmosferă şi a
principalelor produse de condensare: depuneri, ceaţă, nori, precipitaţii atmosferice;
- explicarea circulaţiei apei în sistemul SPA;
- definirea evapotranspiraţiei şi prezentarea metodelor de estimare;
- prezentarea mărimilor implicate în bilanţul hidric al solului şi noţiuni despre prognoza
umidităţii solului.

Apa, ca mediu intern, este implicată în toate procesele fundamentale ale organismelor
vii. Ponderal, este constituentul cel mai important al plantelor şi animalelor. Apa constituie
solventul universal, atât în mediul interstiţial cât şi în cel intracelular, în care au loc reacţiile
chimice caracteristice materiei vii. Ea este vectorul de transport al materialelor de la un organ
la altul şi de eliminare a produşilor de dezasimilaţie în afara organismelor vii. In cazul
plantelor, apa, alături de CO2, este reactantul primar în fotosinteză. Având conductibilitate
termică şi căldură specifică foarte mari, apa constituie factorul esenţial de tamponare a
variaţiilor de temperatură în cadrul organismelor. In afara acestor funcţii de bază ale apei, mai
pot fi enumerate şi altele (Săndoiu, 1996). Ca factor de mediu, participă la dizolvarea
compuşilor din sol, transportul substanţelor nutritive, etc.
Apa este prezentă atât în atmosferă, sub formă de vapori de apă, ceaţă, nori, cât şi pe
suprafaţa solului şi în sol, ca urmare a căderilor de precipitaţii, a topirii zăpezii, la care, în
unele situaţii, se adaugă aportul freatic.

14.1. Umezeala atmosferică

In atmosferă apa se găseşte sub toate cele trei stări de agregare, gazoasă (vapori de
apă), lichidă (ploaie, nori, ceaţă, rouă) şi solidă (zăpadă, gheaţă, grindină). In mod continuu
au loc transformări dintr-o stare în alta, însoţite fie de consum, fie de eliberare de energie.

14.1.1. Evaporaţia şi evapotranspiraţia (ET)

Apa aflată în atmosferă se găseşte în cea mai mare parte sub formă de vapori (~95%)
care apar ca urmare a procesului de evaporare a apei de la suprafaţa lacurilor, mărilor, solului,
precum şi ca urmare a transpiraţiei plantelor. Procesul complex, evapotranspiraţia, care
reuneşte atât latura fizică cât şi pe cea fiziologică, va fi abordat, mai pe larg într-o secţiune
special consacrată.

155
 Evaporaţia, trecerea apei din stare lichidă în stare de vapori, la suprafaţa unui lichid
sau a unui mediu umed, la o temperatură inferioară punctului de fierbere, are loc în condiţiile
în care presiunea vaporilor din aer este sub valoarea presiunii de saturaţie. Transformarea de
fază este însoţită de consum de energie (căldură latentă) care este preluată din mediul
înconjurător. Din aceste motive, evaporaţia (sau evapotranspiraţia) se poate exprima ca flux
de căldură latentă (J m-2 sec-1). După cum deja s-a arătat, în bilanţul energetic al unei
suprafeţe naturale, în condiţii de alimentare optime cu apă, în decursul unei zile, acest termen
este unul din cei mai importanţi.
Cantitatea de apă care se evaporară la nivelul unei suprafeţe depinde de :
- radiaţia netă la nivelul suprafeţei
- temperatura aerului şi cea a suprafeţei evaporante
- viteza vântului la nivelul suprafeţei
- deficitul de saturaţie
- presiunea atmosferică
- natura suprafeţei şi
- cantitatea de apă disponibilă la nivelul suprafeţei considerate.
Transpiraţia, pierderea de apă de către plante, în special la nivelul frunzelor, apare
atunci când presiunea vaporilor de apă în celulele frunzelor este mai mare decât presiunea
vaporilor din atmosferă. Ea este o funcţie vitală a plantelor deoarece contribuie la transportul
substanţelor nutritive din sol în plantă şi, de asemenea, protejează planta de supraîncălzire.
Transpiraţia este controlată de aceiaşi factori atmosferici ca şi evaporaţia, cărora li se
adaugă o serie de factori caracteristici plantei sau învelişului vegetal :
- stadiul de dezvoltare
- indicele foliar
- temperatura frunzelor
- cantitatea de apă din sol accesibilă plantei.

14.1.2. Parametrii ce definesc umezeala aerului

Umezeala aerului, definită de cantitatea de vapori de apă din atmosferă, poate fi

caracterizată printr-o serie de mărimi (INMH, 1995) şi anume:
 tensiunea vaporilor de apă sau tensiunea actuală vaporilor de apă ( e ) -
reprezintă presiunea parţială a vaporilor de apă într-un volum de aer dat, aflat în echilibru
termodinamic cu o suprafaţă evaporantă de apă sau gheaţă; se măsoară în unităţi de
presiune (mm col Hg, mb, hPa).
In cazul în care volumul de aer este saturat în vapori de apă, tensiunea actuală are
valoarea maximă, numită tensiune de saturaţie sau tensiune maximă (E).
dacă e < E , aerul este considerat nesaturat cu vapori de apă şi evaporaţia
poate continua;
dacă e = E , aerul este saturat cu vapori de apă;
dacă e > E , ceea ce are loc numai în condiţii speciale, aerul este
suprasaturat cu vapori de apă.
 umezeala absolută ( a ) - cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame,
conţinută într-un metru cub de aer umed; se exprimă în g/ m3 ;
 umezeala specifică ( q ) - cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame,
conţinută într-un kilogram de aer umed; se exprimă în g/ kg;
 umezeala relativă ( U ) - raportul procentual dintre tensiunea actuală a
vaporilor de apă şi tensiunea maximă, în aceleaşi condiţii de temperatură :
e
U   100 (14.1)
E

156
 Umezeala relativă arată cât de aproape este aerul umed de starea de saturaţie,
definită prin egalitatea e = E , deci U = 100%.
 deficitul de saturaţie sau de umezeală ( d ) - diferenţa dintre tensiunea maximă
a vaporilor de apă şi tensiunea actuală, la o temperatură şi presiune date:
d Ee (14.2)
 punctul de rouă ( ) - temperatura la care aerul umed trebuie să se răcească
pentru ca să devină saturat în prezenţa apei pure, fără schimbarea presiunii şi a raportului
de amestec.
La saturaţie tensiunea vaporilor devine egală cu tensiunea maximă iar temperatura
aerului egală cu punctul de rouă.
 raportul de amestec ( r ) - raportul dintre masa vaporilor de apă conţinuţi într-
un volum de aer umed şi masa aerului uscat, conţinut în acelaşi volum de aer :
e
r  0,622 (pentru aerul nesaturat) (14.3)
pe
E
r  0,622 (pentru aerul saturat cu vapori de apă) (14.4)
pE

14.1.3. Variaţia zilnică şi anuală a umezelii aerului

Variaţia zilnică a umezelii aerului, redată fie prin valorile tensiunii actuale a vaporilor
de apă, fie prin cele ale umezelii absolute sau specifice, se prezintă în anotimpul rece sub
forma unei simple oscilaţii, cu un maxim şi un minim apropiate ca moment de timp de
maximul şi minimul temperaturii aerului. In anotimpul cald, în regiunile continentale în
special, umezeala aerului se prezintă sub forma unei duble oscilaţii ( două maxime, la orele 8
- 9 dimineaţa şi 22 seara şi două minime, în preajma răsăritului şi după - amiaza). Acest tip de
variaţie este legat de formarea, în după - amiezele de vară, a curenţilor ascendenţi, care
antrenează şi vaporii de apă de la suprafaţa Pământului.
Umezeala relativă, U , se caracterizează printr-o variaţie zilnică inversă variaţiei
temperaturii aerului. Amplitudinea sa zilnică este mai mare vara decât iarna.
Variaţia anuală a umezelii aerului, exprimată prin valorile lui e, a sau q, prezintă un
perfect paralelism cu variaţia anuală a temperaturii aerului. La latitudinile noastre, maximul se
produce în iulie iar minimul în ianuarie.
Variaţia anuală a umezelii relative, U, prezintă deosebiri importante de la regiune la
regiune. In zona oraşului Bucureşti, de exemplu, această variaţie prezintă un maxim principal
în decembrie şi unul secundar în iunie, şi un minim principal în august şi unul secundar în
aprilie.

14.1.4. Variaţia cu înălţimea a umezelii aerului

Tensiunea actuală a vaporilor de apă din atmosferă scade cu creşterea înălţimii după o
lege exponenţială asemănătoare cu cea urmată de presiune:
h

e h  eo  10 6300 (14.5)
în care eo - tensiunea actuală a vaporilor de apă la nivelul solului,
e h - tensiunea actuală a vaporilor de apă la altitudinea h.

14.1.5. Umezeala aerului şi plantele

Vaporii de apă, pe lângă faptul că provoacă variaţii ale temperaturii aerului şi dau
naştere precipitaţiilor, influenţează în mod direct procesele vitale din cadrul organismelor

157
vegetale. În cazul umezelii scăzute a aerului transpiraţia plantelor se intensifică şi consumul
lor de apă creşte. Dacă apa pierdută nu poate fi compensată integral de apa din sol, celulele
plantelor se deshidratează şi plantele se ofilesc. Umezeala atmosferică ridicată împiedică
transpiraţia precum şi o serie de procese cum sunt polenizarea, înflorirea, fructificarea.
Atacurile agenţilor patogeni sunt şi ele influenţate de umezeala atmosferei. De
exemplu, majoritatea insectelor se dezvoltă bine atunci când umezeala relativă este cuprinsă
între 45 şi 85 %.

14.2. Produse de condensare

14.2.1. Procesul de condensare (sublimare) a vaporilor de apă din atmosferă

Condensarea (sublimarea) vaporilor de apă din atmosferă depinde de mai mulţi factori
care asigură condiţiile fizice necesare pentru transformările de fază ale apei, fiind de
asemenea condiţionată şi de prezenţa nucleilor de condensare.
Astfel, în atmosferă condensarea are loc atunci când:
- temperatura aerului scade sub temperatura punctului de rouă, volumul său rămânând
constant;
- volumul suferă o destindere adiabatică , care conduce la răcirea lui;
- apare, simultan, atât o scădere de temperatură cât şi de volum, ceea ce reduce
capacitatea de reţinere a umezelii aerului, sub conţinutul existent anterior modificărilor
amintite;
- în urma procesului de evaporare, când umezeala aerului creşte până la saturaţie.
Cel mai frecvent în natura este întâlnită scăderea temperaturii aerului sub
temperatura punctului de rouă, ca urmare a unuia din următoarele fenomene :
- răcire de contact,
- amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite,
- răcirea dinamică a atmosferei.
Răcirea de contact apare în situaţia în care o masă de aer cald şi umed se deplasează
peste o suprafaţă mai rece. Într-o noapte senină, radiaţia puternică a suprafeţei solului va răci
suprafaţa foarte rapid şi această răcire a suprafeţei se va extinde gradual asupra aerului umed
din vecinătatea ei, reducându-i temperatura până la punctul la care apare condensarea.
Produsele care rezultă sunt roua, ceaţa sau îngheţul, funcţie de cantitatea de umezeală
implicată, de grosimea pe care se face resimţită răcirea aerului, precum şi de valoarea
punctului de rouă.
Amestecul diferitelor straturi în interiorul unei aceleiaşi mase de aer sau amestecul a
două mase de aer cu temperaturi diferite, poate conduce de asemenea la condensare. Ca
urmare, în masa de aer, suprasaturată cu vapori de apă, se vor forma nori. Amestecul vertical
al aerului poate avea aceleaşi consecinţe.
Surplusul de umezeală din aer care apare ca urmare a evaporării, când un aer mai rece
se deplasează deasupra unei suprafeţe mai calde, poate determina formarea ceţii.

Cea mai importantă cauză a condensării rămâne totuşi procesul dinamic al destinderii
adiabatice, însoţit de răcire. Destinderea adiabatică apare în cele mai multe cazuri datorită
deplasărilor verticale ale aerului.
In apropierea suprafeţei Pământului, majoritatea proceselor sunt ne-adiabatice, datorită
tendinţei aerului de a se amesteca şi de a-si modifica unele din caracteristicile sale prin
deplasări laterale, turbulenţă si alte procese fizice legate de acestea. Când însă un volum de
aer are o deplasare verticală, transformările care au loc sunt de cele mai multe ori adiabatice,

158
din cauză că aerul este, din punct de vedere termic, slab conducător şi volumul de aer, ca
întreg, tinde să-şi păstreze propria sa identitate termică.
Ca urmare a condensării sau sublimării vaporilor de apă din atmosferă, se formează
produse de condensare alcătuite din picături fine de apă sau cristale de gheaţă. După locul
unde iau naştere, se disting:

1. depunerile sau depozitele ( roua, bruma, chiciura ), atunci când condensarea are loc
pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe sol;
2. ceaţa, atunci când procesele se produc în imediata vecinătate a solului;
3. norii, când procesele menţionate au loc în atmosfera liberă.

14.2.2. Depunerile sau depozitele

Se prezintă sub formă de rouă sau brumă, după cum temperatura solului sau a
obiectelor de pe sol este superioară sau inferioară temperaturii de 0C, dar apropiată acesteia.
In condiţii de temperatură şi mai scăzută se formează chiciura. Procesul de formare a
depunerilor, în general rezultatul unei răciri puternice prin radiaţie nocturnă, este favorizat de
cerul senin şi de vântul slab.
Roua este o depunere de picături de apă care se formează pe obiectele a căror
suprafaţă este suficient de răcită, de obicei prin radiaţie nocturnă, pentru a provoca
condensarea directă a vaporilor de apă conţinuţi în aer. Ea se depune îndeosebi pe suprafeţele
orizontale şi se observă numai în perioada caldă a anului.

Bruma reprezintă o depunere de gheaţă în formă de solzi, ace, pene sau evantaie şi
care se formează pe obiectele a căror suprafaţă este suficient de răcită, de obicei tot prin
radiaţie nocturnă, pentru a provoca direct sublimarea vaporilor de apă conţinuţi în aer.
Fenomenul se observă numai în perioada rece a anului, în nopţile senine şi calme sau cu vânt
slab. Bruma se observă la temperaturi uşor pozitive (2, 3C) însă frecvenţa cea mai mare se
constată la temperaturi de -2, -3C. Vântul slab (până la 2 m/s) sau calm, umezeala relativă
mai mare ca 80% şi nebulozitatea redusă, sunt condiţii care favorizează radiaţia nocturnă şi
prin urmare şi bruma.

Chiciura reprezintă o depunere de gheaţă provenită în general din îngheţarea

picăturilor de ceaţă sau nor în stare suprarăcită, pe obiectele a căror suprafaţă are temperatură
negativă. Se depune pe ramurile arborilor, pe conductorii aerieni, etc. Condiţiile de depunere
pentru chiciura moale sunt temperaturile de -8 , -10C şi vânt calm sau slab (2-3 m/s).
Chiciura tare (granulară) este favorizată de prezenţa vântului, intensitatea depunerii crescând
odată cu creşterea vitezei vântului. Frecvent la munte se ating grosimi de 20-30 cm, ceea ce
corespunde unei supraîncărcări de 4 - 6 kg/m. Din această cauză chiciura este considerat un
fenomen periculos prin pagubele pe care le poate provoca la conductorii aerieni şi la crengile
pomilor.

14.2.3. Ceaţa

Ceaţa, ca şi norii, reprezintă din punct de vedere fizic, sisteme coloidale, alcătuite din
particule fine de apă şi/sau cristale de gheaţă, care rămân în suspensie un anumit timp în aerul
atmosferic şi care şi care reduc în mod sensibil transparenţa aerului (vizibilitatea).

159
 Pentru formarea ceţii este necesară saturarea aerului cu vapori de apă. Saturaţia se
realizează, după cum s-a arătat, prin răcirea aerului sau creşterea conţinutului în umezeală.
Răcirea, sub temperatura punctului de rouă, se poate produce ca urmare:
- a radiaţiei nocturne;
- advecţiei unei mase de aer mai cald şi umed deasupra unei suprafeţe mai reci;
- ascensiunii aerului pe pantele unor forme de relief, ceea ce antrenează destinderea
aerului; - advecţiei unei mase de aer mai rece şi umed;
- creşterii conţinutului de umezeală ca urmare a evaporării la suprafaţa întinderilor
mari de apă (râuri, lacuri, mări, soluri umede) sau ca urmare a apropierii unui front
atmosferic.
In funcţie de aceste procese care conduc la formarea lor, ceţurile se clasifică în :
 ceţuri de radiaţie - care apar deasupra suprafeţei solului care pierde căldura
acumulată, prin radiaţie; ele se formează în condiţii de cer senin şi vânt slab, şi un rol
determinant îl are natura suprafeţei subiacente;
 ceţuri de advecţie - care se formează ca urmare a transportului unor mase de
aer umed, calde sau reci, pe deasupra unor suprafeţe mai calde;
 ceţuri de pantă - se dezvoltă în aerul care are o mişcare de ascensiune de-a
lungul unei pante şi care se răceşte prin destindere adiabatică;
 ceţuri de evaporare - cele care apar ca urmare a creşterii cantităţii de vapori de
apă ca rezultat al unei evaporări intense;
 ceţuri frontale - cele care apar prin creşterea cantităţii de vapori de apă
datorată precipitaţiilor ce însoţesc fronturile şi evaporaţiei de pe solul umezit.
In afara clasificării după modul în care iau naştere, ceţurile mai pot fi clasificate şi
după alte criterii, ca de exemplu :
 după starea de agregare a particulelor care compun ceaţa: ceţuri apoase
(formate din picături fine de apă) şi ceţuri de gheaţă (formate din cristale fine de gheaţă)
care se formează la temperaturi mai mici de -10C prin îngheţarea picăturilor.
 după intensitate (care poate fi apreciată prin gradul de reducere a vizibilităţii),
ceţuri : dense, moderate, slabe şi, ca o categorie distinctă, aerul ceţos. In aerul ceţos
vizibilitatea orizontală este sub 10 km dar nu mai puţin de 1 km.
In zonele unde poluarea aerului este mare, în condiţiile existenţei ceţii se formează
smog-ul, rezultat al reacţiilor picăturilor de apă cu particulele de poluant.
Ca efecte, importante pentru agrometeorologie, ale prezenţei ceţii într-o anumită
regiune menţionăm reducerea radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa solului (cu consecinţe
asupra producţiei agricole, dacă acest tip de evenimente meteorologice au frecvenţă crescută)
şi creşterea duratei de umectare a organelor aeriene (ceea ce favorizează dezvoltarea
anumitor boli). Umectarea, care poate fi şi rezultatul precipitaţiilor atmosferice sau al udării
prin aspersiune, împreună cu temperatura aerului sunt considerate variabile
agrometeorologice pertinente pentru prognoza micozelor aeriene şi a dăunătorilor.

14.2.4. Norii

Norii se formează în condiţiile în care condensarea sau sublimarea vaporilor de apă

are loc în atmosfera liberă.
Din punct de vedere al microstructurii fizice şi a stării de agregare în care se găsesc
particulele care formează norii, aceştia pot fi împărţiţi în :
 nori apoşi, alcătuiţi din picături fine de apă (2 - 5 µm sau 50 - 150 µm) aflate
la temperaturi pozitive sau negative (cazul apei suprarăcite);
 nori de gheaţă, alcătuiţi din cristale de gheaţă şi

160
  nori micşti, care constau dintr-un amestec de picături de apă suprarăcită şi
cristale de gheaţă.
Norul nu este un sistem stabil. El se află în continuă transformare datorită fenomenelor
de condensare şi evaporare care se petrec în masa sa şi, de asemenea, datorită mişcărilor
ascendente şi descendente ale particulelor care alcătuiesc norul.
Clasificarea norilor se face, în principal, pe baza a două criterii :
1. Procesul fizic care stă la baza formării lor şi care conduce la clasificarea genetică.
Acest proces este în general răcirea prin destindere adiabatică asociată unei mişcări
ascendente a aerului. In troposferă, unde se formează aproape totalitatea norilor, ascensiunea
aerului poate avea mai multe cauze :
- prezenţa curenţilor de convecţie (nebulozitate convectivă);
- existenţa unor pante (forme de relief) în drumul maselor de aer, pe care le obligă la
ascensiune (nebulozitate orografică);
- ascensiunea aerului pe suprafeţele frontale (nebulozitate frontală).
2. Aspectul exterior (morfologia norului).
Pe baza acestor criterii a fost stabilită clasificarea internaţională care grupează norii
în genuri, specii şi varietăţi, ceea ce permite identificarea şi codificarea lor în mesajele
meteorologice. Se deosebesc 10 genuri de nori:

Cirus (Ci) Nimbostratus (Ns)

Cirocumulus (Cc) Stratocumulus (Sc)
Cirostratus (Cs) Stratus (St)
Altocumulus (Ac) Cumulus (Cu)
Altostratus (As) Cumulonimbus (Cb)

Speciile (ca de exemplu fibratus, uncinus, spissatus, castellanus, etc) exprimă unele
particularităţi caracteristice ale formei norului. Norii mai pot prezenta unele caracteristici
particulare, determinate de modul diferit de aranjare a elementelor constitutive, precum şi de
gradul de transparenţă. Aceste caracteristici sunt exprimate prin varietatea norilor (intortus,
vertebratus, modulatus, radiatus, etc).
Diferenţierea norilor în cadrul clasificării internaţionale se face şi în funcţie de
plafonul lor. Există astfel :
- nori înalţi (situaţi în etajul 5 - 13 km) : Ci, Cc şi Cs;
- nori mijlocii (situaţi în etajul 2 - 7 km) : Ac
- nori inferiori (care au plafonul între suprafaţa terestră şi 2 km) : Sc, St
Celelalte genuri de nori (As, Cu) se pot extinde pe cel puţin două etaje sau pe toate trei
( Ns, Cb).
Prin nebulozitate se înţelege, în sens general, totalitatea norilor de pe bolta cerească
iar în sens restrâns, gradul de acoperire a cerului cu nori (INMH, 1995). Nebulozitatea se
apreciază în zecimi din bolta cerească. După gradul de nebulozitate zilele se pot clasifica în :
- zile senine, pentru care nebulozitatea este cuprinsă între 0 şi 3,5;
- zile noroase, cele cu nebulozitate între 3,6 şi 7,5 şi
- zile acoperite, cu nebulozitate între 7,6 şi 10.
La latitudinea la care este situată ţara noastră, nebulozitatea zilnică prezintă
caracteristici diferite funcţie de anotimp. Iarna are două maxime, unul principal în primele ore
ale dimineţii şi cel de-al doilea către mijlocul după amiezii, şi două minime, cel principal
înregistrându-se după miezul nopţii. Vara, nebulozitatea prezintă un minim dimineaţa şi un
maxim principal după amiaza. Variaţia anuală diferă semnificativ de la regiune la regiune.

161
 Nebulozitatea prezintă importanţă deosebită atât din punct de vedere meteorologic, cât
şi agricol. Intre altele, ea contribuie la reducerea cantităţii de energie radiantă solară care
ajunge la suprafaţa Pământului, cu implicaţii directe asupra funcţionării învelişului vegetal.

14.3. Precipitaţiile atmosferice. Influenţa precipitaţiilor asupra solurilor şi

plantelor

Precipitaţiile atmosferice sunt reprezentate de toate produsele de condensare şi

sublimare a vaporilor de apă din atmosferă care ajung la suprafaţa Pământului sub formă
lichidă, solidă sau mixtă. Privitor la precipitaţiile atmosferice trebuie precizat modul în care
iau naştere, apoi felul, durata şi intensitatea lor. Importanţă prezintă şi cantitatea de apă care
rezultă din precipitaţii precum şi influenţa acestora asupra solului şi plantelor.

Mecanismul formării precipitaţiilor

Picăturile de apă existente în nor, formate direct pe nucleele de condensare, sunt
extrem de mici în marea lor majoritate şi nu pot părăsi norul. Pentru creşterea şi precipitarea
picăturilor din cele mai multe tipuri de nori se acceptă la ora actuală două mecanisme:
1. Coliziunea particulelor (particule de apă, cristale de gheaţă sau picături de apă
suprarăcită) şi fuziunea acestora ca urmare a dinamicii interne a masei de aer din masa
norului. Fuziunea se realizează prin trei tipuri de procese şi anume coalescenţă (când ambele
particule sunt lichide), agregare (combinarea a două particule solide) şi acreţie (combinarea
unei particule lichide cu una solidă).
2. Procesul Bergeron - Findeisein legat de existenţa în nor a cristalelor de gheaţă şi a
picăturilor de apă suprarăcită aflate unele în vecinătatea altora, procesul fiind relativ
independent de dinamica acestora.

Forma, durata şi intensitatea precipitaţiilor

După condiţiile de formare, temperatura şi sistemul noros din care cad, pot fi
observate următoarele forme de precipitaţii:
- Ploaia - precipitaţia sub formă de picături de apă care pot fi observate distinct şi care cad
din nori predominant stratiformi (Ns, As, Sc). Poate avea caracter continuu sau intermitent
sau caracter de aversă.
- Aversa de ploaie - este ploaia caracterizată prin începerea şi încetarea aproape bruscă şi
prin variaţii de intensitate rapide, uneori violente. Cade de obicei din nori de origine
convectivă (Cb). Este însoţită uneori şi de fenomene orajoase.
- Burniţa - este o precipitaţie uniformă caracterizată prin picături de apă foarte fine (sub 0,5
mm diametru) şi dese care cad întotdeauna din pături noroase continui şi în majoritatea
cazurilor joase (St).
- Ninsoarea (zăpada) - este o precipitaţie solidă sub formă de cristale de gheaţă, izolate sau
unite între ele. Cade, ca şi ploaia, din norii predominant stratiformi.
- Aversa de ninsoare - este ninsoarea caracterizată prin început şi sfârşit brusc, prin variaţii
bruşte ale intensităţii, prin fulgi de dimensiuni mari. Cade din norii Cb şi este însoţită
uneori de fenomene orajoase.
- Lapoviţa - este un amestec de picături de ploaie şi fulgi de zăpadă care cade dintr-un nor,
la temperaturi apropiate de 0C.
- Aversa de lapoviţă - este lapoviţa cu caracter de aversă ce are particularităţi asemănătoare
cu cele ale aversei de ninsoare.
- Măzărichea moale - este o precipitaţie sub formă de particule de gheaţă albă şi opacă ce
cade dintr-un nor. Particulele sunt conice sau rotunjite iar diametrul lor poate atinge 5
mm.

162
- Măzărichea tare - reprezintă o precipitaţie sub formă de particule de gheaţă translucidă
sau transparentă, de formă sferică cu vârfuri conice, care cade dintr-un nor. Căderile de
măzăriche au întotdeauna caracter de aversă.
- Grindina - este formată din particule de gheaţă (greloane) transparente sau opace, în
general de formă sferoidală, conică sau neregulată. Diametrul lor poate fi de 5 - 50 mm şi
cad din nori fie separat fie aglomerat în blocuri de formă neregulată. Cade în general în
perioada caldă a anului din norii Cb şi este însoţită de averse de ploaie şi uneori de oraje
puternice şi vânt tare.
Mai pot fi menţionate ca forme de precipitaţii granulele de gheaţă şi acele de gheaţă,
acestea din urmă observându-se în condiţii de cer senin, timp rece şi calm.
Cantitatea se exprimă prin grosimea stratului de apă ce s-ar forma după căderea
precipitaţiilor pe o suprafaţă plană, impermeabilă, şi se măsoară în mm de apă sau L / m2.
După cantitate deosebim precipitaţii:
- slabe, neînsemnate cantitativ (burniţele)
- moderate
- puternice, abundente (aversele)
Intensitatea este dată de cantitatea de apă căzută într-o unitate de timp. După
intensitate putem deosebi precipitaţii torenţiale şi netorenţiale.
Pentru a stabili caracterul torenţial al unei ploi se utilizează mai multe criterii din care
amintim criteriul Yarnell (Moţoc, ş.a., 1975, Guş, ş.a.,1998):
it  0,254  5,08 t 1 (14.6)
i
în care t reprezintă intensitatea medie pe durata t;
t - durata nucleului torenţial al ploii.
Limitele de torenţialitate variază de la o regiune geografică la alta. Pentru România ele
sunt date în tabelul 14.1.

Tabelul 14.1
Limitele de torenţialitate a ploilor ( după Moţoc, 1963)
Durată (min) Intensitate (mm/ min)
1–5 1
6 – 15 0,8
16 – 30 0,6
31 – 45 0,5
46 – 60 0,4
61 – 120 0,3
121 – 180 0,2
peste 180 0,1

Informaţia despre torenţialitatea ploilor este importantă pentru stabilirea agresivităţii

pluviale. Ea este dată de produsul dintre energia cinetică a ploii şi intensitatea medie maximă
pe durata de 30 minute. Pentru că acest mod de estimare este dificil, s-a propus ca pentru
agresivitatea pluvială să se utilizeze anumiţi indicatori (Moţoc, ş.a., 1975) ca de exemplu:

I1  P  i15 (14.7)
în care P - reprezintă cantitatea de precipitaţii (mm);
i15 - intensitatea medie pe 15 minute a nucleului torenţial al ploii(mm/min).

Clasificarea precipitaţiilor se poate face utilizând şi alte criterii în afara celor

prezentate. Astfel,

163
  după condiţiile de formare există:
- precipitaţii convective (asociate răcirii prin destindere adiabatică a maselor
de aer aflate în mişcare de ascensiune datorată convecţiei),
- precipitaţii frontale (asociate mişcărilor ascendente ale aerului de-a lungul
suprafeţelor frontale),
- precipitaţii orografice (sau de relief, asociate ascensiunii aerului pe
diferite forme de relief).
 după starea de agregare ; conform acestui criteriu există precipitaţii:
- lichide (ploaia, burniţa)
- solide (zăpada, măzărichea, grindina)
- mixte (lapoviţa)
 după modul în care cad în timp
- continue
- intermitente.

Variaţia zilnică şi anuală a cantităţilor de precipitaţii

Şi în cazul precipitaţiilor, care dintre toate elementele şi fenomenele meteorologice
sunt caracterizate prin cel mai înalt grad de variabilitate, atât în spaţiu cât şi în timp, se pot
distinge totuşi variaţii periodice.
In cazul variaţiei zilnice a cantităţilor de precipitaţii trebuie făcută distincţia între tipul
continental şi cel maritim. In primul caz, valoarea maximă a cantităţilor de precipitaţii se
înregistrează în orele de după amiază, când intensitatea mişcărilor convective este maximă.
Minimul se înregistrează aproape de miezul nopţii. In plus, se înregistrează un maxim
secundar în orele de dimineaţă şi un minim secundar înainte de amiază. Tipul maritim este
caracterizat printr-un maxim noaptea sau dimineaţa şi printr-un minim după-amiaza.
La latitudini mijlocii, deasupra continentelor, cantitatea de precipitaţii care se
înregistrează într-un an, prezintă un maxim vara şi un minim iarna. Deasupra oceanelor,
situaţia se inversează.

Regimul pluviometric
Regimul pluviometric al unei regiuni este o caracteristică extrem de importantă pentru
climatul acelei regiuni. El este dat de cantitatea anuală de precipitaţii care se înregistrează,
precum şi de repartiţia ei în decursul anului. In afara acestor date, pentru o caracterizare
completă sunt necesare de asemenea maximele şi minimele lunare şi anuale, grosimea
stratului de zăpadă, cantităţile de apă provenite din topirea zăpezii, numărul de zile cu sol
acoperit cu zăpadă, data primei şi ultimei ninsori, etc.
Regimul pluviometric al unei zone (localităţi) poate fi caracterizat şi prin coeficienţii
pluviometrici ai fiecărei luni. Aceşti coeficienţi reprezintă raportul dintre cantitatea de
precipitaţii care s-a înregistrat într-o lună şi cea care s-ar fi înregistrat dacă totalul anual ar fi
fost egal repartizat. Prin intermediul lor se poate aprecia caracterul mai mult sau mai puţin
ploios al unei luni în funcţie de totalul anual.
Zilele consecutive cu şi fără precipitaţii se pot grupa în perioade ploioase (în care
zilnic sau aproape zilnic se înregistrează precipitaţii), perioade de uscăciune (cel puţin 5 zile
consecutive în care nu s-au semnalat precipitaţii) sau de secetă (dacă cel puţin 10 zile
consecutive în sezonul cald şi 14 zile în cel rece nu s-au semnalat precipitaţii).

Influenţa precipitaţiilor asupra solurilor şi plantelor

Influenţa asupra solurilor depinde atât de caracteristicile precipitaţiilor cât şi de
însuşirile terenului (pantă, însuşiri ale solului sau rocii ) pe care cad :

164
 - ploile intense se scurg pe suprafaţa solului şi îl spală fără a pătrunde în el, nefiind
utile plantelor. De asemenea împiedică primenirea aerului din sol, înrăutăţind condiţiile de
viaţă ale microorganismelor;
- ploile torenţiale distrug structura glomerurală a solului şi accentuează eroziunea
solului. Efect erozional are şi zăpada în timpul topirii sale. Pentru diminuarea acestor efecte se
recomandă un complex de măsuri antierozionale în special pentru terenurile în pantă (Guş,
ş.a., 1998);
- picăturile de ploaie pot avea ce efecte şi compactarea solului şi reducerea
permeabilităţii : la o creştere a diametrului picăturilor de la 1 la 5 mm, permeabilitatea a
scăzut cu 70% (Guş, ş.a.,1998);
- ploile liniştite sunt cele mai utile pentru plante, ele fiind reţinute cel mai bine de sol.
Ii pot mări acestuia fertilitatea prin azotul pe care îl aduc sub formă de nitraţi şi săruri
amoniacale din atmosferă.
Influenţa asupra plantelor. Precipitaţiile au asupra plantelor atât acţiune directă cât şi
indirectă. Cât priveşte acţiunea directă asupra plantelor, precipitaţiile:
- favorizează germinaţia seminţelor (când nu sunt în exces),
- spală pulberile de pe frunze, facilitând astfel respiraţia şi asimilaţia clorofiliană;
- ploile abundente şi de lungă durată împiedică procesul de fecundare, întârzie
maturaţia, pot scutura florile, fructele sau seminţele. Urmările pot deveni catastrofale dacă
ploile sunt însoţite de grindină. Astfel, la sfârşitul lunii iunie 1999, în judeţul Dîmboviţa
(Comuna Poiana), pe o rază de câţiva km pătraţi,a căzut o cantitate masivă de grindină care s-
a depus ca un strat cu grosimi care au ajuns la 15 cm, distrugând absolut toate culturile din
această zonă. Grindina este deosebit de periculoasă în perioada de înflorire şi coacere a
culturilor când organele distruse nu se mai pot reface.
- slăbesc ploile torenţiale înrădăcinarea plantelor;
- precipitaţiile sub formă de zăpadă, pe lângă faptul că îşi aduc contribuţia la formarea
rezervelor de apă din sol, au rol protector, în cazul temperaturilor scăzute din timpul iernii,
atât pentru plante cât şi pentru sol.
Efectele indirecte ale precipitaţiilor asupra plantelor sunt consecinţa acţiunii acestora
asupra solului şi depind de capacitatea sa de absorbţie, natura lui şi a acoperirii sale, de
pierderile de apă prin evaporaţie.
O categorie aparte de precipitaţii, în special datorită efectelor lor deosebite, o
constituie ploile acide.
Apa din sol, rezultantă a bilanţului hidric, în care precipitaţiile joacă un rol esenţial,
intervine în aprovizionarea cu apă a plantelor.
Lipsa precipitaţiilor şi a apei din sol determină apariţia secetei, fenomen complex care
provoacă un dezechilibru între cerinţele plantelor faţă de apă şi posibilităţile lor de
aprovizionare. Ea apare atunci când regimul precipitaţiilor este anormal de scăzut şi este
amplificată de uscăciunea aerului atmosferic şi de prezenţa vântului. Plantele prezintă diferite
moduri de a reacţiona la condiţiile de secetă: închiderea stomatelor pentru reducerea
pierderilor de apă prin transpiraţie, extinderea rădăcinilor mai adânc în sol, căderea unor
frunze.
După cerinţele faţă de apă, plantele se împart în plante xerofite (cele adaptate la
regimuri secetoase), mezofite (care necesită cantităţi moderate de apă) şi plante hidrofite (care
necesită cantităţi excesive de apă).

Ploile acide
Compoziţia chimică a picăturilor apei de ploaie este rezultatul încorporării particulelor
de aerosoli şi al absorbţiei gazelor. In zonele unde se emit în atmosferă substanţe acidifiante
cum sunt acidul sulfuric şi acidul azotic , apa de ploaie prezintă o aciditate crescută.

165
Impactul ploilor acide asupra solurilor şi plantelor este deosebit de cel al ploilor obişnuite
(Dumitru, 1992) şi de aceea trebuie menţionate câteva aspecte.
Influenţa asupra solurilor. Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului
principalele efecte care decurg ce aici fiind reducerea capacităţii de schimb cationic,
mobilizarea ionilor de aluminiu, degradarea mineralelor primare, reducerea activităţii
biologice, schimbări în proprietăţile de suprafaţă ale mineralelor şi compoziţia solului,
pierderea de cationi bazici, reducerea potenţialului de descompunere, etc. Cu toate că nu
numai ploile acide sunt cele care contribuie la acidifierea solului, efectele lor trebuie
cunoscute şi luate măsuri de limitare şi combatere a fenomenului.
Influenţa asupra plantelor. Frunzele plantelor pot fi puternic afectate prin deteriorarea
stratului de ceară şi a epidermei sau datorită extracţiei şi spălării elementelor nutritive. Efecte
vizibile apar atunci când plantele sunt expuse unor ploi cu pH-ul mai mic decât 4. Răspunsul
plantei la acest tip de precipitaţii va depinde de durata şi frecvenţa expunerii, intervalul de
timp dintre ploi, intensitatea ploii şi mărimea picăturii, etc.
Pentru că posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt foarte
reduse, singura măsură eficientă rămâne ca şi în cazul solurilor, limitarea la sursă a
substanţelor acidifiante.

Ploi utile (eficace)

Din punctul de vedere al celui ce lucrează în agricultură, o ploaie este utilă sau eficace
numai dacă ea poate fi utilizată de către plante deoarece, în multe situaţii, cantităţi însemnate
se pierd prin scurgere de suprafaţă sau percolare.
Ploaia utilă (eficace) se defineşte ca fracţiunea din cantitatea de precipitaţii care este
efectiv interceptată de vegetaţie şi/sau stocată în orizontul de sol explorat de rădăcini şi care
este utilizată pentru alimentarea evapotranspiraţiei sistemului sol-plantă (Guyot, 1997).
Pentru calculul ploilor utile s-au propus (FAO, SCS) diferite formule empirice:
Pu  a  Pt (14.8)
( Pt - fiind ploaia totală iar a - un coeficient cu valori cuprinse între 0,7 şi 0,9);
sau:
Pu  a  Pt  b când Pt  z şi Pu  c  Pt  d când Pt  z (14.9)
(unde coeficienţii care apar în relaţii precum şi pragul z se stabilesc pe baza analizei datelor
climatice locale).

14.4. Circulaţia apei în sistemul sol-plantă-atmosferă

In sistemul sol – plantă - atmosferă au loc în permanenţă transferuri ale apei de la o

verigă la alta, în unele cazuri însoţite şi de transformări de fază. Aceste transferuri sunt
determinate de valoarea potenţialului apei în diferitele stări. Potenţialul hidric,  , exprimă
efectul diferitelor forţe de legătură (osmotică, capilară, de imbibiţie, etc.) care există între
moleculele de apă şi constituenţii solului sau plantei. El se defineşte ca lucrul mecanic care
trebuie efectuat asupra unităţii de masă de apă, situată într-un punct al sistemului, pentru ca
aceasta să treacă din starea legată într-o stare de referinţă, corespunzând apei libere, la un
nivel de referinţă, la aceiaşi temperatură. Potenţialul astfel definit este negativ (sistemul
trebuie să primească energie) şi se exprimă în J m-3 = N m-2, ceea ce este echivalent cu o
presiune exprimată în Pascali (Pa).
Dacă se acceptă valoarea zero pentru potenţialul apei aflată în starea de referinţă, toate
celelalte potenţiale ce caracterizează apa în stări legate vor fi negative. Apa va circula în
sensul în care potenţialul său va descreşte.
Circulaţia apei, din momentul în care a ajuns în sol, în zona radiculară, înseamnă
succesiv :

166
- absorbţia ei prin rădăcini,
- transferul apei, prin sistemul conducător, de la rădăcini spre părţile aeriene ale plantei,
difuzia prin spaţiile intercelulare şi stomatele frunzelor şi
- difuzia din frunze în atmosferă.
Această trecere a apei prin ţesuturile vegetale în atmosferă, transpiraţia plantelor, este
prin urmare un proces complex, însoţit de o transformare de stare : în ţesuturi apa se află în
stare lichidă, iar prin transpiraţie are loc trecerea ei în stare de vapori. Din punct de vedere
fizic, transpiraţia este identică cu evaporaţia.
In general, cantităţile de apă pierdută prin transpiraţie de către plante sunt apropiate de
cele absorbite prin rădăcini, fluxul de apă putând fi considerat conservativ. După Guyot
(1997), fluxul de apă,  w , în sistemul sol – plantă - atmosferă poate fi descris apelând la o
analogie cu legea lui Ohm din electricitate:

d
w  (14.10)
r

d  fiind diferenţa de potenţial hidric

r rezistenţa la transferurile hidrice.
sau, pe porţiuni :

s  r r   f  f  a
Absorbtia     Transpiratia (14.11)
rsr rp rs  ra

în care r - potenţialul hidric al rădăcinilor

rsr - rezistenţa la trecerea apei din sol în rădăcini
a - potenţialul hidric al vaporilor de apă din aer
 s - potenţialul hidric al solului
r - potenţialul hidric al frunzelor
r p - rezistenţa internă a plantei
rs - rezistenţa stomatică
ra - rezistenţa atmosferei (stratului limită)

14.5. Evapotranspiraţia (ET). Metode de estimare

Aşa cum s-a arătat deja, evapotranspiraţia este fenomenul complex care combină atât
pierderea de apă prin transpiraţie cât şi prin evaporaţie directă a apei din sol şi de la suprafaţa
liberă a apelor. În practica agricolă curentă pentru desemnarea acestui fenomen este utilizată
şi noţiunea de consum total de apă, transpiraţia fiind considerată consumul util prin plantă.
Ca şi în cazul precipitaţiilor şi al evaporaţiei, evapotranspiraţia se măsoară prin
înălţimea echivalentă de apă, într-un interval de timp (zi, decadă, lună, an).
Consideraţiile asupra evapotranspiraţiei necesită precizări asupra terminologiei
folosite.

Terminologia utilizată pentru caracterizarea ET

Noţiunea de evapotranspiraţie potenţială (ETP) a fost introdusă în 1948 de către

Thornthwaite. Conform definiţiei date de acesta, ETP corespundea pierderilor de apă prin

167
evaporare directă de pe sol şi prin transpiraţia unui înveliş vegetal dens, bine dezvoltat, aflat
în plină creştere, în condiţii de alimentare bună cu apă. Experienţa acumulată în anii care au
urmat a condus la acceptarea următoarelor definiţii :
- Evaporaţia potenţială (EP) corespunde situaţiei în care toate suprafeţele evaporante ale
unui înveliş vegetal sunt acoperite cu apă, deci saturaţiei. Această mărime reprezintă
posibilităţile maxime de evaporaţie în condiţii climatice date. Este un caz limită care, în
condiţii naturale, se poate întâlni pe durata unei perioade relativ scurte de timp, după o
ploaie sau după o udare abundentă prin aspersiune.
- Noţiunea de cerinţă climatică, întâlnită în literatura de specialitate este, prin urmare
evaporaţia potenţială (EP) indusă de climat la nivelul unei suprafeţe caracterizată printr-o
disponibilitate totală în apă.
- Evaporaţia potenţială teoretică (EP*) corespunde valorii maxime a EP, atunci când
vegetaţia nu opune nici o rezistenţă transferului vaporilor de apă. In aceste condiţii
evapotranspiraţia nu depinde decât de aporturile energetice prin factorii climatici şi este
independentă de caracteristicile suprafeţei. Poate fi calculată cu ajutorul formulelor fizice
de tipul formulei lui Penman.
- Evapotranspiraţia reală (ETR) corespunde cazului general al condiţiilor naturale. Ea este
egală cu cantitatea de apă care este în mod real pierdută prin evapotranspiraţie de către o
cultură. Este o mărime variabilă şi aceasta se datorează dependenţei sale de o serie de
factori :
- condiţiile climatice şi în special de bilanţul radiativ şi de vânt;
- apa disponibilă la nivelul suprafeţei, în fapt de rezistenţa opusă transferului apei de la
plantă către atmosferă (în particular, rezistenţa stomatică);
- caracteristicile părţilor aeriene ale învelişului vegetal (întindere, înălţime, dispunerea în
spaţiu a suprafeţelor evaporante, etc.).
- Evapotranspiraţia reală maximă (ETRM) reprezintă o valoare particulară a ETR a unui
înveliş vegetal atunci când rezistenţa sa stomatică este minimă. Acesta presupune
alimentare hidrică optimă a culturii.
- Evapotranspiraţia potenţială climatică (ETPc) este evapotranspiraţia dată de formulele
climatice, cum este formula lui Penman de exemplu, şi în care coeficienţi de corecţie
introduc o valoare medie a rezistentei atmosferei la transferul vaporilor de apă. Valorile
obţinute prin aceste calcule sunt mai mici decât cele ale EP* în aceleaşi condiţii.

Termenul care interesează în practica agrometeorologică este ETR. Metodele cele mai
precise pentru determinarea ei necesită mijloace tehnice deosebite şi foarte costisitoare ceea
ce a făcut să se apeleze la o metodă semi-empirică de evaluare a consumului şi necesarului
real de apă al culturilor prin introducerea unor coeficienţi legaţi de cultură. Aceştia sunt
constante de proporţionalitate între ETRM pentru cultura dată şi o evapotranspiraţie de
referinţă, în general una climatică (ETPc sau ETRM pentru gazon de 5-10 cm) :
ETRM cultura  k  ETPc (14.12)
ETRM cultura  k   ETRM gazon (14.13)
Valoarea lui k nu este o constantă specifică plantei; ea variază în decursul sezonului de
vegetaţie, fiind redusă la începutul şi la sfârşitul ciclului vegetativ (la porumb, de exemplu,
0,3-0,6) şi mare (1,1-1,2) la mijlocul acestuia.

Metode de estimare a evapotranspiraţiei

Metodele de estimare a evapotranspiraţiei pot fi clasificate în trei mari categorii :
metode directe, metode indirecte şi modele de simulare.

168
 Metodele directe sunt bazate pe determinarea evapotranspiraţiei ca termen al
bilanţului hidric al solului. Aceste metode utilizează ca mijloace experimentale bacurile de
evaporaţie, lizimetrele, evapotranspirometrele.
Metodele indirecte permit determinarea evapotranspiraţiei pe baza formulelor de
calcul; aceste formule sunt fie rezultatul corelaţiilor statistice dintre datele climatice şi
evapotranspiraţie (formule statistice), fie se bazează pe fundamentarea fizică a procesului
(formule fizice), ceea ce face ca valorile obţinute să fie mai apropiate de realitate.
Formulele permit în general estimarea ETPc, deci a cerinţei climatice, independent de
tipul de cultură considerat şi se utilizează de obicei pentru intervale de timp superioare sau
egale decadei.

FORMULE STATISTICE

Formula Thornthwaite (1948) se bazează pe date care pot fi uşor determinate :

temperatura medie a aerului (măsurată în adăpostul meteorologic) şi durata teoretică a zilei:
a I 
 10 T 
ETPc  16    F   (mm/an) (14.14)
 I 
în care:
T - temperatura medie a aerului,
I - indicele termic anual, sumă a celor 12 indici termici lunari :
12 1,514
Tj 
I   i j cu i j   

 5 
(14.15)
j 1

Tj - temperatura medie a lunii j

a(I) - termen dependent de I dat de expresia
a  I   6,75  10 7  I 3  7,71  10 5  I 2  1,79  10 2  I  0,49 (14.16)
F()- termen de corecţie funcţie de durata teoretică a insolaţiei şi care variază
cu latitudinea şi sezonul.

Formula Blaney şi Criddle (1950) utilizează temperatura medie a aerului şi durata

relativă a zilei, exprimată în procente:
ETPc  p   0,46  T  8,13 (mm/zi) (14.17)
DZ
unde p  100 , DZ fiind durata zilei, în ore.
24

Formula Turc (1961) are două forme, funcţie de umiditatea relativă medie, U :
 dacă U > 50% (situaţia cea mai des întâlnită în regiunile temperate)
atunci:
ETPc  3,11 
T
T  15

 H g   2,09  (mm/decadă) (14.18)
 dacă U > 50% atunci se introduce un termen de corecţie H r care tine
cont de advecţie :
ETPc  3,11 
T
T  15

 H g   2,09   1  50 70
 H r  (mm/decadă)


(14.19)
 

FORMULE FIZICE

169
 Formula Penman este dedusă din ecuaţia de bilanţ energetic şi se potriveşte cel mai
bine pentru o suprafaţă liberă de apă sau pentru gazon bine aprovizionat cu apă. Penman
propune pentru EP* formula:
H
Δ  γ  Ea
EP   L (mm/zi) (14.20)
Δγ
în care:
H* este expunerea energetică netă la scara unei zile
E a - puterea evaporantă a aerului
E a  0,26  e Ta   ea   1 – 0,54  u  (14.21)
ea - tensiunea medie a vaporilor de apă în aer
u - viteza vântului
L - căldura latentă de evaporare a apei
 - panta curbei tensiunii vaporilor

e Ta 
 6463 
    3,927  (14.22)
Ta Ta 
 - constanta psihrometrică.

Modelele de simulare permit estimarea ETR pentru un înveliş vegetal, separând

contribuţia solului la evapotranspiraţie şi cea a transpiraţiei. Elaborarea lor are la bază
cunoaşterea mecanismelor fizice care intervin în procesul de evapotranspiraţie. Dintre aceste
modele amintim pe cele elaborate de Ritchie (1972), Shttleworth şi Wallance (1983), Van
Baven ş.a. (1984), Lascano ş.a. (1987).

14.6. Bilanţul hidric. Prognoza umidităţii solului. Seceta

Diferitele procese elementare care alcătuiesc circuitul apei în sistemul sol-plantă-

atmosferă pot fi reunite prin ecuaţii de bilanţ, fie în sol, fie în plantă.
Dacă ne referim la bilanţul hidric al solului, acesta este suma algebrică a "intrărilor",
"ieşirilor" şi "stocurilor" de apă din sol. Acesta din urmă sunt reprezentate prin rezervele de
apă în sol la momentele la care se realizează bilanţul şi ele pot fi determinate experimental,
calculate sau prognozate.
Pentru bilanţul apei în sol se propune următoarea formulă (Canarache, 1990):

R f  Ri   P  M  A  S   E  T  D  S  (14.23)

în care
Ri - rezerva de apă din sol la începutul perioadei de calcul,
Rf - rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de calcul,
P - cantitatea de precipitaţii căzută în perioada respectivă,
M - suma normelor de udare (în cazul terenurilor irigate),
A - aportul freatic,
S - aport din scurgerile de pe formele mai înalte de relief,
E - evaporaţia,
T - transpiraţia,
D - apa pierdută prin percolare sau drenaj (circulaţia spre adâncime a unei
părţi din apa solului),

170
 S  - pierdere de apă prin scurgeri spre formele mai joase de relief.
Calculele de bilanţ se pot efectua la diferite adâncimi ale profilului de sol, adâncimea
de 100 cm fiind utilizată frecvent.
De asemenea ele se pot realiza pentru perioade diferite de timp, funcţie de scopul
urmărit: decadă, lună, fază de vegetaţie, perioadă de vegetaţie, anotimp sau întreg anul.
Dacă situaţiile concrete permit neglijarea unora din componentele bilanţului hidric,
atunci se poate utiliza o formă simplificată:

R f  Ri  P  ET (14.24)
Plantele necesită o alimentare aproape constantă cu apă pentru a împiedica apariţia
constrângerilor hidrice care prejudiciază întotdeauna producţia. Efectuarea bilanţului hidric
este importantă tocmai din acest punct de vedere, deoarece ea permite urmărirea rezervorului
tampon al solului care reprezintă singura rezervă de apă ce permite culturilor să treacă prin
perioade temporare de secetă, între două ploi sau două irigaţii. Planta se adaptează parţial
diminuării rezervelor de apă datorită posibilităţilor sale de închidere a stomatelor ca şi a altor
mecanisme.

Prognoza umidităţii solului.

Apetroaiei (1977) a propus o metodă de prognoză a umidităţii solului, metodă ce
utilizează următoarea ecuaţie:

Raf  a  b1  Rai  b 2  P - b 3  T (14.25)

în care:
Raf
- rezerva de apă, accesibilă în sol, la sfârşitul perioadei de calcul
Rai - rezerva de apă, accesibilă în sol, la începutul perioadei de calcul
P - precipitaţiile în cursul perioadei de calcul
T - temperatura medie în perioada de calcul
a, b1, b2, b3 - coeficienţi de regresie diferenţiaţi funcţie de cultură şi de
perioada din an.

In fiziologie bilanţul hidric (al plantei) se defineşte ca raportul dintre cantitatea de apă
absorbită de plantă şi cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie, în acelaşi interval de timp.
In condiţii normale, apa pierdută prin transpiraţie este compensată de apa absorbită
prin rădăcini, astfel încât bilanţul hidric este echilibrat, celulele îşi menţin turgescenţa, iar
producţia de biomasă este mare.
Atunci când transpiraţia creşte, cum este cazul zilelor călduroase de vară, sau în
perioadele de secetă, bilanţul hidric devine subunitar şi în plante apare un deficit de apă. Ca
urmare se instalează fenomenul de ofilire, temporară sau de durată, cu efecte negative asupra
producţiei.
Atunci când absorbţia radiculară este mai intensă decât transpiraţia, bilanţul hidric
devine supraunitar, celulele plantei se suprasaturează cu apă şi apare procesul de gutaţie, prin
acesta eliminându-se excesul de apă din ţesuturi.

Constrângerea hidrică şi seceta

Un bilanţ hidric caracterizat prin aporturi (provenite din ploi, irigaţii) mai mici decât
pierderile (evapotranspiraţia în principal), conduce la reducerea rezervei de apă a solului şi la
apariţia unei constrângeri hidrice.
Modul în care o constrângere hidrică acţionează asupra plantei se explică cu ajutorul
potenţialului hidric. Cu cât cerinţa climatică tinde să impună plantei o transpiraţie mai
puternică, cu atât potenţialul apei în plantă va fi mai scăzut în scopul de a permite transferul

171
apei din sol în plantă, şi aceasta datorită gradientului de potenţial mare care există între sol şi
rădăcini.
In general, potenţialul hidric este apropiat de cel al solului în timpul nopţii când
evapotranspiraţia este zero sau foarte mică, dar coboară în timpul zilei cu atât mai jos în raport
cu cel al solului cu cât cerinţa climatică este mai puternică.
In aceste condiţii, prin constrângere hidrică se înţelege efectul acestui potenţial hidric
în interiorul ţesuturilor vegetale, potenţial care, după valoarea sa, are o acţiune mai mult sau
mai puţin inhibitoare asupra diverselor funcţii fiziologice. Aceste acţiuni se manifestă la
nivelul fotosintezei, reglării stomatice, înfloririi şi maturaţiei, etc.
Din consideraţiile prezentate rezultă faptul că este deosebit de important ca factorii
climatici să nu inducă constrângeri hidrice în mod sistematic, iar, în caz contrar, să se poată
interveni prin irigaţii. In zonele climatice nefavorabile, în care constrângerile hidrice sunt
frecvente, chiar în cazul unei bune alimentări cu apă, se recomandă să se reducă cerinţa
climatică prin realizarea de amenajări locale de tip perdele de protecţie sau umbriri în scopul
de a valorifica rezervele de apă existente.
Seceta este o constrângere hidrică prelungită (pe o perioadă de la mai multe zile până
la câteva luni), cu repercusiuni din ce în ce mai grave pentru producţie.
Seceta poate fi secetă atmosferică şi secetă pedologică. In cazul secetei atmosferice,
lipsei precipitaţiilor i se adaugă umiditate relativă scăzută a aerului (sub 30%) şi temperaturi
ridicate. Transpiraţia devine foarte intensă, plantele se ofilesc, dar îşi pot reveni în cursul
nopţii când temperatura scade, dacă în sol există rezerva de apă necesară restabilirii
echilibrului. Seceta pedologică se datorează faptului că solul nu mai poate furniza plantei
suficientă apă pentru a înlocui apa pierdută prin transpiraţie.
În afara acestor două tipuri de secetă există, după cum deja s-a menţionat, seceta
fiziologică, generată de lipsa apei în plantă în condiţiile în care solul are umiditate
corespunzătoare. In acest caz culturile suferă de lipsa de apă datorită cerinţei crescute de
evaporare care însă din diferite cauze nu poate fi compensată.
După cum s-a mai arătat, planta posedă numeroase mecanisme de adaptare şi
recuperare care-i permit să compenseze în parte efectele secetei temporare.
Apariţia unei perioade de secetă poate fi prognozată prin urmărirea bilanţului hidric al
solului şi tot în acest mod se poate stabili aportul necesar din irigaţii pentru ca producţia să nu
sufere.
In absenţa irigaţiilor, şi în plus dacă analizele agroclimatice arată că există o tendinţă
sistematică către secetă, este recomandabil să se amelioreze condiţiile de mediu, luând în
consideraţie condiţiile pedoclimatice locale.
Mijloacele clasice de ameliorare vizează:
- creşterea rezervei disponibile maxime (prin tehnici de lucrare a solului care reduc
scurgerea şi, eventual, conduc la creşterea infiltraţiei);
- conservarea acestei rezerve (de exemplu prin reducerea evaporaţiei de la suprafaţa
solului);
- ameliorarea varietăţilor pentru a le face cât mai puţin sensibile la constrângerile
hidrice.
Acestor măsuri legate de relaţia sol - plantă li se adaugă şi alte măsuri, amintite deja,
care au drept scop reducerea cerinţei climatice. Pentru aceasta se apelează la mijloace de
reducere a aporturilor de energie radiantă (culturi sub arbori sau anumite sisteme de cultură
asociate), dar mai cu seamă măsuri care să reducă advecţia (amenajarea de perdele de
protecţie, etc.).

Întrebări

172
1. Care sunt parametrii ce caracterizează umezeala aerului?
2. In ce condiţii are loc procesul de condensare (sublimare) a vaporilor de apă din atmosferă?
3. Care sunt principalele tipuri de produse de condensare care se formează la suprafaţa
solului şi în atmosfera liberă şi ce importanţă prezintă din punct de vedere
agrometeorologic?
4. Prin ce se caracterizează diferitele forme de precipitaţii atmosferice?
5. Cum poate fi caracterizat regimul pluviometric al unei regiuni? Ce reprezintă perioadele
ploioase, de secetă şi de uscăciune?
6. Care este semnificaţia potenţialului hidric şi cum se poate explica cu ajutorul lui circulaţia
apei în sistemul SPA?
7. Cum se defineşte bilanţul hidric al solului şi care sunt termenii unui astfel de bilanţ?

Bibliografie

1. Apetroaiei, Şt. (1977) - Evaluarea şi prognoza bilanţului apei din sol, Ed.Ceres, Bucureşti;
2. Dumitru, M. (1992) - Impactul ploilor acide asupra mediului ambiant. în vol. “Ecologie şi
Protecţia Mediului“ (sub red. Ionescu, Al. ş.a.), Călimăneşti;
3. Ritchie, J.T. (1972) - Model for predicting evaporation from a row crop with incomplete
cover, Water Res.Res., 8, 1204-1213;
4. Shutleworth,W.J., J.S.Wallace (1985) - Evaporation from sparse crops - an energy
combination theory, Q.J.R.Meteorol.Soc.,11,839-855;
5. IMNH (1995) - Instrucţiuni pentru staţiile Meteorologice (red. Al. Sabău), Bucureşti.

CAPITOLUL 15
CLIMATOLOGIE GENERALĂ

Cuvinte cheie:
- climatologie
- climă
- perioadă climatică de referinţă
- scări climatice
- variabilitatea climatului
- tendinţa climatică
- clasificări climatice
- microclima
- indici climatici
- schimbări climatice

Obiective:

173
- definirea climatului, prezentarea principalilor factori care generează climatul, a
variabiliţăţii acestuia precum şi prezentarea principalelor scări climatice;
- prezentarea clasificărilor climatice, cu referire specială la clasificarea Koppen;
- caracteristicile elementelor climatice pe teritoriul României;
- precizarea noţiunii de microclimă şi a factorilor care determină diferitele tipuri de
microclimat;
- definirea şi semnificaţia unor indici climatici globali

15.1. Definiţii. Noţiuni generale

Climatologia este disciplina care are ca obiect caracterizarea şi clasificarea diferitelor

tipuri de climat, localizarea lor geografică, studiul cauzelor diversităţii lor şi, într-un loc dat,
analiza variabilităţii lor temporale.
Noţiunea de climă sau climat desemnează seria de stări ale atmosferei, deasupra unei
regiuni, în succesiunea lor normală.
In sens larg, noţiunea de climat conţine în ea de fapt două noţiuni:
- cea de climat mediu, care corespunde ansamblului de condiţii care caracterizează
starea medie a atmosferei într-un loc sau regiune dată şi
- variabilitatea climatului, care corespunde dispersiei statistice a elementelor sale
caracteristice în jurul valorii lor medii.
Prin elemente climatice (sinonim cu elemente meteorologice) se înţeleg mărimile
fizice sau fenomenele atmosferice, a căror combinaţie permite ca, pentru un anumit loc sau
regiune, să se caracterizeze starea actuală sau obişnuită a atmosferei (starea timpului sau
climatul).
In ultimii ani se utilizează noţiunea de Sistem Climatic mai cuprinzătoare. Sistemul
climatic se consideră alcătuit din cinci componente interactive: A - atmosfera, H - hidrosfera
cu O - oceanele, C - criosfera, L - litosfera şi B - biosfera. Componentele sistemului climatic
acţionează ca un sistem cascadă legat prin procese fizice ce implică fluxuri de energie, impuls
şi materie la interfeţele sale, generând numeroase reacţii feed-back.

Factorii care generează clima. Climatul este determinat de un complex de factori ce

pot fi grupaţi în factori cosmici, geografici şi locali. Aceştia sunt:
- radiaţia solară
- repartiţia uscatului şi apei
- prezenţa curenţilor maritimi
- trăsăturile majore ale reliefului
- caracteristicile fizice ale întinderilor de apă
- orientarea şi înclinarea reliefului
- învelişul vegetal.

Perioada climatică de referinţă este perioada pe parcursul căreia sunt constituite

seriile cronologice, continue şi omogene, de observaţii meteorologice, care se găsesc în
băncile de date. Durata acestei perioade a fost fixată de OMM (Organizaţia Meteorologică
Mondială) la 30 de ani. La ora actuală se recomandă utilizarea intervalului 1961 - 1990.
Valorile medii ale variabilelor climatice care sunt calculate pe această perioadă de
referinţă sunt numite normale pentru fiecare lună şi an. Pentru analizele climatice este
necesară de asemenea determinarea parametrilor statistici care caracterizează variabilitatea
condiţiilor climatice în jurul valorilor medii.

174
 Scări climatice. Climatul se manifestă la diverse scări spaţiale. După întinderea zonei
geografice luată în considerare se disting mai multe scări climatice.
1. Scara macroclimatului: se aplică unei zone geografice foarte întinse ( continent,
ocean, ansamblului globului Pământesc). La această scară climatul este în principal
condiţionat de :
- distribuţia energiei radiante solare
- circulaţia generală a atmosferei
- contrastele uscat - apă.
2. Scara mezoclimatului: corespunde caracteristicilor climatice ale unei regiuni
naturale de dimensiuni limitate (câmpie, vale, coastă, etc.). In afară de factorii deja menţionaţi
la macroclimat, aici intervin şi caracteristicile geomorfologice regionale, capabile să modifice
bilanţul energetic şi să perturbe circulaţia aerului:
- topografia
- învelişul vegetal
- natura suprafeţei subiacente.
In acest context se obişnuieşte să se utilizeze noţiunea de topoclimat pentru a desemna
un climat local pentru care orografia constituie principalul factor determinant.
3. Scara microclimatului. Microclimatul reprezintă structura fină a stratului atmosferic
adiacent unei suprafeţe limitată ca întindere şi suficient de omogenă. Se face referire, de
exemplu la microclimatul unui câmp cu o anumită cultură, al unui lac, etc.
Noţiunile de fitoclimat sau bioclimat sunt folosite pentru a desemna climatul natural
sau artificial al mediului în care se dezvoltă plantele (sau, organismele vii).
Criptoclimatul se referă la spaţiul restrâns, artificial (cameră, seră) sau al unei cavităţi
naturale sau artificiale (peşteră).
Pedoclimatul desemnează climatul solului. Temperatura şi umiditatea fiind singurii
parametri climatici care se pot lua în consideraţie în acest caz, pedoclimatul poate fi
caracterizat prin profilele termice şi hidrice, ca şi prin evoluţia lor în timp.
La fiecare din scările climatice enumerate apar probleme particulare. Unele dintre
acestea prezintă un interes deosebit pentru domeniul agricol.

Variabilitatea climatului. După cum s-a amintit deja, ea corespunde dispersiei

statistice a datelor climatice în jurul valorilor medii calculate pe perioada de referinţă. Asupra
acestui subiect se va reveni la sfârşitul acestui capitol.
Tendinţa climatică este definită ca evoluţia lentă şi progresivă a climatului, ca
rezultat al unor cauze naturale sau al activităţii umane.

15.2. Clasificări climatice

Clasificarea climatelor are drept scop stabilirea principalelor tipuri de climă şi

determinarea limitelor răspândirii lor pe glob. Clasificarea este dificilă datorită faptului că
avem de-a face cu o noţiune complexă, determinată de un ansamblu de factori ce trebuie luaţi
în consideraţie.
Literatura de specialitate oferă mai multe clasificări climatice care au la bază criterii
diferite, funcţie de domeniul căruia i se adresează. Dintre criteriile folosite amintim
(Neacşa,ş.a.,1979) : criteriul astronomic (care ia în consideraţie numai radiaţia solară ca
factor genetic al climei), criteriul botanic (care ia în considerare legătura cauzală între
vegetaţie şi climă), criteriul hidrologic, etc.
De interes pentru agricultură este, alături de alte clasificări, cea bazată pe analiza
regimului principalelor elemente climatice, cunoscută sub numele de clasificarea lui Köppen
(1936). Această clasificare (Dissescu, ş.a.,1971, Etling, ş.a., 1987) ţine în primul rând seama

175
de modul de distribuţie al temperaturilor şi precipitaţiilor, de modul lor de variaţie în timpul
anului, ca şi de repartiţia celor mai importante asociaţii vegetale, pădurile.

Clasificarea Köppen
 De la ecuator către poli, se disting 5 tipuri principale de climă, notate cu
primele cinci litere ale alfabetului (litere de rang 1):
A - climat tropical, ploios, fără iarnă ; acest climat ocupă o zonă completă în jurul
ecuatorului, de o parte şi de alta a ei; caracteristica acestui tip de climat este aceea că în nici o
lună temperatura nu coboară sub 18C, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii depăşeşte
750 mm;
B - climat uscat; ocupă două zone, câte una în fiecare emisferă; în acest tip de climat
evaporaţia depăşeşte precipitaţiile;
C - climat temperat, ploios, cu ierni calde; ocupă de asemenea două zone, câte una în
fiecare emisferă; aici în luna cea mai rece temperatura medie lunară nu coboară sub -3C,
dar nici nu depăşeşte +18C; temperatura medie a lunii celei mai calde depăşeşte +10C;
D - climat boreal, ploios, cu ierni reci, cu zăpadă şi păduri; ocupă o zonă completă
numai în emisfera nordică; temperatura medie a lunii celei mai reci este mai mică de -3C iar
a celei mai calde este peste +10C; iarna precipitaţiile cad sub formă de zăpadă şi aceasta
acoperă solul câteva luni;
E - climat polar; ocupă două zone complete, câte una în fiecare emisferă; temperatura
medie pentru luna cea mai caldă este mai mică decât +10C; îngheţul durează mult timp iar
solul este acoperit cu zăpadă.
 Fiecare tip principal de climă se împarte la rândul lui în subtipuri principale,
rezultate prin alăturarea unei litere de rang 2, după modul de repartizare a precipitaţiilor în
timpul anului (cazul climatelor de tip A, C şi D), după gradul de uscăciune în cazul
climatului de tip B şi după intensitatea frigului în cazul climatului de tip E.
Literele de rang 2 care servesc la această clasificare şi semnificaţia lor este dată în cele
ce urmează :
f - precipitaţii suficiente tot timpul anului;
s - vară secetoasă;
w - iarnă secetoasă;
S - stepă;
W - deşert;
T - tundră;
F - îngheţ permanent.
 Cele 11 subtipuri principale şi caracteristicile lor sunt date în continuare :
Af - climat tropical ploios şi călduros;
Aw - climatul savanelor; în luna cea mai puţin ploioasă cantitatea de precipitaţii este
sub 60 mm;
BS - climatul de stepă;
BW - climatul de deşert;
Cf - climatul temperat umed; precipitaţii suficiente în tot cursul anului;
Cw - climatul temperat cu ierni secetoase; în luna cea mai ploioasă din vară cade o
cantitate de precipitaţii de cel puţin 10 ori mai mare decât în luna cea mai secetoasă din
iarnă;
Cs - climatul temperat cu veri secetoase (mediteranean); în luna cea mai secetoasă
din vară precipitaţiile sunt sub 30 mm; în luna cea mai ploioasă din iarnă, cade o cantitate de
precipitaţii de cel puţin trei ori mai mare decât în luna cea mai secetoasă din vară;
Df - climatul boreal cu ierni umede (climatul canadian); precipitaţii suficiente tot
timpul anului cu cantităţi lunare mai mari de 30 mm;

176
 Dw - climatul boreal cu ierni secetoase (climatul transbaicalian); vara este mai
ploioasă decât iarna;
ET - climatul tundrelor; temperatura medie a lunii celei mai calde nu scade sub 0C;
EF - climatul îngheţului permanent; în tot cursul anului temperaturile medii lunare
sunt negative.
 Clasificarea continuă cu împărţirea celor 11 subtipuri principale în alte
subtipuri prin adăugarea unei litere de rang 3 (care arată modul în care se repartizează
temperaturile în cursul anului) şi a unei litere de rang 4 (care vine cu precizări asupra
modului de repartiţia al precipitaţiilor în cursul anului).
Literele de rang 3 şi 4 fiind numeroase, ne îndreptăm aici atenţia numai asupra celor
întâlnite la clasificarea climatelor din regiunea geografică unde se află situată ţara noastră.
Astfel, ca litere de rang 3 se întâlnesc:
a - temperatura celei mai calde luni depăşeşte 22C;
b - temperatura celei mai calde luni este sub 22C, dar cel puţin patru luni pe an
temperatura medie lunară este peste 10C;
c - numai una până la patru luni pe an temperatura medie este peste 10C iar
temperatura celei mai reci luni este peste -38C;
k - iarnă rece, temperatura medie anuala sub 18C, dar temperatura medie a celei mai
calde luni peste 18C;
k - iarnă rece, temperatura medie a celei mai calde luni sub 18C.
Ca literă de rang 4 pe teritoriul ţării noastre se întâlneşte litera x care are următoarea
semnificaţie : cantitatea cea mai mare de precipitaţii cade la sfârşitul primăverii sau la
începutul verii, iar cea mai mică spre sfârşitul iernii; nebulozitatea este mică spre sfârşitul
verii.
Prin alăturarea literelor de rang 1 - 4 utilizate în clasificarea Köppen pentru fiecare
localitate sau regiune poate fi stabilită o formulă climatică care redă caracteristicile climatice
principale ale zonei sau localităţii respective.
Diferitele regiuni ale ţării noastre pot fi caracterizate prin următoarele formule
climatice : Cfax, Cfbx, Dfax, Dfbx, Dfbk, Dfk, Dfc, BSax, BSbx. Repartizarea lor geografică
este ilustrată pe harta din figura 8.1.
Paralelismul dintre tipurile de climă şi principalele asociaţii vegetale explică utilizarea
aceste clasificări de către geobotanişti, agronomi şi pedologi. Astfel, de exemplu, climatul
Cfax este favorabil cerealelor. Climatul Cfbx este favorabil cerealelor, viţei de vie, pomilor.
Climatul Dfax este favorabil porumbului, iar Dfbx grâului. Pentru zonele caracterizate de
această din urmă formulă climatică sunt specifice pădurile de stejar, fag şi conifere.

177
 Fig. 15.1 - Zonele climatice din România - după criteriul Koppen (Dissescu, C., 1970)

Indici climatici
Indicii climatici sunt combinaţii de elemente meteorologice destinate să caracterizeze
starea actuală sau obişnuită a atmosferei, în vederea realizării unei clasificări a climatelor sau
a unei aplicaţii particulare. In cele ce urmează sunt prezentaţi doi indici climatici globali:

Factorul de ploaie propus de Lang (1920) :

P
iL  (15.1)
T
în care P este cantitatea medie anuală de precipitaţii (mm)
T este temperatura medie anuală (C).
Valorile calculate pentru factorul de ploaie pentru diferite zone geografice au putut fi
corelate cu diferite tipuri de climat (tabelul 15.1) :
Tabelul 15.1
Clasificarea climatelor după indicele de ploaie (Lang)
valoarea indicelui de climatul corespunzător
ploaie
< 20 deşert
20 < iL < 40 stepă şi silvostepă
40 < iL < 60 păduri de foioase
> 60 masive păduroase

Indicele de ariditate al lui De Martonne (1926) provine din modificarea factorului de

ploaie al lui Lang, astfel încât ca la temperaturi negative indicele să nu ia valori negative :
P
iDM  (15.2)
T  10

178
 Acest indice are valori cu atât mai mari cu cât climatul este mai umed. De Martonne a
propus, pe baza acestui indice, următoarea clasificare a climatelor (tabelul 15.2) :

Tabelul 15.2
Clasificarea climatelor în funcţie de valorile indicelui De Martonne
Valoarea indicelui de Tipul climatului
ariditate
0 < iDM < 5 foarte arid
5 < iDM < 10 arid
10 < iDM < 20 semiarid
20 < iDM < 30 semiumed
30 < iDM < 55 umed

15.3. Clima României

Particularităţile climatului României

Caracteristicile specifice ale climei din ţara noastră sunt determinate de :
- poziţia geografică a ţării noastre pe glob (pe paralela de 45 lat N)
- poziţia României pe continent, într-o zonă de interferenţă a maselor de aer atlantic,
mediteranean, est-european şi polar, ceea ce explică atât alternanţa de climă de tip continental
cu cea de influenţă oceanică sau mediteraneană, cât şi nuanţările climatice pe care le imprimă
aceste mase de aer diferitelor regiuni ale ţării;
- dispunerea în trepte concentrice a reliefului care, pe lângă faptul că determină
etajarea caracteristicilor elementelor climatice, provoacă şi devieri ale curenţilor generali din
atmosfera joasă.

Factorii genetici ai climei la scara ţării noastre

Aşa cum s-a menţionat deja aceştia sunt factori cosmici, geografici şi locali.
Repartiţia radiaţiei solare globale, ca principală sursă de energie şi cauză a
fenomenelor meteorologice, pe teritoriul ţării noastre se prezintă astfel: media anuală a
radiaţiei totale este de circa 112 kcal cm-2 în nordul ţării şi 128 - 135 kcal cm-2 în sud. In
Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei se înregistrează până la 117 - 120 kcal cm -2, iar în
sud-estul ţării 135 kcal cm-2.
Mişcarea de rotaţie a Pământului, distribuţia inegală a energiei solare pe suprafaţa
terestră, repartiţia uscatului şi apei, a reliefului, determină trăsăturile circulaţiei generale a
atmosferei, care, la rândul său, determină o mare variabilitate a climei regiunii geografice
unde se află situată ţara noastră. Teritoriul României, prin poziţia sa geografică în zona de
interferenţă a maselor de aer tropicale cu cele polare, se găseşte sub influenţa directă a
principalilor centrii de acţiune care acţionează în Europa:
- anticiclonul Azoric (situat în Oceanul Atlantic la 20 - 40 latitudine nordică) care
acţionează tot timpul anului;
- anticiclonul Siberian, situat între Carpaţi şi Extremul Orient, acţionează în perioada
rece a anului;
- depresiunea Islandeză, centru de presiune mică situat în nordul Oceanului Atlantic,
acţionează tot anul;
- depresiunea Mediteraneană, situată în bazinul central al Mării Mediterane şi care
acţionează în anotimpul rece al anului.

179
 Relieful, prin prezenţa Munţilor Carpaţi, cu altitudini ridicate şi orientarea pe care o au
faţă de principalele sisteme barice, influenţează puternic trăsăturile climatului ţării noastre.
Relieful contribuie de asemenea la formarea climatelor locale (topoclimate) mai ales în cazul
depresiunilor.
Vegetaţia, ca suprafaţă activă, generează condiţii specifice pentru apariţia de
microclimate distincte.
Solurile prezintă importanţă în acest context în special datorită albedoului lor. Marea
extindere în ţara noastră a solurilor de culoare mai închisă (cernoziomuri, humusuri)
favorizează absorbţia energiei radiante solare, oferind condiţii optime de temperatură pentru
culturile agricole.
Bazinele lacustre şi chiar râurile, datorită însuşirilor termice ale apei, favorizează în
timpul verii, în zona înconjurătoare, existenţa unui climat mai răcoros şi umed în timpul verii,
mai cald şi uscat iarna. Vecinătatea Mării Negre imprimă trăsături specifice climei Dobrogei
şi, în mod special litoralului.

Caracteristicile elementelor climatice pe teritoriul României

Regimul temperaturii aerului. Temperatura medie anuală variază pe teritoriul ţării

noastre între 11 C în sud şi 8C în nord (fig. 15.2). Izoterma medie anuală este cea de 11C şi
delimitează în lungul văii Dunării o fâşie lată de 20 - 30 km. Pe litoral şi în Delta Dunării
temperaturile medii depăşesc această valoare. Cea mai mare parte a Dobrogei de nord şi
Câmpia Tisei au temperaturi medii anuale cuprinse între 10 şi 11C. De la izoterma de 10C
către zonele muntoase temperaturile medii anuale scad funcţie de altitudine, ajungând ca
izoterma de 0C să o întâlnim la 2000 m altitudine. Valorile medii anuale sunt mai scăzute în
nordul ţării şi pe pantele cu expunere nordică în timp ce pe văile râurilor mari, valorile
temperaturilor medii sunt mai ridicate decât în zonele înalte corespunzătoare.
Regimul termic al lunii celei mai reci (ianuarie), respectiv celei mai calde (iulie), se
prezintă astfel: valoarea medie a lunii ianuarie pe teritoriul ţării noastre se situează între 0 şi
-10C. Partea centrală a Câmpiei Române şi sudul Moldovei sunt caracterizate în ianuarie prin
temperaturi medii sub -3C, iar Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei prin temperaturi
medii cuprinse între -3 şi -4 C. Zona muntoasă este în ianuarie caracterizată prin temperaturi
medii cuprinse între -4C şi -10C, valori sub -10C întâlnindu-se pe culmile munţilor. In
ceea ce priveşte temperaturile medii din luna iulie, se remarcă izoterma de 22C care separă
Câmpia Română şi Dobrogea, unde temperaturile depăşesc această valoare, de restul
teritoriului situat la nordul ei, unde temperaturile sunt mai scăzute.

In ceea ce priveşte amplitudinea termică medie anuală, valorile care se înregistrează

pe teritoriul ţării noastre sunt expresia gradului de continentalism al climatului de aici.
Valorile cele mai ridicate, de peste 25C, se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea de vest,
urmând Podişul Moldovei şi nordul Dobrogei cu valori de 24C, Podişul Transilvaniei cu
23C, Câmpia Tisei şi litoralul cu 22C.

Temperaturile extreme (maxime şi minime) evidenţiază de asemenea continentalismul

climei din ţara noastră. Cele mai ridicate maxime (peste 40C) s-au înregistrat în Bărăgan, iar
cele mai coborâte minime (sub -30C) în regiunea Gheorghieni - Vatra Dornei.

180
 Fig. 15.2 - Harta izotermelor medii normale anuale

Un alt element caracteristic pentru regimul termic se referă la sumele anuale ale
temperaturilor medii zilnice pozitive. Cea mai ridicată sumă depăşeşte 4200C şi se întâlneşte
în lungul Dunării. Pentru Câmpia Română, Dobrogea şi sud-vestul Banatului, această sumă
este de aproximativ 4000C; în Câmpia Tisei şi Podişul Moldovei coboară până la 3500C, în
Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali 3200 -3600C. In zona de munte această
sumă scade treptat cu aproximativ 100 -120C la 100 m, ajungându-se astfel la o valoare de
560C la altitudinea de 2000 m.
Ingheţul reprezintă, ca şi sumele de temperatură, o problemă de un deosebit interes
pentru agricultură. Datele medii de apariţie ale primului îngheţ variază pe teritoriul ţării:
acesta apare din luna septembrie la altitudini peste 1500 m, la începutul lunii octombrie în
depresiunile subcarpatice şi extracarpatice, Podişul Sucevei, Podişul Transilvaniei; în Podişul
Moldovei îngheţul apare la mijlocul lunii octombrie, în Câmpia Română şi Câmpia Tisei, la
sfârşitul aceleiaşi luni, iar în Dobrogea şi valea Dunării îngheţul se produce după 1 noiembrie.
Ultimul îngheţ se produce în Dobrogea şi valea Dunării între 29 martie şi 5 aprilie; în
Câmpia Română între 1 şi 20 aprilie, în Câmpia Tisei şi Podişul Transilvaniei între 10 şi 20
aprilie. Astfel, durata îngheţului este de 80 de zile pe litoral, sub 100 de zile în Câmpia
Română şi Câmpia Tisei, sub 110 zile în Podişul Transilvaniei, 110 - 120 de zile în sudul
Podişului Moldovei şi Podişul Getic, etc.

Regimul umezelii aerului. In ceea ce priveşte umezeala relativă, valorile cele mai
ridicate se întâlnesc pe litoral şi în regiunea muntoasă înaltă ( peste 80%), iar cele mai scăzute
în Subcarpaţi (aproximativ 63%). Dacă se analizează repartiţia pe anotimpuri, se constată că
valoarea maximă se înregistrează iarna (datorită frecvenţei mare a invaziilor de aer mai cald şi

181
umed dinspre Marea Mediterană), iar cea minimă, vara. La altitudine situaţia se inversează,
umezeala absolută cea mai ridicată apărând vara. Acest lucru se datorează convecţiei termice
care conduce la formarea norilor şi precipitaţiilor.
Umezeala absolută înregistrează aceleaşi oscilaţii regionale ca şi umezeala relativă.
Astfel ea variază între 6,5 - 8 g m-3 în Câmpia Română şi 90 g m-3 pe litoral. Se remarcă
scăderea umezelii relative medii anuale în funcţie de altitudine. Pe anotimpuri situaţia se
prezintă astfel: vara, evaporarea este mai accentuată şi ca urmare, cantitatea de vapori de apă
creşte şi umezeala absolută este ridicată; valorile la care ajunge sunt de 10 - 13 g m -3 în
Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Tisei, Moldova, de 6 g m-3 la înălţimi de peste 2000 m,
de 14 - 16 g m-3 pe litoral. Iarna ea scade până la valori de 3 - 4 g m -3 în câmpii şi zonele
deluroase şi sub 2 g m-3 pe înălţimile muntoase.

Regimul nebulozităţii. Analizând repartiţia geografică a valorilor medii anuale ale

nebulozităţii, se remarcă o creştere a acesteia în raport cu altitudinea. Pe litoral, în lunca şi
Delta Dunării se întâlnesc valorile cele mai mici din ţară (sub 5 zecimi). La câmpie şi deal,
unde convecţia este mai accentuată, valorile nebulozităţii ajung la 5,5 - 5,7 zecimi, iar la
munte cresc la 6 - 7 zecimi.
Iarna nebulozitatea în general se uniformizează şi devine mai ridicată (6 - 7 zecimi la
scara întregii ţări). Excepţie fac văile şi depresiunile, unde nebulozitatea creşte, ca şi culmile
munţilor înalţi, care se află deasupra plafonului norilor.
Vara se remarcă diferenţierea distribuţiei valorilor nebulozităţii. Pe litoral aceasta este
de aproximativ 2,5 zecimi, la câmpie de 3,5 - 4 zecimi, iar pe culmile muntoase înalte creşte
până la 7 zecimi.
In climatologie se apelează adesea la un indicativ al frecvenţei nebulozităţii, şi anume
numărul zilelor senine. Cel mai ridicat este în Deltă (150), pe litoral (135 - 150), pentru ca
apoi să scadă: în Câmpia Olteniei şi sudul Câmpiei Tisei 130, în restul zonelor de câmpie 110
- 130, în zona de deal 100 - 120, iar în munţi 90 - 80.
Numărul de zile senine este direct legat de durata de strălucire a soarelui pentru care
se remarcă aceiaşi descreştere de zonele joase la zonele muntoase. Această durată însumează
2250 - 2300 de ore pe litoral şi în Deltă, 2000 de ore la câmpie, ajungându-se la 1400 - 1500
ore pe culmile înalte ale munţilor.

Regimul precipitaţiilor (fig.15.3). Analiza datelor climatologice a condus la stabilirea

valorii de 637 mm pentru cantitatea medie anuală de precipitaţii care cad pe teritoriul ţării
noastre. Dacă se analizează repartiţia geografică a cantităţilor de precipitaţii, se remarcă
diferenţieri semnificative: astfel, există diferenţieri între regiunile vestice, supuse invaziilor de
aer umed, şi regiunile estice, mai uscate; între regiunile înalte, cu precipitaţii bogate (1000 -
1400 mm), şi cele joase, mai sărace în precipitaţii, între pantele cu orientări diferite.
Diferenţieri se semnalează şi în cazul depresiunilor adăpostite faţă de curenţii vestici
(Gheorghieni, Ciuc, Braşov) unde cad cantităţi mai mici de 600 mm. In Podişul Getic cad
circa 600 mm, iar în nordul şi centrul Podişului Moldovenesc 500 - 600 mm. In sudul acestui
podiş, în Bărăgan şi Dobrogea cad sub 500 mm, iar în Deltă şi pe litoral sub 400 mm. In
câmpia Tisei cad anual circa 600 mm, iar în Dealurile Vestice 700 - 800 mm.
O parte din cauzele acestor diferenţieri o constituie poziţia culmilor carpatice în raport
cu circulaţia vestică, intensificarea activităţii fronturilor atmosferice la trecerea lor peste
munţi, convecţia termică intensă din anotimpul cald, şi altele.
Analiza repartiţiei cantităţilor de precipitaţii pe sezoane arată că există diferenţieri atât
între sezonul cald şi cel rece, cât şi la nivelul diferitelor regiuni ale ţării. In sezonul cald,
datorită predominării circulaţiei de nord-vest, în zonele muntoase înalte şi în estul Podişului
Transilvaniei cad circa 70% din totalul precipitaţiilor anuale. In restul ţării, cad între 55 şi

182
65%, excepţie făcând litoralul şi Delta, unde cad sub 55% şi sud-vestul Olteniei şi al
Banatului, unde cad sub 50%. In sezonul rece, ca urmare a regimului anticiclonic, cad mai
puţine precipitaţii, excepţie făcând sud-vestul Olteniei şi Banatul.

Fig. 15.3 - Distribuţia cantităţii medii anuale de precipitaţii (mm)

Precipitaţiile constituie parametrul cu cea mai mare variabilitate în timp şi spaţiu şi

acest lucru este susţinut şi de cantităţile deosebite faţă de mediile multianuale înregistrate în
unii ani. Astfel, în regiuni caracterizate prin cantităţi moderate de precipitaţii, cum este
Câmpia Română, s-au înregistrat valori de 1160 mm (Vidra), 1048 mm (Mărculeşti), 1014
mm la Rm. Sărat, etc. In anii secetoşi cantităţile de precipitaţii căzute în Câmpia Română au
însumat numai 120 mm (Drăgăneşti-Vlaşca, Tămădău).
O problemă aparte, menţionată deja, o constituie ploile torenţiale, frecvente în special
în timpul verii, care dau cantităţi excepţionale de apă şi care sunt urmarea intensificării
convecţiei termice. Se pot aminti ca valori excepţionale cele înregistrate în 26 iunie 1925 la
Ciuperceni, jud. Dolj (349 mm), în 17 august 1900 la Negru Vodă, Constanţa ( 320 mm), iar
în zilele de 29 - 30 august 1924, în decurs de 24 de ore, 690 mm.

Zăpada, datorită aşezării geografice a ţării noastre, reprezintă o parte însemnată a

cantităţii de precipitaţii anuale. Numărul zilelor de iarnă în care ninge creşte treptat de la
câmpie la munte. O deosebită importanţă o are grosimea stratului de zăpadă, pentru care însă
nu se pot face decât aprecieri foarte generale, pentru că, în acest caz condiţiile locale, şi în
special direcţia şi tăria vântului, conduc la depunerea diferenţiată a zăpezii. Se acceptă totuşi
creşterea grosimii stratului de zăpadă odată cu altitudinea : de la 5 cm în Dobrogea, la 5 - 20
cm în regiunile de câmpie şi de deal şi peste 1 m la munte.
Durata stratului de zăpadă se stabileşte după datele căderii primei zăpezi (luna
septembrie pe culmile înalte ale munţilor şi luna decembrie în sudul Dobrogei şi Banatului) şi

183
a ultimei zăpezi (începutul lunii martie în Dobrogea, Banat şi începutul lunii iunie la munte, la
altitudine).

Regimul presiunii atmosferice. Urmare a scăderii valorilor presiunii atmosferice cu

creşterea altitudinii şi a dispunerii reliefului ţării noastre în trepte, fără a lua în consideraţie
influenţa centrilor de acţiune ai atmosferei, presiunea va avea valori mai ridicate pe litoral
(1016 - 1017 mb) şi la câmpie (1000 mb) şi mai scăzute la munte (850 mb la altitudinea de
1500 m şi 745 mb pe crestele de peste 2500 m).
Influenţa centrilor de acţiune ai atmosferei poate fi remarcată atât în sezonul cald cât şi
în cel rece. Iarna, extinderea anticiclonului Siberian către vest determină pătrunderea aerului
rece în Podişul Moldovei, Câmpia Română, Dobrogea, ceea ce face ca aici presiunea
atmosferică să crească până la valori de 1015 - 1020 mb. In acelaşi timp, influenţa ciclonului
dinspre Marea Mediterană face ca în Câmpia Tisei presiunea atmosferică să fie mai coborâtă
(1000 - 1015 mb). Vara, datorită acţiunii anticiclonului Azoric, regiunile din nord-vestul ţării
sunt caracterizate de valori ale presiunii mai ridicate, iar regiunile sud-estice de valori ale
presiunii mai scăzute, datorate în principal încălzirii zonelor continentale euro-asiatice.

Regimul eolian. Prezenţa sistemelor barice amintite, precum şi a Munţilor Carpaţi,

sunt factorii care determină regimul eolian pe teritoriul ţării noastre. La altitudine, deasupra
zonei geografice unde este situată România, predomină circulaţia vestică, caracteristică de
altfel latitudinilor medii. La altitudini mai joase regimul eolian capătă particularităţi regionale.
In Podişul Transilvaniei şi Câmpia Tisei predomină vânturile din sectorul nord-vestic,
iar în Podişul Moldovei, vânturile de nord şi nord-vest. In estul Câmpiei Române predomină
vântul de nord-est, cunoscut iarna sub numele de crivăţ. El determină cele mai puternice
viscole de la noi din ţară. O ramificaţie a acestui vânt pătrunde şi spre Transilvania (nemira).
In vestul Câmpiei Române şi în Piemontul Getic predomină vântul de vest şi sud-vest
(austrul).
In sudul Câmpiei Tisei, vara, se simte un vânt uscat, coşava, care iarna devine rece.
In Bărăgan, în zilele fierbinţi de vară, se resimte băltăreţul, care aduce şi ploi scurte.
Pe litoral şi în Dobrogea cele mai frecvente vânturi sunt cele de nord. Pentru partea
sudică este caracteristic un vânt uscat, vântul negru.
Pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali ca şi pe versanţii estici ai Munţilor
Apuseni şi Carpaţilor Orientali se remarcă prezenţa foehnului (vântul mare).
In categoria vânturilor locale amintim de asemenea brizele, vânturile cu caracter
regulat semnalate atât pe litoral cât şi în zonele muntoase.
In ceea ce priveşte viteza vântului, pe teritoriul ţării noastre se pot contura două
maxime şi anume una la sfârşitul toamnei şi iarna, iar cealaltă primăvara.

15.4. Microclimatologia

Microclima este determinată de caracteristicile elementelor climatice (meteorologice)

în stratul de aer de aproximativ 2 m de la suprafaţa solului. Ea este rezultatul acţiunii
factorilor locali şi este caracteristică pentru zone de mică întindere şi omogene.
Cunoaşterea caracteristicilor microclimatice este importantă pentru cei ce lucrează în
agricultură deoarece, pe baza lor, resursele climatice ale unei zone pot fi utilizate cât mai
eficient.
Cu toate că pe parcursul lucrării de faţă au fost prezentate aspecte, în special de natură
practică, privind modalităţile de dirijare a climatului care nu se pot aplica decât la scări foarte
mici, în acest capitol vor fi enunţate problemele de bază ale microclimatologiei.

184
 Obiectivele microclimatologiei

Microclimatologia îşi propune:

- precizarea condiţiilor microclimatice, adică a acelor condiţii create sub influenţa
factorilor locali, pe suprafeţe mici şi în stratul de aer până la înălţimea de 2 m;
- stabilirea influenţei factorilor locali;
- posibilitatea creării de microclimate artificiale (pentru laboratoare cu condiţii
speciale, sere, adăposturi, plantaţii); acest obiectiv este deosebit de important deoarece
camerele cu climat artificial (fitotroanele) au permis lărgirea gamei de determinări
experimentale privind efectul microclimei asupra plantelor.
Sub influenţa neomogenităţilor suprafeţei subiacente, clima unei regiuni suferă o serie
de variaţii locale care se reflectă în valorile diferitelor elemente meteorologice sau prin
apariţia de noi fenomene. Ca urmare, în cadrul microclimei rolul principal revine
neomogenităţilor suprafeţei subiacente.
Determinările microclimatice se realizează prin observaţii executate simultan într-un
şir de puncte caracteristice tipului de suprafaţă subiacentă aflat în studiu. Rezultatele
determinărilor microclimatice sunt concludente în special în situaţiile de timp stabil
(dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi la amiază).

Factorii care determină microclima

Pentru formarea microclimei, esenţiale sunt trei categorii de factori :
1. proprietăţile suprafeţei subiacente;
2. fenomenul amestecului turbulent;
3. configuraţia şi orientarea terenului.
Proprietăţile fizice ale suprafeţei subiacente reprezintă sursa celei mai mari părţi din
particularităţile microclimatice ale stratului inferior de aer. Cele mai importante sunt :
 albedoul - variază în limite foarte largi, funcţie de proprietăţile solului şi în
special de cele ale stratului superficial; solurile închise la culoare (cu albedo mic), se
încălzesc mai puternic în cursul zilei decât cele de culoare deschisă (albedo mare), ceea ce
face ca şi temperatura aerului de deasupra lor să fie mai mare; noaptea solurile închise la
culoare se caracterizează printr-o emisie relativ intensă şi, ca urmare, printr-o răcire
accentuată; de asemenea amplitudinea diurnă a temperaturilor solurilor cu albedo mic este
mai mare decât a solurilor cu albedo mare;
 căldura specifică: un sol cu căldură specifică mai mare se încălzeşte şi se
răceşte mai puţin decât un sol cu căldură specifică mai mică;
 conductibilitatea termică: solurile cu conductibilitatea termică mare lasă să
pătrundă uşor căldura de la suprafaţa lor în adâncime şi de aceea ele se încălzesc la
suprafaţă mai puţin decât solurile cu conductivitate termică mică; noaptea, când solul se
răceşte prin radiaţie, conductibilitatea termică mare permite transmiterea căldurii din
straturile mai adânci, în care aceasta s-a acumulat, spre suprafaţa solului şi, prin aceasta,
răcirea este atenuată;
 umiditatea - influenţează puternic asupra procesului de încălzire şi răcire a
solului; când solul este umed, o parte din căldura de care dispune este consumată în
procesul de evaporare a apei şi, din această cauză, temperaturile la suprafaţă vor fi mai
moderate decât în cazul unui sol uscat; în plus, umiditatea solului modifică albedoul,
căldura specifică şi conductivitatea termică;
 acoperirea solului - influenţează microclima unui loc prin modificările pe care
le introduce în transferurile de masă şi energie dintre sol şi atmosferă; vegetaţia, ca
suprafaţă activă, se comportă diferit în comparaţie cu solul; mai mult, există deosebiri
sensibile între suprafeţele acoperite cu diferite tipuri de vegetaţie; influenţa stratului

185
 vegetal asupra microclimei se manifestă şi prin reducerea schimbului turbulent din cauza
reducerii vitezei vântului în interiorul său. In acest context, prezenţa sau absenţa stratului
de zăpadă în timpul iernii, exercită o puternică influenţă asupra particularităţilor
microclimatice. Aceasta se datorează proprietăţilor stratului de zăpadă (albedo mare,
conductibilitate termică redusă) ceea ce face ca zăpadă să fie un bun izolator termic pentru
stratul superficial de sol sau pentru culturile de toamnă.
Turbulenţa - reprezintă fenomenul prin care se realizează schimbul de căldură şi
umezeală dintre suprafaţa subiacentă şi stratul de aer de deasupra sa; ea este de două tipuri,
funcţie de cauzele care o determină: turbulenţa termică, datorată curenţilor de convecţie care
apar ca urmare a încălzirii diferenţiate a aerului în contact cu suprafaţa subiacentă
neomogenă, şi turbulenţa dinamică, provocată de frecarea aerului în mişcare cu asperităţile
suprafeţei subiacente precum şi de frecarea particulelor de aer între ele.
Configuraţia şi orientarea terenului influenţează în special repartiţia radiaţiei solare, a
temperaturii solului şi aerului, vântul şi precipitaţiile atmosferice.

Caracterizarea unor tipuri de microclimate

Microclima unui câmp cu vegetaţie ierboasă se deosebeşte de cea a unui câmp lipsit
de vegetaţie în primul rând datorită modificărilor pe care le impune schimburilor radiative.
Astfel, în cazul unei culturi cu densitate mare (graminee, de exemplu), nu mai există o
suprafaţă activă la nivelul căreia au loc schimburile, ci un strat activ, limitat de două
suprafeţe, una la nivelul frunzelor şi cealaltă la nivelul solului. Stratul activ îşi manifestă
influenţa prin reducerea radiaţiei solare şi modificarea compoziţiei spectrale a radiaţiei
(capitolul 3). Măsurătorile au arătat că într-un lan cu înălţimea de 50 cm la suprafaţa solului
ajunge circa 20% din radiaţia incidentă, iar într-un lan de 75 cm înălţime, 9 - 10% din radiaţia
incidentă.
Diferenţierea celor două suprafeţe active este şi mai netă în cazul culturilor cu frunze
late, aici, în funcţie de stadiul de dezvoltare, rolul esenţial în schimburile radiative îl jucându-l
fie frunzele, fie solul.
Cultura reflectă o parte din radiaţia incidentă (până la 25 - 30% din radiaţia globală în
perioada de dezvoltare maximă la cerealele păioase), iar din ceea ce rămâne o parte însemnată
se consumă în procesul de evapotranspiraţie: 80 - 90 cal cm -2 într-un lan cu densitate mică şi
200 - 220 cal cm-2 într-unul cu densitate mare. Aceasta va face ca încălzirea să fie cu atât mai
redusă cu cât energia consumată pentru evapotranspiraţie este mai mare.
Şi fenomenul amestecului turbulent este influenţat de prezenţa vegetaţiei ierboase.
Viteza vântului este micşorată şi, ca urmare, se reduce şi intensitatea schimbului turbulent.
Cele menţionate aici explică, din punct de vedere calitativ, scăderea temperaturii aerului în
timpul zilei în interiorul vegetaţiei ierboase comparativ cu un câmp fără vegetaţie. In plus,
amplitudinea termică este şi ea redusă.
Efect contrar are prezenţa vegetaţiei de înălţime mică şi rară care protejează solul
împotriva vântului dar lasă să pătrundă cu uşurinţă radiaţia globală ceea ce determină
încălzirea suplimentară a suprafeţei solului cu mai mult de 10C faţă de terenul dezgolit.
Un alt efect al prezenţei vegetaţiei ierboase este creşterea conţinutului de umezeală în
interiorul cuverturii vegetale. Umezeala relativă într-un lan de graminee depăşeşte, în luna
iunie, cu 10 - 15% pe cea de deasupra câmpului necultivat, la amiază diferenţa putând ajunge
la 30%.

Microclima pădurii. Prezenţa unei păduri antrenează nu numai modificări ale

transferurilor dintre atmosferă şi suprafaţă dar determină şi apariţia unor modificări în
compoziţia aerului atmosferic: la nivelurile inferioare dioxidul de carbon se poate găsi în

186
proporţie de 0,06% şi ea scade cu creşterea înălţimii pentru ca la nivelul coronamentului să
ajungă la 0,02 - 0,03%, valoare egală sau mai mică decât la acelaşi nivel deasupra terenului
fără pădure.
Umezeala crescută a aerului din interiorul pădurii este datorată evapotranspiraţiei
puternice. Frunzele arborilor joacă de asemenea rol de filtru ceea ce reduce mult cantitatea de
pulberi prezentă.
Tratarea cantitativă a proceselor de transfer care se petrec în cazul unei păduri este
deosebit de complexă deoarece în aceste procese sunt implicate mai multe suprafeţe active:
frunzişul de la nivelul coronamentului arborilor, suprafaţa constituită din arbuşti sau stratul
ierbaceu, suprafaţa solului sau a litierei.

Microclimatele artificiale (sere, adăposturi pentru animale) impun luarea în

consideraţie nu numai a factorii exteriori variabili, ci a problemelor specifice cum ar fi
necesitatea menţinerii unui climat constant, a reînnoirii permanente a aerului din interior,
implicarea unor fluxuri energetice suplimentare datorate prezenţei animalelor.

15.5. Schimbări climatice

In decursul istoriei Pământului clima a cunoscut importante variaţii. Astfel, studierea

evoluţiei temperaturi medii globale pe termen foarte lung, prezentată deja în Capitolul 10,
pune în evidenţă acest lucru.
In literatura de specialitate se foloseşte noţiunea de variaţie/fluctuaţie climatică pentru
o referire la modificări ale condiţiilor climatice la diferite scări de timp. Intr-o primă
aproximaţie se poate considera că astfel de variaţii sunt relativ lente şi că au un caracter
regional. Totuşi pot fi înregistrate şi variaţii de amplitudine mare ale parametrilor
climatologici cu caracter global, cu consecinţe mult mai semnificative. Astfel de variaţii sunt
denumite schimbări climatice.

O schimbare climatică implică modificări semnificative ale mediilor pe termen lung

ale elementelor climatice, ce pot genera, de exemplu, o trecere de la o clasă Koppen la alta.
Schimbările climatice, legate de modificări pe termen lung, sunt dificil de identificat numai
urmărind variaţiile de vreme de la o zi la alta sau de la un an la altul. De exemplu, la variaţii
interanuale relativ mici ale temperaturii medii anuale într-o anumită regiune se recomandă
folosirea denumirii de variabilitate climatică, în timp ce trecerea de la o perioadă glaciară la
una interglaciară reprezintă schimbare climatică.
Este posibil ca o schimbare climatică să persiste numai un interval redus de timp, la
finalul căruia condiţiile climatice revin la cele dinainte. Variaţiile climatice de amplitudine
mare, care persistă intervale de timp relativ scurte (de ordinul deceniilor sau secolelor) sunt
numite evenimente climatice.

Evoluţiile climatice identificate în ultimul secol se înscriu în categoria variaţiilor

climatice. Dar oamenii de ştiinţă studiază şi problema unor eventuale schimbări climatice
bruşte care se pot produce când sistemul climatic depăşeşte un prag critic şi acesta ar suferi
tranziţii rapide la care societatea umană nu se poate adapta. Astfel de schimbări climatice
bruşte au avut loc în trecut şi sunt cunoscute ca evenimente Dansgaard – Oeschger. Ele se
caracterizează prin creşteri de temperatură în zona Atlanticului de Nord de până la 10°C în
numai câteva decade sau ani. Amplitudini comparabile s-au înregistrat şi în Pacificul de Nord
iar astfel de evenimente au influenţă globală.

187
 Cauzele variabilităţii climatice

In funcţie de cauzele care o generează, variabilitatea climatică poate fi descompusă în

două componente: variaţii forţate care reprezintă răspunsul sistemului climatic la schimbările
în forcingul extern (presiunile externe) şi variaţii libere, datorate instabilităţilor interne şi a
proceselor de feed – back din sistemul climatic. Corespunzător, cauzele pot fi externe (factori
externi care afectează sistemul climatic, dar care nu sunt influenţaţi de variabilele climatice),
respectiv interne (interacţiunile neliniare dintre subsistemele care alcătuiesc sistemul
climatic). Studierea lor separată este o problemă foarte dificilă.

Cauzele externe, la rândul lor, înglobează factori astronomici şi factori tereştri:

- factorii astronomici
o intensitatea radiaţiei solare
o parametrii orbitali ai Pământului
o viteza de rotaţie a Pământului
- factorii tereştrii
o variaţii în compoziţia atmosferei datorate erupţiilor vulcanice şi activităţii
umane
o modificări ale proprietăţilor suprafeţei uscatului prin defrişări şi despăduriri
o schimbări datorate tectonicii scoarţei terestre (de exemplu deplasarea
continentelor)

In afara răspunsurilor la cauzele externe sau interne de tip „cauză – efect”, în

sistemul climatic se manifestă şi multe procese cu caracter întâmplător. Aceasta
reprezintă componenta aleatoare a variabilităţii climatice (zgomot).

Raportul IPCC privind schimbările climatice

IPCC (Intergovernmental Pannel on Climate Change) – Comitetul Interguvernamental

pentru Schimbări Climatice - a fost înfiinţat in 1988 de către Organizaţia Meteorologică
Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Conform AMN, rolul IPCC
este de a evalua, într-o manieră obiectivă şi transparentă, informaţiile ştiinţifice, tehnice şi
socio-economice relevante în vederea înţelegerii bazelor ştiinţifice ale riscului schimbării
climei datorită activităţii umane, efectelor potenţiale induse de schimbarea climei  şi opţiuni
de adaptare şi diminuare a acestor efecte.

Schimbare climatică, după IPCC, însemnă o variaţie semnificativă din punct de

vedere statistic fie în starea medie a climatului, fie în variabilitatea sa, care persistă o
perioadă mai lungă de timp; este datorată unor procese interne, presiunilor (forcing – uri)
externe sau schimbărilor antropice majore în compoziţia atmosferei şi a utilizării terenurilor.
Este acceptată şi definiţia Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice: schimbări de climat atribuite direct sau indirect unei activităţi umane care
alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă variabilităţii naturale a
climatului observat in cursul unor perioade comparabile.

Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) a publicat, în prima

parte a anului 2007, contribuţiile celor trei Grupuri de Lucru la cel de-al Patrulea Raport
Global de Evaluare a Schimbărilor Climatice care prezintă rezultatele cercetărilor ştiinţifice,
observaţiile privind efectele schimbărilor climatice la nivel global, precum şi previziunile

188
realizate pe baza utilizării modelelor climatice. Concluziile principale ale acestui document
sunt următoarele:

 cei mai călduroşi 15 ani la nivel global au fost înregistraţi în ultimele două decade, anii
1998 şi 2005 fiind cei mai călduroşi;
 temperatura la nivelul Europei a crescut cu aproape 1 grad Celsius, mai mult decât rata
globală de încălzire de 0,74 grade Celsius;
 concentraţia gazelor cu efect de seră din atmosferă depăşeşte în prezent valorile
înregistrate în ultimii 650.000 de ani, iar previziunile indică o creştere fără precedent;
 până în 2100, temperatura globală va creşte cu 1 până la 6,3 grade Celsius iar nivelul
oceanului planetar va creşte cu 19 până la 58 cm;
 s-a intensificat frecvenţa apariţiei şi intensitatea fenomenelor meteorologice extreme
(furtuni, tornade, uragane), s-au schimbat modelele regionale climatice şi de precipitaţii
(valuri de căldură, secete, inundaţii), iar tendinţele indică o creştere graduală în
următorii ani;
 scăderea grosimii şi a extinderii gheţarilor din zona arctică (cu 40% în ultimii 30 de ani)
şi posibilitatea dispariţiei complete a acestora până în 2100;
 retragerea gheţarilor din zone montane (Munţii Alpi, Himalaya, Anzi) şi posibilitatea
dispariţiei a peste 70% din gheţarii continentali;
 dezvoltarea unor mutaţii la nivelul biosistemelor: înflorirea timpurie a unor specii de
plante, dispariţia unor specii de amfibieni etc.

Raportul recomandă necesitatea stabilirii de politici şi măsuri pentru reducerea emisiilor

de gaze cu efect de seră (dioxid de carbon, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi,
perfluorocarburi, hexafluorura de sulf - reglementate de Protocolul de la Kyoto), deoarece în
lipsa acestor măsuri creşterea temperaturii globale îngrijorător de mare. Limitarea creşterii
temperaturii globale medii, cu maximum 2oC peste valoarea pre - industrială până in 2100,
necesită reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050 cu cel puţin 50% faţă de
nivelul actual.

Discuţii asupra principalelor concluzii ale raportului

Factorii care determină schimbările climatice

Sistemul climatic evoluează în timp sub influenţa dinamicii sale interne şi datorită
modificărilor factorilor externi care afectează climatul, factori numiţi “forcing – uri”1.
Factorii externi includ fenomenele naturale cum ar fi erupţiile vulcanice şi variaţii in
activitatea solară precum şi schimbările induse de activitatea umană.
Radiaţia solară joacă rolul cel mai important. Există trei moduri fundamentale prin care se
poate schimba bilanţul radiativ al Pământului :
1. datorită variaţiilor radiaţiei solare incidente ca urmare a modificărilor pe care le suferă
orbita terestră sau activităţii solare însăşi;

1
Forcing-ul radiativ (FR) este o măsură a modului în care bilanţul radiativ al sistemului Pământ – Atmosferă
este influenţat când factorii care afectează climatul sunt alteraţi. Influenţa unui factor care poate determina o
schimbare climatică (de exemplu .un gaz cu efect de seră) este adesea evaluată în termenii FR. Termenul de FR
arată că factorii implicaţi modifică bilanţul radiativ („radiativ”) şi că acest bilanţ este „împins” – forţat – de la
starea normală („forcing”). FR se cuantifică prin rata modificării energiei raportată la unitatea de arie la limita
superioară a atmosferei şi se exprimă în W/m 2. Când FR datorat unui factor sau grup de factori este pozitiv
înseamnă că energia primită de sistemul Pământ – Atmosferă creşte, ceea ce în final conduce la încălzirea
sistemului. Invers, un FR negativ va conduce la răcirea sistemului.

189
 2. prin modificarea fracţiunii din radiaţia solară reflectată (a albedoului), aceasta
petrecându-se datorită acoperirii cu nori, particulelor in suspensie din atmosferă
(aerosolilor) sau acoperirii solului (vegetaţie, zăpadă, gheaţă);
3. alterarea radiaţiei de undă lungă emisă în spaţiu de suprafaţa Pământului, de exemplu
prin schimbarea concentraţiei gazelor cu efect de seră.
Climatul răspunde la rândul său la aceste schimbări fie direct, fie indirect, printr-o
varietate de mecanisme de feed – back
Cantitatea de energie solară care ajunge la limita superioară a atmosferei în fiecare
secundă pe suprafaţa de 1 m2, in timpul zilei, este de circa 1370 W iar cantitatea de energie pe
metru pătrat şi secundă, mediată pe întreg globul, este aproximativ ¼ din aceasta (342 W/m2).
Circa 30% din radiaţia solară este reflectată înapoi in spaţiu. Aproximativ 2/3 din această
reflectivitate este datorată norilor şi aerosolilor. Restul este reflectată de suprafeţele acoperite
cu zăpadă, gheaţă, deşert. Schimbarea dramatică a reflectivităţii aerosolilor intervine atunci
când au loc erupţii vulcanice majore. Acestea influenţează climatul un an sau doi înainte de a
fi antrenate la sol de precipitaţii. Unii aerosoli rezultaţi ca urmare a activităţilor umane
reflectă de asemenea radiaţia solară.
Energia care nu este reflectată este absorbită de atmosfera terestră şi suprafaţa
Pământului (circa 240 W/m2). Pământul radiază la rândul lui cam aceiaşi cantitate în spaţiu
(radiaţie de undă lungă, în mod permanent). Pentru a emite această cantitate de energie
temperatura corpului care emite, în acest caz Pământul, ar trebui să aibă în medie - 19°C, mult
mai puţin decât are Pământul în mod real (circa 14°C). Motivul pentru care suprafaţa
Pământului “apare” mult mai caldă este prezenţa gazelor cu efect de seră (efectul de seră
natural). Norii, pe de altă parte, exercită un efect similar cu cel al gazelor cu efect de seră.
Totuşi acest efect este compensat de reflectivitatea lor astfel încât,în medie, norii tind să aibă
efect de răcire asupra climatului, deşi local poate fi perceput ca efect de încălzire. Activităţile
umane, ca de exemplu, arderea combustibililor fosili, defrişările, etc., conduc la amplificarea
efectului de seră. Asupra acestor aspecte se va reveni

Mecanisme de feed – back în Sistemul Climatic

Există, aşa cum s-a menţionat deja, o serie de mecanisme de feed – back în sistemul
climatic, mecanisme care pot fie amplifica (feet – back pozitiv), fie diminua (feet – back
negativ) efectele schimbărilor climatice. De exemplu, creşterea concentraţiei gazelor cu efect
de seră are ca efect încălzirea climatului şi topirea zăpezilor şi a gheţii. Aceasta face ca
albedoul suprafeţei Pământului să se micşoreze (suprafaţa devine mai închisă la culoare) ceea
ce face ca ea să absoarbă mai multă energie solară. Urmează o topire mai accentuată şi aşa
mai departe, într-un ciclu care se autoîntreţine. In acest fel bucla feet – back–ului gheaţă –
albedo amplifică încălzirea iniţială datorită nivelului ridicat de gaze cu efect de seră.
Un alt exemplu este feet – back-ul datorat vaporilor de apă care poate fi destul de
puternic. Pe măsură ce atmosfera se încălzeşte datorită creşterii cantităţii de gaze cu efect de
seră, concentraţia vaporilor de apă creşte, conducând mai departe la accentuarea efectului de
seră. Aceasta duce la o încălzire mai puternică care, la rândul ei, determină o creştere
suplimentară a cantităţii de vapori de apă, într-un ciclu auto-întreţinut

Contribuţia activităţilor antropice la schimbările climatice

Unele din componentele sistemului climatic, în primul rând oceanele şi biosfera,
afectează concentraţia gazelor cu efect de seră din atmosferă. De exemplu, plantele iau CO2
din atmosferă şi îl convertesc, în procesul de fotosinteză, în carbohidraţi.
In epoca industrială, activităţile antropice au contribuit la creşterea concentraţiei
gazelor cu efect de seră din atmosferă. Pe lângă aceasta, activităţile umane contribuie la
schimbările climatice şi prin modificarea concentraţiei aerosolilor şi a acoperirii cu nori.

190
 Cea mai mare contribuţie o are arderea combustibililor fosili care eliberează CO2 în
atmosferă. Impactul activităţilor antropice asupra climei este mult mai mare decât cel al
proceselor naturale.
Principalii compuşi, rezultat al activităţii umane şi care joacă un rol însemnat pentru
schimbările climatice sunt:
1. Dioxidul de carbon (CO2), rezultat ca urmare a arderii combustibililor fosili utilizaţi în
transporturi, încălzirea locuinţelor, fabricarea cimentului, defrişări, etc. ; este eliberat
de asemenea procese naturale;
2. Metanul (CH4) – rezultat al activităţilor agricole, distribuţia gazului natural,
depozitarea deşeurilor; apare şi în procese naturale, în special în zonele unde există
mlaştini;
3. Oxizii de azot (N2O) – sunt emişi ca urmare a fertilizării cu azot şi arderii
combustibililor fosili; există şi procese naturale în sol şi oceane care eliberează (N2O);
4. Halocarbonii (combinaţii de fluor, brom, clor, carbon şi hidrogen): în mod natural
există în cantităţi foarte mici; principalii produşi rezultaţi din activitatea umană sunt
CFC11 şi CFC12 (utilizaţi ca agenţi de răcire şi în alte procese industriale);
concentraţia lor a scăzut în ultimii ani ca rezultat al convenţiilor internaţionale privind
protejarea stratului de ozon;
5. Ozonul (O3) – se produce şi se distruge în mod continuu în atmosferă ca urmare a
unor reacţii chimice sub acţiunea radiaţiilor UV; în troposferă, activităţile umane au
condus la creşterea cantităţii de O3 prin eliberarea CO, N2O şi a altor substanţe care
reacţionează chimic şi produc O3;
6. Vaporii de apă – consideraţi cel mai abundent şi mai important «gaz » cu efect de seră;
activităţile umane au numai o mică influenţă directă asupra cantităţii de vapori de apă
din atmosferă; indirect, oamenii au potenţialul de a afecta substanţial cantitatea de
vapori de apă prin modificarea climatului: o atmosferă mai caldă conţine mai mulţi
vapori de apă;
7. Aerosolii – unii sunt emişi direct în atmosferă în timp ce alţii se formează din diferiţi
alţi compuşi; activităţile umane responsabile de prezenţa aerosolilor din atmosferă
sunt:
a. arderea combustibililor fosili şi arderea biomasei (ceea ce a făcut să crească
concentraţia compuşilor cu sulf, a celor organici şi a negrului de fum),
b. mineritul de suprafaţă şi
c. alte procese industriale;
Sursele naturale de aerosoli sunt praful ridicat de la suprafaţă, spargerea valurilor,
emisiile biogene, erupţiile vulcanice.

Modificarea temperaturilor medii globale

Dacă ne referim la ultimii aproximativ 160 de ani, de când există observaţii
instrumentale, temperatura globală a crescut cu importante variaţii regionale.
Încălzirea s-a produs în două etape: o încălzire mai uşoară în perioada 1910 – 1940
(0,35°C) şi una mai puternică începând cu anul 1970 care durează şi azi (circa 0,55°C).
Observaţiile de după 1950 au arătat că troposfera (în jur de 10 km) s-a încălzit cu o
rată uşor mai mare decât suprafaţa Pământului, în timp ce stratosfera s-a răcit semnificativ
începând cu 1979.
Datele referitoare la temperatură, obţinute din măsurători, sunt în acord rezultatele
modelelor utilizate de climatologi.

191
 Precipitaţiile
In perioada la care ne referim şi precipitaţiile au suferit modificări atât cantitative cât
şi în intensitate, frecvenţă şi formă. Precipitaţiile oricum prezintă o largă variabilitate naturală
iar fenomene ca El Niño2 şi Oscilaţia Nord Atlantică3 au o influenţă semnificativă.

Modificări pronunţate în regimul precipitaţiilor pentru perioada 1900 – 2005 s-au observat cu
precădere în unele regiuni ale globului. Această perioadă a fost semnificativ mai umedă în
estul Americii de Nord şi de Sud, nordul Europei şi nordul şi centrul Asiei, dar mai uscată în
Sahel (Regiune în Africa,care ocupă o suprafaţă de 4 milioane km pătraţi şi face tranziţia între
savană şi pustiul Sahara, traversând Senegalul, Mauritania, Mali,Volta Superioară, Niger,
Ciad şi partea centrală a Sudanului pe o lungime de 6500 km), sudul Africii, Mediterana şi
sudul Asiei
In ceea ce priveşte forma, în regiunile nordice precipitaţiile cad mai mult sub formă de
ploaie decât sub formă de zăpadă. Frecvenţa episoadelor de precipitaţii puternice a crescut
chiar în regiuni unde cantităţile totale au descrescut. A crescut de asemenea frecvenţa de
apariţie a secetelor şi inundaţiilor în unele regiuni.
Aceste schimbări sunt asociate cu creşterea calităţii de vapori de apă din atmosferă,
rezultat al încălzirii oceanelor, în special la latitudinile joase.

Evenimente meteorologice extreme

Odată cu schimbarea climatică la care asistăm, frecvenţa şi aria de manifestare a
evenimentelor meteorologice extreme (valuri de căldură, secete inundaţii, uragane) a crescut.
Din 1950 valurile de căldură înregistrate au fost tot mai numeroase. S-au extins regiunile
afectate de secetă ca urmare a scăderii cantităţilor de precipitaţii deasupra uscatului. Frecvenţa
furtunilor tropicale şi a uraganelor variază de la an la an, dar datele înregistrate arată o
creştere substanţială a intensităţii şi duratei lor după anul 1970.
Schimbările în frecvenţa şi intensitatea acestor fenomene sunt mascate de larga lor
variabilitate naturală. După cercetători, este dificil de precizat, dacă nu imposibil, că aceste
fenomene – luate individual – pot fi explicate prin încălzirea datorată efectului de seră. Ele
sunt rezultatul unei combinaţii de factori. O largă gamă de evenimente extreme este
“normală” chiar în condiţiile unui climat care nu suferă schimbări majore. Totuşi, evenimente
ca valurile de căldură sunt mai frecvent întâlnite datorită intensificării efectului de seră.

Stratul de zăpadă şi gheaţă

Observaţiile arată că, la scară globală, se înregistrează o diminuare a stratului de
zăpadă şi gheaţă, în special începând cu 1980, urmată de o creştere în timpul ultimei decade
(raportul ia în consideraţie datele până în 2005), neţinându-se cont desigur de micile variaţii
regionale.
Alte observaţii se referă la micşorarea gheţarilor din munţi, retragerea mai devreme a
cuverturii de zăpadă primăvara, reducerea întinderii permafrostului, a solului îngheţat
sezonier şi a gheţii de pe râuri şi lacuri. Topirea gheţii din regiunile costiere din Groenlanda şi
vestul Antarcticii duce la creşterea nivelului mării. Contribuţia lor, pentru perioada 1993 –
2003, a fost estimată la 1,2 ± 0,4 mm/an.

2
El Nino : O incalzire anormala a apei la suprafata in Pacificul tropical estic, insotita de suprimarea upwelling-
ului (miscari ascendente) pe coastele Perului si Ecuadorului.

3
Oscilatia Nord Atlantica : O componenta la scara mare a variabilitatii climatice naturale care are un
insemnatimpact asupra vremii si climatului in regiunea Nord-Atlantica si in continentele invecinate.

192
 Variaţiile climatului înaintea epocii industriale
Modificarea bilanţului radiativ la nivelul Pământului au constituit principala cauză a
schimbărilor climatice şi în trecut dar cauzele au fost diferite. Pentru fiecare epocă cauzele
specifice trebuie stabilite individual. Cele trei moduri esenţiale prin care se poate schimba
climatul au fost deja prezentate. In plus, climatul local depinde de asemenea de modul în care
căldura este distribuită de vânturi şi curenţii oceanici. Toţi aceşti factori au avut un rol în
schimbările climatice trecute.
Începând cu epocile glaciare care s-au succedat în cicluri regulate în ultimele
aproximativ trei milioane de ani, este demonstrat că schimbările climatice sunt legate de aşa
numitele cicluri Milankovith4 (variaţiile parametrilor orbitei terestre) şi ele pot fi calculate cu
precizie astronomică. Deşi nu constituie cauza primară, concentraţia de CO2 din atmosferă a
jucat un rol esenţial. Datele prelevate din calotele glaciare din Antarctica arată că, în
perioadele glaciare, concentraţia de CO2 a fost mai scăzută (190 ppm) şi mai ridicată (280
ppm), în epocile interglaciare, mai calde. In istoria climei Pământului au fost mai multe
perioade „calde”. De exemplu acum 500 milioane de ani Pământul a fost liber de calotele
glaciare, este vorba de cele care există azi în Groenlanda şi Antarctica. Datele despre gazele
cu efect de seră sunt incerte dar, unele dintre acestea sugerează că, în aceste perioade,
concentraţiile de CO2 din atmosferă au fost mari.
La scara milioanelor de ani, nivelul de CO 2 s-a modificat şi datorită activităţilor
tectonice care afectează rata schimburilor de CO2 dintre suprafaţa Pământului, pe de o parte
şi, ocean şi atmosferă, pe de altă parte.
Acţiunea acestor factori care au determinat schimbări climatice în trecut nu înseamnă
că schimbările curente sunt naturale.

Schimbările climatice actuale în raport cu cele petrecute anterior

Unele aspecte ale schimbărilor climatice curente nu seamănă cu cele din perioadele
anterioare. In acelaşi timp, concentraţia de CO2 din atmosferă a atins un record relativ la
ultima jumătate de milion de ani şi aceasta s-a întâmplat cu o rată excepţională. Temperaturile
medii globale curente sunt mai mari decât au fost în timpul cel puţin a ultimilor secole,
probabil chiar mai mult de un mileniu. Dacă încălzirea continuă în acest mod, schimbările ar
putea fi neobişnuite în termeni de timp geologici. Un alt aspect neobişnuit al schimbărilor
climatice actuale este acela că, dacă schimbările trecute au avut cauze naturale, încălzirea din
ultimii 50 de ani este atribuită preponderent activităţii umane.
Când se compară schimbările climatice actuale cu cele din epocile anterioare, trebuie
avute în vedere trei aspecte:
1. alegerea unei variabile pentru comparaţie: concentraţia gazelor cu efect de seră,
temperatura sau alt parametru climatic (valoarea sa absolută sau rata de creştere);
2. schimbările locale să nu fie confundate cu cele globale; uneori pot fi mult mai
mare decât cele globale;
3. este necesar să fie făcute deosebiri între scările de timp: schimbările climatice pe
milioane de ani pot fi mult mai mari şi pot avea cauze diferite (de exemplu
deplasarea continentelor) comparativ cu schimbările climatice la scara sutelor de
ani.

4
Ciclu Milankovich : schimbari sistematice in trei elemente ale geometriei Soare-Pamant : precesia solstitiilor
si a echinoctiilor, inclinarea axei de rotatie a Pamantului si excentricitatea orbitala; afecteaza distributia
sezoniera si latitudinala a radiatiei solare incidente si influenteaza fluctuatiile climatice de la zeci la sute de mii
de ani.

193
 În concluzie, încălzirea din secolul 20 nu poate fi explicată numai prin variabilitatea
climatică naturală.

Proiecţii climatice

Termenul de „proiecţie” utilizat în rapoartele IPCC indică o evoluţie viitoare

potenţială a unei cantităţi sau set de cantităţi, adesea calculată pe baza unui model.
Proiecţiile climatice sunt considerate de IPCC, proiecţii ale răspunsului Sistemului Climatic
la diferite scenarii referitoare la emisia gazelor cu efect de seră, aerosolilor sau la alte forcing-
uri radiative, adesea bazate pe simulări cu ajutorul modelelor climatice şi sunt supuse unei
substanţiale incertitudini.
In literatura de specialitate se întâlnesc două modalităţi de realizare a acestui tip de
proiecţii: una bazată pe extrapolarea condiţiilor climatice din trecut şi alta, pe modelele de
circulaţie generală a atmosferei.

Proiecţii climatice bazate pe extrapolarea condiţiilor climatice din trecut

Pentru un orizont de timp de ordinul miilor de ani, dacă se acceptă ipoteza că
alternanţele între perioadele calde (interglaciare) şi cele reci (glaciare) ar avea în viitor
aceleaşi cauze ca şi în trecut, deoarece în prezent ne aflăm într-o perioadă interglaciară, unii
anticipări conduc către o perioadă rece. Există însă informaţii referitoare la parametrii
traiectoriei Pământului care indică faptul că perioada interglaciară în care ne aflăm poate
continua încă aproximativ 20 000 ani.
Pe de altă parte, evoluţia temperaturii medii globale pe parcursul ultimului mileniu
evidenţiază o tendinţă pronunţată de creştere, manifestată mai ales în ultimul secol. Dacă
această tendinţă continuă să se manifeste, temperatura medie globală va înregistra valori
record pentru ultimul mileniu. Dacă în primul caz prezentat cauzele variaţiilor sunt naturale,
legate de variaţii ale parametrilor orbitei de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui şi a axei de
rotaţie a Pământului, în cel de-al doilea caz acestea pot fi, preponderent, de natură antropică.

Proiecţii climatice bazate pe modelele de circulaţie generală a atmosferei. Scenarii

climatice
In general, un model descrie comportamentul unui sistem real, fiind utilizat ca bază
pentru calcule, prognoze sau simulări ulterioare. Modelele permit înţelegerea sistemelor
complexe şi prognozarea comportamentului acestora în cadrul scopului pentru care au fost
construite.
Modelele de circulaţie generală a atmosferei reprezintă un instrument de bază folosit
în investigarea fenomenelor climatice.
In scopul simulării condiţiilor climatice pentru secolul 21 au fost elaborate o serie de
scenarii referitoare la evoluţia viitoare a condiţiilor fizice, a celor sociale (creştere
demografică, ş.a.) şi economice, printre care şi a concentraţiei dioxidului de carbon. Scopul
dezvoltării unor astfel de scenarii este să se elimine cât mai mult din incertitudinile privind
condiţiile viitoare de evoluţie a climei şi de a lega ceea ce se cunoaşte despre climă cu ceea ce
ne putem aştepta în viitor. In continuare se face o scurtă prezentare a principalelor scenarii )
luate în consideraţie de IPCC.
 Scenariul A1B – descrie o lume viitoare caracterizată de o creştere economică
foarte rapidă, de un maxim al creşterii populaţiei globului la mijlocul secolului 21,
de introducerea rapidă de tehnologii noi şi eficiente. Se va intensifica de asemenea
interacţiunea culturală şi socială, între regiuni va exista convergenţă iar diferitele
surse de energie vor fi folosite echilibrat.

194
  Scenariul A2 – corespunde unei societăţi foarte eterogene, în care se păstrează
identităţile locale. Se presupune o creştere continuă a populaţiei şi o dezvoltare
economică cu un caracter preponderent regional.
 Scenariul B1 – descrie o societate convergentă a cărei creştere a populaţiei
înregistrează un maxim la mijlocul secolului 21 ca şi în cazul scenariului A1B.
Spre deosebire de acesta, în cazul scenariului B1se presupune că se va produce o
dezvoltare economică rapidă, cu concentrări pe servicii şi informaţie, pe
introducerea de tehnologii curate şi eficiente.

Trebuie precizat că, la ora actuală, se iau în consideraţie şi alte scenarii, „post –
SRES”. Sub numele de scenarii SRES (de la „Special Report on Emissions Scenarios”) sunt
cunoscute scenariile de emisie pentru proiecţii climatice dezvoltate de Nakicenovic ş.a.
(2000) ca bază pentru cel de-al Treilea Raport IPCC (2001).

Câteva din concluziile ultimului raport IPCC (2007), unele din ele ilustrate de tabelul
15.3 pot fi sintetizate astfel (ANM):

- Temperatura medie globala va creşte cu 1.4-5.8 oC , în funcţie de scenariul de emisie,

fiind cu 2-10 ori mai mare faţă de încălzirea din secolul trecut; deasupra uscatului
încălzirea este mai pronunţată decât media globală (la latitudinile înaltă iarna: nordul
Americii de Nord, nordul şi centrul Asiei); încălzire sub media globală în sudul şi sud-
estul Asiei (vara) şi sudul Americii de  Sud (iarna).

- Cantităţile de precipitaţii la nivel global vor creşte, cu mari diferenţieri regionale:

scăderi şi creşteri cuprinse între 5-20%;

- Schimbarea climei conduce la schimbări in circulaţia atmosferică care la rândul ei

conduce la schimbări in frecvenţa şi amplitudinea unor evenimente extreme de vreme;
Zilele foarte calde vor fi mai frecvente iar zilele foarte reci mai puţin frecvente;
Va creşte amplitudinea şi frecvenţa precipitaţiilor extreme  în multe regiuni după cum
va creşte de asemenea şi frecvenţa secetelor (temperaturile ridicate şi evapotranspiraţia
nu sunt compensate de creşterea precipitaţiilor). 

Tabelul 15.3
Creşterea temperaturii medii globale şi a nivelului mării la sfârşitul secolului 21
(proiecţii după IPCC, 2007)
Scenariul Creşterile de temperatură Creşterea nivelului mării
(°C în perioada 2090-2099 în (m în perioada 2090-2099
raport cu 1980-1999) în raport cu 1980-1999)
estimarea domeniul

Aceleaşi condiţii 0,6 0,3 – 0,9 Nu există date

ca în anul 2000
B1 1,8 1,1 – 2,9 0,18 – 0,38
A1B 2,8 1,7 – 4,4 0,21 – 0,48
A2 3,4 2,0 – 5,4 0,23 – 0,51

195
 România în contextul schimbărilor climatice globale

Modificările ale climei înregistrate in România

Încălzirea globală afectează şi ţara noastră, efectele cele mai pronunţate fiind iernile
călduroase şi secetoase. Semnificativă pentru România este creşterea frecvenţei evenimentelor
meteorologice rare şi extreme: veri caniculare, tornade, inundaţii. Înregistrări meteorologice
pe o perioadă mai mare de 100 de ani indică o tendinţă evidentă de deşertificare pe o suprafaţă
de 3 milioane ha în partea de est a ţării (Dobrogea), Estul Munteniei şi sudul Moldovei, din
care 2,8 mil. ha de teren arabil (20% din fondul agricol al României). Pentru ultimul secol a
fost pusă în evidenţă o creştere a temperaturii medii anulare cu 0,3°C, cu o intensificare
semnalată după anul 1960. Creşterile sunt diferenţiate fiind mai accentuate în sud-est cu valori
de 0,8°C la staţiile Bucureşti – Filaret şi Constanţa. Creşterile sunt mai reduse în partea
centrala şi de nord a ţării cu excepţia depresiunii Baia Mare unde au fost puse în evidenţă
valori de 0,7 °C. Datele înregistrate la principalele staţii meteorologice din ţară cât şi la
staţiile meteorologice din Carpaţii Meridionali şi Occidentali, situate la altitudini cuprinse
între 1 090 şi 2 504 m, pentru perioada 1961 – 2000 pun în evidenţă următoarele:
- tendinţa de creştere a temperaturii medii globale a aerului la nivelul suprafeţei
terestre, cu accelerare în ultimii 25 de ani;
- o creştere uşoară a temperaturii medii anuale şi o descreştere a cantităţilor de
precipitaţii pentru zonele montane;
- o creştere uşoara a temperaturii medii anuale la staţiile Vf. Omu (2 504 m ) şi o
creştere evidentă la Stâna de Vale pentru intervalul 1979 – 2000;
- topirea gheţarului de la Scărişoara şi reducerea acestuia cu 2,0 m în ultimii 100 de
ani, din care cea mai importantă reducere a fost semnalată în ultimii 25 de ani;
- creşterea nivelului apei în diferite secţiuni aflate pe coasta Marii Negre cu până la 45
de cm într-o perioadă de 130 de ani;
- producerea unor temperaturi extreme, cum au fost cele înregistrate pe date de 5 iulie
2000 la staţia Giurgiu 43,5ºC şi la Bucureşti de 42,4 C , din anul 1984.

Ca exemple de modificări ale climei, anul 2000 a fost caracterizat prin temperaturi
excesive şi prin secete generalizate. Înregistrările efectuate au pus în evidenţă faptul că vara
anului 2000 a fost cea mai secetoasă din ultimii 100 de ani, fiind precedată de intervalul de
primăvară care a fost, de asemenea extrem de secetos. In privinţa precipitaţiilor, se
semnalează diferenţieri regionale semnificative cu o uşoară tendinţă de creştere în sud, vest şi
est şi cu scăderi anuale în restul teritoriului. Este evidentă accentuarea caracterului torenţial al
precipitaţiilor care se manifestă prin căderea unor cantităţi mari de precipitaţii în perioade
scurte de timp urmate de perioade îndelungate de secetă. Chiar şi în anii secetoşi precipitaţiile
produc viituri de amploare în timpul primăverii când sunt combinate cu topirea zăpezilor şi în
timpul verii. Dintre cea mai distrugătoare a fost viitura de pe afluent al Pârâului Mare (Munţii
Retezat), din 11 iulie 1999 care s-a soldat cu 13 victime, 21 persoane rănite şi 2 blocuri de
locuinţe distruse. Alternanţa rapidă a unor perioade ploioase cu perioade secetoase, un
exemplu semnificativ în acest sens fiind anul 2000 când după o primăvară în care s-au
înregistrat viituri majore a urmat o perioadă foarte secetoasă în lunile iunie şi iulie.
Anul 2005 se încadrează între anii ploioşi cu precipitaţii abundente care au produs
viituri de amploare în Banat şi Moldova şi numeroase viituri de tip flush - flood (viituri –
fulger) în spaţiul montan şi deluros. Pentru iarnă au fost puse în evidenţă încălziri
semnificative, însoţite de topirea accentuată a zăpezilor, trecerea spre primăvară făcându-se
brusc. Pentru toamnă s-a înregistrat o uşoară răcire a climei pentru jumătatea de vest a ţării,

196
iar în timpul verii se înregistrează variaţii de temperatură cu oscilaţii lungi de timp care se
încadrează în tendinţa generală de variaţie.

Prognoza schimbărilor climatice din România pentru orizontul de timp 2050 (Ioana
Colfescu, 2007)
Estimarea impactului schimbărilor climatice asupra României s-a realizat prin studii în
care s-au selectat diferite Modele de Circulaţie Generală a atmosferei care reflectă cel mai
bine condiţiile din ţara noastră şi cu ajutorul diferitelor scenarii climatice (B1, A2, B2). Drept
referinţă a fost ales scenariul A1B – AIM din familia A1.

Temperaturile medii anuale

In scenariul B1 creşterile cele mai mari vor fi în nordul şi vestul ţării (1,96ºC – 2,00
ºC). In cea mai mare parte a teritoriului, creşterile sunt cuprinse între 1,88ºC şi 1,92 ºC. Cea
mai mică creştere se observă în zona litorală şi zona Dobrogei, cu valori cuprinse între 1,80ºC
şi 1,84 ºC.
In scenariul B2 mai mult de 50% din teritoriul ţării prezintă creşteri ale temperaturii
cuprinse între 1,98ºC şi 2,04ºC. Creşterile maxime sunt localizate în nord, fiind cuprinse între
1,98ºC şi 2,10ºC. In zona litorală, Dobrogea de est şi partea de est a Câmpiei Române,
creşterile temperaturii medii anuale sunt cuprinse între 1,86ºC şi 1,92ºC.
In scenariul A2 creşterea temperaturii medii anuale este cuprinsă între 1,76ºC şi
1,80ºC şi este localizată în nordul şi vestul ţării. In centrul şi estul României creşterile de
temperatură sunt cuprinse între 1,68ºC şi 1,72ºC iar cele mai mici creşteri apar în zona
Dobrogei, fiind cuprinse între 1,60ºC şi 1,64ºC.
Comparând valorile date de cele trei scenarii climatice pentru România se poate trage
concluzia că cele mai mari creşteri ale temperaturii medii anuale se anticipează a se produce
în nordul ţării cu valori de până la 2ºC.

Cantităţile de precipitaţii anuale

Se preconizează în general o scădere a cantităţilor de precipitaţii relativ la perioada de
referinţă cu valori cuprinse între – 2,4% şi – 0,06%. In zona de nord şi nord – est a ţării sunt
estimate creşteri ale cantităţilor de precipitaţii dar acestea sunt relativ mici.
In cazul scenariului B1 se observă creşterea cantităţii de precipitaţii în partea de nord a
ţării cu valori cuprinse între 0,68% şi 1,60%, cantităţile scăzând treptat odată cu coborârea
spre sudul ţării, pentru ca în partea de sud să ajungă la valori cuprinse între -2,30% şi –
1,38%.
In cazul scenariului B2 cele mai mari creşteri ale cantităţilor anuale de precipitaţii sunt
estimate pentru nordul ţării, fiind cuprinse între 0,88% şi 1,70%. Scăderea cea mai accentuată
este în jumătatea de sud a ţării (între – 2,40% şi – 1,58%), în restul ţării predominând de
asemenea scăderi.
Pentru scenariul A2 creşterile cantităţilor anuale de precipitaţii sunt estimate de
asemenea pentru nordul ţării cu valori cuprinse între 0,70% şi 1,40% iar scăderile cele mai
mari sunt situate în sudul ţării cu valori cuprinse între – 2,10% şi – 1,40%. In restul ţării
predomină de asemenea scăderi.
In concluzie, cele mai mari creşteri ale temperaturii medii anuale la nivelul României,
estimate de scenariul B1, se vor produce în nordul şi vestul ţării (valori cuprinse între 1,96ºC
şi 2,00ºC). Cantităţile anuale de precipitaţii, conform celor trei scenarii analizate, vor scădea
cu până la – 2,4% faţă de perioada de referinţă, cele mai mari scăderi înregistrându-se în zona
de sud a ţării.

197
 Schimbările climatice vor afecta toate sectoarele economiei, vor conduce la
modificarea perioadelor de vegetaţie şi la deplasarea liniilor de demarcaţie dintre păduri şi
pajişti. Evenimentele meteorologice extreme (furtuni, inundaţii, secete) vor apărea mai
frecvent, iar riscurile şi pagubele aferente pot deveni mai semnificative. Zonele afectate
de secetă s-au extins în ultimele decenii în România, cele mai expuse aflându-se în sud-estul
ţării, aproape întreaga ţară fiind afectată de secetă prelungită. Împreună cu inundaţiile,
perioadele îndelungate de secetă duc la pierderi economice însemnate în agricultură,
transporturi, alimentarea cu energie, gospodărirea apelor, sănătate şi în activitatea din
gospodării.

Întrebări
1. Care este definiţia climei şi care sunt factorii care determină existenţa diferitelor tipuri de
climat?
2. Ce este perioada climatică de referinţă?
3. Care sunt factorii care determină macroclimatul, mezoclimatul, respectiv microclimatul?
4. Care sunt elementele de bază care au servit la realizarea clasificării climatice Koppen?
5. Care sunt principalele particularităţi ale elementelor climatice pe teritoriul României?
6. Ce este microclima şi care sunt factorii care determină formarea diferitelor tipuri de
microclimat?
7. Cum se definesc factorul de ploaie (Lang) şi indicele de ariditate (De Martonne) şi care
este legătura dintre aceşti indici şi clasificarea climatelor?
8. Care sunt cauzele variabilităţii climatului?

Bibliografie

1. Busuioc, Aristiţa, Cuculeanu, V. (coord), P. Tuinea, ş.a. – Impactul potential al schimbării

climei în România, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2003
2. Dima, M., Ştefan, Sabina – Fizica schimbărilor climatice, Ed. Ars Docendi, Universitatea
din Bucureşti, 2008
3. Dissescu, C.A. ş.a. (1971) - Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti;
4. Colfescu, Ioana (2007) - Utilizarea scenariilor de schimbări climatice pentru România
pentru orizontul temporal 2050, Şcoala Naţională de Meteorologie (http://snm.inmh.ro);
5. IPCC, 2007: Climate Change 2007: The Physical Science Basis. Contribution of Working
Group I to the Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate
Change [Solomon, S., D. Qin, M. Manning, Z. Chen, M. Marquis, K.B. Averyt, M.Tignor
and H.L. Miller (eds.)]. Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom and
New York, NY, USA
6. OMM (1992) - The Global Climate System. Climate System Monitoring. Dec.1988-May
1991, Geneva.

198
 CAPITOLUL 16
STUDII AGROCLIMATICE

Cuvinte cheie:
- prognoze agrometeorologice
- zonarea agroclimatică
- risc climatic,
- vulnerabilitatea culturilor.

Obiective:
- prezentarea principalelor categorii de prognoze agrometeorologice şi elementele care
stau la baza lor;
- criterii şi informaţii utilizate în zonarea agroclimatică;
- definirea noţiunii de risc climatic.

Evenimentele climatice pot să aibă la nivelul producţiei fie un impact negativ

(pierderea unei părţi sau chiar a întregii recolte) în anii nefavorabili, fie un impact pozitiv (în
cazul anilor favorabili). Aceste efecte globale rezultă din acţiunea factorilor climatici în
fiecare etapă de elaborare a producţiei.
Agrometeorologia îşi propune, pe lângă precizarea efectelor factorilor climatici asupra
plantelor şi animalelor, şi deservirea specializată a diferitelor ramuri ale agriculturii. Aceasta
înseamnă:
 stabilirea gradului de favorabilitate al condiţiilor climatice dintr-o zonă dată
pentru anumite culturi agricole;
 recomandări, pe baza prognozelor meteorologice şi a celor fenologice, privind
momentul efectuării diferitelor lucrări agricole;
 prevederea fenomenelor de risc meteorologic (călduri excesive, secetă, îngheţ)
şi soluţii pentru diminuarea efectelor lor;
 prevederea apariţiei şi dezvoltării unor boli legate de climat;
 urmărirea bilanţului hidric al solului şi elaborarea de prognoze privind
rezervele de apă din sol, etc.
Concret, deservirea agrometeorologică se realizează atât la nivel local cât şi la nivel
naţional de către Laboratorul de Agrometeorologie din cadrul Administraţiei Naţionale de
Meteorologie (ANM) sub formă de diagnoze şi prognoze pentru intervale de timp cuprinse
între o zi şi întreg anul agricol, generale sau pentru o anumită specie agricolă. Informaţiile de
acest tip sunt publicate în Buletinele Agrometeorologice. La acestea se adaugă Studii de
specialitate în domeniul agrometeorologiei care se referă în principal la fenomenele de risc
agroclimatic (http://www.meteoromania.ro).

16.1. Prognozele agrometeorologice. Zonarea agroclimatică

Prognozele agrometeorologice anticipează gradul de favorabilitate a condiţiilor

meteorologice pentru culturile agricole şi tehnologiile aplicate. Ele înseamnă prevederea
stării de vegetaţie a plantelor şi a recoltelor, pe baza analizei condiţiilor externe care le
determină. Între aceste condiţii, factorii climatici joacă un rol esenţial, şi, de aceea la baza
prognozelor agrometeorologice stau prevederile meteorologice. În plus, este necesară

199
cunoaşterea biologiei plantelor, a bolilor şi insectelor care le atacă, şi a relaţiilor plantă -
climat.
In funcţie de timpul de anticipaţie, se face distincţie între: prognozele pe termen scurt,
prognozele pe termen mediu şi prognoze pe termen lung.

Prognozele pe termen scurt

Se referă la perioade de anticipaţie de 1 - 5 zile şi se bazează în principal pe
informaţia extrasă din prognozele meteorologice. Acest tip de informaţie poate fi utilizată
direct, urmărind valorile elementelor meteorologice importante (temperatură, precipitaţii,
vânt) în raport cu perioada din an şi lucrările în curs sau planificate. După prelucrări simple,
ea permite şi evaluarea unor date de tip agrometeorologic (evapotranspiraţie, risc de îngheţ,
risc de contaminare în cazul apariţiei unei boli, etc.). Pentru a fi utile ele trebuie să fie difuzate
rapid.

Prognozele pe termen mediu

Se realizează cu perioadă de anticipaţie cuprinsă între 15 zile şi 2 luni şi înseamnă:
 urmărirea sumelor de temperatură : ele permit obţinerea de informaţii asupra
stării de dezvoltare a culturilor, asupra momentului realizării unei faze fenologice, care
poate fi în avans sau în întârziere faţă de normală, funcţie în primul rând de valorile de
temperatură prognozate;
 urmărirea bilanţului hidric al solului: permite, împreună cu prognoza asupra
precipitaţiilor, diagnosticarea precoce a apariţiei riscului de secetă;
 elaborarea de prognoze fenologice şi prognoze privind randamentul
culturilor agricole. Prognozele randamentelor agricole sunt destinate furnizării unor
estimări ale producţiei, cu 1- 2 luni înainte de recoltare şi ele servesc atât la o mai bună
planificare a lucrărilor agricole cât şi la anticiparea unor probleme legate de piaţă. Aceste
prognoze se bazează pe modele empirice care iau în consideraţie un număr de parametrii
agroclimatici.

Prognozele pe termen lung. Zonarea agroclimatică

Spre deosebire de prognozele pe termen scurt şi mediu, prognoza pe termen lung
foloseşte informaţiile climatologice. Aceste informaţii pot constitui criterii obiective de
decizie pe termen lung (unul sau mai mulţi ani).
Deciziile trebuie să privească utilizarea solurilor, alegerea varietăţilor, precum şi
alegerea tehnicilor de cultură cele mai potrivite. Ele se iau astfel încât sistemul de producţie
ales să fie în acord cu variabilitatea climatului din zona de interes, deoarece climatul nu poate
fi decât în mică măsură controlat şi modificat de către om.
Prognozele pe termen lung sunt rezultatul studiilor agroclimatice. Acestea la rândul
lor se bazează pe analiza frecvenţială a variabilelor agroclimatice (sume de temperaturi,
precipitaţii, bilanţ hidric) şi a seriilor cronologice ale variabilelor climatologice de bază
(radiaţie solară, temperatură, umiditate, vânt). Un studiu climatic nu este complet fără un
studiu de risc climatic.
Produsul final al unei astfel de activităţi este zonarea agroclimatică. In plus, pentru ca
aceste studii să fie utile se apelează la reprezentarea cartografică a variabilităţii climatului
precum şi a altor factori implicaţi (tipuri de soluri, reţea hidrografică, etc).
Zonarea agroclimatică îşi propune realizarea unui cât mai bune concordanţe între
 resursele naturale ale unei zone (factori climatici, relief, soluri, hidrologie) şi
 particularităţile biologice ale fiecărui tip de cultură.
Pentru realizarea ei practică se apelează la două abordări complementare:

200
 1. stabilirea trăsăturilor climatice ale fiecărei zone, de tipul celor care se găsesc
în Atlasele climatologice, fără referire la o cultură anumită; în completarea acestora pot fi
realizate hărţi care corespund criteriilor agroclimatice ale culturilor importante pentru
regiune;
2. realizarea de studii specifice privind potenţialul productiv pentru o anumită
cultură.
Resursele climatice împreună cu relieful, solul, cărora li s-au adăugat modul de
folosinţă şi intervenţiile antropice, au condus la stabilirea a zece zone agricole (fig. 9.1) pentru
ţara noastră (ICCPT- Fundulea, 1995). Cele mai importante sunt prezentate aici pe scurt,
referirile făcându-se în principal la aspectele climatice:
 Sud-estul irigat (suprafeţele irigate din Câmpia Română, Podişul Dobrogei,
Lunca şi Delta Dunării şi Platforma Cotmeana) este caracterizat printr-un climat
continental, vara cu temperaturi excesive (> 35C) vara, geruri iarna şi secete lungi. Suma
gradelor de temperatură mai mari decât 5C este de 3800-4200C, iar a celor peste 10C de
3400-3800C. Precipitaţiile cumulează 550-600 mm în Câmpia Română, 350-400 mm în
Dobrogea, 450-500 mm în Lunca şi Delta Dunării, 550-650 în Platforma Cotmeana. Aceste
date indică în general deficit de apă, iar în zonele joase, exces temporar. Culturile specifice
sunt porumbul, plantele furajere, grâul, soia, orzul, floarea-soarelui şi sfecla de zahăr.
 Nisipurile (irigate) din Oltenia reprezintă o zonă cu particularităţi deosebite
între care menţionăm deficitul de apă, eroziunea eoliană, şi altele. Pe ele se poate cultiva
secară, sorg, tutun, ricin, arahide, pepeni, plante furajere şi în anumite condiţii grâu,
porumb.
 Sud-estul neirigat (suprafeţele neirigate din nordul Dobrogei, Câmpia Română,
Câmpia Siretului, nord-vestul Câmpiei Burdea) este caracterizat în mare de aceleaşi
condiţii climatice ca şi zona irigată (450-600 mm precipitaţii şi sume de temperaturi mai
mari decât 5C de 3800-4200C). Una din probleme importante este deficitul de apă.
Culturile recomandate sunt porumbul, plantele furajere, grâul, orzul, floarea-soarelui şi
altele.
 Câmpia de Vest are un climat caracterizat prin precipitaţii anuale de 550-650
mm şi resurse termice peste 5C de 3800-4000C iar peste pragul de 10C, de 3200-
3600C. Şi în această zonă există, din punct de vedere climatic, probleme legate de excesul
de apă, deficitul temporar de precipitaţii iar specialiştii recomandă aici cultivarea
porumbului, plantelor de nutreţ, grâului de toamnă, florii-soarelui, cartofilor.
 Zona Moldovei şi Transilvaniei colinare are relieful reprezentat prin câmpia
colinară şi podişul cu pante slabe până la puternic înclinate. Trăsăturile climatice sunt şi ele
ceva mai variate, cu precipitaţii între 400 şi 450 mm (Câmpia Jijiei şi Podişul Bîrladului) şi
550-600 mm în Câmpia Transilvaniei. La câmpie resursele termice (>5C ) se situează
între 3200-3400C iar în podişuri, 3400-3500C. Dintre problemele importante reţinem
deficitul de apă în Moldova şi excesul de apă în Câmpia Transilvaniei. Pentru aceste zone
sunt recomandate cerealele păioase, porumb, plante de nutreţ, soia, floarea-soarelui.
 Zona piemonturilor sudice are un relief variat, de la câmpie piemontană la
piemont cu pante slab înclinate, la dealuri şi piemonturi puternic fragmentate. Temperatura
medie anuală a aerului este de 9 - 10C, precipitaţiile anuale 600-700 mm în partea
nordică şi 700-800 mm în zonele sudice, mai abundente în sezonul rece. Temperaturile mai
mari de 10C se situează la 3400-3500C în Piemontul Getic şi 2800-3200C în Piemontul
nordic. Excesul de apă face din această zonă o zonă puţin favorabilă culturilor de câmp.
 Piemonturile estice şi vestice au drept relief reprezentativ dealurile şi
podişurile cu pante mijlociu-puternic înclinate. Caracteristicile elementelor climatice sunt
destul de variate: precipitaţii 600-800 mm în Piemonturile vestice şi 600-700 mm în

201
 Podişul Moldovenesc şi Subcarpaţii Orientali; temperaturi (>10C) între 2400-2600C în
Podişul Someşan şi 2600-3400C în Podişul Moldovenesc şi Subcarpaţii Orientali. Clima
este rece şi ploioasă, excesul de apă apare frecvent, împreună cu eroziunea şi alunecările
de teren. Aceste condiţii explică de ce aici peste 35% din terenul agricol este ocupat de
păşuni naturale, fâneţe, vii şi livezi. Se mai recomandă cerealele păioase, trifoiul, porumbul
pentru boabe, cartoful.

16.2. Studiile de risc climatic

Riscul climatic este considerat acel “fenomen care, prin acţiunea lui în afara limitelor
normale, funcţie de cerinţele bioclimatice ale plantelor cultivate, ale speciilor forestiere sau
ale animalelor de fermă, într-o anumită etapă de viaţă, provoacă distrugeri violente sau
progresive, determinând în final pierderi parţiale sau totale ale capacităţii lor biologice“
(Povară, 2000).
Literatura de specialitate face distincţie între riscul meteorologic, legat de fenomenele
meteorologice periculoase (grindină, inundaţii, vânt deosebit de puternic, ş.a.) şi riscul
climatic care poate fi studiat pe baza evaluărilor pe perioade lungi de timp. Primul are drept
particularitate o apariţie relativ rară, iar efectele sale sunt limitate în timp şi spaţiu. In cazul
riscului climatic, acţiunea frecventă a unora dintre riscuri poate conduce la modificarea
favorabilităţii condiţiilor climatice pentru o anumită cultură agricolă şi, ca urmare, impune o
nouă zonare.
Clasificarea riscurilor climatice se poate face în funcţie de mai multe criterii (Povară,
2000):
1. în funcţie de factorul meteorologic perturbator:
 riscuri radiative, determinate de durata redusă sau prelungită de strălucire a
Soarelui şi de intensitatea radiaţiei solare;
 riscuri termice, datorate abaterilor regimului termic faţă de normal;
 riscuri hidrice, datorate umidităţii necorespunzătoare, atât în aer cât şi în sol, în
raport cu un regim pluviometric normal şi consumul de apă al culturilor;
 riscuri combinate , cum este fenomenul de arşiţă; în acest caz, factorul termic
(temperaturi maxime  32C), se combină cu precipitaţii reduse cantitativ, umezeală
atmosferică  30% , rezerva de apă accesibilă plantelor scăzută până la coeficientul de
ofilire; aceste tipuri de riscuri produc cele mai mari pagube;
 riscuri mecanice: cele determinate de căderile de grindină, ploile
torenţiale, vânturile cu viteze foarte mari; acestea au ca efecte ruperea crengilor,
distrugerea aparatului foliar, etc.
2. în funcţie de faza de vegetaţie în decursul căreia acţionează; aceste riscuri sunt
specifice fiecărei culturi; de exemplu, în cazul grâului, cercetările efectuate (Povară, 2000)
arată că cele mai importante riscuri apar :
 în perioada vegetativă (răsărire, înfrăţire)
 în perioada de vernalizare
 în timpul criptovegetaţiei
 în perioada de vegetaţie activă (alungirea tulpinii, înspicare - înflorire,
umplere a bobului,...)
3. după gradul de severitate al acţiunii factorilor perturbatori deosebim două mari
categorii de riscuri şi anume :
 riscuri dezastruoase care conduc la calamitarea culturilor şi
 riscuri severe / puternice / moderate / slabe, care afectează recoltele în
diferite grade.

202
 Atunci când se studiază riscurile climatice este important să se facă referire nu numai
la factorul perturbator ci şi la gradul de vulnerabilitate al materialului biologic supus riscului.
Vulnerabilitatea exprimă capacitatea unui sistem de a suferi o degradare cauzată de
factorii externi de diferite tipuri. În timpul sezonului de vegetaţie vulnerabilitatea unei culturi
în raport cu parametrii meteorologici de risc creşte proporţional cu cerinţele acesteia mai ales
pentru apă şi temperatură, atingând valorile cele mai mari în perioadele de maximă
sensibilitate.
La ora actuală meteorologia dispune de mijloace pentru prognoza riscurilor şi, în unele
situaţii este posibil să se ia măsuri pentru prevenirea efectelor lor.
Pentru a putea fi utilă, noţiunea de risc climatic trebuie însoţită de noţiunea de prag de
risc admisibil. Pragul de risc este determinat pentru fiecare din factorii care limitează
producţia (ger, călduri excesive, deficit hidric, etc), pentru fiecare specie şi fază de vegetaţie.
Ca urmare, riscul climatic la o specie trebuie privit în corelaţie cu evoluţia în timp a
sensibilităţii plantei. Un exemplu se poate da în cazul pomilor fructiferi. In climatologie
îngheţul apare când temperatura aerului, măsurată în adăpostul meteorologic, coboară sub
0C. În agricultură îngheţul corespunde temperaturilor suficient de scăzute pentru a provoca
leziuni ale materialului vegetal. Temperatura la care se produce va depinde deci de
sensibilitatea plantelor la frig. Astfel, în agrometeorologie riscul de îngheţ este rezultatul
combinării probabilităţii de apariţie a temperaturilor negative (risc climatic) cu probabilitatea
ca vegetaţia să fie sensibilă la aceste temperaturi (risc biologic). Pagubele cauzate vegetaţiei
de către îngheţ depind de starea de hidratare a ţesuturilor, de concentraţia soluţiilor, de
prezenţa agenţilor de cristalizare a apei. Pragurile termice de sensibilitate a vegetaţiei variază
astfel în limite foarte largi. Pentru pomii fructiferi din regiunile temperate, mugurii dorminzi
pot rezista în perioada de iarnă la temperaturi de -20C sau chiar de -30C. Odată cu intrarea
în vegetaţie sensibilitatea la îngheţ creşte rapid.
Regionarea riscurilor climatice pentru culturile de interes se realizează prin
suprapunerea hărţilor zonării agroclimatice cu hărţile vulnerabilităţii culturilor la factorii de
risc. Rezultatul obţinut este un instrument deosebit de util în zonarea agroclimatică.

Întrebări
1. Ce sunt prognozele agrometeorologice şi care sunt informaţiile (datele) care se transmit
către utilizatori pentru fiecare tip de prognoză?
2. Care sunt principalele obiective pe care şi le propune activitatea de zonare agroclimatică?
3. Cum se defineşte riscul climatic (meteorologic) şi care este legătura dintre acesta şi
vulnerabilitatea materialului biologic?

Bibliografie
1. Berbecel , O., s.a.(1970) - Agrometeorologie, Ed. Ceres, Bucureşti;
2. Delecolle, R., ş.a.(1996 a) - Previsions des production agricoles, în Actes de lEcole
Chercheurs INRA en Bioclimatologie,vol.2, Le Croisic, 25-29 mars;
3. Povară, Rodica (2000) - Riscul meteorologic în agricultură. Grâul de toamnă, Ed.
Economică, Bucureşti.

203
 CAPITOLUL 17
MODELAREA ÎN AGROMETEOROLOGIE

Cuvinte cheie:
- modele de funcţionare a culturilor
- modelul CERES.

Obiective:
- prezentarea modelelor folosite la ora actuală pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

La ora actuală există o multitudine de modele elaborate pentru studierea funcţionării

sistemului sol - plantă - atmosferă (SPA):
- modele generale pentru circulaţia atmosferei;
- modele pentru transferurile radiative în domeniul radiaţiilor de undă scurtă, fie pe
baze clasice, fie plecând de la machete informatice;
- modele pentru schimburile radiative în infraroşu termic;
- modele generale de transfer în sistemul sol-plantă - atmosferă (de tipul modelului
ALiBi);
- modele de transfer pentru căldură şi apă în sol;
- modele de funcţionarea fiziologică a culturilor;
- modele pentru prognoza îngheţurilor de primăvară;
- modele pentru prognoza producţiei agricole, ş.a.
Din analiza lor se remarcă mai multe direcţii actuale de dezvoltare a modelării
(Simota, 1998), şi anume:
1. modele orientate pedologic - descriu procesele din sol şi influenţa lor asupra
celorlalte subsisteme;
2. modele cu orientare fiziologică (modele de funcţionare fiziologică a unei
culturi) - care descriu procesele fiziologice din plante sub acţiunea factorilor de mediu;
acestea la rândul lor s-au dezvoltat în direcţia corelării între diferitele fenofaze ale
culturilor cu evoluţia factorilor de mediu, în direcţia dinamicii unor procese care au loc în
plantă, a formării recoltelor, etc;
3. modele orientate spre studiul proceselor fizice care se desfăşoară în atmosferă,
cu referire specială la transferurile de masă şi energie care au loc la nivelul interfeţei
foliare şi în straturile de aer din vecinătatea suprafeţei terestre;
4. modele orientate hidrologic;
5. modele cu orientare ecosistemică - ca, de exemplu, modelarea ciclului
carbonului şi azotului.
În cele ce urmează vor fi prezentate câteva din cele mai importante modele, cu accent
pe modelele pentru funcţionarea culturilor.

17.1. Modele de funcţionare a culturilor şi de formare a recoltelor. Modelul

Ceres-Maize

Modelarea presupune existenţa unor variabile de intrare (cum este cazul variabilelor
climatice), a unor parametri care caracterizează procesele de creştere şi dezvoltare, din care

204
unii sunt legaţi de specie şi genotip, şi variabile de ieşire (producţia, consumul diferitelor
elemente, etc.). Interesul elaborării şi aplicării unor astfel de modele este acela de a se ajunge
la o imagine cantitativă şi dinamică a acţiunii combinate a diferiţilor factori de mediu asupra
funcţionării unei culturi.
Cu toate deosebirile care există între ele, toate modelele pot fi considerate ca având
trei module principale (Bonhomme,ş.a., 1995) :
1. un modul fenologic, ce ţine cont de cronologia diferitelor stadii ale unei culturi
(răsărire, diferenţierea organelor, înflorirea, maturarea, ş.a.); variabilele climatice implicate
în mod special sunt temperatura şi radiaţia solară;
2. un modul de producţie şi de repartizare a biomasei; acesta ia în considerare
fenomenele legate de fotosinteză, iar rolul esenţial îl joacă aici radiaţia solară; modulul de
repartizare orientează biomasa rezultată între diferitele organe, în funcţie de priorităţile de
creştere definite prin calendarul fenologic;
3. un modul de constrângeri (factori limitativi); introducerea diferitelor
constrângeri (hidrică, minerală, fitosanitară, ş.a.) determină o reducere a producţiei
potenţiale prognozate cu ajutorul primelor două module; acest modul permite trecerea de la
producţia potenţială la cea reală a unei culturi.

Modelul EPIC ( Sharpley, A.A., J.R.Williams, eds., 1990 - EPIC -

Erosion/Productivity Impact Calculator: 1. Model Documentation, AS Department of
Agriculture Technical Bulletin No. 1768) :
- simulează acţiunea sistemelor de cultură asupra eroziunii solurilor agricole;
-modelează acumulările de biomasă considerându-le determinate în principal de
PAR(radiaţia activă fotosintetic);
- consideră radiaţia solară, temperatura, apa şi substanţele nutritive, drept factori
limitativi ai recoltei;
- permite urmărirea dinamicii apei în sol.
Modelul BACROS (De Witt, C.T., 1965 - Photosynthesis of Leaf Canopies.
Agricultural Reports 633, Pudoc, Wageningen ) :
- permite calculul biomasei sintetizată de o cultură vegetală, considerând ca factori
limitativi radiaţia activă fotosintetic şi temperatura aerului.
Modelul GOA( Lheritier, H., 1992 - Validation d`un modčle simple d`estimation des
potentialités de production du maďs : GOA, Memoire de DEA - Orsay- Grignon):
- iniţial a fost dezvoltat pentru estimarea randamentelor potenţiale maxime permise de
condiţiile climatice (sume de temperaturi, radiaţie solară);
- la ora actuală conţine şi un modul hidric care permite obţinerea producţiei reale;
- poate fi cuplat cu un Sistem Informaţional Geografic (SIG) la scară mare.
Modelul CORNGRO (Childs, ş.a., 1977 - A simplified model of corn growth under
moisture stress. Transaction of the ASAE 20(5)):
- elaborat pentru simularea creşterii porumbului în funcţie de apa disponibilă din sol,
scop în care este alcătuit din două submodele independente: unul pentru transferul apei în
sistemul sol-plantă iar cel de-al doilea pentru creştere;
- pentru simularea dezvoltării utilizează, ca şi modelele precedente de altfel, sumele de
temperaturi.
Modelul CERES (Ritchie, J.T., 1985 - A user-oriented model of the soil water
balance in wheat. In: Wheat Growth and Modelling, E. Fry and T.K. Atkin (eds.).Plenum
Publishing Corporation, NATO-ASI Series; Ritchie, J.T., [.a., 1989 - A User`s Guide to
CERES Maize-V2.10. International Fertilizer Development Center, Muscle Shoals, Alabama
35662) :
- descrie procese fiziologice în mod diferit funcţie de specificul culturii;

205
 - estimarea dinamicii fenofazelor se face pe baza sumelor de temperatură, fiecare
fenofază având însă propria dependenţă de acumularea temperaturilor şi/sau de fotoperioadă,
ceea ce determină în final lungimea perioadei de dezvoltare;
- descrie procesele de formare a biomasei, incluzând influenţa principalelor elemente
tehnologice (aprovizionare cu azot, fosfor, potasiu, aplicarea irigaţiilor, densitatea de
semănat);
- permite urmărirea dinamicii apei în sol;
Modelul a cunoscut o serie de dezvoltări ulterioare : CERES-Wheat, CERES-Maize,
SOYGRO, BEANGRO.

Modelul CERES-Maize, în afara subrutinelor de intrare, de ieşire şi cele care se

referă la bilanţul apei, conţine subrutine specializate pentru simularea fenologiei (PHENOL)
şi pentru creştere (GROSUB). Prezentăm în continuare câţiva din algoritmii de calcul folosiţi
de aceste subrutine, algoritmi care se sprijină pe multe din problemele prezentate în această
lucrare.

MODELAREA FENOLOGIEI (SUBRUTINA PHENOL):

 se calculează temperatura medie zilnică (TEMPM) ca media dintre temperatura
maximă (TEMPMX) şi cea minimă (TEMPMN):

TEMPMX  TEMPMN
TEMPM  (17.1)
2

 se calculează gradele-zi peste un prag (temperatură de bază), TB , cu formula

cunoscută:

DTT  TEMPM  TB (17.2)

din care, prin însumare pe o perioadă anumită, rezultă sumele de temperaturi SUMDTT.

 răsărirea seminţelor se va produce atunci când suma gradelor-zi (faţă de

TB  10C ) socotite de la data semănatului, atinge valoarea P9 calculată funcţie de
adâncimea de semănat (SDEPTH, cm):

P9  15,0  6,0  SDEPTH (17.3)

 fenofaza între răsărit şi sfârşitul fazei juvenile, temperatura de bază fiind

considerată 8C, se va realiza când suma gadelor-zi atinge o valoare P1 care depinde de
hibrid (poate fi considerată aproximativ 220C).

 fenofaza cuprinsă între sfârşitul fazei juvenile şi iniţierea panicolului depinde

de fotoperioadă (DL, ore). Viteza inducţiei florale (RATEIN) care determină lungimea
acestei fenofaze se calculează cu formula:

1
RATEIN  (17.4)
 4  P 2   DL  12,5 
fotoperioada , DL, se calculează pe baza formulelor astronomice care ţin cont de declinaţia
solară (DEC), de numărul de ordine al zilei (JDATE) şi latitudine (LAT):

206
 DL  7,639  ACOS ( DLV )

 SIN ( LAT )  SIN ( DEC )  0,1047

DLV  (17.5)
COS ( LAT )  COS ( DEC )

DEC  0,4093  SIN (0,0172  ( JDATE  82,2))

Încheierea fenofazei se petrece atunci când, suma vitezelor inducţiei florale,

calculate pentru fiecare zi (SIND) ajunge la valoarea 1.
 pentru fenofaza iniţiere panicol - sfârşit creştere frunze şi mătăsit, suma
temperaturilor peste pragul de 8C, trebuie să ajungă la valoarea P3:

 SUMDTT 
P3    4   38,9  96  SUMDTT (17.6)
 21 

SUMDTT fiind suma gradelor active acumulate de la răsărit până la începutul acestei
faze.
 pentru realizarea fazei următoare, mătăsit - începutul perioadei efective de
umplere a bobului, trebuie să se acumuleze încă 170C peste temperatura de bază de 8C.

 fenofaza care urmează, perioada efectivă de umplere a bobului, se va realiza

când suma de temperaturi va avea valori cuprinse între 600 şi 850C.

 maturitatea fiziologică se realizează când suma de temperaturi SUMDTT va

atinge o valoare P5, care diferă de la hibrid la hibrid.

MODELAREA CREŞTERII (SUBRUTINA GROSUB)

 din radiaţia solară, SOLRAD, se calculează PAR în MJ m-2:

PAR  0,02  SOLRAD (17.7)

 producţia potenţială de substanţă uscată PCARB, exprimată în grame pe plantă

se estimează plecând de la radiaţia activă fotosintetic şi indicele suprafeţei foliare:

PCARB 
5,0  PAR
densitate

 1  e 0,65LAI  (17.8)

 producţia reală de substanţă uscată (CARBO):

CARBO  PCARB  min  SH , SN , ST  (17.9)

SH, SN, ST fiind indici pentru stresul hidric, al alimentării cu azot şi termic.

Stresul termic se calculează cu formula :

ST  1  0,0025    0,25  TEMPMN  0,75  TEMPMX   26 2 (17.10)

207
ceilalţi doi regăsindu-se în modulul special destinat, cel al factorilor limitativi.

17.2. Model empiric pentru estimarea producţiilor agricole

Un astfel de model, operaţional în unele ţări din Europa, este cel propus de Delecolle
(1996 a) care se aplică în două etape: (1) estimarea randamentului unei culturi şi (2) estimarea
suprafeţelor ocupate de acea cultură, producţia agricolă fiind rezultatul produsului acestora.
1. Randamentele se pot obţine fie cu ajutorul modelelor empirice, fie al celor
deterministe. Modelele empirice propun exprimarea randamentului sub forma unei
combinaţii liniare a factorilor climatici, din care lumina, radiaţia, temperatura şi apa sunt şi
factori de vegetaţie:
Randamentul  a1  X 1  a 2  X 2   a p  X p  b  t  ε (17.11)
X 1, X 2 ,  , X p fiind factorii climatici care intervin prin valori cumulate sau medii
pe porţiuni ale ciclului vegetal, t - o tendinţă temporală de care trebuie ţinut cont deoarece
randamentele din perioada 1950-1980 au depins în mai mare măsură de progresele
tehnologice decât de fluctuaţiile climatice interanuale.
2. Estimarea suprafeţelor ocupate de culturi se poate face prin mijloace clasice
sau prin teledetecţie, aceasta constituind una din preocupările Proiectului MARS
(Capitolul 8).

Problematica modelării în agrometeorologie este foarte vastă şi fiecare model în parte

necesită o prezentare detaliată care să precizeze condiţiile în care se poate aplica, de datele de
intrare, de scara de timp şi de spaţiu la care poate fi utilizat.

Întrebări

1. Care sunt tipurile de modele elaborate pentru studiul sistemului sol – plantă – atmosferă?
2. Care sunt modulele ce pot fi considerate comune pentru majoritatea modelelor de
funcţionare a culturilor?
3. Ce legături puteţi stabili între algoritmul prezentat pentru modelul CERES – Maize şi
problematica prezentată în capitolele anterioare?

Bibliografie

1. Bonhomme, R.,s.a. (1995) - Introduction a la modelisation du fonctionnement

physiologique d'un couvert, în : Actes de l'Ecole-Chercheurs INRA en Bioclimatologie,
Le Croisic, 3-7 apr. 1995, vol.1;
2. Delecolle, R., ş.a.(1996 a) - Previsions des production agricoles, în Actes de lEcole
Chercheurs INRA en Bioclimatologie,vol.2, Le Croisic, 25-29 mars;
3. Simota, C. (1998) - Dezvoltarea şi utilizarea unor modele de simulare matematică pentru
estimarea modificărilor induse de schimbările climatice prognozate asupra elementelor de
bilanţ al apei şi formării recoltelor, Teză doctorat, ASAS;

208
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BIOFIZICĂ

1. Bărbulescu, N., R. Ţiţeica, ş.a, 1972. – Fizica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Corneanu, G., 1989 – Radiosensibilitatea comparată a plantelor, în „Elemente de
radiobiologie vegetală”, coord. Corneanu G., Ed. Ceres, Bucureşti;
3. Dimoftache, C., Sonia Herman, 1993 – Biofizică medicală, Ed. Cerma, Bucureşti;
4. Dissescu, C.A., ş.a., 1971 – Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
5. Dragomirescu, Elena, Rusu, Fl., Contrea,A., Bazac, Rodica,1979 – Elemente de
biofizica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
6. Fătu, D., Cornelia Costin, 1994 – Stări de agregare ale materiei, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
7. Flonta, Maria Luiza, D.G. Mărgineanu, L. Movileanu, 1992 - Biofizica, Universitatea
Bucureşti, Facultatea de Biologie (litografiat);
8. Georgescu, L., I. Petrea, D. Borşan, 1976 – Fizica stării lichide, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
9. Hera, Cr., Alina Idriceanu, Margareta Bologa, 1984 – Tehnici nucleare în agricultură,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
10. Mărgineanu, D.G., 1985 – Biofizica (termodinamica biologică), Universitatea din
Bucureşti;
11. Mărgineanu, D.G., 1992 – Energetica lumii vii, Casa de editură „EDIMPEX-
SPERANŢA”, Bucureşti;
12. Milică, C., ş.a., 1982 – Fiziologie vegetală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
13. Neniţescu, C.D., 1979 – Chimie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
14. Nicolau, Cl., Z. Simon, 1968 – Biofizica Moleculară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
15. Plăviţu, C.N., 1993, 1994 – Fizica Fenomenelor Termice, vol. I - III, Ed. Hyperion, XXI,
Bucureşti;
16. Popescu, A., 1994 – Fundamentele biofizicii medicale, Ed. ALL, Bucureşti;
17. Popescu, Aurel, 1997 - Elemente de biofizică moleculară şi supramoleculară, Ed. All,
Bucureşti;
18. Porumb, T., 1985 – Elemente de biofizică moleculară, Ed. Dacia, Cluj Napoca;
19. Săndoiu, Ileana, 2003 – Fizică şi elemente de biofizică cu aplicaţii în agricultură, Ed.
Alma Mater, Sibiu;
20. Săndoiu, Ileana, 2005 – Fizica factorilor de mediu, Ed. Elisavaros, Bucureşti;
21. Sears, F.W., Zemansky, M.W., Young, H.D., 1983 – Fizică, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
22. Tănase, I. Gh, 2001 – Tehnici şi metode spectrometrice de analiză, Ed. Ars Docendi,
Bucureşti;
23. Ţiţeica, Şerban, 1982 – Termodinamica , Ed. Academiei, Bucureşti;
24. Ţiţeica, Şerban, 1984 – Mecanica cuantică , Ed. Academiei, Bucureşti;
25. Ţugulea, Laura, 1999 – Aspecte biofizice în fotosinteza plantelor superioare, Ed.
Universităţii din Bucureşti;
26. Vîlcu, Rodica, A. Dobrescu, 1982 – Termodinamica proceselor ireversibile, Ed. Tehnică,
Bucureşti;

209
 AGROMETEOROLOGIE

1. Apetroaiei, Şt.,1977 - Evaluarea şi prognoza bilanţului apei din sol, Ed.Ceres, Bucureşti;
2. Arlery, R.,s.a.,1973 - Climatologie. Methodes et practiques, Paris;
3. Baret, F.,s.a., 1995 - Proprietes optiques des sols et des feuilles, în : Actes de l'Ecole-
Chercheurs INRA en Bioclimatologie, vol.I, Le Croisic, 3-7 apr.1995;
4. Boissard, P.G.,s.a., 1995 - Structure geometrique 3-D des couverts vegetaux, în : Actes
de l'Ecole-Chercheurs INRA en Bioclimatologie, Le Croisic, 3-7 apr.1995,vol.1;
5. Bonhomme, R., 1994 - Les rayonnements solaires et le fonctionnement du couvert vegetal,
în vol. “Agronomie Moderne, coord. Tayleb Ameziane, El Hassani, E. Persoons, Paris
6. Busuioc, Aristiţa, Cuculeanu, V. (coord), P. Tuinea, ş.a., 2003 – Impactul potential al
schimbării climei în România, Ed. Ars Docendi, Bucureşti,
7. Canarache, A., 1990 – Fizica solurilor Agricole, Ed. Ceres, Bucureşti;
8. Dima, M., Ştefan, Sabina, 2008 – Fizica schimbărilor climatice, Ed. Ars Docendi,
Universitatea din Bucureşti;
9. Dumitru, M., 1992 - Impactul ploilor acide asupra mediului ambiant. În vol. “Ecologie şi
Protecţia Mediului“ (sub red. Ionescu, Al. Ş.a.), Călimăneşti;
10. Etling, D., M. Hantel, H. Kraus, C.-D. Schönwiese, 1987 - Climatology, Springer -
Verlag, Berlin;
11. Guyot, G., 1997 - Climatologie de l¢environnement, Ed. Mason, Paris;
12. IMNH, 1995 - Instrucţiuni pentru staţiile Meteorologice (red. Al. Sabău), Bucureşti.
13. IPCC, 2007: Climate Change 2007: The Physical Science Basis. Contribution of Working
Group I to the Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate
Change [Solomon, S., D. Qin, M. Manning, Z. Chen, M. Marquis, K.B. Averyt, M.Tignor
and H.L. Miller (eds.)]. Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom and
New York, NY, USA
14. Lorius, C., 1991 - Climat et gaz a effect de serre: les donnees des arhives glaciaires, C.R.
Acad. Sci., 8;
15. Marica, Adriana, 2000 - Impactul potenţial al schimbărilor climatice asupra ecosistemelor
agricole, Teză doctorat, Universitatea Tehnică de Construcţii, Bucureşti;
16. MICĂ ENCICLOPEDIE AGRICOLĂ, 1988 - Coord. Prof. Dr.Doc. Gh. Bîlteanu, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
17. Neacşa, O., O. Berbecel, 1979 - Climatologie şi agrometeorologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
18. OMM, 1992 - The Global Climate System. Climate System Monitoring. Dec.1988-May
1991, Geneva;
19. Ritchie, J.T., 1972 - Model for predicting evaporation from a row crop with incomplete
cover, Water Res.Res., 8, 1204-1213;
20. Săndoiu, Ileana , 2000– Agrometeorologie, Ed. Ceres, Bucureşti;
21. Săndoiu,Ileana, 2001 a – Măsurarea şi prelucrarea datelor meteorologice şi
agrometeorologice, Ed. Alma Mater, Sibiu;
22. Shutleworth,W.J., J.S.Wallace, 1985 - Evaporation from sparse crops,
Q.J.R.Meteorol.Soc.,11,839-855.

210