Curs 4

REGNUL PLANTAE.
ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA
ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA

Fig. 21: Polytrichum commune –

muşchiul de pământ

4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare

Regnul Plantae este format din organisme eucariote, autotrofe, terestre; unele dintre
ele, prin evoluţii ulterioare, au devenit heterotrofe sau adaptate mediului acvatic; îşi au
originea în algele verzi, în grupurile de specii care au făcut trecerea de la mediul de viaţă
acvatic la cel terestru; au un rol esenţial în biosferă în calitate de producători primari cu cea
mai mare contribuţie. Trecerea la viaţa de uscat a impus o serie de modificări la nivel celular,
al organizării aparatului vegetativ, al modului de reproducere şi răspândire precum şi al
ciclului de viaţă:
 Structura celulară
Celulele sunt protejate de un perete de natură celulozică, rigid, ce poate suferi diferite
modificări secundare pentru a asigura reglarea pierderilor de apă (cutinizarea – formarea
cuticulei), creşterea rezistenţei la acţiunea factorilor de mediu şi a permite corpului vegetativ
să capete dimensiuni care să-i asigure accesul la lumină (lignificarea), protecţia împotriva
agenţilor patogeni (taninizarea) sau a ierbivorelor (mineralizarea) etc. Plastidele verzi, prin
fragmentare (în celulele parenchimului de asimilaţie pot exista 20-60 de cloroplaste faţă de 1-
2 cromatofori la unele specii de alge verzi), dispunere periferică şi specializare (formarea
cloroplastelor granale) au crescut randamentul procesului fotosintetizator. În stroma lor se
acumulează amidon ca produs de rezervă rezultat în urma procesului de fotosinteză. Flagelii
sunt prezenţi numai la gameţii masculi ai muşchilor şi ferigilor. Lipsesc, de asemenea, stigma,
vacuolele pulsatile şi pirenoizii.
 Aparatul vegetativ
Răspândirea nutrienţilor în două medii diferite (sol, aer), concurenţa pentru lumină sau
asigurarea transportului apei prin corpul plantei sunt cauze ce au determinat apariţia unei noi
organizări a aparatului vegetativ. Se asigură astfel repartizarea diferenţiată a funcţiilor între
părţile componente şi elaborarea unei structuri interne diversificate, bazată pe grupuri de
celule legate între ele prin plasmodesme, specializate în realizarea fotosintezei, transportului,
susţinerii sau protecţiei (= ţesuturile vegetale). Acest nou tip de aparat vegetativ, numit corm,
este caracteristic plantelor terestre evoluate – ferigi, gimnosperme, angiosperme. La muşchi
este întâlnit corpul de tip briotal, asemănător algelor; în cazul grupelor superioare, briotalul
prezintă o serie de perfecţionări devenind un tal cormoidic.
 Reproducerea
Are loc, în primul rând, pe cale sexuată, prin fecundarea oosferei de către un gamet
mascul. Organele producătoare de gameţi (gametangiile: arhegonul, anteridia) sunt
pluricelulare şi protejate împotriva uscăciunii din aer de un înveliş de celule sterile. În urma
fecundaţiei rezultă zigotul din care se va forma embrionul (sporofitul imatur). Înmulţirea
asexuată, prin formarea aplanosporilor meiotici şi apoi eliberarea lor, este întâlnită la muşchi
şi la ferigi. În cazul spermatofitelor, sporii formaţi prin meioză sunt reţinuţi în plantă şi
integraţi în procesul de formare a gametangiilor. Înmulţirea vegetativă asigură formarea
noilor indivizi din fragmente de plante sau din organe specializate atunci când condiţiile de
mediu sunt favorabile dezvoltării populaţiilor.
 Ciclul de viaţă
Regnul Plantae este format din organisme haplo-diplobionte, cu generaţii
heteromorfe. Generaţia gametofitică este de lungă durată în cazul muşchilor. La ferigi,
gimnosperme şi angiosperme aceasta este redusă ca durată, independentă sau inclusă în
sporofit. În ciclul de viaţă apare stadiul embrionar. Unii autori consideră că aceste organisme
formează etapa de dezvoltare Embriophyta. Embrionul - structură pluricelulară, hrănită de
planta mamă, este înconjurat de ţesuturile protectoare iniţial ale gametangiilor femele.
Sistematica regnului Plantae
 În regnul Plantae se deosebesc două direcţii de evoluţie, respectiv cea a plantelor
lipsite de ţesuturi conducătoare (plante avasculare) şi cea a plantelor cu ţesuturi conducătoare
(plante vasculare). Corespunzătoare primei direcţii sunt plantele din încrengătura Bryophyta,
iar celei de a doua plantele din încrengăturile Pteridophyta (Polypodiophyta), Pinophyta
(Gymnospermatophyta) și Magnoliophyta (Angiospermatophyta); unii autori includ
gimnospermele și angiospermale în încrengătura Spermatophyta ca subîncrengături -
Pinophytina, respectiv Magnoliophytina.

 Bryophyta (încrengătura muşchilor)

- plante erbacee, de talie mică, dependente, prin fecundaţie, de mediul umed
- corpul vegetativ de tip taloidic (asemănător algelor verzi) sau cormoidic (format din tulpiniţă -
cauloid, frunzuliţe – filoid, rizoizi - rizoid ); în structura internă slabă diferenţiere a ţesuturilor
- ciclul de viaţă: predomină generaţia gametofitică; generaţia sporofitică este de scurtă durată,
dependentă de gametofit
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

 Pteridophyta (încrengătura ferigilor)

- plante erbacee sau lemnoase, terestre, rar acvatice, legate de mediul umed prin fecundaţie
- corpul vegetativ de tip corm (diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze); în structura internă
ţesuturile sunt bine dezvoltate, inclusiv cele conducătoare
- ciclul de viaţă: predomină generaţia sporofitică; generaţia gametofitică, reprezentată de protal,
este independentă de cea sporofitică; cele două generaţii se succed în mod obligatoriu
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

 Pinophyta (Gymnospermatophyta - încrengătura plantelor care se înmulţesc prin seminţe

golașe, neînchise în fruct)
- plante lemnoase, terestre care au corpul vegetativ de tip corm
- în structura internă xilemul este alcătuit din traheide (cu excepția unor grupe de plante)
- organe reproducătoare: sunt incluse în floare – structură adaptată reproducerii sexuate; învelișul
floral lipsește; carpela este plană, solziformă și poartă ovule descoperite; polenul germinează
direct pe ovul; gameţii masculi lipsiţi de flageli ajung la cei femeli prin intermediul tubului
polenic;
- fructul lipsește ;
- răspândirea prin seminţe golașe
  Magnoliophytina (Angiospermatophyta - încrengătura plantelor care se înmulţesc prin
seminţe închise în fruct)
- plante erbacee sau lemnoase, terestre sau acvatice având corpul vegetativ de tip corm; în
structura internă xilemul este alcătuit din trahee
- organe reproducătoare: sunt incluse în floare; învelișul floral prezent la majoritatea speciilor cu
morfologie adaptată tipului de polenizare; carpela (carpelele) este închisă (sunt închise) în
formă de vas formând ovarul în care sunt adăpostite ovulele; polenul germinează pe stigmat;
gameţii masculi lipsiţi de flageli, ajung la cei femeli prin intermediul tubului polenic
- fructul prezent, format din peretele ovarului;
- seminţe închise în fruct

4.2. Încrengătura Bryophyta

4.2.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Bryophyta
Briofitele (muşchii) sunt plante verzi, autotrofe, de talie mică (1-50 cm), întâlnite în
locuri umbroase şi umede, pe stânci, sol, trunchiurile copacilor; unele specii prezintă adaptări
fiziologice ce le permit să suporte deshidratarea temporară, altele sunt strict adaptate unor
medii specifice. p.
ep.
Corpul muşchilor este alcătuit din două c.
generaţii suprapuse şi subordonate: gametofitul
dominant, asigură producerea gameţilor şi sporofitul
mic, dependent de gametofit, având rolul de par.

producere a sporilor.
Gametofitul apare pe un filament numit
r.
protonemă, mai mult sau mai puţin dezvoltat la
diferitele grupe de briofite, rezultat din germinarea
Fig. 22: Marchantia polimorfa – structura
sporilor. Protonema şi apoi gametofitul sunt prinse de talului: ep.- epiderma, p. – por, c. – celule
cu cloroplaste, par. – parenchim de
substrat prin rizoizi uni- sau depozitare, r – rizoizi unicelulari (după
Bonnier şi Leclerc du Sablon)
pluricelulari (fig. 22).
Corpul gametofitului poate fi un tal asemănător algelor verzi
(aplatizat, de forma unei lame foliacee verzi) sau cormoidic, diferenţiat
în tulpiniţă (cauloid) şi frunzuliţe (filoid).
Organizarea internă poate fi de tip dorso-ventrală – în cazul
Fig. 22: Polytrichum talului (fig. 21) sau radiară (fig. 23) – caracteristică tulpiniţei sau
formosum – structura
radiară a tulpiniţei
frunzuliţelor; există şi specii lipsite de diferenţiere anatomică a
(după Takhtajan) ţesuturilor.

La maturitate, pe gametofit se formează arhegonul şi anteridia.

 Arhegonul este organul reproducător femeiesc având forma unei butelii microscopice
susţinută de un picior pluricelular. Partea bazală ovoidală, uşor umflată, are la interior o zona
ventrală unde se diferenţiază un singur gamet femel – oosfera. Anteridia, organul
reproducător bărbătesc, are o formă globuloasă sau alungită şi este
învelită de un perete celular unistratificat. La interior anteridia conţine un
ţesut spermatogen, alcătuit din numeroase celule cubice, care, prin
diviziuni, dau naştere anterozoizilor – gameţii masculi de forma unui
filament răsucit în spirală prevăzut cu doi flageli lungi.
Fig. 24: Funaria După eliberare, anterozoizii orientaţi chemotactic de substanţele
hygrometrica –
peristoma: dinţii eliberate de arhegoane (proteine, zaharuri, acizi etc.), ajung la nivelul
externi sunt curbaţi
spre exterior iar cei
oosferei unde are loc fecundaţia şi formarea zigotului. Acesta se divide
interni sunt verticali rapid şi dă naştere unui embrion din care se va dezvolta sporofitul
(după Bonnier şi
Leclerc du Sablon) matur.
Sporofitul se formează pe gametofit şi este reprezentat de
sporogon – structură de culoare verde permanent sau numai în primele faze de dezvoltare; are
o creştere limitată sau nelimitată; este alcătuită din picior (haustor), setă şi capsulă.
Piciorul pătrunde în gametofit şi absoarbe apă şi substanţele nutritive. Seta, de formă
cilindrică, conduce substanţele nutritive la capsulă şi ajută la împrăştierea sporilor; la unele
specii poate lipsi. Capsula de diverse forme este protejată la partea superioară de un opercul
(căpăcel) caduc în momentul răspândirii sporilor; poate fi acoperită de o parte din ţesutul
gametofitului, numită caliptră; la interior se află un ţesut sporogen, alcătuit din celule mamă
ce se divid meiotic formând briospori haploizi. Pentru a se asigura răspândirea sporilor, în
unele cazuri sunt formate elatere (celule alungite, sterile, cu îngroşări spiralate) sau coloane
de celule, numită columella.
Sporii pot fi eliberaţi printr-o structură numită peristomă (fig. 24), aflată la partea
superioară a capsulei, alcătuită din 1-2 cercuri de dinţişori triunghiulari, membranoşi, coloraţi
în roşu sau portocaliu; în funcţie de umiditatea atmosferică, aceştia pot permite sau nu
eliberarea sporilor. Atunci când peristoma lipseşte, briosporii sunt puşi în libertate prin
despicarea longitudinală, în 4-6 valve, a capsulei.
 Sporul este învelit de două membrane, una externă cutinizată, mai groasă, numită
exospor şi alta internă, mai subţire, numită endospor. În condiţii optime de umiditate
germinează şi formează protonema.

opercul caliptră

peristoma

Fig. 25: Bryophyta – ciclul de viaţă: 1. sporii în momentul răspândirii; 2. spor

germinat; 3. protonema; 4. gametofitul mascul; 5. gametofitul femel; 6. anteridii
însoţite de parafize – una imatură, cea de-a doua eliberând anterozoizi; 7.
arhegon înaintea fecundaţiei; 8. arhegon după fecundare – formarea
embrionului; 9. sporofit – la bază se află gametofitul pe care se dezvoltă; 10.
capsula deschisă (după H.des Abbayes)
Muşchii
se pot înmulţi pe cale vegetativă prin fragmente din corpul muşchiului (frunzuliţe, tulpiniţă)
sau prin mici corpusculi, numiţi propagule şi pe cale sexuată, prin fecundarea oosferei şi
formarea zigotului .
Ciclul de viaţă al muşchilor este constituit din alternarea celor două generaţii:
generaţia haploidă, de lungă durată, reprezentată de gametofit şi generaţia dipolidă de scurtă
durată, dependentă de gametofit, reprezentată prin sporofit. Generaţia haploidă, gametofitică
începe cu formarea sporilor şi se încheie în momentul producerii gameţilor. Generaţia
diploidă, sporofitică începe cu formarea zigotului rezultat în urma fecundaţiei şi se încheie în
momentul producerii sporilor (fig. 25).

4.2.2. Importanţa speciilor din încrengătura Bryophyta

 Dintre speciile cu importanţă practică pentru agricultură fac
parte cele din genurile Sphagnum şi Polytrichum (Clasa
Bryopsida).
Sphagnum (ordinul Sphagnales, familia Sphagnaceae) –
muşchiul de turbă (fig. 26): specii caracteristice mlaştinilor
oligotrofe, numite tinoave, prezentând o creştere continuă a
tulpiniţei prin celula iniţială apicală. Partea bazală a tulpiniţei ce
vegetează în apă în condiţii de pH acid şi temperatură scăzută, se
carbonizează lent, transformându-se în turbă, folosită drept
combustibil sau în amestecuri de pământ pentru răsadurile de Fig. 26: Sphagnum sp. –
muşchiul de turbă
flori şi legume. În structura internă a frunzuliţelor sunt două
categorii de celule: clorocite – celule cu cloroplaste, aşezate în
reţea având rol fotosintetic şi hialocite – celule lipsite de conţinut, cu pereţii îngroşaţi cu benzi
de lignină în care se depozitează apa din precipitaţii.
Polytrichum (ordinul Polytrichales, familia Polytrichaceae): specii cu tulpiniţa
erectă, fixată prin rizoizi pluricelulari, ramificaţi. Frunzuliţe lat lanceolate, cu o “nervură”
mediană puternică, prezintă pe faţa superioară mai multe serii de lame perpendiculare – „lame
de asimilaţie”, cu rol în absorbţia luminii pentru fotosinteză. Capsula sporogonului prevăzută
cu un opercul, este acoperită de o caliptră păroasă.
P. commune – muşchiul de pământ (fig.21): răspândit prin păduri, turbării, mai ales în
regiunile de munte.
Muşchii, împreună cu algele şi lichenii, participă la formarea solului primar, pregătind
substratul pentru dezvoltarea altor specii. În păduri, muşchii acumulează apa din precipitaţii,
contribuind la reglarea umidităţii solului, prevenirea inundaţiilor sau a alunecărilor de teren.
În pajiştile înţelenite formează un strat ce acoperă solul şi împiedică aerisirea acestuia,
intensificând acţiunea bacteriilor anaerobe, provocând acidifierea solului şi stingherind astfel
procesul de nutriţie al plantelor furajere valoroase ce sunt înlocuite de plante mai puţin
valoroase. Indivizii de muşchi de turbă din mlaştinile aflate în zona montană au capacitatea
de a reţine cantităţi mari de apă. Depozitele de turbă constituie zăcăminte importante folosite
ca îngrăşământ organic, pentru combustibil sau în amestecuri de pământ în legumicultură şi
floricultură. De asemenea, acestea prezintă o importanţă ştiinţifică deosebită deoarece la
nivelul lor s-au conservat spori sau grăunciori de polen ai unor specii străvechi pe baza cărora
a putut fi reconstituită istoria succesiunii vegetaţiei de pe numite teritorii.
 4.3. Încrengătura Pteridophyta (Polypodiophyta)
4.3.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Pteridophyta
Încrengătura Pteridophyta, numită şi a ferigilor, grupează cormofite producătoare de
spori pentru răspândire, eliberaţi din sporangi. În ciclul de viaţă sporofitul devine dominant
ca mărime şi durată şi este de sine stătător, exceptând o perioadă scurtă, în faza embrionară;
gametofitul redus, se dezvoltă independent de sporofit. Cele două generaţii ale
polipodiofitelor, cea sporofitică şi cea gametofitică, diferenţiate morfologic şi anatomic şi
separate în spaţiu, se succed în mod obligatoriu.
Sporofitul se formează prin dezvoltarea embrionului rezultat din diviziunile succesive
ale zigotului.
Embrionul, alcătuit din radiculă formată la o extremitate, tigelă (mugurele tulpiniţei)
şi cotiledon (frunza embrionară) apărute la cealaltă extremitate a axului, poate fi însoţit de un
masiv celular numit suspensor (talpă, haustor) cu rol în nutriţie.
Sporofitul matur are corpul vegetativ de tip corm; după habitus, poate fi plantă
erbacee sau lemnoasă (speciile fosile sau cele actuale din păduri tropicale), terestră, acvatică
sau epifită, măsurând de la câţiva centimetri până la zeci de metri în lungime.
Rădăcinile formate iniţial au durată scurtă de viaţă şi sunt înlocuite cu cele de origine
adventivă. Speciile fosile din Psilopsida nu au rădăcină, absorbţia apei şi fixarea fiind
asigurată de rizoizi. Din celula apicală iniţială se formează şi caliptra. Ramificarea are loc
prin dichotomie.
Tulpina aeriană ortotropă sau plagiotropă, de tip stipes la speciile arborescente, are
creştere apicală şi ramificare dicotomică. Majoritatea speciilor erbacee formează tulpini
subterane de tipul rizomului, omolog tulpinilor aeriene târâtoare. În structura internă a
rădăcinii şi tulpinii se găsesc ţesuturi conducătoare simple, de origine primară. Formaţiuni
libero-lemnoase de origine secundară apar numai la ferigile lemnoase fosile.
Frunzele pot fi microfile, cu lungimea până la 2 cm sau macrofile, mai mari de 2 cm.
Microfilele au un singur fascicul (nervură) iar macrofilele sunt multifasciculate, cu nervuri
ramificate. Limbul foliar simplu sau compus, întreg sau cu incizii îndeplineşte funcţia de
asimilaţie în cazul trofofilelor. Sporofilele sunt frunze care şi-au pierdut rolul trofic şi asigură
producerea sporilor iar trofosporofilele sunt frunzele cu funcţie mixtă: de asimilaţie şi de
producere a sporilor.
Sporangii se formează pe sporofitul matur. Ferigile primitive prezentau sporangi
solitari, dispuşi terminal pe ramificaţiile dichotomice (Rhynia sp.) sau grupaţi în sinangii
(Psilotum sp.). La speciile actuale sporangii pot fi solitari, aşezaţi în axila sporofilelor sau
trofofilelor sau adunaţi în sori nuzi sau protejaţi de o membrană de origine epidermală,
numită induziu, dispuşi pe partea dorsală a trofosporofilelor; uneori se pot găsi pe partea
ventrală a frunzei sau sunt închişi în sorocarpi. Sporofilele pot fi solitare sau grupate în spice
sporifere (strobili).
Răspândirea sporilor este facilitată de o serie de adaptări: elatere (Equisetum sp.) –
benzi higroscopice produse de peretele extern al sporului cu rolul de aglomerare a sporilor
care astfel cad grupaţi pe sol; inel mecanic incomplet - alcătuit dintr-un rând de celule cu
pereţii externi îngroşaţi ce asigură deschiderea bruscă a peretelui sporangelui şi împrăştierea
sporilor datorită variaţiei umidităţii din aer.
Sporii în cazul majorităţii speciilor de polipodiofite sunt identici între ei – izospori,
ferigi izospore; există şi specii heterospore care formează microspori (spori bărbăteşti foarte
mici, produşi în număr mare în microsporangi situaţi pe microsporofile) şi macrospori (spori
femeieşti, de dimensiuni mari, produşi în număr redus – 4-1, în macrosporangi situaţi pe
macrosporofile). Sporii sunt protejaţi de două membrane, cea externă fiind groasă, cu
ornamentaţii, cea internă mai subţire.
Gametofitul apărut în urma germinării sporilor este numit protal. De dimensiuni mici
(câţiva milimetrii – max. 5 cm), acesta se prinde de substrat cu ajutorul rizoizilor. Poate fi
situat deasupra solului având nutriţie autotrofă, fotosintetizatoare (Equisetaceae, unele
licopodiofite, numeroase ferigi leptosporangiate) sau subteran nutriţia fiind saprofită sau
micotrofă (în simbioză cu ciuperci) (la Psilotaceae, unele licopodiofite). Aspectul extern este
variabil: lamelar, cordiform, lobat, tuberculiform sau filamentos. Ferigile izospore vor forma
protale identice (specii homoprotaliene). Gametofitul este potenţial bisexuat (hermafrodit),
producător atât de anteridii cât şi de arhegoane. Ferigile heterospore vor forma protale dioice
(specii heteroprotaliene).
Protalele au de obicei durată scurtă de viaţă (anuale).
Anteridia ia naştere din stratul epidermal al gametofitului, are formă sferică şi este
protejată la exterior de un singur strat de celule sterile. Anterozoizii (gameţii bărbăteşti) sunt
spiralaţi şi multiflagelaţi, cu excepţia speciilor din Lycopodiaceae sau Selaginellaceae unde
sunt asemănători briofitelor, respectiv biflagelaţi.
Arhegonul este asemănător muşchilor adăpostind în partea bazală, mai dilatată şi
cufundată în protal, oosfera – gametul femeiesc imobil. Partea superioară, gâtul, se ridică
deasupra substratului.
Ciclul de dezvoltare
 Sunt două caracteristici proprii ciclului de dezvoltare al polipodiofitelor: existenţa
separată a celor două generaţi şi succesiunea lor obligatorie.
Generaţia sporofitică (diploidă), dominantă, începe o dată cu zigotul format în urma
procesului de fecundaţie. Diviziunile următoare vor configura embrionul din care se va forma
planta adultă (sporofitul). Pe aceasta apar sporangii cu celulele mamă sporogene.
Generaţia gametofitică (haploidă), de scurtă durată, debutează cu sporii rezultaţi prin
meioza celulelor mamă. Prin germinare, sporii formează protalul (gametofitul) pe care se vor
diferenţia gametangiile – anteridia şi arhegonul şi gameţii – anterozoizii şi oosfera.
Procesul de fecundaţie are loc în prezenţa apei datorită anterozoizilor flagelaţi, ceea ce
exclude prezenţa polipodiofitelor din habitatele cu umiditate redusă.
Schematic, ciclul de dezvoltare se prezintă astfel:
→ generaţia sporofitică (2n) ←
zigot → embrion → sporofit → sporange → Meioză
↑ ═ ═════ ═ ═════ ═ ═════ ═ ↓
Fecundaţi ← anterozoizi ← anteridie ← protal ← spor
e
← oosferă ← arhegon ←
→ generaţia gametofitică (n) ←

4.3.2. Clasificarea încrengăturii Polypodiophyta

Împărţirea în cele 4 clase - Psilopsida, Lycopodiopsida, Equisetopsida,
Polypodiopsida, este realizată în principal pe baza alcătuirii sporofitului, a tipului de frunze, a
caracteristicilor sporangilor, sporilor şi gametofitului.

 Psilopsida – ferigi străvechi, primitive

Sporofitul: plante mici, erbacee sau arbustive; lipsite de rădăcini; tulpini subterane sau aeriene,
simple sau ramificate dichotomic.
Frunze: absente sau microfile uninerve sau lipsite de fascicule conducătoare, dispuse spiralat sau
pe 2 şiruri.
Sporangi: sesili, situaţi în vârful tulpinii, ramurilor sau scurt pedicelaţi, la baza microfilelor; solitari
(uniloculari) sau grupaţi în sinangii (bi-triloculari)
Sporii: izospore.
Gametofit (protalul): subteran, micotrof; homoprotaliene
 Sistematică: specii fosile - ordin Rhyniales; reprezentanţi actuali - ordin Psilotales, familia
Psilotaceae
  Lycopodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, terestre sau acvatice; rădăcini ramificate dichotomic; tulpini până la 1 m
lungime, ramificate dichotomic.
Frunze: microfile uninerve, dispuse spiralat sau opus; diferenţiate în trofofile şi sporofile; uneori
sporofilele sunt asemănătoare frunzelor sterile.
Sporangi: solitari, uniloculari, în axila frunzelor; sporofile dispersate pe tulpină sau grupate în
spice
Sporii: izospore sau heterospore (speciile evoluate)
Gametofit (protalul): subteran, lângă sau la suprafaţa solului; micotrof sau autotrof,
fotosintetizator; homoprotaliene sau heteroprotaliene
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Lycopodiales familia Lycopodiaceae; ordin
Selaginellales, familia Selaginellaceae; ordin Isoetales, familia Isoetaceae; specii fosile - ordin
Protolepidodendrales; ordin Lepidodendrales

 Equisetopsida
Sporofitul: plante erbacee sau lemnoase (specii fosile) terestre sau acvatice; în sol rizom articulat;
tulpini aeriene articulate, cu internoduri canaliculate; ramificare monopodială; ramuri absente sau în
verticil.
Frunze: mici, reduse, dispuse în verticil; concrescute la bază în teci comune, dinţate la vârf.
Sporangi: uniloculari situaţi în vârful sporofilelor ramificate dichotomic sau grupaţi câte 5-6 pe
dosul unor sporofile peltate; sporofilele peltate formează spice terminale.
Sporii: izospore; spori sferici, verzi, cu 4-6 elatere.
Gametofit (protalul): situat deasupra solului; verde, autotrof; diferenţiate morfologic = ferigi
heteroprotaliene.
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Equisetales familia Equisetaceae; specii fosile: ordin
Hyeniales; ordin Sphenophyllales; ordin Calamitales

 Polypodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, sau lemnoase, terestre, epifite sau acvatice; rădăcinile primare dispar
timpuriu şi sunt înlocuite de cele adventive; rizom în sol sau tulpini aeriene columnare, de tip
stipes, la speciile lemnoase
Frunze: megafile, cu numeroase nervuri dichotomic-ramificate, puternic divizate sau întregi,
dispuse spiralat; trofosporofile la cele mai multe specii, uneori sporofile distincte de trofofile sau
frunze cu baza sterilă şi partea terminală specializată în producerea sporilor; prefoliaţie circinată.
Sporangi: uniloculari, grupaţi în sori, formaţi dorsal şi marginal pe trofosporofile, pe sporofile, în
zone specializate ale frunzei sau închişi în sporocarpi; prevăzuţi cu inel mecanic pentru deschidere;
sorii pot fi nuzi sau protejaţi de induziu
 Sporii: izospore sau heterospore.
Gametofit (protalul): anual sau peren
Sistematică: sunt descrise între 25-35 de familii cu specii actuale sau fosile, dintre care fac parte -
ordin Ophioglossales familia Ophioglossaceae; ordin Osmundales familia Osmundaceae; ordin
Polypodiales familia Polypodiaceae s.l. (senu lato); ordin Marsileales familia Masileaceae; ordin
Salviniales familia Salviniaceae, familia Azollaceae.
 4.3.3. Importanţa speciilor din încrengătura Polypodiophyta
Speciile de ferigi primitive, din clasele Lycopodiopsida, Equisetopsida au contribuit la
formarea depozitele de cărbune şi ţiţei.
Numeroase specii actuale au proprietăţi medicinale. Unele sunt buruieni în culturi
agricole sau în pajişti. Multe specii sunt utilizate ca plante ornamentale.
Exemple:
 Clasa Lycopodiopsida
 Ordinul Lycopodiales
 Familia Lycopodiaceae: plante cu tulpini ascendente sau târâtoare, acoperite
de frunze mici, rigide; sporangii solitari, reniformi aşezaţi la baza sporofilelor grupate în
spice terminale. Din sporii asemănători (ferigi izospore) rezultă protale monoice
(homoprotaliene), pe care se găsesc arhegoane şi anteridii; anterozoizi.
 L.clavatum – Pedicuţă (fig. 27): plantă perenă; tulpina târâtoare, de 50 -100
cm lungime, ca şi ramificaţiile, este cilindrică. Trofofile liniar
lanceolate, alterne, mai mari decât sporofilele, se termină printr-o
aristă lungă, incoloră. Spicele cu sporofile sunt cilindrice, lung
pedunculate, frecvent grupate câte două pe un pedicel. Specia este
întâlnită pe soluri uşor acide, oligotrofe, sărace în calcar, din etajul
gorunului până în cel al pădurilor de molid, în pajişti umede, la
marginea pădurilor etc.; cu utilizări în industrie (sporii erau
presăraţi în formele pentru fontă şi intrau în alcătuirea
Fig. 27: Lycopodium
clavatum - artificiilor), medicină, cosmetică, având proprietăţi tinctoriale
Pedicuţă
(plantele fierte vopsesc lâna în verde).
 Ordinul Selaginellales
 Familia Selaginellaceae: plantele erbacee, perene, mici, asemănătoare
muşchilor. Tulpinile sunt repente, acoperite de frunze solzoase, moi, ce au pe partea
superioară o ligulă membranoasă cu rol în acumularea apei; diferenţiate în sporofile şi
trofofile. Sporangii sunt de două tipuri: macrosporangi - adăpostesc macrospori din
germinarea cărora se vor forma protale femeieşti; microsoprangi - cu microspori ce vor forma
protale bărbăteşti.
Genuri reprezentative: Selaginella (unic reprezentant al familiei în ţara noastră)
  Selaginella helvetica – Struţişor
(fig. 28): plantă perenă cu tulpini târâtoare, turtite
dorso-ventral. Frunzele aşezate pe patru şiruri,
inegale (cele de pe muchii fiind mai mari), au
marginea întreagă. Sporofilele sunt grupate în
spice dispuse terminal, câte 1-2 pe pedicel.
Întâlnită pe stânci umede din regiunea montană,
ca specie calcifilă.

 Clasa Equisetopsida Fig. 28: Selaginella helvetica - Struţişor

 Ordinul Equisetales
 Familia Equisetaceae: speciile erbacee, perene, având tulpini şi ramuri
articulate, costate şi brăzdate; la noduri se găsesc frunzele reduse la scvame, dispuse în
verticil şi concrescute în teci comune. Sporofilele peltate formează spice terminale, având pe
partea dorsală 5 - 12 sporangi; protalele rezultate din germinarea
sporilor sunt dioice (ferigi izospore, heteroprotaliene).
 Equisetum arvense - Coada calului: întâlnită
frecvent ca buruiană din zona de stepă până în cea montană, în
lunci, pe terenuri nisipoase sau în pajişti umede. Primăvara, de
pe rizomul din sol apar tulpini aeriene brune, ce poartă un spic
sporifer în vârf (tulpini fertile) (fig.29). Sporii au un înveliş
extern (exosporul) ce se desface în patru benzi higroscopice,
numite elatere, permiţând aglomerarea şi răspândirea în grup a
acestora. Tulpinile fertile se usucă după răspândirea sporilor,
Fig. 29: Equisetum arvense –
Coada calului: spicul sporifer fiind înlocuite de tulpini sterile, verzi, asimilatoare.
 Clasa Polypodiopsida
 Ordinul Polypodiales
 Familia Polypodiaceae (s.l.): majoritatea speciilor cuprinse în această familie
sunt plante terestre, cu rizomi în sol. Frunzele penate pot fi întregi sau divizate, diferenţiate în
trofofile şi sporofile sau nediferenţiate (trofosporofile). Sporangii prevăzuţi cu inel mecanic
cu rol în deschiderea acestora, sunt grupaţi în sori rotunzi sau alungiţi şi pot fi acoperiţi sau
nu de induziu. Sorii se află pe partea inferioară a frunzelor. Sporii formaţi câte 64,32,16 sau 8
într-un sporangium, sunt identici şi formează protale monoice.
 Genuri reprezentative: Polypodium (limbul penat-partit, penat-sectat; sori galbeni,
rotunzi, nuzi); Pteridium (frunze dublu penat-sectate; sori liniari, aşezaţi pe marginea
segmentelor frunzei, acoperiţi de induziu şi marginea răsucită a segmentelor); Dryopteris
(frunze dublu penat-sectate; sori ovat-rotunzi,
acoperiţi de induziu reniform, fixat într-o parte).
 Polypodium vulgare – Feriguţă
(fig.30): frecvent întâlnită din zona pădurilor de
stejar până în etajul molidului în păduri, pe stânci,
în locuri umbroase. Frunzele persistente, penat
partite au pe partea dorsală sorii rotunzi şi golaşi,
aşezaţi de o parte şi de alta a nervurilor secundare.
Fig. 30: Polypodium vulgare – Feriguţă

 Pteridium aquilinum – Feriga de

câmp (fig. 31): plantă perenă cu rizom puternic, frunze de 2-4 ori
penat-sectate, lungi (2m). Sorii formează o linie continuă pe
marginea segmentelor frunzei. Aceasta este răsfrântă şi protejează
sorii, împreună cu o induzie,. Întâlnită la marginea sau în tăieturi de
pădure din etajul gorunului şi al molidului, poate acoperi suprafeţe
mari în pajiştile din zona montană reprezentând o buruiană greu de
combătut (împiedică regenerarea naturală a pădurilor), toxică pentru
unele animale. Plantă indicatoare de soluri oligotrofe.
 Dryopteris filix-mas – Ferigă (fig. 32): frecvent
întâlnită din zona pădurilor de stejar,
Fig. 31:
până în etajul boreal, în păduri, Pteridium aquilinum –
Feriga de câmp
tufărişuri sau buruienişuri. Rizomul
gros, lung până la 30 de cm, acoperit cu resturi de peţiol din
anii precedenţi, are proprietăţi antihelmintice, fiind folosit
atât în medicina umană, cât şi în cea veterinară. Frunzele
mari, ating 140 cm în lungime; peţiolul acoperit cu scvame
brun-roşcate şi lamina dublu penat-sectată; segmentele
dinţate pe margini, cu vârfuri rotunjite, pe dos poartă sorii
Fig. 32: Dryopteris filix-mas –
Ferigă rotunzi, acoperiţi de un induziu reniform.

 Ordinul Marsileales
  Familia Marsileaceae: plante de mlaştini, perene, cu rizomi. Sporangii
diferenţiaţi în macro- şi microsporangi, conţin macro- şi microspori (ferigi heterospore, cu
protale dioice). Macro şi microsporii sunt închişi împreună în formaţiuni numite sporocarpii,
aflate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Marsilea (frunze lung peţiolate, compuse; sporocarpi
pedunculaţi)
 Marsilea quadrifolia – Trifoi cu patru foi: plante cu rizomi subţiri, târâtori, de
pe care pleacă frunze lung peţiolate, cu patru foliole dispuse în cruce. Întâlnită sporadic în
zona de câmpie, în ape stagnante, puţin adânci şi mlaştini.
 Ordinul Salviniales
 Familia Salviniaceae: plante acvatice, natante, lipsite de rădăcini, la fiecare
nod al tulpinii fiind trei frunze – două plutitoare, cea de-a treia redusă la nervuri, având rol
absorbant. Sporangii diferenţiaţi, conţinând macro, respectiv microspori, sunt închişi fiecare,
separat, în sporocarpii globuloase, situate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Salvinia
 Salvinia natans – peştişoară: specie anuală, frecventă în câmpie, în ape puţin
adânci, stagnante sau slab curgătoare.
Speciile de ferigi acvatice pot apare, uneori, ca buruieni în orezării.