ÎNTRODUCERE

1. Obiectul de studiu şi sarcinile agrometeorologice. Ramurile agrometeorologiei şi

legătura cu alte ştiinţe.
2. Metodele de cercetare în agrometeorologie.
3. Noţiune de agroecosistemă şi sistemul sol-plantă –atmosferă.

I. Agrometeorologia sau meteorologia agricolă este ştiinţa ce studiază condiţiile

meteorologice în strînsă interacţiune cu obiectele şi procesele producţiei agricole reprezentate prin
agrocenoze, create artificial de către om în condiţiile mediului ambiant, baza cărora o alcătuiesc atît
fitogenozele artificiale şi naturale, cît şi zoocenozele care la rînul lor sînt strîns legate de condiţiile
mediului ambiant formînd biotopuri. Dintr-un număr mare de componenţi ecologici ai mediului în
care se găsesc fito şi zoocenozele agrometeorologia studiază amănunţit condiţiile meteorologice,
climatice, hidrologice şi pedologice în interacţiunea lor complexă.
Agrometeorologia s-a format ca ştiinţă la sfîrşitul secolului 19 ca ramură aplicativă a
meteorologiei. Ea reprezintă o sistemă de cunoştinţe care sînt unite prin anumite legi, metode şi
noţiuni.
În faţa meteorologiei agricole stau următoarele sarcini:
● Studierea şi descrierea legităţilor de formare a condiţiilor meteorologice şi climatice
pentru producţia agricolă în timp şi spaţiu.
● Elaborarea metodei cantitative de apreciere a influenţei factorilor meteo asupra
stării solului, creşterii, dezvoltării şi formării roadei în agrofitocenoze.
● Elaborarea metodelor de prognozare agrometeorologice şi perfecţionarea formelor
de asigurare agrometeorologică a gospodăriilor agricole.
● Raionarea agroclimatică, amplasarea soiurilor şi hibrizilor noi a culturilor agricole şi
raselor noi de animale în spaţiu.
● Argumentarea agroclimatică a procedeelor de ameliorare a solurilor şi des chimbare
a microclimatului cîmpurilor agricole, întroducerii tehnologiilor industriale şi
fitotehnice.
● Elaborarea metodelor de luptă cu procesele şi fenomenele hidrometeorologice
negative pentru producţia agricolă.
Aceste sarcini sînt rezolvate de ştiinţa agrometeorologia în scopul asigurării operative a
producţiei agricole cu variata informaţie agrometeorologică. În timpul alegerilor hotărîrilor de
proiect se argumentează amplasarea raţională şi specializarea agriculturii, raionarea soiurilor şi
hibrizii de culturi agricole şi raselor de vite. În acest caz se ţine cont de informaţia climatică şi
agroclimatică.
La studierea condiţiilor meteorologice, climatice, hidrologice şi pedologice în interacţiunea
reciprocă cu fito şi zoocenozele agrometeorologice se bazează pe un şir de de legi împrumutate de
la alte ştiinţe ca fizica atmosferei, fizica solurilor, biofizica, agronomia, însă cel mai strîns este legat cu
meteorologia, climatologia, hidrologia, pedologia, ecologia. Odată cu dezvoltarea agrometeorologiei
din cadrul ei s-au desprins un şir de ramuri ca:
❖ agrometeorologia generală,
❖ agroclimatorologia,
❖ agrohidrologia.
Pot fi evidenţiate şi unele compartimente ca:
❖ prognozele agrometeorologice;
❖ măsurile agrometeorologice;
❖ microclimatorogia.

II. Metodele de cercetare agrometeorologicce se bazează pe următoarele legi fundamentale:

● Legea egalităţii principalilor factori a vieţii necesare pentru dezvoltarea plantelor
(aierul, apa, lumina, căldura)
● Legea inegalităţii factorilor mediului pentru plante, conform acestor legi factorii
mediului după acţiunea lor asupra plantelor se împart în factori:
▪ principali influenţează direct şi foarte puternic aspra plantelor
▪ secundari aici menţionăm vîntul, nebulozitatea, presiunea atmosferică
aceştea joacă un rol mai mult indirect, corectînd acţiunea factorilor
principali.
● Legea minimului, conform căreia dacă nu schimbăm alţi factori care se află în minimă
producere. De exemplu în zonele aride cantitatea de umezeală este factorul ce
limitează roada, iar în regiunile nordice temperatura.
● Legea optimului, conform acesteri legi cea mai mare producţie a plantelor este
asigurată numai de combinarea optimă a diferitor factori pe fondul îmbunătăţirii
neîntrerupte a lor.
 ● Legea perioadelor critice, în corespundere cu care în unele perioade ale vieţii plantele
sînt foarte sensibile, faţă de anumite valori ale factorilor mediului mai ales faţă de
umezeală, căldură, radiaţia solară.
Scopul principal al metodelor de cercetare folosite în agrometeorologie bazate pe legile
numite constă în stabilirea coeficienţilor cantitativi a principalilor factori ai mediului ce determină
esenţa palntelor. Pentru aceasta se folosesc următoarele metode:
● Metoda observaţiilor paralele asupra stării creşterii dezvoltării plantelor şi a condiţiilor
meteorologice în care se dezvoltă aceste plante.
● Metoda semănatului geografic.
● Metoda experimentală de cîmp.
● Metoda experimentală de laborator (în sere)
● Metoda determinării distanţate a diferitor parametri a stării învelişului activ (sol,
vegetaţie), fenoloogiei plantelor, temperaturii, umezelei, elementele de producţie.
● Metoda cartografică.
● Metoda istorică.
● Metoda matematică.
● Metoda modelării.
● Metoda statistico-matematică.

III. Sistemul ecologic reprezintă prin sine un obiect complicat şi complex format din zeci şi sute
de organisme înzestrate cu capacitatea acumulării repetate a energiei şi substanţei cu un număr mare
de organisme ce păstrează integritatea structurii lui în condiţiile schimbătoare ale mediului.
Datorită acţiunii antropogene orientate ecosistemele naturale se distrug şi pe locul lor se formează
sisteme ecologice artificiale numite agroecosisteme.
Agroecosistemele create de om pentru obţinerea unei productivităţi înalte se deosebeşte
după un şir de particularităţi:
● În aceste agrosisteme este redusă brusc varietatea organismelor. Pe cîmp se cultivă
una sau cîteva specii de plante, aceasta duce la sărăcia atît a populaţiei de animale,
cît şi a componenţilor microorganismelor în biocenoză.
● Speciile cultivate de om sînt obţinute de selecţia artificială într-o stare departe de
cea iniţială şi nu pot cîştiga lupta pentru existenţă cu speciile sălbatice fără susţinerea
omului. Agroecosistema primeşte un flux suplimentar de energie înafară de cea
solară, ce asigură condiţiile necesare pentru creşterea speciilor cultivate.
 În prezent terenurile arabile ocupă mai mult de 30% din suprafaţa uscatului şi activitatea
omului pentru întreţinerea acestei sisteme, se transformă într-un factor ecologic glogal.
Agrocenozele sunt laboratoare mari unde omul lucrează, învaţă utilizînd unele metode
pentru a dirija cu procesele de producţie cu circuitul substanţei.
Ocuparea teritoriului cu plante agricole deseori duce la distrucerea mecanismelor create de
natură. În agrocenoză are loc deseori explozii ecologice, adică sporirea efectivului unor specii de
plante şi animale.
Reglarea artificială este o condiţie necesară de menţionare a agroecosistemului. Reducerea
efectivului dăunător cu mijloace chimice, în afară de poluarea mediului şi includerea toxinelor în
lanţuri trofice, deseori provoacă aşa numitul efect „bumerang”.
Reducerea efectivă dăunătorilor este curînd ocupată de o nouă explozie şi mai puternică în
reproducere, în masă a acestora. Exploatarea sistemelor naturale valoroase pentru om nu trebuie să
depăşească capacitatea de autoredistribuire. Landşaftele agrare trebuie să fie variate cu fîşii
forestiere în jurul cîmpului. Comunitatea vegetală se găseşte în 2 medii: aerian şi terestru, care
interacţionează activ cu elementele biologice.
Mediul solului este centru a agroecosistemului, deoarece prin intermediul lui au loc legături
strînse cu toţi componenţii naturali. Toată sistema sol – plantă – atmosferă se divide în 6 straturi
orizontale. Hotarele mediului intern şi extern variază atît în timp cît şi în spaţiu.