CAPITOLUL I

1.1 DEFINIŢIE. ISTORIC

Agrotehnica, după Irimie Staicu, este „ştiinţa relaţiilor dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate”
Agrotehnica poate fi definită și ca „ştiinţa sistemului sol-plantă-atmosferă, care studiază procesele care au loc în cadrul
acestui sistem şi mijloacele prin care elementele tehnologice privind asolamentul, lucrările solului, acţiunea erbicidelor,
nutriţia plantelor pot fi optimizate şi adaptate pentru diferite condiţii pedoclimatice”
În ţara noastră, agrotehnica a fost introdusă ca disciplină şi predată studenţilor începând cu anul 1920, de către marele
savant agronom Gh. Ionescu - Șişeşti.
Ion Ionescu de la Brad explica legătura dintre ştiinţă şi practică, încă de acum 142 de ani: „Oamenii numai de teorie şi
oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu folos agricultura”; „Cultivatorii practici află metodele cele noi,
îmbunătăţesc obiceiurile cele vechi, învăţaţii studiază şi unele şi altele şi caută legile generale ale producerii perfecte,
economice şi cât se poate mai avantajoase” (Ionescu Şişeşti, Staicu, 1958.
Întemeietorul ştiinţei agricole româneşti este considerat Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) care a studiat agronomia la
Roville, Sorbona şi a predat primul curs de agricultură la Academia Mihăileană din Iaşi (1842-1846).
Agrotehnica, în cadrul ştiinţelor agronomice, are rolul principal pentru creşterea producţiei agricole şi a fertilităţii
solului
Agrotehnica foloseşte conţinutul informaţional al ştiinţelorfundamentale (fizica, chimia, matematica, botanica,
fiziologia plantelor,ecologia şi protecţia mediului) şi se bazează pe cunoştinţele disciplinelor inginereşti de pregătire în
domeniu cum sunt pedologia, agrochimia, baza energetică şi maşini agricole, topografie, cadastru agricol, îmbunătăţiri
funciare etc.
La rândul ei agrotehnica, ca disciplină inginerească de pregătire îndomeniu, oferă informaţii pentru disciplinele
inginereşti de specialitate cum sunt cultura plantelor, fitotehnia, tehnica experimentală, ameliorarea plantelor,pratologia,
combaterea eroziunii solului şi regularizarea cursurilor de apă,agroturismul etc.
Agrotehnica oferă soluţii cu aplicaţii ştiinţifice şi practice pentru conservarea şi managementul integrat al zonelor
agricole, astfel încât agroecosistemele existente să nu fie afectate de activităţile antropice şi factorii de risc din teritoriu.
1.2. OBIECTIVELE AGROTEHNICII
Principalele obiective ale disciplinei de Agrotehnică sunt următoarele:
1. Dezvoltarea şi optimizarea sistemelor de agricultură în funcţie de condiţiile de sol, climă, resursele economice şi
cerinţele plantelor cultivate.
2. Stabilirea şi dirijarea acţiunii factorilor de vegetaţie, asupra solului şi a plantelor cultivate, prin metode agrotehnice
pentru creşterea producţiei şi a fertilităţii solului.
3. Definirea şi stabilirea cerinţelor agrotehnice de calitate a lucrărilor de bază a solului, pentru pregătirea patului
germinativ, pentru lucrările de semănat, lucrările de fertilizare şi pentru combaterea buruienilor etc.
4. Stabilirea elementelor tehnice pentru organizarea teritoriului şi a asolamentelor pentru diferite zone climatice şi
caracteristici ale terenului.
5. Stabilirea metodelor antierozionale pe terenurile în pantă organizarea antierozională a terenului, stabilirea sistemelor
antierozionale de cultură, a sistemelor de lucrare şi de fertilizare a solului etc.
6. Identificarea sistemelor de lucrări ale solului pe diferite tipuri de sol care să asigure creşterea plantelor şi ameliorarea
fertilităţii solului.
7. Descrierea şi recunoaşterea buruienilor şi stabilirea metodelor de combatere a acestora.
8. Elaborarea cerinţelor agrotehnice de calitate la lucrările de irigare a culturilor diferenţiat în funcţie de caracteristicile
solului, cerinţele culturilor, climă, rezerva de apă din sol, metoda de udare etc.
9. Descrierea şi stabilirea elementelor tehnice pentru lucrările de afânare adâncă, scarificare, fertilizare ameliorativă,
amendare calcică şi gipsică etc.
Prin cercetare ştiinţifică în domeniul agrotehnicii se urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
- Elaborarea metodelor de protecţie şi utilizare raţională a resurselor de sol şi climă;
- Crearea şi utilizarea unor substanţe pentru nutriţia plantelor, combaterea buruienilor etc.;
- Stabilirea metodelor de combatere integrată a buruienilor;
- Perfecţionarea tehnologiilor de mecanizare şi a metodelor de lucrare conservativă a solului pentru diferite condiţii
pedoclimatice;
- Realizarea şi îmbunătăţirea elementelor tehnice pentru utilizarea eficientă a nămolurilor compostate, a resturilor
vegetale, a îngrăşămintelor verzi şi a altor produse organice biodegradabile pentru creşterea conţinutului de humus din
sol, reducerea eroziunii şi a pierderilor de nitraţi din mediul agricol;
- Stabilirea elementelor tehnice ale udărilor şi a regimului de irigare, pe baza unui deficit hidric controlat al culturilor, în
corelație cu specia, genotipul, fazele de vegetaţie, costurile tehnologice şi în concordanţă cu lucrările de conservare a
solului şi metodele de amenajare;
- Evaluarea proceselor de eroziune, acidifiere şi compactare a solurilor sub influenţa factorilor pedoclimatici şi a
diferitelor variante tehnologice de utilizare a terenurilor;

1
- Îmbunătăţirea şi optimizarea soluţiior tehnice pentru amenajarea, conservarea şi organizarea terenurilor afectate de
eroziune, acidifiere, compactare şi de alte forme de degradare.
Pentru fundamentarea metodelor de protecţie şi reconstrucţie a resurselor de sol şi apă se studiază efectele proceselor de
deg radare şi poluare asupra solului, apei, biomasei şi a condiţiilor de viaţă.
Obiectivele principale ale agrotehnicii sunt cunoaşterea acţiunii factorilor de vegetaţie şi a metodelor de dirijare a
acestora, a asolamentelor, lucrărilor solului şi sistemelor d e lucrări ale solului, a buruienilor şi a metodelor de
combatere a acestora, cu scopul de a creşte producţia şi a păstra fertilitatea solului.

1.3 AGROTEHNICA - METODE DE CERCETARE

Teoria sistemelor are în vedere stabilirea relaţiilor de cauzalitate dintre sol-plantă-om şi are în vedere optimizarea
indicatorilor de funcţionare ai sistemului, respectiv optimizarea factorilor de vegetaţie prin măsuri agrotehnice.
Metodele de cercetare pe care agrotehnica le foloseşte pentru realizarea obiectivelor proprii sunt: observaţia, cercetarea
în laborator, case de vegetaţie, fitotron şi lizimetre, parcele pentru controlul scurgerilor prin eroziune, experienţe în
câmp cu diferite variante de lucrare a solului, fertilizare, diagnoze de nutriţie, asolamente, controlul buruienilor etc.
Prelucrarea datelor obținute în experienţe de câmp, laborator sau în practică şi interpretarea lor se face prin metode de
analiză statistică (analiza varianţei, corelaţii, regresii etc.) specifice diferitelor tipuri de experienţe.
Experienţele urmăresc să compare efectul diferitelor tratamente asupra producţiei plantelor şi fertilităţii solului,
interpretate prin calculul erorilor, folosindu-se noțiuni și elemente de statistică.
Informaţiile privind caracteristicile agroecologice şi elementele tehnologice de utilizare a terenului, stabilite pentru
agroecosisteme omogene, cu o strategie proprie a sistemului de producţie, înglobate în sisteme expert şi asociate cu
noile tehnici (sistemul GPS), permit dirijarea exactă a tehnicilor culturale (lucrările solului, fertilizare, protecţia
plantelor, indicatorii mediului, măsurile de ameliorare a solului), fiind considerate de multi experţi elemente ale
“agriculturii de precizie”.
Principiul interdependenţei şi al conexiunii dintre climă, relief, sol, vegetaţie şi om determină îmbunătăţirea fertilităţii
solului, dacă tehnica aplicată este corectă, sau o poate degrada când se aplică măsuri necorespunzătoare. Cunoaşterea
conexiunii dintre factori presupune stabilirea interdependenţei dintre factorii de vegetație care influențează viaţa
plantelor, a influenţei pe care fiecare dintre aceștia o exercită asupra celorlalți şi a tuturor factorilor asupra fiecăruia în
parte.
În organizarea şi practicarea sistemelor de cultură, agrotehnica are un rol deosebit pentru că prin asolamente raţionale,
lucrări conservative ale solului, sisteme de fertilizare şi lucrări de îngrijire, se dirijează sistemul de producţie în condiţii
pedoclimatice diferite, în vederea ameliorării fertilităţii solului.
Prin intermediul rezultatelor cercetărilor din domeniul agrotehncii se îmbunătăţeşte permanent baza de date necesară
pentru optimizarea factorilor de vegetaţie şi a însuşirilor de calitate a factorilor de mediu şi în mod special a solului şi
apei.
Importanţa Agrotehnicii este determinată de crearea de produse (îngrăşăminte, preparate biologice, erbicide etc.) şi baze
de date ştiinţifice pentru optimizarea producţiei şi a indicatorilor fizici, chimici şi biologici ai fertilităţii solului pentru
diferite condiţii pedoclimatice.

CAPITOLUL II
2.2. FACTORII DE VEGETAŢIE NECESARI PENTRU CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
Agrotehnica este ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija, în vederea obţinerii unor producţii mari,
permanente şi calitativ superioare (Ionescu Şişeşti, 1958). Ionescu Şişeşti clasifica factorii de vegetaţie în două
categorii:
1. factori energetici: lumina, căldura, electricitatea, radioactivitatea;
2. factori substanţiali: aerul cu oxigenul, azotul şi bioxidul de carbon, apa şi substanţele nutritive din sol.
Factorii energetici pot fi dirijaţi în mai mică măsură iar factorii de vegetaţie pe care omul îi poate influenţa semnificativ
sunt apa şi substanţele nutritive din sol.
Albedoul se exprimă în % din insolaţia globală (radiaţii solare directe şi difuze ajunse la suprafaţa pământului) şi are
valori de 30-35% la nisip, 8-12% la ogor, 15-17% la mirişte, 75-90% la zăpadă proaspătă.
Gradul de insolaţie determinat de înclinarea razelor solare, faţă de normala locului, reprezintă un procent din insolaţia
normală (100%) care se realizează atunci când razele soarelui cad perpendicular pe o suprafaţă şi a cărei energie este
aproximată la 1 cal/cm2/min.
Majoritatea specialiștilor acceptă că aerația, rezistența mecanică, accesibilitatea apei și permeabilitatea sunt principalii
factori fizici ai fertilității solului care depind de textură, structură și mai ales de conținutul de carbon organic din sol.

2.3. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

2
Lumina constituie factorul de vegetaţie prin care energia solară se transformă în plantă, prin procesul de fotosinteză, în
energie acumulată în substanţa organică. Din cantitatea totală de energie luminoasă care ajunge pe suprafaţa frunzei
aproximativ 75% este absorbită iar restul de 25% este reflectată sau trece prin frunză.
Din energia absorbită de plante este folosită efectiv în procesul de fotosinteză numai 1-5% şi rar peste 5%; această
cantitate de energie, exprimată în procente, reprezintă coeficientul de utilizare a energiei luminoase.
Lumina se caracterizează prin: intensitate, calitate şi durată de iluminare.

Intensitatea luminii influenţează fotosinteza şi modul de parcurgere a fazelor de vegetaţie la plante precum înfrăţirea,
creşterea frunzelor şi a tulpinilor, rezistenţa la cădere, fructificarea, favorizează acumularea hidraţilor de carbon, a
proteinelor etc. Unitatea de măsură pentru intensitate este „candela” (cd) iar pentru iluminare este „luxul” (lx). La
majoritatea plantelor maximul fotosintezei are loc la o intensitate a luminii de 8000-12000 lx.
Calitatea luminii influenţează creşterea plantelor prin radiaţiile vizibile din spectrul luminii albe şi cele invizibile, care
cuprind radiaţiile infraroşii, cu efecte calorice şi cele ultraviolete, cu efecte biochimice. În procesul de creştere al
plantelor, importanţa cea mai mare o au radiaţiile roşii şi galbene care determină sinteza hidraţilor de carbon şi razele
albastre sub acţiunea cărora se sintetizează substanţele proteice.
Radiaţiile ultraviolete sporesc conţinutul de vitamine însă sunt dăunătoare plantelor şi provoacă moartea a numeroase
microorganisme, iar cele infraroşii, se transformă în căldură la suprafaţa solului, influenţând indirect viaţa plantelor.
Durata de iluminare este diferită pe glob în funcţie de latitudine şi plantele s-au adaptat la anumite condiţii de
iluminare. Plantele au anumite cerinţe faţă de durata de iluminare pe faze de vegetaţie, numite “stadii de lumină” şi de
un anumit raport între durata de iluminare şi cea de întuneric numit “fotoperiodism”. Plantele au nevoie de lumină
începând cu germinaţia seminţelor, la speciile pozitiv fotoblastice, până la maturitate
După nevoia faţă de durata de iluminare plantele se grupează în:
a. plante de zi lungă, care înfloresc şi fructifică vara în condiţii de zi lungă: orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea etc.;
b. plante de zi scurtă, care înfloresc şi fructifică toamna în condiţii de zi scurtă: porumbul, soia, sorgul, orezul etc;
c. plante indiferente, care nu reacţionează la modificarea duratei de iluminare: floarea soarelui, hrişca, fasolea, vinetele
etc.

Principalele mijloace agrotehnice folosite pentru optimizarea

regimului de lumină sunt:
1. Zonarea plantelor şi raionarea soiurilor şi hibrizilor în funcţie de variaţia afluxului de energie luminoasă de pe
cuprinsul ţării. Pe terenurile în pantă, cu expoziţie sudică se va cultiva: floarea soarelui, porumb, soia, viţă de vie iar pe
terenurile cu expoziţie nordică ovăz, grâu, trifoi etc.
2. Epoca de semănat la plantele de zi lungă trebuie să fie mai timpurie pentru a valorifica mai bine umiditatea şi durata
de iluminare şi pentru ca perioada lor de înflorire să coincidă cu zilele cele mai lungi din luna iunie. La plantele de zi
scurtă epoca de semănat este mai târzie, datorită cerinţelor privind temperatura minimă de germinaţie şi datorită faptului
că înfloritul trebuie să coincidă cu o durată a zilei mai scurtă (iulie, august).
3. Desimea plantelor asigură o iluminare mai bună prin distribuirea uniformă a seminţelor pe unitatea de suprafaţă şi în
cantitate corespunzătoare pentru a asigura o densitate optimă a plantelor în funcţie de cerinţele speciei,
a soiului şi a hibridului.
4. Orientarea rândurilor la semănat pe direcţia nord-sud asigură condiţii de iluminare şi de încălzire mai bune pentru
plante, în comparaţie cu orientarea rândurilor de la est la vest. În funcţie de expoziţie se disting: versanţi însoriţi cu
expoziţia S, SV, semi-însoriţi SE, V, semi-umbriţi E, NV şi umbriţi N, NE.
5. Practicarea culturilor intercalate (ex. porumb cu fasole şi dovleci, măzăriche cu cereale păioase etc.), a culturilor
succesive, cultivarea 26 plantelor furajere cu plantă protectoare, determină folosirea mai raţională a afluxului de
lumină.
6. Combaterea la timp a buruienilor, pentru ca acestea să nu umbrească plantele sau să împiedice creşterea plantelor
cultivate.
7. Aplicarea îngrăşămintelor determină amplificarea proceselor fiziologice ale plantei, care poate valorifica mai bine
factorii de vegetaţie, iar în asociaţiile de pajişti se dirijează creşterea diferitelor specii în funcţie de cerinţele lor de
nutriţie.
8. Lucrări speciale de copilit, cârnit, plivit şi tăieri la pomi şi viţa de vie, sporirea conţinutului de CO2 în sere şi cu
îngrăşăminte organice în câmp care prin descompunere degajă CO2. Plantele pot asimila CO2 şi la lumina artificială a
lămpilor cu neon.

2.4 TEMPERATURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Principala sursă de energie calorică, care întreţine viaţa pe pământ, este soarele. Din energia totală emisă de soare care
ajunge la limita superioară a atmosferei, calculată la aproximativ 2 cal/cm2/min, jumătate ajunge la suprafaţa
pământului (1 cal/cm2/min), iar restul se pierde în

3
atmosferă prin reflexie, absorbţie şi difuziune. Energia radiantă solară ajunsă la suprafaţa pământului este transformată
în energie calorică, iar o parte este reflectată în atmosferă.

O altă sursă de energie calorică, pe lângă radiaţia solară, este cea rezultată din procesele chimice şi biologice din sol şi
căldura care ajunge la suprafaţa scoarţei terestre din straturile adânci ale pământului, prin termoconductivitate. Prin
descompunerea materiei organice rezultă căldură, astfel că o tonă de gunoi de grajd, prin descompunere, eliberează 3-4
milioane de calorii.

Căldura specifică gravimetrică este cantitatea de căldură, exprimată în calorii, necesară pentru a încălzi cu 1oC un
gram de sol sau 1 cm3 de sol (căldura specifică volumetrică)

Temperatura determină ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor şi în special desfăşurarea proceselor de respiraţie,
fotosinteză, transpiraţie, diferenţierea organelor de reproducere, înfloritul, fecundaţia şi formarea recoltei. Aceasta este
necesară şi pentru activitatea microorganismelor şi pentru procesele fizico-chimice şi biologice care au loc în sol.
Fiecare fază de vegetaţie a plantelor are anumite cerinţe faţă de temperatura atmosferică şi cea din sol şi fiecare specie
are o amplitudine a temperaturilor, minime şi maxime între care cresc şi se dezvoltă.

Cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt diferite şi din acest punct de vedere se împart în trei categorii : microterme,
care cresc şi se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 0-15 oC, mezoterme, care cresc şi se dezvoltă la temperaturi
cuprinse între 16-40 oC şi megaterme, care cresc şi se dezvoltă la temperaturi de peste 40 oC. Majoritatea plantelor de
cultură fac parte din grupa mezoterme.
Factorii care influenţează temperatura solului sunt: expoziţia terenului (versanţi nordici sunt mai reci decât cei sudici),
culoarea solului (solurile închise atrag radiaţiile şi se încălzesc mai repede), textura (vara solurile nisipoase sunt mai
calde faţă de cele argiloase), structura (solurile cu structură bună sunt mai calde), învelişul vegetal (temperaturile medii
zilnice şi amplitudinea lor sunt mai reduse sub învelişul vegetal vara şi invers iarna), stratul de zăpadă (zăpada afânată
are conductivitate termică redusă şi menţine temperatura solului mai ridicată), lucrările agrotehnice (solurile
lucrate şi afânate sunt mai calde) ș.a.

Însuşirile calorice ale solului sunt date de însuşirile calorice ale părţii minerale şi organice din sol, a apei şi a aerului,
prin proporţia lor în sol. Solurile umede au conductibilitatea termică mai mare decât solurile uscate şi afânate deoarece
conductibilitatea termică a aerului este foarte mică în comparație cu a apei. Solurile minerale se încălzesc mai repede
decât cele organice, iar solurile umede sunt mai reci decât cele uscate, deoarece căldura specifică a apei este mai mare
faţă de cea a aerului.

Procesul de iarovizare la cerealele de toamnă are loc începând cu procesul de germinare şi continuă în fazele următoare,
necesitând temperaturi de 0-2 oC, timp de 10-16 zile. Temperaturile scăzute au efecte negative asupra plantelor şi doar
puţine culturi sunt rezistente la îngheţ. Expunerea plantelor la temperaturi scăzute, de 0 oC, timp de mai multe zile,
determină aşa-numitul proces de ”călire” şi astfel orzul de toamnă rezistă până la -15 oC, grâul de toamnă până la -20
oC, secara până la -25 oC.

2.4.1 IMPORTANŢA TEMPERATURII PENTRU PLANTE

Temperatura influenţează procesele chimice şi biochimice din sol cum sunt cele de oxidare şi solubilizare a substanţelor
nutritive, precum şi schimbul de gaze şi absorbţia elementelor nutritive.
1. Zonarea culturilor, soiurilor şi hibrizilor se face în funcţie de constanta termică şi de cerinţele faţă de temperatură
ale acestora. În zonele calde se cultivă orezul, bumbacul, sorgul, viţa de vie, lucerna etc. iar în zonele răcoroase se
cultivă cartoful, trifoiul, inul pentru fibre etc.
2. Aplicarea îngrăşămintelor organice influenţează pozitiv temperatura solului prin căldura degajată în procesul de
descompunere al acestora.
3. Lucrările adânci ale solului amplifică schimbul de aer între sol şi atmosferă şi favorizează răcirea sau încălzirea
solului, în funcţie de temperatura aerului atmosferic. Pentru solurile cu exces de umiditate, soluri reci datorită capacităţii
calorice ridicate a apei, încălzirea se realizează prin lucrările de drenare sau desecare.
4. Combaterea buruienilor reduce temperatura solului cu 2-4 oC.
5. Perdele de protecţie pentru reţinerea zăpezii şi alte măsuri pentru reţinerea zăpezii pe semănături şi în jurul pomilor.
6. Mulcirea sau acoperirea solului cu diferite materiale de culoare închisă (gunoi de grajd semidescompus, folii de
polietilenă etc.) pentru încălzirea solului cultivat cu legume sau alte plante. Mulciul cu materiale de culoare deschisă
reflectă radiaţiile solare şi apără solul de supraîncălzire.

4
7. Folosirea culturilor succesive influenţează temperatura solului şi determină utilizarea mai bună a resurselor de
temperatură.
8. Stabilirea epocii optime de semănat astfel ca planta să parcurgă întreaga perioadă de vegetaţie. La culturile de
primăvară este foarte important a executa semănatul când în sol se realizează temperatura minimă de germinare. La cele
de toamnă, cum este grâul, pentru răsărire și înfrățire sunt necesare temperaturi medii zilnice de peste 5 ºC, care să
însumeze 450-550 ºC, până când temperaturile medii zilnice coboară sub 5 ºC.
9. Formarea norilor de fum în grădini de legume,

Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul de respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în
general bine asigurate cu oxigen. În sol oxigenul are un rol deosebit în germinaţia seminţelor, în respiraţia radiculară şi
a altor organe subterane, în procesele de oxidare din sol şi este indispensabil pentru microorganismele aerobe din sol.

Oxigenul din sol contribuie la multiplicarea şi dezvoltarea bacteriilor aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl
transformă în nitraţi. Bacterile fixatoare de azot, ca Azotobacter şi unele specii de Rhyzobium care fixează azotul liber
din aer se multiplică şi se dezvoltă bine într-un mediu bogat în oxigen.

Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzi şi prin rădăcini. Cantităţi mari de CO2 rezultă din
descompunerea materiei organice din sol, din activitatea microorganismelor şi din respiraţia rădăcinilor. Concentraţia de
CO2 din sol nu trebuie să depăşească 1%, pentru că dăunează rădăcinilor, microorganismelor aerobe, iar materia
organică se descompune anaerob.
Primenirea aerului din sol are loc în permanenţă prin difuziune şi sub influenţa factorilor fizici şi biologici cum sunt
variaţiile de temperatură, presiunea atmosferică, ploile, vântul, animalele din sol care fac galerii etc.
Azotul este un gaz inert şi plantele nu-l pot folosi direct. Plantele folosesc azotul din sol sub formă de săruri ale acidului
azotic sau săruri amoniacale.
În timpul descărcărilor electrice azotul din atmosferă se combină cu oxigenul şi rezultă oxizi de azot care formează
împreună cu apa acidul azotic; acesta, odată ajuns în sol, se combină cu bazele formând azotaţii, proces prin care se pot
asigura pentru plante cantităţi anuale de circa 15 kg azot la hectar.
Amoniacul se găseşte în aerul solului în cantităţi mai mari decât în aerul atmosferic, datorită cantităților care rezultă din
descompunerea materiei organice. Amoniacul este oxidat de către bacteriile nitrificatoare şi transformat inițial în nitriţi
apoi în nitraţi sau azotaţi care sunt folosiţi în nutriţia plantelor.
Capacitatea pentru aer sau porozitatea de aerație definește conținutul de aer al unui sol la umiditatea maximă pe
care o poate avea acel sol în condiții de câmp.
Limita de 10% a conținutului de aer din sol, considerată pragul minim pentru dezvoltarea normală a celor mai multe
culturi, este rar atinsă în solurile afânate, cu textură fină și cu apa freatică la mică adâncime dar este foarte des întâlnită
la solurile tasate, cu textură mijlocie sau fină.
Limita de aerație indică umiditatea maximă pe care o poate avea solul fără ca aerația să fie deficitară.

Principalele mijloace agrotehnice pentru împrospătarea aerului din

sol sunt următoarele:
a. Lucrările solului prin care se afânează stratul arabil şi măsurile care îmbunătăţesc structura solului contribuie la
schimbul de aer dintre sol şi atmosferă.
b. Îngrăşămintele organice determină ameliorarea structurii solului şi creşterea permeabilităţii solului pentru aer.
c. Asolamentele cu plante cu înrădăcinare adâncă, cum este lucerna, determină apariția în sol, după desființarea
culturii și moartea plantelor, a unor spații prin care aerul circulă cu ușurință.
d. Lucrările de drenare sau desecare, prin eliminarea excesului de apă din profilul de sol, favorizează pătrunderea
aerului proaspăt în locul apei.

2.6 APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Împreună cu factorii de vegetaţie lumină, căldură şi aer, apa are un rol hotărâtor în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Apa împreună cu sărurile minerale este absorbită în cantităţi mari de plante, participă la procesele de asimilaţie
clorofiliană şi la celelalte procese de biosinteză şi transformare a produşilor organici din plante şi serveşte la
reglarea temperaturii în procesul transpiraţiei.
Apa dizolvă compuşii din sol, care cuprind elementele nutritive pentru plante şi formează soluţia solului, care în
condițiile solurilor normale, are o concentraţie a sărurilor dizolvate de 0,05% sau 0,5 g la litru.
În sol apa se găseşte sub forma de apă adsorbită sau apă legată, apă liberă şi apă sub formă de vapori.

5
Apa adsorbită sau legată cuprinde apa de higroscopicitate, care este reţinută la suprafaţa particulelor elementare de sol
cu forţe care echivalează cu o presiune de 10000 - 50 atmosfere şi pentru că puterea de absorbţie a rădăcinilor este de
maxim 15 - 20 atmosfere, această formă de apă nu este accesibilă plantelor.
Apa peliculară. Aceasta se găsește în continuarea apei de higroscopicitate și este reţinută în jurul particulelor de sol cu
forţe de la 50 până la 0,5 atmosfere; apa de pe straturile externe, care se află la o presiune osmotică sub 15 atmosfere,
poate fi absorbită încet şi cu dificultate de rădăcinile plantelor.
Apa liberă este reprezentată de apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilară circulă în sol în toate sensurile datorită forţelor capilare şi a diferenţei de umiditate între diferite straturi.
Prin tasarea cu tăvălugul a stratului superficial de 8-10 cm, apa poate ajunge, prin spaţiile capilare, până la suprafaţa
solului iar prin afânare cu grapa, a stratului superficial de 2-4 cm, se reduce foarte mult evaporarea ei.

Circulaţia apei peliculare şi a apei capilare în sol, viteza şi distanţa de deplasare, sunt influenţate de tensiunea
superficială, textura şi structura solului, conţinutul de materie organică din sol etc.

În funcţie de cerinţele faţă de apă plantele se împart în mai multe grupe şi anume: xerofite, plante adaptate să crească în
condiţii de secetă (cactuşii), hidrofite, plante capabile să vegeteze în condiţii de umiditate excesivă (orezul) şi mezofite,
care cuprinde plantele cultivate cu excepţia orezului.
Din grupa plantelor mezofite unele pot fi cultivate în zone mai secetoase (sorgul, meiul, iarba de Sudan etc.), altele au o
rezistenţă mijlocie la secetă (grâul, secara, orzul, porumbul, sfecla etc.), iar altele nu rezistă la secetă, (orezul, cartoful,
legumele etc.)
Pentru aprecierea cantitativă a acestui proces se folosesc următorii coeficienţi şi indici:
- coeficientul de transpiraţie, (tabelele 2.5; 2,6) care este raportul
dintre cantitatea de apă consumată de plantă şi greutatea substanţei uscate a acesteia; 38
- consumul specific, expresie a coeficientului de transpiraţie raportat la unitatea de biomasă formată, exprimat prin
numărul unităţilor de apă necesare producerii unei cantităţi de substanţă uscată
Principalii indicii hidrofizici sunt:
-Coeficientul de higroscopicitate (CH) reprezintă cantitatea de apă absorbită de solul uscat aflat în contact cu atmosfera
ce conține vapori de apă
-Coeficientul de ofilire (CO) este limita inferioară a umidității accesibile plantelor sau pragul umidității din sol la
care plantele se ofilesc ireversibil.
-Capacitatea de câmp (CC) este cantitatea de apă reţinută de sol în mod durabil (0,6 bari sau 1,8 pF) după o umezire în
exces prin ploi sau irigare
-Capacitatea capilară pentru apă a solului reprezintă 37-39% din greutatea solului uscat iar capacitatea de câmp 22-
24%, deci capacitatea de câmp reprezintă 58-61% din capacitatea capilară.
Principalii indici hidrofizici care trebuie cunoscuţi la stabilirea lucrărilor agrotehnice sunt capacitatea totală pentru apă,
capacitatea de câmp şi coeficientul de ofilire.
Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă intervalul dintre coeficientul de ofilire și capacitatea de câmp (CU = CC - CO)
și este principalul indicator al rezervei potențiale de apă a unui sol pusă la dispoziția plantelor. Valorile maxime ale CU
se întâlnesc în solurile lutoase și scad la solurile ușoare și la cele grele
Cantitatea de apă cuprinsă între valoarea coeficientului de ofilire şi a capacităţii de câmp pentru apă, denumită
intervalul umidităţii active (IUA), reprezintă apa accesibilă plantelor. Condiţii favorabile pentru plante se creează când
umiditatea solului are valori cuprinse între 70-80% din capacitatea de câmp pentru apă.

Plafonul minim al umidităţii, definit de Botzan (1953), este limita minimă a cantităţii de apă din sol care determină
evapotranspiraţia reală optimă sau consumul de apă în condiţiile unui sol bine aprovizionat cu apă la care se obţin
producţii eficiente din punct de vedere economic.
Principalele sursele de apă pentru sol sunt precipitaţiile atmosferice, apa freatică, apa de irigaţie şi cea rezultată din
condensarea vaporilor de apă din porii solului.
Apa freatică aflată la o adâncime de 3-4 m, poate fi folosită de plante datorită ascensiunii acesteia prin vasele capilare;
înălțimea de ridicare a apei freatice este de până la 2-4 m în solurile argiloase, 1,5-3 m în solurile cu textură lutoasă, 1-
1,5 m în cele luto-nisipoase şi de până la 0,5-1 m în cele cu textură nisipoasă.
Consumul productiv al apei din sol este reprezentat de apa absorbită de către plantele de cultură iar cel neproductiv de
apa absorbită de către buruieni.
Pierderile de apă se datorează scurgerii acesteia la suprafaţa solului, infiltrării în profunzime şi evaporaţiei.
Regimul hidric al solului. Regimul hidric al solului a fost definit de Rode (1956), ca ansamblul fenomenelor care
determină pătrunderea, mișcarea apei în sol și modificarea umidității solului.
Principalele tipuri de regim hidric sunt:
- regim hidric percolativ, este specific climatelor umede şi se caracterizează prin existența unui curent descendent de
apă care ajunge până la pânza freatică;

6
- regim hidric periodic percolativ, în care percolarea profilului de sol
până la pânza freatică se realizează numai în anumiți ani, când precipitațiile sunt mai abundente; 43
- regimul hidric nepercolativ, caracteristic climatelor aride care cuprinde permanent un orizont uscat până la CO,
denumit de Lebedev (1935), orizont mort al secetei;
- regimul hidric exudativ, specific climatelor secetoase dar cu apă freatică la adâncimi de sub 3-5 m, care determină un
curent ascendent de apă şi permite acumularea apei şi a sărurilor minerale în orizonturile superioare.
Reglarea regimului de umiditate al solului se realizează prin lucrările agrotehnice de irigație sau prin amenajările de
desecare și drenaj pentru eliminarea excesului de umiditate.

Principalele măsuri agrotehnice utilizate pentru îmbunătăţirea regimului de umiditate al solului sunt:
1. Zonarea culturilor agricole şi a cultivarelor în funcţie de cantitatea de precipitaţii din zonă. Folosirea de culturi şi
soiuri adaptate condiţiilor climatice, timpurii şi rezistente la secetă. Cultivarea speciilor cu consum specific mic de apă
şi cu perioade de vegetaţie scurtă.
2. Asolamentele contribuie la folosirea mai raţională a resurselor de apă din sol, prin alegerea culturilor şi prin
alternarea plantelor cu consumuri şi cerinţe diferite de apă.
3. Aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului. Efectuarea de arături de vară şi de toamnă pe toate suprafeţele
arabile imediat după recoltarea culturilor, contribuie la înmagazinarea şi păstrarea unor cantităţi mari de apă în sol.
Aceste arături trebuie întreţinute, în vară şi în primăvară, prin lucrări superficiale cu scopul de a împiedica pierderile de
apă prin evaporare.
Prin lucrările solului, de bază şi de întreţinere, se combat buruienile care consumă cantităţi mari de apă şi se reduc
pierderile de apă prin evaporare. Pentru păstrarea apei în sol în zonele secetoase tăvălugirea cu tăvălugul neted urmată
de lucrarea cu grapa determină realizarea unui strat de sol mai tasat, sub adâncimea de 2-3 cm, unde predomină spaţiile
capilare și apa este reţinută mai bine, iar existenţa la suprafaţa a stratului de 2-3 cm cu capilaritatea întreruptă determină
reducerea pierderilor de apă prin evaporare.
4. Aplicarea îngrăşămintelor pentru realizarea unei concentraţii mai mari a soluţiei solului, folosirea mai economică a
apei de către plante şi reducerea evaporării la suprafaţa solului.
5. Combaterea buruienilor, care consumă cantităţi de două ori mai mari de apă şi de nutrienţi, comparativ cu plantele
cultivate.
6. Semănatul timpuriu în primăvară pentru valorificarea umidităţii acumulate în iarnă şi corelarea densităţii culturilor
cu umiditatea din sol
7. Mulcirea solului cu diferite materiale, pentru a împiedica evaporarea apei, se foloseşte în special în legumicultură
sau culturile tehnice valoroase.
8. Înfiinţarea de perdele de protecţie, din specii forestiere sau culturi cu talie mare, reduc pierderile de apă prin
evaporare datorită micşorării vitezei vântului și transpiraţiei plantelor cultivate între perdele. Perdelele de protecţie
opresc spulberarea zăpezii, protejează plantele de ger şi atenuează efectul secetei.
9. Irigarea culturilor, acolo unde sunt surse de apă cu cel mult 2-3 g săruri la litru, determină obţinerea unor sporuri
mari de producţie.
10. Lucrări de afânare sau lucrări agropedoameliorative de drenare sau desecare pe solurile cu exces de umiditate.

2.7 SOLUL CA MEDIU PENTRU CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR

Solul considerat ca un corp natural, înzestrat cu însușirea de fertilitate, este un mijloc de producție în continuă
transformare din punct de vedere fizic, chimic și biologic.
Însuşirile fizice şi chimice ale solului creează condițiile în care acesta funcționează ca mediu de creștere a plantelor,
sursă de elemente minerale și apă.
Solul este stratul de la suprafaţa scoarţei terestre care s-a format prin dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor sub
acţiunea factorilor de solificare.
Principalele procese care stau la baza formării solurilor sunt următoarele :
Bioacumularea este procesul de acumulare a humusului datorită plantelor şi microorganismelor. regim de apă de tip
periodic percolativ
Podzolirea este procesul pedogenetic, specific solurilor brune podzolite formate sub o vegetaţie de foioase (fag, stejar,
carpen, tei) în condiţiile unui regim hidric percolativ.
Gleizarea, proces semnalat la solurile de pe văi sau în zona izvoarelor de coastă unde datorită unui exces de apă din
pânza freatică şi a aeraţiei insuficiente, procesele de oxidare şi de mineralizare a materiei organice din sol încetinesc.
Procesul de eroziune se manifestă prin îndepărtarea materialului de la suprafaţa solului, determină diminuarea grosimii
profilului şi înrăutăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice a solului.
Solul reprezintă rezultatul acţiunii tuturor acestor procese pedogenetice; evoluţia acestuia continuă şi în prezent, fiind
influenţată de factorii naturali şi de activităţile umane care prin procesele tehnologice modifică în timp caracteristicile
profilului de sol.

7
Activitatea agricolă modifică în timp proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului şi determină apariţia unor
efecte directe cum sunt reducerea cantității de materie organică şi substanţe nutritive, carenţe în elemente minerale la
plante etc.

Descrierea unei unităţi de sol din Câmpia Moldovei (tabelul 2.11):

Cernoziom cambic tipic, moderat erodat, luto-argilos, format pe depozite loessoide.
S-a format în condiţii fitoclimatice de silvostepă pe versanţi slab şi mijlociu înclinaţi, unde eroziunea a îndepărtat
aproximativ 25% din orizontul cu humus, având ca rocă de solificare depozitele loessoide.
Descrierea morfologică
Suborizontul Am 0-36 cm, culoarea brun negricioasă, moderat compact, reavăn, rădăcini frecvente.
Suborizontul A/B 36-49 cm, culoarea brun închisă, structura poliedric angulară, textura luto-argiloasă, poros, moderat
compact, crotovine rare.
Suborizontul Bv 49-70 cm, culoare brună - galbenă, structura poliedric angulară-slab prismatică, textura luto-argiloasă.
Suborizontul C 71-155 cm, culoarea gălbui albicioasă cu concreţiuni mari de CaCO3.
Caracteristicile fizico-chimice
- Reacţia solului (0-20 cm) este slab acidă
- Conţinut mijlociu în humus şi azot
- Asigurare mijlocie în fosfor mobil şi foarte bună în potasiu mobil
- Textura luto-argiloasă
Cel mai important factor de formare, evoluţie şi păstrare a solului îl
constituie vegetaţia naturală, care la rândul ei depinde de climă, relief etc.
Aplicarea incorectă a tehnologiilor de cultură şi în special efectuarea lucrărilor solului pe linia de cea mai mare pantă,
folosirea unor culturi slab protectoare împotriva eroziunii (culturile semănate în rânduri rare) şi folosirea unor doze
insuficiente de îngrăşăminte sunt principalele cauze care favorizează procesele de eroziune.
Lucrările de desecare, drenare, irigare care nu sunt corect aplicate pot modifica în timp însuşirile fizice, chimice şi
biologice ale solului cu efecte însemnate asupra regimului hidric şi asupra vegetaţiei.

Fertilitatea solului, ca noţiune generală este însuşirea acestuia de a asigura plantele cu apă şi substanţe nutritive
pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.

Textura solului în sens pedologic arată ponderea fracţiunilor de nisip, praf şi argilă însă în sens mai cuprinzător textura
este denumită compoziţia mecanică sau compoziţia granulometrică a solului şi include şi celelalte componente ale
solului, respectiv materialul scheletic, materia organică, carbonaţii, hidroxizii de fier şi de aluminiu etc., care au un rol
deosebit în determinarea funcţiei solului.
Particula elementară este fracţiunea minerală silicatică, care nu poate fi divizată prin tratamente fizice sau chimice
simple, ci numai prin sfărâmare şi dispersie.

Formarea şi evoluţia solului este dependentă de textură, structură, materia organică care sprijină viaţa din sol, apa, aerul,
elementele minerale, porozitatea şi cantitatea de biomasă vegetală, de rădăcini şi resturi vegetale, rămasă anual în sol.
Din punct de vedere al texturii solurile se împart în următoarele categorii:
Soluri uşoare, la care predomină amestecurile de pietriş şi nisip, formează greu structură, nu reţin apa şi au însuşiri
improprii pentru vegetaţie şi microorganismele din sol.
Soluri mijlocii, alcătuite în proporţii egale din particule nisipoase, mâl şi argilă sunt cele mai potrivite pentru agricultură
şi asigură o dezvoltare bună a organismelor din sol.
Soluri grele, au în componenţa lor peste 50% argilă, au densitate mare, formează mai greu structură şi sunt mai puţin
favorabile pentru agricultură.

Procesele de formare a solului continuă permanent fiind însoţite de procese de transformare (degradare şi reconstrucţie)
grupate de Berca (2008), în:
- procese principale (dezagregarea, distrugerea rocii sub influenţa condiţiilor climatice, mărunţirea până la nivelul
formării texturii, formarea de noi minerale, humificarea);
- procese secundare sau de translocare, cum sunt depozitarea, repartiţia şi activităţile de amestecare (depozitarea
argilei, levigarea, podzolizarea, carbonatizare, acumulare de săruri şi calcar, gleizare, pseudogleizare, brunificare,
feralizare, turboficare, rubeficare) etc.
Procesul de formare completă a solului durează zeci de mii de ani, în condiţii naturale, la fiecare 400 de ani
acumulându-se cu greu 1% humus.
Dintre coloizi, rolul cel mai important în procesul de agregare îl au humusul și argila. Humusul are capacitatea de
agregare de circa 12 ori mai mare decât argila şi determină formarea de agregate mărunte, cu o rezistență
mecanică mică, dar cu o stabilitate hidrică ridicată.

8
Argila singură favorizează formarea de agregate mari, cu rezistență mecanică ridicată, dar cu stabilitate hidrică scăzută.

Coeziunea reprezintă forţa de atracţie, care se manifestă între particulele de sol de aceeaşi constituţie sau de constituţii
diferite.
Adeziunea este proprietatea solului umed de a adera la piesele active ale uneltelor agricole.

Însuşirea de bază a fertilităţii o constituie structura solului pentru că ea influenţează nu numai condiţiile fizice, aeraţia
şi regimul de hrană ci şi accesibilitatea substanţelor hrănitoare pentru plante, descompunerea materiei organice şi toate
activităţile microbiologice şi enzimatice din sol.

Dintre tipurile de structură, structura glomerulară şi cea grăunţoasă asigură cele mai bune condiţii de sol.
Stabilitatea hidrică este cea mai importantă proprietate a structurii solului, respectiv proprietatea agregatelor de sol de
a rezista la acţiunea dispersantă a apei. În multe cazuri agregatele rezultă prin fragmentarea masei solului, situaţie în
care se foloseşte termenul de element structural.
La lucrările solului, pentru determinarea calităţii lucrărilor de arat sau de pregătire a solului pentru semănat se determină
gradul de mărunţire prin cernerea uscată a probelor de sol printr-o sită de 5 mm, masa de sol cernută raportându-se la
masa totală de sol luat în calcul.

Valorile porozității totale cresc odată cu conținutul de materie organică din sol; aceasta determină creșterea capacității
de reținere a apei, o permeabilitate și o aerație bună a solului.

Destructurarea reprezintă reducerea sau pierderea stabilităţii agregatelor structurale de sol sub acţiunea apei şi a
maşinilor agricole, fiind unul dintre cele mai importante procese fizice ale degradării solului.
Degradarea structurii solului are loc datorită modificării chimismului solului, prin scăderea conţinutului de humus,
alcalizare, acidifiere, fertilizare neechilibrată şi a irigării cu apă de calitate necorespunzătoare.
Cauzele care provoacă degradarea structurii solului pot fi grupate în cauze mecanice, fizico-chimice şi biochimice.

Cauzele mecanice care duc la distrugerea agregatelor de sol sunt: frecarea cu piesele active ale maşinilor agricole în
timpul lucrărilor, deplasarea repetată pe câmp a tractoarelor şi maşinilor agricole, acţiunea picăturilor de apă provenite
din precipitaţii torenţiale şi din irigaţii, lucrarea solului la umiditate necorespunzătoare etc.

Cauzele fizico-chimice care determină degradarea structurii sunt: scăderea sub o anumită limită a cationilor bazici
coagulanţi, formarea humusului acid care favorizează dispersia şi migraţia argilei.

Cauzele biochimice sunt determinate de cerinţele de nutriţie ale plantelor şi de procesele microbiologice din sol.
Structura solului se deteriorează când se efectuează lucrări repetate ale solului şi se realizează o aerisire accentuată care
determină intensificarea procesului de descompunere a humusului de către microorganismele aerobe.

Din greutatea organismelor vii din sol ciupercile ocupă 40%, actinomicetele şi bacteriile câte 20%, râmele 12%,
microfauna 2%, algele 1% şi alte vieţuitoare 5%.

Principalele mijloace agrotehnice utilizate pentru menţinerea şi refacerea structurii solului

1. Asolamentele cu leguminoase şi graminee perene determină îmbunătăţirea structurii solului. Alternarea plantelor
care refac structura, cu cele care nu favorizează conservarea acesteia, are în vedere cantităţile de resturi vegetale pe care
plantele le lasă în sol, tipul sistemului radicular, durata perioadei de vegetaţie, lucrările solului, îngrăşămintele folosite
etc.
2. Gunoiul de grajd, resturile vegetale şi îngrăşămintele verzi determină creşterea conţinutului de humus care este
principalul liant în formarea agregatelor.
3. Corectarea reacţiei solului prin aplicarea amendamentelor cu calciu pe solurile acide şi a gipsului şi fosfogipsului pe
sărături. Calciul contribuie la coagularea coloizilor şi formarea agregatelor în care predomină microagregatele.
4. Acoperirea solului cu un strat protector de mulci sau cu vegetaţie menţine mai intensă activitatea biologică din sol
şi favorizează humificarea.
5. Lucrările solului efectuate în condiţii de umiditate corespunzătoare şi limitarea la strictul necesar a numărului de
lucrări şi a masei utilajelor.
6. Efectuarea arăturii şi a celorlalte lucrări ale solului pe direcţia generală a curbelor de nivel pentru a reduce
eroziunea solului.
7. Lucrările conservative ale solului practicate în acord cu indicatorii de fertilitate ai acestuia şi de pretabilitate a
terenului. Utilizarea semănătorilor specializate, pentru însămânţare şi aplicare a îngrăşămintelor direct în mirişte.

9
8. Combaterea integrată a buruienilor şi reducerea, pe cât este posibil, a combaterii mecanice a acestora.
9. La irigarea culturilor prin aspersiune evitarea folosirii aspersoarelor gigant, cu intensitate foarte mare.
10. Culturile acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde menţin activă activitatea mezofaunei şi reduc levigarea
nitraţilor pe profil.
11. Sistemele antierozionale de cultură aplicate pe terenurile în pantă determină reducerea eroziunii solului, pierderea
humusului şi a elementelor nutritive din sol.
12. Folosirea compuşilor macromoleculari de sinteză (Aquasorb, Crillium, Lignohumat) care îmbunătăţesc însuşirile
hidrofizice şi biologice ale solului.
13. În sistemele de agricultură performante (conservativă, organică, ecologică, de precizie) sunt întrunite majoritatea
condițiilor și mijloacelor pentru menţinerea şi refacerea structurii solului.

2.8 SUBSTANŢELE NUTRITIVE – FACTORI DE VEGETAŢIE

Anual, odată cu recolta, sunt exportate din sol cantităţi mari de elemente minerale, care trebuie urmărite prin bilanţul
anual al acestora şi restituite pentru refacerea echilibrului ionic al soluţiei solului, în funcţie de cerinţele plantelor
cultivate. Echilibrul nutritiv al soluţiei solului este dat de concentraţia în care se află diferiţi ioni nutritivi în soluţie, în
raport cu cerinţele plantelor, pe faze de vegetaţie.
Lixandru (2006), în funcţie de nevoia de îngrăşăminte împarte solurile
în două categorii:
a. Soluri cu nevoie scăzută de îngrăşăminte care cuprind pe cele cu o fertilitate naturală ridicată, cele cu o structură
bună şi cu conţinut mare de humus, cele bogate în elemente nutritive în forme accesibile şi cele cu un regim aero-hidric
optim.
b. Soluri cu nevoie accentuată de îngrăşăminte, ocupă majoritatea suprafeţelor, au însuşirile fizico-chimice
nefavorabile, care trebuie corectate prin îngrăşăminte, amendamente, măsuri agrotehnice şi lucrări
agropedoameliorative.

Spodosolurile, cambisolurile şi solurile argiloiluviale au cea mai mare nevoie de îngrăşăminte pentru că sunt sărace în
nutrienţi şi pentru că precipitaţiile din aceste zone determină o valorificare bună a elementelor nutritive.

În funcţie de rolul elementelor în metabolismul plantelor, Davidescu (1981), a grupat elementele de nutriţie în:
macroelemente principale (N, P, K), macroelemente secundare (Ca, Mg, S), microelemente principale (Fe, Mn, B,
Cu, Zn) şi microelemente secundare (Mo, Co, Cl). Toate acestea se numesc elemente esenţiale pentru viaţa plantelor şi
participă direct la procesele enzimatice importante din metabolismul speciilor.

Azotul este principalul element care determină creşterea cantităţii şi a calităţii producţiei.
Berca (2008) arată că în acest început de secol necesarul de azot al agroecosistemelor şi a sistemelor naturale este
asigurat prin oxidarea chimică a azotului atmosferic (15%), în timpul descărcărilor electrice, prin fixarea
chimică industrială (25%) (procedeul Haber-Bosch) şi prin fixarea biochimică în sol (60%).
În sol bacteriile Azospirillium sp., care fixează azot numai dacă plantele de cereale şi alte graminee elimină în sol un
extrudat radicular format din proteine, gluco-proteine, zaharuri, stimulatori şi atractanţi care atrag bacteriile, le hrănesc,
iar acestea produc din ce în ce mai mult azot pe măsură ce plantele consumă mai mult (până la 80 kg/ha s.a.). Specia
Azotobacter fixează liber şi asociativ, în solurile cultivate cu cereale până la 20 kg/ha azot. Sistemele de fertilizare
trebuie să includă mai întâi aceste surse de azot, pentru care să asigure condiţiile necesare pentru activarea
sintezei biologice.

Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi absorbţia elementelor nutritive de către rădăcini este condiţionată
de temperatură, textură, structură, regimul de apă şi aer. Temperatura mai scăzută a solului reduce creşterea
rădăcinilor, absorbţia fosforului şi a azotului iar temperaturile mai ridicate determină creşterea mobilităţii fosforului,
potasiului şi calciului din sol.
Pentru utilizarea economică a îngrăşămintelor dozele trebuie corelate cu temperatura şi umiditatea solului.

La solurile argiloase, cu o aeraţie mai slabă, nitrificarea este lentă şi suportă doze mari de îngrăşăminte pentru că au o
capacitate mare de adsorbţie.
Solurile cu textură nisipoasă au o aeraţie puternică, sunt permeabile, au condiţii pentru o bună nitrificare dar au puţin
humus şi o capacitate de reţinere a substanţelor nutritive mică fapt pentru care îngrăşămintele trebuie aplicate în doze
mici şi repetate.

Capacitatea solului de a reţine substanţele nutritive din soluţia solului este dată de componenta coloidală (argila
<0,0002 mm) şi de pH.

10
Legea completării elementelor nutritive uşor accesibile luate cu recolta, formulată de Boussingault, a suferit anumite
reformulări cu referire la menţinerea unui anumit raport între ioni, corespunzător cerinţelor speciilor, pentru că la
monocultură sau la cultivarele extensive producţia se plafonează la valori mici, iar la soiurile intensive sporurile
obţinute sunt mult mai mari.
În cazul completării trebuie urmărite în primul rând elementele uşor accesibile exportate odată cu recolta, cele uşor
levigabile (NO3 -, Ca2+, Mg2+) precum şi cele care trec în forme greu asimilabile (P, B, Zn) ca urmare a unui aport
mare de îngrăşăminte, amendamente sau a modificării pH-ului.

Legea echilibrului nutritiv arată că pentru obţinerea unei recolte sporite este necesar ca „în sol să existe un anumit
raport între elementele nutritive şi o anumită concentraţie” (Davidescu, 1981). Când concentraţia unui element sau a
mai multor elemente sau raportul dintre acestea se află în afara anumitor limite apar dereglări de nutriţie şi fiziologice
care determină carenţe, toxicitate sau sensibilizarea plantelor la patogeni şi dăunători.

Evitarea pierderilor de nitraţi în mediul agricol se poate face prin următoarele măsuri:
1. Stabilirea diferenţiată a dozelor, în funcţie de însuşirile solului, factorii agrofitotehnici, condiţiile climatice şi
cerinţele genotipurilor cultivate;
2. Corelarea dozelor şi a perioadei de aplicare cu cerinţele plantelor şi factorii climatici;
3. Protejarea terenurilor împotriva eroziunii;
4. Folosirea unor asolamente cu o structură a culturilor care împiedică levigarea nitraţilor;
5. Introducerea sistemului conservativ cu lucrări reduse ale solului;
6. Folosirea îngrăşămintelor cu azot având solubilizare lentă şi a inhibitorilor de nitrificare;
7. Administrarea îngrăşămintelor în benzi, la 5-6 cm sub sămânţă şi lateral de rând, concomitent cu semănatul şi odată
cu praşila mecanică, folosind îngrăşăminte complexe solubile;
8. Folosirea îngrăşămintelor organice şi a diferitelor resurse organice (paie, vreji, composturi, nămoluri, îngrăşăminte
verzi) pentru refacerea fertilităţii solului;
9. Controlul cantităţilor de azot mineral din sol la începutul primăverii sau la începutul vegetaţiei, când au loc cele mai
mari pierderi de nitraţi;
10. Folosirea biofertilizanţilor pe bază de Rhizobium sp., pentru fixarea azotului de către leguminoase şi pe bază de
Azotobacter sp., pentru tratarea solului pentru neleguminoase.
11. Una dintre cele mai importante posibilităţi pentru înlăturarea efectului poluant este creşterea coeficienţilor de
valorificare a elementelor nutritive aplicate în sol odată cu îngrăşămintele.

Biofertilizanţii sunt o importantă sursă alternativă de nutriţie a plantelor. Biofertilizanţii sunt compuşi biologic activi,
pe bază de bacterii, alge sau fungi, care alimentează planta în mod indirect, fie printr-o mai bună fixare a azotului, fie
prin creşterea disponibilităţii nutrienţilor din sol. Modul de acţiune depinde de specia microbiană.
Agenţii biologici ca Rhizobium sp. îmbunătăţesc fixarea azotului de către leguminoase, iar cei pe bază de Azotobacter
sp. ajută la transformarea nutrienţilor în forme asimilabile de către plante.

Din cercetările efectuate s-a estimat că prin fixarea biologică, în agricultura mondială se pot adăuga 44 milioane tone de
azot, din care 35 datorită leguminoaselor şi 9 milioane tone datorită neleguminoaselor.
Mijloacele agrotehnice utilizate pentru reglarea regimului de nutriţie al plantelor sunt:
1. Asolamentele cu plante amelioratoare de leguminoase şi graminee perene şi leguminoase anuale care lasă cantităţi
apreciabile de azot în sol şi determină ameliorarea structurii solului, care contribuie la amplificarea activităţii biologice
şi enzimologice din sol şi prin urmare îmbunătățesc nutriţia plantelor.
2. Arătura de vară şi lucrările conservative ale solului determină acumularea apei, solubilizarea elementelor nutritive
şi intensifică activitatea mezofaunei din sol contribuind la îmbunătăţirea regimului de nutriţie prin
creşterea conţinutului de nutrienţi.
3. Culturile acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde reduc spălarea nitraţilor şi menţin mai intensă activitatea
microorganismelor dinsol.
4. Combaterea buruienilor care au un consum mult mai mare de apă şi elemente minerale comparativ cu plantele
cultivate.
5. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice, minerale şi amendarea este măsura radicală prin care se poate optimiza
regimul de nutriţie al plantelor. Pentru a răspunde la întrebarea – ce fertilizăm planta sau solul?, se poate afirma că prin
fertilizarea ameliorativă, în cadrul lucrărilor agropedoameliorative, fertilizăm solul pentru a ajunge la un nivel de
fertilitate uniform şi normal după care, în cadrul tehnologiilor de cultură, fertilizăm planta pentru a restitui solului
exportul de elemente prin recoltă, fără a subestima potenţialul natural al solului, de a asigura nutrienţi culturilor.
6. Folosirea biofertilizanţilor şi a îngrăşămintelor cu solubilitate lentă.

11
2.9 INTERACŢIUNEA DINTRE FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI LEGILE LOR

Cunoaşterea interacţiunilor dintre factorii de vegetaţie şi efectul acestora asupra formării recoltei permite stabilirea
măsurilor practice pentru creşterea producţiilor.
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie a fost intuită de
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) şi Viliams (1863-1939) şi este formulată astfel: „ toţi factorii de vegetaţie sunt la
fel de necesari şi, prin aceasta, egal de importanţi, indiferent de raportul cantitativ cu care fiecare intervine în
procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor”.
Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie cunoscută sub enunţul: „toţi factorii de
vegetaţie sunt în interdependenţă unul cu altul şi condiţionare reciprocă”. Factorul îngrăşământ se
intercondiţionează cu factorii de vegetaţie apa, cu temperatura din sol şi apă, cu intensitatea, durata şi calitatea luminii
etc.
Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie cu formularea: „nici unul din factorii de viaţă ai plantelor nu poate fi
înlocuit printr-un alt factor”. Formarea recoltelor mari are loc când planta este asigurată în optim şi simultan cu toţi
factorii de vegetaţie - lumină, căldură, apă, aer, substanţe nutritive.

Legea minimului formulată de Hellriegel (1831-1895) arată că „dacă una din condiţiile de viaţă (apă, aer, lumună,
căldură) lipseşte atunci recolta este egală cu zero”.

Legea maximului a fost formulată de Wolny şi arată că „dacă una din condiţiile de viaţă există în mod natural în
cantitate deplină, de exemplu 100% apă, lumină, căldură, hrană, atunci producţia este zero”.
În cazul elementelor de nutriţie excesul unui element poate să ducă la dereglarea nutriţiei plantelor sau să reducă
eficienţa altor elemente dar producţia este redusă până la o anumită limită.

„Legea nutriţiei minerale a plantelor” formulată de Boussingualt şi Liebig cunoscută ca „Legea completării
(restituirii) elementelor nutritive luate cu recolta” este, după unii specialişti, o formulare a industriei chimice,
pentru a justifica necesarul unor cantităţi mari de azot. Liebig a cercetat şi demonstrat că plantele nu pot utiliza azotul
decât sub formă de nitraţi rezultaţi prin fixarea simbiotică a azotului.

Pentru creșterea plantelor: (1) se aplică plantei numai elementele minerale care nu şi le poate procura singură, datorită
absenţei acelui element din sistem; 2) funcţia unui element de nutriţie nu poate fi înlocuită de alt element mineral 3)
elementul de nutriţie este direct implicat în metabolismul
plantelor).

CAPITOLUL III LUCRĂRILE SOLULUI

3.2 ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA LUCRĂRILOR SOLULUI

Lucrările solului determină îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia determinând sporirea
fertilităţii şi crearea de condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor cultivate. De asemenea, tot prin lucrările
solului se combat buruienile, patogenii şi dăunătorii, se elimină excesul de umiditate sau se conservă apa din sol, se
încorporează îngrăşămintele şi amendamentele etc. În toate sistemele de cultură prin lucrările solului s-a realizat
afânarea şi realizarea unui pat germinativ pentru semănat şi un strat de sol arabil cu însuşiri favorabile pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor.
Pentru a realiza o lucrare a solului de bună calitate trebuie cunoscute următoarele:
1. Cerinţele agrotehnice de calitate pentru fiecare lucrare a solului, diferenţiat, în funcţie de condiţiile de climă, sol,
relief, de lucrările anterioare şi de cerinţele culturilor din asolament.
2. Indicii calitativi de lucru pentru diferite lucrări şi limitele de valori ale acestora.
3. Operaţiile tehnice de întreţinere şi reglajele maşinilor pentru executarea lucrărilor.
4. Pregătirea terenului, a parcelelor şi efectuarea probelor la utilaje în
condiţii de lucru. În stratul de sol afânat rădăcinile se dezvoltă mai bine şi valorifică resursele nutriţionale dintr-un
volum mai mare de sol.

Într-un sol afânat şi structurat procesele chimice şi biologice se intensifică, nitrificarea este mai intensă iar fosforul şi
potasiul trec din forme greu solubile în forme solubile, accesibile plantelor.
Solul afânat conţine mai mult oxigen care este folosit de microorganismele aerobe care descompun materia organică din
sol până la CO2, H2O, NH3, SH2, P, Mg, Ca etc.

12
Bacteriile care fixează azotul din atmosferă şi cele simbiotice se multiplică unde solul este bine aerat.
În solul aerat şi oxigenat seminţele germinează mai bine iar rădăcinile se ramifică şi pătrund mai profund şi absorb
cantităţii mai mari de elemente nutritive (Ionescu Şişeşti, 1958).
Prin arătură seminţele de buruieni, larvele şi insectele dăunătoare pot fi încorporate, odată cu resturile vegetale, la
adâncimi mai mari unde o mare parte din ele sunt distruse.

3.3 SCOPUL ŞI CERINŢELE LUCRĂRILOR SOLULUI

1. Realizarea unui strat arabil cu însuşiri hidrofizice favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor.
2. Intensificarea proceselor biochimice din sol şi îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a culturilor.
3. Încorporarea în sol a resturilor vegetale, îngrăşămintelor şi amendamentelor.
4. Combaterea buruienilor, patogenilor şi a dăunătorilor.
5. Prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a solului prin eroziune, compactare, destructurare şi crustificare.
6. Realizarea unor condiţii optime pentru lucrările de semănat şi plantat.

3.4 PROCESE TEHNOLOGICE CARE SE PRODUC ÎN SOL ÎN TIMPUL EXECUTĂRII LUCRĂRILOR

Prin lucrările de arat, desfundat, grăpat, tăvălugit ș.a. stratul de sol este supus diferitelor procese tehnologice care îi
modofică foarte mult calitatea şi proprietăţile.
Principalele procese tehnologice care se produc în timpul efectuării lucrărilor sunt întoarcerea, mărunţirea,
amestecarea, tasarea, nivelarea şi modelarea.

Întoarcerea sau răsturnarea stratului arabil se realizează cu plugul şi grapa cu discuri. Prin inversarea stratului de sol
sunt încorporate în sol miriştea, îngrăşămintele, amendamentele etc. şi este adus la suprafaţă stratul de sol din adâncime
mai structurat şi cu nutrienţii levigaţi din anul anterior.
Mărunţirea solului se realizează, la început, odată cu răsturnarea brazdei iar apoi, este perfectată, prin lucrările cu
grapele cu colţi, cele cu discuri, cultivatorul, combinatorul ș.a.
Afânarea stratului arabil se face prin lucrările cu plugul cu cormană, cizelul, plugul paraplow, cu diferite grape şi
combinatoare iar afânarea adâncă a stratului subarabil cu mașini de afânat solul şi cu scarificatoare.
Afânarea stratului arabil determină creşterea porozităţii solului, intensificarea proceselor biologice şi enzimologice din
sol, mobilizarea şi accesibilitatea elementelor pentru nutriţia plantelor. La afânarea adâncă se înlătură tasarea şi se
reglează regimul aerohidric al solului pe adâncimea lucrată.
Amestecarea stratului de sol se face cu plugul, cultivatorul, combinatorul, freza şi alte utilaje agricole. Prin amestecare
se realizează un strat de sol omogen, cu însuşiri fizice, chimice şi biologice asemănătoare.
Tasarea sau îndesarea stratului superficial de sol se realizează prin lucrarea cu tăvălugul, care măreşte porozitatea
capilară şi determină ascensiunea apei către suprafaţa solului, în patul germinativ, unde se realizează un contact mai bun
al solului cu seminţele când tasarea s-a făcut după semănat. Tasarea se foloseşte mai mult în zonele secetoase şi mai
puţin în zonele umede.
Nivelarea micşorează suprafaţa de contact a solului cu atmosfera şi reduce pierderile de apă din sol prin evaporare.
Nivelarea determină creşterea calităţii tuturor lucrărilor şi uşurează efectuarea lucrărilor de semănat, întreţinere,
efectuarea uniformă a tratamentelor şi recoltatul etc.
Nivelarea se realizează cu ajutorul nivelatoarelor, a grapelor cu bare netezitoare şi chiar cu tăvălugul, care determină şi
o tasare a suprafeţei solului; în cazul tavălugului neted, capilaritatea trebuie întreruptă printr-o afânare superficială cu o
grapă uşoară.

3.5 CLASIFICAREA LUCRĂRILOR SOLULUI

Lucrările solului se clasifică după următoarele criterii:
După uneltele cu care se execută: lucrări cu plugul, cu cultivatorul, cu combinatorul, freza, grapa, tăvălugul etc.
După adâncimea la care se execută: lucrări superficiale, adânci, foarte adânci şi de desfundare.
După epoca de executare: lucrări de vară, toamnă, iarnă şi primăvară.
În funcţie de plantele pentru care se execută: lucrări pentru grâul de toamnă, porumb, cartof, floarea soarelui etc.

3.6 ARATUL
Arătura este cea mai importantă şi mai costisitoare lucrare, numită şi lucrarea de bază a solului.
Prin arătură se înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare, întoarcere, deplasare laterală, mărunţire, amestecare
şi afânare a unui strat de sol de la suprafaţă, cu secţiune determinată, numit brazdă.

3.6.1 SCOPUL ŞI IMPORTANŢA ARĂTURII

13
În condiţiile din ţara noastră în mod obişnuit, pe acelaşi teren arătura se execută odată pe an şi numai în anumite cazuri
de două ori.
Ca urmare a influenţelor pozitive ale arăturii asupra proprietăţilor fizice, chimice şi biologice în solurile arate creşte
conţinutul de substanţe chimice accesibile plantelor, se reduce conţinutul de substanţe incomplet oxidate, sporeşte
numărul de microorganisme folositoare etc.

Prin mărunţirea, întoarcerea şi amestecarea stratului de sol se intensifică procesele fizice, chimice şi biologice din sol.
a. Arătura afânează solul şi determină o pătrundere mai uşoară a aerului şi apei în profunzime, contribuind la schimbul
de gaze, încălzirea şi creşterea cantităţii de apă din sol; aceasta favorizează activitatea microorganismelor care
intensifică procesele de nitrificare şi de solubilizare a elementelor nutritive.
b. În solul afânat, prin arătură, rădăcinile plantelor cresc mai profund şi valorifică resursele nutriţionale dintr-un volum
mai mare de sol.
c. Arătura contribuie la combaterea buruienilor, patogenilor şi a dăunătorilor prin încorporarea în profunzime a
seminţelor de buruieni şi a resturilor vegetale.
d. Prin răsturnarea brazdei se încorporează resturile vegetale, care împiedică buna pregătire a patului germinativ,
aplicarea uniformă a îngrăşămintelor şi amendamentelor.
e. Arătura contribuie la reducerea proceselor de degradare a solului prin eroziune şi compactare
f. Prin diferenţierea adâncimii arăturii, a epocii de executare şi a modului de răsturnare a brazdei în funcţie de tipul de
sol, relief, cerinţele culturilor, condiţiile de umiditate şi starea culturală a terenului se asigură crearea unor condiții bune
pentru dezvoltarea diferitelor culturi, în condiţii pedoclimatice diferite şi îmbunătăţirea fertilităţii solurilor.

CERINŢELE AGROTEHNICE DE CALITATE ALE ARĂTURII

Arătura este de bună calitate dacă asigură următoarele cerinţe:
1. Afânarea solului pe o adâncime uniformă;
2. Aducerea la suprafaţă a stratului inferior cu structură şi a sărurilor levigate şi încorporarea stratului pulverizat de la
suprafaţă;
3. Mărunţirea bună a brazdei;
4. Încorporarea sub brazdă a miriştii, a resturilor vegetale, îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
5. Înmagazinarea şi reţinerea apei în sol precum şi evitarea scurgerilor;
Pentru ca arătura să fie de calitate trebuie respectate următoarele condiţii:
- efectuarea acesteia la un conţinut optim de umiditate; trebuie avut în vedere că solurile argiloase au un interval scurt
de timp în care se lucrează în condiţii bune;
- starea culturală a solului trebuie să fie bună; solurile tasate, îmburuienate, influenţează negativ calitatea lucrării.

Adâncimea şi lăţimea brazdei: la lăţime mare rezultă bulgări iar la o lăţime prea mică întoarcerea se face
necorespunzător. Raportul între lăţime şi adâncime este de 2:1 la arătura superficială, 1,4:1 la arătura normală, 1:1 la
arătura adâncă şi 0,8:1 la cele foarte adânci. La o viteză de lucru prea mică, 6-7 km/h, brazda nu se întoarce;

Pentru aprecierea calităţii arăturii se folosesc următorii indici de calitate:

1. Epoca de executare se apreciază comparativ cu epoca reală de executare a arăturii după cerinţele agrotehnice.
2. Umiditatea solului în momentul lucrării determină calitatea sub aspectul răsturnării brazdei şi a gradului de
mărunţire a solului. Arătura se execută la o umiditate optimă de 50-60% din capacitatea capilară pentru apă a solului,
aceasta variind în funcţie de textura solului,
3. Adâncimea de executare a arăturii se determină cu brazdometrul.
Brazdometrul este format din 2 tije din lemn sau metal ce formează între ele un unghi de 90o iar tija verticală glisează
prin tija orizontală. Se aşează tija orizontală pe teren nearat şi se lasă să alunece pe fundul brazdei tija verticală. Cu
brazdometrul se determină adâncimea arăturii în timpul lucrului. Adâncimea se poate determina şi după efectuarea
lucrării. La stabilirea sistemelor de lucrare a solului pe durata întregului asolament, prin diferenţierea adâncimii în
funcţie de cerinţele culturilor din rotaţie (leguminoase pentru boabe, floarea soarelui 25 cm, cereale păioase
18-20 cm, porumb 25-30 cm, sfeclă pentru zahăr şi cartof 28-30 cm) se evită formarea hardpanului şi se reduce
consumul de combustibil cu aproximativ un litru/ha pentru fiecare centimetru adâncime de teren arat.
4. Gradul de afânare se exprimă prin coeficientul de afânare, care este raportul dintre grosimea stratului de sol afânat
şi adâncimea reală de executare a arăturii. Acest coeficient este mai mare de 1. Dacă trebuie să se semene imediat este
necesară o lucrare cu tăvălugul.
5. Gradul de mărunţire sau de bolovănire se determină cu o ramă metrică prevăzută cu ochiuri de 5 cm. Se consideră
bolovani toţi bulgării care depăşesc Ø de 5 cm.
7. Gradul de încorporare în sol a ţelinei, miriştei, resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor organice. Cu rigla se
măsoară distanţa de la suprafaţa arăturii şi până la locul de încorporare a resturilor vegetale.

14
8. Existenţa greşurilor. Se consideră greşuri toate porţiunile de teren rămase nearate. Pot să apară greşuri între brazde
când plugul lucrează pe o lăţime mult mai mare decât este construit sau pot apărea porţiuni nearate la capete. La
terminarea de arat a parcelei mecanizatorul trebuie să lucreze (are) capetele, unde s-au executat întoarcerile.

Aprecierea calităţii lucrărilor se face cu următoarele calificative:

a. lucrare bună când cerinţele agrotehnice sunt complet respectate şi lucrarea este executată în prima jumătate a epocii
optime;
b. lucrare satisfăcătoare când s-a efectuat în epoca optimă cu respectarea în general a cerinţelor agrotehnice;
c. lucrare nesatisfăcătoare când nu s-au respectat regulile agrotehnice şi lucrarea s-a executat cu întârziere faţă de
epocile stabilite. astfel de lucrare nu se recepţionează şi pe cât posibil se reface.

3.6.3 METODE DE EXECUTARE A ARĂTURII

Pe terenurile plane, la executarea arăturii, solele se împart în parcele cu lăţimea de aproximativ 60-100 m, care la capete
se marchează cu o linie de control pentru a indica momentul când plugul trebuie scos sau introdus în brazdă.
Lăţimea parcelelor sau a fâşiilor trebuie să fie un multiplu cu soţ al lăţimii de lucru a agregatului şi în acelaşi timp să
asigure reducerea la minimum a deplasărilor în gol la capete.

Arătura pe parcele se poate executa în mai multe moduri şi anume:

Arătura în lături. Agregatul intră în lucru la marginea din dreapta a parcelei, răstoarnă brazda spre dreapta, pe teren
nelucrat, formând o coamă, iar la capăt se deplasează în gol şi începe a doua cursă în sens invers pe cealaltă margine a
parcelei, unde aruncă brazda tot spre dreapta, pe teren nelucrat şi formează a doua coamă. Lucrarea continuă pe cele
două părţi ale parcelei şi se termină la mijloc unde va rămâne un mic şanţ sau o rigolă. La arătura în lături, pe suprafaţa
parcelei se formează trei denivelări: două coame la marginile parcelei şi o rigolă la mijlocul parcelei.
Arătura la cormană. Agregatul efectuează prima cursă la mijlocul parcelei, întoarce în formă de buclă la capăt, intră
alături de prima brazdă şi răstoarnă a doua brazdă peste prima, formând la mijloc o coamă sau creastă.
În continuare, se va răsturna brazda a treia peste brazda întâi, a patra lângă a doua şi aşa mai departe până la marginile
laterale ale parcelei, unde rămân deschise două rigole, deoarece solul rezultat de la ultima brazdă este deplasat în
interiorul parcelei.
Arătura mixtă. Se ară la cormană parcelele cu număr fără soţ şi în lături parcelele care au un număr cu soţ. După
această metodă prima brazdă rezultată la arătura în lături va acoperi rigola rămasă deschisă la marginea parcelei, arată la
cormană.

CONDIŢIILE CARE DETERMINĂ CALITATEA ARĂTURII

1. Forma cormanei, care determină răsturnarea brazdei şi

concomitent afânează, mărunţeşte şi amestecă solul, determină calitatea arăturii pe diferite tipuri de sol.
Cormanele pot fi elicoidale, cilindrice şi culturale. Cormanele elicoidale răstoarnă complet brazda (180o) şi sunt
recomandate la executarea arăturilor pe terenurile argiloase şi înţelenite. Cormanele cilindrice nu răstoarnă complet
brazda dar mărunţesc mai bine solul şi se recomandă a fi folosite pe solurile mai uşoare. Cormanele culturale au forme
intermediare şi realizează atât efectul cormanelor elicoidale cât şi al celor cilindrice şi execută o arătură de bună calitate
pe majoritatea tipurilor de sol.

Arătura cu plugul cu antetrupiţă este uniformă şi cu un grad bun de mărunţire atât pe terenri înţelenite cât şi pe cele
cultivate cu plante anuale. Antetrupiţa răstoarnă stratul superior a solului (10-12 cm) iar trupiţa propriuzisă
întoarce partea inferioară a stratului arat şi acoperă cu ea partea superioară, răsturnată pe fundul brazdei de antetrupiţă.
Prin arătura cu plugul cu antetrupiţă seminţele şi rizomii buruienilor, larvele dăunătorilor, sporii ciupercilor parazite din
stratul superior se încorporează pe fundul brazdei cu antetrupiţa, unde pier sub stratul gros de sol care le acoperă.
2. Însuşirile fizice ale solului prin rezistenţa opusă de sol la arat, determinată de coeziunea, adeziunea, plasticitatea şi
densitatea aparentă a acestuia, determină calitatea arăturii.

Solul nisipos se lucrează bine atât în stare umedă cât şi în stare uscată (între 20 şi 85% apă din capacitatea capilară).
Solul argilos, limitele conţinutului de apă pentru solurile argiloase sunt mai apropiate (între 40 şi 60% apă din
capacitate capilară) iar perioada de lucru este mai scurtă.
Solurile lutoase ocupă, din acest punct de vedere, un loc intermediar. Arătura executată în afara acestor limite de
umiditate optime este de calitate inferioară, necesită eforturi şi costuri mai mari, lucrări.

4. Adâncimea arăturii trebuie adaptată condiţiilor pedoclimatice şi cerinţelor plantelor din asolament, care determină
alternarea adâncimii, de la un an la altul, pe aceeaşi parcelă. Dacă arătura se execută mai mulţi ani, pe aceeaşi parcelă, la

15
aceeaşi adâncime, se formează hardpanul sau talpa plugului cu un strat de sol tasat, impermeabil pentru apă şi aer,
care împiedică pătrunderea rădăcinilor în straturile mai profunde.
5. Raportul dintre adâncimea şi lăţimea brazdei şi viteza agregatului la arat determină gradul de răsturnare şi de
mărunţire a brazdei. Când brazda este prea îngustă solul se întoarce necorespunzător iar dacă este prea lată se
mărunţeşte greu. La arătura normală raportul adâncimii faţă de lăţime este de 1:1,5, la arăturile superficiale de 1:2, la
arăturile adânci de 1:1 iar la cele foarte adânci 1:0,8.
6. Viteza de lucru a agregatului la arat, condiţionează de asemenea calitatea arăturii. viteza agregatului la arat pe
solurile mijlocii şi grele poate fi până la 7 km/oră, iar pe solurile uşoare viteza variază între 5-5,5 km/oră.

7. Starea culturală a terenului. Terenurile puternic îmburuienate, miriştile, porumbiştile, terenurile pe care s-a cultivat
floarea soarelui etc. Se vor lucra cu grapa cu discuri pentru a fragmenta resturile organice şi a
favoriza încorporarea lor în sol prin arătură.
8. Prezenţa grapei şi a antetrupiţei în agregatul de arat constituie o altă condiţie care determină calitatea arăturii.
Grapa are rolul de a mărunţi bulgării rezultaţi prin arătură şi de a nivela terenul lucrat. La aceeaţi viteză a
agregatuluiplugul cu antetrupiţă mărunţeşte mai bine solul decât cel fără antetrupiţă.
9. Relieful şi panta terenului influenţează răsturnarea şi mărunţirea brazdei. Cele mai bune condiţii pentru obţinerea
unor arături de calitate le oferă terenurile plane.
10. Clima. În zonele umede, unde solurile au aproape în permanenţă un conţinut ridicat de umiditate, arătura se execută
mai greu şi este de calitate mai slabă. În zonele de stepă, secetoase, arătura rezultată este cu mulţi bulgări şi de o calitate
slabă.

CLASIFICAREA ARĂTURILOR

Criteriile după care se clasifică arăturile sunt următoarele:

a. construcţia plugului - cu cormană şi subsolier, cu antetrupiţă, cu discuri, fără cormană;
b. adâncimea de executare - superficiale, adânci, foarte adânci şi de desfundare;
c. epoca de executare - arătura de vară, toamnă, iarnă şi primăvară;
d. sensul de răsturnare a brazdelor - arătura normală, cu întoarcerea brazdei spre dreapta, cu întoarcerea brazdei
succesiv spre dreapta şi spre stânga şi arătura cu întoarcerea brazdei concomitent spre dreapta şi spre stânga.

CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ CONSTRUCŢIA PLUGULUI

Arăturile cu plugul cu cormană, la care întoarcerea brazdei se face spre dreapta. În timpul executării lucrării cuţitul
disc taie brazda în plan vertical şi delimitează zona arată de cea nearată.
Brăzdarul taie brazda în plan orizontal, la nivelul adâncimii de lucru, care odată cu înaintarea plugului este preluată pe
suprafaţa curbată a cormanei care întoarce, mărunţeşte, amestecă şi afânează solul.
Arătura cu plugul cu cormană şi subsolier. Subsolierul sau scormonitorul este o piesă în formă de daltă sau săgeată
dublă, fixată pe un suport, aşezată câte una în urma fiecărei trupiţe. Subsolierul are rolul de a
afâna fundul brazdei pe o adâncime de 10-15 cm, fără a scoate solul la suprafaţă şi a distruge hardpanul.
Această arătură se execută pe solurile grele, acide, sărăturate şi cele
cu orizontul A subţire pentru a nu aduce la suprafaţă solul nefertil sau sărurile nocive.
Arătura cu plugul cu antetrupiţă are rolul de a răsturna stratul superficial cu structură distrusă sau cu resturi vegetale,
rizomi de buruieni, 88dăunători şi patogeni pe fundul brazdei unde este acoperit de stratul de sol răsturnat de trupiţ
principală care lucrează la adâncimea de 25-30 cm.
Antetrupiţa are aceeaşi formă ca trupiţa dar cu dimensiuni mai reduse, se fixează în faţa trupiţei şi lucrează la 1/2 din
adâncimea şi 2/3 din lăţimea de lucru a trupiţei.
Arătura cu plugul cu discuri se execută pe solurile cu pietre şi rădăcini şi sunt mai economice decât plugurile cu
cormană.
Arătura cu plugul fără cormană afânează solul fără a-l întoarce şi se execută pe terenurile în pantă pentru
înmagazinarea apei, pentru pregătirea patului germinativ în condiţii de secetă, pentru a nu rezulta bolovani, pe terenurile
sărăturate, pentru a nu aduce sărurile la suprafaţă şi pe solurile nisipoase pentru a menţine miriştea la suprafaţă şi a
reduce eroziunea eoliană.

CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ ADÂNCIMEA DE EXECUTARE

După adâncimea de executare arăturile se clasifică în arături superficiale, normale, adânci, foarte adânci şi de
desfundare.
Arătura superficială, se execută la adâncimea de 15-20 cm pentru pregătirea terenului la culturile succesive, pentru
cereale de toamnă amplasate după premergătoare târzii când condiţiile nu permit executarea unor arături normale, în

16
zonele umede dacă arătura de toamnă s-a tasat până în primăvară, pentru combaterea pirului, la înfiinţarea pajiştilor
artificiale etc.
Arătura normală, se execută la adâncimea de 18-20 cm pentru culturi care nu necesită arături mai adânci cum sunt
cerealele păioase, leguminoasele pentru boabe etc.
Arătura adâncă se execută vara sau toamna, la adâncimea de 21-30 cm, pentru culturile care necesită afânarea mai
profundă a solului cum sunt cartoful, sfecla, porumbul, lucerna etc. Pe suprafeţele afânate cu o stare culturală bună, cu
puţine resturi vegetale arătura se face la 21-25 cm iar pe terenurile argiloase îmburuienate şi cu multe resturi vegetale
arătura se execută la adâncimea de 26-30 cm.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 31-40 cm, pe solurile argiloase, compacte sau pe cele cu exces de
umiditate, care necesită afânare profundă pentru a li se îmbunătăţi însuşirile fizice. Pe aceste soluri şi pe cele nisipoase,
pentru a încorpora la diferite adâncimi îngrăşămintele organice, arătura foarte adâncă se execută odată la 3-5 ani.
Arătura de desfundare se execută cu pluguri speciale, la adâncimea de 40-80 cm, în scopul înfiinţării pepinierelor,
plantaţiilor de vii şi pomi, hameişti etc. Arătura de desfundare se execută vara după efectuarea studiilor pedologice şi
agrochimice necesare pentru înfiinţarea acestor plantaţii.

CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ EPOCA DE EXECUTARE

După epoca de executare arăturile sunt de vară, toamnă, iarnă şi de primăvară.
Arătura de vară se execută pentru culturi de toamnă şi pentru cele de primăvară care urmează după premergătoare
timpurii (mazăre, cartofi timpurii, cereale de toamnă, rapiţă etc.). Arătura de vară determină înmagazinarea şi păstrarea
apei provenită din precipitaţii, creşterea conţinutului de nitraţi şi a accesibilităţii fosforului şi a potasiului din sol,
contribuie la combaterea buruienilor, dăunătorilor şi a patogenilor etc.
Arătura de toamnă se execută imediat după recoltarea culturilor târzii de porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă etc.
pentru culturi de toamnă sau de primăvară. Pentru cerealele de toamnă arătura se execută imediat după recoltarea
culturilor premergătoare, executându-se arături normale sau superficiale în funcţie de umiditatea şi starea culturală a
terenului,tot în agregat cu grapa stelată.
Arătura de iarnă se execută în situaţii extreme, când condiţiile de secetă sau cele de umiditate excesivă nu au permis
efectuarea acestei lucrări. Această arătură, din punct de vedere al calităţii, este inferioară arăturii de toamnă, dar
superioară celei de primăvară.
Arătura de primăvară este contraindicată pentru condiţiile din România, dar când totuşi arătura nu s-a efectuat în
toamnă sau în ferestrele iernii, se va executa în primăvară, cât mai timpuriu, în agregat cu grapa stelată şi la adâncimea
de 16-18 cm, pentru a reduce pierderile de apă din sol.

CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ SENSUL DE RĂSTURNARE AL BRAZDELOR

Arătura la cormană şi în lături

Arătura mixtă sau combinată constă în alternarea arăturii în lături cu arătura la cormană
Arătura în spinări se practică în zonele cu climat umed, pe soluri podzolice, pentru eliminarea excesului de apă şi pe
terenurile în pantă pentru reţinerea scurgerilor.
Arătura într-o singură parte se execută cu plugul reversibil şi este recomandată pe toate tipurile de sol şi în toate
zonele

3.7 LUCRAREA DE DESFUNDARE

Lucrarea de desfundare se execută pentru înfiinţarea pepinierelor, a plantaţiilor viti-pomicole, pentru ameliorarea
solurilor cu exces de umiditate sau a celor compactate. Desfundarea se execută cu pluguri speciale, cu trupiţa foarte
rezistentă, care întorc brazda de la adâncimea de 50-80 cm. Desfundarea, în comparaţie cu arătura foarte adâncă, se
efectuează la intervale mari, de 5-20 de ani şi se deosebeşte de afânarea adâncă, la care lucrarea se face fără întoarcerea
brazdei.

3.8 AFÂNAREA ADÂNCĂ

Afânarea adâncă a solurilor include totalitatea lucrărilor care se execută pentru sporirea sau mărirea spaţiului lacunar al
orizonturilor de sol subiacente stratului arabil (Niţu şi colab., 1988). Afânarea adâncă este o lucrare care se execută fără
întoarcerea, răsturnarea, mărunţirea şi amestecarea orizonturilor de sol.
Afânarea adâncă a solului a fost denumită de unii autori lucrare de scarificare.

3.8.2 CERINŢELE TEHNICE ALE AFÂNĂRII ADÂNCI

1. Adâncimea de afânare se stabileşte în funcţie de adâncimea stratului impermeabil şi de grosimea acestuia şi de
maşinile şi utilajele folosite. Lucrările de afânare pot fi de mică adâncime (până la 40 cm), de adâncime mijlocie (40-80
cm) şi afânare la adâncime mare (peste 80 cm).

17
2. Lăţimea de lucru a unei piese active depinde de adâncimea de afânare şi elementele constructive ale utilajului.
4. Direcţia de executare trebuie să fie perpendiculară pe canalul de desecare iar pe terenurile puternic compactate se
poate face pe două direcţii perpendiculare. Pe terenurile în pantă afânarea se face pe direcţia generală a curbelor de
nivel.
5. Epoca de executare. Afânarea adâncă se face în perioada iulieseptembrie, după recoltarea culturilor, când umiditatea
solului este de 60-90% din intervalul umidităţii active.
6. Gradul de afânare a solului la lucrarea de afânare adâncă trebuie să fie de peste 20% iar abaterea standard faţă de
adâncimea medie de ≤±0,05 cm.

3.9 LUCRAREA SOLULUI CU GRAPA

Grăpatul este o lucrare superficială a solului pentru afânarea, mărunţirea şi nivelarea acestuia pe adâncimea de 3-12 cm.
Lucrarea cu grapa se execută înainte de semănat sau în vegetaţie pentru mărunţirea, afânarea şi nivelarea solului, pentru
distrugerea buruienilor, spargerea crustei, întreţinerea culturilor, încorporarea îngrăşămintelor şi a erbicidelor etc.
Pentru efectuarea acestor lucrări se folosesc diferite tipuri de grape: cu discuri, cu colţi rigizi sau reglabili, rotative
simple ori stelate, elicoidale etc.
Lucrarea cu grapa se execută în următoarele situaţii:
1. Concomitent cu executarea arăturii se foloseşte grapa stelată, care lucrează în agregat cu plugul, pentru a mărunţi
bulgării, a nivela şi tasa uşor solul pe o adâncime de 4-5 cm.
2. În intervalul arat-semănat pentru mărunţirea şi afânarea arăturii, distrugerea buruienilor, a crustei şi evitarea
pierderii apei din sol. În intervalul arat-semănat se folosesc grapele cu discuri şi grapele cu colţi. Indicii calitativi de
lucru sunt: epoca de executare, gradul de mărunţire, gradul de nivelare, existenţa greşurilor.
3. La executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor se utilizează sapa rotativă, care distruge crusta, buruienile în curs
de răsărire şi afânează superficial solul.
4. Pentru regenerarea lucernierelor şi a pajiştilor în primăvară sau după coase se folosesc grapele cu colţi reglabili,
iar pentru lucernierele vechi grapa cu discuri.
5. Dezmiriştirea şi pregătirea terenului pentru culturile succesive se face prin două lucrări, pe direcţii
perpendiculare, cu grapa du discuri.
Viteza de lucru la lucrarea cu grapele variază între 4-10 km/oră, în funcţie de forţa de tracţiune, felul grapei, umiditatea
solului, adâncimea de lucru etc.

3.12 LUCRAREA SOLULUI CU COMBINATORUL

Combinatorul este un agregat complex, format din mai multe maşini agricole simple, care realizează lucrarea de
pregătire a patului germinativ pe adâncimea de 4-12 cm.
Combinatorul realizează afânarea solului, mărunţirea bulgărilor, distrugerea buruienilor şi tasarea uşoară a solului
realizând condiţii mai bune pentru germinarea seminţelor comparativ cu lucrarea cu grapa cu discuri şi cultivatorul.
Combinatorul afânează şi tasează un strat subţire de sol, creează condiţii optime pentru semănat şi pentru răsărirea
uniformă a plantelor. Pentru terenurile cu o stare culturală necorespunzătoare, cu resturi vegetale se pot monta în faţa
combinatorului 1 sau 2 rânduri de baterii cu discuri ondulate.

Combinatoarele care au în componenţă tăvălugi şi şine de nivelare asigură o nivelare perfectă a solului asigurând o
prelucrare bună a acestuia şi pentru cultura sfeclei pentru zahăr.
Prin folosirea combinatoarelor se reduce numărul de treceri pentru pregătirea patului germinativ, calitatea lucrării este
mai bună iar însuşirile fizice ale solului se degradează mai puţin. Combinatoarele asigură o productivitate mai mare la
un consum mai mic de energie şi au un impact mai redus asupra însuşirilor solului.
3.13 PREGĂTIREA PATULUI GERMINATIV
Lucrarea de pregătire a patului germinativ trebuie să realizeze un strat de sol bine mărunţit pe adâncimea de semănat,
aşezat în profunzime şi afânat la suprafaţă pentru ca sămânţa să fie în contact intim cu solul şi să germineze
uniform.
Pregătirea patului germinativ se face în preziua sau în ziua semănatului, iar ultima lucrare de pregătire se va executa
perpendicular pe direcţia semănatului, cu grapele cu discuri şi cultivatoarele, iar când se
foloseşte combinatorul se poate lucra pe diagonala direcţiei de semănat. Odată cu pregătirea patului germinativ se
încorporează îngrăşămintele, erbicidele şi se distrug buruienile. La pregătirea patului germinativ trebuie urmărită şi
conservarea apei din sol.
La alegerea agregatului pentru pregătirea patului germinativ se va avea în vedere planta care urmează, starea terenului
sub aspectul nivelării, a îmburuienării, prezenţa resturilor vegetale, umiditatea şi textura solului.
Prin lucrarea solului pe adâncimea de semănat seminţele vor fi încorporate la o adâncime mai uniformă, într-un sol
aşezat, cu umiditate suficientă şi vor fi acoperite cu sol afânat, aerat şi încălzit care favorizează declanşarea germinaţiei.

18
La pregătirea patului germinativ în condiţii de secetă, pentru păstrarea apei în sol, mai ales primăvara, se va urmări
reducerea numărului de treceri şi a adâncimii de executare a lucrărilor.

3.14 SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI

Prin sistem de lucrare a solului se înţelege totalitatea lucrărilor agricole aplicate solului şi succesiunea lor, pe sole şi
culturi, în cadrul unui asolament.
Prin sistemul de lucrare a solului trebuie stabilit modul de aplicare în complex a lucrărilor, cu indicarea numărului,
succesiunii lor, caracteristicile tehnice şi timpul când se execută.
La stabilirea sistemului de lucrare a solului se va ţine seama de condiţiile specifice de climă şi sol, de cerinţele fiecărei
plante, de specificul solei, de mijloacele de lucru de care dispune ferma şi de lucrările aplicate pe fiecare solă, în ultimii
2-3 ani.

În ultima perioadă sistemele de lucrare ale solului s-au diferenţiat în două categorii distincte: sisteme de lucrare
convenţionale (clasice) şi sisteme de lucrări minime.
Sistemul convenţional de lucrare constă în efectuarea arăturii cu plugul cu cormană şi întoarcerea brazdei iar sistemul
de lucrări minime constă în renunţarea parţială sau totală la arătura cu întoarcerea brazdei, reducerea numărului de
lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a minim 30% din resturile vegetale.

3.14.1 SISTEMELE CONVENŢIONALE DE LUCRARE

A SOLULUI
Principalele sisteme convenţionale de lucrare a solului sunt: sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă, pentru
culturi de primăvară şi pentru culturile succesive.
Lucrările de bază şi de pregătire a solului pentru semănat se fac într-o anumită succesiune, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice, rotaţia culturilor, gradul de îmburuienare, cerinţele pentru creşterea fertilităţii solului şi alţi factori.
Sistemul tehnologic convenţional cu arături anuale, de multe ori efectuate la aceeaşi adâncime, cu lucrări repetate de
pregătire a patului germinativ utilizând grapele cu discuri, au consecinţe negative asupra unor proprietăţi fizice ale
solului, cum ar fi stabilitatea mecanică şi hidrică a agregatelor, porozitatea, capacitatea de infiltraţie, conductivitatea
hidraulică, reţinerea apei, stratificarea materiei organice şi a nutrienţilor, activitatea şi diversitatea speciilor de floră şi
faună edafică, biomasa de carbon, regimul de umiditate şi temperatură.
3.14.1.1 SISTEME DE LUCRĂRI PENTRU CULTURILE DE
TOAMNĂ
Culturile de toamnă (grâu, secară, orz, rapiţă de toamnă), pot fi semănate după premergătoare timpurii (mazăre, fasole,
rapiță, cartof timpuriu, in etc.), după premergătoare care se recoltează târziu (porumb, floarea soarelui, sfeclă pentru
zahăr, soia etc.) şi pe terenuri care urmează a fi desţelenite.

a. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă după premergătoare timpurii

Culturile care se recoltează în vară şi sunt bune premergătoare pentru cerealele de toamnă sunt borceagul de toamnă şi
de primăvară, rapiţa, mazărea, cartoful timpuriu, fasolea, inul, cerealele păioase ş.a.

b. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă după premergătoare târzii

Datorită structurii asolamentelor, suprafeţe mari de culturi de toamnă se cultivă după premergătoare târzii cum sunt
porumbul, sfecla pentru zahăr, cartoful, floarea soarelui, soia ş.a. La plantele care eliberează terenul toamna trebuie
folosiţi hibrizi şi soiuri timpurii, lucrările de îngrijire trebuie executate la timp şi de calitate iar recoltarea şi eliberarea
terenului să se facă într-un timp cât mai scurt.
Condiţia esenţială este ca prin arătură să nu rezulte bulgări. Când culturile de toamnă urmează după porumb, sorg sau
floarea soarelui, înaintea arăturii terenul se va discui pentru a mărunţi resturile vegetale şi a uşura încorporarea lor
completă sub brazdă.
După arătură solul se lucrează cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi reglabili, ultima lucrare executându-se
perpendicular pe direcţia de semănat.
La cultura grâului, în toamnele secetoase, care sunt foarte frecvente în Câmpia Moldovei, lucrarea de arat se poate
înlocui cu lucrarea efectuată cu grapa cu discuri grea, fără ca producţia să scadă mai mult de 5-6% faţă de
lucrarea de arat la 20 cm adâncime

Epoca şi adâncimea arăturii se stabilesc în funcţie de tipul şi textura solului, starea terenului în ceea ce priveşte
umiditatea, îmburuienarea, acoperirea cu resturi vegetale, gradul de tasare, infestarea cu dăunători şi patogeni şi
cerinţele culturilor din rotaţie.

c. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă care urmează pe terenuri desţelenite

Suprafeţele cu pajişti se desţelenesc la începutul verii, după primul păşunat sau după prima coasă.

19
Pentru desţelenire se recomandă arătura cu plugul cu antetrupiţă, care încorporează foarte bine resturile vegetale şi
realizează o arătură de calitate.
Când la fermă nu există plug cu antetrupiţă lucrarea de bază se poate realiza în două etape, o arătură superficială de
„decoletare”, prin care se favorizează uscarea rapidă a resturilor vegetale, după care se execută arătura normală, în
agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă arătura se întreţine prin lucrări care distrug crusta, menţin apa în sol şi distrug buruienile.

3.14.1.2 SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU CULTURILE DE PRIMĂVARĂ

În condiţiile pedoclimatice din România, culturile de primăvară ocupă circa 2/3 din suprafaţa arabilă.
Culturile de primăvară (mazăre, sfeclă, floarea soarelui, in, porumb, soia, fasole ş.a.,) pot fi semănate după plante care
se recoltează devreme, după cele care se recoltează târziu şi pe terenuri desţelenite.
După premergătoare timpurii lucrările solului sunt aceleaşi ca şi pentru culturile de toamnă care urmează după plante
ce se recoltează în vară.
După premergătoare târzii, se face arătura de toamnă, conform regulilor generale cunoscute. În zonele de stepă, pentru
a menţine apa în sol, arătura de toamnă se grăpează. Arătura de toamnă se nivelează şi se grăpează indiferent de zonă,
când terenul urmează a fi cultivat cu plante care se însămânţează primăvara timpuriu (mazăre, ovăz, lucernă).

În funcţie de cerinţele faţă de adâncimea arăturii, culturile de primăvară se clasifică în două grupe:
a. plante care necesită afânarea solului la adâncimea de 20-25 cm, ca leguminoasele pentru boabe;
b. plante care necesită afânarea la adâncimea de 25-30 cm (sfeclă pentru zahăr, cartof, porumb, floarea soarelui).

Ca regulă generală numărul de lucrări în primăvară trebuie să fie cât mai redus pentru a împiedica pierderea apei din sol
şi tasarea acestuia. În acest scop se vor folosi agregate complexe cu ajutorul cărora odată cu
pregătirea patului germinativ să se administreze îngrăşămintele chimice, erbicidele ș.a.
Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează a fi cultivate pe terenuri ce vor fi desţelenite,
include lucrarea de bază, care se execută vara sau toamna, în funcţie de epoca de recoltare a
pajiştilor iar adâncimea arăturii se stabilește în funcţie de cerinţele culturii care urmează. Primăvara terenul se
pregăteşte la fel ca la sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare timpurii sau
târzii.

3.14.1.3. SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU CULTURI SUCCESIVE

Culturile succesive sau duble urmează după plante care se recoltează devreme, până la începutul verii, cum sunt
borceagul, rapiţa, porumbul masă verde, cartoful timpuriu, orzul de toamnă, după care, până în toamnă se poate obţine a
doua recoltă de masă verde, fân sau chiar boabe la soiurile şi hibrizii timpurii.

3.14.2 SISTEMUL DE LUCRĂRI MINIME

Pentru aplicarea sistemelor de lucrări minime, trebuie analizate condiţiile climatice, compoziţia granulometrică, starea
de compactare, panta, gradul de îmburuienare a solului, relieful, adâncimea apei freatice etc. pentru a vedea dacă sunt
potrivite pentru acest sistem de lucrare a solului.

Caracteristici ale sistemului de lucrări minimeale solului:

- lucrarea de arat se execută fără întoarcerea brazdei, cu cizelul sau plugul paraplow şi doar odată la 3-4 ani se face
arătura cu întoarcerea brazdei, pentru încorporarea îngrăşămintelor organice;
- folosirea de agregate combinate, care realizează la o singură trecere lucrările de pregătire a patului germinativ,
erbicidat, fertilizat şi semănat;
- resturile vegetale tocate simultan cu recoltatul plantei premergătoare, sunt încorporate parţial prin lucrarea de bază, iar
cel puţin 30% rămân la suprafaţa solului cu rol de mulci;
- după semănat, aceste resturi vegetale reduc ritmul de încălzire a solului şi încetinesc germinaţia seminţelor, astfel
încât, în zonele cu primăveri reci, acest sistem nu este recomandat.

Avantaje ale sistemului de lucrări minime ale solului:

a. Îmbunătăţeşte însuşirile hidro-fizice ale solului. Prin reducerea numărului de treceri se evită distrugerea structurii
şi scăderea conţinutului de humus, se reduce gradul de tasare, creşte porozitatea şi permeabilitatea pentru apă a solului.
b. Reducerea fenomenul de eroziune are loc datorită creşterii capacităţii pentru apă, ca urmare a prelucrării mecanice
mai reduse şi a prezenţei mulciului vegetal la suprafaţa solului.

20
c. Scad costurile de producţie prin reducerea numărului de treceri care determină un consum de carburanţi mai scăzut
cu 25 până la 50%.
d. Îmbunătăţirea, în timp, a caracteristicilor de traficabilitate şi lucrabilitate ale solului , astfel că acestea se pot
efectua în cadrul unui interval mai larg de umiditate, comparativ cu sistemul convenţional.
e. Ameliorarea solului este determinată de creşterea conţinutului de materie organică în stratul de la suprafaţă care
îmbunătăţeşte caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale solului. Resturile vegetale reduc variaţiile termice, în
primii 10 cm de sol, reduc evaporaţia apei, stimulează activităţile biologice ale macro şi mezofaunei, influenţează
pozitiv procesele biologice şi biochimice din sol şi compoziţia de lumbricide şi microorganisme, care construiesc
arhitectonica solului, structura şi porozitatea.
f. Sistemul de lucrări minime determină valorificarea mai bună a apei de irigat, a nutrienţilor şi a celorlalţi factori
tehnologici.
g. Contribuie la reducerea emisiilor de gaze, cu efect de seră, prin creşterea conţinutului de carbon organic din sol şi
prin scăderea mineralizării materiei organice din sol.

Dezavantaje ale sistemului de lucrări minime:

a. Combaterea buruienilor este mai dificilă fără lucrările de arat cu întoarcerea brazdei. Sistemul de lucrări minime
are o mare dependenţă de erbicide şi de metodele agrotehnice, întrucât nu se aplică combaterea mecanică.
b. Necesită obligatoriu un asolament şi o rotaţie adecvată a culturilor pentru controlul buruienilor, bolilor şi a
dăunătorilor.
c. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este mai dificilă în condiţiile prezenţei resturilor vegetale la suprafaţa solului
şi a renunţării la arătură. Resturile vegetale favorizează înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor.
d. Producţiile obţinute sunt mai mici, când se folosesc doze mici de azot. Resturile vegetale şi materia organică care
se acumulează în straturile superficiale pot imobiliza, pe o anumită perioadă, îngrăşămintele cu azot, reducând
disponibilitatea acestora pentru culturi, dacă nu există utilaje care să plaseze îngrăşămintele sub zona cu cantitate mare
de substanţe organice.
e. Terenurile lucrate în sistemul de lucrări minime, datorită resturilor vegetale de la suprafaţa solului aflate în diferite
grade de descompunere, sunt mai puţin estetice faţă de cele lucrate în sistemul tradiţional.
f. Folosirea acestui sistem este condiţionată de existenţa unor agregate de maşini complexe care să permită
executarea combinată a mai multor operaţii, de folosirea unor cantităţi mai mari de îngrăşăminte, insectofungicide,
erbicide, de cunoaşterea cerinţelor plantelor de cultură, a condiţiilor pedoclimatice locale şi a tehnologiilor de
mecanizare.

În funcţie de condiţiile pedoclimatice, de planta cultivată, de sistemul de fertilizare şi combatere a buruienilor, s-au
elaborat mai multe variante ale sistemului de lucrări minime.
A. Sistemul de lucrare în benzi
Acesta constă în lucrarea terenului numai pe benzi late de 15-25 cm, în momentul semănatului. Agregatul utilizat este
prevăzut cu organe active tip cizel, grapă rotativă, discuri ondulate sau freză, care prelucrează fâşiile de
teren numai în zona în care se seamănă iar între aceste benzi terenul rămâne nelucrat şi acoperit cu vegetaţie.

B. Sistemul de lucrare cu biloane

Este recomandat la plantele prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr) pe solurile slab drenate şi pe
terenurile în pantăși cuprinde:
- tocarea şi împrăştierea resturilor vegetale pe suprafaţa solului, care se face concomitent cu recoltatul plantei
premergătoare;
- deschiderea biloanelor se face vara, pe terenurile plane şi primăvara, după praşila întâi, pe terenurile în pantă;
- erbicidarea cu Roundup, 4-6 l/ha în 80-120 l apă, sau alt erbicid cu acţiune totală, pe terenul bilonat, când buruienile
au 30-40 cm înălţime;
- semănatul se execută direct, fără pregătirea patului germinativ, prin deschiderea vârfului bilonului;
- pe parcursul vegetaţiei culturilor se aplică erbicidele specifice culturilor din rotaţie, iar concomitent cu prima praşilă se
face bilonatul şi fertilizarea cu azot.
Pentru aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, odată la 4 ani, după recoltarea culturii grâului, se face arătura cu
subsolaj la adâncimea de 30+10 cm.

C. Sistemul zero lucrări sau semănatul direct

Această tehnologie a semănatului direct în mirişte presupune

introducerea directă a seminţelor în sol, fără pregătirea prealabilă a patului germinativ. Maşinile de semănat sunt astfel
construite încât permit deschiderea unor şănţuleţe pe direcţia de semănat în care sunt introduse

21
seminţele. Acest sistem de lucrare a solului impune gospodărirea corespunzătoare a miriştii şi a resturilor vegetale,
printr-o bună lucrare de mărunţire şi împrăştiere uniformă la suprafaţa solului.

În cazul semănatului direct trebuie respectate câteva reguli şi anume:

- semănatul direct nu se aplică pe soluri umede sau grele; este, de regulă, pretabil pentru solurile care au textură grosieră
şi medie, afânate şi bine drenate, pe cele care sunt deja degradate prin destructurare, eroziune şi compactare secundară;
- nu se practică pe terenuri puternic înierbate sau îmburuienate;
- adesea este necesară o lucrare de tăvălugire a solului, pentru asigurarea unui contact mai bun între sol şi seminţe;
- întrucât nu se aplică combaterea mecanică a buruienilor, sortimentul, dozele de erbicide, momentul de aplicare trebuie
respectate cu mare grijă;
- controlul bolilor şi dăunătorilor trebuie monitorizat cu mare atenţie, întrucât substanţele chimice nu se pot încorpora în
sol, iar resturile vegetale favorizează apariţia şi înmulţirea patogenilor şi dăunătorilor; seminţele trebuie tratate înainte
de semănat.
Avantajele semănatului direct sunt următoarele:
- protejează solul împotriva eroziunii;
- reduce tasarea solului prin reducerea numărului de treceri;
- contribuie la creşterea conţinutului de materie organică în stratul de la suprafaţa solului, care îmbunătăţeşte
caracteristicile structurale şi de
lucrabilitate ale solului;
- determină creşterea rezervei de apă din sol, datorită reducerii evaporaţiei de la suprafaţă şi creşterii spaţiului
microporos;
- îmbunătăţeşte caracteristicile de traficabilitate şi lucrabilitate ale solului, astfel că acestea se pot efectua într-un
interval mai larg de umiditate,faţă de sistemul convenţional;
- reduce consumul de carburanţi, cu 40 - 50%, datorită numărului extrem de redus de lucrări efectuate;
- determină o mineralizare scăzută a azotului organic, reduce spălarea nitraţilor, iar odată cu scăderea mineralizării
materiei organice se reduce şi pierderea în atmosferă a dioxidului de carbon;
- reduce variaţiile termice în primii 10 cm de sol şi stimulează activitatea biologică, mai ales pe cea a macro şi
mezofaunei;
- lucrările de semănat se încadrează în epoca optimă şi se reduce timpul de lucru şi necesarul de forţă de muncă cu
aproximativ 50%.
Semănatul direct în mirişte şi în teren nelucrat, cu resturile vegetale de la cultura anterioară reţinute, este sinonim cu
sistemul no-tillage şi este definit şi considerat un sistem conservativ de lucrare a solului. No-tillage şi lucrările minime,
care determină menţinerea sau creşterea carbonului organic din sol, sunt considerate lucrări conservative.
Sistemul zero lucrări sau no-tillage se recomandă a fi aplicat pe terenurile foarte degradate de eroziune şi cu un conţinut
scăzut de carbon organic unde reţinerea resturilor vegetale intensifică activitatea biologică a solului.

D. Alte variante ale sistemului de lucrări minime

d1. Sistemul arat-semănat. Acest sistem este folosit la culturile prăşitoare în zonele mai umede şi răcoroase, pentru
executarea mai timpurie asemănatului.
d2. Sistemul cultivat – semănat, cuprinde două etape: în prima etapă se execută arătura și lucrările pentru pregătirea
patului germinativ iar în a doua etapă, la o singură trecere, se execută semănatul, aplicarea îngrăşămintelor şi a
erbicidelor.
D3.Sistemul de lucrări ale solului cu strat vegetal protector, constă în acoperirea continuă a solului cu un strat
vegetal pentru protejarea acestuia.

3.14.3 EFECTUL SISTEMELOR DE LUCRĂRI MINIME ASUPRA FERTILITĂŢII SOLULUI

Procesele tehnologice, precum rotaţia culturilor, fertilizarea şi metodele de pregătire a terenului, aplicate timp de peste
26 de ani, au determinat modificarea structurii floristice şi diferenţierea accentuată a numărului şi a biomasei
buruienilor din culturile agricole.

Lucrările solului, pe langă efectele directe, benefice în cadrul tehnologiilor de cultivare a plantelor, induc în sol şi efecte
remanente de durată, care modifică proprietăţile fizice şi fizico-mecanice ale solului

Pentru reducerea compactării solului trebuie aplicate şi respectate următoarele reguli minime:
- evitarea efectuării arăturilor pe solul prea umed, care conduce la compactare, afectând modul de viaţă al organismelor
care trăiesc în sol;

22
- folosirea cât mai redusă a maşinilor agricole agresive pentru afânarea şi mărunţirea solului (freze, grape, cultivatoare),
care au efecte negative asupra însuşirilor fizice şi a organismelor din sol;
- aprovizionarea solului cu materii organice, care stimulează activitatea organismelor din sol şi ameliorează însuşirile
acestuia;
- evitarea folosirii monoculturii sau a rotaţiei grâu - porumb şi introducerea asolamentelor cu leguminoase şi graminee
perene;
- folosirea unei sisteme de maşini, care să permită limitarea presiunii exercitate pe sol prin utilizarea pneurilor cu
presiune scăzută, a şenilelor, a roţilor duble, creşterea vitezei de lucru sau reducerea presiunii în pneuri;
- efectuarea lucrărilor de afânare la adâncimea stratului compactat sau de scarificare pe solurile compactate în
adâncime;
- evitarea efectuării lucrărilor de bază ale solului la aceeaşi adâncime.

Pentru prevenirea degradării structurii solului trebuie aplicate şi respectate măsurile agrotehnice, care se referă la:
- efectuarea lucrărilor şi a traficului pe teren numai la o umiditate corespunzătoare a solului și limitarea la strictul
necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajului;
- mărirea suprafeţei de contact a roţilor cu solul, prin utilizarea pneurilor cu presiune mică, cu lăţime mare şi a roţilor
duble;
-alternarea direcţiei arăturii în fiecare an, acolo unde este posibil şi efectuarea arăturii pe direcţia generală a curbelor de
nivel pe terenurile înpantă;
- aplicarea lucrărilor de subsolaj la solurile afectate de compactare secundară, aciditate sau unde stratul arabil este
subţire şi este nevoie de adâncirea lui, fără întoarcerea brazdei;
- respectarea adâncimii şi a epocii de efectuare a lucrărilor de arat;
- pentru creşterea conţinutului de humus din sol şi reducerea intensităţii mineralizării acestuia este recomandată
tehnologia semănatului direct în mirişte;
- folosirea culturilor acoperitoare pentru protecţia solului împotriva eroziunii, în zonele cu evenimente pluviale agresive
şi pentru evitarea levigării nitraţilor;
- utilizarea agregatelor combinate pentru reducerea numărului de treceri sau a semănătorilor pentru însămânţare şi
aplicare a îngrăşămintelor direct în mirişte;
- folosirea tuturor metodelor pentru combaterea integrată a buruienilor şi reducerea, pe cât este posibil, a metodelor
mecanice şi chimice decombatere;
- menţinerea la valori optime a conţinutului de humus, a reacţiei solului şi a compoziţiei cationilor schimbabili;
- folosirea unei structuri de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată, în care să fie incluse şi plantele amelioratoare de
leguminoase şi graminee perene;
- utilizarea îngrăşămintelor şi amendamentelor în funcţie de însuşirile solului şi cerinţele plantelor cultivate.

CAPITOLUL IV

SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE ALE CULTURILOR

Definiție. Semănatul reprezintă lucrarea de încorporare în sol a seminţelor, la adâncimi şi la distanţe optime din punct
de vedere a cerinţelor agrobiologice a culturilor, unde în condiţii favorabile de umiditate, căldură, lumină şi aerisire
încolţesc şi dau naştere la plante noi.

Semănatul trebuie efectuat pe terenuri nivelate, cu un sol bine mărunţit, cu umiditate suficientă şi la o temperatură
minimă corespunzătoare cerinţelor culturilor, pentru a asigura germinarea şi răsărirea uniformă a plantelor.
Elementele tehnologice ale semănatului sunt:
- epoca de semănat;
- distanţa între boabe pe rând;
- distanța dintre rânduri;
- adâncimea de încorporare a seminţelor;
- numărul de seminţe germinabile la metru pătrat.

4.2 CERINŢE AGROTEHNICE ALE SEMĂNATULUI

Pregătirea seminţelor pentru semănat constă în efectuarea tratamentelor la sămânţă cu Nitragin, Azotobacterin,
insectofungicide şi alte operaţii pentru stimularea răsăriri cum ar fi umectarea, preîncolţirea, şlefuirea, drajarea ş.a.).

23
 Pentru realizarea unei lucrări de semănat de calitate bună trebuie respectate cerinţele agrotehnice privind epoca de
semănat, distanţa între boabe pe rând şi dintre rânduri, adâncimea de încorporare a seminţelor şi numărul de seminţe
germinabile la metrul pătrat.

4.2.1 EPOCA DE SEMĂNAT

Definiție. Prin epocă de semănat se înţelege intervalul de timp în care seminţele plantelor de cultură pot fi încorporate
în sol pentru a se asigura încolţirea şi răsărirea uniformă a acestora în vederea obţinerii de plante viguroase.
Epoca de semănat depinde de particularităţile biologice ale culturilor, a soiurilor şi hibrizilor, de temperatura solului şi
aerului, scopul pentru care se cultivă etc.

culturile de primăvară se însămânţează înmai multe epoci, după cum urmează:

Epoca I (timpurie), când temperatura solului se menţine între 1-3 oC, se seamănă graminee perene, lucernă, trifoi,
mazăre, cereale păioase deprimăvară etc.;
Epoca I (târzie), la temperatura solului de 3-7 oC, se seamănă sfeclă pentru zahar, cartof, floarea soarelui, in, cânepă
etc.;
Epoca II-a, când temperatura solului s-a ridicat la 8-10 oC, se seamănă soia, porumb, fasole etc.;
Epoca a III-a, începe când temperatura solului este de peste 11 oC, moment în care pot fi semănate orezul, bumbacul,
bostănoasele sau se poate planta tutunul în câmp.
Din cercetările efectuate în diferite zone pedoclimatice, a rezultat că perioadele optime pentru semănatul culturilor de
toamnă sunt între 20 august- 10 septembrie la rapiţa de toamnă, 1-15 septembrie la secara de toamnă, 15-30 septembrie
la orzul de toamnă şi între 20 septembrie şi 10 octombrie la grâul de toamnă. Semănatul se mai poate executa şi în
timpul verii pentru culturile succesive, avându-se grijă să se efectueze cât mai repede după eliberarea terenului de planta
premergătoare.
În legumicultură, până la 1 iulie, se seamănă ridichea de iarnă, varza, fasole pentru păstăi, castraveţi pentru iarnă,
mazăre pentru păstăi. Prin răsad pot fi plantate în câmp în prima parte a lunii iulie varza de toamnă, varza roşie iar în a
doua parte a lunii iulie conopidă şi gulii.

4.2.2 ADÂNCIMEA DE SEMĂNAT

Adâncimea de semănat influenţează germinaţia, timpul până la răsărire şi uniformitatea culturii.
Adâncimea de semănat depinde de particularităţile plantelor, de starea de pregătire a terenului, de textura şi umiditatea
solului etc. În general se apreciază că seminţele plantelor trebuie introduse în sol la o adâncime de circa 10 ori mai mare
decât diametrul lor. Aşa de exemplu, seminţele mici (trifoi, lucernă, in, mac etc.) se seamănă la adâncimea de 2-3 cm,
iar cele mai mari mai adânc (grâul la 5-7 cm, porumbul la 7-8 cm, rapiţa 2-4 cm, cartoful se plantează la 10-12 cm etc.)

În cazul întârzierii semănatului la culturile de primăvară, pe solurile cu umiditate redusă, se va mări adâncimea de
însămânţare.
Distrubuţia uniformă a seminţelor pe rând asigură uniformitatea creşterii plantelor, care se realizează la culturile mai
sensibile, sfeclă pentru zahăr, soia, fasole, prin utilizarea unor brăzdare mai mici prevăzute cu
limitatoare de adâncime.

4.2.3 NORMA DE SĂMÂNŢĂ

Norma de sămânţă reprezintă cantitatea de sămânţă utilă (C) aplicată pe un hectar.

Desimea optimă a plantelor la metru pătrat sau la hectar depinde de biologia culturii, de cerinţele soiului sau a
hibridului, destinaţia culturii (boabe, siloz, masă verde ș.a.), condiţiile pedoclimatice (tip de sol, precipitaţii etc.) şi
tehnologice (fertilizare, irigare etc.), metoda de semănat ș.a.

4.2.4 METODE DE SEMĂNAT

Metodele de semănat diferă în funcţie de cultură, scopul acesteia, condiţiile naturale etc., putând fi clasificate în două
grupe: semănatul prin împrăştiere şi semănatul în rânduri.
a. Semănatul prin împrăştiere are unele neajunsuri faţă de semănatul în rânduri şi se practică pe suprafeţe reduse.
Dezavantajele semănatului prin împrăştiere sunt: repartizarea neuniformă a seminţelor, răsărirea
eşalonată,îmburuienarea mai pronunţată, creşterea cantităţii de sămânţă cu 15-20% etc.Semănatul manual prin
împrăştiere se mai utilizează încă în orezării, la unele plante legumicole (spanac, ridiche de lună şi de vară, arpagic etc.)
la supraînsămânţarea pajiştilor naturale etc.
b. Semănatul în rânduri este metoda răspândită la toate plantele de cultură datorită avantajelor pe care le are privind
repartizarea uniformă a seminţelor în rânduri echidistante, asigurarea pentru fiecare plantă a unei suprafeţe de nutriţie

24
 relativ egală, ceea ce asigură creşterea şi dezvoltarea uniformă a plantelor, crearea posibilităţii de a mecaniza lucrările
de îngrijire a plantelor prăşitoare etc.
-Semănatul în rânduri obişnuite cu distanţa dintre rânduri de 12,5 cm, se realizează cu semănători universale purtate,
asigurându-se fiecărei plante o suprafaţă de nutriţie sub forma unui dreptunghi alungit.
-Semănatul în rânduri dese sau apropiate, se execută cu semănători speciale sau semănători universale la care se
ataşează brăzdare suplimentare, în aşa fel încât distanţa dintre rânduri să nu depăşească 6-7 cm. suprafaţa de nutriţie a
unei plante se apropie de forma pătratică, creându-se astfel, condiţii pentru utilizarea mai bună a factorilor de vegetaţie.
-Semănatul în rânduri simple distanţate se foloseşte la plantele prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de 25-70 cm.
Această metodă prezintă avantajul că permite efectuarea mecanizată a tuturor lucrărilor de îngrijire
-Semănatul în fâşii sau benzi se practică la culturile însămânţate în rânduri obişnuite cât şi în rânduri distanţate.
c. Semănatul în rigole se practică în zone secetoase, pe soluri nisipoase sau pe terenuri situate în pantă. În acest caz în
faţa brăzdarelor semănătorii se fixează corpuri de rariţă, care deschid rigolele. Sămânţa fiind încorporată mai
adânc în sol, găseşte umiditatea necesară încolţirii, iar plantele răsar şi se înrădăcinează mai bine.
d. Semănatul pe coame se practică pe soluri cu exces de umiditate, sămânţa fiind aşezată la partea superioară a biloanelor
realizate anterior semănatului sau concomitent cu însămânţarea.

e. Semănatul în rânduri încrucişate constă în distribuirea normei de seminţe prin două parcursuri perpendiculare cu
semănătorile universale pentru semănat în rânduri obişnuite, reglate pentru a aplica jumătate din norma de seminţe
calculată. Metoda are avantajul că seminţele sunt distribuite mai uniform, forma spaţiului de nutriţie se aproprie de un
pătrat însă are şi neajunsuri pentru că tasează solul, dublează consumul de combustibil şi celelalte costuri cu semănatul.
f. Semănatul în culise este folosit pe terenurile nisipoase, în zone cu vânturi puternice, pentru reducerea eroziunii eoliene
şi pentru fixarea nisipurilor. Metoda constă în alternarea unor benzi cultivate cu plante cu talie mare (porumb, floarea
soarelui) cu benzi cultivate cu plante cu talie joasă (borceaguri, pepeni, castraveţi, fasole etc.).
g. Semănatul cu plantă protectoare se practică la trifoliene, care se seamănă împreună cu cerealele de toamnă sau de
primăvară, în zone cu precipitaţii suficiente. Cultura de toamnă sau de primăvară este planta protectoare ce protejează
cultura de trifoi sau lucernă care, după recoltarea celealelor, rămân pe sola respectivă mai mulţi ani.

4.2.5 INDICII CALITATIVI DE LUCRU LA SEMĂNAT

Indicii calitativi de lucru la lucrarea de semănat sunt: uniformitatea de dozare a seminţelor (constanţa normei de
semănat, de >97%), uniformitatea de distribuţie a seminţelor pe lăţimea de lucru a semănătorii (>96% la cereale, (>94%
rapiţă şi >92% lucernă şi ierburi), adâncimea medie (am) de încorporare în sol a seminţelor (abaterea de <±20% din
am), distanţa între boabe pe rând(abatere de 0,9-1,2 cm din distanţa corectă), uniformitatea de distribuţie aseminţelor pe
lungimea rândului (>97%) şi gradul de vătămare al seminţelor (<3%).
Măsurătorile se fac la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul unui parcurs de 100 m al maşinii de semănat sau plantat. Dacă
uniformitatea de dozare a seminţelor depăşeşte valoarea admisibilă se corectează reglajul iar la depăşirea limitei la
uniformitatea de distribuţie pe lăţimea şi lungimea rândului se verifică fiecare aparat de distribuţie în parte şi se aduc la
acelaşi reglaj.

4.3 LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

Lucrările de îngrijire, efectuate de la semănat până la recoltare, au rolul de a asigura condiţiile optime pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor.

4.3.1. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE LA CULTURILE DE TOAMNĂ

De la semănatul culturilor de toamnă şi până la intrarea în iarnă pot apărea ca necesare următoarele lucrări: udarea de
răsărire pentru zonele secetoase, combaterea dăunătorilor (Zabrus tenebrioides) în cazul apariţiei acestora şi eliminarea
eventualului exces de umiditate, provocat de ploi abundente.
În timpul iernii se pot lua măsuri de reţinere a zăpezii pe semănături cu ajutorul parazăpezilor. De asemenea, se vor face
controale periodice pentru a se verifica starea de vegetaţie a plantelor în scopul stabilirii eventualelor măsuri ce trebuie
întreprinse primăvara.
În perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină excesul de umiditate, se efectuează fertilizarea suplimentară,
combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor, precum şi irigarea culturilor. De asemenea, la desprimăvărare, pe
parcelele cu plante dezrădăcinate (“descălţate”), se va lucra cu tăvălugul neted pentru a pune rădăcinile în contact cu
solul. Pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire şi a crustei, în tehnologia culturilor de toamnă s-au practicat mult
timp lucrările cu sapa rotativă.

4.3.2. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE PENTRU CULTURILE DE

PRIMĂVARĂ
La culturile neprăşitoare (grâu şi orz de primăvară, ovăz, mazăre, in, lucernă), care se seamănă în rânduri obişnuite, se
pot efectua următoarele lucrări:

25
- tăvălugirea, imediat după semănat, dacă solul este uscat sau când se seamănă plante cu seminţe mici;
- grăpatul, pentru distrugerea crustei înainte de răsărirea plantelor;
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
- fertilizarea suplimentară etc.

Pentru culturile prăşitoare, în funcţie de cerinţele plantelor şi condiţiile pedoclimatice se pot efectua: grăpatul,
completarea golurilor, răritul, muşuroitul, mulcitul etc.
Grăpatul se face atât înainte cât şi după răsărirea plantelor cu scopul de a distruge crusta şi buruienile în curs de
răsărire.
Completarea golurilor, care pot să apară datorită semănatului defectuos, a atacului dăunătorilor şi altor cauze. Golurile
trebuie completate imediat după răsărirea culturilor, folosindu-se sămânţă preumezită.
Prăşitul se face cu scopul de a distruge buruienile şi pentru a realiza un strat afânat la suprafaţă, care să contribuie la
păstrarea apei în sol, aerisirea acestuia etc.
Fertilizarea suplimentară, pentru aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi a îngrăşămintelor complexe solubile, se face
utilizând echipamente de fertilizare montate pe cultivator, concomitent cu efectuarea praşilelor.
Răritul se execută la culturile semănate prea des şi constă în smulgerea plantelor până la realizarea desimii optime.
Răritul trebuie efectuat în faza de 2-4 frunze, deoarece prin întârziere se influenţează negativ creşterea plantelor şi
producţiile scad. Se aplică la sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, porumb şi alte plante.
Muşuroitul sau răriţatul se execută cu cultivatoare echipate cu corpuri de rariţă iar pe suprafeţe mici se poate efectua
manual cu sapa. Muşuroitul se recomandă să fie aplicat numai la cartoful cultivat în zone umede cu scopul de a
intensifica formarea tuberculilor.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie tocate, gunoi de grajd, turbă, folii de polietilenă sau alte materiale în
scopul îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană din sol.
Ciupitul constă în înlăturarea mugurilor sau a ramurilor de creştere de la baza frunzelor de cânepă pentru sămânţă,
tomate, castraveţi, dovleci etc. pentru creşterea şi maturarea mai rapidă a fructelor.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului tulpinii şi a lăstarilor la tomate, tutun, bumbac etc., pentru a întrerupe creşterea
vegetativă şi a stimula creşterea şi coacerea fructelor.

CAPITOLUL V

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

5.2 DEFINIŢIE. IMPACTUL BURUIENILOR
ASUPRA BIOCENOZEI
Buruienile sunt plantele din culturile agricole şi din flora spontană care produc pagube agriculturii şi afectează
biodiversitatea floristică din ecosistem.
Denumirea de “buruiană” a fost legată de impactul negativ al acestora asupra plantelor cultivate şi asupra biodiversităţii
floristice din ecosisteme. Au fost date mai multe definiţii dar niciuna nu este unanim acceptată. Impasul în definirea
buruienilor s-a datorat faptului că nu s-au analizat toate legăturile care există între plantele cultivate şi buruieni precum
şi rolul acestora în cadrul biocenozelor. Unele dintre buruieni sunt foarte dăunătoare în culturi dar când apar pe pajiştile
naturale sunt considerate plante furajere (pirul târâtor, pirul gros, raigrasul peren), iar pe terenurile în pantă protejează
solul împotriva eroziunii.
Altele cum sunt meiul, mohorul sunt plante alimentare şi furajere valoroase. Tot buruieni sunt considerate plantele de
cultură care apar accidental într-un lan sau ca samulastră, dacă produc pagube, acestea denumindu-se buruieni
“condiţionate”.
Plantele de secară dintr-o cultură de grâu sunt considerate buruieni condiţionate.

Unele specii de buruieni pot fi considerate ca indicatori pentru însuşirile solului cum sunt Spergula arvensis (hrana
vacii) care indică un sol acid şi Sonchus arvensis care arată că structura solului este degradată.
Buruienile concurează plantele de cultură în ce priveşte apa, substanţele minerale, lumina, CO2 etc., datorită sistemului
radicular şi a aparatului vegetativ bine dezvoltat.

Gradul de îmburuienare trebuie menținut sub nivelul pragului economic de dăunare (PED), situație în care diminuarea
producţiei este nesemnificativă.
La stabilirea metodelor pentru controlul gradului de îmburuienare trebuie avut în vedere că prezenţa buruienilor, în
regim controlat, este utilă pentru:
- îmbunătăţirea structurii solului şi afânarea straturilor compactate datorită acțiunii rădăcinilor;
- reducerea levigării nitraţilor şi creșterea solubilității nutrienţilor, tot datorită acțiunii rădăcinilor;
- protejarea solului de acţiunea mecanică a precipitaţiilor, care produc eroziune hidrică şi fixarea nisipurilor;

26
- eliberarea în sol a substanţelor alelopatice care inhibă dezvoltarea altor specii de buruieni;
- asigură hrană şi adăpost pentru albine şi alte insecte folositoare;
- constituie o sursă de materie organică pentru refacerea fertilităţii solului;
- foarte multe specii sunt folosite în hrana oamenilor, animalelor, cosmetică sau ca plante medicinale.
Buruienile întâlnite pe terenurile agricole sunt numite specii segetale iar cele de pe terenurile necultivate (drumuri,
terenuri virane, şanţuri, canale de irigaţie sau drenaj etc.), buruieni ruderale.
Buruienile pot concura plantele cultivate și indirect; de exemplu, prezenţa speciei Taraxacum officinale (păpădie) în
livezile de prun şi măr, prin concurenţa pentru polenizatori (concurează pentru polenizarea de către albine), determină
reducerea producţiei de fructe.

Rotaţia culturilor impiedică înmulţirea unor grupe de buruieni specifice pentru anumite culturi. Unele plante de cultură
(sfecla, inul, mazărea, sorgul, porumbul, cerealele păioase de primăvară etc.) sunt sensibile la îmburuienare iar altele
cum sunt secara, cânepa, iarba de Sudan, rapiţa etc. sunt mai competitive şi înăbuşă buruienile.

5.3 PAGUBE PRODUSE DE BURUIENI

1. Scăderea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole are loc datorită concurenţei pentru factorii de vegetaţie,
datorită înrăutăţirii calităţii tuturor lucrărilor agricole şi prin reducerea efectului tuturor elementelor
tehnologice din cultura plantelor.
Pagubele produse de buruieni culturilor agricole sunt cuprinse între 10% şi 70% la grâu, între 30% şi 95% la porumb,
între 40% şi 85% la soia şi între 40% şi 95% la cartof şi sfecla pentru zahăr.
2. Creşterea costurilor de producţie şi procesare prin cheltuielile directe, care se fac pentru lucrările de combatere a
buruienilor şi a celor indirecte, pentru lucrările de curăţire şi uscare a masei de boabe sau pentru remedierea
defecţiunilor combinelor la recoltarea lanurilor îmburuienate.
3. Creşterea concurenţei dintre buruieni şi plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie, în special pentru apă, lumină
şi substanţele nutritive,determină scăderea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole. Traian Săvulescu a arătat că
buruienile extrag în general de 3 ori mai multă apă decât cerealele iar o plantă de muştar consumă de 4 ori mai multă
apă decât o plantă de ovăz.
4. Intoxicaţii produse animalelor
Animalele evită la păşunat buruienile toxice, însă pe cele care ajung în fân nu le mai pot evita şi se pot produce
intoxicații.
Buruienile toxice care produc frecvent intoxicaţii la animale sunt măselariţa (Hyoscyamus niger), laptele câinelui
(Euphorbia cyparissias), ciumăfaia (Datura stramonium), mătrăguna (Atropa bella-dona), cucuta
(Conium maculatum), turiţa (Galium aparine), scânteiuţa (Anagallis arvensis) stirigoaia (Veratrum album), brânduşa de
toamnă (Colchicum autumnale) etc.
5. Buruienile sunt gazde şi ajută la răspândirea insectelor dăunătoare şi a patogenilor plantelor de cultură
Lanurile îmburuienate sunt mai puternic atacate de agenții patogeni şi dăunători decât lanurile curate. Ridichea sălbatică
(Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) şi alte buruieni crucifere sunt plante gazdă
pentru hernia verzei. Loboda (Chenopodium album) este plantă gazdă pentru patogenii care produc bolile la sfecla
pentru zahăr iar volbura (Convolvulus arvensis) este planta gazdă pentru buha semănăturilor. Pirul (Agropiron repens)
este o buruiană gazdă atât pentru viermele sârmă cât şi pentru rugina cerealelor.
6. Buruienile creează dificultăţi în executarea lucrărilor agricole, măresc volumul de muncă şi costurile de producție
Buruienile determină reducerea calităţii lucrărilor şi creează dificultăţi la executarea lucrărilor de bază ale solului,
pregătirea patului germinativ, semănat, a lucrărilor de îngrijire a culturilor şi a recoltatului şi determină reducerea
productivităţii muncii.
7. Efecte negative asupra sănătăţii oamenilor
Polenul de la unele specii de buruieni cum sunt costreiul (Sorghum halepense), pirul gros (Cynodon dactylon), ştirul
(Amaranthus retroflexus), romaniţa puturoasă (Salsola ruthenica) provoacă diferite afecţiuni alergice, de la strănut,
curgerea ochilor, tuse, până la rinită alergică, conjunctivită alergică, rinoconjunctivită alergică sau astm alergic.
8. Reduc biodiversitatea ecosistemelor agricole
Pe lângă pagubele cauzate agriculturii, buruienile pot produce pagube mediului prin reducerea biodiversităţii datorată
speciilor invazive. Speciile invazive pot cauza pierderi majore biodiversității prin eliminarea speciilor native ce ocupă
aceeaşi nişă ecologică.

Noţiunea de "habitat natural”, se referă la zone terestre sau acvatice, în întregime naturale sau seminaturale, care se
disting prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice, fiind în mare parte similară cu noţiunea de ecosistem.
Obiectivul 3 al Politicii Agricole Comune (PAC) prevede, până în 2020, creşterea contribuţiei agriculturii şi a
silviculturii la menţinerea şi sporirea biodiversităţii iar la obiectivul 5 se prevede combaterea speciilor alogene invazive,
identificarea și prioritizarea, până în 2020, a speciilor alogene invazive („Invasive Alien Species”, IAS).

27
Cele mai periculoase buruieni de carantină invazive în România sunt cuscuta (Cuscuta campestris), costreiul (Sorghum
halepense) şi iarba pârloagelor (Ambrosia artemisiifolia), ambrosia (Ambrosia trifida).

5.4 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PAGUBELE PRODUSE DE BURUIENI

1. Planta cultivată. Sensibilitatea la îmburuienare a plantelor cultivate este diferită iar pierderile de producţie cele mai
mari (70-95%) se înregistrează la culturile de soia şi porumb, care sunt extrem de sensibile la îmburuienare. Pierderile
de producţie la culturile mijlociu sensibile la îmburuienare (grâu, orz, in etc.) oscilează între 5 şi 35%.
La culturile foarte sensibile, cum sunt sfecla pentru zahăr şi cartoful, pierderile de producţie sunt cuprinse între 10 şi
70%.
La culturile extrem de sensibile la îmburuienare pierderile de producţie sunt de 100 kg boabe de porumb la fiecare 40 kg
s.u. buruieni şi de 400 kg/ha boabe soia pentru fiecare 1000 kg s.u. buruieni (Lesniuc, 1975).

După puterea de concurenţă cu buruienile pentru factorii de vegetaţie culturile se pot clasifica în următoarea ordine
descrescătoare: lucerna > grâul de toamnă > floarea soarelui > mazărea > porumbul > soia.
2. Perioada când are loc îmburuienarea. Buruienile pot să răsară înaintea plantelor cultivate, odată cu acestea sau mai
târziu când plantele cultivate sunt avansate în vegetaţie şi pot concura mai bine pentu factorii de vegetaţie.
Pe baza rezultatelor din experienţele cu diferite variante de combatere a buruienilor s-a stabilit durata “perioadei critice
pentru concurenţa cu buruienile” care reprezintă perioada de după semănat când plantele sunt foarte sensibile la
îmburuienare.
Menţinerea culturii curate de buruieni în această perioadă critică, numit şi interval de toleranţă determină reducerea
considerabilă a pierderilor de producţie.
3. Particularitățile biologice ale speciilor de buruieni. Speciile de
buruieni prezente în culturi, prin particularităţile biologice, influenţează amploarea pagubelor. Speciile de buruieni cu o
perioadă lungă de vegetaţie, cu o cantitate mare de biomasă şi cu consumuri mari de apă şi elemente nutritive, sunt cele
mai dăunătoare.
Pagubele cele mai mari le produc buruienile perene cum sunt pălămida (Cirsium arvense), pirul gros (Cynodon
dactylon), costreiul (Sorghum halepense) şi pirul târâtor (Elymus repens).
4. Gradul de îmburuienare. Acesta se exprimă prin numărul de
buruieni la unitatea de suprafaţă şi mai ales prin cantitatea de biomasă produsă de buruieni/m2și determină reducerea
producţiei plantelor cultivate.
Cunoaşterea rezervei de seminţe, rizomi şi alte organe de înmulţire a buruienilor din sol constituie principalele elemente
pentru fundamentarea sistemului integrat de combatere.
5. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor. Lucrările de îngrijire influenţează mărimea pagubelor cauzate de
buruieni. Pagubele sunt mai mici când lucrările de îngrijire se fac la timp. Neefectuarea lucrărilor de combatere a
buruienilor la epoca optimă, micşorează eficacitatea acestora asupra buruienilor.
6. Condiţiile de cultură. Condiţiile de cultură, prin elementele tehnologice (asolament, fertilizare, irigare) influenţează
mărimea pagubelor produse de buruieni.
Deşi speciile de buruieni au o largă amplitudine ecologică, schimbarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului
determină modificarea densităţii buruienilor pe unitatea de suprafaţă şi, în unele cazuri, chiar structura floristică a
acestora.
7. Condiţiile pedoclimatice. Variațiile condițiilor climatice determină cele mai mari pierderi de producţie pentru că
buruienile sunt adaptate să reziste acestor modificări iar plantele de cultură sunt afectate. Cele mai mari pagube se
produc în zonele secetoase, pe solurile acide şi slab fertile.
Unele specii de buruieni pot fi considerate ca indicatori pentru însuşirile solului, cum sunt Spergula arvensis (hrana
vacii) care indică un sol acid şi Sonchus arvensis care indică o structură degradată a solului.
Pe terenuri mlăştinoase se instalează cucuta (Conium maculatum), măcrișul calului (Rumex obtusifolius), măcrişul
(Rumex acetosa), coada calului (Equisetum arvense) iar pe cele compactate cicoarea (Cichorium intybus), volbura
(Convolvulus arvensis), iarba de piatră (Melilotus officinalis), sulfina albă (Melilotus alba) care au rădăcinile puternice.
Pe solurile acide cu pH-ul sub 7,0 cresc păpădia (Taraxacum officinalis), măcrişul (Rumex acetosella), stevia creaţă
(Rumex crispus), urzica (Urtica dioica), coada calului (Equisetum arvense), hrana vacii (Spergula arvensis), podbalul
(Tussilago farfara), pătlagina îngustă (Plantago lanceolata) etc.
Pe solurile alcaline, cu pH mai mare de 7, cresc ciumăfaia (Datura stramonium), hreniţa (Lepidium campestre), garofiţa
de mare (Statice gmelini).
Pe terenurile sărăturate, în funcţie de natura şi conţinutul de săruri, cresc speciile care sunt proprii sărăturilor: căpriţa
(Salicornia herbacea), cele care preferă sărăturile cum este loboda (Atriplex tataricum), ridichioara,
(Statice gmelini) şi cele care suportă sărăturile, fără a putea concura cu vegetaţia locală cum sunt măcrișul de apă
(Rumex maritimus), păducherniţa (Lepidium ruderale), muşeţelul (Matricaria chamomilla), troscotul
(Polygonum aviculare), loboda de sărătură (Atriplex hastata) etc.

28
Pe terenurile sărace în elemente minerale cresc: pelinul (Artemisia vulgaris), lumânărica (Verbascum phlomoides),
ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum) iar pe cele fertile rocoina (Stellaria media), urzica moartă
(Lamium amplexicaule), ştirul (Amaranthus retroflexus) ş.a.

5.5 SURSELE DE ÎMBURUIENARE

Principalele surse de îmburuienare sunt rezerva de seminţe din sol, terenurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite,
sămânţa plantelor cultivate, gunoiul de grajd, comerţul şi transportul de produse agricole, vântul şi apa râurilor şi cea de
irigaţie şi factorii biologici (animalele şi păsările migratoare).

.1 REZERVA DE SEMINŢE DE BURUIENI DIN SOL

Compoziţia şi abundenţa rezervei de seminţe, fructe şi de organe vegetative de înmulţire a buruienilor din sol este foarte
diferită de la o solă la alta şi sunt influenţate de numeroşi factori cum ar fi tipul de sol, condiţiile climatice, culturile
anterioare, tehnologiile de cultură şi erbicidele utilizate şi desigur de metodele de prelevare a probelor de sol şi de
evaluare a rezervei de seminţe.
Estimările privind rezerva de seminţe de buruieni din sol arată că aceasta este cuprinsă în intervalul de la aproximativ
1000 seminţe/m2 în păşuni şi terenurile arabile până la zeci de mii în culturile legumicole şi sute de mii în terenurile
necultivate.
Seminţele de buruieni din sol provin de la buruienile anuale sau perene care fructifică abundent în fiecare an, se scutură,
apoi sunt încorporate şi amestecate în masa solului odată cu executarea lucrărilor mecanice.

.2 SĂMÂNŢA PLANTELOR CULTIVATE

Această sursă poate fi înlăturată dacă pentru semănat se folosesc numai seminţe condiţionate şi dacă seminţele de
buruieni rezultate de la condiţionarea seminţelor sunt arse sau îngropate pentru a nu constitui focare de infestare.
TERENURILE NECULTIVATE, PĂŞUNILE ŞI FÂNEŢELE NEÎNGRIJITE
Păşunile cu multe buruieni care nu sunt consumate de animale, fâneţele neîngrijite şi necosite la timp dar şi toate zonele
necultivate (răzoarele, taluzurile căilor ferate, a şoselelor, canalelor, platformele de gunoi etc.) sunt focare de răspândire
a seminţelor de buruieni. Aceste zone trebuie să fie cosite cât mai des pentru ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi
răspândească seminţele.
4 GUNOIUL DE GRAJD
S-a constatat că o parte din seminţele de buruieni care trec prin tubul digestiv al animalelor nu îşi pierd facultatea
germinativă.
În funcţie de specia de animale, s-a constatat că seminţele de buruieni trecute prin tubul digestiv şi-au păstrat
capacitatea de germinare în proporţie de 24,0% la porcine, 23,0% la bovine, 12,9% la cabaline şi 10,7% la ovine. Își
păstrează facultatea germinativă şi seminţele de buruieni care trec prin tubul digestiv al păsărilor, cum sunt seminţe de
mohor (Setaria sp.), costrei (Sorghum halepense), sulfină albă (Melilotus albus) etc.
.3.COMERŢUL INTERN ŞI EXTERN CU SEMINŢE
Acesta poate determina răspândirea buruienilor dacă nu se respectă riguros legislaţia privind buruienile de carantină sau
dacă buruienile periculoase de carantină care au intrat în ţară nu sunt distruse.
Multe specii de buruieni au fost aduse din Asia în Europa în timpul migraţiei popoarelor prin seminţele prinse de părul
animalelor, roţile vehiculelor sau răspândite odată cu boabele folosite pentru hrana oamenilor sau animalelor.
.6 FACTORII CLIMATICI ŞI BIOLOGICI
Factorii climatici precum și cei biologici, au un rol important în deplasarea și transportul seminţelor de buruieni sau
chiar a plantelor întregi, la distanţe foarte mari față de locul unde s-au format sau au crescut.
Principalii factori climatici sunt vântul, apa, iar dintre cei biologici animalele, păsările, furnicile etc. Vântul transportă
cantități importante de seminţe de buruieni, uneori chiar plantele întregi iar speciile cu acest tip de răspândire se numesc
anemohore.
Apa provenită din precipitații, irigații sau cea din râuri transportă un
număr mare de semințe de buruieni ale speciilor numite hidrohore.
Unele specii de buruieni numite specii zoohore se răspândesc cu
ajutorul animalelor, fixându-se de blana acestora (epizoohore) sau datorită
trecerii prin tubul lor digestiv (endozoohore). Alte buruieni se răspândesc cu
ajutorul păsărilor (ornitohore), ce transportă semințele la distanțe mari, agăţate de corpul lor sau chiar în tubul digestiv,
iar pe distanțe mici prin intermediul furnicilor (mirmecohore).

5.6 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE BURUIENILOR

Pentru ca lupta împotriva buruienilor să aibă rezultate corespunzătoare
este necesar să se cunoască particularităţile lor biologice. În cele ce urmează se prezintă principalele particularităţi
biologice ale buruienilor.

29
5.6.1 ÎNMULŢIREA
Buruienile au o capacitate foarte ridicată de înmulțire, atât pe cale
sexuată (prin semințe) cât şi pe cale vegetativă.
Principalele caracteristici ale înmulțirii buruienilor sunt următoarele:
A. Înmulțirea sexuată (prin semințe) are următoarele caracteristici:
a1. Capacitatea mare de înmulţire
Numărul de seminţe produs de buruieni este foarte diferit, în funcţie de
concurenţa dintre plante şi condiţiile de climă şi sol, însă în comparaţie cu plantele cultivate, numărul de seminţe produs
de speciile de buruieni este de la zece la câteva mii de ori mai mare.
a2. Maturare timpurie după înflorit şi coacere eşalonată
Seminţele de buruieni de la unele specii ca păpădia (Taraxacum
officinale), podbal, (Tussilago farfara), susai (Sonchus arvensis), părăluțe
(Bellis perennis ) sunt capabile să germineze foarte repede după înflorire, unele chiar înainte de scuturarea totală a
petalelor.
a3. Producerea unui număr mare de seminţe şi prezenţa unor
mecanismele specifice de răspândire a acestora
Această particularitate creează posibilităţi sporite de răspândire, pentru
a întâlni condiţii prielnice de viaţă sau pentru a se adapta și a putea supravieţui în diferite condiţii pedoclimatice. Aceste
mecanisme specifice sunt foarte diverse de la scuturarea uşoară a seminţelor din spiculeţe ( Echinochloa crusgalli,
Setaria glauca) sau din panicul (Avena fatua), la rostogolirea întregii plante la maturitate şi scuturarea treptată a
seminţelor la ştir.
Înmulţirea vegetativă
Aceasta se realizează prin muguri de pe rizomi, drajoni, stoloni, bulbi,
tuberculi, fragmente de rădăcină etc. Unele buruieni se înmulţesc atât prin seminţe cât și prin mugurii de pe tulpinile
subpământene (rizomi) care formează lăstari aerieni şi rădăcini adventive, cum sunt pirul, volbura
(Convolvulus arvensis) laptele câinelui (Euphorbia cyparissias) ş.a., se
înmulţesc prin seminţe şi prin mugurii de pe rădăcină (drajoni) care formează
lăstari aerieni şi rădăcini adventive.
Prin fragmente de rădăcini se înmulţeşte păpădia (Taraxacum
officinale), cicoarea (Cichorium inthybus) ş.a.
Prin fragmente de tulpini aeriene târâtoare (stoloni), care au
capacitatea de a emite de la noduri lăstari şi rădăcini adventive, se înmulţesc murul de mirişte ( Rubus caesius), cinci
degete, Alte buruieni se înmulţesc prin bulbi cum sunt leurda
C. Durata de viaţă şi perioada de apariţie sunt diferite, în funcţie
de condiţiile climatice şi speciile de buruieni Unele specii de buruieni sunt
anuale, altele bienale, iar altele sunt perene.
Unele buruieni anuale pot germina şi în toamnă şi în primăvară în
funcţie de condiţiile climatice

5.6.2 GERMINAŢIA
Germinaţia reprezintă procesul fiziologic de trecere a seminţelor din
starea de repaus la cea de viaţă activă prin transformări biochimice intense şi se încheie când începe procesul de
fotosinteză.
Germinaţia seminţelor depinde de factorii interni (embrion matur
complet dezvoltat, substanţe nutritive, integritatea seminţei, facultatea şi energia germinativă a seminţei) cât şi de
factorii externi, cum sunt umiditatea,
lumina şi temperatura.
Primul organ care iese din sămânţă este radicula, ce are geotropism
pozitiv iar în sens opus se dezvoltă tulpiniţa, din care se va forma axa hipocotilă (de la rădăcină până la cotiledoane).
După modul cum se realizează acest proces germinaţia este epigee şi
hipogee.
Germinaţia epigee are loc când creşterea axei hipocotile este rapidă şi
ridică cotiledoanele deasupra solului. Axa hipocotilă este înaltă iar
cotiledoanele devin verzi, având rol în asimilaţie, ca la fasole, ricin, ceapă,
castravete, muştar, salată, pepene etc.
Germinaţia hipogee este determinată de o mai slabă dezvoltare a axei
hipocotile (tigela) şi cotiledoanele rămân în sol ca la porumb, grâu, orz,
mazăre, nuc, stejar etc.

30
Temperatura minimă de germinare este diferită în funcţie de specie; Temperatura mai scăzută prelungeşte iar
temperatura mai ridicată
scurtează perioada de germinaţie a seminţei,
Cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor (perioada când
germinează, adâncimea de germinare etc.) constituie criterii de bază în
alegerea celor mai eficiente metode de combatere.
5.6.3 VITALITATEA ŞI LONGEVITATEA
Vitalitatea este proprietatea pe care o au seminţele de buruieni de a
rezista la condiţiile de mediu fără să-şi piardă puterea de germinaţie.
Longevitatea reprezintă capacitatea seminţelor de buruieni de a-şi
păstra puterea de germinaţie timp foarte îndelungat în condiţii de mediu
determinate (Ionescu Şişeşti şi Staicu, 1958).
Aceste două particularităţi biologice ale buruienilor, vitalitatea şi
longevitatea, sunt înglobate sub aspect agronomic în termenul de viabilitate
Particularităţile biologice ale seminţelor (faza de coacere a seminţelor,
poziţia în inflorescenţă, structura tegumentului, compoziţia chimică, repausul seminal, vârsta seminţei) alături de
condiţiile de climă şi sol determină vitalitatea şi longevitatea seminţelor.
Koch, citat de Onisie (1992), clasifică speciile de buruieni, în funcţie
de longevitatea seminţelor, în trei grupe:
1. buruieni la care longevitatea seminţelor este până la 3 ani;
2. buruieni cu longevitatea cuprinsă între 3 şi 17 ani;
3. buruieni cu longevitatea de 17-100 ani.
Rezerva de seminţe din sol, din punct de vedere al persistenţei a fost
încadrată în trei categorii, o rezervă de seminte cu persistenţă foarte scurtă (mai puţin de un an, de exemplu, Lolium
perenne, Bromus sterilis), o rezervă de seminte cu persistenţă scurtă, mai mult de un an, dar mai puţin de cinci ani, de
exemplu, Galeopsis tetrahit, Viola arvensis şi cu persistenţă lungă, mai
mult de cinci ani, de exemplu, Stellaria media.
Sistemul de lucrare al solului influenţează dinamica stocului de semințe
din sol. Prin arătură seminţele sunt încorporate la adâncimi de 20-30 cm, de
unde doar o mică parte va fi adusă înapoi la suprafaţă în anul următor, dacă terenul va fi arat din nou. În general, rezerva
de seminţe din stratul superficial de sol a fost mai mare la sistemele de lucrare fără întoarcerea brazdei şi mai redusă la
sistemul convenţional cu arătură.
Arătura, spre deosebire de lucrarea solului fără întoarcerea brazdei, este
importantă în combaterea buruienilor graminee obsiga (Bromus sterilis) şi
coada vulpii (Alopecurus myosuroides), specii la care foarte puţine seminţe
supraveţuiesc mai mult de un an în sol.
Prin lucrările de arat se favorizează infestarea cu speciile de buruieni
care supravieţuiesc mai mulţi ani în Sol.
5.6.4 ADAPTABILITATEA ŞI PLASTICITATEA BURUIENILOR
Adaptabilitatea este însuşirea buruienilor de a se adapta la condiţii
foarte diferite de viaţă, de a rezista la condiţii nefavorabile de creştere şi dezvoltare şi de a convieţui cu anumite plante
cultivate.
Plasticitatea este proprietatea buruienilor de a creşte şi a se dezvolta
diferit în funcţie de condiţiile de mediu.
Intervalul de variaţie al condiţiilor de viaţă la buruieni este foarte larg
comparativ cu plantele cultivate.

5.7 CLASIFICAREA BURUIENILOR

În afara criteriului strict sistematic, buruienile se pot clasifica după
modul de răspândire a seminţelor, locul unde se dezvoltă în proporţie mare,
preferinţele faţă de hrană, modul de înmulţire, perioada de înflorire,
desfăşurarea ciclului biologic şi după modul de procurare a hranei.

5.7.1 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ MODUL DE RĂSPÂNDIRE A SEMINŢELOR

Plantele autohore, la care răspândirea seminţelor se realizează prin

mijloace proprii, măcrișul are fructele uscate sau cărnoase, care se

31
desfac brusc datorită umidităţii foarte scăzute a aerului şi au o structură internă a pereţilor fructului care le permite să-şi
arunce seminţele la distanţe de la 10- 20 cm la câţiva metri.
Plantele alohore, îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor factori externi: vânt, animale, apă.
În grupa de buruieni alohore, în funcţie de mijloacele prin care se
răspândesc, se disting: buruieni anemohore la care seminţele se răspândesc
182
prin vânt; hidrohore, la care răspândirea se face prin apă; zoohore, cu
răspândire prin intermediul animalelor şi antropohore la care seminţele se
răspândesc cu ajutorul omului.
Buruienile anemohore au pe suprafaţa seminţelor formaţiuni foarte
variate ca formă, care le ajută să se răspândească pe distanţe mari. Majoritatea
fac parte din compositele cu papus cum sunt: susaiul (Sonchus sp.) albăstriţa
(Centaurea cyanus), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora), pălămida
(Cirsium arvense) etc. La unele buruieni planta întreagă este purtată de vânt şi
astfel se împrăştie seminţele, cum este ciurlanul (Salsola ruthenica).
La buruienile hidrohore răspândirea seminţelor se face prin apă şi la
cele mai multe specii seminţele acestora plutesc uşor.
Buruienile zoohore își răspândesc semințele cu ajutorul animalelor.
Acestea pot fi:
- epizoohore, la care răspândirea seminţelor se face prin prindere de
blana animalelor, fiind prevăzute cu spini care uşurează fixarea: brusturele
(Lappa sp.), holera (Xanthium spinosum), scaietele (Xanthium strumarium),
turiţa (Galium tricornutum), mohorul (Setaria verticilata) etc.
- endozoohore, seminţele consumate de către animale, la trecerea lor
prin tubul digestiv îşi păstrează capacitatea germinativă.
La alte buruieni seminţe sunt consumate de păsări, cum sunt rugii
(Rubus caesius), măzărichea (Vicea sp.) ş.a. Darwin, analizând pământul
dintr-un bulgăre desprins de pe piciorul unei potârnichi, a găsit în acesta în jur de 82 specii de seminţe diferite de plante.
Buruienile ale căror seminţe sunt transportate de om odată cu seminţele
plantelor cultivate se numesc antropohore.

5.7.2 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ LOCUL UNDE CRESC

După locul unde cresc buruienile se clasifică în ruderale, care se

dezvoltă pe terenuri necultivate și segetale, care cresc pe terenurile cultivate,
în grădinile de legume, livezi şi pajişti.
Buruieni ruderale cresc pe marginea drumurilor, curţi, taluzuri, pe
lângă garduri etc. Printre cele mai răspândite buruieni ruderale se numără
urzica moartă (Lamium purpureum), nalba sălbatică (Malva neglecta), bozul
(Sambucus ebulus), cucuta (Conium maculatum), troscotul.
calcitrapa), scaiul vânăt (Eringium planum).
Buruieni segetale (din terenurile cultivate) sunt cele mai numeroase.
Între cele mai frecvente specii sunt pirul târâtor (Agropyron repens), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum
halepense), urda vacii (Cardaria
draba), pălămida (Cirsium arvense), volbura (Convolvulus arvensis), coada
calului (Equisetum arvense), loboda sălbatică (Chenopodium album),

Buruieni din culturile de legume sunt reprezentate de pirul târâtor

(Agropyron repens), volbură (Convolvulus arvensis), spanac sălbatic
(Chenopodium album), busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora), pălămidă
Buruieni din pajişti. Cele mai des întâlnite sunt laptele câinelui
(Euphorbia sp.), brusturele (Arctium lappa), scaietele (Carduus nutans),
cucuta (Conium maculatum), scaiul dracului (Eryngium campestre), laptele
câinelui (Euphorbia cyparissias), feriga de câmp (Pteridium aquilinum),
Pe pajişti se întâlnesc frecvent buruieni toxice, ca Veratrum album
(stirigoaia), Ranunculus acer (piciorul cocoșului), Equisetum sp. (coada
calului), Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă) şi buruieni care emit
fitotoxine alelopatice cum sunt pirul târâtor (Elymus repens), ștevia sălbatică.

32
5.7.3 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ PREFERINŢELE FAŢĂ DE HRANĂ

În funcție de preferințele față de hrană speciile de buruieni se clasifică

în azotofile, calcicole, calcifuge și halofile.
Speciile azotofile, sunt buruienile care preferă solurile bogate în azot.
În această categorie intră ştirul (Amaranthus retroflexus), urzica (Urtica
dioica), loboda (Chenopodium album) etc.
Pe solurile bogate în nitraţi din zonele ruderale cresc loboda
(Chenopodium album), ştirul (Amaranthus retroflexus), păducherniţa
(Lepidium ruderale), în zone însorite iarba gâştei (Potentilla anserina), iarba
Grasă.
Calcicole, sunt buruienile care preferă solurile bogate în calciu. Din
această grupă fac parte rugii (Rubus caesius ), sulfina (Melilotus officinalis),
linariţa (Linaria vulgaris), floarea reginei sau floarea de colț (Leontopodium
alpinum), ochii şarpelui (Eritrichium nanum), linariţa alpină (Linaria alpina)
Calcifuge, sunt buruienile care cresc şi se dezvoltă bine pe soluri acide.
Din această grupă amintim măcrişul mic (Rumex acetosella), coada calului
(Equisetum arvense) etc. Semnele înrăutăţirii stării solului, prin creşterea
acidităţii, sunt date de prezența speciei vulturica carpatică (Hieracium
transsilvanica), iar pe solurile acide şi nestructurate apar gramineele.
Halofile, sunt buruienile care preferă solurile saline şi alcaline.
Pe terenurile sărăturate în funcţie de natura şi conţinutul de săruri cresc
speciile căpriţa (Salicornia herbacea), loboda (Atriplex tataricum), ridichioara
(Statice gmelini) precum şi cele care suportă sărăturile, fără a putea concura cu vegetaţia locală cum sunt măcrișul de
apă (Rumex maritimus), păducherniţa
(Lepidium ruderale), muşeţelul
Plantele bioindicatoare de metale. Dintre plantele bioindicatoare de
metale s-au identificat o specie de toporaşi (Viola calaminaria) care indică
prezența zincului, feriga (Asplenium adulterinum) şi cerneţul (Potentilla
crantzii) indicatoare de magneziu, unghia găii (Astragalus pattersoni) indică
depozitele de uraniu, trifoiul auriu (Trifolium aureum) indică zăcămintele de
bariu iar verdeaţa iernii (Chimaphila umbelata) terenurile bogate în aluminiu
(Opriş, 2011).
Pe nisipuri se întâlnesc orzul de nisip (Elymus sabulosus), scaietii de
nisip (Eryngium maritimum), ridichioara de nisip (Cakile maritima), guşa
porumbelului de nisip (Silene thymifolia), volbura de nisip (Convolvulus
persicus) şi troscotul de nisip (Polygonum maritimum).
Plantele azotofile, calcicole şi calcifuge sunt facultative, nu obligate,
ele putând trece şi pe soluri mai sărace în substanţele nutritive. Plantele
halofile, care cresc pe terenurile saline sau alcaline, sunt obligate.

5.7.4 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ MODUL DE ÎNMULŢIRE, PERIOADA DE ÎNFLORIRE ŞI

MODUL DE DESFĂŞURARE A CICLULUI BIOLOGIC

Această clasificare este cea mai importantă din punct de vedere

agronomic deoarece dă posibilitatea să cunoaştem particularităţile de înmulţire a buruienilor şi durata vieţii lor, în
vederea stabilirii celor mai eficiente măsuri de combatere. Clasificarea are la bază gradul de adaptare
a modului de înmulţire şi supraveţuire a speciilor de buruieni la condiţiile termice negative din perioada de iarnă din
zona temperată.

Grupa Terofite (T). Cuprinde buruieni anuale care se înmulţesc prin

seminţe, ale căror organe vegetative apar şi dispar în fiecare an. În această grupă există şi unele forme biologice cu
răsărire din toamnă şi înflorire – maturare în primăvara sau vara anului următor.
Buruienile terofite includ patru subgrupe:
T1 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare
timpurie primăvara sau la începutul verii.
T2 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare
în vară. Dintre speciile mai importante enumerăm: Agrostema githago,
Camelina sp.; Apera spica-venti, Adonis aestivalis,

33
T3 – buruieni anuale cu germinaţie timpurie în primăvară şi maturare
în vară: Avena fatua, Cuscuta epilinum, Brassica nigra, Fumaria sp.,
T4 – buruieni anuale cu germinaţia târzie în primăvară şi maturare
târzie în vară sau toamnă: Amaranthus sp., Chenopodium album, Digitaria
sanguinalis, Cuscuta campestris,

Grupa Hemiterofite (HT), cuprinde buruienile bianuale, care răsar

primăvara mai târziu. În primul an vegetează intens, acumulând cantităţi
însemnate de substanţe de rezervă în rădăcini. Iernează sub formă de plantă şi în anul următor formează tulpini florifere,
după care pier. Aceste buruieni le întâlnim în mod obişnuit în culturile perene, în pajiştile naturale, vii, livezi, terenuri
virane, unde lucrările agrotehnice se execută rar, sau lipsesc. Din această grupă fac parte Arctium sp., Centaurea
solstitialis, Conium maculatum, Daucus carota, Hyoscyamus niger,

Grupa Criptofite (K), cuprinde buruieni multianuale ale căror organe

vegetative de înmulţire sunt situate în sol la diferite adâncimi. Când aceste organe se găsesc în soluri uscate, plantele se
încadrează în subgrupa Geofite (G), iar când se găsesc în soluri submerse sau turbării, se încadrează în subgrupa
Hidrofite (Hy).
În funcţie de aspectul morfologic al organelor de înmulţire pe cale
vegetativă, geofitele se împart în patru subgrupe:
G1 – buruieni multianuale cu rizomi: Agropyron repens, Aristolochia
clematitis, Cynodon dactylon, Galium verum, Equisetum arvense,
G2 – buruieni multianuale cu tuberculi: Helianthus tuberosus, Lathyrus tuberosus,
G3 – buruieni multianuale cu drajoni: Convolvulus arvensis, Cirsium arvense, Euphorbia cyparisias,
G4 – buruieni multianuale cu bulbi: Alisma plantago, Allium rotundum, Colchicum autumnale,

În funcţie de aspectul morfologic al sistemului radicular, de modul şi

capacitatea de regenerare pe cale vegetativă, buruienile au fost împărţite în cinci subgrupe astfel:
H1 – Buruieni perene cu rădăcini fibroase: Ranunculus ficaria, Caltha palustris,
H2 – Buruieni perene cu tulpini repente (stolonifere): Glechoma hederacea, Prunela vulgaris,
H3 – Buruieni perene cu rădăcini capabile de înmulţire: Cichorium inthybus, Rumex optusifolium,
H4 – Buruieni perene cu rădăcini incapabile de înmulţire: Atropa bella-donna, Chamomila juncea,
H5 – Buruieni perene cu rădăcini drajonante: Senecio iacobana, Stachis germanica, Adonis vernalis,

Grupa Camefite (Ch). Sunt buruieni multianuale de climă rece, mai

extinse în zona montană. Organele generative sunt situate deasupra solului la 10-30 cm. Supravieţuirea tulpinii se
datorează în cea mai mare parte acoperirii cu zăpadă în timpul iernii. Dintre reprezentanţii mai importanţi cităm Genista
tinctoria, Geum rivale, Sedum acre, Veronica officinalis etc.

Grupa Fanerofite (F). În această grupă sunt considerate ca buruieni

plantele multianuale cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori, (mega şi mezofanerofite), arbuşti (nanofanerofite)
a căror organe generative (mugurii) sunt protejate în timpul iernii de către frunzele solzoase. Populează pajiştile
naturale, terenurile degradate şi luncile râurilor . Înmulţirea lor se poate face prin segmentarea drajonilor sau prin
seminţe. Din această grupă fac parte Berberis vulgaris, Cornus sanguinea,
Corylus avellana,

5.7.5 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ MODUL DE PROCURARE A HRANEI

După acest criteriu, buruienile se clasifică în specii neparazite,

semiparazite şi parazite.
Buruieni neparazite – au capacitatea de a se hrăni independent, prin
propriile organe, concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie. Din
această grupă fac parte majoritatea speciilor de buruieni prezentate în
clasificările anterioare.
Buruieni semiparazite, au clorofilă şi îşi produc hrana prin fotosinteză
proprie, dar pot parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană.
Unele specii pot trăi independent şi fructifică fără să paraziteze, formându-şi rădăcini normale; în cazul în care întâlnesc
rădăcinile unei plante gazdă, capetele lor se fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb substanţele nutritive brute.
Aceste buruieni îşi formează pe rădăcinile plantei parazitate organe de sugere sub forma unor negi.
Din această categorie fac parte ciormoiagul sau grâul prepeliţei

34
(Melampyrum arvense), dinţura sau iarba dintelui (Odontites rubra),
clocoticiul sau sunătoarea (Rhinanthus sp.) ş.a.
Plantele semiparazite obligate au rădăcinile transformate în haustori
(sugători) care se dezvoltă numai în ţesuturile plantei gazdă şi cu ajutorul cărora absorb seva brută.

Buruieni total parazite, sunt lipsite de clorofilă şi se hrănesc cu

substanţe nutritive gata elaborate de către speciile pe care le parazitează. După organul pe care îl parazitează se
deosebesc buruieni total parazite pe tulpină şi buruieni total parazite pe rădăcină.
Deşi există peste 25 de genuri de plante parazite pentru culturile
agricole, dintre acestea patru genuri sunt cele mai dăunătoare (Striga), lupoaia (Orobanche), torţelul (Cuscuta) şi vâscul
pitic (Arceuthobium).

Pe partea internă a tulpinii cuscutelor, la locul de contact cu planta

gazdă, se formează organe de sugere, numite haustori, cu ajutorul cărora extrag din planta gazdă apa şi seva elaborată,
până când aceasta este epuizată şi moare. Cuscuta se răspândeşte prin seminţe. O singură plantă poate forma până la
15000 de seminţe, care îşi păstrează capacitatea germinativă în sol 5-12 ani. În anumite condiţii înmulţirea cuscutelor se
face şi prin fragmentarea tulpinilor.
Striga și Orobanche produc mii de semințe mici care persistă în sol şi
sunt foarte greu de determinat.
Arceuthobium species este o plantă parazită obligată care parazitează
pădurile de conifere.

5.8 PRAGUL ECONOMIC DE DĂUNARE

Pragul economic de dăunare este dat de numărul de buruieni la m2
dintr-o specie de la care devine evidentă scăderea producţiei la o cultură şi de la care începe să fie justificată aplicarea
măsurilor de combatere (prăşit, erbicidat). Între buruieni şi plantele cultivate există o concurenţă permanentă care a
început să fie calculată de cercetători prin indicele de competitivitate, cuprins între 1 şi 10. Acest indice este necesar
deoarece unele specii sunt mai mici, altele sunt mai mari, altele au perioada de vegetaţie diferită ca durată şi astfel
plantele de cultură sunt afectate diferit. De exemplu este nevoie de 2 exemplare de Xanthium strumarum ca să egaleze
paguba determinată de un exemplar de Xanthium italicum şi dacă le comparăm cu Draba verna, trebuie multe sute de
exemplare pentru a egala un exemplar de Xanthium strumarum.
Gradul de îmburuienare şi pagubele depind de foarte mulţi factori:
condiţiile climatice, planta premergătoare, epoca executării arăturii, data
semănatului, densitatea şi vigoarea plantelor cultivate şi a buruienilor etc.
Pragul economic de dăunare reprezintă gradul de îmburuienare al unei
culturi de la care producţia scade cantitativ şi calitativ şi de la care se justifică aplicarea măsurilor speciale de
combatere.
Prin măsurile aplicate nu este necesar să combatem toate buruienile,
pentru că nu este posibil, pentru că există o imensă rezervă de seminţe, iar
prezenţa lor redusă în ecosistem este benefică.
Budoi (1996) recomandă orientativ, următoarele limite pentru pragul
economic de dăunare (buruieni/m2):
- 10 – 12 buruieni anuale + 2 – 3 buruieni perene la cerealele de toamnă;
- 10 – 13 buruieni anuale + 2 – 4 buruieni perene la cerealele de primăvară;
- 5 – 10 buruieni anuale + 1 – 3 buruieni perene la cartof;
- 5 – 15 buruieni anuale + 1 – 2 buruieni perene la in;
În funcţie de studiul relaţiei dintre buruieni şi plantele de cultură,
utilizarea erbicidelor, metodele de estimare a densităţii buruienilor etc. s-au
stabilit mai multe praguri economice de dăunare:
1. Pragul de concurenţă reprezintă densitatea buruienilor la care
acestea încep să concureze plantele de cultură, fără pierderi de producţie;
2. Pragul economic de dăunare este dat de densitatea buruienilor la
care preţul erbicidării este aproximativ egal cu venitul rezultat în urma
combaterii buruienilor cu ajutorul erbicidelor (mai ieftin sau mai scump);
3. Pragul economic optim de dăunare (pentru termen lung) reprezintă
numărul de buruieni/m2 de la care trebuie efectuată erbicidarea pentru a fi
eficientă şi rentabilă, pe o perioadă mai mare de timp;
4. Pragul de dăunare estimat este reprezentat de densitatea buruienilor
la care erbicidarea este efectuată astfel încât să evite o anumită depăşire a

35
nivelului de infestare pentru cultura postmergătoare pe o perioadă mai mare de timp;
5. Pragul de dăunare de siguranţă exprimă posibilitatea unei eficienţe
mai slabe a erbicidului asupra buruienilor şi în aceste situaţii pragul de dăunare trebuie redus cu un anumit risc calculat.

5.9. ALELOPATIA

Alelopatia reprezintă influenţa, de obicei nefastă, a unei plante asupra

alteia, prin intermediul unor substanţe toxice, care există în ţesuturile vii aleacesteia, eliberate în sol odată cu moartea
plantei sau produse prin distrugerea ţesuturilor.
Speciile alelopatice sunt rezultatul procesului evolutiv, ele rezistând
datorită faptului că au posedat capacitatea biochimică şi energetică de a
produce substanţe chimice care le ajută să concureze alte specii.
Studierea acestui fenomen, duce la o mai bună înţelegere a evoluţiei
plantelor şi deschide noi perspective pentru sinteza de erbicide şi alte substanţe chimice naturale.

5.9.1. SPECII DE PLANTE CULTIVATE ŞI DE BURUIENI CU ACTIVITATE ALELOPATICĂ

Buruienile atacă culturile prin concurenţa pentru factorii de vegetaţie

şi prin intoxicarea plantelor cultivate cu substanţe alelopatice.
Emanaţiile plantelor pot fi de natură biostimulatoare şi nutritivă sau,
dimpotrivă inhibitoare.
Utilizarea substanţelor alelopatice pentru stimularea germinării
semințelor de buruieni s-a realizat la buruiana parazită Striga asiatica, care
parazitează cerealele în sud-estul Statelor Unite. În mod natural ea germinează ca urmare a compuşilor eliberaţi de
planta gazdă naturală, care este sorgul.
Adrich (1984) arată că alelopatia are următoarele efecte asupra
sistemului buruieni - planta cultivată:
- influenţează asupra compoziţiei speciilor de buruieni;
- creează o interacţiune între buruieni;
- influenţează dezvoltarea culturilor şi nivelul producţiilor;
- poate fi utilizată în combaterea buruienilor.
Pentru a putea valorifica acţiunea alelopatică a plantelor trebuie
analizate şi cunoscute următoarele:
1. Identificarea culturilor cu acţiune alelopatică şi a buruienilor
suprimate de acestea.
2. Determinarea şi identificare substanţei chimice responsabile cu
suprimarea buruienilor.
3. Determinarea efectului factorilor de mediu asupra cantităţii de
substanțe alelopatice produse.
4. Analiza efectelor culturilor alelopatice şi a proprietăților solului
asupra caracteristicilor fiziologice și morfologice ale buruienilor.
5. Determinarea utilităţii culturilor alelopatice și a substanțelor
alelopatice în strategia managementului integrat al buruienilor.

Concentrația de substanţe alelopatice din culturile agricole variază în

funcție de specie, cultivar, vârstă și organele unde se produc în plante, iar cantitatea este adesea îmbunătățită prin
diverși factori de stres biotici și abiotici (Einhellig, 1996).
Mecanismul de acțiune a substanţelor alelopatice din plantele de
cultură este mai puțin cunoscut din cauza naturii lor complexe și a acțiunii sinergice. Sorgoleone, de exemplu, este
cunoscut că inhibă respirația
(Rasmussen și colab., 1992) și fotosinteza.

Ameliorarea plantelor cultivate a determinat reducerea cantităţii de

substanţe alelopatice produse faţă de speciile sălbatice, însă prin identificarea genelor responsabile pentru producerea
lor şi prin tehnicile de genetică moleculară se pot îmbunătăţi proprietăţile alelopatice ale culturilor în vederea gestionării
selective a buruienilor.
Utilizarea fără discernământ a substanțelor chimice de sinteză a

36
determinat deteriorarea calităţii agroecosistemelor. Pesticidele au determinat acumularea de reziduuri în mediul agricol
care afectează mediul şi sănătatea organismelor. Alelopatia poate juca un rol important în restabilirea echilibrului
natural dintre organisme prin gestionarea durabilă a buruienilor și dăunătorilor.

Fenomenul de alelopatie, care reglementează densitatea şi structura

comunităţii şi asociaţiile de plante, joacă un rol important în biodiversitate.
Substanţele alelopatice pot fi utilizate pentru controlul biologic al speciilor şi pentru stabilirea unor strategii care să
contribuie la evoluţia şi supraveţuirea speciilor.

Resturile vegetale de la culturile de grâu, orez, sorg, rapiţă, orz, floarea soarelui, contribuie prin efectele alelopatice la
suprimarea unui număr mare de
Buruieni.
Utilizarea resturilor vegetale în rotaţia culturilor, pe lângă creşterea
fertilităţii solului poate contribui, prin substanţele alelopatice pe care acestea le conțin, la managementul buruienilor.
Culturile pentru îngrăşământ verde pe lângă faptul că determină
îmbunătăţirea conţinutului de materie organică şi de azot din sol contribuie şi la controlul buruienilor. Trifoiul şi specii
de muştar (Brassica campestrismuştarul alb, Brasica nigra-muștarul negru, Brasica hirta-muştarul galben) sunt cele
mai bune culturi pentru îngrăşământ verde.
Principalele surse de substanţe microbiene cu acţiune erbicidă sunt
Streptomyces spp., (în special S. hygroscopicus și S. viridochromogenes),
Alternaria alternata, Fusarium spp. şi Drechslera spp.

5.9.2. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SUBSTANŢELOR ALELOPATICE

Compoziţia chimică a substanţelor alelopatice variază de la simple

molecule (amoniacul) la compuşi complecşi cum este florizinul sau alcaloizii
(tabelul 5.16) (Putman, 1983, citat de Zimdahl, 1993). Acestea aparţin unor
grupe chimice dintre care mai importante sunt acizii organici, aldehidele,
taninurile, steroizii, alcoolii, polipeptidele, nucleozidele sau acizii graşi.

Acestea pot fi eliberate din plante în mediu prin intermediul a patru

procese ecologice: volatilizare, spălare, exudat rădăcină, precum și prin
descompunerea reziduurilor de plante.
Substanţele izolate sunt foarte diferite iar diversitatea acestora arată
complexitatea chimismului alelopatic și sugerează unele mecanisme de acţiune precum şi multitudinea de efecte.
Alelochimicalele sunt substanţe produse de plante sub formă de uleiuri
aromatice lichide, ca exudate ale rădăcinilor.

Alcaloizii pyridinici (nicotina, fagomina, lobelina) inhibă creşterea

Rădăcinilor.
Cele mai frecvente substanţe alelopatice, implicate în inhibarea
germinaţiei şi a creşterii rădăcinilor, care au fost raportate în lucrările ştiinţifice sunt flavonidele, compuşii fenolici şi
terpenoidele.
Cercetările viitoare trebuie să rezolve următoarele probleme:
- modul de acțiune a compușilor allelopatici şi în special a celor din
rizosferă;
- dezvoltarea și îmbunătățirea proprietăților alelopatice ale plantelor
cultivate;
- utilizarea biotehnologiei moleculare pentru a transfera gene
alelopatice de la o plantă la alta;
- stabilirea metodelor pentru practicarea agriculturii în domeniu;
- continuarea cercetărilor pentru sporirea potențialului natural de
substanțe alelopatice din plante şi microorganisme în vederea înlocuirii
produsele sintetice, pentru a salva astfel mediul agricol de poluare.

5.9.3. PRODUCEREA SUBSTANŢELOR ALELOPATICE

Nu există nici o îndoială despre faptul că alelopatia intervine în relaţiile dintre plante, problema este cât de importante
sunt substanţele alelopatice în natură şi dacă ele pot fi utilizate în practica agricolă.

37
Pentru cunoaşterea şi utilizarea acestora trebuie parcurse următoarele
etape:
1. Observarea, descrierea şi cuantificarea modului în care speciile
acţionează unele asupra altora;
2. Izolarea, caracterizarea şi sinteza substanţelor alelopatice;
3. Obţinerea simptomelor specifice prin aplicarea unor doze apropiate
de cele care acţionează în mod natural;
4. Elaborarea unui model matematic pentru a evalua efectele viitoare ale acestora;
5. Producerea substanţelor alelopatice.
Substanţele alelopatice pot fi produse în orice organ al plantei dar cel
mai frecvent se găsesc în rădăcini, seminţe şi frunze.
Aceste substanţe sunt produse de buruieni şi afectează plantele
cultivate sau alte specii de buruieni, dar în acelaşi timp, sunt produse şi de
unele plante cultivate.
Locul unde se formează este foarte important pentru utilizarea
acestora; de exemplu, o astfel de substanţă descoperită în rădăcini sau lăstari, are o valoare potenţială mult mai mare
decât una aflată în floare sau fruct. Producerea substanţelor alelopatice este influenţată de intensitatea luminii, calitatea
şi durata acesteia, cantitatea produsă în final fiind mai mare în perioadele cu zile lungi şi în prezenţa luminii
ultraviolete.

Producerea substanţelor alelopatice este stimulată în perioadele de

stres. Competiţia pentru unele resurse limitate de apă, substanţe nutritive, lumină, măreşte potenţialul alelopatic sau
sensibilitatea la aceste substanţe a buruienilor cât şi a plantelor de cultură.

Eliberarea în mediul înconjurător a substanţelor alelopatice are loc

prin volatilizare sau exudare la nivelul rădăcinii. Ele pot fi eliberate în sol şi prin descompunerea resturilor de plante
după moartea acestora.

5.9.4. UTILIZAREA CULTURILOR ALELOPATICE

Primele concepte privind utilizarea culturilor alelopatice pentru

suprimarea sau inhibarea creşterii buruienilor a fost elaborate de Putnam și Duke (1974), care au evidenţiat alelopatia la
castraveţi iar în 1978 au propus utilizarea culturilor intercalate, a culturilor de acoperire şi a rotaţiei acestora pentru
managementul buruienilor în agroecosisteme.

Cercetările actuale în domeniul alelopatiei au urmărit aplicarea

substanţelor alelopatice împreună cu doze reduse de erbicide. La erbicidul pe bază de isopruturon doza poate fi redusă
cu 50-60% pentru combaterea
buruienilor din grâu, dacă este folosit în combinație cu sorgaab 12 l /ha.
Prin combinarea extractelor de la plantele cu potenţial alelopatic cu
doze reduse de erbicide se pot controla în condiţii economice şi ecologice
buruienile.
Cercetări recente sugerează că proprietățile alelopatice pot face o
specie mai invazivă pentru speciile indigene și, prin urmare, acest lucru poate fi în detrimentul ambelor condiţii,
agricole și naturale.

5.10 UTILIZĂRI ALE BURUIENILOR

Pentru plantele agricole toate buruienile sunt dăunătoare. Pentru
omenire majoritatea sunt utile şi pot fi valorificate ca plante medicinale,
alimentare, condimentare, furajere, textile, surse de celuloză etc.
Culegându-le pentru consum propriu şi comercializare, omul realizează
şi combaterea unor specii, împreună cu diminuarea rezervei de seminţe de
buruieni din sol, deoarece această acţiune poate fi considerată ca un plivit.
1. Buruieni utilizate în alimentaţie sunt cele amidonoase, în special
gramineele cu seminţe (fructe) mai mari şi cu cantităţi mai mari de amidon
cum sunt Setaria, Echinochloua, Panicum care se consumă prăjite şi măcinate.
Comestibili sunt rizomii de Alisma plantago - aquatica (limbariţă), Typha sp.
(papură), Butomus umbelatus (roşăţea), Bolboschoemus maritimus (pipirig

38
mucheat) care fac parte în mod curent din alimentaţia unor popoare asiatice.
Din frunze tinere de urzică (Urtica sp.), ștevie (R. crispus) se prepară
ciorbe, iar unele mâncăruri se pot acri cu frunze de măcriş (Rumex acetosella). Primăvara, pentru salate, se pot folosi
frunze tinere de Taraxacum
officinalis (păpădie) şi Ranunculus ficaria (grâuşor).
Frunzele de hrean (Armoracia rusticana), potbal (Tusilago farfara) și
ștevie (Rumex patenţia) se folosesc la gătit (sarmale) iar rizomii de cicoare
pentru surogat de cafea.
Seminţele unor crucifere bogate în ulei sunt folosite în alimentaţie sau
pentru vopsele: rapiţa (Brassica sp.) lubiț (Camelina sativa), ridichioara
(Raphanus sp.), muştar sălbatic (Sinapis sp.).
Unele specii segetale, ca pelinul, salvia, sunt folosite ca plante aromatice şi condimentale. Hreanul se utilizează pentru
condimentarea murăturilor, Brasica sp. La prepararea muştarului iar Allium rotundum înlocuiește usturoiul.
2. Utilizări medicinale
Buruienile au fost folosite mult timp ca plante medicinale în medicina
populară pentru tratarea febrei și a durerii.
Acidul salicilic izolat din mugurii de creţuşcă (Spiraea ulmaria sau
Filipendula ulmaria) a fost la început folosit pentru ameliorarea durerii iar din 1899 compania Bayer a combinat acidul
salicilic cu acidul acetic şi a creat acidul acetylsalicylic folosit foarte mult timp ca un eficace analgezic în toată lumea.
Numele de aspirină a derivat de la “a” pentru acetil şi “spirin” de la genul Spirea.
Salata (Lactuca sativa) a fost folosită pentru a vindeca tusea şi
tuberculoza, păpădia (Taraxacum officinalis) pentru diaree şi boli hepatobiliare,
brusturele (Arctium lappa) ca diuretic şi pentru afecţiunile renale.
Pentru afecţiuni renale se folosesc Arctium sp., Consolida regalis,
Galinsoga hederifolia, Malva neglecta, Centaurea cyanus;
Pentru afecţiunile respiratorii şi pulmonare se pot folosi specii de
Arctium, Agropyron, Verbascum sau Equisetum;
Afecţiunile reumatismale se pot trata cu specii de Datura, Aristolochia sau Urtica;
Antiasmatice sunt specii de Verbascum sau Consolida regalis;
Afecţiunile hepatice pot fi tratate cu specii ca Arctium, Taraxacum, Chelidonium, Glehoma;
Antidiareice: Nigella arvense, Sambucus;
Diareice: Taraxacum, Agropyron, Anagalis, Eringium planum;
Purgative: Centaurea, Convolvulus;
Boli de piele: Stachis annua, Urtica;
Tratamente gută: Agropyron, Consolida, Verbascum,;
Ameliorarea durerii de dinţi: Sambucus, Hyosciamus;
Ulcer: Poligonum aviculare.

3. Specii bune furajere sunt Lolium, Poa, Dactylis, Bromus,

Agropyron, Panicum, Poligonum și în plus, datorită densităţii şi perenităţii,
protejează solul împotriva eroziunii.
4. Pentru utilizări ornamentale se pot folosi Eryngium planum (scai
vânăt), Statice gmelini (planta albăstruie), Cardaria nutans (frumuseţea
inflorescenţei).
5. Combaterea unor patogeni şi insecte dăunătoare
Unele specii de buruieni sunt utilizate pentru combaterea anumitor boli
şi dăunători (tabelul5.18). Nikoletta G Ntalli (2011) a folosit extracte naturale
de origine vegetală de la plantele cu acţiune nematocidă Laurus nobilis,
Foeniculum vulgare, Pistacia terebinthus, Pimpinella anisum, Achillea
millefolium pentru a combate Meloidogyne incognita.
6. Buruieni folosite ca depoluanţi
Mătura de casă (Bassia scoparia sau Kochia scoparia) a fost folosită
pentru controlul eroziunii şi pentru pentru fitoremediere, pentru că este o
hiperacumulatoare de crom, plumb, mercur, seleniu, argint, zinc și uraniu.
7. Alte folosinţe. Unele buruieni sunt tinctoriale, au culori durabile,
luciu frumos, care nu iese la spălat.

39
CAPITOLULUI VI

METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace. Aceste metode şi mijloace de
luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori în: metode preventive, metode agrotehnice, metode fizico-
mecanice, metode biologice şi metode chimice.
Combaterea buruienilor, după Koch (cit. Anghel, 1972), reprezintă o reducere a gradului de îmburuienare până la
nivelul la care acestea nu mai produc pagube.
Combaterea buruienilor reprezintă o verigă tehnologică obligatorie, însă acestea nu se combat în totalitate, pentru că nu
este posibil şi nici economic şi totodată trebuie avut în vedere faptul că buruienile sunt componente ale ecosistemelor
naturale şi agricole.

6.2 CONCEPTUL DE COMBATERE INTEGRATĂ A BURUIENILOR

Pentru protecţia mediului înconjurător, în sistemul combaterii

integrate trebuie avute în vedere următoarele etape esenţiale (Şarpe, 1987):
1. Tratamentele cu erbicide să se facă numai pe baza cartării
buruienilor.
2. Aplicarea erbicidelor în benzi (pe rând) şi executarea lucrărilor
mecanice între rânduri, metodă care se poate aplica cu succes în livezi şi vii, reducând cu 2/3 cantitatea de erbicid pe
hectar.
3. Folosirea micoerbicidelor din noua generaţie, care au fost
considerate puţin toxice şi rezolvă problema poluării mediului, ca de exemplu chlorsulfuronul, ce se aplică în cantităţi
de 10 – 20 g/ha.
4. Folosirea adjuvanţilor şi antidoţilor care determină creşterea
eficacităţii erbicidelor şi reducerea dozelor.
Componentele combaterii integrate se clasifică în (Guş, 1998):
I. Componente obligatorii:
1. Sămânţă condiţionată;
2. Gunoi de grajd fermentat;
3. Evitarea contaminării cu seminţe de buruieni prin apa de irigaţie,
maşini la recoltare, depozitare;
4. Distrugerea surselor de buruieni segetale şi ruderale;
5. Rotaţia culturilor.
II. Componente condiţionate:
1. Eliminarea excesului de umiditate;
2. Corectarea reacţiei solului;
3. Restabilirea echilibrelor de nutriţie;
4. Irigarea raţională;
5. Respectarea tehnologiei de cultură;
6. Asolamente adecvate;
7. Cultivaţii totale;
8. Praşile mecanice şi manuale;
9. Combatere biologică;
10. Folosirea de erbicide preemergente şi postemergente, simple şi
asociate.

Etapele elaborării unui program de combatere integrată a buruienilor includ:

1. Testarea şi verificarea riguroasă a efectelor diferitelor erbicide
simple şi combinate;
2. Cartarea buruienilor şi elaborarea hărţilor de îmburuienare;
3. Stabilirea sistemelor şi a strategiilor de combatere integrată în

40
funcţie de particularităţile de infestare cu buruieni şi de erbicidele necesare pentru a realiza o combatere eficientă şi
economică.

Pentru combaterea integrată a buruienilor majoritatea autorilor

clasifică metodele în 5 grupe: 1. Preventive, 2. Agrotehnice, 3. Fizico -
mecanice, 4. Chimice, 5. Biologice.
Combaterea integrată a buruienilor presupune cunoaşterea cerinţelor
agrotehnice şi tehnologice la erbicidarea culturilor, greşelile care se pot face şi evitarea lor, modul de aplicare, stabilirea
dozelor, prepararea erbicidelor,
modul de acţiune, organizarea lucrării şi indicii de calitate la aplicarea
erbicidelor.

6.3. METODE PREVENTIVE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Acestea au în vedere eliminarea surselor de îmburuienare.

Dezmiriştitul, prin lucrarea solului cu grapa cu discuri, la 8-12 cm
adâncime, imediat după recoltarea culturilor de vară contribuie la
înmagazinarea apei din precipitaţii, împiedică pierderea ei prin evaporare şidetermină germinarea seminţelor de
buruieni, care ulterior vor fi distruse prin
arătură.
Principalele măsuri preventive de combatere a buruienilor sunt:
1. Respectarea prevederilor de carantină internă şi externă pentru a
stopa extinderea buruienilor periculoase şi a legilor privind producerea,
prelucrarea şi comercializarea seminţelor;
2. Folosirea de seminţe condiţionate, fără seminţe de buruieni;
3. Distrugerea focarelor de buruieni ruderale de pe terenurile necultivate;

4. Distrugerea buruienilor de pe canalele de irigare şi desecare şi

folosirea apei de irigare fără seminţe de buruieni;
5. Folosirea gunoiului de grajd fermentat care are un grad redus de
infestare cu seminţe de buruieni;
6. Recoltarea la timp a culturilor pentru a împiedica buruienile să
ajungă la maturitate;
7. Efectuarea la timp a arăturii şi a dezmiriştirii pentru a împiedica
lăstărirea şi fructificarea buruienilor;
8. Curăţirea mijloacelor de transport şi a maşinilor agricole pentru a
nu infesta cu seminţe de buruieni alte suprafeţe agricole;
9. Efectuarea lucrărilor de semănat, erbicidat, prăşit etc. fără greşuri.

6.4. METODE AGROTEHNICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Metodele agrotehnice sunt cele mai vechi metode de combatere a

buruienilor, au fost permanent modernizate, fiind foarte importante şi în
prezent pentru următoarele avantaje:
1. Se pot combate toate speciile de buruieni;
2. Distrugerea buruienilor se realizează concomitent cu lucrările de
arat, pregătire a patului germinativ sau de întreținere;
3. Nu lasă reziduuri poluante şi nu dereglează echilibrul ecologic.
Mijloacele agrotehnice de combatere au şi unele dezavantaje:
1. Lucrările de prăşit înrăutăţesc unele proprietăţi ale solului (distrug
structura, tasează), dacă se folosesc repetat şi se execută la un conţinut
necorespunzător de umiditate);
2. Sunt costisitoare pentru că necesită multe maşini, forţă de muncă etc.;
3. Nu se pot aplica la momentul optim dacă intervin perioade cu
precipitaţii, când nu se poate intra cu tractoarele şi maşinile pe teren.
Principalele măsuri agrotehnice pentru combaterea buruienilor
sunt: rotația culturilor, lucrările de bază ale solului, lucrările pentru

41
pregătirea patului germinativ, tehnica de semănat, grăpatul semănăturilor,
prăşitul mecanic, plivitul şi prăşitul manual, fertilizarea şi folosirea rațională
a amendamentelor, mulcitul, eliminarea excesului de umiditate, irigarea și
desecarea, cositul buruienilor ș.a..

1. Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se

uşurează mult lupta cu buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile, iar altele luptă mai greu cu acestea.
Folosirea timp îndelungat a rotaţiei de 3 sau 4 ani + o solă cu
leguminoase şi graminee perene a determinat reducerea rezervei de seminţe de buruieni din sol, în comparaţie cu
monocultura de grâu, aproape la jumătate iar numărul de specii s-a redus de la 16 la 11.
2. Lucrările de bază ale solului. Executate la timp optim, cu
respectarea indicilor calitativi de lucru, acestea au un rol deosebit în
combaterea buruienilor. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a arăturilor de vară ca semiogor cât şi lucrările de
pregătire a patului germinativ au un rol deosebit de important în combaterea buruienilor.
Prin arătură sunt distruse în totalitate buruienile anuale şi bienale în
vegetaţie şi numai temporar cele perene, deoarece ele regenerează din organele vegetative de înmulţire. Prin arătură, o
parte dintre aceste organe sunt aduse la suprafaţa solului unde mor, fie prin uscare, în cazul arăturilor de vară din zonele
secetoase, fie prin degerare în timpul iernii, în cazul arăturilor de toamnă.
Prin arătură, seminţele de buruieni sunt încorporate la adâncimi de la
care nu pot germina şi răsări. Dar, întrucât ele au o longevitate foarte mare, concomitent cu încorporarea în adâncime a
seminţelor de la suprafaţă, sunt aduse din partea inferioară a brazdelor, în stratul superficial de sol, seminţe germinabile.
Dintre lucrările adânci, arătura de desfundare contribuie la curăţirea
radicală a solului de buruieni, deoarece acestea fiind încorporate foarte adânc, în lipsa oxigenului, organele vegetative
de înmulţire pier iar seminţele nu pot germina.
3. Lucrările pentru pregătirea patului germinativ.
Acestea sunt lucrări superficiale ale solului, premergătoare
semănatului, executate cu grapa cu discuri, cultivatorul, combinatorul sau cu grapa cu colți reglabili, care se folosesc în
vederea pregătirii patului germinativși care distrug concomitent şi buruienile.
Efectul este maxim când buruienile se află în primele faze de vegetaţie,
iar solul este mai uscat. În solurile umede sau când survin ploi imediat după executarea lucrărilor, rădăcinile buruienilor
se refac şi acestea încep să vegeteze.
În combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara
timpuriu, un rol important îl are lucrarea cu grapa cu colţi reglabili, care se execută imediat ce se poate intra cu
agregatul pe teren.
Ultima lucrare superficială a solului trebuie executată odată cu
semănatul sau în preziua semănatului, pentru ca buruienile să nu aibă un avans de răsărire faţă de plantele de cultură.

4. Tehnica semănatului.
Semănatul la timp şi realizarea unei densităţi optime, specifice zonei
pedoclimatice şi tehnologiei practicate la irigat sau neirigat, contribuie la diminuarea îmburuienării culturilor.
Semănatul la epoca optimă, într-un strat de sol cu umiditate suficientă,
asigură încolţirea rapidă a seminţelor, reducându-se perioada de timp între
semănat şi răsărire, iar plantele cultivate reuşesc să acopere terenul şi să înăbuşe unele buruieni care răsar ulterior.
Repartizarea uniformă a seminţelor la unitatea de suprafaţă şi realizarea unei densităţi optime, asigură o mai bună
acoperire a terenului de către plantele cultivate, care împiedică creşterea buruienilor.
Pentru realizarea repartizării uniforme a seminţelor, la cerealele
păioase poate fi folosită metoda de semănat în rânduri dese, micşorând distanţa dintre rânduri şi mărind corespunzător
distanţa pe rând.
La plantele prăşitoare, distanţa dintre rânduri poate fi micşorată până la
distanţa minimă necesară pentru efectuarea în bune condiţii a prăşitului
mecanic.
5. Grăpatul semănăturilor. În vederea combaterii buruienilor, se
recomandă numai pentru anumite culturi cum sunt porumbul, cartoful ş.a. şi
numai în situaţiile în care erbicidele aplicate preemergent nu au fost eficace. Grăpatul se poate efectua şi înainte de
răsărire pentru unele culturi, la care din diferite motive se întârzie răsăritul şi există pericolul îmburuienării. În acest
scop se folosesc, după caz, sapa rotativă sau grapa cu colţi reglabili.
După răsărire, rezultate bune se obţin prin folosirea sapei rotative la
cultura porumbului, când acesta se găseşte în faza de 4-6 frunze, iar buruienile
sunt abia răsărite sau în curs de răsărire.

42
6. Prăşitul mecanic. Aceasta este singura metodă agrotehnică, alături
de cel manual și plivit, a cărui scop principal îl constituie combaterea
buruienilor. În funcţie de planta cultivată şi gradul de îmburuienare se execută între două şi patru praşile.
7. Plivitul și prășitul manual. Plivitul se foloseşte în special la
culturile semănate des, care nu pot fi prăşite, mai rar şi numai pe rând, la
plantele care se prăşesc mecanic (soia, fasole). Pentru că este o lucrare
anevoioasă şi foarte costisitoare, care necesită multă forţă de muncă, această lucrare este recomandată numai pe
suprafețe mici.
8. Fertilizarea şi folosirea rațională a amendamentelor. Aplicarea
acestora asigură condiţii mai bune de vegetaţie pentru plantele cultivate şi o putere mai mare de a concura cu buruienile
iar prin corectarea pH-lui dispar
buruienile specifice. Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor stimulează atât creşterea plantelor de cultură cât şi a
buruienilor. Dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode culturale până la semănat sau îndată după semănat,
plantele de cultură beneficiază de îngrăşăminte, cresc mai repede, avansează în vegetaţie şi stânjenesc creşterea
buruienilor care răsar ulterior.
Prin aplicarea de amendamente, pe astfel de soluri se corectează în
bună măsură pH-ul, reducându-se numărul buruienilor specifice. De asemenea,
plantele de cultură, întâlnind condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare
concurează mai uşor cu buruienile.
9. Mulciul. Are rolul de a împiedica ajungerea luminii la suprafaţa
solului reducând foarte mult creşterea buruienilor. Ca mulci se pot folosi paie, gunoi de grajd, hârtie, mase plastice şi
alte materiale pentru acoperirea solului dintre rândurile de plante prăşitoare. Mulciul organic şi în special gunoiul de
grajd, dacă are în componență seminţe de buruieni poate fi el însuşi o sursă de îmburuienare. Eficacitate ridicată în
combaterea buruienilor o are mulciul din mase plastice, care împiedică răsărirea buruienilor.
10. Eliminarea excesului de umiditate. Pe terenurile cu exces de
umiditate, cu drenaj natural slab, se dezvoltă buruieni specifice cum sunt
măcrişul (Rumex limosus), coada calului (Equisetum arvense), jaleşul (Stachys
palustris), mana de apă (Glyceria aquatica) etc. Prin desecare sau drenare,
după caz, se elimină surplusul de apă, se reduce simţitor gradul de
îmburuienare cu speciile caracteristice şi sporeşte puterea de concurenţă a
plantelor cultivate.
11. Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de
creştere a gradului de îmburuienare motiv pentru care pe astfel de terenuri combaterea buruienilor trebuie efectuată la
timp.
12. Cositul buruienilor de pe taluzuri, benzi înierbate, debuşee, canale
etc. se execută mecanic sau manual înainte de înflorirea şi fructificarea
acestora.

În fermele ecologice, unde nu se folosesc erbicide, pentru combaterea

buruienilor se folosesc metoda provocaţiei şi metoda epuizării.
Metoda provocaţiei constă în distrugerea seminţelor viabile din sol prin
mărunţirea stratului de la suprafaţă prin lucrări superficiale cu grapele pentru a stimula germinarea seminţelor. După
răsărirea buruienilor solul se lucrează din nou, superficial, atât pentru a distruge buruienile răsărite cât şi pentru a
favoriza germinarea altor seminţe. Aceaste lucrări se repetă de 2-3 ori la adâncimi diferite. Succesul acestei metode
depinde de umiditatea solului.
Metoda epuizării se foloseşte pentru distrugerea buruienilor cu
înmulţire prin rizomi şi drajoni.
Principiul metodei constă în lucrarea superficială şi repetată a solului,
din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la suprafaţă. Pentru ca aceşti lăstari să se formeze, se consumă
o parte importantă din substanţele de rezervă din rădăcină. Prin tăierea repetată, de 2-3 ori a lăstarilor, substanţele de
rezervă se epuizează.
6.5. METODE FIZICO-MECANICE DE COMBATERE
A BURUIENILOR
Aceste metode au la bază utilizarea forţei mecanice, termice sau
electrice.
Pentru distrugerea mecanică a vegetaţiei lemnoase de pe pajiştile degradate sau din luncile râurilor, când aceste
terenuri se iau în cultură, se folosesc maşini şi utilaje speciale sau unelte obişnuite. Prin această metodă sunt distruse
specii ca Rosa canina, Crataegus., Amorpha, Salix,
Pe cale termică s-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile de

43
plante prăşitoare, a vetrelor de cuscută din culturile de leguminoase perene
după cosiri, a buruienilor din plantaţiile de pomi, de pe canale de irigaţie sau de desecare, cu ajutorul unor maşini
speciale prevăzute cu arzătoare a căror poziţie poate fi reglată. Datorită temperaturii ridicate, sucurile vegetale se încing,
fierb şi sparg pereţii celulelor. Astfel, circulaţia substanţelor nutritive de la rădăcini spre frunze se întrerupe şi planta
piere.
Din cauza costului ridicat al carburanţilor folosiţi şi datorită faptului că flăcările pot dăuna şi plantelor de cultură,
această metodă nu s-a generalizat în practică.

6.6. METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Aceste metode se bazează pe faptul că buruienile, ca şi plantele

cultivate, sunt atacate de numeroase insecte şi boli criptogamice iar prin
înmulţirea şi răspândirea acestora, se poate realiza combaterea buruienilor.

Combaterea biologică s-a dovedit eficientă pe terenurile infestate

puternic cu o singură specie de buruieni, provenită din zone îndepărtate, altă
ţară sau continent şi care în noul habitat nu are duşmani naturali. Pentru a se
stăvili înmulţirea acestora este necesar să se aducă, din zonele de origine,
dăunătorii şi patogenii specifici. Această metodă are avantajul că este ieftină,
este continuă (permanentă) şi în comparaţie cu folosirea erbicidelor nu este
poluantă pentru mediul înconjurător. Pe lângă avantaje, ca orice metodă,
prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi riscul ca, înmulţind o insectă sau o ciupercă, care atacă anumite buruieni,
aceasta să treacă la plantele cultivate, după ce buruienile s-au rărit.
1. Combaterea buruienilor pe cale biologică prin folosirea
organismelor vii Aceste organisme vii sunt reprezentate de virusuri, bacterii, ciuperci,
insecte, peşti, melci etc. sau chiar de plante de cultură, iar utilizarea lor s-a bucurat în ultimul timp de o atenţie sporită
din partea specialiştilor.
2. Combaterea biologică a buruienilor prin folosirea
micoerbicidelor
În ultimele două decenii s-a pus accent în combaterea biologică pe
înmulţirea diferitelor microorganisme şi dintre acestea în special pe ciuperci. S-au făcut cercetări pe un număr de 20
specii de buruieni (Isaeva, 1985),
producându-se preparate care conţin spori sau micelii, sub denumirea de
erbicide biologice sau “micoerbicide”. În anul 1981 a apărut micoerbicidul“Devin”, iar în 1982 “Kolego”.

3. Combaterea biologică a buruienilor prin utilizarea culturilor şi

a substanţelor alelopatice
În lupta împotriva buruienilor se folosesc şi multe specii de plante
cultivate. Metoda se bazează pe însuşirea acestora de a înăbuşi şi astfel de a curăţi terenul de buruieni. În această
categorie intră secara, cânepa, lucerna, amestecul de graminee şi leguminoase perene, începând cu anul al doilea de
folosinţă etc. De această însuşire a plantelor menţionate se ţine cont la alcătuirea asolamentelor care, printre numeroase
avantaje, au şi un rol important în combaterea buruienilor. Floarea soarelui (Helianthus annuus) este una dintre cele mai
studiate plante pentru proprietăţile alelopatice.

6.7. COMBATEREA BURUIENILOR ÎN AGRICULTURA ORGANICĂ

Plantele cultivate în fermele ecologice pot fi protejate prin metode care

respectă și se încadrează în următoarele principii:
- menţin atacul factorilor biotici sub pragul economic de dăunare, toate
vieţuitoarele din biocenoze au rolul lor în ciclurile trofice, buruienile nu trebuie distruse în totalitate ci trebuie menţinute
sub control;
- refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor
agricole, reducerea numărului de dăunători, creşterea fertilităţii solului pentru menţinerea unei toleranţe sporite a
plantelor faţă de buruieni şi a populaţiilor de prădători naturali;
- dirijarea elementelor tehnologice în funcţie de plasticitatea, prolificitatea şi cerinţele specifice fiecărei categorii
(cerinţa acută de lumină
pentru buruieni, mediul umed pentru patogeni);
- utilizarea metodelor multifuncţionale de combatere pentru fiecare
factor biotic dăunător (buruieni, patogeni, dăunători);

44
 - eliminarea produselor chimice de sinteză;
- speciile dăunătoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci
trebuie mentinute la un nivel scăzut.
În agricultura biologică combaterea buruienilor se face prin metode
preventive, fizico-mecanice şi agrotehnice şi nu cu substanţe toxice (erbicide).

6.8 METODE CHIMICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Folosirea erbicidelor a reprezentat o revoluţie în tehnologia de cultivare

a plantelor. Metoda de combatere a buruienilor pe cale chimică a devenit o
parte integrantă a agriculturii moderne, care se bazează pe o înaltă
productivitate a muncii, folosind erbicide şi maşini agricole perfecţionate.
În sens mai larg, prin erbicid se înţelege “o substanţă chimică capabilă
- funcţie de concentraţia la care este folosită şi în cazul prezenţei unei
constelaţii de factori naturali favorabili - să exercite în mod total sau selectiv asupra ţesuturilor sau metabolismului
plantelor cu care intră în contact, un efect negativ care poate duce la moartea acestora”
Sunt 5 generati de ierbicide: Prima generaţie” de substanţe cu acţiune erbicidă a fost utilizată la începutul secolului XX
când s-au folosit substanţele anorganice, a doua generaţie de erbicide”. Aceste substanţe fac parte din grupa hormonilor
vegetali, asigurând acţiunea selectivă a erbicidelor din generaţia a doua. “A treia generaţie de erbicide” a apărut prin
descoperirea, în deceniul 6 al secolului XX, a erbicidelor “reziduale,
acestea se aplică pe sau în sol, şi au un efect îndelungat asupra buruienilor.
După anii 1978-1980 a apărut o nouă clasă de erbicide, “a patra
generație”, numite „selective”, cu selectivitate mare şi cu doze reduse, În ultimul timp a apărut o nouă generaţie de
erbicide „a cincea
generație”, numite „ superselective”, al căror spectru de acţiune se restrânge
la o singură specie sau maximum 2-3.
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor care au determinat
extinderea lor pe scară largă sunt:
- au eficacitate mare în combaterea buruienilor;
- protejează culturile de concurenţa buruienilor, în perioadele critice,
când nu se pot utiliza alte mijloace de combatere;
- creează condiţii favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;
- scade numărul de treceri pentru praşilele mecanice şi deci consumul
de combustibil, reducându-se tasarea solului;
- amplifică coeficientul de valorificare, de către plantele cultivate, a
factorilor de vegetaţie;
- se reduce necesarul de forţă de muncă manuală şi mecanică pentru
lucrările de prăşit;
- au o eficienţă economică mare;
- tratamentul cu erbicide se execută uşor şi repede, cu maşini terestre
sau cu aviaţia;
- prin folosirea erbicidelor creşte productivitatea muncii pe unitatea de
produs recoltat.
Principalele dezavantaje ale folosirii erbicidelor sunt:
- multe erbicide sunt substanţe poluante pentru mediu;
- unele substanţe au remanenţă în sol;
- unele erbicide lasă reziduuri în şi pe produsele agricole.

6.8.1 CLASIFICAREA ERBICIDELOR

Pentru practica agronomică, cea mai utilă clasificare utilizează

următoarele criterii: mod de acţiune, spectru de acţiune, procese metabolice
asupra cărora acţionează, epocă de administrare, forma de condiţionare,
gradul de toxicitate şi după organele pe unde sunt adsorbite sau absorbite în
plante.
1. După modul de acţiune, erbicidele se clasifică în:

a. De contact, care se aplică prin stropiri pe masa vegetativă şi

45
 acţionează în principal numai asupra organelor plantei pe care le ating.
Eficienţa acestor erbicide este condiţionată de contactul cât mai bun cu toate părţile aeriene ale plantei care trebuie
distruse.
b. Sistemice, care se aplică pe masa vegetativă, ca şi precedentele, dar
pătrund și se deplasează în plantă acţionând asupra diferitelor organe ale
acesteia. Acţiunea lor este mai lentă, eficienţa lor fiind influenţată de condiţiile meteorologice, de temperatura şi
umiditatea solului.
c. Reziduale, care se aplică pe sau în sol, acţionează asupra seminţelor
şi buruienilor în curs de răsărire şi au efect pe o perioadă mai lungă de timp asupra buruienilor pe suprafeţele tratate.
Eficienţa acestor erbicide este condiţionată atât de condiţiile
meteorologice cât şi de natura solului.

2. După spectrul de acţiune, erbicidele se clasifică în :

a. Cu acţiune totală, care sunt fitotoxice pentru toate plantele verzi,

buruieni şi plante de cultură, acţionând mai ales prin contact.
b. Selective, care manifestă fitotoxicitate numai asupra anumitor specii
de buruieni. Aceste erbicide, în funcţie de grupa vegetală asupra căreia
acţionează cu precădere, se împart în erbicide antigramineice,

3. După principalele procese metabolice pe care le blochează,

erbicidele se clasifică în 8 grupe:

a. Erbicide care înhibă reacţia Hill şi fotosinteza,

b. Erbicide de tip hormonal, care provoacă dereglarea creşteri
c. Erbicide care inhibă germinaţia şi creşterea:
d. Erbicide care inhibă diviziunea celulelor în creşterea rădăcinilor:
e. Erbicide care inhibă respiraţia
f. Erbicide care inhibă sinteza proteinelor
g. Erbicide care inhibă sinteza lipidelor:
h. Erbicide care inhibă sinteza carotenului

3. După epoca de aplicare erbicidele se clasifică în:

4.
a. Erbicide care se aplică înainte de semănat (ppi). În această grupă
se disting două categorii:
- erbicide nevolatile sau cu volatilitate scăzută, care se încorporează
superficial în sol, la 2-3 cm, ca Gesaprim, Afalon, Venzar, Dual, Lasso, Amiben etc.;
- erbicide volatile, care se încorporează imediat după aplicare, la
8-10 cm, ca Treflan, Balan, Sutan, Ro-Neet, Eradicane, Ordram etc.

b. Erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire,

numite şi preemergente (preem), dintre care amintim Gesagard, Stomp
(pedimethalin), Prodix (isoproturon + neburon) etc.

c. Erbicide care se aplică după răsărirea plantelor, numite

postemergente (postem) ca SDMA, Icedin, Dikotex, Basagran, Betanal etc.

5. După forma de condiţionare, erbicidele pot fi:

6.
a. Soluţii: SDMA, Icedin, Dikotex, Asulox, Basagran, Brominal,
Reglone, Gramaxone etc.
b. Emulsii: Lasso, Treflan, Eptam, Ro-Neet, Sutan, Dual, Ordram etc.
c. Pudre muiabile: Gesaprim, Venzar, Afalon, Sencor, Ramrod
(propachlor), Gesatop (simazine) etc.
d. Granule: Machete (butachlor), Gesaprim, Bladex, Dual, Ordram,
Gesatop etc.
Erbicidele, care din punct de vedere fizic se prezintă ca soluţii, emulsii

46
 sau pulberi muiabile, se administrează numai împreună cu apa, preparându-se
în prealabil amestecuri pentru stropit (apă + erbicid), iar cele granulate se aplică direct în apă.
Soluţiile sunt amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi
care nu pot fi separate prin mijloace fizice (prin centrifugare). Din această grupă fac parte erbicide ca Amiben,
Basagran, Gramoxone, Reglone etc.
Emulsiile sunt amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular
şi care se pot separa prin mijloace fizice, cum sunt de exemplu erbicidele:
Eradicane, Lasso, Eptam, Sutan, Betanal, Brominal etc.
Pulberile muiabile, prin amestec cu apa dau suspensii (amestecuri
solid-lichid), cum sunt erbicidele pe bază de Nitralin, Oryzalin,Diclorbenil,

6. După gradul de toxicitate faţă de om şi animale.

Gradul de toxicitate se exprimă prin doza letală DL 50, doza de
substanţă activă care omoară 50% din animalele de experienţă tratate, de obicei şobolani albi. În funcție de DL50, care
se exprimă în mg/l kg corp, erbicidele pot fi:
a. Erbicide extrem de toxice, care conţin o substanţă activă cu DL50
<50 mg/kg corp. Acestea sunt marcate cu etichetă roşie, grupă din care fac
parte foarte puţine erbicide, dintre care amintim Gramoxone şi Reglone.
b. Erbicide puternic toxice, conţin o substanţă activă cu DL50 cuprins
între 50 şi 200 mg/kg corp, marcate cu etichetă verde. Şi din această grupă fac parte puţine erbicide, ca Actril, Aretit etc.
c. Erbicide moderat toxice, cu DL50, între 200 şi 1000 mg/kg corp,
marcate cu etichetă albastră: Prefar, Brominal, SDMA, Weedone
(dichlorprop), Dicotex etc.
d. Erbicide cu toxicitate redusă, cu DL50 mai mare de 1000 mg/kg
corp, marcate cu etichetă neagră. Din această grupă fac parte majoritatea
erbicidelor folosite în ţara noastră

7. În funcţie de locul de pătrundere în plantă:

a. erbicide care se absorb prin frunze - 2,4 D, MCPA, Dicamba, Flurenol etc.;
b. erbicide care se absorb prin frunze şi prin rădăcini - Atrazin,
Prometryn, Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.;
c. erbicide care se absorb în exclusivitate prin rădăcini - Trifluralin,
Butylate, Cycloate, Benefin, Nitralin, Simazin, EPTC etc;
d. erbicide care se absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicele -
Alachlor, Metolachlor, Ethofumesate etc.

6.8.2 PĂTRUNDEREA ŞI ABSORBŢIA ERBICIDELOR ÎN PLANTE

Pătrunderea erbicidelor în plantă se realizează prin părţile aeriene,

subterane sau pe ambele căi deodată.
A. Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin organele aeriene
Pătrunderea erbicidelor în plante prin organele aeriene se face prin
muguri, frunze şi tulpini, care intră în contact cu erbicidul prin soluţia de
stropit. Prin părţile plantei cu ţesuturi lignificate (coajă, scoarţă) erbicidele
pătrund mai greu pentru că aceste ţesuturi conferă o bună apărare contra
erbicidelor.

Gradul de reţinere (retenţie) a unui erbicid pe suprafața organelor

verzi ale plantelor, depinde foarte mult de următorii factori (Ghinea şi colab.,
1987):
1. Caracteristicile morfologice ale plantelor. Erbicidele sunt reţinute
în cantităţi mai mari de către buruienile cu frunză lată, cu expoziţie
cvasiorizontală, comparativ cu gramineele cu frunze lanceolate şi expuse
vertical sau oblic, care permit scurgerea erbicidului. Suprafaţa frunzei, prin prezenţa şi modul de dispunere a
particulelor de ceară, influenţează gradul de reţinere a erbicidului. Calitatea cerii şi dispunerea ei influenţează retenţia
erbicidului. Pilozitatea frunzei, prin densitatea, dimensiunile şi rigiditatea perişorilor sau absenţa acestora influenţează
reţinerea sau spălarea soluţiei de pe suprafaţa plantei şi poate micşora eficienţa erbicidului.
2. Vârsta plantelor. Frunzele foarte tinere şi cele mature reţin de regulă

47
mai multă soluţie, datorită unui strat de ceară mai subţire şi discontinuu.
3. Calitatea formulării produsului. Adăugarea în erbicide a unor
ingrediente, muianţi, adjuvanţi şi substanţe tensioactive contribuie la creşterea cantităţii de erbicid reţinută de către
frunze, înlesnesc pătrunderea şi sporesc eficienţa erbicidelor.
4. Calitatea stropirii. Stropirile fine, realizate îndeosebi prin tratamente
aeriene, favorizează retenţia erbicidelor pe frunze și tulpini.

Principalele căi de pătrundere a erbicidelor în plante sunt:

Cuticula (stratul ceros) şi epiderma sunt principalele căi de pătrundere
a erbicidelor în frunze. Traversarea cuticulei constituie un fenomen pasiv,
fizico-chimic, în timp ce traversarea epidermei este atât un fenomen pasiv, cât şi unul activ.
Stomatele pot constitui şi ele o cale de pătrundere a erbicidelor în
plante însă este necesar ca acestea să fie deschise, fapt care depinde foarte mult de condiţiile climatice. Deoarece
stomatele sunt aşezate în cea mai mare parte pe faţa inferioară a frunzelor, contactul cu erbicidele este relativ redus.
Erbicidele mai pot pătrunde şi prin tulpină şi prin rănile provocate de
grindină, înţepături ale insectelor sau de uneltele de lucru. Pătrunderea şi absorbţia prin tulpini sunt mărite prin adaosuri
de ulei la soluţie.
Difuziunea este specifică membranelor plasmatice permeabile. Pentru
ca difuziunea să aibă loc prin membrana celulelor epidermice, în exteriorul ei este necesară realizarea unei anumite
concentraţii moleculare (sau ionice), care să imprime moleculelor o energie capabilă să învingă barierele de potenţial
electric opuse de membrană.
Transportul activ sub formă de ioni este o cale principală de
pătrundere a erbicidelor care disociază ionic şi este specifică membranelor
plasmatice greu permeabile.
Transportul activ sub formă de combinaţii chimice este similar cu cel
ionic, însă în locul fenomenului de adsorbţie ionică, transportul se realizează printr-o legătură chimică labilă şi este de
asemenea dirijat de un sistem enzimatic local. Lipidele sau lipoproteinele joacă rolul de transportor.

B. Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin părţile subterane

Erbicidele aplicate pe sau în sol pot fi preluate prin absorbţie de către
seminţele în curs de răsărire, de coleoptile şi de rădăcini. Rădăcinile tinere cu cuticulă subţire absorb uşor erbicidele faţă
de ţesuturile suberificate. Zona de la vârful rădăcinii situată între 5 şi 50 mm are capacitate de absorbţie mare.
Erbicidul trebuie plasat în zona rădăcinilor, sau aplicat când rădăcinile
buruienilor sunt prezente în zona unde erbicidul este plasat. Absorbţia se realizează numai dacă erbicidul se află
dizolvat sau dispersat în soluţia solului şi dacă apa în sol este suficientă. Lipsa apei în sol
face posibilă adsorbţia erbicidelor de către coloizii şi materia organică din sol. Pătrunderea erbicidelor în plante are loc
numai atunci când forţa de absorbţie a perişorilor radiculari este mai mare decât cea de adsorbţie a solului.

6.8.3 TRANSLOCAREA ERBICIDELOR ÎN PLANTE

Erbicidele ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al acestora.
Erbicidele absorbite prin frunze sunt translocate spre rădăcină odată cu seva elaborată prin vasele liberiene (prin floem)
iar erbicidele care se absorb prin rădăcină (triazinele) circulă odată cu apa încărcată cu ioni minerali spre frunze, prin
vasele lemnoase (xilem).
În funcţie de metoda de aplicare s-au diferenţiat două căi principale de
deplasare a erbicidelor în interiorul plantei: prin vasele liberiene (floem) şi prin vasele lemnoase (xilem).
Prin vasele liberiene (floem), deplasarea erbicidelor se face descendent, de la frunze spre rădăcini.
Prin vasele lemnoase (xilem), deplasarea erbicidelor are loc de la
rădăcini către părţile aeriene, ca urmare a trei forţe:
- împingerea de către rădăcini (fenomen metabolic la nivelul
endodermului);
- forţele de capilaritate generate de coloana de apă din vasele lemnoase
(fenomen fizic);
- aspiraţia datorită transpiraţiei (fenomen fiziologic, metabolic).

6.8.4 MODUL DE ACŢIUNE AL ERBICIDELOR ÎN PLANTE

După absorbţia în plante, erbicidele intervin în modificarea

48
 biochimismului şi fiziologiei acestora şi afectează unele dintre procese vitale ale metabolismului. Este suficient ca
erbicidul să afecteze un singur proces fiziologic (fotosinteza, respiraţia, cele de sinteză sau creştere), pentru ca întregul
metabolism să fie dereglat şi planta distrusă.
a. Acţiunea erbicidelor asupra fotosintezei
Descompunerea (fotoliza apei) este reacţia cheie în procesul de
fotosinteză, denumită "reacţia Hill”. S-a demonstrat experimental că atrazinul împiedică oxidarea manganului bivalent
la mangan trivalent, proces indinspensabil fotolizei apei iar în cloroplaste s-au semnalat fenomene
asemănătoare carenţelor de mangan. Concomitent se eliberează şi oxigenul
molecular indispensabil respiraţiei aerobe.

b. Acțiunea erbicidelor asupra germinaţiei

Aceasta determină blocarea diviziunii celulare, cum este cazul
trifluralinului, care la doze mari reduce facultatea şi energia germinativă chiar
la soia, însă la porumb efectul este frecvent, ceea ce impune restricţii la stabilirea rotaţiei culturilor.
c. Acțiunea erbicidelor asupra respiraţiei
Are loc prin afectarea proceselor enzimatice de oxido-reducere din
procesele de degradare a glucozei în ciclul Krebs.
d. Acţiunea erbicidelor asupra biosintezei lipidelor
e. Acţiunea erbicidelor asupra creşterii plantelor
Constă în provocarea de perturbaţii în diviziunea celulelor sau asupra
anatomiei şi histologiei plantelor, determinând închiderea vaselor liberiene şi împiedicarea circulaţiei sevei de la frunze
spre celelalte organe ale plantei. Aceste modificări sunt caracteristice erbicidelor hormonale

6.8.5 SELECTIVITATEA ERBICIDELOR

Prin selectivitate se înţelege proprietatea pe care o are un erbicid, la
nivelul unor doze optime, de a distruge speciile dăunătoare de buruieni, fără a dăuna plantelor de cultură aflate pe
aceeaşi suprafaţă de teren.

1. Selectivitatea generată de modul şi viteza de inactivare a

erbicidului, denumită şi selectivitate chimică sau fiziologică, este adevărata
selectivitate la erbicidele sistemice. Acţiunea acestora se bazează pe
capacitatea unor plante de a descompune şi inactiva în timp util o cantitate
mare de erbicid cu ajutorul unui sistem enzimatic sau hormonal specific.

2. Selectivitate independentă de modul de acţiune a erbicidelor,

poate fi: selectivitate de poziţie şi selectivitate morfologică (datorată
morfologiei plantelor).

a. Selectivitaea generată de fenomenul de adsorbţie depinde de

structura frunzei, compoziţia soluţiei şi factorii de mediu.
b. Selectivitatea de poziţie (localizată). Acest tip de selectivitate este
generat de locul de plasare al unor erbicide aplicate pe sol sau pentru altele
aplicate pe vegetaţie.
c. Selectivitatea anatomică şi morfologică. Este generată de
particularităţile anatomice şi morfologice ale plantelor, de structura şi poziţia unor organe ale acestora, care pot
influenţa asupra reţinerii, pătrunderii sau acţiunii erbicidelor.
d. Selectivitatea generată de diferenţe de sensibilitate la locul de
acţiune. Acest model de selectivitate este prezentat de către Ghinea şi colab., 1987), în urma sintezei datelor din
literatura de specialitate. Astfel, se citează cazul trianzinelor care pot să devină selective (tolerate) chiar şi pentru unele
specii de buruieni pe care cu puţini ani înainte le distrugeau cu uşurinţă.
Rezistenţa atribuită unei buruieni, la un erbicid, se referă la rezistența
care a evoluat la speciile de buruieni, datorită selecţiei naturale impusă de erbicidele folosite.
Termenul "eco-rezistenţă" este adesea utilizat pentru a descrie cazurile
în care o populaţie de buruieni este rezistentă la două sau mai multe erbicide, datorită prezenţei unui singur mecanism
de rezistenţă.
Termenul de "rezistenţă multiplă" este folosit pentru plantele rezistente
care deţin două sau mai multe mecanisme distincte de rezistenţă sau este
utilizat pentru a indica rezistenţă la o gamă de erbicide, cu diferite moduri de
acţiune, indiferent de mecanismele implicate.

49
 6.8.6 METABOLIZAREA ERBICIDELOR ÎN PLANTE

Adevărata selectivitate a erbicidelor este determinată de capacitatea

plantelor de a transforma produsul în substanţă nefitotoxică. Această capacitate de inactivare are la bază procese de
metabolizare sau transformări biochimice care au loc în plante.
Modificarea structurii chimice moleculare a unui erbicid şi deci a
fitotoxicităţii acestuia poate avea loc prin reacţii de degradare, prin
inhibiţie enzimatică. Din aceste modificări rezultă substanţe lipsite de
fitotoxicitate sau cu o toxicitate mai mică decât a erbicidului iniţial astfel că, în ansamblu, procesul este numit
“detoxificare”. Metabolizarea erbicidelor se realizează printr-un lanţ de reacţii.
Principalele tipuri de reacţii ce pot interveni în degradare (după Pintilie şi colab., 1985) sunt: hidroliza, oxidarea,
reducerea, dezalchilarea, dezaminarea, desfacerea ciclului aromatic sau heterociclului şi conjugarea.
Hidroliza – este reacţia de descompunere a unei substanţe prin intervenţia ionilor de hidroxil (OH-) şi a protonilor (H+)
proveniţi de la apă.
Reacţiile de oxidare şi reducere stau la baza unor procese vitale
fundamentale, cum sunt fotosinteza şi respiraţia. Oxidarea este o reacţie în care are loc combinarea unui element sau a
unei substanţe cu oxigenul, sau micşorarea conţinutului în hidrogen.
Dezalchilarea este pierderea radicalului alchil (CH3) şi substituirea lui,
de obicei cu atomul de hidrogen şi implică ruperea unei legături carbon-azot
sau carbon-oxigen.
Dezaminarea implică pierderea grupei amino (-NH2) şi substituirea ei
cu grupa hidroxil (OH) sau hidrogen, concomitent cu eliminarea de amoniac (NH3).
Reacţiile de desfacere (rupere) a ciclului au fost semnalate în unele
plante superioare (de exemplu, pentru S-triazine) prin metodele cu atomi de
carbon radioactiv.
Conjugarea (inactivarea prin conjugare) a erbicidelor sau produselor
de degradare parţială ale acestora, care poate avea loc în plante, se petrece prin cuplarea lor cu constituienţi chimici
celulari endogeni ai plantelor, mai ales cu monoglucide (glucoza), cu aminoacizi sau peptide şi mai rar cu
macromolecule (proteine sau lignine).
Activarea metabolică a erbicidelor constă în transformarea unor
substanţe inactive sau cu o fitotoxicitate mică, în erbicide active. În acest caz, toxicitatea unui erbicid poate să crească în
urma transformărilor chimice suferite în plante.

6.8.7 ERBICIDELE ÎN SOL

Erbicidele aplicate la sol intră în interacţiune cu cele trei componente

ale solului, respectiv fază gazoasă, lichidă şi solidă. Acţiunea erbicidă este exercitată doar de moleculele ce rămân în
faza lichidă a solului şi care pot fi absorbite de către rădăcinile plantelor. Erbicidele volatile acţionează prin vaporii ce
se formează în atmosfera solului şi care inhibă germinaţia seminţelor şi creşterea rădăcinilor.
Erbicidele sunt supuse în sol unor procese (fenomenelor) fizice, chimice, biologice.

a. Procese fizice. Principalele procese fizice care pot influenţa

erbicidele în sol sunt adsorbţia, levigarea şi volatilizarea, care pot intensifica

contactul dintre erbicid şi plante sau pot să inactiveze erbicidele din zona de acţiune.
Adsorbţia constă în fixarea erbicidului pe suprafața exterioară a
particulelor elementare ale solului (nisip, praf, argilă).
Volatilizarea. Trecerea erbicidelor în faza gazoasă a solului este
determinată de presiunea de vapori a substanţelor (volatilitate), de condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, lumină),
calităţile solului (textură, structură), de modul de formulare a erbicidului (granule, pulberi, emulsii, soluţii) şi de
tehnologia de încorporare.
Levigarea. Erbicidele din faza lichidă a solului sunt absorbite de
rădăcinile plantelor şi de către microorganisme, iar o parte sunt spălate în adâncime odată cu soluţia solului, fenomen
denumit “levigare”. Levigarea erbicidelor este un fenomen negativ, de poluare, pentru că acestea ajung în apele freatice
şi de suprafaţă.

b. Descompunerea chimică a erbicidelor în sol

c.

50
 Procesele de descompunere chimică a erbicidelor în sol implică reacţii
de oxidare, reducere, de hidroliză, dezaminare etc., procese care se desfășoară mai lent faţă de cele din plante şi care
sunt influenţate de temperatură, pH, umiditate, aerarea solului etc. şi nu sunt enzimatice.
Solul intervine în descompunerea abiotică a erbicidelor prin sistemele
coloidale şi suprafeţele de adsorbţie, prin caracteristicile chimice ale
substanţelor minerale şi organice pe care le are, prin apa şi substanţele
dizolvate în ea, prin pH etc.
d. Biodegradarea erbicidelor în sol

Prin metabolizare, microorganismele din sol degradează erbicidele în

substanţe mai simple, numite metaboliţi, putându-se ajunge până la
mineralizare, adică transformarea lor în bioxid de carbon, apă şi amoniac.
Biodegradarea erbicidelor de către microorganisme se realizează prin
intermediul soluţiei solului, procesul fiind mai uşor pentru substanţele uşor solubile în apă.

6.8.8 ACŢIUNEA ERBICIDELOR ASUPRA MICROORGANISMELOR DIN SOL

Microorganismele din sol intervin în transformarea şi îndepărtarea

reziduurilor dăunătoare de erbicide.
Cercetările efectuate în câmp şi laborator au arătat că erbicidele pot
avea un efect inhibitor sau stimulator asupra microorganismelor care se
manifestă selectiv iar intensitatea acestor efecte este dată de natura produsului şi cantităţile de erbicide folosite.

a. Erbicidele au o acţiune de reducere a numărului total de microorganisme.

Acest efect este, în general, corelat cu doza de erbicid folosită. La
dozele normale, folosite pentru combaterea buruienilor, nu s-au semnalat
efecte dăunătoare de durată, ci numai trecătoare. De asemenea, nici folosirea repetată mai mulţi ani a aceluiaşi erbicid
nu a determinat efecte semnificative.
b. Erbicidele modifică compoziţia populaţiei de microorganisme
din sol, respectiv echilibrul dintre specii.
Acest lucru se întâmplă pentru că diferitele genuri şi specii au
sensibilităţi diferite faţă de acelaşi erbicid. Microorganismele aerobe şi facultativ aerobe sunt mai sensibile decât
cele anaerobe iar streptomicetele au o toleranţă mai ridicată decât fungii.
Efectele pot fi diferite şi în cadrul aceleiaşi specii.
c. Erbicidele pot determina apariţia de forme de microorganisme
rezistente. Interacţiunea erbicid - microorganisme determină apariţia de
mutaţii rezistente;
d. Erbicidele pot avea efecte asupra microorganismelor care
fixează azotul. Cercetările efectuate privind efectele potenţiale ale erbicidelor
asupra microorganismelor care intervin în transformarea azotului au semnalat că acest proces este stânjenit puţin şi în
mod trecător, astfel că procesele de fixare a azotului şi nitrificare nu suferă modificări semnificative.
e. Acţiunea erbicidelor se manifestă şi asupra unor enzime care
participă la activitatea vitală a microorganismelor, acţiune care depinde de natura şi originea enzimei şi respectiv de
natura şi concentraţia erbicidului care se manifestă printr-o stimulare sau inhibare a activităţii enzimelor.

6.8.9 PERSISTENŢA ŞI REMANENŢA ERBICIDELOR ÎN SOL

Erbicidele, odată ajunse în sol, nu dispar după ce au distrus buruienile,
ci rămân active un anumit interval de timp, sub forma în care au fost
administrate sau sub formă de metaboliţi activi rezultaţi din substanţa activă în procesul degradării.
Persistența erbicidelor reprezintă acel interval de timp, după aplicare,
în care erbicidele pot fi active.
Remanența reprezintă durata de acţiune a erbicidului după încheierea
perioadei de vegetaţie a culturii la care a fost aplicat.

Efectele negative ale remanenţei determină, pe de o parte,

imposibilitatea succesiunii unor plante de cultură datorită dozelor administrate, iar pe de altă parte, înmulţirea puternică
a buruienilor fiziologic rezistente sau a buruienilor perene, cu selectivitate de poziţie.
După cercetările efectuate în ţara noastră de Şarpe, Ghinea, Vlăduţu,

51
Berca ș.a. şi rezultatele obţinute în străinătate privind efectele remanenţei erbicidelor asupra plantelor cultivate, a
rezultat următoarea grupare a
erbicidelor reziduale:
1. Erbicide cu persistenţă scurtă, până la 2 luni, care nu impun restricţii
în rotaţia culturilor şi organizarea asolamentelor. Din această grupă fac parte butilatul, molinatul, clorambenul,
propanilul, trialatul, propaclorul, asulamul,
ametrinul etc.
2. Erbicide cu o remanenţă de până la 4 luni, fără restricţii la stabilirea
rotaţiilor la culturile de câmp, dar cu restricţii la rotaţiile cu plante legumicole.
În această grupă se încadrează alaclorul, clortoluronul, izoproturonul,
metobromuronul terbutrinul ş.a.
3. Erbicide cu o remanenţă cuprinsă între 4 şi 9 luni, cu posibilităţi de
stabilire a rotaţiilor la culturile de câmp dar cu efecte restrictive majore la
culturile legumicole. În această grupă se încadrează clorsulfuronul, lenacilul,
linuronul, metolaclorul, metribuzinul, monolinuronul, prometrinul, vernolatul,
dalaponul, benfluralinul ş.a.
4. Erbicide cu o remanenţă mai mare de 9 luni cu influenţe limitative
în stabilirea rotaţiilor şi asolamentelor atât la culturile de câmp cât şi la cele
legumicole: atrazinul, simazinul, trifluralinul, terbacilul etc.
5. Erbicide neselective cu remanenţă îndelungată, neomologate pentru
ţara noastră, utilizate pe terenurile necultivate: monuronul, bromacilul ş.a.

6.8.10 REZIDUURI DE ERBICIDE ŞI TOXICITATEA LOR ÎN PLANTE ŞI SOL

Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive precum

metalele grele, substanţele organoclorurate, triazinele, nitraţii şi fosfaţii, se pot acumula în cantităţi ce depăşesc limitele
maxim admisibile, în sol, în apele de suprafaţă şi subterane afectând flora, fauna şi întreg lanţul trofic.
Apa, aerul şi solul sunt principalele resurse naturale regenerabile care
alături de floră, faună şi sursele de energie întreţin viaţa şi orice intervenţie antropică asupra solului induce inevitabil
consecinţe asupra celorlalte, în special asupra apei şi aerului, care nu au graniţe. Dezvoltarea rurală şi progresul socio-
economic trebuie să se realizeze pe baza creşterii cantitative şi calitative a producţiei agricole fără a aduce prejudicii
mediului înconjurător, sănătăţii oamenilor şi celorlalte vieţuitoare.

Reziduurile de erbicide pot ajunge în organismul omului şi animalelor

direct prin hrana de origine vegetală. Contaminarea cu reziduuri a părţilor
comestibile ale plantelor cultivate este diferită la erbicidele care se
administrează pe sol faţă de cele care se aplică prin stropiri pe plantă
(Ghinea, 1987).
În primul caz există o distanţare în spaţiu între rezervorul de erbicid
(solul) şi părţile comestibile, de obicei aeriene, cu excepţia plantelor de la care se consumă organele subterane.
La tratamentele pe vegetaţie există o distanţare în timp, între momentul
tratamentului şi cel al recoltării. Din acest punct de vedere o situaţie limită o reprezintă defolianţii şi desicanţii care se
aplică pe plantă imediat înaintea recoltării, contaminarea cu reziduuri fiind greu de evitat.

6.8.11 EFECTELE ERBICIDELOR ASUPRA FACTORILOR

DE MEDIU
Solul, apa şi aerul pot fi contaminate cu erbicide prin tratamentele
aplicate sau accidental prin şiroire, levigare, volatilizare, reziduuri
Erbicidele, în funcţie de modul lor de acţiune, compoziţia chimică etc. exercită influenţe foarte variate asupra
microorganismelor din sol, faunei supraterestre, populaţiei apelor ș.a.
Efectele erbicidelor asupra mediului ambiant nu trebuie considerate în
mod obligatoriu nefavorabile pentru că în etapa actuală s-au acumulat
suficiente date pentru a permite folosirea fără riscuri a erbicidelor şi a altor pesticide. Totuşi, acestea pot afecta mediul
ambiant, uneori pe termen lung, dacă substanţele folosite sunt insuficient cunoscute.
Grija pentru protecţia mediului premerge omologarea şi înregistrarea
erbicidelor.

Erbicidele au implicaţii importante şi asupra faunei supraterestre, în

52
special în economia vânatului şi apicultură. Tratamentele cu erbicide şi în
special cele cu 2,4 D, determină distrugerea vegetaţiei care serveşte ca hrană pentru insecte care la rândul lor sunt
folosite ca hrană pentru potârnichi. În funcţie de toxicitatea erbicidelor faţă de albine, erbicidele sunt considerate ca
foarte toxice, de exemplu uleiurile minerale, toxice, paraquatul, mediu toxice, bromoxinilul, endotalul şi netoxice,
dicamba, clorambenul,
tiolcarbamaţii, picloramul, Lontrelul etc. Erbicidele pot acţiona asupra
albinelor şi indirect prin reducerea numărului plantelor spontane sau cultivate ca surse de polen.

6.8.12 INFLUENŢA ERBICIDELOR ASUPRA CALITĂŢII RECOLTEI

Erbicidele influenţează direct şi indirect calitatea produselor agricole.

Erbicidele hormonale (acizi alifatici halogenaţi, dicamba, diazine ureice,
triazine etc.), care determină stimularea creşterii plantelor, influenţează pozitiv sinteza proteinelor reducând în acelaşi
timp cantităţile de zaharuri şi alte substanţe energetice.
Erbicidele cu acţiune inhibitoare asupra germinaţiei au un efect contrar
celor care produc stimularea creşterii plantelor.
Majoritatea cercetărilor demonstrează că prin folosirea judicioasă a
erbicidelor, atât sub aspectul dozei cât şi în ceea ce priveşte cultura pentru care sunt recomandate, se realizează o
creştere nu numai cantitativă, dar şi calitativă a producţiei.
Folosirea erbicidelor determină, prin realizarea unor culturi curate de
buruieni, îmbunătăţirea calității tuturor produselor agricole.

6.8.13 LEGISLAŢIA PRIVIND FOLOSIREA PRODUSELOR DE PROTECŢIE A PLANTELOR PE

TERITORIUL UNIUNII EUROPENE

Pesticidele sunt mijloace chimice de protecţie a plantelor şi sunt

clasificate în funcţie de organismul ţintă combătut în erbicide, insecticide, fungicide, acaricide, nematocide,
moluscocide, raticide şi cu acţiune mixtă.
Persistenţa în sol se exprimă prin timpul de înjumătăţire când dispare
50% din produs, notat TD50 sau timpul până la dispariţia a 90% din produs,
notat TD90. Datorită persistenţei şi a toxicităţii ridicate pentru animal şi om, unele pesticide au fost interzise prin
convenţie internaţională şi prin legea de protecţie a mediului.
Inspectarea echipamentelor pentru aplicarea pesticidelor de uz profesional se efectuează la intervale de timp de
maximum cinci ani, până în
anul 2020 şi nu va depăşi trei ani după această dată. Până la data de 26
noiembrie 2016, echipamentele de aplicare a pesticidelor trebuie să fie
inspectate cel puţin o dată.

Folosirea în mod repetat pe aceeaşi suprafaţă de teren a erbicidelor

determină apariţia fenomenului de rezistenţă şi apariţia unor biotipuri de
buruieni rezistente. Odată cu rotaţia culturilor este necesară rotaţia erbicidelor precum şi a celorlalte componente ale
combaterii integrate, pentru că doar astfel se pot distruge buruienile rezistente.

6.8.14 METODE DE APLICARE A ERBICIDELOR

În funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două

metode principale de aplicare a acestora:
- aplicarea pe sol înainte de semănat sau răsăritul culturilor denumită
aplicare preemergentă;
- aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, adică după răsăritul
culturii, denumită aplicare postemergentă.
Prima metodă de aplicare, are un caracter preventiv şi este specifică
erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe bază de atrazin, simazin, metolachlor, butylat, benefin, cycloat, trifluralin etc.
A doua metodă cu aplicare pe vegetaţie, are un caracter curativ şi este
specifică erbicidelor de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi erbicidelor cu acţiune hormonală,
aminotriazolul, dinoseb-acetatul,

La erbicidele care se aplică pe vegetaţie, pătrunderea acestora în plantă

poate fi favorizată prin folosirea unor substanţe ajutătoare cum sunt muianţii, activanţii sau adezivii.

53
Muianţii determină micşorarea tensiunii superficiale şi favorizarea
formării unei pelicule continue pe suprafaţa frunzelor. Se pot utiliza substanțe glicocolii, uleiurile minerale
emulsionabile etc.
Activanţii, sunt substanţe care modifică permeabilitatea cuticulei şi
amplifică sensibilitatea buruienilor. Exemple sunt sulfatul de amoniu, clorura de sodiu sau potasiu, ureea etc.
Adezivii. Pentru plantele ce au pe frunze un strat ceros sau perişori, se
folosesc anumite substanţe adezive pentru a mări aderenţa soluţiei, cum sunt polimerii solubili în apă, anumite uleiuri şi
diferite îngrăşăminte.
Eficacitatea metodelor de aplicare a erbicidelor este influenţată şi de
alte elemente climatice cum sunt temperatura, lumina, umiditatea relativă a
aerului etc.
Erbicidele volatile sau cele care se descompun uşor în prezenţa luminii
şi care se aplică pe sol (toluidine, tiocarbamaţi, carbamaţi etc.), trebuie
încorporate şi amestecate bine cu solul, într-un interval de cel mult 15-20
minute după administrare, lucrare care se execută cu ajutorul grapei cu discuri, în două parcursuri.
Cantitatea de apă folosită la erbicidat, care trebuie să asigure o
acoperire perfectă a suprafeţei solului sau frunzelor, este de 50 – 100 l/ha la
tratamentele cu aviaţia, 200-600 l apă/ha la tratamentele terestre şi
600-1000 l/ha la folosirea aparaturii manuale de stropit.
Pentru ca erbicidarea să aibă efect maxim, mărimea picăturilor trebuie
să fie cuprinsă între 150-500 microni. Picăturile mai mici de 150 microni sunt luate uşor de vânt sau se evaporă repede,
iar cele mai mari de 500 microni nu asigură o distribuţie uniformă a erbicidelor.
Mijloacele terestre pentru aplicarea erbicidelor sunt purtate: EEP-600,
EESP, tractate MET-1200 şi MTSP- 1200 sau autopropulsate.

6.8.15 STABILIREA DOZEI DE ERBICID ŞI PREPARAREA AMESTECULUI PENTRU STROPIT

A. Stabilirea dozei de erbicid

Stabilirea corectă a dozei de erbicid are mare influenţă asupra calităţii
tratamentului deoarece la doze prea mici buruienile rămân necombătute, fiind necesare alte lucrări pentru combaterea
lor, iar la doze prea mari erbicidele devin toxice pentru plantele de cultură.
Doza de erbicid se stabileşte în funcţie de eficacitatea acestuia, metoda
de aplicare, gradul de îmburuienare, speciile şi faza de vegetaţie a buruienilor şi a plantelor de cultură şi de alţi factori.
Cantitatea de produs tehnic care trebuie administrată, în cazul când
tratamentul se face pe toată suprafaţa (integral), se calculează cu ajutorul
formulei:
Dt = doza de preparat tehnic în kg sau l/ha)= Ds.a. doza recomandată exprimată în substanţă activă/s.a. = conţinutul în
substanţă activă a erbicidului în %.

B. Prepararea amestecului pentru stropit

Modul de preparare şi de aplicare a amestecului de stropit (erbicid şi
apă) determină calitatea şi eficacitatea tratamentului.
Apa folosită trebuie să fie curată şi filtrată pe site de 0,25 mm.
Respectarea normelor de lucru, preîntâmpină multe neajunsuri cum
sunt depunerea erbicidului pe fundul rezervorului, formarea de cocoloaşe,
înfundarea duzelor etc., cu toate consecinţele negative ale acestora.

Formularea este forma sub care un erbicid este comercializat şi

reprezintă o combinaţie de diverşi compuşi, solvenţi, surfactanţi, muianţi,
adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară etc. al căror scop este de a face produsul utilizabil şi
mai eficace.
Erbicidele se fabrică sub formă de soluţii, concentrat emulsionabil
(CE), pudră umectabilă (PU), granule dispersabile în apă (DF), tablete,
glomerule ş.a.
Soluţia este amestecul cu apa al erbicidelor solubile în aceasta.

Emulsia este amestecul dintre două lichide, fiecare menţinându-şi

identitatea. Emulsia de erbicide este amestecul dintre apă şi erbicidele
formulate sub formă de concentrat emulsionabil.

54
Suspensia este amestecul format din particule solide dispersate într-un
lichid. În cazul nostru, amestecul este format din erbicidele formulate ca pudră umectabilă sau ca pastă dispersabilă şi
apă. Apa are rolul de diluant şi ca urmare de transport. Dacă amestecul erbicid-apă rămâne în repaus, particulele solide
se depun, de aceea, în timpul aplicării trebuie agitat continuu. Erbicidele sub formă de pudra umectabilă (PU) sau (WP)
sunt erbicide
cu solubilitate redusă în apă sau ulei. Pentru a realiza un amestec omogen, mai întâi se face o maia cu erbicidul
respectiv; astfel, cantitatea de erbicid calculată pentru o anumită suprafaţă sau pentru volumul unui vas cu apă, se
amestecă (se frământă) treptat cu puţină apă până se obţine o pastă omogenă care se lasă câteva ore la muiat. Când se
consideră că pasta este omogenă, se amestecă cu întreaga cantitate de apă pentru care s-a calculat erbicidul respectiv.
Dacă erbicidul se introduce direct în bazin sau cisterna unde se află întreaga cantitate de apă, fără a face în
prealabil maiaua, el nu se dispersează complet şi rezultă un amestec cu
cocoloaşe.

Granule dispersabile în apă (DF) sau (WG) sunt granule care

dispersează imediat în apă şi pot fi introduse direct în rezervorul maşinii. Granulele (G), care aderă în sol la suprafaţa
particulelor de argilă sau nisip se aplică direct ca îngrăşămintele.
Tabletele sunt asemănătoare cu granulele, dar sunt mai mari.
Glomerulele sunt granule care eliberează treptat substanţa activă şi se
aplică în stare uscată.
Amestecul a două erbicide. Pentru a mări spectrul de combatere al
buruienilor, se practică tot mai mult amestecul de două sau trei erbicide.
Adesea se aplică împreună un erbicid formulat ca pudră umectabilă (WP) şi
altul sub formă de concentrat emulsionabil, ca de exemplu: Ro-Neet + Venzar
sau Treflan + Sencor etc. Pentru a obţine un amestec cât mai omogen se prepară mai întâi maiaua cu erbicidul formulat
ca pudră umectabilă, după modul precizat mai sus. Se introduce în cisternă sau în tancul instalaţiei de pregătit amestecul
jumătate din cantitatea totală de apă şi peste ea se toarnă suspensia (maiaua) de erbicid. Se amestecă pentru
uniformizare. În continuare, se introduce erbicidul concentrat emulsionabil. Se completează cu restul de apă şi se agită
continuu.

De regulă, prepararea amestecurilor pentru erbicidat se face pentru o

singură zi de lucru şi trebuie corelată cu randamentul maşinilor şi cu mersul vremii.
La realizarea amestecului este necesar să se respecte următoarele:
- nu se amestecă produsele în stare concentrată;
- nu se introduc erbicidele simultan în rezervor;
- erbicidele volatile se introduc direct în rezervor pentru evitarea
pierderilor;
- în timpul preparării amestecului se agită continuu.
Nerespectarea acestor reguli determină depuneri pe fundul rezervorului
şi înfundarea duzelor.
Pentru elaborarea programelor de combatere integrată trebuie
cunoscute următoarele:
1. Proprietăţile fizico-chimice ale erbicidelor;
2. Proprietăţile fiziologice şi biochimice;
3. Mecanismul de acţiune;
4. Selectivitatea faţă de anumite plante cultivate;
5. Spectrul de combatere a buruienilor;
6. Domeniile de utilizare;
7. Aspectele de toxicitate.

6.8.16 PRINCIPII ŞI REGULI CARE STAU LA BAZA ELABORĂRII PROGRAMULUI DE ERBICIDARE

La elaborarea programului de aplicare al erbicidelor într-o fermă

agricolă trebuie să se aibă în vedere următoarele principii şi reguli:
1.Stabilirea tipurilor de asolament şi a rotaţiei culturilor, a programului
de erbicidare pentru toate culturile şi pe toată durata asolamentului.
2. Determinarea prin cartare a buruienilor predominante pe fiecare solă şi stabilirea erbicidelor care pot realiza o
combatere eficientă a acestora.
3. Stabilirea dozelor optime pentru fiecare erbicid, pe baza rezultatelor

55
obținute în urma efectuării de experiențe și determinări în câmp.
4. La alegerea erbicidelor trebuie să se ţină seama şi de utilajele din
dotare pentru că unele erbicide se pot aplica cu mijloace avio în timp ce alte erbicide, în special cele volatile, se pot
administra numai cu maşini terestre.
5. După stabilirea sortimentului de erbicide precum şi a dozelor de
aplicare a acestora se calculează necesarul de erbicide şi se întocmeşte planul de aprovizionare.
6. Pregătirea corespunzătoare a echipamentelor de erbicidat
(verificarea pompei, a filtrului, furtunurilor, rezervorului, a agitatoarelor
hidraulice, duzelor şi manometrului), efectuarea probei şi reglarea
echipamentului.
7. Pentru reuşita tratamentului este necesară respectarea unor cerinţe
tehnice şi anume: păstrarea erbicidelor în bune condiţii, pregătirea solului destinat aplicării erbicidelor printr-o
mărunţire şi o nivelare bună a terenului, jalonarea corectă şi respectarea vitezei de lucru.

6.8.17 MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII LA EXECUTAREA TRATAMENTELOR CU ERBICIDE

Pe lângă regulile generale prezentate, este necesară respectarea unor

reguli specifice pentru lucrările de depozitare, transport, prepararea
amestecurilor şi pentru efectuarea tratamentelor cu erbicide:
- Produsele folosite se vor păstra în depozite special amenajate, care
trebuie amplasate la distanţe mai mari de 50 m de locuinţe şi surse de apă.
Depozitele se ţin încuiate şi vor fi dotate cu cântar propriu, măsuri de dozare pentru lichide şi pichet de incendiu. Pentru
asigurarea unei păstrări corespunzătoare a produselor lichide, acestea se depozitează în încăperi cu temperaturi între 0 şi
25 oC.
- Nu este permisă păstrarea erbicidelor împreună cu alimente, furaje,
obiecte casnice şi alte materiale, în poduri sau la etaj. De asemenea, încălzirea cu sobe a depozitelor cu erbicide este
interzisă, din cauza riscurilor de
toxicitate şi incendii.
- Erbicidele se livrează în ambalaje închise şi nu se vor distribui în stare
vărsată. Scoaterea lichidelor din ambalaje mari se va face numai cu pompa cu amorsare mecanică. Ambalajele nu se
lasă necurăţate de pe o zi pe alta,
resturile de erbicid care rezultă la curăţire se strâng şi se îngroapă
Transportul erbicidelor se va face cu vehicule în stare
corespunzătoare, fiind interzis transportul în acelaşi timp al apei, alimentelor
şi furajelor.
- Prepararea amestecului pentru erbicidat se va face în locuri special
amenajate, departe de sursa de apă potabilă, ape curgătoare şi împrejmuite de un şanţ de 30-40 cm adâncime.
- Butoaiele găleţile, măsurile de dozare, cântarele şi orice alte vase
utilizate la pregătirea amestecurilor nu trebuie folosite pentru adăpatul
animalelor, în uz casnic sau în alte scopuri.
- După terminarea lucrărilor, locul de pregătire se curăţă cu sapa şi
pământul cu resturi este îngropat. Amestecurile rămase neutilizate se varsă în gropi şi se astupă, iar substanţele
nefolosite se returnează, la magazie.
- Înaintea începerii aplicării pe teren a tratamentului cu erbicide, dacă
acestea se fac în zone populate sau în preajma lor, se va comunica în scris
primăriilor, organelor sanitare, crescătorilor de animale, albine etc. locurile unde se vor efectua tratamente, ce substanţe
se vor folosi, precum şi măsurile de prevenire a intoxicaţiilor.
- Se interzice aplicarea tratamentelor cu erbicide pe timp foarte
călduros (temperaturi peste + 25 oC) sau pe vânt (viteza vântului mai mare de
3 m/sec).
- Este interzis să se mănânce în timpul lucrului, să se bea sau să se
fumeze. În pauzele pentru servirea mesei se rezervă un loc îndepărtat, la circa
150 m în partea dinspre vânt a locurilor unde se lucrează, se depozitează sau
se pregătesc soluţiile. Masa se ia numai după dezbrăcarea echipamentului de
protecţie şi spălarea cu săpun a feţei şi a mâinilor.
- Zonele tratate trebuie marcate cu indicatoare “Teren otrăvit” şi
“Păşunatul interzis”. Efectuarea lucrărilor agrotehnice pe locurile tratate se pot
face la 3 zile după stropire sau prăfuire.
- La aplicarea produselor foarte toxice este necesar ca pe lângă

56
echipamentul obişnuit de protecţie, să fie utilizată masca de gaze, cizmele şi mănuşile.

6.8.18 BURUIENI PERICULOASE

Pentru elaborarea programelor de combatere integrată trebuie
cunoscute biologia şi ecologia principalelor specii de buruieni şi în special a
buruienilor periculoase care devin buruieni „problemă”.
Pentru aplicarea corectă a erbicidelor trebuie cunoscute buruienile după
particularităţile biologice ale următoarelor grupe de buruieni:
Grupa I – buruieni monocotiledonate anuale;
Grupa II – buruieni monocotiledonate perene;
Grupa III – buruieni dicotiledonate anuale;
Grupa IV – buruieni dicotiledonate perene.
Această clasificare a buruienilor, după particularităţile biologice,
corespunde spectrului de combatere a erbicidelor care sunt denumite
antigramineice, care combat monocotiledonatele, iar unele cum sunt atrazinul, prometrinul, metribuzinul combat atât
monocotiledonatele cât şi dicotiledonatele anuale.

I. Buruienile monocotiledonate anuale cele mai dăunătoare sunt

Apera spica-venti (iarba vântului), Avena fatua (odos sau ovăz sălbatic),
Digitaria sanquinalis (meişor), Echinochloua crus-galli (iarba bărboasă, mohor lat) şi Setaria glauca (mohor).

II. Monocotiledonate perene

Agropyron repens sau Elymus repens (pir târâtor) este tolerant la secetă
şi este răspândit pe 6 continente de la altitudini de 0 până la 3000 m. Se
înmulţeşte prin rizomi care infestează solul şi prin seminţele duse de vânt.
Alisma plantago aquatica (pătlagina de baltă), este o specie
monocotiledonată perenă care infestează canalele de irigaţii și se înmulţeşte prin rizomi şi seminţe; rizomii îşi pierd
viabilitatea prin uscare sau încorporare prin arături la peste 25 cm adâncime.
Cynodon dactylon (pirul gros), se înmulţeşte prin rizomi, care
fragmentaţi şi lăsaţi pe sol în zile cu soare pier în 10-15 zile.
Sorghum halepense (costrei), monocotiledonată perenă, se înmulţeşte prin rizomi şi seminţe.

III. Dicotiledonate anuale

Amaranthus retroflexus (ştir), specie cosmopolită ce infestează toate
culturile de prăşitoare, pomi sau vii, produce până la un milion de seminţe, care au viabilitatea 5-6 ani.
Anthemis arvensis (romaniţa de câmp), răspândită în culturile de
cereale, formează până la 20000 de seminţe care germinează toamna sau
primăvara devreme la 3-5 oC, la suprafaţa solului pentru că germinaţia se
produce numai în prezenţa luminii (+ fotoblastică).
Atriplex patura, tatarica (loboda), răspândită în toată ţara pe solurile fertile.
Abutilon theophrasti (teişor), infestează prăşitoarele din lunca Dunării.
Brassica rapa (rapiţă sălbatică), Brassica nigra (muştar negru),
răspândite în toate zonele, în culturile de cereale şi prăşitoare, germinează toamna sau primăvara.
Chenopodium album (loboda) şi Capsella bursa pastoris (traista
ciobanului), au o mare amplitudine ecologică, seminţele germinează numai din stratul superficial al solului.
IV. Dicotiledonate perene
Aristolochia clematitis (mărul lupului, cucurbeţică), infestează
prăşitoarele, viile, livezile, se înmulţeşte prin fragmentarea rizomilor şi prin seminţe.
Cardaria draba sau Lepidium draba (urda vacii), întâlnită în toată ţara
în toate culturile, vii, livezi, se înmulţeşte vegetativ prin drajoni şi seminţe.
Cirsium arvense (pălămida) are o foarte mare plasticitate ecologică,
rădăcina principală şi ramificaţiile dacă sunt tăiate din fiecare fragment rezultă o nouă plantă. Pe ramificaţiile rădăcinii
se găsesc muguri radiculari din care se dezvoltă noi plante. Este una din cele mai păgubitoate buruieni fiind şi plantă
gazdă pentru mulţi dăunători şi agenţi patogeni.
Convolvulus arvensis (volbura) se întâlneşte în toate zonele şi în toate
culturile de câmp, în vii și livezi, se înmulţeşte prin drajoni şi seminţe care au o viabilitate de 20 de ani.
Equisetum arvense (coada calului) este frecventă în zonele umede şi se
înmulţeşte prin spori şi prin mugurii de pe rizomi.
Sonchus arvensis (susai), se înmulţeşte prin muguri radiculari şi prin

57
seminţe.
Rubus caesius (rugul) se întâlneşte în toate culturile şi în toate zonele.
Are tulpina târâtoare care marcotează însă se înmulţeşte şi prin mugurii de pe rădăcini.
V. Plantele parazite pe tulpină şi pe rădăcină
Cuscuta campestris (torţelul) este o plantă parazită pe tulpinile de
lucernă, trifoi, măzăriche, soia, cartof, tutun, tomate, morcov, varză ş.a.
Orobanche ramosa (lupoaia) este o plantă parazită pe rădăcinile de
floarea soarelui, tutun, cartof, cânepă, varză ş.a. chiar și pe buruieni (urzică).
Orobanche cumana (lupoaia florii soarelui) este foarte păgubitoare
pentru culturile de floarea soarelui, mazăre cânepă, tutun, varză, tomate,
morcov ş.a.

6.8.19 DETERMINAREA GRADULUI DE ÎMBURUIENARE

Evaluarea gradului de îmburuienare se face anual deoarece frecvenţa

anumitor specii de buruieni este în strânsă legătură cu condiţiile climatice ale anului respectiv.
Pentru evaluarea gradului de îmburuienare se folosesc următoarele
metode: vizuală, numerică și cantitativ gravimetrică.

1. Metoda vizuală constă în parcurgerea suprafeţei al cărei grad de

îmburuienare urmează a fi determinat de-a lungul celor două diagonale şi
acordarea de note funcţie de frecvenţa speciilor de buruieni. Există mai multe scări de apreciere, cea mai utilizată fiid
scara Maltev. Conform acestei scări, se acordă note de la 1 la 4 astfel:
1 - pentru specii de buruieni rare care ocupă < 5 % din suprafaţă
2 - specii de buruieni izolate, prezente pe toată suprafața, care ocupă 5-20 % din suprafaţă;
3 - specii de buruieni frecvente dar care nu înăbuşă plantele de cultură;
4 - specii de buruieni numeroase care înăbuşă plantele de cultură.

2. Metoda numerică constă în determinarea numărului de buruieni pe

specii şi exprimarea gradului de îmburuienare prin numărul de buruieni la m2 sau în % faţă de numărul plantelor de
cultură. Pentru determinare se utilizează rame metrice cu latura de 0,5 m sau 1 m. Se parcurge suprafaţa pe diagonale şi
se stabilesc punctele unde se vor face determinările. Se aruncă rama pe suprafaţa solului şi se numără toate speciile de
buruieni din interiorul acesteia, numărul de buruieni pe specii precum și numărul plantelor de cultură
3. Metoda cantitativ - gravimetrică este cea mai laborioasă dar şi cea
mai precisă, fiind utilizată cu precădere în activitatea de cercetare. Cu ajutorul
ramei metrice se determină pe specii numărul de buruieni/m2 după care
buruienile se taie de la colet şi se grupează în 3 categorii:
- anuale + bienale (T + HT);
- perene (K +H);
- semiparazite şi parazite.
Buruienile se usucă la aer după care se cântăresc. Exprimarea gradului
de îmburuienare se face prin numărul de buruieni la m2 sau în masă uscată
(g, kg) la unitatea de suprafaţă (m2, ha)

6.8.20 ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR DE ÎMBURUIENARE

Evaluarea gradului de îmburuienare stă la baza întocmirii hărţilor de
îmburuienare, care se refac anual pentru fiecare solă în parte. Ele permit
alegerea metodei de combatere (chimice, agrotehnice), stabilesc efectul
măsurilor de combatere aplicate şi oferă soluţii pentru anul respectiv.
Există trei tipuri de hărţi: analitice, sintetice, mixte.
1. Hărţile analitice cuprind 1 -2 specii de buruieni mai frecvente în
sola respectivă. Prezenţa acestor specii este redată prin pete sau cercuri. Cu cât frecvenţa este mai mare, cu atât numărul
de buruieni este mai mare.
2. Hărțile sintetice cuprind toate speciile de buruieni, reprezentarea
acestora făcându-se prin culori sau semne convenţionale.

58
 3. Hărțile mixte cuprind toate speciile de buruieni dar scot în evidenţă
şi speciile mai periculoase.

6.9 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR

6.9.1 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de GRÂU

Sistemul combaterii integrate a buruienilor din culturile de grâu cuprinde:

1. Metode preventive: respectarea carantinei şi a legislaţiei privind
producerea, condiţionarea şi comercializarea seminţelor, distrugerea
buruienilor de pe terenurile necultivate, curăţarea combinelor etc.
2. Metode agrotehnice: asolamentele, lucrările de bază ale solului,
lucrările de pregătire a patului germinativ, semănatul în epoca optimă,
densitatea optimă, amendarea şi fertilizarea, plivitul manual.
Prin aplicarea diferitelor scheme de rotaţie a culturilor agricole, ciclurile de viaţă ale dăunătorilor, bolilor şi buruienilor
se întrerup, reducându-se astfel impactul acestora.
Rotaţia constituie una dintre măsurile agrotehnice de bază, care
contribuie la reducerea gradului de îmburuienare şi a consumului de energie
pe unitatea de suprafaţă şi produs.
3. Metode fizice: arderea buruienilor parazite, cositul buruienilor de pemirişti etc.
4. Metodele biologice se bazează pe concurenţa plantelor viguroase de
grâu cu buruienile.
5. Metode chimice.
Metodele chimice constau în folosirea unui sortiment de erbicide
diversificat, pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene şi a erbicidelor totale
aplicate pe miriştile îmburuienate cu buruieni perene.

În funcţie de sensibilitatea unor specii de buruieni faţă de unele erbicide

şi de prezenţa „buruienilor problemă”, Şarpe (1987) a propus următoarele
strategii chimice pentru combaterea buruienilor din cultura grâului:
Strategia 1, pentru culturile de grâu infestate cu buruieni sensibile la 2,4 D.
Strategia 2, pentru culturile de grâu infestate cu buruieni rezistente şi
mediu rezistente la 2,4 D şi MCPA.
Strategia 3, pentru culturile de grâu subînsămânţate cu trifoliene.
Strategia 4, pentru culturile de grâu infestate cu Avena fatua.
Strategia 5, pentru culturile de grâu infestate cu Apera spica-venti.

Strategia 1, este indicată pentru culturile de grâu infestate cu buruieni

sensibile la 2,4 D cum sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi
arvense, Capsella bursa pastoris, Pentru combaterea acestor buruieni specifice unei zone mari din ţară se folosesc
erbicide simple ca SMDA , Dikotex.
Tratamentul cu aceste erbicide trebuie efectuat când plantele de grâu
sunt în faza de la înfrăţire până la formarea primului internod, buruienile în faza de rozetă iar temperatura aerului în ziua
tratamentului trebuie să fie de cel puţin 15 oC.

Strategia 2, este folosită pentru combaterea buruienilor rezistente şi

mediu rezistente la 2,4 D şi MCPA cum sunt: Galium aparine, Matricaria sp.,
Stellaria media, Fumaria sp., Galeopsis tetrahit, Poligonum sp., Pentru această situaţie se folosesc următoarele
erbicide: GLEAN, Icedin forte, Bromotril. Toate erbicidele se aplică postemergent, când grâul este în faza de
înfrăţire până la formarea primului internod, buruienile sunt în faza de rozetă iar temperatura aerului este de 10-15 oC.

Strategia 3, este folosită la culturile de grâu subînsămânţate cu

trifoliene. În Transilvania, unde culturile de grâu de toamnă se
subînsămânţează cu trifoi se folosesc erbicidele: Aretit, Basagran
Aceste erbicide se vor aplica când grâul este în faza de înfrăţire până la

59
 formarea primului internod, iar trifoiul să nu fie răsărit. Basagranul poate fi aplicat până când plantele de trifoi au 1-2
frunzuliţe, fiind tolerat până în această fază.

Strategia 4, este indicată pentru culturile de grâu infestate cu Avena

fatua şi cuprinde mai multe metode care au în vedere: folosirea erbicidelor
antiodos, folosirea de erbicide la culturile din asolament, prevenirea infestării prin respectarea asolamentelor cu
încărcătură normală de cereale, combine curăţate, producerea şi condiţionarea seminţelor.
Pentru combaterea odosului se folosesc erbicidele: Avadex, Iloxan EC, Isoflo SC

Strategia nr. 5 este folosită la culturile de grâu infestate cu Apera

spica-venti, pe terenurile podzolice şi acide. Când se cultivă grâu 2-3 ani la
rând, se folosesc următoarele erbicide: Arelon, Terbutrex. Aceste erbicide se pot aplica toamna sau primăvara, înainte
de semănat
sau după semănat, când Apera spica-venti nu a depăşit faza de înfrăţire.

6.9.2 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de PORUMB

La cultura porumbului, metodele preventive şi agrotehnice pentru

combaterea buruienilor au o mare importanţă, datorită creşterii lente în primele 4-6 săptămâni şi a numărului redus de
plante la m2.
Asolamentele şi rotaţia culturilor au un rol decisiv pentru rotaţia
erbicidelor şi pentru combaterea unor buruieni greu de combătut la cultura de porumb actuală dar foarte uşor de
combătut în culturile premergătoare din rotaţie. Arăturile, lucrările de pregătire a patului germinativ şi praşilele
mecanice, executate la timpul optim, contribuie la reducerea gradului de
infestare cu buruieni. Deşi speciile de buruieni au o largă amplitudine
ecologică, schimbarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului
determină modificarea densităţii buruienilor pe unitatea de suprafaţă şi în unele cazuri, chiar structura floristică a
acestora.
Cercetările efectuate în diferite zone pedoclimatice au arătat că
îmburuienarea cu dicotiledonate anuale este mai mare în cazul tehnologiilor cu arătură faţă de lucrările superficiale
executate cu grapa cu discuri. Lucrarea de arat a determinat reducerea îmburuienării cu dicotiledonate perene,
comparativ cu lucrarea cu grapa cu discuri, care a favorizat înmulţirea acestora. Folosirea tehnologiei no-tillage la
cultura porumbului necesită anumite
strategii pentru combaterea buruienilor, care pot fi combătute prin două
tratamente cu erbicide, din care unul înainte de semănat, cu atrazin, alachlor sau metolachlor, pentru
monocotiledonatele anuale şi un tratament
postemergent, după răsărirea porumbului, pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate anuale şi perene.

Folosirea unui singur tratament postemergent cu erbicidul Superstar a

combătut toate speciile de buruieni anuale şi perene şi a permis aplicarea cu succes a tehnologiei de cultură a
porumbului după metoda no-tillage.
1. Culturi de porumb infestate cu diverse specii mono – şi dicotiledonate
Speciile de buruieni mono şi dicotiledonate pot fi combătute foarte bine
cu numeroase erbicide. Porumbul este cultivat pe o diversitate mare de soluri
în care conţinutul de humus variază în limite foarte largi şi dozele de erbicid trebuie stabilite în funcţie de conţinutul în
humus şi poziţia culturii înasolament.
Din grupa erbicidelor triazinice pentru combaterea buruienilor din
cultura porumbului fac parte: Pitezin 75 (atrazin 75%) şi Onezin 50.
2. Culturi de porumb infestate şi cu Sorghum halepense. Pentru combaterea buruienilor se folosesc următoarele
erbicide: Mistral (40 g/l nicosulfuron), 1,25–1,5 l/ha, combate Sorghum halepense şi celelalte buruieni graminee anuale
şi perene, precum şi unele dicotiledonate.
3. La porumbul cultivat în zonele colinare, pe soluri sărace în materie
organică, dozele şi sortimentul de erbicide se vor stabili în funcţie de asolament şi compoziţia floristică a buruienilor. Pe
aceste terenuri, unde solele au dimensiuni diferite, funcţie de panta terenului, sola cu porumb se poate diviza în două,
una erbicidată cu Pitezin + SDMA, după care poate să urmeze cartof sau mazăre, plante mai rezistente la triazine, iar
cealaltă jumătate, cu Diizocab, Lasso sau Dual + SDMA, după care vor urma culturile sensibile la triazine,cum sunt
sfecla, soia, floarea soarelui.

60
 Atrazinul, este erbicidul cu cea mai mare remanenţă, care ajunge la
400-500 zile. Aplicarea atrazinului la porumb în monocultură, mai mulţi ani la rând, determină efecte grave ale
remanenţei, atât datorită imposibilităţii folosirii altor culturi cât şi datorită înmulţirii buruienilor fiziologic rezistente sau
cu selectivitate de poziţie, cum sunt cele perene.

6.9.3 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de FLOAREA SOARELUI

Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare

care lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului (dezmiriştirea, arătura, întreţinerea acesteia
curată de buruieni), distrugerea tuturor buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de
semănat contribuie într-o măsură însemnată la diminuarea gradului de infestare cu buruieni a culturii.
Perioada critică pentru îmburuienare la cultura de floarea soarelui este
în primele 3-4 săptămâni după răsărire.
Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale din cultura de floarea soarelui a fost bine rezolvată cu erbicidele
antigramineice: Sutan, Eradicane, Treflan, Dual,
Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale din cultura de
floarea soarelui. Erbicide cum sunt Goal 2 E-RV (240 g/l oxyfluorfen),
combat foarte bine numeroase specii dicotiledonate dar şi unele specii
monocotiledonate, numai în stadiul de 1-2 frunze.
Culturi de floarea soarelui, care pe lângă speciile mono- şi
dicotiledonatele anuale, sunt infestate puternic şi cu Sorghum halepense.
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonatelor anuale se va folosi
unul din erbicidele prezentate anterior. Pentru combaterea costreiului din
rizomi se va folosi unul din erbicidele: Fusilade super, 1,5 – 2,0 l/ha, Gallant,
Erbicidele se vor aplica după răsăritul florii soarelui, indiferent de faza
de dezvoltare, când toţi lăstarii de costrei din rizomi au apărut, moment ce coincide cu înălţimea plantelor de Sorghum
halepense de 10-15 cm şi până la
30–35 cm.

6.9.4. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din

CULTURILE de RAPIŢĂ
Rapiţa se seamănă în rânduri dese şi concurează bine cu buruienile.
Metodele preventive de combatere integrată a buruienilor constau în folosirea
de seminţe condiţionate, pentru că seminţele de rapiţă pot fi uşor impurificate cu Raphanus raphanistrum. Erbicidele cu
efect fitotoxic pentru cultura rapiţei sunt Atrazin, Dual(metolachlor), Sencor (metribuzin), Mistral

Arătura de bază, efectuată după recoltarea cerealelor păioase şi

lucrările pentru pregătirea patului germinativ, executate în condiţii optime, diminuează mult gradul de infestare cu
buruieni.
Pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiţă se vor folosi
numai erbicidele omologate pentru această cultură iar planurile de erbicidare
se întocmesc pentru întregul asolament.

6.9.5. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de SFECLĂ PENTRU

ZAHĂR

Datorită ritmului slab de creştere a plantelor de sfeclă pentru zahăr în

prima parte a perioadei de vegetaţie, precum şi a sensibilităţii deosebite a
acestei culturi la îmburuienare, trebuie luate măsuri severe de combatere a
buruienilor. În sistemul de combatere integrată a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr, metodele agrotehnice şi
cele chimice au rolul cel mai important. Din cauza bolilor şi a dăunătorilor, cultura se amplasează în asolamente cu 5- 6
sole şi în rotaţie după cerealele de toamnă.
Pentru reducerea infestării cu dicotiledonate perene, orzul şi grâul,
după care se seamănă sfecla pentru zahăr, se vor erbicida, obligatoriu cu Icedin Super. Ca şi la celelalte culturi
prăşitoare, pentru combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr, trebuie să se recurgă la toate mijloacele.
Pentru reducerea gradului de infestare cu buruieni perene, tratamentele chimice trebuie asociate obligatoriu cu
mijloacele agrotehnice.
În cursul perioadei de vegetaţie se vor executa minimum 2-3 praşile

61
mecanice, în scopul distrugerii buruienilor şi menţinerii la suprafaţă a unui strat de sol bine afânat. Cele mai mari
producţii la sfecla pentru zahăr s-au obţinut în variantele tratate cu erbicide, aplicate înainte de semănat.
1. Culturi de sfeclă pentru zahăr infestate cu buruieni anuale
mono-şi dicotiledonate. Pentru combaterea acestor specii se vor folosi
erbicide antigramineice asociate cu erbicide antidicotiledoneice.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi a unor
dicotiledonate se recomandă erbicidele: Olticarb 75 CE, cunoscut şi sub
denumirea de Ro-Neet, (750 g/l cicloat), 6 - 8 l/ha, Dual 500, 3,0-5,0 l/ha, Diizocab 80 CE
Toate aceste erbicide se asociază cu Venzar 80 WP are combat
buruienile dicotiledonate anuale.
2. Pentru culturile de sfeclă pentru zahăr infestate puternic cu
Agropyron repens, Sorghum halepense şi Avena fatua se foloseşte unul din
erbicidele: Fusilade super, Galant, Furore sau Agil.

6.9.6. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de SOIA

Soia este sensibilă la îmburuienare pe toată durata perioadei de

vegetaţie, fapt pentru care trebuie menţinută curată de buruieni prin toate
metodele de combatere posibile de aplicat.
1. Culturi de soia infestate cu buruieni mono – şi dicotiledonate anuale, dar fără Solanum nigrum
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate la cultura de soia
se fac două tratamente şi anume un tratament preemergent şi altul
postemergent. La tratamentele preemergente, pentru a mări spectrul de combatere a buruienilor, se folosesc amestecuri
între erbicide graminicide şi erbicide antidicotiledoneice. Erbicidele graminicide folosite frecvent sunt Triflurex 24 .

2. Pentru culturile de soia infestate şi cu Sorghum halepense (costrei) se va folosi unul din următoarele erbicide:
Targa Super, Agil 100 EC, Galant Super.

6.9.7. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de FASOLE

În culturile de fasole întâlnim numeroase specii de buruieni mono- şi

dicotiledonate iar pentru combaterea lor se asociază erbicide antigramineice cu erbicide care combat dicotiledonatele.
În funcţie de condiţiile pedoclimatice în care se cultivă fasolea şi
spectrul de îmburuienare se pot întâlni mai multe situaţii.
1. Culturi de fasole din zone cu soluri podzolite şi brun podzolite
Întrucât în aceste zone (Transilvania, Crişana şi Maramureş)
primăverile sunt de obicei ploioase, se recomandă erbicide nevolatile.
Pentru controlul buruienilor se vor efectua două tratamente:
- primul tratament se face cu Dual 500, 4,0-6,0 l/ha sau cu Lasso, 5,0-
7,0 l/ha. Aceste erbicide se aplică fie înainte de semănat, încorporându-se în sol cu combinatorul, la 3-5 cm adâncime,
fie imediat după semănat;
- al doilea tratament se va efectua pe vegetaţie cu Basagran 3,0-4,0 l/ha
sau Flex 1,5-2,0 l/ha sau Pivot 0,5 – 0,75 l/ha, când fasolea a format prima
pereche de frunze trifoliate şi buruienile dicotiledonate anuale au 2-4 frunze.
2. Culturi de fasole din zone cu cernoziomuri, neinfestate cu Sorghum halepense
3. La culturi de fasole infestate şi cu Sorghum halepense, înainte de
semănatul fasolei se va aplica unul din următoarele erbicide: Treflan 4-5 l/ha, Eradicane 6 E, 8-10 l/ha, Eptam 6 E 8-10
l/ha. După răsăritul fasolei, când dicotiledonatele anuale au 2-4 frunze, se va trata cu Basagran 2 l/ha sau cu Flex 1 l/ha.

6.9.8. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din CULTURILE de MAZĂRE

Mazărea este foarte sensibilă la îmburuienare și este ușor concurată de

buruieni în prima parte a perioadei de vegetaţie şi pentru că se însămânţează primăvara foarte devreme, cel mai frecvent
este invadată de buruieni care pot să răsară la temperaturi mai scăzute cum sunt Sinapis arvensis, Raphanus
raphanistru.
Buruienile de primăvară cu germinaţie târzie apar de obicei în golurile

62
neocupate de plantele de cultură sau în situaţia când se întârzie cu semănatul mazării. Pentru combaterea buruienilor
mono şi dicotiledonate se fac două tratamente. Primul tratament preemergent, se face la pregătirea patului germinativ cu
Triflurex 24 EC (volatil), 2,5-3 l/ha, sau Mecloran 48 CE
5-7 l/ha, Lasso, 3-5 l/ha, Dual 3-5 l/ha etc. Erbicidarea pe vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se
face cu unul din erbicidele: Pivot Dicotex 40 , Basagran.

6.9.9 ERBICIDE FOLOSITE LA CULTURILE DE CÂMP şi LEGUMICOLE

Creşterea producţiei este asigurată, în principal, de introducerea în

cultură a soiurilor şi hibrizilor de mare productivitate şi de folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice iar
creşterea productivităţii este posibilă în primul rând datorită mecanizării şi combaterii chimice a buruienilor.
Epoca de administrare a erbicidelor este precizată prin prescurtările ppi - înainte de semănat, la pregătirea patului
germinativ, preem - între semănat şi răsărire şi postem – după răsărire, pe vegetaţie.

CAPITOLUL VII

ASOLAMENTE

7.2 ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞI A ASOLAMENTELOR

Organizarea teritoriului şi introducerea asolamentelor are în vedere utilizarea mai raţională a terenului, a maşinilor
agricole şi a forţei de muncă. Scopul asolamentului este de a dirija succesiunea culturilor în aşa fel ca fiecare plantă să
găsească în sola respectivă cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare, să îmbunătăţească fertilitatea solului şi să-l
apere de infestarea cu buruieni, patogeni şi dăunători.
Ionescu - Şişeşti afirma că “asolamentul şi rotaţia sunt învăţăminte ale naturii iar a vantajele asolamentelor constau
în folosirea raţională a apei, a substanţelor nutritive, regenerarea humusului prin materia organică rămasă în sol,
combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor
În prima etapă, la întocmirea proiectelor de organizare a teritoriului, se execută studiile privind condiţiile pedoclimatice,
tehnice, economice şi organizatorice din zonă, pentru stabilirea celor mai bune soluţii privind categoriile de folosinţă,
structura culturilor, metodele agrotehnice şi pedoameliorative necesare. Pentru valorificarea eficientă a terenului, a
factorilor tehnici şi tehnologici se fac următoarele categorii de studii: - topografice - planuri de situaţie la scara 1:10
000, cu echidistanţa curbelor de 10 m, sau 1:5000, cu echidistanţa de 5 m; - geomorfologice - reţeaua hidrografică,
versanţii, roca; - pedologice - proprietăţile fizice, apa freatică, exces de umiditate, sărături; - agrochimice - pH-ul,
conţinutul de humus, NPK, microelemente, harta agrochimică; - climatice - precipitaţiile, temperaturile; - hidrologice -
coeficientul de scurgere, debitele solide şi lichide scurse; - studiul vegetaţiei - vegetaţia spontană şi cultivată; - studiul
eroziunii solului - gradele de eroziune a orizonturilor, ravene, alunecări;
- studii social-economice - forţa de muncă, dotarea tehnică, planul de
dezvoltare în perspectivă a zonei;
- organizatorice - amplasarea centrelor, secţiilor, lucrările hidroameliorative

Organizarea terenului arabil şi amplasarea asolamentelor cuprinde

următoarele etape:
- stabilirea centrului gospodăresc al fermei;
- stabilirea numărului şi mărimii asolamentelor, în funcţie de
pretabilitatea terenului şi condiţiile socio-economice ale zonei şi delimitarea
teritorială a acestora;
- delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui
asolament;
- stabilirea structurii şi rotaţiei culturilor în asolament;
- delimitarea drumurilor tehnologice;
- stabilirea lucrărilor antierozionale şi pedoameliorative.
Sola este veriga de bază în organizarea teritoriului, executarea lucrărilor agricole şi în organizarea procesului de
producţie.

63
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a acestor trei funcţii trebuie ca la delimitarea solelor în cadrul fiecărui asolament,
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- fiecare solă trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene din punct
de vedere al fertilităţii şi a favorabilităţii pentru culturi, pentru a permite aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga
suprafaţă;
- pentru a asigura o stabilitate a suprafeţelor pe culturi şi a înlesni o
planificare şi un control mai bun, este necesar ca solele să fie pe cât posibil egale ca suprafaţă sau cu abateri care să nu
depăşească 2-3 %, faţă de suprafaţa medie a acestora;
- forma şi dimensiunile laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu
randament a tractoarelor şi agregatelor la executarea lucrărilor agricole, să permită mutarea mecanizată a aripilor de
udare pe terenurile irigate şi aplicarea lucrărilor pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
În funcție de numărul de culturi amplasate pe suprafața unei sole,
acestea pot si simple sau mixte.
Solele simple sunt cultivate în întregime cu o singură cultură.
Când pe o solă se amplasează 2-3 culturi, aceasta este o solă mixtă.

Sola poate fi formată din una sau mai multe parcele de lucru.
Parcela de lucru este cea mai mică unitate în exploatarea eficientă a
terenurilor agricole. De regulă parcela de lucru este delimitată de drumuri, canale, căi ferate, râuri, limite de categorii de
folosinţă şi de alte limite obligate în teren.

Rotaţia. Rotația culturilor poate fi ciclică sau aciclică.

Rotaţia ciclică, se realizează când numărul de ani după care o cultură
revine pe aceeași solă este egal cu numărul de sole, în situaţia în care toate culturile trec pe fiecare solă. Deci, numărul
anilor de rotație este egal cu
numărul de sole.
Rotaţie este aciclică atunci când în fiecare an trebuie să găsim pentru
fiecare cultură cele mai bune premergătoare, fără un plan prestabilit.

Împreună cu unităţile de exploatare/prelucrare a produselor şi cu

consumatorii se stabilește lista de culturi, după care se procedează la gruparea
acestora şi repartizarea lor pe asolamente, urmărindu-se ca:
- terenurile cu cel mai ridicat potenţial de producţie să fie destinate
culturilor de la care se pot obţine cele mai mari producţii;
- sfecla pentru zahăr, porumbul şi soia să fie prioritare în asolamente
organizate pe terenurile irigate;
- în zonele favorabile pentru cartof, acesta se va cultiva în asolamente
speciale, de câmp, în rest cartoful se va amplasa în asolamente pentru legume, la irigat;
- cultura de căpşun să se includă în asolamentele pentru legume.

Caracterizarea asolamentelor în Ordinul Nr. 212/2002

Pentru fiecare exploataţie agricolă şi pe total teritoriu administrativ se
centralizează numărul asolamentelor şi al solelor, din care se departajează pe:
- asolamente de câmp
- asolamente furajere
- asolamente de protecţie
- asolamente de legume
- alte asolamente.
Cu privire la mărimea solelor, acestea se grupează în raport de mărime
astfel:
- <5 ha;
- 5 - 10 ha;
- 10 - 25 ha;
- 25 - 50 ha;
- 50 - 110 ha.

7.2.1 ASOLAMENTUL: DEFINIŢIE, ISTORIC, PERSPECTIVE

Definiție. Asolamentul constă în succesiunea culturilor în timp şi

64
spaţiu, într-un sistem integrat de organizare şi amenajare a teritoriului, însoţită de un sistem tehnologic optimizat privind
lucrările solului, fertilizarea, combaterea buruienilor, dăunătorilor şi patogenilor, care să asigure creşterea producţiei şi
conservarea resurselor de apă, sol şi aer.
Repartiţia culturilor pe sole se numeşte asolament, iar succesiunea lor
în timp, în ciclul stabilit, se numeşte rotaţie.
Deci asolamentul se referă la distribuirea culturilor pe sole, iar rotaţia
la succesiunea culturilor în timp pe aceeaşi solă. Adeseori, aceste două noţiuni
se întrebuinţează una în locul celeilalte.
Asolamentul rămâne şi pentru etapa următoare una dintre cele mai
importante componente ale sistemului tehnologic agricol, care contribuie la
raţionalizarea consumului de combustibil, apă, îngrăşăminte şi alte consumuri tehnologice utilizate în protecţia plantelor
(pesticide şi biopreparate).
Asolamentele viitorului trebuie să utilizeze modalitățile care
îmbunătăţesc eficienţa azotului, micşorând astfel costurile şi pierderile de nitraţi în mediu. Pierderile de nitraţi pot fi
reduse prin adaptarea cantităţilor la cerinţele plantelor pe faze de vegetaţie, folosirea rotaţiilor cu leguminoase pentru a
reduce dozele la culturile succesive, folosirea lucrărilor agrotehnice, calcularea dozelor de azot la un nivel de producţie
cât mai real, posibil de realizat în zonă, fără a subestima capacitatea naturala a solului de a asigura culturile cu azot.

7.2.2 PRINCIPIILE ȘI FACTORI CARE STAU LA BAZA ORGANIZĂRII ASOLAMENTELOR

Cultivarea unei plante mai mulţi ani pe acelaşi teren determină o serie
de neajunsuri cum ar fi:
- extragerea unilaterală din sol a anumitor substanţe nutritive;
- sărăcirea unor straturi în anumite substanţe şi concentrarea în altele;
- favorizarea răspândirii buruienilor specifice, a bolilor criptogamice şi
a dăunătorilor;
- apariţia oboselii solului şi alte procese dăunătoare.
Monocultura constă în cultivarea unei plante după ea însăşi, mai mulţi
ani (>4-6 ), situaţie în care totdeauna apar efecte negative privind producţia şi infestarea solului cu buruieni, patogeni,
dăunători ş.a.
Cultura repetată se referă la plantele care se cultivă pe aceeaşi solă 2-
3 ani consecutiv, deoarece se autosuportă (exemplu: cultivarea porumbului
după porumb timp de 2-3 ani).
Alcătuirea raţională a unui asolament trebuie să aibă la bază trei categorii de principii și factori: naturali, economico-
organizatorici şi cerinţele agrobiologice ale plantelor.
A. Factorii naturali
La introducerea asolamentului este absolut necesar să se ţină seama de
condiţiile pedoclimatice din zonă. Condiţiile naturale, de sol şi climă, influenţează însuşirile de fertilitate ale solului şi
producţia culturilor. Tipul de sol prin aprovizionarea lui cu elemente nutritive, prin relief, expoziţie, nivelul apei freatice
asigură anumitecondiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

B. Principii economico-organizatorice
Principalele principii economico-organizatorice care stau la baza
organizării asolamentelor sunt următoarele:
1. Asigurarea cu forţă de muncă manuală
Când în zonă este asigurată forţa de muncă se pot cultiva şi speciile
care necesită un volum mare de muncă manuală cum sunt tutunul, legumele,
plantele medicinale etc. În cazul în care forța de muncă nu poate fi asigurată,
o pondere mai mare în structura culturilor o vor avea culturile mecanizate
(cerealele păioase, soia, inul pentru ulei etc.).
2. Volumul de transport şi perisabilitatea produselor
La stabilirea structurii culturilor se va avea în vedere ca plantele care
dau producţii mari la hectar sau a căror produse nu se pot păstra în unităţile agricole (sfecla pentru zahăr, legumele etc.),
să fie amplasate în apropierea căilor de comunicaţie şi mai aproape de fabricile prelucrătoare sau centrele de desfacere.
3. Eşalonarea cheltuielilor de producţie şi a veniturilor
La stabilirea structurii culturilor se va avea în vedere ca atât cheltuielile de producţie cât şi veniturile să fie eşalonate în
timpul anului pentru derularea mai bună a activităţii de producţie și a disponibilului de cont.
4. Asigurarea cerinţelor de muncă şi de remunerare a personalului pe toată dutata anului
5. Păstrarea unui echilibru între culturile vândute, cele pentru consum

65
intern, furajare şi cele pentru restituirea nutrienţilor şi a materiei organice a solului
6.Forma, mărimea şi favorabilitatea pentru culturi a solelor. Solele trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene ca
favorabilitate
pentru culturi, pentru a permite aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga
suprafaţă şi să fie pe cât posibil egale ca suprafaţă.
7. Planificarea rotației culturilor trebuie să includă cerințele de
recoltare, depozitare și comercializare a produselor
Atacul bolilor şi a dăunătorilor nu se opreşte odată cu recoltarea şi
depozitarea produselor şi pentru a elimina cât mai mult folosirea pesticidelor după recoltarea produselor (cele mai
susceptibile de a lăsa reziduuri pe produse) trebuie planificat un sistem de rotaţie corelat cu capacitatea de depozitare,
capacitatea de recoltare, mai ales în toamnele umede, cu atac mai intens a organismelor dăunătoare.
8. Adaptarea rotaţiei culturilor la cerinţele legislative şi de mediu. Utilizarea extinsă a culturilor de plante
proteaginoase în rotaţia
culturilor oferă avantaje majore în privinţa agriculturii şi a mediului, precum și a atenuării schimbărilor climatice. În
privinţa schimbărilor climatice, speciile de leguminoase, cum ar fi mazărea de câmp, fasolea de câmp, lupinul, lintea,
năutul, dar şi lucerna şi trifoiul pot reduce substanţial emisiile de gaze cu efect de seră prin asimilarea şi stocarea
azotului în sol şi, prin urmare, reducerea utilizării de îngrăşământ azotat cu până la 100 kg N/ha.
Printr-un procent mai mare de culturi proteaginoase în rotaţia
culturilor, se ameliorează fertilitatea şi structura solului, conservarea
substanţelor nutritive, precum şi sănătatea viitoarelor culturi.

C. Principii agrobiologice pentru organizarea asolamentelor

Principalele principii agrobiologice care trebuie avute în vedere la
organizarea asolamentelor sunt următoarele:
1. Alternarea plantelor cu consumuri specifice diferite de apă şi substanţe nutritive
2. Alternarea plantelor cu adâncimi diferite ale sistemului radicular,
pentru a valorifica resursele nutriţionale şi de apă de la adâncimi mai mari ale solului.
3. Încadrarea în rotaţie a culturilor care lasă în sol cantităţi mai mari de resturi vegetale
4. Încadrarea în rotaţie a plantelor care contribuie la îmbunătăţirea structurii solului
Plantele prăşitoare (porumb, sfeclă, floarea soarelui, cartof ş.a.)
datorită lucrărilor repetate de prăşit contribuie la pulverizarea solului, respectiv degradarea structurii acestuia, în timp ce
leguminoasele şi cerealele păioase contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului şi la refacerea structurii.
5. Alternarea culturilor care concurează bine cu buruienile cu cele are sunt sensibile la îmburuienare
Unele culturi, prin densitate, biologie, timpul când se însămânţează,
lucrările care le necesită în timpul vegetaţie etc. luptă bine cu buruienile, pe când altele pot fi uşor invadate de buruieni.
6. Evitarea succesiunii culturilor care sunt atacate de aceleaşi boli şi dăunători
7. Perioada dintre recoltatul culturii premergătoare și semănatul noii
culturi, să asigure timp suficient pentru efectuarea unor lucrări de calitate
8. Evitarea succesiunii culturilor cu acţiune alelopatică reciprocă
Reziduurile de la cultura de floarea soarelui au fost raportate ca fiind fitotoxice pentru orz şi trifoi, cele de la orz şi
varză sunt fitotoxice pentru muştar, cele de la linte pentru grâu etc. Folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor,
erbicidelor şi insectofungicidelor nu diminuează cu nimic rolul asolamentului ci dimpotrivă importanţa folosirii unor
succesiuni raţionale a culturilor agricole rămâne actuală.

7.2.3 LOCUL GRUPELOR DE PLANTE ÎN ASOLAMENT

Gruparea culturilor pe grupe agrobiologice permite înlocuirea unei
culturi dintr-o solă cu alta, din aceeaşi grupă agrobiologică, fără a reorganiza asolamentul.
Principalele grupe agrobiologice sunt:
1. Cereale păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz şi secară de toamnă.
2. Cereale păioase de primăvară: orz şi secară de primăvară, ovăz, grâu
de primăvară şi mei.
3. Leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru boabe
şi sub formă de borceaguri, iar pe suprafeţe mici linte, năut, bob şi lupin.
4. Prăşitoare: porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof,
bumbac, sorg etc.
5. Leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă.
6. Plante furajere anuale: iarbă de Sudan, borceaguri, porumb masă verde etc.
Locul în asolament pentru fiecare grupă de culturi:

66
1. Grupa cerealelor păioase de toamnă (grâu, orz, secară)
Cerealele păioase de toamnă sunt cele mai pretenţioase faţă de planta
premergătoare pentru că este necesar ca planta premergătoare să elibereze
terenul cât mai devreme pentru a fi timp suficient pentru pregătirea terenului şi pentru celelalte lucrări agricole.
Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele anuale care se
recoltează devreme şi lasă în sol azot (mazăre, fasole, linte, borceaguri).
Bune premergătoare sunt culturile care se recoltează devreme cum sunt
rapiţa de toamnă, cartoful timpuriu, inul, porumbul siloz etc.
Datorită faptului că suprafaţa ocupată cu grâu de toamnă şi cu porumb
este ridicată faţă de celelalte culturi (circa 65%), o parte din suprafaţa cultivată cu grâu de toamnă se seamănă după
porumb.
Grâul de toamnă nu se recomandă să se cultive în monocultură.

2. Cereale păioase de primăvară (orzul şi secara de primăvară, ovăzul,

grâul de primăvară şi meiul) Cerealele păioase de primăvară sunt mai puţin pretenţioase faţă de planta premergătoare
pentru că este timp suficient pentru pregătirea terenului şi pentru celelalte lucrări agricole. Datorită faptului că cerealele
de primăvară se îmburuienează uşor, se recomandă ca ele să urmeze după prăşitoare (porumb, sfeclă pentru zahăr,
cartof, floarea soarelui).

3. Leguminoase anuale (mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru boabe

şi sub formă de borceaguri, iar pe suprafeţe mici linte, năut, bob şi lupin).Leguminoasele îndeplinesc un rol ameliorator,
pentru că îmbogăţesc
solul cu azot, calciu şi materie organică. Leguminoasele pentru boabe au nevoie de un teren curat de buruieni, mai ales
mazărea, soia

4. Prăşitoare (porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof,bumbac, sorg

Suprafaţa cu prăşitoare are o pondere de peste 50% din suprafața totală
arabilă a ţării încât acestea au o mare pondere şi în cadrul asolamentelor.
Sub raportul particularităţilor biologice, aceste plante se deosebesc
mult între ele, însă, sub raportul particularităţilor agrotehnice au unele
asemănări. Toate se seamănă primăvara, ceea ce permite ca pregătirea solului să se poată face în condiţii
corespunzătoare, indiferent de durata perioadei de vegetaţie a plantelor premergătoare.
Porumbul se poate cultiva după numeroase culturi, de obicei se
seamănă după cerealele păioase, deseori după plante prăşitoare (sfeclă, cartof etc.) şi de multe ori după el însuşi.
Porumbul nu este pretenţios faţă de cultura premergătoare, în special pe solurile bogate în humus însă reacţionează
foarte bine când este amplasat după o premergătoare bună.
Sfecla pentru zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi. Datorită nematozilor, patogenilor şi a dăunătorilor sfecla trebuie
amplasată în asolamente de 4-6 ani.
Floarea soarelui nu trebuie să fie cultivată după ea însăşi datorită
patogenilor şi a buruienilor parazite. Floarea soarelui nu va reveni pe aceeaşi parcelă sau solă la intervale mai mici de 5-
6 ani, datorită epuizării solului cât și a înmulţirii puternice alupoaiei (Orobanche cumana), putregaiului alb (Sclerotinia
sclerotiorum) sau manei (Plasmopara helianthi). De asemenea, nu este indicat să urmeze după fasole, soia, care sunt şi
ele atacate de putregaiul alb,
Cartoful se autosuportă, însă datorită înmulţirii virozelor, manei
(Phytophthora infestans) şi gândacului de Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) este mai indicat să urmeze în rotaţie cu alte plante.
Cartoful pentru industrie nu este bine să se cultive pe un teren prea bogat î azot, deoarece excesul de azot face să apară
grăunciori de amidon foarte mici şi aproape 40% din acest amidon este spălat la decantarea în apă.
Culturile de graminee şi leguminoase perene reprezintă o
componentă esenţială a ecosistemelor agricole în zonele cu terenuri în pantă. În agricultura durabilă, la avantajele
privind indicatorii agronomici şi economici ai acestor culturi se adaugă şi aportul la îmbunătăţirea calităţii factorilor de
mediu şi a peisajului.

7.2.4 CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR

Asolamentele se organizează pe unitatea agricolă, pe grupe de ferme

sau pe fermă.
A. În funcţie de structura culturilor din planul de producţie al

67
unităţilor agricole şi de celelalte condiţii arătate, asolamentele pot fi:
1. Asolamente agricole sau de câmp, cuprind cea mai mare suprafaţă
ocupată cu principalele culturi agricole, care în ordinea importanţei lor
economice sunt: cereale (grâu, porumb, secară, orz, orzoaică, ovăz etc.),
leguminoase (mazăre, fasole, soia), plante tehnice (sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof etc.).
Culturile în cadrul unui asolament agricol se prezintă în ordinea
succesiunii lor; de exemplu, în cazul unui asolament de cinci ani:
1. mazăre + fasole + măzăriche pentru sămânţă
2. grâu de toamnă
3. porumb pentru boabe
4. orz de primăvară
5. porumb pentru boabe
Tipul de asolament exemplificat anterior corespunde schemeiurmătoare:
1. leguminoase pentru boabe
2. cereale de toamnă
3. prăşitoare
4. cereale de primăvară
5. prăşitoare

2. Asolamente furajere au ca specific faptul că cea mai mare parte din

suprafaţa lor este ocupată cu plante de nutreţ pentru masă verde, fân şi boabe.367
În unităţile agricole cu profil mixt, asigurarea bazei furajere se
realizează de obicei prin asolamente mixte, agricole – furajere. În unităţile
mixte foarte frecvent se întâlnesc asolamente cu solă săritoare.
Prin asolament cu solă săritoare se înţelege un asolament în care o solă
este scoasă în afara rotaţiei pentru 3-5 ani fiind cultivată cu leguminoase perene sau amestec de ierburi perene. În
perioada respectivă, rotaţia culturilor anuale se produce pe celelalte sole din asolament, ca în orice asolament agricol.
După trecerea perioadei de folosinţă a solei săritoare, aceasta se desţeleneşte, se însămânţează cu o cultură valoroasă din
cadrul asolamentului şi o altă solă cu fertilitate scăzută este scoasă în afara rotaţiei ca solă săritoare.
Prin “conveier verde” se înţelege organizarea planificată a producerii
furajelor verzi folosite de animale prin păşunat sau ca masă verde în stabulaţie, în aşa fel încât de primăvara timpuriu şi
până toamna târziu animalele să aibă la dispoziţie, fără întrerupere, furaj verde.
a. Conveierul verde natural este acela în care se foloseşte numai iarba
produsă pe păşuni şi de otava fâneţelor.
b. Conveierul verde artificial este alcătuit numai din plante de nutreţ
cultivate, anuale sau perene.
c. Conveierul verde mixt se caracterizează prin aceea că în alcătuirea
lui participă atât culturile anuale şi perene de nutreţ cât şi pajiştile.
3. Asolamente mixte se realizează prin asocierea culturilor de câmp cu cele furajere şi chiar din alte tipuri de
asolamente. Astfel, se poate organiza un asolament agricol-furajer sau furajer-agricol, după ponderea pe care o au
unele sau altele din culturile agricole.
4. Asolamente speciale, se organizează în afara asolamentelor de câmp
sau furajere, în unităţile în care o anumită cultură sau mai multe culturi au o pondere importantă datorită unor condiţii
speciale. Printre acestea, cele mai importante sunt asolamentele legumicole, asolamentele pentru plante medicinale,
asolamentele de pepinieră, asolamentele pentru protecția solului, asolamentele pentru orezării ş.a.
În funcţie de panta terenului şi cantitatea de sol erodat, plantele de
cultură se clasifică în 4 grupe (Moţoc, 1963):
1. foarte bune protectoare - leguminoase şi graminee perene din anul
doi de vegetaţie care asigură un grad de acoperire a solului de 75-90%;
2. bune protectoare – cerealele păioase, cu un grad de acoperire a solului de 50-75%;
3. mijlociu protectoare - leguminoase şi plante furajere în rânduri dese
cu un grad de acoperire a solului de 25-50%;
4. slab protectoare - plantele prăşitoare, < 25 % grad de acoperire a solului.
Pe terenurile în pantă solele asolamentului vor fi orientate cu lungimea
pe direcţia curbelor de nivel şi toate lucrările se vor executa în acelaşi sens, iar lăţimea solelor va scădea odată cu
creşterea pantei.
Pe pante mai mari de 4-5% până la circa 16%, se folosesc asolamente

68
 de câmp în care, odată cu creşterea pantei, se reduce procentul de prăşitoare. Când eroziunea este accentuată şi în
special pe pante mai mari de 18- 20%, se vor introduce asolamente de protecţia solului, ce cuprind o proporţie
însemnată de ierburi perene (leguminoase, graminee perene).

5. Asolamentele legumicole
Plantele legumicole includ, la rândul lor, mai multe grupe
agrobiologice: vărzoase, cucurbitacee, solano-fructoase, păstăioase, bulboase,
rădăcinoase, tuberculifere etc.
Astfel, cucurbitaceele şi frunzoasele sunt pretenţioase la agrofond, solicitând
cantităţi mai mari de azot. Este bine ca aceste culturi să se cultive după mazăre şi fasole pentru păstăi şi pe terenuri
îngrăşate cu gunoi de grajd. Rezultate bune se pot obţine şi după solano-fructoase, bulboase, cartofi timpurii etc.
Pe terenurile ocupate cu lucerniere, trifoişti sau pajişti naturale ce
urmează a fi luate în cultură, rezultate foarte bune se obţin la cucurbitacee care în acest caz valorifică foarte bine
terenul.
Pentru solano-fructoase, un loc potrivit în cadrul rotaţiei poate fi considerat după cucurbitacee, vărzoase, leguminoase,
bulboase.

7. Asolamente pentru culturile succesive şi asociate

Culturile care urmează una după alta, în acelaşi an, pe aceeaşi suprafaţă de teren se numesc culturi succesive .
Culturile asociate cuprind o cultură principală și una secundară, care se cultivă una lângă alta (concomitent) pe
aceeași suprafață.
Asocierea se poate face la începutul, la sfârşitul perioadei de vegetaţie sau în acelaşi timp, cum este cazul fasolei
semănate între cuiburile de castraveţi.
Primele legume care pot fi semănate sunt spanacul, salata, ridichile,
ceapa verde. Acestea au o perioada scurtă de vegetaţie și sunt rezistente la
temperaturi scăzute. După recoltarea lor putem planta ardei, vinete, tomate.
Trebuie avut în vedere şi faptul că unele plante nu se suportă în
vecinătate, cum sunt ceapa şi usturoiul.

7.2.5 METODICA ELABORĂRII ASOLAMENTELOR

Principale etape de lucru în vederea introducerii asolamentelor raţionale în fermele agricole sunt următoarele:
a. Stabilirea modului de folosinţă a terenului şi a lucrărilor necesare pentru reb. b.Stabilirea numărului, mărimii
asolamentelor şi delimitarea
teritorială a acestora.alizarea suprafeţei agricole şi arabile planificate.
c. Stabilirea numărului de sole şi a mărimii acestora. Delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui
asolament.

Culturi speciale în cadrul rotaţiei

Folosirea culturilor pentru îngrăşăminte verzi reprezintă un mijloc
ecologic de fertilizare şi de protecţie a solului.
Plantele pentru îngrăşăminte verzi sunt culturi speciale, care se
încorporează în sol la atingerea unui maximum de substanţă uscată acumulată,
380
deseori în faza de înflorire, pentru a ameliora solul. Aceste plante au şi rolul
de a proteja suprafaţa solului, care, în intervalul dintre două culturi principale
rămâne neacoperită de covor vegetal şi este astfel expusă factorilor climatici,
în special ploilor torenţiale care determină eroziunea.
Culturile pentru îngrăşăminte verzi prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la îmbunătăţirea structurii solului şi în special la creşterea
stabilităţii agregatelor;
- materia organică proaspătă, bogată în glucide, încorporată în sol
favorizează înmulţirea microorganismelor, care contribuie la îmbunătăţirea
structurii şi a nutriţiei minerale a plantelor;
- solurile rezistă mai bine la impactul ploilor torenţiale şi se reduce
eroziunea;
- determină stabilizarea sau chiar creşterea conţinutului de carbon
organic din sol;

69
- contribuie la menţinerea umidităţii în sol;
- reţin nitraţii şi evită levigarea lor.
Plantele care pot fi folosite pentru îngrăşăminte verzi sunt
următoarele: Lucerna (Medicago sativa), Trifoiul roşu (Trifolium pratense,) Muştarul (Sinapis alba), Facelia (Phacelia
tanacetifolia,Secara (Secale cereale),
d. Planul de tranziţie al asolamentelor
După ce asolamentul a fost elaborat urmează materializarea lui pe
teren. Aplicarea efectivă a asolamentului stabilit pe terenul unităţii nu se poate face imediat. Organizarea asolamentului
se face în decurs de 1-3 ani datorită mai multor cauze, dintre care amintim următoarele:
- pe unele sole s-au cultivat anterior plante care nu corespund ca premergătoare pentru culturile care ar urma în
succesiune conform noii rotaţii;
- fertilitatea solului sau starea lui culturală, nu este potrivită pe unele
sole pentru cultura planificată conform rotaţiei;
- solul de pe suprafaţa unor sole este neuniform sub aspectul fertilităţii
şi a stării culturale ca urmare a reorganizării suprafeţei solelor;
- pe unele sole, solul nu se poate fertiliza şi lucra în timp corespunzător
conform cerinţelor plantelor ce ar urma în rotaţie.

7.2.6 PRINCIPII PENTRU STABILIREA ASOLAMENTELOR PE TERENURILE ÎN PANTĂ

Alegerea culturilor ce urmează a fi cultivate pe terenurile în pantă se

face după următoarele principii și criterii:
1. Gradul de protecţie a solului împotriva eroziunii.
2. Mărimea pantei. Odată cu creşterea pantei, în structura culturilor
trebuie să crească ponderea culturilor bune şi foarte bune protectoare împotriva eroziunii, astfel încât pierderile de sol
prin eroziune să nu depăşească limita tolerabilă de 2-4 t/ha/an
3. Capacitatea de producţie a plantelor pe terenurile în pantă. Din
rezultatele obţinute în diferite experienţe s-a constatat că cele mai bune
rezultate, pe terenurile în pantă, s-au obţinut la leguminoasele şi gramineele
perene, porumb, grâu, secară, iar cele mai mici producţii s-au obţinut la fasole,
in pentru ulei şi cartof.
4. Gradul de mecanizare a lucrărilor. Pe terenurile cu panta peste
18%, lucrările de întreţinere la culturile prăşitoare se fac foarte greu, fapt care
impune cultivarea cerealelor păioase, a leguminoaselor anuale, a plantelor
furajere perene care nu necesită praşile mecanice şi asigură o bună protecţie a
solului împotriva eroziunii.
5. Cerinţele economico-organizatorice. Ca urmare a procesului de
eroziune, terenurile în pantă au un conţinut mai mic de humus şi elemente
minerale şi sunt neuniforme ca fertilitate, fapt care îngreunează alegerea celor mai potrivite plante, care să asigure
producţii eficiente. Pe terenurile în pantă, lucrările solului se efectuează numai pe direcţia curbelor de nivel.
6. Criteriul tehnic şi tehnologic.
Pe terenurile în pantă sunt necesare aplicarea în complex a tuturor
măsurilor, metodelor (agrotehnice, pedoameliorative) şi lucrărilor pentru
reducerea eroziunii şi valorificarea eficientă a acestora.
Pe terenurile cu pante mici (<7-8%), controlul eroziunii se realizează
prin metode agrotehnice (lucrările solului, asolamente, fertilizare).
Pe terenurile cu panta de 8-12% este necesară introducerea sistemului
antierozional de cultură în fâşii, iar pe cele cu panta de 12-20%, sistemele
antierozionale de cultură în fâşii combinate cu benzi înierbate.
Pe terenurile cu panta <16% se organizează asolamente care au în
structură atât cerealele, cât şi plantele tehnice şi culturile furajere
7.8). Pe terenurile cu panta >16% se organizează asolamente antieroyionale,
în care proporţia de prăşitoare se reduce odată cu creşterea pantei; locul
acestora este luat de culturile bune şi foarte bune protectoare pentru sol.
Aceste asolamente au în structura lor una sau mai multe sole săritoare cu
leguminoase şi graminee perene.

7.2.7 REGISTRUL DE EVIDENŢĂ A SOLELOR

(REGISTRUL FERMEI)

70
În orice fermă agricolă este absolut necesar ca toate intervenţiile şi
respectiv măsurile agrotehnice ce se folosesc pe fiecare solă şi pentru fiecare
cultură să fie înregistrate şi urmărite cum influenţează producţia culturilor din
asolament. În acest scop la nivelul fiecărei ferme trebuie să se ţină un registru
de evidenţă a câmpului sau registru de evidenţă a solelor, registru care este
completat zilnic de şeful de fermă.
Registrul trebuie să cuprindă două părţi:
Partea generală, cuprinde elemente care se referă la modul de folosinţă al terenului, relief, expoziţie, vegetaţie naturală,
tipul şi categoria de sol, adâncimea şi calitatea apei freatice, însuşirile fizice şi chimice ale solului, structura culturilor şi
asolamentul proiectat etc.
Istoricul solelor (partea a doua), cuprinde tot ceea ce s-a întreprins în fermă pe fiecare solă şi cultură separat, în vederea
îmbunătăţirii fertilităţii
solului şi sporirii producţiei, ce rezultate s-au obţinut, pentru ca pebaza
acestora să se poată stabili ce măsuri sunt necesare de întreprins în viitor.

7.3 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA PRODUCŢIEI ŞIFERTILITĂŢII SOLULUI

Rotaţia culturilor este o practică agronomică fundamentală care constă

în stabilirea grupului de culturi şi a succesiunii lor pe un anumit număr de sole, pentru a optimiza obiectivele financiare
(maximizarea profitului), agricole
(maximizarea producţiei la o anumită combinaţie de culturi) şi cele de mediu
(reducerea utilizării erbicidelor, insecticidelor, nitraţilor etc.).
Optimizarea simultană a tuturor obiectivelor nu este posibilă decât
după o anumită perioadă de timp.
Degradarea structurii solului determină intensificarea proceselor de
crustificare, compactare şi eroziune, cu efecte grave asupra răsăririi şi a
dezvoltării culturilor agricole.

7.3.1 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA PRODUCŢIEI

Pe terenurile în pantă, asolamentul este o măsură agrotehnică care pe
lângă avantajele privind conservarea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
chimice şi biologice ale solului, constituie şi o măsură importantă pentru
combaterea eroziunii solului.

7.3.2 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA FERTILITĂȚII SOLULUI

Starea fizică a solului şi dezvoltarea unui sistem radicular profund

contribuie la refacerea şi menţinerea îndelungată a conţinutului de potasiu
schimbabil în stratul arat al solurilor. Translocarea prin rădăcini a potasiului din orizonturile profunde spre cele
superficiale este intensă în solurile cu volum edafic mare, astfel că stratul superficial conţine mai mult potasiu mobil
decât cele subiacente.

Managementul amenajării teritoriului şi asolamentelor reprezintă o

formă de protecţie biologică a culturilor, pentru că stimulează activitatea
prădătorilor şi a paraziţilor naturali. Scopul principal al activităţii de amenajare a teritoriului, pentru creşterea rolului
prădătorilor naturali, este de a crea o anumită infrastructură ecologică, în acord cu peisajul agricol, care să furnizeze,
pentru adulţii de entomofagi, resursele necesare de hrană (pradă alternativă sau gazde) şi adăposturi faţă de condiţiile
neprielnice. Aceste resurse trebuie să fie integrate în teritoriu, astfel încât să fie accesibile în timp şi spaţiu pentru
prădătorii naturali şi, în acelaşi timp, practice pentru a fi implementate de către producătorii agricoli. Creşterea
diversităţii vegetaţiei favorizează creşterea abundenţei şi diversităţii organismelor prădătoare şi parazite. Asolamentul,
prin creşterea biodiversităţii, contribuie la stimularea activităţii artropodelor parazite şi prădătoare.
Metodele agrotehnice pentru stimularea biodiversităţii sunt:
- folosirea de culturi intercalate sau culturi în benzi: două sau mai multe
specii de plante sunt cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi paralele sau
în parcele alăturate;
- cultura ascunsă: a doua cultură este însămânţată în prima cultură, în
acelaşi timp sau mai târziu, rezultând două recolte anual;
- fâşii de conservare, late de aproximativ 5 - 6 m, pe care se aplică
pesticide selective, care au un spectru restrâns de acţiune;

71
- folosirea sistemului de culturi în fâşii cu benzi înierbate, semănate cu
leguminoase şi graminee perene;
- însămânţarea câtorva benzi cu ierburi floricole ne-invazive, la anumite intervale, pentru sporirea numărului insectelor
prădătoare pentru afide;
- lăsarea unor benzi tampon, între zona cultivată şi cursurile de apă, pe
care nu se aplică pesticide, unde prădătorii şi paraziţii iernează, se hrănesc şi se reproduc, contribuind astfel la creşterea
potenţialului biologic de protecţie a culturilor;
- organizarea unor asolamente, care să asigure păstrarea suprafeţei
solurilor permanent acoperită cu vegetaţie.
Solul este cel mai sensibil la destructurare şi la producerea eroziunii în
perioada de toamnă – iarnă, în special dacă este neacoperit sau este slab
acoperit cu vegetaţie sau mulci, mai ales în cazul precipitaţiilor sub formă de ploi.
Avantajele păstrării acoperite a suprafeţei solului sunt:
- creşterea nivelului de protecţie a solului şi apei, care duc implicit la
creșterea beneficiilor;
- îmbunătăţirea stării de fertilitate a solului;
- evitarea costurilor suplimentare datorate lucrărilor de decolmatare şi
drenare a şanţurilor şi a drumurilor;
- asigură un habitat corespunzător pentru dezvoltarea şi conservarea
biodiversităţii;
- rotaţiile culturilor agricole întrerup ciclurile de viaţă ale dăunătorilor,
bolilor şi buruienilor şi reduc astfel impactul acestora.
Strategiile pentru creşterea producţiei şi a conţinutului de carbon
organic din sol prin adoptarea unor practici tehnologice ameliorative includ
rotaţii cu leguminoase şi graminee perene în combinaţie cu diferite sisteme de
lucrare şi de fertilizare a solului.

Efectul rotației culturilor anuale asupra carbonului organic din sol este
atribuit în principal de cantitatea de reziduuri produse și reţinute în sol.
Cantitatea de resturi vegetale reprezentate de rădăcinile plantelor
reprezintă de obicei aproximativ 20-40% din producţia totală de substanţă
uscată produsă.

CAPITOLUL VIII

AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ PE ZONE PEDOCLIMATICE

8.2. AGROTEHNICA ÎN ZONELE DE STEPĂ ŞI SILVOSTEPĂ

diferenţiată a metodelor agrotehnice pentru fiecare zonă în parte.

Pentru a se asigura condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor şi pentru a menţine fertilitatea solului
măsurile agrotehnice trebuie aplicate diferenţiat pentru fiecare tip de sol şi pentru fiecare zonă pedoclimatică, respectiv
pentru zona de stepă, zona de silvostepă şi zona forestieră.
În România zona de stepă se întâlneşte în Dobrogea, Câmpia Română şi Câmpia de Vest. În zona de stepă climatul este
temperat-continental caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 10-11 oC şi cu o medie anuală de
precipitaţii de 400-550 mm. În Câmpia vestică clima este mai blândă cu ierni mai puţin friguroase şi cu veri mai puţin
călduroase.
Zona de silvostepă reprezintă o zonă de trecere de la stepă la zona forestieră.
Silvostepa ocupă suprafeţe mari în Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Bârladului, în sud-vestul Olteniei
şi în regiunea deluroasă din nordul Dobrogei.
Clima zonei de silvostepă este caracterizată printr-o temperatură medie anuală de 9-11 oC şi un volum mediu anual al
precipitaţiilor de 500-600 mm. Climatul zonei de silvostepă este unul de tranziţie dintre clima secetoasă din stepă şi cea
subumedă din zona forestieră.
În zona de stepă predomină solurile de tip cernoziom iar pentru zona mai aridă solurile bălane, brun deschis sau castanii
de stepă.
În zona de silvostepă predomină solurile de tipul cernoziom cambic.

72
Atât în zona de stepă cât şi în zona de silvostepă se mai întâlnesc şi alte tipuri de sol cum sunt lăcoviştile, psamosolurile,
solurile saline, solurile aluvionare, nisipoase etc.
În stepa şi silvostepa din Câmpia de Vest pânza de apă freatică se află la o adâncime mai mică şi contribuie la
aprovizionarea plantelor cu importante cantităţi de apă ridicată prin capilaritate.

Plantele cultivate. Zona de stepă din România este cunoscută ca o

zonă cerealieră în care predomină culturile de grâu de toamnă şi porumb.
Producţii mari se obţin şi la culturile de orz de toamnă, floarea soarelui,
mazăre, soia, in pentru ulei ş.a.
În zona de stepă se recomandă culturile rezistente la secetă cum sunt
meiul, sorgul şi iarba de Sudan. În Lunca Dunării se cultivă cu succes orezul
şi bumbacul.
Cea mai favorabilă zonă pentru cultura plantelor de la noi din ţară este
zona de silvostepă. În zona de silvostepă ponderea în structura culturilor o
deţine porumbul şi grâul care ocupă cca. 70% din suprafaţă. Spre deosebire de
stepă, în silvostepă sunt condiţii favorabile şi pentru cerealele de primăvară.
În zona de stepă şi silvostepă cele mai răspândite asolamente sunt
asolamentele cerealiere, cu predominarea porumbului şi grâului de toamnă.
Folosirea îngrăşămintelor. Pe solurile brun deschise de stepă
necesarul de îngrăşăminte este moderat şi valorificarea acestora este
condiţionată de regimul de precipitaţii. Eficacitatea îngrăşămintelor cu azot şi
fosfor este mult diminuată sau chiar anulată în anii cu precipitaţii scăzute.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai bine valorificate, comparativ cu cele
de azot, dacă sunt încorporate în sol odată cu arătura de vară sau toamnă.
Cernoziomurile şi cernoziomurile cambice care predomină în aceste
zone prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice bune, având un conţinut
normal de humus şi substanţe nutritive.
Lucrările solului. Solurile din zonele de stepă şi silvostepă, cu
excepţia lăcoviştilor şi a celor formate pe marne şi argile, prezintă, în general,
însuşiri fizice care permit efectuarea lucrărilor în bune condiţii. În aceste zone
insuficienţa apei este unul din factorii principali care limitează producţia la
multe culturi.
Alte măsuri agrotehnice. În aceste zone semănatul se face mai
timpuriu iar seminţele se vor încorpora în sol mai adânc pentru a folosi
umiditatea din stratul 0-10 cm.
După semănat, în primăverile secetoase, pentru culturile de ovăz,
mazăre ş.a. este necesară lucrarea cu tăvălugul, în vederea punerii seminţelor
în contact cu solul.

8.3 AGROTEHNICA ÎN ZONA FORESTIERĂ

Zona forestieră, în ordinea creşterii altitudinii reliefului, cuprinde trei

subzone: a stejarului, a fagului, a coniferelor. Dintre acestea, primele două
prezintă importanţă pentru agricultură.
Subzona stejarului, cunoscută sub denumirea de subzona forestieră
cu veri calde se învecinează cu zona de silvostepă în centrul Câmpiei Dunării
şi în vestul ţării. În Banat se găseşte mai ales în judeţul Timiş iar în Transilvania
înconjoară zona de silvostepă ca un inel. În Moldova se întinde între Prut şi
Siret, sub formă de fâşii, iar în Dobrogea este răspândită sub formă de insule.
În subzona stejarului se înregistrează anual 600-650 mm precipitaţii,
iar temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5 oC.

Subzona fagului, numită şi subzona forestieră cu veri reci se întinde

în zona dealurilor şi câmpiilor submontane.
Precipitaţiile atmosferice depăşesc 650 mm ajungând până la 1000 mm,
iar temperatura medie anuală variază între 8-9,5 oC.
Solurile. În subzona stejarului tipul caracteristic de sol este solul brunroşcat
de pădure, cu excepţia zonei corespunzătoare din Moldova şi
Transilvania unde se întâlnesc soluri brune şi cenuşii de pădure.

73
Plantele cultivate. Subzona forestieră cu veri calde, în general, este
favorabilă majorităţii plantelor de cultură, grâul şi porumbul ocupând 60-65%
din suprafaţa asolamentelor. Grâul are însă calităţile de panificaţie mai slabe
decât cel obţinut în stepă şi silvostepă, iar porumbul dă producţii mai mici. Cu
rezultate bune se cultivă şi secara, orzul, ovăzul, sfecla pentru zahăr, floarea
soarelui, mazărea, fasolea, lintea etc. În zonele corespunzătoare din Moldova
şi Transilvania se obţin producţii ridicate şi la cartof.
Dintre culturile furajere reuşesc bine borceagul, porumbul pentru siloz,
sfecla furajeră, trifoiul, lucerna etc.
În această subzonă pomicultura şi viticultura găsesc cele mai prielnice
condiţii.
Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor. În zona forestieră
folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor capătă o mare importanţă faţă de
celelalte zone, deoarece solurile au o fertilitate mai scăzută. Dintre solurile din
această zonă, solurile brun-roşcate sunt cele mai fertile.
Producţiile cele mai mari se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor cu
azot şi fosfor împreună, în raport de 1,5-1 : 2-1. La culturile cu perioadă de
vegetaţie mai lungă este utilă fracţionarea îngrăşămintelor cu azot.
Gunoiul de grajd este valorificat de majoritatea plantelor cultivate,
recomandându-se doze medii de 30-40 t/ha.
Pentru corectarea reacţiei acide, pe lângă îngrăşăminte este necesar să
se aplice şi amendamente. După Cernescu şi colab., (1974) aplicarea
amendamentelor este o măsură economică pe solurile cu pH sub 5,8 şi grad de
saturaţie în baze de 75%.
Lucrările solului. Solurile brun-roşcate pe măsura podzolirii şi
pseudogleizării prezintă proprietăţi fizice şi fizico mecanice din ce în ce mai
puţin favorabile, care se reflectă asupra regimului de apă şi aer al solului. Cu
toate că climatul este mai umed, asigurarea culturilor cu apă este uneori deficitară în zona solurilor brun-roşcate, mai
puţin permeabile, în special pe cele podzolite. Pe aceste soluri, lucrările solului trebuie făcute în aşa fel încât să permită
atât pătrunderea apei în sol cât şi micşorarea pierderilor prin evaporare.
Solurile cenuşii, cu toate că au proprietăţi fizice inferioare
cernoziomurilor cambice, asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă
deoarece sunt situate în zone mai umede. Pe aceste soluri o atenţie deosebită
trebuie acordată adâncimii la care trebuie să se efectueze arăturile, pentru a nu
scoate la suprafaţă material mai puţin fertil din stratul subarabil. Pentru
afânarea stratului arabil se pot folosi cizelul şi paraplowul, care execută arături
fără întoarcerea brazdelor.
Pe solurile brune îmbunătăţirea regimului aerohidric se face prin
măsuri agrotehnice de afânare adâncă sau scarificări, lucrări care se execută
periodic, la un interval de timp în funcţie de însuşirile solului şi de eficienţa
acestora.
Alte măsuri. Respectarea epocii de semănat are mare importanţă.
Calendaristic, semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme, iar
primăvara mai târziu, comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă. Pentru plantele cu cerinţe mai mari de căldură
semănatul primăvara prea timpuriu, este tot atât de păgubitor ca şi cel executat prea târziu.
Semănatul culturilor de toamnă în special pe solurile lutoase şi lutoargiloase
se va efectua mai adânc pentru a se evita dezrădăcinarea sau descălţarea plăntuţelor.
În subzona forestieră trebuie folosite cultivare mai timpurii şi mai
tolerante la gerurile târzii de primăvară.
În aceste zone pagubele cele mai mari le produce eroziunea solului.
La stabilirea dozelor de erbicide aplicate la sol se va avea în vedere
conţinutul mai redus în humus şi argilă şi levigarea mai accentuată datorată
regimului de precipitaţii.
Pentru combaterea eroziunii solului se vor folosi asolamente pentru
protecţia solului şi alte metode agrotehnice specifice, precum şi sisteme de
cultură pentru terenurile situate în pantă.

CAPITOLUL IX

74
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ PE SOLURI SLAB PRODUCTIVE

9.1. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ 2020 (PAC) PRIVIND SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL SOLULUI
(SIS)

Obiectivul principal al viitoarei Politici Agricole comune (PAC) este competitivitatea sustenabilă care presupune
obţinerea de producţii de alimente viabile din punct de vedere economic în condiţiile gestionării durabile a resurselor
naturale.
Europa s-a confruntat recent cu cea mai devastatoare criză economică și financiară, care nu s-a mai întâlnit din anii
1920. În anul 2008, scăderea bruscă a preţurilor a şters 20 de ani de progres şi a determinat, în termen de 8 luni,
pierderea a 7 milioane de locuri de muncă.

Problemele propuse spre rezolvare prin Sistemul Informaţional al Solului (SIS) cuprind: 1. Evaluarea proceselor de
degradare a terenurilor, a poluării şi stabilirea metodelor şi a lucrărilor de refacere a solului; 2. Elaborarea şi
implementarea unui sistem de agricultură de precizie, pentru optimizarea resurselor fizice şi chimice ale solului,
utilizând Sistemul Informaţional Geografic (GIS), Sistemul de Poziţionare Globală (GPS), analiza satelitară,
monitorizarea resurselor şi a evoluţiei culturilor; 3. Controlul efectelor şi a eficienţei metodelor de protecţie a solului în
concordanţă cu strategia UE, stabilită în Directiva pentru protecţia solului COM (2006) 231, 232; 4. Cadrul strategic
global, pe 10 ani (2008-2018), pentru punerea în aplicare a măsurilor regionale pentru prevenirea, controlul şi
combaterea deşertificării; 5. Stabilirea zonelor care au nevoie de reabilitare în UE şi controlul implementării măsurilor
comunitare de protecţie a mediului; 6. Realizarea inventarului zonelor contaminate la nivel local, judeţean şi naţional; 7.
Realizarea de hărţi tematice, la nivel regional şi naţional, care cuprind zonele cu risc de poluare cu pesticide, nitraţi etc;
8. Prezentarea în dinamică şi controlul evoluţiei însuşirilor solului folosind programul ArcGIS cu aplicaţiile ArcView,
ArcEditor, ArcMap, ArcGlobe; 9. Reprezentarea în hărţile tehnologice a recomandărilor privind elementele tehnologice
şi metodelor de ameliorare a solurilor cum sunt sistemele de lucrare a solului, fertilizarea ameliorativă, alte elemente
tehnologice şi lucrări agropedoameliorative;
10. Elaborarea unui sistem naţional şi regional de supraveghere, evaluare, prognoză, avertizare şi intervenţie operativă
cu privire la starea calităţii solului prin controlul prin satelit, cartarea şi prelucrarea automată a parametrilor solului;
11. Promovarea unor proiecte europene pentru dezvoltarea şi actualizarea permanentă a informaţiilor spaţiale, bazate pe
straturi tematice cu informaţii detaliate, la nivel local, regional şi global, privind starea calităţii terenurilor.
Obiectivul agriculturii productive şi durabile este de a oferi o aprovizionare sigură și constantă cu produse alimentare,
hrană pentru animale și biomateriale în condiţiile îmbunătățirii procedurilor de protejare a mediului, de adaptare la
schimbările climatice și de atenuare a acestora.
Unul dintre principalele cinci obiective ale UE cuprinse în strategia Europa 2020 este reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră. În cadrul pachetului energie/climă, UE s-a angajat de asemenea
să sporească gradul de utilizare a energiei din surse regenerabile, pentru a ajunge în 2020 la o pondere de 20% din
consumul total de energie.
Prevenirea şi combaterea proceselor de degradare se bazează, pe de
o parte, pe lucrări pedoameliorative şi de îmbunătăţiri funciare, iar pe de
altă parte pe tehnologiile de cultură ameliorative specifice factorilor care
au determinat degradarea. În situaţia degradării accentuate a solului este
indicată schimbarea modului de folosinţă a terenului, respectiv împădurirea
sau înierbarea acestuia.
Suprafeţele agricole din România sunt afectate de secetă pe
aproximativ 7 mil. ha, au un conţinut redus de humus pe cca. 7.3 mil.
ha, eroziune prin apă şi alunecări de teren pe cca. 6.4 mil. ha, exces
temporar de apă pe cca. 4 mil. ha, conţinut redus de fosfor accesibil
(cca.4.4 mil. ha), aciditate (cca. 3.4 mil. ha), conţinut redus de azot (cca. 3.3
mil. ha), compactare (cca. 2.8 mil. ha) etc.
În România judeţele incluse în zona de risc maxim la secetă, în
care suprafaţa împădurită are valori extrem de scăzute în raport cu media
pe ţară, care este de circa 26%, sunt Călăraşi (4,4%), Constanţa (5,0%),
Teleorman (5,1%), Ialomiţa (5,8%), Galaţi (9,8%) şi Giurgiu (10,6%).
O treime din teritoriul ţării, aproximativ 7 milioane de hectare şi
40% din suprafaţa agricolă, se află în zone cu risc de deşertificare. Regiunile
cele mai expuse sunt în Câmpia Română, Dobrogea şi sudul Moldovei.
Cercetările efectuate în ultimii ani au avut în atenţie identificarea

75
speciilor de bacterii care fixează azotul în celulele vegetale, cum sunt
bacteriile din specia Rhizobium, care trăiesc în simbioză cu plantele
leguminoase şi specia Spirillum, care fixează azotul pe plantele tropicale,
fapt care deschide perspective certe pentru viitor, când şi cerealele îşi vor
putea procura singure azotul. Aceasta este una dintre cele mai performante
metode pentru reducerea consumurilor energetice la îngrăşămintele cu azot,
concomitent cu reducerea poluării mediului cu nitraţi.
În ultima perioadă, pentru reducerea consumului de îngrăşăminte,
cercetările au fost orientate spre producerea de îngrăşăminte cu azot cu
solubilitate lentă, care reduc pierderile prin levigare sau a îngrăşămintelor
lichide complexe, care, prin aplicarea dirijată la plantă, determină
reducerea pierderilor şi creşterea coeficientului de utilizare a azotului din
îngrăşământ, de la aproximativ 50%, cât este în prezent, la 60-70%.

9.2 AGROTEHNICA PE TERENURILE ARABILE

SITUATE ÎN PANTĂ
Prin fenomenul de eroziune solul îşi pierde parţial sau total
orizontul A, sau sunt distruse toate orizonturile până la roca mamă, ca
urmare a desprinderii şi a transportului particulelor de sol, de la locul de
origine, sub influenţa apei sau a vântului.
În România aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării şi peste 36% din
suprafaţe arabilă se află situată pe pante, solul fiind în diferite grade
de eroziune.
Pe plan mondial, 38% din suprafaţa cultivată, 21% din păşuni şi 18%
din terenurile împădurite se află în diferite stadii de degradare (Udrescu, 1997).
Principalele probleme ale mediului european sunt poluarea a 20%
din totalul apelor de suprafaţă, eroziunea solului, care afectează 17% din
terenuri şi provoacă pagube de 85 €/ha/an şi scăderea biodiversităţii, care
afectează peste 335 de specii

9.2.1. AMPLOAREA PROCESELOR DE EROZIUNE

Din suprafaţa totală a Europei, 115 mil. ha sau 12% este afectată de eroziunea aluvionară, 42 mil. ha de eroziunea
eoliană şi 45% din soluri au un conţinut scăzut de materie organică, în principal în partea sudică a continentului dar şi în
Franţa, Anglia şi Germania.
În România suprafeţele cele mai puternic afectate de fenomenul de eroziune se întâlnesc în regiunile de munte şi
regiunile deluroase. În regiunile de munte vegetaţia lemnoasă şi ierboasă protejează solul împotriva eroziunii însă în
regiunile deluroase acest fenomen afectează suprafeţe foarte mari, întâlnindu-se atât eroziunea de suprafaţă cât şi
eroziunea de adâncime.

În regiunile deluroase se pot distinge două zone (Dumitrescu,Popa, 1979):

- zona subcarpatică, cu morfologie, în general, asemănătoare munţilor,
în care cele mai afectate de eroziune sunt zonele situate între Argeş şi Trotuş,
între Motru şi Olt;
- zona platformei deluroase care cuprinde podişurile Someşan, Getic, Moldovenesc şi Dobrogean.
Cantitatea medie de sol erodat poate ajunge la 10 t/ha/an în
Transilvania şi la 11 t/ha/an în Podişul Moldovei,
În România cele mai mari suprafeţe de terenuri arabile afectate de eroziune a solului se regăsesc pe teritoriile
administrative ale judeţelor Botoşani, Vaslui, Mureş, Cluj, Iaşi, Sălaj.
Acceptând faptul că procesul de eroziune este inevitabil şi
considerând nivelul toleranţei pierderilor anuale de sol de 2-3 t/ha, care
corespund ratei anuale de reînnoire a solului, pierderile medii anuale de sol prin eroziune, înregistrate la culturile de
porumb (8,392 t/ha) şi floarea soarelui (8,929 t/ha) pot determina distrugerea stratului de sol fertil în câteva decenii
La rotaţiile de trei şi patru ani, care cuprind plante bune şi foarte
bune protectoare pentru sol împotriva eroziunii, cantitatea de sol erodat şi
de elemente nutritive pierdute prin eroziune au fost foarte apropiate de
limita considerată tolerabilă pentru această zonă.
Procesul de eroziune reduce fertilitatea solului prin îndepărtarea,

76
odată cu solul erodat, a unor cantităţi însemnate de humus şi elemente
minerale care, în rotaţia grâu-porumb au fost de 10,1 kg/ha/an azot, 0,62 kg
fosfor şi 1,2 kg/ha potasiu (tabelul 9.7).

9.2.2 FACTORII CARE DETERMINĂ PROCESELE DE EROZIUNE

Principalii factorii care influenţează eroziunea solului sunt relieful,

ploile torenţiale, solul, vegetaţia şi omul.

Relieful este acela care influenţează mişcarea apei pe versanţi, apa

fiind factorul activ al desprinderii, dispersării şi transportului particulelor de
sol.
Cantităţile cele mai mari de sol erodat se înregistrează
la ploile cu o cantitate mare de apă într-o perioadă scurtă de timp.
Solul prin rezistenţa acestuia, determinată de permeabilitate, de
gradul de acoperire cu vegetaţie, starea de umiditate, structurare și
compoziţia chimică, joacă un rol deosebit în procesul de eroziune.
Solurile lutoase şi luto-nisipoase, structurate, sunt cele mai
rezistente la eroziune.
Solurile nisipoase, cu permeabilitate mare şi coeziune mică şi
cele argiloase, cu o capacitate de infiltraţie scăzută a apei, se erodează mai
uşor.
Solurile subţiri formate pe roci tari sau solurile formate pe calcar, ca
şi cele nestructurate, sunt cel mai mult afectate de fenomenul de eroziune.
Vegetaţia condiţionează în mare măsură procesul de eroziune. Dacă
covorul vegetal este bine încheiat, cu o densitate mare, acoperind solul
în proporţie de 90 - 100%, cum este cazul la ierburile perene în anul
doi de vegetaţie cantităţile de sol erodat sunt sub limitele tolerabile,
corespunzătoare capacităţii naturale de refacere a acestuia.
Activitatea omului, prin lucrările solului pe direcţia deal vale,
defrişări, parcelarea pe linia de cea mai mare pantă, desţelenirea pajiştilor,
păşunatul neraţional şi agrotehnica necorespunzătoare poate intensifica
procesul de eroziune şi degrada într-un timp scurt suprafeţe de teren,
care apoi sunt abandonate şi scoase din circuitul agricol.
Eroziunea provoacă pagube foarte mari agriculturii şi altor sectoare
de activitate şi este şi un factor poluant pentru că pesticidele transportate odată cu apa şi solul erodat afectează resursele
de sol şi apă.
În privinţa solului eroziunea influenţează negativ structura şi textura.
Stabilitatea hidrică a structurii scade datorită îndepărtării orizontului cu humus de către apă.
Eroziunea modifică şi textura solului pentru că particulele fine de
argilă sunt transportate mai uşor decât cele grosiere de nisip. Datorită acestui fenomen, solurile erodate îşi măresc
proporţia de schelet.
Distrugerea structurii, modificarea texturii şi reducerea conţinutului de humus împreună cu pierderea unor cantităţi mari
de sol, determină înrăutăţirea regimului de apă din sol.
Pe solurile cu eroziune puternică, producţia agricolă scade, faţă de
producţia de pe terenurile neerodate, cu 30-50%, iar pe soluri cu eroziune
foarte puternică şi excesivă, producţiile scad cu până la 80%
Covorul vegetal contribuie în mare măsură la reducerea eroziunii
solului, datorită interceptării picăturilor de ploaie şi reducerii forţei cu care
acestea lovesc solul şi a diminuării vitezei de scurgere a apei ca efect al
rugozităţii determinate de tulpinile plantelor, fixării particulelor de sol prin
intermediul sistemului radicular etc.

9.2.3 MĂSURI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE AEROZIUNII SOLULUI

Eroziunea solului constituie una dintre cele mai mari calamităţi pentru
agricultură unde produce efecte dăunătoare, cum sunt scăderea fertilităţii
solului, diminuarea producţiei, înrăutăţirea regimului apelor, accentuarea
secetei ş.a. Degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale solului, ca urmare a

77
spălării particulelor fine de sol, a orizontului cu humus şi a elementelor
nutritive (N, P, K, Ca) determină scăderea treptată a fertilităţii solului.
Măsurile de combatere şi prevenire a eroziunii solului trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să micşoreze sau să reducă total pierderile de sol
- să asigure reţinerea sau evacuarea controlată a apelor
- să nu provoace colmatarea suprafeţelor aflate în aval
- să asigure mecanizarea lucrărilor agricole
- să nu îndepărteze stratul superficial, care este bogat în humus
- să fie simple, ieftine, uşor de executat, exploatat şi rezistente în
timp.
Pentru a preveni şi combate eroziunea solului sunt necesare o serie
de măsuri generale, care contribuie la reducerea pierderilor de sol, ca:
a. amplasarea laturilor lungi a solelor pe linia generală a curbelor de
nivel, până la panta terenului de 12% iar odată cu creşterea pantei amplasarea
se face tot mai strict; >18% această amplasare se face doar pe curba de nivel;
b. executarea arăturilor şi a celorlalte lucrări cât mai apropiat de
direcţia curbelor de nivel;
c. diferenţierea lucrărilor agrotehnice funcţie de condiţiile de sol;
d. întoarcerea brazdelor spre amonte;
e. efectuarea lucrării de arat fără întoarcerea brazdei;
f. aplicarea îngrăşămintelor organice, ce îmbunătăţesc structura
solului;
g. introducerea asolamentelor cu leguminoase şi graminee perene.

În funcţie de modul în care asigură protecţia solului împotriva

eroziunii, plantele cultivate se clasifică în următoarele categorii:
- foarte bune protectoare: graminee (Lolium sp., Dactylis sp.) şi
leguminoase perene (lucernă, trifoi, ghizdei);
- bune protectoare: cereale păioase (grâu, orz, ovăz, mei, iarbă
de Sudan etc.);
- mediu protectoare: leguminoase anuale (mazăre, măzăriche,
soia, lupin, fasole);
- slab protectoare: culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui,
cartof, sfeclă pentru zahăr).

9.2.3.1 Sisteme de cultură antierozionale pe terenurile arabile în pantă

Principalele sisteme de cultură antierozionale utilizate pe

terenurile agricole situate pe pante în vederea reducerii pierderilor de sol
și substanțe nutritive sunt: sistemul de cultură în fâșii, sistemul de cultură
cu benzi înierbate, sistemul mixt și sistemul de cultură cu agroterase.
a. Sistemul de cultură în fâșii
Sistemul constă în alternarea pe versant a unor fâșii culivate cu
plante care asigură solului o protecție antierozională diferită
Acest sistem se practică în zone cu precipitații reduse, pe versanții cu
pante de 5-12% și cu lungime mare. Aceste fâșii se delimitează pe direcția
generală a curbelor de nivel, alternând culturi slab protectoare cu cele
care asigură solului o protecție antierozională bună sau foarte bună.
Aceasta determină ca scurgerile concentrate care se formează pe fâșiile
ocupate cu plante slab protectoare să fie dispersate și filtrate pe fâșiile
ocupate cu plante bune și foarte bune protectoare împotriva eroziunii.
Eficiența sistemului în fâșii este ridicată pe pante uniforme, unde
după 4-6 ani de la aplicare determină sporuri de producție de 20-25% fără a
fi nevoie de utilaje speciale, fiind suficientă doar alegerea judicioasă a
culturilor și dispunerea/amplasarea lor pe versant.
Când pierderile de sol prin eroziune nu pot fi menţinute în limite
tolerabile numai prin alternarea culturilor în fâşii se recomandă
introducerea sistemului de cultură cu benzi înierbate.

78
b. Sistemul de cultură cu benzi înierbate
Pe terenurile cu pante de 12-18 %, din zone cu precipitații abundente,
unde eroziunea este mai puternică, se aplică sistemul de cultură cu benzi
înierbate. Acesta constă în delimitarea fâşiilor cultivate, prin intermediul
unor benzi însămânţate cu leguminoase şi graminee perene, orientate pe
direcţia curbelor de nivel, al căror rol este de a filtra scurgerile şi de a reţine particulele de sol.
Lățimea fâșiilor cultivate variază în funcţie de pantă:
- pante de 8% - 12% - lăţimea fâşiilor este de 250-150 m;
- pante de 12% - 16% - lăţimea fâşiilor este de 150-50 m;
- pante de 16% - 18% - lăţimea fâşiilor este de <50 m.
c. Sistemul mixt. Acest sistem, numit și sistem combinat de culturi
în fâşii cu benzi înierbate prezintă unele avantaje:
- alternarea culturilor şi benzilor înierbate reduce foarte mult eroziunea;
- fâşiile cultivate sunt mai bine delimitate fiind mărginite de
benzile înierbate fapt care uşurează amplasarea culturilor pe teren;
- lăţimea fâşiilor se poate mări, ceea ce determină creșterea
randamentului la exploatarea maşinilor agricole şi concentrează culturile
pe sole cu suprafeţe mai mari.
d. Sistemul de cultură cu agroterase
Terenurile supuse acţiunii de terasare sunt cele care depăşesc panta
de 18%, pentru că peste această pantă, cu sistema de maşini obișnuită nu
se pot executa în condiţii bune lucrări mecanizate.
Pe terenurile arabile este indicat să se aplice metoda de creare a
teraselor în timp, care nu necesită de la început un volum mare de terasament.
Pentru realizarea de agroterase terenul se cultivă pe direcţia generală a
curbelor de nivel în fâşii de lăţimi diferite, în funcţie de mărimea pantei,
fâşii care alternează cu benzi înierbate permanent, cu lăţimea de 2-4 m.

Pe versanţii cu eroziune puternică se recomandă arătura adâncă

cu plugul fără cormană. Astfel de arături au ca principal scop mărirea
capacităţii de infiltrare a apei şi implicit, diminuarea scurgerilor de apă şi sol.
Aplicarea resturilor vegetale ale culturilor la suprafaţa solului,
constituie un bun strat protector şi contribuie la creşterea conţinutului de
materie organică din sol.
Pe solurile îmburuienate rezultate mai bune se obţin când arătura se execută cu plugul cu subsolier. Pe lângă faptul că se
combat mai bine buruienile comparativ cu plugul fără cormană, se poate regla adâncimea de întoarcere a brazdei, fără a
se scoate la suprafaţă suborizonturile mai puţin fertile.
Pentru înierbarea benzilor se folosesc diferite specii de leguminoase
şi graminee cum sunt lucerna, sparceta, trifoiul, obsiga, golomăţul etc.

Degradarea solului are un impact direct asupra calităţii apei şi

aerului, biodiversităţii şi a schimbărilor climatice. Obiectivul Politici
Agricole Comune (PAC 2020) prevede realizarea unei agriculturi în strânsă
legătură cu politica de dezvoltare rurală şi în condiţiile menţinerii
pământului într-o condiţie agricolă bună.
Deoarece majoritatea solurilor în Câmpia Moldovei sunt afectate de
eroziune şi au un grad redus de aprovizionare cu elemente nutritive, se
recomandă aplicarea unei agrotehnici antierozionale diferenţiate, funcţie de
condiţiile pedoclimatice şi folosirea îngrăşămintelor chimice împreună cu
cele organice şi a resturilor vegetale. Acolo unde sunt necesare, se aplică
lucrări pedoameliorative ca drenajul, captarea izvoarelor de coastă,
modelarea şi nivelarea formaţiunilor torenţiale, amendarea solurilor acide
sau alcaline, afânarea solurilor tasate, fertilizarea ameliorativă etc.
În organizarea terenului arabil, asolamentul continuă să rămână o
măsură de bază a producţiei vegetale, care nu poate fi înlocuită prin nici o
altă măsură, chiar dacă condiţiile de sol şi de cultivare sunt optime.

9.3 AGROTEHNICA TERENURILOR COMPACTATE

79
Compactarea artificială sau antropică se datorează traficului exagerat
efectuat pentru lucrările agricole, transport etc.

9.3.1. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SOLURILOR COMPACTATE

Compactarea secundară a solului în stratul arabil are loc datorită
trecerii repetate pe aceeaşi parcelă a maşinilor şi utilajelor agricole.
Compactarea naturală, produsă pe solurile brune luvice şi luvisoluri,
are loc datorită procesului de argiloiluviere a orizonturilor inferioare (Bt).
Pe solurile tasate, porozitatea totală scade foarte mult, densitatea
aparentă creşte peste valorile normale, permeabilitatea solului pentru apă şi aer
se reduce, structura se degradează şi capacitatea de producţie scade
considerabil. Mobilizarea şi tasarea exagerată a solului, prin trecerea repetată
a agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei, determină apariţia unor consecinţe
negative cum sunt:
- degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului;
- descompunerea rapidă a substanţelor organice şi reducerea
humificării;
- reducerea compoziţiei şi a structurii microfaunei din sol;
- degradarea structurii, urmată de crustificare şi eroziune;
- creşterea necesităţii de afânare a solului fără stabilitate structurală;
- creşterea rezistenţei la arat şi în consecinţă creşterea consumului de combustibil.
.
Compactarea artificială se produce, în mod obişnuit, până la adâncimea
de 20 - 30 cm. Numărul mare de treceri şi executarea arăturii la aceeaşi
adâncime determină formarea hardpanului, denumit şi talpa plugului, care este
un strat îndesat, cu o grosime de 10-30 cm, format imediat sub stratul arat.
Orizontul de hardpan apare la adâncimea de 12-25 cm iar când acest
fenomen este asociat cu compactarea, orizontul lipsit de structură apare de la
suprafaţa solului şi poate atinge grosimi de până la 30-40 cm.
Pentru afânarea solurilor tasate trebuie să se execute arături la
adâncimea de compactare şi lucrări de afânare prin subsolaj la 30 - 40 cm, în
cazul compactării produse la mică adâncime, sau scarificare la 60 - 70 cm în
cazul compactării de adâncime.
Solurile moderat tasate au valoarile gradului de tasare cuprinse între 10 şi 18.
Alegerea epocii potrivite pentru efectuarea diferitelor lucrări cum ar fi
aratul, discuitul etc, are o importanţă deosebită, pentru că dacă solul este prea
umed se produce compactarea iar dacă este prea uscat se pulverizează
agregatele şi se degradează structura.
Pe măsură ce structura se degradează scade porozitatea şi se reduce
conţinutul în aer. Solurile cu o structură bună au o distribuţie favorabilă a
porilor de diferite dimensiuni în interiorul agregatelor şi în spaţiile dintre acestea.
Unele proprietăţi ale solului cum ar fi: permeabilitatea pentru apă,
capilaritatea, porozitatea etc, depind atât de textura solului cât şi de structură.
Gramineele şi leguminoasele perene, cu masa lor bogată de rădăcini,
populaţiile de râme, precum şi alternanţa îngheţului şi a dezgheţului au efect
ameliorativ asupra structurii.

9.3.2 AMELIORAREA SOLURILOR COMPACTATE

Tasarea solului şi prezenţa hardpanului cu diferite grosimi afectează

cea mai mare parte din suprafaţa terenurilor. După gradul de tasare, grosimea
şi adâncimea de apariţie a stratului compactat se stabilesc priorităţile şi
cerinţele de afânare adâncă a solului. Dacă la 30 - 40 cm adâncime s-a format
în sol un strat tasat, acesta trebuie afânat prin lucrări profunde, deoarece
împiedică infiltrarea apei în adâncime şi reduce rezerva de apă acumulată în
subsol.
Agregatele structurale din partea superioară a solului sunt supuse
degradării sub influența unor factorii de natură mecanică, fizică și biologică.
Degradarea fizico-chimică, se datorează apei, care poate determina

80
înlocuirea cationilor de calciu, din complexul coloidal al solului, cu cationi de
hidrogen care determină reducerea stabilității hidrice a agregatelor.
Degradarea biologică are loc datorită acțiunii de descompunere a
humusului, care este principalul ciment de legătură a particulelor de sol, în
agregatele structurale.
Plantele cu înrădăcinare adâncă, porumbul, floarea-soarelui nu dispun
de condiţii optime şi uniforme de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive,
deoarece sub stratul tasat solul rămâne uscat.

Compactarea antropică are loc datorită greşelilor tehnologice din

sistemul agricol cu trafic exagerat efectuat pentru lucrările agricole în special
în condiţii inadecvate de umiditate a solului.
Compactarea secundară are tendinţa de a se accentua odată cu creşterea
gradului de mecanizare şi a intensităţii şi frecvenţei de lucrare a solului.
La executarea arăturii şi a lucrărilor de pregătire a solului, semănat,
prăşit, recoltat etc. trebuie să se reducă, pe cât posibil, tasarea solului. Totodată,
executarea corectă a lucrărilor solului, aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a
celor organice îmbunătăţec structura şi fertilitatea solului
Aplicarea lucrărilor de subsolaj sau de arat fără întoarcerea brazdei
determină reducerea intensităţii mineralizării materiei organice la suprafaţa
solului şi creşterea procentului de agregate hidrostabile din sol

Pentru ameliorarea solurilor compactate se folosesc următoarele măsuri:

1 - limitarea la strictul necesar a numărului de lucrări şi efectuarea
lucrărilor solului la o umiditate corespunzătoare a solului;
2 - folosirea agregatelor combinate care realizează la o singură trecere
lucrările de pregătire a patului germinativ, erbicidat, fertilizat şi semănat;
3 - utilizarea semănătorilor specializate, pentru însămânţare şi aplicare
a îngrăşămintelor direct în mirişte;
4 - menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi a compoziţiei
cationilor schimbabili;
5 - structură de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată, în care să fie
incluse plantele amelioratoare de leguminoase şi graminee perene;
6 -folosirea culturilor de acoperire şi aplicarea îngrăşămintelor
organice pentru favorizarea activităţii mezofaunei (râmelor);
7 - mărirea suprafeţei de contact a roţii cu solul, prin utilizarea pneurilor
cu presiune mică, utilizarea pneurilor cu lăţime mare şi a roţilor duble;
8 - alternarea direcţiei şi a adâncimii arăturii în fiecare an;
9 - aplicarea lucrărilor de subsolaj şi de arat fără întoarcerea brazdei;
10 - reducerea intensităţii mineralizării materiei organice prin
adoptarea tehnologiei semănatului direct în mirişte;
11 - pe terenurile în pantă, arătura trebuie să urmărească direcţia
generală a curbelor de nivel;
12 - folosirea de culturi acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde.

Principalele însuşiri fizice, care determină fertilitatea solului, sunt

aerația, rezistența mecanică, permeabilitatea şi accesibilitatea apei care depind
de textura, structura și mai ales de conținutul de carbon organic din sol.

Limita de 10% a conținutului de aer din sol, este limita minimă pentru
dezvoltarea normală a celor mai multe culturi, care este rareori atinsă în
solurile afânate, cu textură fină și cu apa freatică la mică adâncime, dar foarte
întâlnită la solurile tasate cu textură mijlocie sau fină.
Limita de aerație, indică umiditatea maximă pe care o poate avea solul,
fără ca aerația să fie deficitară.

9.4. AGROTEHNICA SOLURILOR ACIDE

81
Deteriorarea calităţii apelor are loc prin procesele de acidifiere,
eutrofizare, salinizare şi de poluare cu diferite substanţe organice sau
anorganice. În apele afectate de fenomenul de acidifiere peştii dispar
iar substanţele organice consumă oxigenul din apă.
Aciditatea accentuată în soluri determină condiţii nefavorabile de
activitate pentru bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot şi de aceea,
conţinutul solului în azot este scăzut.

Din circa 12 mil. ha de terenuri agricole, pe aproximativ 7,5 mil. ha

de teren arabil (circa 80% din suprafaţa arabilă) calitatea solului este
afectată de una sau mai multe restricţii.
Azotul din sol este supus proceselor de levigare, volatilizare,
scurgerii prin eroziune precum şi procesului de nitrificare sau denitrificare.
Pe solurile acide se produce un dezechilibru în nutriţia minerală
a plantelor, întrucât concentraţia mare a ionilor de hidrogen din soluţia
solului favorizează absorbţia anionilor de fosfor, sulf, bor, molibden prin
perii radiculari ai rădăcinii şi împiedică accesul cationilor nutritivi de
calciu, magneziu, potasiu, azot. Acest dezechilibru afectează
metabolismul substanţelor proteice şi al glucidelor.

9.4.1 ÎNSUŞIRILE FIZICO-CHIMICE ALE SOLURILOR ACIDE

Acidifierea straturilor de la suprafaţa solului se datorează proceselor

de podzolire, materialelor minerale şi organice din compoziţia solului
precum şi utilizării unor materiale fertilizante în tehnologia de cultură a
plantelor.
Solurile care necesită amendare la intervale de timp regulate sunt
solurile din clasa argiluvisoluri (brun luvic, luvisol albic etc.), clasa
cambisoluri (brun acid) și clasa spodosoluri (brun feriiluvial, podzol).
Solurile acide sunt slab structurate, datorită prezenţei acizilor
fulvici care dispersează puternic în apă şi au o permeabilitate pentru apă
foarte scăzută la nivelul orizonturilor iluviale. Aceste soluri au o variaţie
sezonieră mare privind umiditatea, sunt tasate, au un pH < 5,8 la
suprafaţă şi o activitate biologică redusă a microorganismelor folositoare.
Îngrăşămintele minerale care se folosesc pe solurile acide trebuie
să aibă reacţie neutră sau alcalină. Astfel, dintre îngrăşămintele cu azot
rezultate foarte bune asigură nitrocalcarul, din grupa îngrăşămintelor
fosfatice, superfosfatul iar dintre cele cu potasiu sarea potasică. Nu sunt
recomandate azotatul de amoniu şi sulfatul de amoniu, care măresc aciditatea
solului. Ureea dă rezultate mai bune pe solurile acide decât azotatul de
amoniu.
La întocmirea asolamentului pe solurile acide va trebui să se ţină
seama de cerinţele diferitelor specii de plante, însuşirile solului,
amendamentele şi îngrăşămintele aplicate, condiţiile climatice etc.

Pe terenurile în pantă, modificarea reacţiei solului, este mai

accentuată şi mai rapidă, datorită conţinutului mai redus de materie organică
şi de elemente minerale din aceste soluri
Se consideră că pentru a schimba reacţia solului cu o unitate pH,
sunt suficiente, în general, 2,0 - 2,5 t/ha CaO pentru solurile cu textură
grosieră şi 3,0-3,5 t/ha CaO pentru solurile cu textură fină

9.4.2 AMENDAREA SOLURILOR ACIDE

Pentru amendarea solurilor acide se folosesc diferite materiale
dintre care, dolomitul (CaCO3+MgCO3) şi spuma de defecaţie se aplică pe
solurile unde se manifestă carenţa în magneziu sau sunt sărace în humus
şi elemente nutritive şi marna (CaCO3+35% argilă) pe solurile cu textură
grosieră.
De asemenea, se pot folosi îngrăşăminte chimice cu azot nitrocalcar

82
şi nitrocalcamoniu, care prin conţinutul de CaCO3 au acţiune de amendare.
Pentru majoritatea culturilor amendarea calcică se aplică pe toate
solurile care au un pH mai mic de 5,8 şi un grad de saturaţie în baze sub 75%.
Pentru plantele leguminoase amendarea calcică se aplică pe
solurile care au pH-ul sub 6,0 şi gradul de saturaţie în baze sub 80%.
Gunoiul de grajd determină îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi în
special structura, permeabilitatea şi capacitatea pentru apă a solului. Prin
mărirea capacităţii de tamponare a solului, gunoiul de grajd reduce acţiunea
nocivă a acizilor solului iar prin formarea de NH3 şi prin aportul de calciu
schimbabil, micşorează aciditatea solului. Îngrăşămintele organice
intensifică activitatea microorganismelor şi contribuie la menţinerea unui
echilibru optim între procesele de humificare şi mineralizare din sol.

Îngrăşămintele cu acţiune neutră asupra pH-ului solului sunt

superfosfatul, sarea potasică, nitrocalcamoniul, sulfatul de potasiu etc.
Îngrăşămintele cu acţiune acidifiantă asupra solului sunt sulfatul
de amoniu (NH4)2SO4, azotatul de amoniu NH4NO3, ureea OC(NH2)2,
clorura de amoniu NH4Cl iar cele cu acţiune alcalinizantă sunt azotatul de
calciu Ca(NO2)2, cianamida de calciu CaCN2, carbonatul de potasiu K2CO3
Majoritatea plantelor cresc cel mai bine pe solurile neutre sau
uşor acide şi puţine plante suportă un pH până la 4,5 sau până la 8,3.
Plante tolerante la aciditate sunt Festuca pratensis (4,5-7,0), Festuca
rubra (5,5-6,5), cartoful (5,0-6,0), ovăzul (5,0-6,0), secara (5,0-6,0) iar
plantele mijlociu tolerante la aciditate sunt grâul (5,5-7,5), porumbul (5,5-
7,5), rapiţa (5,8-6,7), tomatele (5,5-7,0), castraveţii (6,0-7,0), mazărea (6,0-
7,0), fasolea (6,0-7,0), morcovul (5,8-7,0), sfecla roşie (7,0-8,0) etc.
Plantele tolerante la alcalinitate sunt floarea soarelui (6,0-7,5),
muştarul (6,0-7,5), inul pentru ulei (6,0-8,0), lucerna (6,5-7,5), orzul (6,5-
8,0), varza (7,0-8,0), mazărea şi fasolea de grădină (7,0-8,0) etc.
După pH-ul solului în suspensie apoasă 1:2,5 solurile au fost
caracterizate astfel:
puternic alcaline 8,41 - 9,00
moderat alcaline 8,01 - 8,40
slab alcaline 7,51 - 8,00
foarte slab alcaline 7,21 - 7,50
Neuter 6,81 - 7,20
foarte slab acide 6,41 - 6,80
slab acide 5,81 - 6,40
moderat acide 5,01 - 5,80
puternic acid 4,31 - 5,00

9.5 AGROTEHNICA TERENURILOR NISIPOASE

Nisipurile şi solurile nisipoase ocupă în ţara noastră o suprafaţă de
circa 540000 ha, cele mai mari suprafeţe fiind răspândite în zona de
stepă şi silvostepă, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Nisipurile sunt soluri caracterizate printr-un conţinut de peste
95% particule grosiere, un conţinut de mâl şi argilă sub 5% şi de humus
de circa 0,5%.
Solurile nisipoase sunt soluri cu un conţinut de nisip de cel puţin
85%, până la 15% mâl şi argilă şi un conţinut de humus de peste 1%.
Aproximativ două treimi din suprafaţa totală de
nisipuri şi soluri nisipoase sunt localizate în Câmpia Română, din care cca.
250000 ha se găsesc în vestul acesteia (sudul Olteniei). Circa 100000 ha sunt
răspândite în partea nord-estică a Câmpiei Române, pe partea dreaptă a
râului Ialomiţa, în dreapta râului Buzău şi în Câmpia Siretului, în stânga
râului Bârlad şi a Siretului, în aval de confluenţa cu Bârladul, până la Hanul
Conachi
O caracteristică importantă a nisipurilor din ţara noastră este că sunt foarte heterogene.

83
Lipsa vegetaţiei favorizează eroziunea eoliană. Vânturi cu viteza de
4 m/s transportă particule de nisip cu diametrul de până la 1 mm iar vânturile cu viteza de 11-17 m
Nisipurile au căldura specifică scăzută şi conductibilitatea calorică
mare, fapt care determină înregistrarea unor temperaturi foarte ridicate
în timpul verii (60-70 oC).
Rezistenţa la penetrare este mică (8-12 kgf/cm2) iar capacitatea
de reţinere a apei foarte mică, capacitatea pentru apă în câmp fiind de 4 - 12%.
Coeficientul de ofilire are valori de 0,8 până la 2,5%.
Permeabilitatea pentru apă a nisipurilor este foarte mare determinând
spălarea substanţelor nutritive.
Solurile nisipoase au densitatea aparentă mare, fiind cuprinsă între
1,50-1,80 g/cm3. Datorită porozităţii totale ridicate este favorizată
activitatea microorganismelor aerobe, care descompun intens materia organică din sol.
Terenurile nisipoase au capacitatea de reţinere a apei mică.
Coeficienţii de higroscopicitate şi de ofilire au valori mici, cuprinse între 0,5-1% şi respectiv 0,75-2,25%.
Pe terenurile nisipoase permeabilitatea pentru apă este mare dar şi evaporarea apei este mai intensă.
Datorită texturii grosiere, permeabilitatea pentru apă a solurilor
nisipoase este mare. Capacitatea de câmp pentru apă este redusă, fiind cuprinsă între 6-10% pe adâncimea de 1 m.
Datorită coeziunii şi adeziunii reduse solurile nisipoase au o
rezistenţă mică la efectuarea lucrărilor, acestea putându-se executa
corespunzător indiferent de conţinutul de umiditate.
Pe solurile nisipoase descompunerea materiei organice are loc mai intens datorită abundenţei oxigenului şi a cantităţilor
reduse de argilă care poate fixa acizii humici.
Solurile nisipoase sunt sărace în elemente nutritive iar reţinerea acestora este foarte slabă datorită particulelor grosiere
care determină o suprafaţă exterioară mică.

Solurile nisipoase sunt slab productive, au un conţinut redus de

apă, humus şi substanţe nutritive şi o activitate biologică redusă încât
necesită măsuri speciale pentru valorificarea lor în condiţii satisfăcătoare
din punct de vedere economic.

9.5.1 LUCRĂRI PENTRU AMELIORAREA SOLURILOR NISIPOASE

Modelarea terenului se referă la reducerea diferenţelor de nivel între

dune şi interdune prin decopertarea şi translocarea nisipului din părţile
superioare ale dunelor în zona de interdune.
Nivelarea. Amenajarea solurilor nisipoase pentru irigat impune
efectuarea lucrărilor pentru nivelarea terenului în vederea atenuării
diferenţelor dintre dune şi interdune, diferenţe care depăşesc uneori chiar şi
4m. Nivelarea se referă la suprafeţele modelate care au diferenţe de nivel şi
pante mici. Prin nivelarea solurilor nisipoase se asigură o mecanizare
completă a lucrărilor, uniformizarea fertilităţii solului, repartizarea
uniformă a apei, îngrășămintelor şi substanțelor pentru protecţia culturilor.
Combaterea eroziunii eoliene este necesară pentru introducerea
măsurilor biologice şi în special a perdelelor de protecţie care reduc viteza
vântului şi contribuie la îmbunătăţirea microclimatului local.
Pentru a opri spulberarea nisipului se foloseşte metoda de în culise,
alternând plante cu înălţime diferită, plantaţii de viţă de vie, menţinerea
terenului înierbat cu plante perene etc
Fertilizarea cu gunoi de grajd şi cu îngrăşăminte verzi au un rol deosebit în ameliorarea solurilor nisipoase.
Fixarea nisipurilor se poate realiza şi prin folosirea de paranisipuri (garduri de nuiele, trestie, coceni de porumb, tulpini
de floarea soarelui etc.).
Îmbogăţirea în material fin este un alt mijloc pentru stabilizarea şi ameliorarea nisipurilor şi în funcţie de zonă se poate
folosi mâlul de pe fundul bălţilor, argilă, pământ argilos, bentonită etc.
9.5.2 LUCRĂRILE AGROTEHNICE PE TERENURILE
NISIPOASE
1. Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente
Sortimentul de plante care se pot cultiva pe solurile nisipoase
este restrâns însă prin fertilizare şi irigare acesta poate fi extins iar

84
producţiile obţinute pot fi eficiente din punct de vedere economic.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase, în condiţii de neirigare pot fi
cultivate secara, meiul, grâul, porumbul, sorgul hibrid pentru boabe,
fasolea, fasoliţa, tutunul, cartoful, floarea soarelui, ricinul, lupinul,
bostănoasele şi borceagul.

Pe solurile nisipoase irigate, sortimentul de plante care pot fi

cultivate se lărgeşte pentru că se îmbunătăţesc substanţial condiţiile pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor. În condiţii de irigare s-au extins culturile
succesive în mirişte, mai ales după culturile care eliberează terenul devreme.
Asolamentele pe solurile nisipoase trebuie să asigure condiţii
favorabile de mediu pentru fiecare plantă şi în plus să împiedice procesul
de eroziune eoliană.
476
Principalele metode agrotehnice pentru reducerea spulberării
nisipului sunt următoarele:
1. Folosirea de asolamente cu o diversitate mai mare a culturilor;
2. Folosirea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor verzi;
3. Organizarea terenului cu sole de formă dreptunghiulară, orientate
cu latura lungă perpendicular pe direcţia vântului dominant;
4. Alternarea plantelor în cadrul asolamentelor astfel încât în perioadele de spulberare intensă a nisipului, terenul să fie
acoperit cât mai bine cu vegetaţie;
5. Folosirea culturilor succesive care asigură acoperirea terenului în a doua jumătate a verii;
6. Folosirea culturilor ascunse, în condiţii de irigare, care după
recoltarea plantelor protectoare asigură acoperirea solului;
7. Folosirea culturilor de toamnă (culturi de acoperire sau furajere) (secară, borceag de toamnă, rapiţă, măzăriche de
toamnă etc.), care realizează acoperirea terenului în perioada toamnă-primăvară;
8. Utilizarea culturilor în fâşii, alternând plante bune protectoare cu plante slab protectoare.
9. Asolamentele indicate pe nisipuri şi solurile nisipoase.

2. Folosirea îngrăşămintelor

Îngrăşămintele contribuie în mod direct la îmbunătăţirea

conţinutului de elemente minerale din sol şi indirect prin cantitatea de
biomasă şi rădăcini rămasă în sol de la culturile din asolament.
Îngrăşămintele chimice cu azot determină obţinerea unor sporuri
mari de producţie însă ele trebuie aplicate împreună cu cele cu fosfor şi
potasiu. Utilizarea unilaterală a îngrăşămintelor cu azot determină obţinerea
unor sporuri mai scăzute de producţie şi creşterea acidităţii solului.
Pe solurile nisipoase este necesar ca îngrăşămintele să fie aplicate
diferenţiat în funcţie de forma de relief şi de fertilitatea acestora (vârfurile
de dună au o fertilitate mai scăzută), iar îngrăşămintele cu azot, mai
levigabile, trebuie aplicate fracţionat, în funcţie de cerinţele plantelor,
pentru a reduce spălarea lor în adâncime. În condiţii de irigare levigarea
nitraţilor are loc cu o intensitate şi mai mare.
Îngrăşămintele organice influenţează cel mai mult proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale solurilor nisipoase. La îngrăşămintele
organice şi în special la gunoiul de grajd, toate plantele cultivate pe
nisipuri înregistrează sporuri mari de producţie. Eficacitatea gunoiului de grajd creşte când este încorporat mai adânc şi
la diferite adâncimi în sol.

Rezultate bune pe nisipuri au dat turba, aplicată în doză de 10-15

t/ha şi îngrăşămintele verzi (secara, lupinul, fasoliţa, mazărea etc.) aplicate
împreună cu îngrăşămintele chimice. Pop şi colab. (1997) arată că prin
folosirea lupinului ca îngrăşământ verde împreună cu N64P32, producţia
de secară a crescut cu 31%.
3. Folosirea amendamentelor
Solurile nisipoase pot avea reacţie acidă, bazică sau neutră.
Acidifierea nisipurilor se accentuează când se folosesc doze mari de

85
azotat de amoniu, în special în regim irigat.

4. Lucrările solului
Caracteristic lucrărilor solului pe terenurile nisipoase este faptul că,
pe lângă crearea de condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, acestea trebuie să reducă procesul de eroziune eoliană şi să
amelioreze fertilitatea solului.
La realizarea acestor obiective trebuie avute în vedere următoarele
condiţii specifice din zonele cu soluri nisipoase:
1. Lucrările solului se execută cu un efort mai mic de tracţiune
ca urmare a valorilor scăzute pe care le prezintă adeziunea şi coeziunea;
2. Datorită capacităţii mici de reţinere a apei şi a conţinutului scăzut
de argilă, lucrările solului se pot executa corespunzător atât în condiţii de
secetă cât şi la un conţinut de umiditate mai mare;
3. Proprietăţile solurilor nisipoase permit renunţarea la arătură, în
anii când nu se încorporează gunoi, amendamente etc. sau dacă terenurile
nu sunt îmburuienate;
4. Pentru a reduce eroziunea eoliană arăturile se vor executa
perpendicular pe direcţia vântului dominant iar grăpatul arăturilor se va
efectua numai atunci când este cazul, de regulă înainte de semănat;
5. Epoca de executare a arăturii, pentru culturile de toamnă este cu 2-
4 săptămâni înainte de semănat, iar pentru cele de primăvară toamna târziu;
6. Datorită adeziunii şi coeziunii mici tractoarele patinează mai tare
şi se reduce productivitatea lucrărilor;
7. Uzura pieselor active ale maşinilor agricole este mai mare
datorită alcătuirii nisipurilor din particule grosiere şi a prezenţei cuarţului
în componenţa lor.
Cercetările experimentale au demonstrat superioritatea arăturilor
cu întoarcerea brazdei în special pe terenurile nisipoase puternic
îmburuienate, când se încorporează în sol miriştea şi resturile de buruieni.
Pregătirea patului germinativ se poate face cu grapa cu discuri
sau combinatorul, care taie bine buruienile chiar şi la o rezisteţă mai
redusă a solurilor nisipoase la acţiunea de înaintare a pieselor active.
5. Alte măsuri agrotehnice
Semănatul se va face perpendicular pe direcţia vântului dominant şi
se va efectua mai devreme decât pe celelalte terenuri.
Adâncimea de semănat va fi mai mare pe terenurile unde nisipul
este luat de vânt şi mai mică în zonele unde are loc o depunere a nisipului.
Pe terenurile nisipoase, datorită conţinutului redus de humus şi
de argilă, dozele de erbicide, care se administează la sol, vor fi mai mici.
Folosirea raţională a irigaţiei, însoţită de măsuri agrotehnice
corespunzătoare, determină realizarea şi pe nisipuri a unor producţii bune
la toate culturile.

9.6 AGROTEHNICA SOLURILOR SALINE ŞI ALCALINE

În România solurile cu un conţinut de săruri solubile mai mare de

900-1000 ppm ocupă o suprafaţă de aproximativ 510 000 ha,

9.6.1 ÎNSUŞIRILE FIZICO-CHIMICE ALE SOLURILOR SALINE ŞI ALCALINE

Lucrările de amendare a terenurilor saline şi alcalice se fac în

complex cu lucrările agropedoameliorative şi cele hidroameliorative.
Lucrările agropedoameliorative cuprind totalitatea intervenţiilor
tehnice care se execută pentru îmbunătăţirea fertilităţii solului și pentru
combaterea proceselor de degradare prin sărăturare. Solurile sărăturate au un conţinut ridicat de cationi de sodiu şi
potasiu.
Solonceacurile se caracterizează prin acumularea unor cantităţi mari

86
de săruri solubile (1-1,5%) în stratul superior iar soloneţurile se caracterizează printr-un conţinut mare de Na schimbabil
în complexul argilo-humic.
Argila cu un conţinut mare de sodiu devine compactă, formează
bulgări şi crăpături la uscare, are o permeabilitate şi o conductivitate
hidraulică reduse, o presiune osmotică ridicată, ceea ce determină
înrăutăţirea regimului aero- hidric şi nutritiv al solului.
Prezenţa în exces a sărurilor solubile de sodiu determină decalcifierea solului, structura este distrusă iar coeziunea şi
rezistenţa mecanică a solurilor creşte.
Solurile saline şi alcalice au proprietăţi fizice, chimice şi biologice
nefavorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor iar pentru cultivarea
acestora sunt necesare măsuri agrotehnice diferenţiate.

Creşterea conţinutului de Na+ din soluri determină intensificarea

atacului de fusarioze, limitarea drastică a activităţii bacteriilor fixatoare de
azot şi a celor care descompun celuloza. Aceste însuşiri ale solurilor saline
şi alcaline determină încadrarea lor în clasa solurilor foarte slab productive
până la neproductive.
Prin amendarea gipsică se înlocuieşte sodiul schimbabil cu calciul,
fapt care determină îmbunătăţirea structurii, a proprietăţilor hidrice şi a
activităţii microorganismelor din sol. Pentru amendarea solurilor sărăturate,
cu sau fără carbonaţi şi cu pH >7,5 se folosesc săruri solubile de calciu
(clorura de calciu, fosfogipsul) şi substanţe acide (acidul sulfuric, sulfatul
de fier, praful de lignit).
După gradul de sărăturare, exprimat prin cantitatea de săruri
solubile în stratul de sol cu rădăcini, se deosebesc:
- soluri nesalinizate cu un conţinut de săruri solubile <0,20% pe
care se cultivă majoritatea culturilor;
- soluri slab salinizate, cu un conţinut de săruri solubile de 0,3-
0,6%, pe care se pot cultiva specii rezistente la concentraţii mari de săruri;
- soluri mijlociu salinizate, cu un conţinut de săruri solubile de
0,7- 0,9%, pe care se pot cultiva plante foarte rezistente la săruri;
- soluri puternic sărăturate, care conţin peste 1% săruri solubile şi
care pot fi cultivate numai după îndepărtarea excesului de săruri solubile.

9.6.2 AMELIORAREA SOLURILOR SALINE ŞI ALCALINE

În majoritatea formulelor pentru calculul dozelor de amendamente
se iau în considerare valorile capacităţii de schimb cationic şi conţinutul de
sodiu adsorbit, atunci când solul are un pH <8,5 şi valorile conţinutului de
carbonat şi bicarbonat de sodiu, când solul are un pH >8,5.
Prevenirea salinizării secundare a solului constă în stabilirea
tuturor măsurilor care să elimine cauzele antropogene de salinizare pe
terenurile cu condiţii potenţiale de salinizare.
Combaterea salinizării secundare cuprinde măsurile de ameliorare a
solurilor deja salinizate.
Prevenirea salinizării cuprinde 4 grupe de măsuri:

a. Măsuri organizatorice şi gospodăreşti:

a1. Studiul condiţiilor de salinizare a solului, apelor freatice şi de irigaţie;
a2. Organizarea teritoriului;
a3. Organizarea măsurării nivelului apelor freatice;
a4. Organizarea raţională a irigaţiei.
b. Măsurile pentru regularizarea bilanţului apei în sol:
b1. Măsuri pentru creşterea randamentului sistemelor de irigaţie:
1. Amenajarea corespunzătoare a sistemelor de irigaţie;
2. Organizarea raţională a regimului de funcţionare a canalelor;
3. Folosirea planificată a apei de udare.
500
1
b2. Măsuri pentru prevenirea alimentării pânzei de apă freatică:

87
1. Aplicarea corectă a tehnicilor de udare;
2. Întreţinerea corectă a reţelelor de irigare şi drenaj;
3. Combaterea inundaţiilor şi a infiltraţiilor;
4. Limitarea spălării solurilor saline;
5. Nivelarea terenurilor amenajate pentru irigaţii;
6. Aplicarea drenajului.
b3. Măsuri pentru micşorarea evaporării şi pentru creşterea consumului
util al apei freatice şi de irigaţie:
1. Creşterea coeficientului de folosire al terenului;
2. Folosirea asolamentelor şi a plantelor mari consumatoare de apă;
3. Folosirea speciilor forestiere de-a lungul reţelei de irigare
(drenaj biologic);
4. Îmbunătăţirea structurii solului;
5. Folosirea apelor freatice la irigaţie.
c. Măsuri pentru regularizarea bilanţului sărurilor din sol:
c1. Aplicarea udărilor de aprovizionare pentru reducerea presiunii
osmotice a soluţiei solului;
c2. Aplicarea udărilor de primăvară şi în perioada de vegetaţie;
c3. Aplicarea spălării periodice;
c4. Controlul calităţii apelor de irigaţie;
c5. Desalinizarea apelor de irigaţie.
d. Măsuri agrotehnice pentru micşorarea evaporaţiei şi a
ascensiunii capilare a apei în sol:
d1. Sistemul de lucrare a solului;
d2. Sistemul de fertilizare a plantelor

Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente

Pe solurile sărăturate se cultivă plantele care rezistă la concentraţii

mari de săruri şi la secetă, precum şi plantele cu o perioadă scurtă de
vegetaţie care coincide cu perioada când solul conţine mai multă umiditate.
Toleranţa plantelor la săruri depinde şi de alţi factori, cum sunt faza
de vegetaţie, clima, raportul între diferiţi ioni, textura solului, regimul hidric
al solului etc. În primele faze de vegetaţie plantele sunt mai sensibile la
concentraţia mare de săruri solubile.
Rezistenţa plantelor cultivate la concentraţia de săruri solubile din sol
depinde de specie, soi, textura şi structura solului, capacitatea de adsorbţie,
conţinutul de humus şi de raportul dintre diferiţi ioni din soluţia solului.
Producţiile obţinute pe sărături sunt calitativ inferioare celor
obţinute pe soluri normale. Aşa de exemplu, rădăcinile sfeclei pentru zahăr
conţin mai puţin zahăr şi se rafinează mai greu, la cereale creşte raportul
paie/boabe, plantele furajere conţin o cantitate mai mare de săruri etc.

Folosirea amendamentelor şi îngrăşămintelor

Ghipsul. Pentru ameliorarea solurilor saline şi alcaline, cu excepţia
solodiilor şi solurilor solodizate, se foloseşte ghipsul (CaSO4 + 2 H2O),
Fosfogipsul. Întrucât gipsul este folosit în cantităţi mari în
industrie, amendamentul cel mai utilizat în prezent este fosfogipsul, deşeu de
la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor şi acid sulfuric
Alături de amendamente, îngrăşămintele organice, în special gunoiul
de grajd şi îngrăşămintele verzi, au un rol deosebit pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Gunoiul de grajd contribuie la creşterea conţinutului de materie
organică, ameliorarea structurii, îmbunătăţirea porozităţii, reducerea
alcalinităţii şi stimularea activităţii microbiologice.
Ca îngrăşăminte verzi se pot cultiva sulfina, floarea soarelui şi sorgul.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se asociază cu îngrăşăminte chimice.
Dintre îngrăşămintele chimice se recomandă în primul rând cele
cu azot şi dintre acestea sulfatul de amoniu.

88
Lucrările solului
Proprietăţile solurilor sărăturate sunt nefavorabile pentru realizarea
unor lucrări de calitate, pentru că în condiţii de secetă aceste soluri se
compactează, se întăresc, iar în stare umedă devin ca o pastă. Din această
cauză momentul optim pentru efectuarea lucrărilor este de scurtă durată. Aceste soluri se pot ara la un conţinut de 16-
17% umiditate din greutatea solului uscat.
Prin arătura de desfundare autoamendarea se poate face la
soloneţurile columnare care au orizontul B scurt şi care conţin gips la
adâncimi mai mici de 50 cm.

Prin afânarea treptată în profunzime, se realizează o aerisire a

stratului arabil şi totodată se declanşează şi se intensifică procesele biologice,
se creează o permeabilitate mai bună pentru apă, care va determina o spălare
în adâncime a unor cantităţi mai mari de săruri etc.
Pentru afânarea straturilor profunde de sol plugurile trebuie să
fie prevăzute cu subsoliere pentru a împiedica aducerea la suprafaţă a
sărurilor nocive sau a orizonturilor sărace în substanţe nutritive.
Pe soloneţurile cu coloane de adâncime mică şi mijlocie, adâncirea
stratului arat se va face progresiv, cu câţiva centimetri anual.
În ceea ce priveşte lucrările de pregătire a patului germinativ,
pe solurile sărăturate ameliorate, ele sunt aceleaşi ca şi pe solurile zonale.
Alte măsuri
Pe sărături este necesar să se aplice o serie de lucrări de îmbunătăţiri
funciare printre care nivelarea şi amenajarea terenurilor pentru efectuarea
lucrărilor ameliorative, spălarea sărurilor, irigarea sau cultura orezului.
În urma efectuării lucrărilor de drenaj se intensifică scurgerea apelor
freatice şi a soluţiilor saline spre drenuri, asigurându-se astfel colectarea
şi evacuarea apelor freatice şi a soluţiilor de sol mineralizate.
Prin nivelare se mobilizează solul, se mărunţesc bulgării, se
omogenizează fertilitatea învelişului de sol şi se îmbunătăţesc condiţiile
pentru infiltrarea unifirmă a apei pe profilul solului.
Prin lucrările de spălare se urmăreşte reglementarea regimului salin al solurilor.
La semănat, pe sărături, se foloseşte o cantitate de sămânţă cu cca. 20%
mai mare comparativ cu cea utilizată pe solurile normale. De asemenea,
adâncimea de semănat este mai mică datorită predispoziţiei sărăturilor la
compactare şi formarea crustei.
O măsură eficientă este ameliorarea solurilor saline şi alcaline
prin cultura orezului.

9.7 AGROTEHNICA PE TERENURILE ÎNDIGUITE ŞI DESECATE

În ţara noastră terenurile cu exces de apă permanent sau periodic,

care necesită lucrări de îndiguire şi desecare, însumează o suprafaţă de circa
2800000 ha. Aceste terenuri sunt situate în Lunca şi Delta Dunării precum şi
pe luncile râurilor interioare, în special pe cele din vestul ţării.
Solurile
Solurile din aceste zone sunt foarte diferite datorită condiţiilor
de acumulare a materialelor aluviale şi a condiţiilor particulare în care
s-au format, reprezentate de exces de umiditate, inundaţii frecvente, ape
freatice aproape de suprafaţă, depuneri de material purtat de apele de
inundare ș.a. Depozitele lacustre scoase la zi au o textură fină (luturi
argiloase, argile sau argile prăfoase) şi sunt bogate în materie organică, în
special suprafeţele care au trecut prin faza de mlaştină cu dezvoltarea
puternică a vegetaţiei hidrofile.
Conţinutul ridicat în materie organică a determinat iniţial,
obţinerea unor producţii ridicate, însă practicarea monoculturii de porumb şi
condiţiile climatice au condus la mineralizarea rapidă a materiei organice,
compactare, scăderea conţinutului de elemente nutritive, fapt care impune

89
aplicarea unor sisteme de fertilizare distincte.
Pentru ameliorarea acestor soluri trebuie aplicate îngrăşăminte
organice (30-40 t/ha gunoi de grajd) şi introduse asolamente care includ şi
lucernă.
Apa freatică este aproape de suprafaţă şi determină o aeraţie
insuficientă a solului având ca efect încetinirea proceselor de oxidare şi
mineralizarea insuficientă a resturilor organice.

Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci primăvara, zăpada se

topeşte mai greu iar semănatul se întârzie.
Excesul de umiditate determină iarna variaţii mari ale volumului
solului datorită îngheţului şi dezgheţului iar culturile de toamnă suferă în urma
fenomenului de dezrădăcinare (“descălţare”).
Apa în exces şi insuficienţa aerului stânjenesc creşterea plantelor
cultivate și înlesnesc înmulţirea unor specii de buruieni şi ciuperci parazite care
produc boli ale acestora. Desecarea şi drenajul solurilor cu exces de umiditate asigură
regularizarea scurgerii apelor de suprafaţă şi a celor freatice în vederea
îmbunăţăţirii însuşirilor solului şi a satisfacerii cerinţelor plantelor pentru apă
şi aer. Când nu există exces de umiditate dar plantele suferă totuși datorită
lipsei aerului, ca efect al porozităţii scăzute şi a conţinutului mare de argilă, se
poate apela la drenajul cârtiţă sau la desecarea biologică, folosind plante cu un
consum mare de apă. Majoritatea specialiştilor recomandă ca după desecarea solurilor
cu exces de umiditate să se facă o arătură adâncă de desfundare a
orizontului humifer sau turbos care îmbunătăţeşte regimul aero-hidric şi
declanşează procesele de mineralizare a materiei organice.
Solurile aluviale pot avea o reacţie alcalină sau slab alcalină însă
în zona de pădure pot fi acide sau slab acide.
Sortimentul de plante
Pe terenurile mai ridicate se cultivă floarea soarelui, soia, grâu, ovăz,
legume iar pe cele nisipoase culturi timpurii şi semitimpurii. Pe terenurile
cu permeabilitate redusă se cultivă orezul.
Pe terenurile îndiguite din Lunca Dunării cele mai mari producţii
se obţin la porumb, în special când se cultivă în rotaţie cu soia.
Pe terenurile din zonele cu veri mai răcoroase, pe lângă culturile
cerealiere se pot cultiva cu rezultate bune cartoful, inul pentru fibră, trifoiul,
cânepa, orzoaica etc.
Folosirea îngrăşămintelor
Pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului şi a nutriţiei minerale a plantelor este recomandat să se aplice gunoi
de grajd în doză de 30-40 t/ha. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes
şi îngrăşămintele verzi.
Lucrările solului
Înainte de executarea lucrărilor solului, pentru înfiinţarea culturilor
pe terenurile cu exces de umiditate, se va îndepărta apa în exces,
vegetaţia lemnoasă şi cea hidrofilă şi se va nivela terenul. Defrişarea se face
manual sau mecanic şi constă în scoaterea rădăcinilor groase, nivelarea
gropilor şi a terenului.
Pe terenurile desecate prin arătura adâncă de vară, la 28-30 cm, se
scot la suprafaţă organele vegetative de înmulţire ale buruienilor (stuf,
papură, costrei) care, urmare a lucrărilor superficiale următoare, sunt
distruse prin metoda epuizării.
În primul an este recomandat să se cultive o plantă prăşitoare, iar
dintre acestea mai potrivite sunt porumbul şi floarea soarelui.
Alte măsuri
Pe solurile grele, impermeabile şi cu exces de umiditate sunt
necesare lucrări de afânare adâncă care se execută cu maşini de afânat solul
(MAS) sau scarificatoare.
O lucrare importantă pe terenurile desecate o constituie nivelarea
terenului, prin care dispar microdepresiunile, rigolele şi crovurile şi se

90
realizează o pantă continuă pe direcţia generală a terenului.
Semănatul pe terenurile îndiguite şi desecate se face mai târziu faţă
de alte terenuri, datorită conţinutului mai ridicat de apă din sol şi datorită
pericolului mai mare pe care îl reprezintă brumele şi îngheţurile târzii
de primăvară.

CAPITOLUL X

SISTEME DE AGRICULTURĂ

10.2 ISTORICUL ŞI PERSPECTIVA SISTEMELOR DE AGRICULTURĂ

Datorită schimbării condiţiilor de mediu (climă şi sol) şi a creşterii cerinţelor de energie, hrană şi de agrement ale
populaţiei, sistemele de agricultură trebuie adaptate acestor cerinţe. Fiecare suprafaţă trebuie să fie destinată pentru
folosinţa durabilă care asigură menținerea biodiversităţii, creşterea producţiei de alimente, produse tradiţionale,
biocarburanți, dezvoltarea turismului şi a zonelor de agrement.

Uniunea Europeană are o politică activă de dezvoltare rurală, susținută prin Fondul European Agricol Pentru Dezvoltare
Rurală (FEADR), care contribuie la dezvoltarea infrastructurilor și serviciilor sociale și educaționale și la îmbunătățirea
capitalului uman în zonele rurale.
Prin sistem de agricultură se înţelege un complex de măsuri organizatorice, pedo-climatice, agro-fitotehnice,
zootehnice, economice, sociale etc., de utilizare a resurselor naturale şi umane în vederea desfăşurării procesului de
producţie în agricultură (Onisie, 1999).
Un sistem agricol modern este un sistem integrat care cuprinde un ansamblu de tehnologii, materiale şi agregate
tehnologice folosite pentru producţia agricolă şi pentru ameliorarea factorilor de mediu.
Odată cu dezvoltarea agriculturii s-au utilizat diferite sisteme de
agricultură. Sistemele care au fost utilizate pe perioade mai lungi sunt: sistemul
cu ţelină, sistemul cu pârloagă, sistemul cu ogor, sistemul rotaţiei libere,
convenţional, biodinamic, biologic, sistemul de agricultură durabilă și sistemul
de agricultură de precizie.
1. Sistemul de agricultură cu ţelină
Utilizarea monoculturii şi a practicilor rudimentare de lucrare a solului
a determinat scăderea fertilităţii solului, înmulţirea exagerată a buruienilor,
apariţia oboselii solului şi scăderea producţiei. Aceste dezavantaje ale
monoculturii au determinat părăsirea terenurilor respective şi luarea în cultură,
prin desţelenire, a altor terenuri.
2. Sistemul de agricultură cu pârloagă
Sistemul de agricultură cu pârloagă a fost impus de creşterea populaţiei
şi a dezvoltării uneltelor pentru lucrarea terenului. Deoarece deplasarea
populațiilor în vederea luării în cultură a unor suprafețe noi devenise dificilă a
fost necesar să fie cultivate terenurile care inițial fuseseră abandonate. Luarea
în cultură a acestor suprafeţe s-a făcut prin delimitarea unui număr de sole, care
erau cultivate timp de 8-10 ani, în special cu cereale iar celelalte sole erau
lăsate necultivate un număr mai mare de ani. Acest tip de exploatare a terenului
a determinat scăderea fertilităţii solului, fapt pentru care unele dintre ele se
lăsau necultivate şi erau folosite ca păşuni şi fâneţe.
3. Sistemul de agricultură cu ogor
Sistemul de agricultură „cu ogor” s-a utilizat în Europa, din epoca
feudală, sub forma unor asolamente de trei ani iar în ţara noastră s-a păstrat o
perioadă foarte lungă de timp. Sistemul de agricultură cu ogor a fost impus ca
urmare a cerinţelor tot mai mari pentru alimente şi de materii prime pentru
industria alimentară.
Terenul era divizat în 2 sau 3 sole, din care una sau două erau cultivate
cu cereale iar una sau două erau lăsate ca ogor necultivat, pentru a se reface
fertilitatea solului. Sola lăsată ca ogor era fie pășunată până în toamnă și apoi

91
arată, caz în care se numea ogor sterp, sau era lucrată în vederea distrugerii
buruienilor (ogor negru) și semănată toamna cu grâu.
4. Sistemul de agricultură cu asolament altern
Odată cu dezvoltarea industriei, după revoluţia franceză, s-a trecut la
un sistem de agricultură mai evoluat, care a apărut în Anglia și s-a răspândit
apoi în toată Europa şi continentul american.
Sistemul de agricultură „altern” constă în folosirea unor asolamente în
care plantele cultivate alternează în funcţie de cerinţele lor biologice, principiu
care este valabil şi astăzi.
5. Sistemul de agricultură convenţional
Acest sistem de agricultură s-a impus odată cu dezvoltarea industriei şi
a creşterii cerinţelor pentru produsele vegetale. Introducerea soiurilor şi a
hibrizilor de mare productivitate, care necesită cantităţi mari de îngrăşăminte,
pesticide, irigaţii şi creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole a
determinat creşterea rapidă a producţiilor, considerându-se la vremea
respectivă că aceste produse moderne pot suplini efectele benefice ale
asolamentelor sau a metodelor agrotehnice.
Acest sistem de agricultură s-a extins după anul 1960, odată cu
introducerea hibrizilor de porumb, floarea soarelui şi cu producerea unor
substanțe eficiente pentru combaterea buruienilor, patogenilor şi a
dăunătorilor. Folosirea intensivă a mijloacelor mecanice, a unor cantităţi mari
de îngrăşăminte şi pesticide, a determinat după doar 40-50 de ani degradarea
solului şi a factorilor de mediu.
Sistemul tehnologic convenţional, cu arături anuale, de multe ori
efectuate la aceeaşi adâncime, cu numeroase lucrări de pregătire a patului
germinativ, aplicate, în cele mai multe cazuri, pe suprafeţe cu rotaţii scurte şi
cu doze reduse de îngrășăminte organice, a influenţat negativ însuşirile fizice
şi chimice a solului.
Procesele de degradare a solului, cum sunt deteriorarea stabilităţii
structurii, crustificarea, compactarea, acidifierea, eroziunea, au avut consecinţe
negative asupra unor proprietăţii fizice şi chimice ale solului, cum sunt
stabilitatea mecanică şi hidrică a agregatelor, porozitatea, capacitatea de
infiltraţie, conductivitatea hidraulică, reţinerea apei, stratificarea materiei
organice şi a nutrienţilor, structura şi activitatea speciilor de floră şi faună
edafică, biomasa de carbon, regimul de umiditate şi temperatură. Acestea
afectează creşterea rădăcinilor, folosirea eficientă a apei şi nutrienţilor, raportul
rădăcină-parte aeriană şi, în final, producţia.
6. Sistemul de agricultură biodinamică
Ca urmare a cerinţelor tot mai mari pentru hrană şi profit, agricultura
s-a intensivizat şi s-au intensificat fenomenele distructive - inundaţii, alunecări
de teren, eroziune, poluare, deşertificare etc. Scăderea fertilităţii solului,
reducerea diversităţii genetice, creşterea riscului poluării apelor şi solului
precum şi contaminarea produselor agroalimentare cu substanţe toxice,
constituie motive serioase de îngrijorare pentru întreaga comunitate.
Agricultura biodinamică, prin folosirea îngrăşămintelor organice,
determină creşterea fertilităţii solului, iar prin folosirea composturilor, care au
o acţiune antibiotică, determină combaterea unor bacterii şi ciuperci, care
dăunează plantelor, producând putrezirea rădăcinilor la grâu (Ophiobolus
graminis, Phymatotrichum omnivorum), fuzarioza, rizoctonioza la grâu, cartof,
varză, sfâşierea frunzelor la orz, porumb, mei, mac (Helminthosporium sp.).
Pentru compostare se utilizează amestecuri vegetale (paie, frunze,
turbă, rumeguş, scoarţă de copaci) cu gunoi provenit de la bovine, cabaline,
porci, păsări, must de gunoi de grajd şi diferite preparate, provenite din
fermentarea în condiţii controlate a unor plante medicinale sau produse
animaliere. Materialele se amestecă şi se omogenizează bine, păstrându-se un
raport convenabil între substanţele celulozice, compuşii cu azot (25/1) şi
zaharurile fermentabile. Materialele se aşază afânat, fără tasare, în platformă, pentru a declanşa o fermentare aerobă,
adăugându-se pământ, făină de fosforite şi silicaţi naturali măcinaţi.

92
10.3 SISTEME DE AGRICULTURĂ ALTERNATIVĂ

Dintre sistemele de agricultură considerate a avea un rol de conservare şi ameliorare a condiţiilor de mediu amintim
sistemul de agricultură ecologică, sistemul de agricultură durabilă şi sistemul de agricultură de precizie.

10.3.1 SISTEMUL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ

Agricultura ecologică a apărut ca rezultat al efectelor negative
înregistrate în urma aplicării agriculturii chimizate şi este una dintre
alternativele posibile la agricultura intensivă, bazată mai mult pe eficienţă şi
efecte economice.

Acest sistem de agricultură este o alternativă împotriva poluării

componentelor mediului natural şi pentru menţinerea sănătăţii organismelor.
Termenii folosiţi pentru acest sistem de agricultură sunt diferiţi de la o
ţară la alta, dar au acelaşi înţeles: agricultură organică (Anglia), biologică
(Grecia, Franţa, Olanda), ecologică (Germania, Spania, Danemarca).
Producţia ecologică presupune realizarea prin sisteme agricole
durabile, care asigură protejarea mediului înconjurător, a unor de produse şi
alimente cu o calitate nutritivă şi sanitară superioară produselor convenţionale.
Agricultura ecologică este un tip de agricultură „durabilă” (Toncea,
1999), care presupune administrarea durabilă a vieţuitoarelor agricole şi a
mediului lor de viaţă în folosul îndelungat al naturii şi omenirii.
Ca ştiinţă, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al
organismelor vii şi a mediului lor de viaţă în interacţiune cu managementul
sistemelor agricole, capabile să asigure timp îndelungat, nevoile de viaţă fără
a diminua potenţialul ecologic, economic şi social al zonei.

Obiectivele sistemului de agricultură ecologică şi a sistemului de

agricultură durabilă sunt comune şi au în vedere următoarele:
- optimizarea consumurilor tehnologice şi echilibrarea balanţelor
energetice;
- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor;
- protecţia resurselor de apă şi a atmosferei;
- conservarea biodiversităţii;
- protejarea şi stimularea activităţii microorganismelor, florei şi a
faunei utile;
- refacerea şi protejarea peisajului natural.
Realizarea obiectivelor agriculturii ecologice se bazează pe unele
particularităţi şi anume:
- fermele ecologice includ câmpurile, animalele şi structurile materiale
existente şi nu admit desfăşurarea în paralel a unui alt tip de producţie agricolă;
- fermele ecologice trebuie să includă bovine şi alte rumegătoare, care
să asigure îngrăşămintele organice;
- structura de producţie se bazează pe asolamente cu specii care fixează
azotul şi genotipuri adaptate condiţiilor agro-ecologice locale;
- fertilitatea solului se menţine cu compost fermentat preparat prin
metode biodinamice;
- tratamentul cu soluţie preparată din balegă de vacă sau silice în corn
de vacă trebuie să se facă pe întreaga suprafaţă a fermei;
- încorporarea superficială a resurselor organice compostate pentru a
favoriza descompunerea aerobă; nu se recomandă materiile organice proaspete,
care prin descompunere anaerobă formează produşi toxici pentru plante;
- folosirea asolamentului multianual cu leguminoase;
- lucrarea superficială a solului, fără întoarcerea brazdei şi practicarea
periodică a subsolajului;
- corelarea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor cu
intensitatea şi ritmicitatea factorilor naturali şi a factorilor cosmici;
- prelucrarea produselor din ferme urmăreşte menţinerea şi sporirea
calităţilor iniţiale.

93
O componentă de bază a sistemului de agricultură ecologică o
reprezintă folosirea îngrăşămintelor verzi, cu următoarele scopuri:
- îmbogăţirea solului cu materie organică şi creşterea conţinutului de
humus;
- creşterea conţinutului de elemente minerale din sol şi îmbunătăţirea
nutriţiei plantelor cu azot;
- acoperirea solului şi protejarea sa împotriva eroziunii;
- îmbunătăţirea structurii şi creşterea capacităţii pentru apă capilară a
solului;
- creşterea capacităţii de reţinere a elementelor nutritive şi reducerea
pierderilor prin spălare şi levigare;
- creşterea activităţii microorganismelor din sol;
- creşterea conţinutului de CO2 şi a solubilizării elementelor nutritive.
Plantele ce pot fi utilizate ca îngrăşământ verde sunt:
- pe solurile nisipoase: leguminoasele, singure sau în amestec, ca
lupinul galben, trifoiul, măzărichea, sulfina;
- pe solurile luto-argiloase: lupinul alb, trifoiul mărunt, lintea, facelia,
hrişca, secara, rapiţa, floarea soarelui, muştarul, sulfina;
- pe solurile sărăturate: lupinul roşu, sulfina, hrişca, măzărichea
păroasă.
Plantele pentru îngrăşământ verde se pot semăna în cultură pură
primăvara, în cultură ascunsă, când se seamănă sub o cereală păioasă, în
primăvară sau în mirişte, în zonele cu veri ploioase şi toamne lungi.

Fermele ecologice ocupă, de regulă, suprafeţe de 5-50 ha, în funcţie de

activităţi, care cuprind sere, solarii, ciupercării, culturi de legume, plantaţii de
pomi fructiferi, creşterea viermilor de mătase, melcilor, struţilor etc.
După perioada de conversie, fermele ecologice trebuie certificate
pentru a începe managementul ecologic, evaluarea şi garantarea sistemului de
producţie, care se face de către Federaţia Internaţională a Mişcărilor de
Agricultură Organică (IFOAM).
În unele ţări europene, pentru protecţia mediului înconjurător şi
păstrarea fermelor ecologice, s-au efectuat investiţii foarte mari.
În Marea Britanie, în timpul perioadei de conversie, subvenţiile sunt de
450 de lire sterline pentru un hectar iar în alte ţări din Comunitatea Europeană
subvenţiile sunt în jur de 15% pentru fermierii care obţin produse ecologice.
Codurile de bună practică agricolă reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, puse la dispoziţia producătorilor agricoli şi a
fermierilor, pentru a fi implementate în practică.
Policulturile oferă diferite avantaje cum sunt: protecţia împotriva
eroziunii, reducerea riscului financiar, îmbunătăţirea calităţii producţiei şi
asigură stabilitatea prin diversitate.
La stabilirea structurii culturilor în fermele ecologice trebuie
respectate următoarele principii:
- alternarea culturilor cu biomasă ridicată de rădăcini cu cele care
asigură azot pentru creşterea numărului de microorganisme din sol;
- alternarea culturilor cu adâncimi diferite ale sistemului radicular
pentru un drenaj bun şi pentru folosirea mai eficientă a resurselor nutriţionale;
- rotaţia culturilor care fixează azotul cu cele care au nevoie de azot;
- folosirea îngrăşămintelor verzi pentru a menţine terenul acoperit,
pentru a reduce spălările de elemente nutritive şi pentru a menţine conţinutul
de materie organică din sol;
- alternarea culturilor care se dezvoltă lent cu cele care înăbuşă
buruienile;
- culturile care sunt plante gazdă pentru patogeni şi dăunători să fie
incluse în rotaţie la intervale potrivite;
- culturile dde primăvară să alterneze cu cele de toamnă pentru
eşalonarea muncii.

94
Grâul este cea mai importantă cultură în sistemul organic însă, pentru
că are cerinţe mari faţă de azot şi un sistem radicular slab dezvoltat, trebuie să
revină după leguminoase şi plante care lasă o cantitate mare de biomasă în sol.
Orzul este o cultură care luptă bine cu buruienile însă este sensibilă la
condiţiile de umiditate şi de acidifiere a solului.
512
Ovăzul are un sistem radicular dezvoltat şi valorifică elementele
minerale din sol pretându-se şi pentru terenurile mai puţin fertile.
Secara este cea mai rezistentă, se pretează pentru terenurile cu
fertilitate redusă, combate buruienile, are rădăcini mai adânci şi rezistă la
secetă. În sistemele organice secara se cultivă ca a doua cultură, după grâu,
pentru îngraşământ verde.
Porumbul este mai puţin folosit în sistemul organic datorită cerinţelor
ridicate faţă de azot, a sensibilităţii la îmburuienare şi a riscului de eroziune.
Rapiţa nu a fost folosită prea mult în sistemul organic datorită cerinţelor
ridicate faţă de elementele minerale însă se poate cultiva după cultura trifoiului
sau alte leguminoase care lasă în sol azot.
Fasolea şi soia sunt potrivite pentru agricultura organică pentru că nu
au nevoie de azot însă trebuie să alterneze datorită antracnozei sau a altor boli
precum sclerotinia la soia.
Mazărea se cultivă în sistemul organic iar borceagul, prin amestecul de
orz, ovăz şi mazăre, contribuie la combaterea bolilor şi a buruienilor, la fixarea
azotului şi la creşterea conţinutului de proteine la cereale.
Cartoful este o plantă valoroasă în sistemul organic fiind premergătoare
pentru grâu însă cu pauze în rotaţie, de 4-5 ani, datorită nematozilor şi a bolilor.
Sfecla pentru zahăr este foarte puţin folosită în sistemul organic pentru
că necesită costuri mari pentru combaterea buruienilor şi nu există o piaţă
atractivă.
Culturile furajere de leguminoase perene ocupă 30-35% din rotaţiile
cu plante anuale şi contribuie la refacerea solului, la aprovizionarea cu azot a
culturilor postmergătoare şi la combaterea bolilor, buruienilor şi a dăunătorilor.

Particularităţile terenului destinat pentru producţia organică sunt:

1. Terenul destinat pentru producerea de produse biologice este supus
unor analize de calitate pentru cunoaşterea însuşirilor fizice, chimice şi
biologice şi a reziduurilor de poluanţi.
2. Nu sunt acceptate terenurile cu nivelul apei freatice sub 2-3 m fără
drenaj, terenurile grele care sunt poluate cu metale grele, terenurile din
apropierea combinatelor poluante sau din zonele poluate, terenurile cu
remanenţe de pesticide.
3. Conţinutul de humus este principalul indicator care arată
pretabilitatea terenului pentru agricultură şi acesta trebuie să fie de cel puţin
2% pentru culturile de câmp şi de 6% pentru cele legumicole.
4. Solurile recomandate pentru practicarea agriculturii ecologice sunt
cele cu o activitate biologice intensă, care conţin pe suprafaţa unui hectar
minim 600 kg râme, ce produc peste 12-15 tone de excremente iar în trei ani
pot recircula întreaga cantitate de sol de pe un hectar;
5. La alegerea terenului trebuie avut în vedere că solurile argiloase sunt
reci, primăvara activitatea biologică se desfăşoară cu dificultate şi că
majoritatea plantelor preferă un pH de 6,5-7,5.

În agricultura ecologică, pentru combaterea patogenilor, a dăunătorilor

cât şi pentru menţineraea terenului acoperit, se folosesc culturi asociate şi
succesive, care sunt asemănătoare cu cele din agricultura convenţională.
Principalele asocieri în legumicultură sunt:
- asocieri pentru protecţia faţă de boli: morcov + ceapă; tomate + varză;
- asocieri pentru influenţarea gustului: pătrunjel + tomate; mentă +
cartof; ridichi + năsturel;
- asocieri care influenţează microclimatul: porumb + castraveţi;

95
porumb + pepeni.

Fertilizarea culturilor în sistemul organic se face prin înlocuirea

fertilizanţilor sintetici cu materialele organice din fermă, prin folosirea
plantelor fixatoare de azot şi prin eliminarea scurgerilor de nutrienţi.
În sistemul organic solul trebuie menţinut într-o stare de fertilitate bună
care să asigure aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. Un rol deosebit
este atribuit activităţii biologice a microorganismelor din sol care descompun
materia organică şi asigură sursa de nutrienţi pentru plante. În sistemul organic
leguminoasele şi gramineele perene, care au un sistem radicular adânc şi lasă
în sol o cantitate mare de rădăcini, contribuie la menţinerea fertilităţii solului.
Sursele de azot în sistemul de agricultură organică sunt:
- azotul atmosferic, ajuns în sol odată cu apa din precipitaţii în cantităţi
de aproximativ 10 - 15 kg/ha/an;
- fixarea biologică a azotului atmosferic de către algele albastre, verzi
(10-15 kg/ha/an), bacteriile simbiotice din genul Rhizobium, asociate cu
plantele leguminoase (60-200 kg/ha/an azot);
- mineralizarea surselor de materie organică introduse în sol (aeraţie,
cultivarea solului, gunoiul de grajd, resturile vegetale, îngrăşămintele verzi);
- minimalizarea pierderilor de azot din zona radiculară.
Practicile pentru un bun management al azotului în sistemul fermei
organice impun utilizarea îngrăşămintelor verzi în rotaţie cu cerealele de
toamnă care preiau azotul mineralizat peste iarnă, nemaifiind expus levigării.
Compostarea gunoiului în condiţii aerobe determină creşterea
temperaturii la 60-70 oC, iar după câteva săptămâni materialul este întors
pentru a permite o a doua încălzire, iar descompunerea mai avansată să
determine formarea substanţelor humice. Dacă se adaugă roci măcinate de
fosforite în masa de gunoi acestea sunt transformate de microorganisme în
forme uşor accesibile plantelor iar temperaturile de peste 70 oC determină
distrugerea în totalitate a seminţelor de buruieni.
Pentru îngrăşământ verde sunt bune aproape toate plantele dar mai ales
cele suculente, cu perioadă scurtă de vegetaţie, cum sunt cruciferele şi
leguminoasele, cu o biomasă bogată de rădăcini, care aduc la suprafaţă
elementele nutritive din profunzime, cele care fixează azotul atmosferic şi care
au în biomasă un raport C/N corespunzător pentru o descompunere bună şi
progresivă. Nu se folosesc pentru îngrăşăminte verzi plante din aceeaşi familie.
Îngrăşămintele verzi au un rol foarte important pentru combaterea eroziunii,
reducerea spălărilor de elemente nutritive şi pentru menţinerea terenului
acoperit, cu rol în combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor.

Principiile de bază ale lucrărilor solului în agricultura ecologică sunt

următoarele:
- mobilizarea stratului de la suprafaţă cu respectarea straturilor naturale;
- mobilizarea superficială a solului şi executarea subsolajului pentru a
nu întoarce orizonturile de sol şi a combate organele vegetative de înmulţire
ale buruienilor perene;
- întreţinerea arăturii cu lucrări uşoare pentru combaterea buruienilor;
- executarea subsolajului odată la 4-5 ani şi a lucrărilor superficiale
permite intensificarea activităţii biologice şi mineralizarea materialelor
minerale aplicate;
- resturile organice împreună cu gunoiul, compostul trebuie împrăştiate
la suprafaţa solului pentru a permite germinarea semințelor de buruieni iar
după apariţia samulastrei se face o arătura superficială, la 15-16 cm, prin care
resturile vegetale se amestecă cu solul de la suprafaţă şi se realizează o
prehumificare.
Calitatea produselor biologice
Calitatea produselor biologice reprezintă totalitatea caracteristicilor
prezentate cu marca şi semnele calităţii pe piaţa de desfacere.
Principalele caracteristici includ următoarele tipuri de calitate:

96
- calitate agronomică: însuşirile genotipurilor, producţie, toleranţă la
boli şi factori climatici;
- tehnologică: rezistenţa la păstrare, transport;
- igienică: absenţa patogenilor şi a reziduurilor toxice;
- organoleptică: însuşirile gustative, gust, aciditate, arome;
- nutritivă: satisfacerea cerinţelor nutritive;
- ecologică: impactul producerii şi al distribuţiei asupra consumatorului
şi al mediului.
În România produsele neprelucrate după perioada de conversie apar
sub inscripţia „Bioterra produs controlat”, la export „Bioterra Association” iar
cele produse în perioada de conversie „Produs controlat, din perioada de
conversie”. Prin ordinul nr. 317/190 din 11 mai 2006 produsele ecologice procesate
şi etichetate, sunt valorificate sub sigla „ae”, care garantează că produsele
agroalimentare ecologice sunt corespunzatoare şi sunt comercializate în
conformitate cu prevederile OUG

contact al omului cu mediul înconjurător.

În agricultura organică se pune un accent deosebit pe calitatea recoltei,
care este rezultatul unui complex de factori cum sunt însuşirile genetice ale
genotipurilor cultivate, factorii de mediu (sol, climă), în interacţiune cu
tehnologiile aplicate.
Prin folosirea îngrăşămintelor organice plantele conţin o cantitate mai
mică de nitraţi, comparativ cu cele care au primit îngrăşăminte chimice cu azot.
518
Unele plante cum sunt spanacul, salata, varza, morcovul au capacitatea
naturală de a acumula nitraţi, fapt favorizat de îngrăşămintele chimice cu azot.
Excesul de îngrăşăminte chimice slăbeşte rezistenţa plantelor la unele boli
(făinare, mană), ceea ce duce la deprecierea calităţii produselor.

Îngrăşămintele organice determină creşterea conţinutului de caroten la

morcov, tomate, ardei, porumb etc.
Laptele şi produsele lactate, obţinute de la animale furajate cu furaje
provenite de pe terenurile fertilizate cu composturi sau gunoi fermentat, au o
calitate mai bună, pentru că furajele sunt fără nitraţi, care depreciază calitatea
laptelui.
În România agricultura organică / biologică / ecologică se practică în
conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 34 /17.04.2000, privind
produsele agroalimentare ecologic.
Pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor acestei ordonanţe sa
înfiinţat Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice (A.N.P.E.), ca serviciu
de specialitate în cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor,
care asigură respectarea prevederilor legale specifice şi controlul privind
metodele de producţie ecologică a produselor agroalimentare.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice în
România, conform ordonanţei, sunt următoarele:
• eliminarea oricărei tehnologii poluante;
• realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora
rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
• susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
• integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi
produselor din plante;
• utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi
înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor
secundare refolosibile;
• aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru
creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi a raselor.

Programul de fertilizare are scopul de a creşte fertilitatea solului şi

activitatea biologică a acestuia şi se bazează pe următoarele surse de nutrienţi:

97
- returnarea către sol a unor cantităţi suficiente de materie organică,
pentru menţinerea sau creşterea conţinutului de carbon organic din sol;
- folosirea deşeurilor organice din fermă în programele de fertilizare;
- menţinerea valorii pH-ului la un nivel corespunzător necesităţilor
plantelor cultivate, prin folosirea amendamentelor calcaroase pentru solurile
acide şi a celor cu sulfaţi la solurile alcaline.
Pentru optimizarea conţinutului de azot se folosesc gunoiul de grajd,
îngrăşămintele verzi, preparate pe bază de bacterii nitrificatoare, composturile
şi resturile vegetale.
Pentru asigurarea fosforului, potasiului şi calciului sunt permise zgura
lui Thomas, făina de oase, Guano, mineralele măcinate, cenuşa de lemn,
sulfatul de calciu, granitul, feldspaţii, dolomita, piatra de var, carbonatul de
calciu, sulfatul de magneziu, composturile şi produsele biodinamice.
În Ordonanţa de Urgenţă nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare
ecologice, se precizează că organismele modificate genetic şi derivatele lor nu
sunt permise în producţia agroalimentară ecologică.
Atât agricultura durabilă, cât şi cea ecologică, trebuie să urmărească
utilizarea integrală a resurselor regenerabile şi, în acelaşi timp, folosirea
raţională a unor input-uri de tip convenţional.

Consiliului Europei nu a autorizat cultura plantelor transgenice în ţările

respective, iar ecologiştii şi cercetătorii au semnat un apel în care se
menţionează „Cerem insistent tuturor guvernelor să respingă culturile
modificate genetic pentru că sunt periculoase şi contrarii unei utilizări
ecologice valabile şi durabile”.
Agricultura durabilă presupune tehnologii agricole “curate”, care să
înapoieze solului input-urile utilizate, să nu încarce mediul cu poluanţi şi să
utilizeze eficient şi integral resursele regenerabile ale ecosistemelor agricole
şi, în special, a input-urilor naturale (plante leguminoase, resurse organice).
Diversitatea condiţiilor pedoclimatice din ţara noastră impune, pentru
exploatarea raţională a resurselor funciare, promovarea tipul mixt de
agricultură, care să cuprindă atât elementele agriculturii biologice (fertilizarea
cu gunoi, folosirea compostului, îngrăşămintele verzi, resturile vegetale,
produsele biodinamice), cât şi elementele agriculturii intensive (chimizare,
mecanizare, irigaţii).
Sectorul ecologic pentru producția animală s-a dezvoltat rapid la
speciile de bovine, ovine și caprine, care pot fi furajate pe pășuni și cu furaje
grosiere, astfel că 2,7% din efectivul bovine, 3,5% la ovine şi 5,0% din
efectivul de caprine din UE sunt crescute în sistem ecologic.
În România, controlul şi certificarea produselor ecologice sunt
asigurate în prezent de organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea
sunt aprobate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, pe
baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă
Sigla ,,ae”, proprietate a M.A.P.D.R, garantează că produsul, astfel
etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de
control.

10.3.2 SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DURABILĂ

Principiile de bază ale conservării mediului au în vedere cunoaşterea

cauzelor care determină deteriorarea factorilor de mediu, stoparea apariţiei de
noi surse de poluare şi de degradare a acestuia.
Pentru că ne aflăm deja într-o situaţie gravă, când aproape jumătate din
uscatul planetei a suferit degradări majore, între care defrişările, eroziunea,
schimbările de temperatură au dus la ariditate şi la deşertificare, principala
direcţie de acţiune a organismelor internaţionale o constituie reconstrucţia şi
gestionarea mediului ambiant degradat şi distrus.

Dezvoltarea durabilă pune la baza dezvoltării economice limitele

98
impuse de protejarea mediului, arătând că dezvoltarea durabilă înseamnă
utilizarea resurselor naturale necesare nevoilor prezente fără ca aceasta să
compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi.
În opinia unor specialişti “agricultura trebuie să integreze
metodele agrotehnice ocrotitoare pentru mediu cu metodele intensive aplicate
la nivelul minimului necesar”
Agricultura durabilă şi cea ecologică trebuie să asigure cerinţele
crescânde de hrană şi în acelaşi timp gestionarea corespunzătoare a resurselor
şi protecţia mediului. În 2030 populaţia lumii va ajunge la 8 miliarde iar pentru
anul 2070, statisticile prevăd 10 miliarde de locuitori.

Obiectivele specifice ale agriculturii durabile diferă în funcţie de

diversitatea arealelor agroecoclimatice care oferă oportunităţi diferite privind
potenţialul de producţie agroalimentară şi agroindustrială. Pentru realizarea
acestor obiective trebuie avute în vedere următoarele activităţi:
- evaluarea în dinamică a stării de calitate a resurselor de sol, apă şi
climă;
- stabilirea metodelor şi îmbunătăţirea tehnicilor pentru protecţia şi
ameliorarea solurilor slab productive şi poluate;
- modernizarea tehnicilor şi extinderea sistemelor de irigaţie, drenaj,
combaterea eroziunii solului şi a altor lucrări de îmbunătăţiri funciare;
- crearea de soiuri şi hibrizi productivi la plantele de cultură adaptate
diversităţii condiţiilor agroecologice;
- ameliorarea raselor de animale pentru diferite categorii de alimente şi
produse;
- îmbunătăţirea tehnologiilor de cultură a plantelor pentru terenurile
plane şi în pantă, în regim irigat şi neirigat;
- îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere a diferitelor rase de animale;
- diversificarea metodelor de combatere integrată a buruienilor,
patogenilor, a dăunătorilor plantelor cultivate şi a bolilor la animale;
- îmbunătăţirea metodelor şi a tehnicilor de păstrare, prelucrare şi
industrializare a produselor agricole;
- optimizarea factorilor tehnologici şi economici din producţia agricolă
şi industria alimentară prin creşterea gradului de mecanizare, automatizare şi
informatizare a proceselor tehnologice;
- dezvoltarea unor sisteme alternative de agricultură pentru creşterea
caracterului de durabilitate a proceselor de producţie agricolă, agroalimentară
şi agroindustrială;
- realizarea de produse, tehnologii şi servicii moderne în acord cu
cerinţele pieţei internaţionale.
Redresarea economică a zonelor rurale şi în special a celor cu
potenţial agricol deficitar, prin implementarea unor sisteme de producţie
agricolă, agroalimentară şi agroindustriale durabile trebuie să aibă în vedere
următoarele:
- protecţia şi îmbunătăţirea resurselor naturale ale agriculturii, a stării
de sănătate a plantelor şi animalelor, a calităţii produselor vegetale şi animale;
- tendinţele de evoluţie a cantităţii şi calităţii resurselor;
- perspectiva factorilor social-economici şi demografici;
- necesitatea creşterii veniturilor şi a nivelului de trai;
- necesitatea eliminării dezechilibrelor în dezvoltarea agricolă şi
agroindustrială în plan teritorial;
- reducerea impactului intervenţiilor antropice asupra mediului;
- creşterea urbanizării şi schimbările climatice globale;
- asigurarea biodiversităţii teritoriului agricol şi a cerinţelor securităţii
alimentare.

O tehnologie de producţie durabilă trebuie să pună la dispoziţia

societăţii umane recolte care să-i satisfacă necesităţile din punct de vedere

99
cantitativ şi calitativ în condiţiile asigurării calităţii mediului. Un sistem tehnologic durabil trebuie să susţină
societatea umană într-un sistem economic prosper şi un habitat care să garanteze sănătatea şi existenţa umană.
Dezvoltarea durabilă presupune conservarea factorilor de viaţă prin
optimizarea factorilor tehnologici şi valorificarea îndelungată a resurselor
zonale. Acest deziderat impune reconcilierea şi optimizarea interacţiunilor
dintre factorii economico-sociali, cei de mediu şi factorii tehnologici.
Dezvoltarea durabilă este considerată singurul model ecotehnologic
care poate asigura dezvoltarea societăţii umane în viitor.
Codul de bune practici în fermă recomandă soluţii, măsuri şi metode
utile posibil de aplicat de către fermierii şi producătorii agricoli, pentru a
proteja, atât resursele de mediu, cât şi beneficiile pe care le-ar obţine dacă
acestea ar fi respectate întocmai.
olul trebuie să fie acoperit permanent cu vegetaţie, care-i asigură
regenerarea şi refacerea şi îl protejează de acţiunea distructivă a unor factori
naturali agresivi, cum este eroziunea hidrică pe terenurile în pantă.
Solul lipsit periodic de vegetaţie este supus acţiunii agresive a factorilor
naturali, care determină degradarea acestuia, mai ales, în orizontul de
suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării solului prin destructurare
(reducerea sau chiar pierderea stabilităţii hidrice a macro şi microagregatelor
structurale) şi apariţia proceselor de crustificare, compactare de suprafaţă,
eroziune cu efecte grave asupra germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a
dezvoltării lor, mai ales, în primele faze de vegetaţie. Pentru menţinerea şi refacerea biodiversităţii, fermierii şi
producătorii agricoli trebuie să aplice şi să respecte următoarele practici agricole “prietenoase”:
- evitarea efectuării arăturilor timpurii (iarnă-primăvară) pe solul prea
umed, care conduce la compactare şi afectează modul de viaţă al organismelor
care trăiesc în sol;
- folosirea cât mai redusă a maşinilor agricole agresive (freze, grape,
cultivatoare) pentru afânarea şi mărunţirea solului, care distrug structura şi pot
afecta sau ucide organismele din sol;
- aprovizionarea solului cu materiale organice pentru stimularea
activităţii diferitelor organisme care trăiesc în sol, mai ales a râmelor;
- efectuarea lucrărilor solului cât mai devreme posibil pentru a permite
animalelor sălbatice să revină în habitatul lor natural;
- cositul şi seceratul să se efectueze de la mijlocul câmpului spre
margini; aceste operaţii trebuie să fie efectuate cât mai târziu posibil pentru a
evita uciderea puilor şi animalelor tinere iar maşinile de recoltat trebuie să fie
dotate cu dispozitive de alarmă pentru îndepărtarea animalelor.
526
O bună practică agricolă, cu efecte economice şi de mediu, o reprezintă
folosirea unor sisteme de cultură ameliorative.
Agricultura conservativă presupune îmbunătăţirea tuturor
componentelor sistemului tehnologic agricol, de la modul de lucrare a solului,
managementul resturilor vegetale, rotaţia culturilor, fertilizarea, protecţia
culturilor împotriva bolilor şi a dăunătorilor, controlul riguros al buruienilor,
până la prelucrarea şi valorificarea producţiei.
Realizarea coeziunii dintre componentele economice, sociale şi de
mediu ale sectorului agricol, prin protejarea spaţiului rural, presupune o
îmbinare şi o adaptare favorabilă a tehnologiilor clasice cu cele ecologice,
capabile să conducă la realizarea de produse agricole sănătoase, în condiţii de
eficienţă economică.
Continuarea utilizării terenurilor agricole din zonele defavorizate și
promovarea agriculturii durabile reprezintă principalul obiectiv din axa 2 a
Programului Naţional de Dezvoltare Durabilă.
Agricultura este integrată, ca o componentă multifuncţională, în
dezvoltarea rurală şi are următoarele scopuri:
- conservarea și protejarea florei și faunei sălbatice, apei și a solului;
- menţinerea sistemelor agricole cu o biodiversitate mare;
- îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Directiva Cadru Apa și
Directiva Nitrați și pentru atenuarea efectele schimbărilor climatice;

100
- diversificarea şi extinderea activităţilor economice alternative în exploataţiile agricole;
- îmbunătăţirea practicilor pentru gospodărirea şi managementul
terenurilor agricole din zonele defavorizate.
Abandonul activităților agricole duce la pierderea biodiversității şi
Politica Agricolă Comună din UE prevede prevenirea acestui proces.
Din diversitatea obiectivelor pe care ţările le stabilesc pentru
agricultură şi mediu, există un consens, că fermele durabile din agricultură
trebuie să adopte practici şi tehnologii care:
- folosesc tehnici şi tehnologii complexe, care menţin integritatea
ecologică, atât în cadrul cât şi în afara fermei;
- sunt profitabile pentru producători pe termen lung;
- păstrează biodiversitatea şi frumuseţea peisajului;
- folosesc judicios toate realizările ştiinţifice, pentru a creşte producţia
culturilor;
-utilizează eficient resursele reînnoibile şi neregenerabile;
- asigură viabilitatea activităţilor agricole şi creşterea calităţii vieţii;
- sunt eficiente din punct de vedere economic şi social;
- satisfac cererea pentru produse agroalimentare a consumatorilor.

10.3.3. SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DE PRECIZIE

În ultimele două decenii, a apărut în literatura de specialitate termenul
de „agricultură de precizie” („precision agriculture” sau „precision farming”).
Acest sistem de agricultură este considerat un sistem de gestionare a
fertilităţii solului şi a activităţilor agricole prin folosirea unei baze de date şi
a unor echipamente de mare precizie.
Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură, care
este practicată în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA, care
are la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a resurselor
de mediu, optimizarea tuturor componentelor tehnologice şi un control riguros
asupra producţiei şi a mediului.
Conceptul de agricultură de precizie nu substituie pe cel de agricultură
durabilă care, pentru a rezolva cerinţele economice, ecologice şi sociale din
zonele rurale, poate folosi instrumentele agriculturii de precizie.
Sistemul de agricultură de precizie foloseşte cele mai avansate
cunoştinţe, tehnici şi tehnologii, pentru a conserva şi ameliora fertilitatea
solului şi potenţialul său productiv şi este capabil să asigure sustenabilitatea
sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului.
Agricultura conservativă este definită prin trei principii, care trebuie
aplicate permanent în timp și spațiu (FAO, 2011):
- lucrarea redusă a solului, până la 25% din suprafaţă şi 15 cm
adâncime, prin executarea de lucrări în benzi sau semănatul direct;
- acoperirea permanentă a solului, de la cel puţin 30% până la 100%,
cu diferite culturi sau cu materiale organice, din resturi vegetale, pentru a creşte
conţinutul de carbon organic din sol şi a reduce eroziunea;
- diversificarea structurii culturilor, folosirea asolamentelor cu
leguminoase şi graminee anuale şi perene, a culturilor pentru protecţia solului,
a benzilor pentru biodiversitate şi pentru combaterea eroziunii solului.
Sistemul de agricultură conservativă cuprinde şi se bazează pe
combinarea tuturor practicilor de producţie specifice condiţiilor din
agroecosistem.

Agricultură de precizie promovează rezultatele cele mai inovative provenite din disciplinele agricole, ecologice, de
mediu, nutriţie precum și științele socio-economice, de sănătate publică și politică.
Pentru dirijarea activităţilor agricole şi controlul calităţii resurselor se folosesc tehnicile moderne de control a
nutrienţilor din sol şi plante, sistemele de poziționare DGPS, mașini şi echipamente moderne, cu ajutorul cărora se fac
recomandări privind cele mai bune practici pentru tehnologiile de cultură,
protecţia mediului, calitatea producţiei, eficienta economică a activităţilor, inclusiv cele privind formarea, informarea,
educaţia, transferul de tehnologie şi altele (Robertson, 2012).

101
Pentru gestionarea producţiei şi a solului, în condiţiile creşterii profitului şi a reducerii degradării mediului, tehnologiile
agricole de precizie includ tehnici cum sunt sistemele de poziționare globală, sisteme informatice geografice pentru
controlul fertilităţii solului, sisteme de monitorizare a
terenurilor, sisteme de teledetecţie pentru monitorizarea producţiei, factori climatici şi calitatea mediului.
În agricultura de precizie fermierul porneşte sistemul de poziționare globală (GPS) de pe tractor, care punctează locația
exactă în interiorul solei, apoi folosind calculatorul de la bord care, cu ajutorul aplicaţilor ArcGis şi GIS (Geographical
Information System), afişează o serie de hărți digitale care arată
caracteristicile solului (umiditate, temperatura, conţinutul de carbon, azot, fosfor etc.) şi a plantelor (biomasa, activitatea
fotosintetică, infestarea cu buruieni şi dăunători, atac de boli) măsurate cu exactitate prin teledetecţie, apoi pe baza
acestora se calculează şi se reglează automat cantităţile de
îngrăşăminte, erbicide, insecticide ş.a.
În ultima perioadă în agricultura de precizie s-au introdus vehiculele aeriene fără pilot (dronele) care permit realizarea
unei cartografieri rapide și extrem de precise a exploatațiilor agricole. Utilizarea hărților astfel obținute, dau
posibilitatea agricultorilor să crească producţia și să amelioreze calitatea
producției şi a solului.
Dacă până în prezent, vehiculele aeriene fără pilot au fost folosite mai mult în operaţiuni militare, din anul 2015 s-a
permis folosirea lor şi în agricultură, după ce legislația a clarificat unele aspecte privind deținerea acestora în scop civil.

Agricultura de precizie, considerată agricultura viitorului, constă în

realizarea de producţii performante obţinute cu tehnologie de vârf. Ea se defineşte ca fiind un model de gestionare a
fertilităţii solurilor ţinând cont de variaţia naturală, specifică a solurilor şi nu de împărţirea administrativă a acestora.
Scopul agriculturii de precizie este de a optimiza utilizarea resurselor de sol, apă şi a inputurilor tehnologice în funcţie
de condiţiile specifice locale.
Aceasta are ca obiective obţinerea de producţii mari şi de calitate, optimizarea costurilor şi protecţia integrată a
factorilor de mediu (sol, apă, aer, vieţuitoare).
Teledetecţia, este un instrument de analiză a suprafeţei solului care permite identificarea parametrilor biofizici ai
cuverturii terenului cu scopul de a furniza valori absolute privind stadiul de dezvoltare a vegetaţiei, corelat cu
identificarea proprietăţilor apei şi a solului, ca elemente care condiţionează
formarea recoltei.

Utilizarea acestora în activităţile agricole contribuie la:

- reducerea cheltuielilor, permiţând stabilirea cu precizie a suprafeţelor
care necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte sau tratamente specifice.
- limitarea pierderilor prin identificarea problemelor apărute în culturileagricole;
- recepționarea rapidă a informațiilor privind starea de sănătate aculturilor;
- supravegherea în detaliu a întregii culturi;
- economisirea timpului;
- siguranţa şi precizia informaţiei;
- cartografierea integrată a terenurilor agricole;
- stabilirea cu exactitate a suprafeţelor cultivate;
- corectarea aplicării azotului şi a altor substanţe în funcţie de nevoile
reale ale culturii, prin folosirea instrumentelor agriculturii de precizie.

Creșterea prețurilor terenurilor pentru scopuri neagricole, respectiv construcţii, ferme hobby (vânătoare, golf) şi
imposibilitatea extinderii exploataţiilor agricole determină scăderea performanţei activităţilor agricole şi a posibilităţilor
de dezvoltare economică a zonelor respective.
Degradarea şi abandonul producţiei are un impact negativ asupra scăderea biodiversităţii şi a condiţiilor socio -
economice din zonă. Din punct de vedere economic scăderea suprafeţelor cu terenuri fertile
determină reducerea valorii terenului, pierderea potenţialului de ameliorare a mediului, pierderea unor activităţii
economice şi a locurilor de muncă şi a potenţialului de agrement. Din punct de vedere social abandonarea terenurilor
determină izolarea şi marginalizarea populaţiei vulnerabile şi sărace din mediul
rural, reducerea structurilor sociale și comunitare (scoli, spitale, spaţii culturale) şi intensificarea problemelor de
sănătate
Datorită schimbării condiţiilor de mediu (climă şi sol) şi a creşterii cerinţelor de energie, hrană şi de agrement ale
populaţiei, categoriile de utilizare a terenurilor trebuie adaptate acestor cerinţe şi fiecare suprafaţă să fie destinată pentru
folosinţa durabilă, pentru a putea îmbunătăţi biodiversitatea,
producţia de alimente şi biocarburanți, turismul şi produsele tradiţionale.

102
Biotehnologiile oferă multifuncționalitate în valorificarea terenurilor degradate, decontaminare, agrement, valorificare
alimentară tradiţională, pentru biocombustibili şi pentru alte utilizări în condiţiile protecţiei resurselor de apă şi sol.

103