Cuprins

Introducere.......................................................................................................................2
PARTEA ÎNTÂI..................................................................................................................3
Capitolul 1. Vechea paradigmă economică privind raportul şomaj-inflaţie........4
1.1. Opinii ale laureaţilor Premiilor Nobel despre inflaţie şi şomaj.............................5
1.2. Contribuţia lui Milton Friedman la studierea inflaţiei şi introducerea
indicatorilor N.R.U. şi N.A.I.R.U................................................................................9
Capitolul 2. Noua paradigmă economică privind raportul inflaţie-şomaj......................20
2.1. Scurtă introducere asupra curbei Phillips...........................................................21
2.2. Contribuţia lui Edmund Phelps la Macroeconomie............................................23
2.3. Comparaţie vechea şi noua paradigmă economică..............................................29
privind raportul şomaj-inflaţie...................................................................................29
PARTEA A DOUA ...........................................................................................................30
Capitolul 3: S.U.A. şi Europa: puncte de vedere diferite privind raportul şomaj-inflaţie
........................................................................................................................................31
3.1. Abordarea problemei şomaj-inflaţie in modelul S.U.A......................................32
3.2. Modelul european de abordare a problemei şomaj-inflaţie...............................39
Anexă : Studiu comparativ pentru cele două zone.....................................................51
3.3. Şomajul şi inflaţia: factori destabilizatori ai situaţiei economice din România. .55
Concluzii……………………………………………………………………………….

,,Inflaţia …Dezordinea dezordinelor este aşa de mare

astăzi la toate mărfurile,incât, dacă lucrurile nu sunt
 îmbuntăţie şi însănătoşite, există temerea să fie nevoie, în
scurt timp, pentru hrana unui om tot atât aur şi argint cât
greutatea sa.” ( Michel Didier)
,,Şomajul nu loveşte numai indivizii. Pe o anumită
treaptă el ne afectează întreaga societate. Munca nu este
doar mijlocul de a-ţi întreţine viaţa, ci este şi un mod de a te
identifica. […].Teama de şomaj bulversează
comportamentele noastre sociale şi atitudinea faţă de
muncă” ( Michel Didier)

Introducere

Intitulată Actualitatea raportului şomaj-inflaţie, lucrarea de faţa a fost concepută

pentru a fi prezentată în cadrul Sesiunii de Cercetări Ştiinţifice Studenţeşti a Academiei
de Studii Economice din Bucureşţi, secţia Economie. Alături de alte lucrări, ea se înscrie
în cadrul proiectului Vechea şi noua paradigmă economică coordonat de Prof. Dr.
Mariana Ioviţu.
Problema şomajului şi a inflaţiei rămâne în actualitate datorită complexităţii
măsurilor anti-inflaţioniste şi încercărilor de a spori gradul de ocupare al forţei de
muncă. Motiv pentru care, lucrarea noastră işi propune să insiste asupra importanţei
rezolvării celor două fenomene negative: problema inflaţiei şi a şomajului în economiile
de piaţă ale lumii contemporane. Relaţia dintre cele două este abordată din perspectiva
noii paradigme raportată la cea veche. Acest subiect a fost frecvent analizat de un numar
mare de economişti, iar ceea ce ne-a stârnit interesul a fost faptul ca în anul 2006 el a
revenit cu o anume pregnanţa în atenţia lumii economice şi datorită decernării premiului
Nobel pentru economie lui Edmund Phelps, autor al unor lucrări fundamentale dedicate
temei în discuţie.
Lucrarea prezentă se compune din două mari secţiuni. Cea dintâi este dedicată
vechii si noii paradigme si prezintă o serie de noţiuni teoretice cu privire la problemele
mai sus menţionate. În capitolele secţiunii sunt prezentati in linii generale economişti
reprezentativi ai celor două paradigme, în paralel şi cu alte concepte fundamentale pentru
abordarea raportului şomaj-inflaţie, cum ar fi curba Phillips. Cea de a doua parte a lucrarii
este o colecţie de studii de caz, dedicate Statelor Unite ale Amercii, Uniunii Europene si
României. Prin aceste capitole dorim sa arătăm aplicabilitatea şi importanţa teoriilor
descrise în prima parte.

2
 PARTEA ÎNTÂI

~ Noţiuni teoretice ~

3
 Capitolul 1. Vechea paradigmă economică privind raportul
şomaj-inflaţie

Prima parte a lucrării de faţă işi propune să prezinte în linii mari imaginea de
ansamblu a ceea ce noi numim veche paradigmă şi noua paradigmă economică a
raportului şomaj-inflaţie. Este vorba în primul rând de schimabarea opticii în ceea ce
priveşte abordarea acestor două fenomene negative de ansamblu ale economiei, cauzată în
mare parte de criza anilor ’70. Şocul petrolului a determinat pe mulţi dintre economişti să
caute noi soluţii pentru rezolvarea problemei şomajului şi a inflaţiei, care gravau asupra
economiilor de piaţă ale diverselor state ale lumii, acum mai puternic ca niciodată. Am
decis prin urmare sa alegem deceniul şapte al secolului trecut drept reper temporar pentru
a delimita cele două paradigme, cu toate că este lucru ştiut, astfel de schimbări în optica şi
în modalitatea de abordare a unor fenomene de amploare se produce doar în timp. Cel mai
elocvent exemplu în acest sens, ar putea fi cel al lui Edmund Phelps, ales de noi ca
reprezentant al noii paradgime. El a fost nu numai contemporan cu Milton Friedman si
Robert Lucas, reprezentanţii vechii paradigme, dar a şi elaborat mare parte din teoriile
sale inovatoare în aceeaşi perioadă în care cei doi economişti elaborau teorii în
conformitate cu vechea paradigmă. Cu toate acestea, efectul inovaţiilor lui Edmund
Phelps s-a făcut simţit mult mai târziu, de exemplu în cursul aniilor ’80 când au avut mare
aplicabilitate în rezolvarea şi explicarea aparentei creşteri permanente a şomajului în
Europa, iar recunoaşterea lor în mod oficial s-a facut deabea în urmă cu un an de zile,
când Edmund Phelps a primit Premiul Nobel (anul 2006) în economie, pentru întreaga sa
activitate şi muncă în ceea ce priveşte rezolvarea problemei inflaţiei şi a şomajului.
Astfel, prin veche paradigmă economică înţelegem toate acele teorii, concepte şi
ipoteze, elaborate în mare parte înainte de anii ’70 şi care abordează problema inflaţie şi
a şomajului dintr-un anumit punct de vedere, modalitate de abordare ce este prezentată
mai pe larg în primul capitol al lucrarii de faţă. Acesta debutează cu un subcapitol care
prezintă principalele curente şi opinii din teoria macroeconomică în ceea ce priveşte
inflaţia şi şomajul, dintre care se disting în mod special opinia lui Milton Friedman şi
Robert Lucas pe de o parte şi cea a lui Edmund Phelps pe de altă parte. Sunt puncte de
vedere diferite, dar care tocmai de aceea reprezentative pentru a sublinia diferenţa dintre
noua şi vechea paradigmă. Pornind de la această imagine de ansamablu, lucrarea noastră
prezinta pe rând în subcapitolul 1.2 contribuţia lui Milton Friedman, urmată de cea a lui
Robert Lucas în subcapitolul 1.3. Binenţeles ca trecerea de la o veche paradigmă la una
nouă înseamnă nu numai schimbarea opticii şi a modalităţilor de abordare a unei
probleme, dar şi a coordonatelor care determină conjunctura economică respectivă. Cum
am menţionat anterior, un factor de tranformare al cadrului economiei îl poate reprezenta
de exemplu o criza energetică. Dar acesta ar reprezenta un factor de schimbare brusc, în
timp ce majoritatea schimbărilor care au efect pe termen lung se produc în timp.
Inovaţiile din domeniul tehnologiilor, transformarea sistemelor educaţionale şi infiinţarea
de centre de recalificare a angajaţiilor, sunt toţi factori care determină schimbări
ireversibile pe piaţa muncii şi care trebuie luaţi în considerare în momentul elaborării unei
teori despre o nouă paradigmă economică. Aceştia vor fi analizaţi mai pe larg în
capitolele ce urmează.

4
 1.1. Opinii ale laureaţilor Premiilor Nobel despre inflaţie şi şomaj

Inflaţia şi şomajul sunt două fenomene economico-sociale complexe ale epocii

noastre, care afectează în proporţii diferite multe ţari.
Inflaţia şi şomajul ca dezechilibre economice majore au reprezentat teme
abordate de economişti care au adus contribuţiile semnificative la evoluţia
macroeconomiei. Mai mult, Premiul Nobel pentru Economie a fost acordat în trei ocazii
unor lucrări care au tratat cu succes problema raportului dintre inflaţie şi şomaj.
Milton Friedman şi Robert Lucas sunt doi dintre economiştii care au avut
contributii remarcabile în domeniul economiei monetare. Friedman, câştigatorul Premiului
Nobel în Economie în 1976, este în principal cunoscut pentru accentul pe care l-a pus pe
rolul politicii monetare ca o forţa în formarea cursului inflaţiei şi ciclurilor economice.
Lucas a primit Premiul Nobel în 1995. Ca şi Friedman, şi el a adus contribuţii
fundamentale la studiul banilor, inflaţiei şi ciclurilor economice.
Cand Friedman a susţinut discursul la recepţionarea Premiului Nobel în 1976,
relaţia pe termen scurt între inflaţie şi şomaj era înca în dezbatere. În timpul anilor 1960,
mai mulţi economişti au crezut ca o rata medie mai scazută a şomajului ar putea fi susţinută
numai dacă s-ar fi acceptat o rată în permanenţă mai mare, dar stabilă, a inflaţiei. M.
Friedman a folosit prelegerea să susţină cu ocazia recepţiei premiului Nobel pentru a aduce
două argumente despre raportul inflaţie-şomaj. Primul argument expus a constat în
motivele pentru care raportul nu ar fi valabil şi pe termen lung. Lărgind cererea nominală
pentru a micşora şomajul, s-ar genera o creştere la nivelul salariilor deoarece firmele ar
încerca să atragă mai mulţi muncitori. Firmele ar fi dispuse să platească salarii mai mari
dacă se aşteaptă ca preţurile pentru output-uri să crească în viitor datorită expansiunii.
Friedman a presupus, oarecum, că muncitorii vor percepe iniţial creşterea salariilor ca o
creştere în salariul real. Asta s-ar întampla deoarece percepţia lor asupra preţurilor în
general este ajustată lent, astfel încît salariile nominale să fie percepute ca şi cum ar creşte
mai rapid decat preţurile. În raspuns, suplimentul de muncă ar creşte, iar numărul
salariaţilor şi al output-urilor ar creşte de asemenea. Eventual, muncitorii ar recunoaşte că
nivelul general al preţurilor a crescut şi că salariile lor reale nu au crescut cu adevărat,
conducând la ajustări care ar întoarce economia la stadiile inţiale de şomaj.
Al doilea argument al lui Friedman este curba Phillips a cărei pantă ar putea fi
pozitivă astfel încat o inflaţie mai mare ar fi asociată cu o medie a şomajului mai mare. În
anii 1970, mulţi economişti se confruntau cu problemele creşterii inflaţiei şi a şomajului în
acelaşi timp. Friedman a încercat să deducă o ipoteză pentru acest fenomen. După părerea
lui, o inflaţie mai mare tinde să fie asociată cu o mai mare volatilitate a inflaţiei şi cu o mai
mare nesiguranţă în ce priveşte inflaţia. Această incertitudine reduce eficienţa economică,
deoarece contractarea aranjamentelor trebuie adoptate, imperfecţiunile în sistemele de
indexare devin mai proeminente şi mişcarea preţurilor asigură semnale confuze despre
tipurile de schimbări relative ale preţurilor care indică nevoia de a modifica resursele.
Corelaţia pozitivă dintre inflaţie şi şomaj pe care Friedman a notat-o a fost
înlocuită în timp de o corelaţie negativă când la începutul anilor 1980 s-au înregistrat
deflaţii, insoţite de recesiuni. În zilele noastre, economiştii ar vedea inflaţia şi şomajul ca
mişcari ce reflectă în acelaşi timp dezechilibre între o cerere agregata şi o oferta agregata
dar şi ajustările dinamice în economie care preced aceste dezechilibre. Cand anomalia
cererii domină, inflaţia şi şomajul tind sa fie corelate negativ iniţial, pentru că , de exemplu,
o expansiune scade şomajul şi creşte inflaţia. În timp ce economia se adaptează, preţurile
continua să crească iar şomajul începe să crească din nou şi revine la rata sa naturală. Când
anomalia ofertei domină, inflaţia şi şomajul vor tinde să se deplaseze iniţial în aceeaşi
direcţie.

5
 Aproape toţi economiştii ce i-au urmat lui Friedman au recunoscut că nu există
nici un schimb pe termen lung care să permită ca un şomaj permanent scăzut să fie
schimbat pe o inflaţie marită. Un motiv în plus care a susţinut această cauză a fost
contribuţia adusă de Robert Lucas.
În prelegerea sa la recepţionarea premiului Nobel, Lucas notează că există dovezi
clare ca rata medie a inflaţiei şi rata medie de creştere a masei monetare sunt corelate:
,,Observaţia ca banii induc schimbări în ceea ce priveşte output-urile în aceeeaşi direcţie
primeşte confirmarea într-un set de date, dar este greu de vazut în altele. Reducerile pe
scară largă în creşterea masei monetare pot fi asociate cu stagnările pe scară largă sau dacă
sunt evidenţiate în forma unei reforme credibile, fară stagnări de nici un fel.” Lucas trage
această concluzie în mare din lucrarile sale asupra episoadelor de hiperinflaţie , în care
reforme majore nu sunt implicate, iar dovezile arată un efect mult mai consistent al politicii
de expansiune monetară şi contracţii ale activitaţii reale.
În timp ce Friedman a accentuat de asemenea că efectele reale în politica
monetară ar depinde de felul în care ar fi anticipate sa nu, Lucas a demonstrat implicaţiile
evidente ale presupunerii că indivizii işi formează pretenţiile în mod raţional. Lucas a
renunţat la noţiunea lui Friedman despre o ajustarea gradualţ a aşteptărilor bazată pe reuşite
anterioare şi în locul acesteia a accentuat natura viitoare a aşteptărilor.
Asteptări ale politicii monetare vor afecta economia în sensul că o creştere a masei
monetare ar putea, în principiu să fie expansionistă sau să prezinte o contracţie, depinzând
de aşteptarile publicului.
Unii economişti au pus la indoiala rezultatul promovat de munca lui Lucas.
Akerlof, Dickins şi Perry (1996), de exemplu, au argumentat că politici credibile ale unei
inflaţii scăzute pot fi însoţite de un cost în termenii de şomaj în permanenţă mai mare şi că
o curbă Phillips stabilă există doar la rate mici ale inflaţiei. Ei au susţinut că rezistenţa
angajaţilor la reducerea salariilor va limita abilitatea salariilor reale să se adapteze când
nivelul preţurilor este stabil.
Atât M.Friedman cât şi R. Lucas şi-au argumentat susţinerile privind relaţia dintre
politica monetară şi şomaj prezentând dovezi empirice. Similaritatea acestor discursuri
dovedeşte o caracteristică importanţă a macroeconomiei: teoria este interconectată cu
dovezi empirice.
Friedman pune accent pe rolul dovezilor emirice. El argumentează că dovezile
referitoare la instabilitatea curbei Phillips au fost esenţiale în formarea unei noi gândiri. Pe
de altă parte, Lucas pune accentul pe rolul jucat de instrumentele matematice în descoperiri
avansate în economie. Aşa cum el notează, efectul banilor în economie implică dinamica
reacţiilor agenţilor economici de a schimba preţurile, ratele dobânzilor şi venitul.
Economiştii au avut nevoie de instrumente formale potrivite pentru că progresul să poată fi
realizat şi pentru a putea fi inţeleasă natura dinamică a deciziilor individului care afectează
evolutia economiei în timp. Tot Lucas este cel care a subliniat rolul teoriei în influenţarea
macroeconomiei politice.
Studiile lui Robert Lucas şi ale lui Milton Friedman continua să ghideze largirea
studiilor în macroeconomie. Lucrarile lor asupra legaturilor dintre inflaţie şi şomaj au
influenţat cursul teoriei economice şi în mod practic discuţiile asupra politicilor
antiinflaţioniste şi de reducere a şomajului.
Cel mai recent laureat al Premiului Nobel, Edmund Phelps, işi aduce contribuţia în
domeniul inflaţiei şi al ocuparii forţei de muncă printr-un punct de vedere diferit de cele
anterioare lui. El susţine că nici un schimb nu se va realiza între inflaţie şi şomaj pe termen
lung deoarece inflaţia scontată se va adapta înî mod continu la actuala inflaţie. Phelps
accentuează în lucrarea sa importanţa analizei procesului prin care şansele viitoare de

6
atingere a ţintelor politice de stabilizare sunt afectate de politicile actuale: o inflatie mare în
prezent generează o inflaţie mare şi în viitor.
Phelps consideră că inflaţia curentă depinde nu doar de rata şomajului, ci mai ales
de perspectivele privind evoluţia sa viitoare. O rată actuală a inflaţiei mai mare conduce la
expectaţii ale inflaţiei mai mari în viitor, rezultând în acest sens o serie de dificultaţi în
atingerea obiectivelor politicii de stabilizare economică.
În timpul anilor ’60, curba lui Philips aratâ că există o relaţie invers proporţionala
între şomaj şi inflaţie. Cercetarea lui Phelps dorea rectificarea teoriei inflaţiei şi şomajului
prin modelarea comportamentului firmelor în ceea ce priveste salariile şi stabilirea
preţurilor. El aduce în analiză expectaţiile agenţilor economici şi realizează o dihotomie
esenţială între inflaţia „asteptată” şi cea „neaşteptată”, examinând şi implicatiile
macroeconomice ale acestei distincţii. Reformularea curbei Philips presupune introducerea
conceptului de „marire a perspectivelor privind curba Philips” (expectations-augmented
Philips curve). Perspectiva intertemporală implica faptul că perspectivele inflaţei curente
influenţează viitoarea interactiune intre inflaţie şi şomaj. Analiza lui Phelps era în
contradicţie cu vechile teorii care arătau că şomajul scăzut putea fi atins, în mod matematic,
prin politici ale cererii inflaţioniste. Acest lucru implică faptul că nu există un schimb pe
termen lung între inflaţie şi şomaj, tot aşa cum putea să nu existe o discrepanţă între inflaţia
actuală şi cea „aşteptată”. Această ipoteză a unei curbe Philips verticale pe termen lung, la o
rată a şomajului în echilibru, este una dintre cele mai importante idei din macroeconomie
din ultimii 50 de ani. Această ipoteză a devenit crucială în ceea ce priveste evoluţia politicii
monetare
Aportul adus de Phelps în domeniul raportului inflaţie-şomaj este unul
remarcabil, deoarece lucrările sale aduc în discuţie o noua paradigmă.
Asupra raportului inflaţie-şomaj, şi-au exprimat opiniile şi alţi cercetători,
ale căror contribuţii în domeniul macroeconomiei au fost însemnate, deşi nu au fost
certificate cu premiul Nobel.

7
ANUL ECONOMIŞTII OPINII FORMULATE - CONTRIBUŢII
1936 John Maynard A considerat că un şomaj ridicat nu ar influenţa salariile nominale
Keynes agregate din moment ce sindicatele se pot împotrivi reducerii ratei
de creştere a salariilor nominale
1958 Alban William A elaborat o curbă prin care a demonstrat relaţia dintre un şomaj
Phillips ridicat si mărirea salariilor nominale
1976 Milton Friedman A introdus indicatorii N.A.I.R.U si N.R.U. şi a primit premiul
Nobel pentru studiul raportului inflaţie-şomaj
1960 Richard Lipsey A continuat explicaţiile iniţiale ale lui Phillips, şi a elaborat o
cercetare cantitativă în legatură cu rata şomajului şi modificările
salariale.
1980 James Tobin Consensul dintre monetarişti şi keynesişti nu se aplică şi în cazul
politicilor economice care pun în balanţă rezolvarea problemei
inflaţie – şomaj (una în detrimentul celeilalte) .
1989 John Hicks O piaţă sindicalistă bine organizată nu acceptă o reducere drastică
a ratelor salariilor, cu excepţia situaţiei când reducerea este
temporară iar ocuparea forţei de muncă depinde de această
reducere.

1991 Richard Layard, Au făcut estimări asupra indicatorilor N.A.I.R.U şi N.R.U.

Stephen Nickell si Au demonstrat că nivelul şomajului influenţează nivelul salariilor
Richard Jackman reale .
1995 Rober Eisner Nivelul şomajului (ridicat- scăzut) influenţează efectul acestuia
asupra inflaţiei.
1995 Robert Lucas, Jr. A primit premiul Nobel pentru studiul asupra sistemului monetar
şi asupra ocupării forţei de muncă.
1993 Olivier Blanchard, Au sesizat o eroare în teoria conform căreia există o gamă de alte
Pierre Alain Muet variabile care sunt necesare în ecuaţia salariilor pentru a modifica
1995 Parick Artus si P. rata şomajului. Eroarea era reprezentată de omiterea nivelului
A. Muet salariului real.( adică influenţa inflaţiei asupra preţurilor )
1997 Olivier Blanchard
si Michael Katz
1996 George Ackerlof, Au susţinut că atunci când inflaţia este scăzută, curba Phillips
William T. tinde să devină orizontală.
Dickens si
Guilermo Perry
1997 Robert J. Sawyer Indicatorul N.A.I.R.U demonstrează faptul că oferta îşi crează
propria cerere pe piaţa forţei de muncă.
1997 Peter Leeson A scos în evidenţă faptul că într-o zonă de deflaţie, curba teoretică
a lui Lipsey devine un etalon de nivel al salariilor, la scurt timp
după ce depăşeşte axa orizontală. Un şomaj care depăşeşte 4% nu
va produce nici o reducere a ratei creştere a salariilor.
2006 Edmund Phelps A primit premiul Nobel pentru noua abordare a curbei Phillips şi
pentru studiile făcute asupra ciclurilor economice

8
1.2. Contribuţia lui Milton Friedman la studierea inflaţiei şi introducerea
indicatorilor N.R.U. şi N.A.I.R.U.

Milton Friedman (n. 31 iulie 1912 - d. 16 noiembrie 2006, San Francisco) a fost
profesor al Universităţii din Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie.
El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago şi a fost elevul lui Frank
Knight.
Milton Friedman a adus nenumărate contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a
macroeconomiei precum şi la dezvoltarea teoriilor cu privire la economia de piaţă şi la
minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei. Întreaga sa actvitate a fost cel
mai bine descrisă chiar de Milton Friedman în persoană prin următoarele cuvinte:
„Aş vrea ca lumea să îşi amintească de mine ca de un prieten al libertăţii. Dacă
analizezi istoria, vezi că, oriunde există creştere economică şi unde capitalismul
înfloreşte, oamenii trăiesc mai mult şi mai bine”
Contribuţia lui Milton Friedman la teoria monetară este vastă. El nu a elaborat o
,,teorie cantitativă”, dar studiile sale despre raportul şomaj-inflaţie s-au finalizat prin
elaborarea teoriei ratei naturale ( “natural rate hypothesis “ ), ceea ce a reprezentat ecuaţia
ce le lipsea monetariştilor şi a completat raţiunea empirică a neo-keynesiştilor care
foloseau curba Phillips pentru a a stabili dinamica salariului real.
Analizele profesionale asupra relaţiei dintre inflaţie şi şomaj au trecut prin doua
etape dupa cel de-al doilea razboi mondial şi au intrat de curând într-o a treia etapă.
Prima etapă: Panta negativă a curbei Phillips.
Prima etapă a constat în acceptarea ipotezei asociată marelui economist A.W.
Phillips, conform căreia există o relaţie stabilă, negativă între nivelul şomajului şi rata de
modificare a salariilor – nivele ridicate al şomajului ar fi insoţite de salarii în scadere, în
timp ce nivele scazute ale şomajului ar implica salarii în creştere.

Figura 1: Curba Phillips Simpla

Sursa: INFLATION AND UNEMPLOYMENT

Nobel Memorial Lecture, December 13, 1976 by MILTON FRIEDMAN
The University of Chicago, Illinois, USA

9
 Schimbările survenite asupra salariului au fost intercondiţionate de schimbările
suferite de preţuri, permiţând astfel că o creştere a productivitaţii să producă efecte în
sensul unui exces al preţului mai mare decat costul salariilor, generat de un factor perfect
constant.
Figura 1 ilustrează ipoteza prin care sunt puse direct în relaţie şomajul şi
modificarea preţurilor, scurt – circuitând pasul intermediar prin salarii.
Relaţia dintre inflaţie şi şomaj a fost interpretată pe larg ca o relaţie cauzală care a
oferit un punct de plecare stabil pentru cei ce elaborează politici economice. Există
posibilitatea de a alege ca ţinta un şomaj redus, de exemplu UL. În acest caz, ei ar fi
trebuit să accepte o rata a inflaţiei de nivelul lui A. Ar mai rămâne problema alegerii
măsurilor (monetare, fiscale sau posibil şi altele) care ar produce un nivel al cererii
nominale agregate necesar pentru a obţine UL . În acest caz, totuşi, nu ar mai fi necesar să
se menţina o combinaţie între şomaj şi inflaţie. În mod alternativ, cei ce elaborează
politici ar putea opta pentru o rată scazută a inflaţiei sau chiar deflaţie ca obiectiv
principal. În acest caz, ei ar fi nevoiţi să se resemneze cu un şomaj mai mare: U0 pentru
inflaţie egală cu zero şi UH pentru deflaţie.
Economiştii au fost preocupati apoi să încerce să condiţioneze relaţia infaţişată în
figura 1 cu probe din diferite ţări şi perioade, pentru a elimina efectul diferenţierilor
neesenţiale, pentru a clarifica relaţia dintre modificarea salariilor şi modificarea preţurilor.
Mai mult, ei au aprofundat domeniul câştigurilor şi pierderilor sociale generate de inflaţie
pe de o parte şi de şomaj pe de alta parte, cu scopul de facilitate alegerea abordării
,,corecte” a problemei şomaj - inflaţie.
Din păcate pentru această ipoteză, probe adiţionale nu fost în concordanţă cu ea.
Evaluarile empirice ale relaţiei evidenţiate de curba Phillips au fost nesatisfăcătoare. Mai
important decat atât, rata inflaţiei care parea să fie în concordanţă cu un anumit nivel al
şomajului, nu a ramas fixă: în conformitate cu circumstanţele perioadei de dupa al doilea
razboi mondial, când guvernele încercau să promoveze angajarea totală a forţei de muncă,
şomajul a cunoscut totuşi creşteri în anumite ţări şi chiar a variat în mod neaşteptat între
ţări. Privind din alt punct de vedere, ratele inflaţiei care fusesera anterior asociate cu
nivele mici ale şomajului, aveau loc în condiţiile unor nivele ridicate ale şomajului
Fenomenul care a presupus simultan o inflaţie ridicata şi un şomaj ridicat a ajuns în mod
treptat în atenţia publică şi profesională, fiind clasificată ca o ,,inflaţie speculată” .
Milton Friedman şi alţi economişti au fost înca de la început sceptici cu privire la
validitatea unei curbe Phillips stabila, mai mult din motive teoretice decât din unele
empirice. Ei au argumentat că ceea ce conta pentru forţa de muncă, nu reprezenta salariile
în dolari sau în lire, ci salariile reale – bunurile şi serviciile ce puteau fi achizitionate din
salarii. Şomajul scazut ar înseamnă, întradevăr, o presiune pentru un salariu real mai
mare, dar salarile reale ar putea creşte chiar dacă salariile nominale ar fi mici, dacă ar fi
susţinute de preţuri de asemenea mici. În mod similar, un şomaj ridicat ar însemna o
presiune pentru un salariu real mic, dar salariul real ar putea fi mic chiar dacă salariile
nominale ar fi mari, iar preturile ar fi atât de ridicate incât efectele ar fi evidente.
Nu este nevoie să se presupună o curba Phillips stabilă pentru a explica aparenţa
tendinţa de accelerare a inflaţiei pentru a reduce şomajul. Acest lucru poate fi explicat
prin impactul modificărilor neanticipate asupra cererii nominale de pe piete caracterizate
(implicit sau explicit) de angajamente pe termen lung, atât în ceea ce priveşte capitalul cât
şi forţa de muncă. Angajamentele pe termen lung asupra forţei de muncă pot fi explicate
de costurile angajatorilor de a obtine informaţii despre cei pe care doresc să-i angajeze şi
de costurile celor ce doresc să se angajeze despre diferitele oportunităţi de angajare. Mai
mult, capitalul specific individual reprezintă valoarea unui angajat în ochii angajatorului
şi determină o apreciere mai mare a valorii sale în aprecierea altor angajatori.

10
 Dacă oricine ar putea anticipa creşterea cu aproximativ 20 de procente pe an a
preţurilor, atunci această anticipare ar putea fi reprezentată în salariile viitoare, salariile
reale s-ar comporta exact aşa cum s-ar fi comportat dacă toată lumea ar fi anticipat că nu
vor exista creşteri de preţuri, şi nu ar exista nici un motiv pentru că cele 20 de procente
ale ratei inflaţiei să fie asociate cu un nivel diferit de zero al şomajului. O schimbare
neanticipată este foarte diferită, în special în condiţiile unor angajamente pe termen lung,
în mod deosebit ca un rezultat al cunoaşterii imperfecte a efectelor pe care le-ar genera în
timp. Angajamentele pe termen lung înseamnă, în primul rând, că nu există simultan
curaţiri ale pietelor, ci numai ajustări intârziate atât ale preţurilor cât şi ale cantitaţilor
care sunt implicate în cerere sau ofertă; în al doilea rând, ca angajamentele sunt
conditionate nu numai de preţurile curente, ci de asemenea şi de preţurile care se
preconizează să fie pe decursul angajamentului.
A doua etapa: Ipoteza ratei naturale
Impreuna cu E.S. Phelps, Milton Friedman a elaborat o ipoteză alternativă care a
diferenţiat efectele pe termen scurt şi pe termen lung ale modificarilor anticipate asupra
cererii nominale. Pornind de la cateva poziţii stabile ale preţurilor s-a declanşat, de
exemplu, o accelerare neanticipată a cerererii nominale agregate. Aceasta va fi tratată de
fiecare producător ca o cerere neaşteptat de favorabilă pentru produsul său. Într-un mediu
în care schimbările asupra cererii pentru diferite bunuri au loc întotdeauna, producatorul
nu va ştii dacă schimbarea are loc în special pentru el sau îi cuprinde pe toti agenţii
economici. În mod raţional, el va interpreta schimbarea din punctul sau de vedere şi va
reacţiona ca atare, încercând să producă mai mult pentru a vinde la un pret pe care el îl
percepe ca fiind mai mare decât preţul la care se aşteaptă că se vor vinde în viitor
bunurile. Va fi dispus să plătească salarii mai mari decât cele pe care era dispus să le
plătească înainte, în special pentru a atrage o forţă de muncă mai mare. Un salariu
nominal mai mare poate însemna astfel un salariu real mai mic, din punctul său de vedere.
Pentru forţa de muncă, situaţia este diferită: ceea ce contează pentru angajaţi este
puterea de cumpărare a salariilor dar nu în mod deosebit asupra bunurilor pe care le
produc, ci asupra tuturor bunurilor în general. Atât ei cat şi angajatorii lor sunt predispuşi
sa-şi adapteze mai lent percepţia asupra preţurilor în general, deoarece este mai costisitor
să adune informaţii decât să facă presupuneri asupra preţurilor bunurilor pe care le
produc în mod deosebit. Ca rezultat, o creştere a salariilor nominale poate fi percepută de
angajaţi ca o creştere a salariilor reale şi ca atare să se genereze o creştere a ofertei, în
acelaşi timp în care este percepută de angajatori ca o creştere a salariilor reale şi ca atare
să fie solicitată o creştere a ofertei de locuri de munca. Exprimată în termenii mediei
preţurilor aşteptate în viitor, salariile reale sunt mai mici; în termenii unui preţ mediu
preconizate în viitor, salariile reale sunt mai mari.
Dar această situaţie este temporară: dacă este lasată liberă rata mai mare de
creştere a cererii nominale agregată şi cea a preţurilor, percepţiile se vor ajusta la realitate.
Şi când vor face asta, efectul iniţial va dispărea şi apoi chiar se va inversa pentru un timp,
astfel încât angajaţii şi angajatorii se vor găsi în situaţii nepotrivite. În cele din urmă, forţa
de muncă se va întoarce la nivelul prelevat înainte accelerării neanticipate presupuse a
cererii nominale agregată.
Această ipoteză alternativă este prezentată în figura 2. Orice curbă cu pantă
negativă este o curbă Phillips precum cea din figura 1, cu precizarea că este o rată a
inflaţiei anticipată sau percepută, definită ca o rată medie, a modificării preţurilor, nu al
mediei ratelor de modificare individuală a preţurilor.( ordinea curbelor ar fi inversată
pentru cel de-al doilea concept). Pornind din punctul E şi lăsând rata inflaţiei să evolueze
din diferite motive din A în B şi rămâne acolo. Şomajul ar scădea iniţial până în UL, în
punctul F, deplasându-se de-a lungul curbei definită pentru o rată a inflaţiei anticipată la

11
( 1/P * dP/dt) din A. Pe măsură ce anticipaţiile au fost ajustate, curba pe termen scurt s-ar
deplasa în sus, ajungând în cele din urmă la nivelul curbei definită printr-o rată a inflaţiei
anticipată în punctul B. Simultan, şomajul s-ar deplasa gradual din F în G.

Figura 2: Aşteptări privind curba Phillips ajustată

Sursa: INFLATION AND UNEMPLOYMENT

Nobel Memorial Lecture, December 13, 1976 by MILTON FRIEDMAN
The University of Chicago, Illinois, USA

Această analiză este bineinţeles mult simplificată. Presupune o singură schimbare

neanticipată, în timp ce, bineinţeles, există un curs continu de schimbări neaşteptate; nu
tratează în mod explicit intârzierile sau exagerările şi nici procesul formării anticipaţiilor.
Accentuează totuşi punctele cheie: ceea ce contează nu este inflaţia, şi inflaţia
neanticipată; nu există nici o relaţie stabilă între inflaţie şi şomaj; există doar o ,,rată
naturală a şomajului “( UN), care este în concordanţă cu faptele reale şi cu percepţiile
corecte; şomajul poate fi ţinut sub acel nivel doar de o inflaţie accelerată; sau deasupra sa,
numai de o deflatie accelerată.
,,Rata naturală a şomajului”, termen introdus de Milton Friedman şi care este
paralel cu ,,rata naturala a dobanzii”, nu este o constantă numerică, ci depinde de anumiţi
factori monetari ,,reali “: eficienţa pietei muncii, extinderea competiţiei sau a
monopolului, barierele sau incurajările de a lucra în ocupaţii variate.
Conexiunea dintre ocuparea forţei de muncă şi nivelul eficienţei productivitaţii
unei economii este un alt subiect care are o importanţa fundamentală pentru politică
publică dar constituie şi o altă consecinţă a problemei prezentate. Există o tendinţă de a
lua drept bun faptul ca un nivel ridicat al şomajului înregistrat este o dovadă a unei
întrebuinţări ineficiente a resurselor şi invers. Milton Friedman susţine ca aceasta părere
este eronată. Un nivel scăzut al şomajului poate reprezenta un semn al unui proiect forţat
al unei economii care işi foloseşte resursele în mod ineficient şi care îi convinge pe
muncitori să işi sacrifice timpul liber pentru bunuri pe care ei le preţuiesc mai puţin decat
preţuiesc timpul liber, având convingerea greşită că salariile lor reale vor fi mai mari
decât se dovedesc a fi. O rată naturală, scazută a şomajului ar putea reflecta aranjamente
instituţionale care permit schimbări. O economie statică, rigidă, ar putea să aibă un punct
fix pentru toată lumea în timp ce o economie dinamică, extrem de progresivă, care oferă
oportunităţi atotschimbatoare şi dezvoltă flexibilitatea, ar putea avea o rată naturală
mărită a şomajului.

12
 Rata naturală sau acceleraţionistă sau ipoteza curbei Phillips a aşteptărilor ajustate
este mai nou acceptată de economişti din întreaga lume. Caţiva economişti încă aderă la
curba Phillips în formatul ei original; mai mulţi dintre ei încă recunosc diferenţa dintre
interpretarea curbelor pe termen scurt şi pe termen lung dar fac referire la faptul ca pe
termen lung, curba are pantă negativă, mai accentuată decat în cazul curbelor pe termen
scurt. Alţi economişti substituie o relaţie stabila între accelerarea inflaţiei şi şomaj cu o
relaţie stabila între inflaţie şi şomaj – fiind totuşi conştienţi dar nu şi îngrijoraţi de faptul
că există o posibilitate că aceeaşi logică care i-a condus la o a doua derivată sa îi conducă
spre derivate de rang superior.
Multe cercetări economice mai recente s-au dedicat explorării aspectelor variate
ale acestui al doilea stadiu – dinamica procesului de formare a aşteptărilor şi cel de
elaborare a politicii sistematice.
A treia etapa: O curbă Phillips cu pantă pozitivă?
Deşi cea de-a doua etapă nu a fost în totalitate explorată, cu atât mai puţin
introdusă în literatura economică, cursul evenimentelor produce deja o mişcare spre un al
treilea stadiu. În ultimii ani, o inflaţie mai mare a fost deseori însoţită de un şomaj mai
ridicat şi nu de unul scazut, în special pentru perioade de caţiva ani consecutivi. O curbă
simplă, statistică Phillips pentru astfel de perioade pare să aibă o pantă pozitivă, nu
verticală. Al treilea stadiu direcţionează şi ajustează acest fenomen aparent cu dovezi
empirice. Pentru a face acest lucru, Milton Friedman include în analiza sa interdependenţa
dintre experienţele economice şi dezvoltările politice.
Cel de-al doilea stadiu a fost în mare măsură influenţat de două cercetări
semnificative din domeniul teoriei economice din ultimile două decenii: una dintre ele
iniţiată de George Stigler; cealaltă, şi anume rolul capitalului individual în determinarea
formei contractelor de muncă, iniţiată de Gary Becker. Cel de-al treilea stadiu va fi, în
opinia lui Milton Friedman, în mare masură influenţat de o a treia dezvoltare majoră –
aplicarea analizei economice asupra comportamentului politic, un domeniu care a fost
iniţiat de economişti precum Stigler, Becker dar şi Kenneth Arrow, Duncan Black,
Anthony Downs, James Buchanan, Gordon Tullock şi alţii.
Aparenta relaţie pozitivă dintre inflaţie şi şomaj a fost sursa unor mari preocupări
ale economiştilor care elaborează politici guvernamentale.
Milton Friedman a elaborat o ipoteză provizorie prin care a presupus că o
elaborare modestă a unei ipoteze privind rata naturală este necesară pentru a obţine o
relaţie pozitivă între inflaţie şi şomaj, desi această relaţie se poate obţine şi din alte
motive. El demonstrează că o ipoteză a ratei naturale explica o curba Phillips cu pantă
negativă, calculată pe termen scurt, ceea ce reprezintă un fenomen temporar care ar
dispărea pe masură ce agenţii economici işi conformează aşteptările lor la realitate.
Astfel, o curbă Phillps pe termen lung poate apărea ca un fenomen tranziţional care va
dispărea pe măsură ce agenţii economici işi ajustează nu numai aşteptările dar şi
aranjamentele instituţionale şi politice la noua realitate. Când acest lucru va fi obţinut,
Milton Friedman este de părere că rata şomajului va fi în mare parte independentă de
media ratei inflaţiei.
Incertitatea în privinţa deciziei ţarilor industrializate de a reveni la preţurile stabile
pe termen lung de dinainte de al doilea razboi mondial sau de a aborda rate ale inflaţiei
ridicate, şi mai precis circumstanţele care produc această incertitudine, conduc la
îndepărtearea de condiţiile necesare pentru o curbă Phillips verticală.
Cea mai importantă derogare este aceea conform căreia o inflaţie ridicată este
puţin probabil să fie constantă în timpul unor perioade de tranziţie. Dimpotrivă, cu cat
este mai mare această rată, cu atat mai mult este mai predispusă să fie variabilă.

13
 Guvernele nu au produs o inflaţie ridicată ca o politică anunţată deliberat, ci ca o
consecinţă a altor politici – în special politici de ocupare în totalitate a forţei de muncă şi
politici de bunăstare a statului care au mărit cheltuielile guvernamentale. Ele şi-au
exprimat aderenta la un singur scop: preţuri stabile. Au reacţionat astfel ca raspuns la
reacţia alegatorilor lor, care au fost de acord cu multe dintre efectele secundare ale
inflaţiei, dar care sunt înca fideli conceptului de ,,bani stabili”.
O consecinţă a revoluţiei Keynesiste din 1930 a fost acceptarea unui nivel rigid al
salariilor şi un nivel aproape rigid al preţurilor, ca punct de plecare pentru analiza pe
termen scurt a modificarilor în economie. S-a luat ca atare că acestea erau în primul rând
date instuţionale care îi priveau pe agenţii economici, astfel încât modificările în cererea
nominală agregată s-ar fi reflectat aproape în întregime în producţia obţinută şi aproape
deloc în preţuri..
În acest context intelectual era de aşteptat ca economiştii să analizeze relaţia dintre
inflaţie şi şomaj şi problema salariilor nominale şi nu a celor reale. Aceste schimbări vor
avea legatură în mod implicit cu schimbările ce vor afecta în egală masură salariile
nominale şi pe cele reale. Mai multe, dovezile empirice care sugerau iniţial o relaţie
stabilă între nivelul şomajului şi rata de schimb a salariilor nominale au fost deduse într-o
perioadă în care, în ciuda fluctuaţilor pe perioade scurte ale preţurilor, a existat un nivel
relativ stabil al preţurilor pe termen lung.
Ipoteza ca există o relaţie stabilă între nivelul şomajului şi rata inflaţiei a fost
adoptată de economişti cu promptitudine deoarece structura completă teoriei lui Keynes.
Pe masură ce a trecut timpul, a devenit din ce în ce mai greu că ipoteza să fie acceptată în
forma sa simplă. Se parea ca era nevoie de o inflaţie din ce în ce mai mare pentru a
menţine scazut nivelul şomajului. A aparut astfel şi conceptul de stagflaţie.
Ipoteza privind rata normală a şomajului conţine ipoteza curbei Phillips simplă ca
şi caz special şi rationalizează o gamă mai largă de experimente, în special fenoemenul de
stagflaţie. Nu a fost în mod universal acceptat.
Cu toate acestea, ipoteza privind rata normală a şomajului în forma sa actuală nu
s-a dovedit destul de bine elaborată pentru a explica o dezvoltare recentă: modificarea
stagflaţiei cu slumpflaţie. În ultimii ani, o inflaţie ridicată a fost insoţită de un şomaj
ridicat, nu de un şomaj scazut cum sugera curba Phillips, si nici cu acelasi şomaj, cum
sugera ipoteza ratei naturale.
Recenta asociaţie dintre o inflaţie ridicată şi un şomaj ridicat ar putea să reflecte
impactul normal al unor evenimente precum criza petrolului, sau al unor forţe
independente care au impus un trend ascendent inflaţiei şi şomajului.
Un factor major în unele ţari sau un factor care a contribuit în alte ţări poate fi
faptul ca ele se află în perioade de tranziţie. Statul nu şi-a adaptat atitudinea şi instistuţiile
la un nou sistem monetar. Inflaţia are tendinţa nu numai de a fi mai mare, dar şi să crească
într-un mod volatil, acest lucru fiind insoţit de intervenţia statului în stabilirea preţurilor.
Volatilitatea în crestere a inflaţiei şi îndepartarea din ce in ce mai mare a preţurilor
relative de valorile care s-ar stabili pe o piaţa liberă, transforma sistemul într-unul mai
putin eficient, introduce fictiuni pe toate pieţele şi este posibil să ducă la creşterea ratelor
şomajului.
Conform acestei analize, este necesar să se ia anumite măsuri pentru a nu se
ajunge la pragul hiperinflaţiei: fie instituţiile se adaptează la situaţia unei inflaţii cronice,
fie guvernele adoptă politici prin care se instaurează o rată a inflaţiei scazută iar
guvenrnele işi reduc intervenţia în stabilirea preţurilor.
Milton Friedman arată că funcţia de producţie transferă nivelul de
echilibru al ocuparii în oferta agregată pe termen lung. Acest echilibru “ long run
” = N.R.U. (natural rate of unemployment). N.A.I.R.U. (non accelerating inflation rate of

14
unemployment “ ) aparţine tot lui Milton Friedman şi reprezintă nivelul şomajului la care
salariul şi preţul sunt reciproc consecvente, adică se susţin reciproc, iar rata inflaţiei este
constantă.
Conceptul de N.A.I.R.U are o influenţă enormă asupra politicilor economice. Este
o rată echilibrată a şomajului, despre care se presupune că produce o rată stabilă a inflaţiei
: daca şomajul este mai mic (sau mai mare) decat NAIRU, atunci rata inflaţiei va tinde să
crească (scadă). Prin urmare, politica monetară si deficitul bugetar nu poate fi folosit
pentru a reduce şomajul mai prejos de NAIRU decât cu costul unei inflaţii accelerate. Ca
urmare, singura modalitate de a reduce şomajul mai jos de rata de echilibru este să fie
modificate condiţiile care privesc oferta de muncă.
Susţinatorii ipotezei monetariste NRU împartăşesc convingeri comune cu
susţinatorii ipotezei nou-keynesiste NAIRU. Există două modalităţi de a estima NAIRU şi
NRU: una dintre ele este bazată pe modelele curbei Phillips iar cea de-a doua este bazată
pe lucrarea lui Layard, Nickell şi Jackman. Indiferent de modelul folosit, NAIRU şi NRU
sunt rate echilibrate ale şomajului care corespund unor aşteptări indeplinite, unei inflaţii
non-acceleratoare si unei forţe de munca constante ( creşterea salariilor reale
proporţionala cu creşterea productivităţii ) astfel încat NAIRU să nu se diferenţieze cu
mult de NRU.
Friedman a accentuat în lucrarea sa diferenţele dintre NAIRU şi NRU.
Modelul stabilirii salariilor si a preţurilor, care este folosit pentru a estima
indicatorul NAIRU, este un model de echilibru general în condiţiile unei concurenţe
imperfecte, din moment ce ia în considerare capacitatea de negociere a sindicatelor şi
companiilor.
Conform definiţiei lui Friedman (1968), rata şomajului natural este nivelul pe care
s-ar baza sistemul Walrasian de ecuaţii echilibrate, considerand că sunt fixate în ele
caracteristicile muncii si lucrurile folositoare pieţelor, incluzând imperfecţiunile pieţelor,
variaţiile cererii şi ofertei, costul adunarii informaţiilor despre joburile vacante,
posibilităţile de angajare, costul mobilităţii şi altele.
Tobin Fames notează: Dupa acest gest, Milton Friedman uită de acest fenomen
Walrasian şi aplică necondiţionat doctrina clasică.

15
 1.3. Contribuţia lui Robert Lucas la teoria inflaţiei şi influenţa
asupra forţei de muncă

Robert Emerson Lucas, Jr. (n. 15 Septembrie 1937 in Yakima, Washington) este un
economist american, profesor al Universităţii din Chicago. El a primit premiul Nobel în
economie in 1995. Este considerat unul dintre cei mai influenţi macro-economişti
contemporani, deoarece a modificat punctul de abordare al teoriei macroeconomice ( dominată
anterior de abordarea Keynesistă), argumentând că un model macroeconomic ar trebui să fie
contruit în analogie cu modelul microeconomic. El este unul dintre fondatori ai ,,teoriei
aşteptărilor raţionale “.
În timpul anilor 1970, macroeconomia s-a transformat rapid şi deplin: ipoteza privind
aşteptarile raţionale a fost dezvoltată si aplicată, o teorie echilibrată a ciclurilor economice a
apărut şi problemele în evaluarea macroeconometrică a politicilor economice şi a soluţiilor lor
au fost clarificate. Această evoluţie este în mare parte datorată contribuţiilor unui economist
cercetător: Robert E. Lucas, Jr.
O parte considerabilă a cercetării lui Lucas a fost dedicată unei teorii echilibrate a
ciclurilor economice. Ciclurile economice au fost vazute după al Doilea Razboi Mondial ca un
fenomen de dezechilibre macroeconomice. Dezechilibrul se referea în acest caz la
presupunerea că variabilele importante ale analizei, de exemplu preţurile şi salariile, sunt în
mod exogen stabilite şi nu sunt explicate în mod endogen în cazul acestui model. Asta
înseamna că oferta de muncă de pe piaţa muncii şi oferta de produse de pe piaţa bunurilor pot fi
raţionalizate. În unele cazuri, sa presupus că preţurile şi salariile sunt ajustate mecanic la un
nivel de surplus de ofertă pe fiecare piaţă, astfel încat inflaţia impusă de preţuri şi salarii sa fie
o funcţie descrescătoare a ratei şomajului: aşa numita curba Phillips.
În condiţiile în care curbei Phillips îi lipsea o explicaţie teoretică satisfăcătoare, la
şfârşitul anilor 1960 a avut un suport empiric substanţial. Era în general interpretată ca indicând
în mod indirect o relaţie pe termen lung între inflaţie şi şomaj: autorităţile dintr-o ţară ar fi putut
obţine o reducere pe termen lung a şomajului dacă ar fi urmat o politică de stabilizare mai
expansionistă care ar fi generat o inflaţie mai mare. Această interpretare a fost criticată de
Milton Friedman şi de Edmund Phelps, care au accentuat că interpretarea nu lua în consideraţie
efectele aşteptărilor: dacă aşteptările ar fi fost ajustate la o inflaţie mai mare, curba Phillips s-ar
fi modificat şi relaţiile pe termen lung între inflaţie şi şomaj ar dispărea; curba Phillips ar
deveni verticală iar pe termen lung, rata ,,naturală” a şomajului ar deveni independentă de
inflaţie. Friedman şi Phelps au presupus aşteptări adaptate criticii lor. Cu toate acestea, cu astfel
de aşteptări, şomajul poate fi permanent redus, dacă inflaţiei îi este permis să crească regulat în
timp.
Folosind aşteptările raţionale ale ipotezei sale, R. Lucas a prezentat prima
derivaţie teoretică satisfacatoare a unei curbe Phillips cu o pantă pe termen scurt şi o poziţie
verticală pe termen lung. În modelul construit de el, agenţii deţin informaţii incomplete şi nu
pot distinge într-un mod clar dacă o creştere locală a preţurilor este datorată unei cereri în
creştere pentru produsul lor sau unei creşteri generale în nivelul preţurilor datorate expansiunii
ofertei masei monetare. În comparaţie cu anterioara analiză a dezechilibrului, aceasta a fost un
exemplu a unei analize consistente a echilibrului în sensul că toate variabilele importante au
fost stabilite în acest model, că agenţii au avut perspective rationale cu privire la dezvoltările
viitoare ale variabilelor modelului. R. Lucas a formulat poziţia de echilibru a modelului ca o
ecuaţie funcţională pentru funcţiile care descriu răspunsurile la variabilele endogene ale
modelului la anomaliile aleatoare exogene şi a rezolvat de asemenea ecuaţia funcţională.
Economistul a arătat de asemenea că este raţional ca producătorii sa interpreteze o proporţie a

16
fiecarei creşteri a preţurilor ca fiind cauzată de o cerere în creştere şi ca urmare să mărească
producţia de outputuri. Estimările econometrice făcute în timp generate de model ar determina
o relaţie pozitivă între inflaţie şi şomaj. Cu toate acestea, orice încercare de a exploata această
relaţie şi, mai mult decât atât o politică expansionistă monetară în creştere, de a produce o
creştere permanentă a şomajului ar fi inutilă şi ar genera mai multă inflaţie.
Critica lui Lucas - Contribuţia lui Lucas constând într-o evaluare la nivel macroeconomic
a politicilor economice – a primit o atenţie deosebită. Pe scurt, critica presupune că parametrii
care erau iniţial preconizaţi ca fiind “esenţiali” în analiza econometrică a politicii economice,
depind de politica urmată în decursul perioadei evaluate( de exemplu, panta curbei Phillips
poate depinde de anomalii neobservate ale cererii de bani sau ale ofertei de bani). În concluzie,
parametrii se pot modifica în funcţie de politica economică abordată.
Pornind de la relaţia dintre funcţiile ce reprezintă comportamentul caracteristic al
modelelor macroeconomice şi rezultatele optimizate ale comportamentului dinamic
caracteristic modelelor din microeconomie, R. Lucas a reuşit să convingă economiştii
contemporani lui şi pe cei ce i-au urmat că există trei mari grupări de modele macroeconomice
tradiţionale pe care se fundamentează totul : funcţia de consum, funcţia investiţiilor şi curba
Phillips.
O versiune mai simplă a concluziilor lui Robert Lucas poate fi demonstrată pe curba
Phillips. Dacă gradul de ocupare al forţei de muncă este notat cu lt, şi inflaţia cu π t, în perioada
t, are loc relaţia: lt = α ( π t - Etπ t-1 ) + l`, unde α şi l sunt constante pozitive, iar Etπ t-1
reprezintă aşteptările raţionale ale agenţilor în perioada t-1, conform informaţiilor disponibile
în perioada t-1, despre inflaţia în perioada t.
Dacă presupunem că politica monetară aplicată are ca rezultat urmatoarea relaţie :
π t = π `+ Cl, unde π ` este o rată medie constantă a inflaţiei iar Cl este o anomalie cu variaţie
constantă şi cu o semnificaţie egală cu zero, atunci inflaţia scontată este dată de relaţie
Et-1π t = π , iar forţa de muncă va fi ocupată in totalitate pentru lt = α π t - α π ` + l`. Gradul
mediu de ocupare al forţei de muncă se obţine la E[lt] = α π t - α π `+ l` = l`.
Acest model simplu de economie prezintă o relaţie pozitivă între inflaţie şi şomaj.
Încercând o mărire a gradului de ocupare a forţei de muncă printr-o politică monetară
expansionistă, se poate genera o inflaţie mai mare.
Robert Lucas a primit premiul Nobel în 1995 pentru studiile sale despre modul în care
evoluţia politicilor monetare influenţează inflaţia, gradul de ocupare al forţei de muncă şi
producţia. În elaborarea lucrărilor sale, R. Lucas a pornit de la eseurile lui David Hume - ,, Of
Money and Of Interest “, în care era concluzionat faptul că modificările ce survin asupra masei
monetare depind în mod evident de modul în care au loc schimbările. D. Hume este cel care
elaborează teoria cantitaţii masei monetare, potrivit căreia : doctrina care schimbă cantitatea de
unitaţi monetare în circulaţie va avea efecte proporţionale asupra tuturor preţurilor care pot fi
exprimate în bani şi nu va avea nici un efect asupra costurilor reale, asupra bunurilor pe care
oamenii le produc şi le consumă. Este greu de spus din eseurile sale, daca David Hume a dispus
de dovezi empirice. În mod sigur, el a elaborat lucrările sale înainte de a fi inventate indexarea
preţurilor, venitul naţional şi contabilizarea producţiei. Teoria sa cantitativă s-a bazat pe
argumentări pur teoretice, completate de cunoştiinţele sale vaste în domeniul istoriei şi în
convingerea sa că pe termen scurt, corelaţiile dintre modificările masei monetare şi modificările
din producţie sunt aparent bazate în mare parte pe cunoştiinţele sale de zi cu zi.
Prezicerile centrale ale teoriei cantitative susţin că, pe termen lung, creşterea masei
monetare ar trebui să aibă un efect neutru asupra creşterii ratei producţiei şi ar trebui să
afecteze doar rata inflaţiei.
Figura 1 prezintă un studiu realizat de George McCandless si Max Weber (1995), pe o
perioadă de 30 de ani (1960- 1990) asupra evoluţiei ratelor anuale ale inflaţiei si creşterii masei

17
monetare, pentru un total de 30 de ţări. Se poate observa uşor că punctele se unesc în jurul
liniei de 45 de grade, aşa cum este prezis şi in teoria cantitativă.

Figura 1
Sursa: MONETARY NEUTRALITY
Prize Lecture, December 7, 1995 by ROBERT E. LUCAS, JR*
University of Chicago, USA

Se poate observa în mod clar din aceste informaţii că aplicatibilitatea teoriei cantitative a
banilor nu este limitată la reformele curente şi la anumite experimente în domeniul economic.
Se aplică cu succes în circumstanţe ale vieţii reale privind deplasările masei monetare şi
modificările preţurilor generate.
Previziunile conform cărora preţurile răspund în mod proporţional la modificările masei
monetare pe termen lung, deduse de Hume în 1752, au primit confirmări evidente. Robert
Lucas a observat că modificările asupra masei monetare generează modificări asupra producţiei
în aceeaşi direcţie, dar nu întotdeauna.
Principala descoperire care a rezultat în urma cercetarilor din 1970 a reprezentat faptul că
modificările anticipate ale masei monetare au efecte diferite spre deosebire de modificările
neanticipate. Aşteptările anticipate ale masei monetare au efecte asupra inflaţiei şi induc o
anumită inflaţie asupra ratelor dobânzilor, dar nu sunt asociate cu acei stimuli pentru ocuparea
forţei de munca şi pentru producţie, pe care D. Hume i-a descris. Expansiunile monetare
neaşteptate pot stimula producţia şi , în mod simetric, contracţiile neanticipate pot induce stări
de decădere. Importanţa diferenţierii dintre modificările monetare anticipate şi neanticipate
constă în implicaţiile fiecărui model de politică macroeconomică abordat în perioada anilor
1970 pentru a trata raportul inflaţie-şomaj pe termen scurt.
Descoperirea rolului principal al diferenţei dintre şocurile monetare anticipate şi
neanticipate a rezultat în urma încercărilor din partea mai multor cercetători în domeniul
macroeconomiei de a formula un model matematic care să raspundă problemelor puse de D.
Hume. Contribuţia lui Robert Lucas în acest domeniu este reprezentată de ,,teoria aşteptărilor
raţionale”. Teoria aşteptărilor raţionale” a modificat concepţia economiştilor şi a guvernelor cu
privire la efectul politicilor economice pe termen scurt si lung. Conform acestei teorii, oamenii

18
işi formulează aşteptările cu privire la acţiunile lor viitoare în funcţie de experienţele trecute şi
luând în considerare impactul viitor al politicilor economice ale guvernului. Indivizii adună
informaţii despre efectele anticipate ale masurilor prin care guvernul încearcă să influenţeze
economia. Schimbările anticipate în politica monetară a guvernului nu vor avea nici un efect
asupra venitului naţional şi ocupării forţei de muncă pe termen scurt sau lung. Singurul efect al
politicilor monetare anticipate este creşterea inflaţiei. Numai surprizele monetare pot avea un
efect pe termen scurt asupra economiei reale. În practică însă, această teorie a întâmpinat
obstacole deoarece oamenii nu pot anticipa perfect impactul politicilor guvernului şi nu işi pot
modifica imediat comportamentul pentru a reflecta aceste anticipari. În aceste condiţii,
politicile economice ale guvernului afectează totuşi ocuparea si venitul naţional pe termen
scurt.
Robert Lucas este unul dintre cei mai influenţi macro-economişti contemporani deoarece
prin studiile sale, el a subliniat rolul teoriei în influenţarea macroeconomiei practice. El pune
accentul pe rolul jucat de instrumentele matematice în descoperirile avansate din economie.
Aşa cum el notează, efectul banilor în economie implică dinamica raspunsurilor agenţilor
economici de a schimba preţurile, ratele dobânzilor şi venitul. Economiştii au avut nevoie de
instrumente formale potrivite pentru ca progresul să poată fi realizat şi pentru a putea fi
înţeleasă natura dinamică a deciziilor individului care afectează evoluţia economiei în timp.

19
Capitolul 2. Noua paradigmă economică privind raportul inflaţie-şomaj

Cel de al doilea capitol al lucrării de faţă prezintă noua paradigmă economică în

ceea ce priveşte raportul şomaj-inflaţie. Este un capitol care vine în completarea celui
anterior al vechii paradigme economice şi care reprezintă totodată, într-un anume sens, o
antiteză faţă de acesta. Nu putem vorbii destre o nouă paradigmă economică fară să
vorbim şi despre cea veche, existenţa uneia fară cealaltă neavând absolut nici un sens.
Prin noua paradigmă economică a raportului şomaj-inflaţie înţelegem nu doar
schimbările care au avut loc în ultimele decenii ale secolului trecut în cadrul pieţii muncii
prin apariţia noiilor tehnologii sau prin transformarea sistemelor educaţionale care au
condus la formarea unor noi profiluri profesionale ale angajaţiilor sau prin recalificarea
profesională a acestora ci, şi în primul rând modificarea opticii analiştilor economici şi
specialiştilor în domeniu în ceea ce priveşte abordarea acestor două probleme. Este vorba
de noul punctul de vedere propus de Edmund Phelps, recentul laureat al Premiului Nobel
în economie (anul 2006). Şocul cauzat de criza petrolului din anii ‘70 a determinat pe
mulţi economişti să caute noi soluţii pentru rezolvarea problemelor macroeconomice care
ameninţau economiile diverselor state ale lumii. În acest sens, munca lui Edmund Phelps
putem spune ca a fost precursoarea activităţiilor desfăşurate pe plan economic pentru a
depăşi impasul cazuat de criza anilor ‘70. Ea s-a mai dovedit de mare utilitate şi în timpul
anilor ’80, când aparenta creştere permanentă a şomajului în Europa nu mai putea fi
explicată prin nici una din metodele tradiţionale. Dar adevăratul motiv pentru care munca
lui Phelps se dovedeşte a fi de mare importanţă este că ea oferă un suport sigur şi viabil
pentru stabilirea actuală a celor mai bune politici monetare şi fiscale antiinflaţioniste şi
antişomaj. Pe scurt, Edmund Phelps a schimbat fundamental modelul nostru de a privi
felul în care macroeconomia operează.
Capitolul al doilea al lucrării de faţă se împarte în trei subcapitole. Primul
reprezintă o scurtă introducere asupra curbei Phillips, în care se vor prezenta principalele
teorii şi concepte în legatură cu aceasta, precum şi câteva grafice care să ilustreze modele
de curbe Phillips. Următorul subcapitol se intitulează Contribuţia lui Edmund Phelps la
macroeconomie şi pornind de la abordarea lui E. Phelps asupra curbei Phillips, subliniază
abordarea sa intertemporală asupra raportului şomaj-inflaţie, folosirea teoriei acumulării
de capital şi impactul pe care aceste noi interpretări l-au avut asupra modalităţilor de
abordare şi rezolvare a problemelor macroeconomice în economia contemporană. Cel din
urmă subcapitol se distinge de celelalte, două prin faptul că reprezintă o sinteză a
capitolului 1, vechea paradigmă, şi totodă a subcapitolelor 2.1 si 2.2, noua paradigmă,
sinteze ce sunt prezentate în antiteză. Vom pune în evidenţă aspectele cele mai importante
ale celor doua paradigme, alegând ca reprezentanţi pentru cea veche pe Robert E. Lucas,
iar pentru cea nouă pe Edmund Phelps.

20
 2.1. Scurtă introducere asupra curbei Phillips

Curba Phillips, relaţie empirică negativă între rata inflaţiei şi rata şomajului a
devenit în zilele noastre principalul sprijin în analiza proceselor macroeconomie în
majoritatea ţărilor cu economie de piaţă.
Reprezentare grafică a concepţiei: şomajul generează condiţii de manifestare a
inflaţie, curba este de fapt o aplicaţie a analizei cererii şi ofertei pe piaţa muncii. A fost
pusă prima dată în valoare de economistul englez A.W.Phillips. Ea reflectă o relaţie
negativă între inflaţie şi şomaj.

Figura nr. 1

Model de curbă Phillips

Ehreberg, R., Smith, R. Modern Labor Economics, 4th Edition, HarperCollins
Publishers,1999

Se presupune că iniţial salariul este stabil (rata inflaţiei fiind zero), iar piaţa muncii
se găseşte în echilibru. Dacă cererea pentru muncă scade, şomajul creşte deasupra
punctului de echilibru, luând forma unui exces de ofertă de forţă de muncă, ceea ce
determină scăderea preţului pieţii (vor scadea şi salariile). Dacă însă, cererea pentru forţă
de muncă creşte, şomajul se va situa sub echilbru pieţei şi va genera creşterea salariilor.
Este uşor astfel de înţeles că şomajul va putea fi crescut permanent folosindu-se politici
macroeconomice care privesc cererea agregată, aceasta întamplându-se numai la preţul
unei inflaţii crescute. Cu toate acestea, creşterea inflaţiei nu ar reprezenta decât o
schimbare dintr-o singură mişcare de la un nivel stabil la altul. Curba Phlips este astfel o
corelaţie statistică, care are însă un sprijin teoretic relativ mic. În interepretarea lui Lipsey
în anii ’60 şomajul aparea ca un exces al cererii pe piaţa muncii, astfel încât curba Phillips
era vazută ca o descriere a felului în care nivelul preţului(venitului) răspunde de-a lungul
timpului unui dezechilibru între cerere şi ofertă.

21
 Figura nr. 2

Posibile deplasări ale Curbei Phillips

Ehreberg, R., Smith, R. Modern Labor Economics, 4th Edition, HarperCollins
Publishers,1999

Într-o curbă Phillips standard rata inflaţiei creşte când rata şomajului scade sub un
anumit prag limită, cunoscut şi sub denumirea de rata reală a şomajului, care poate fi
determinat printr-o varietate de metode statistice. Rata inflaţiei scade când şomajul
depăşeşte acest prag limită. Ideea de bază este următoarea: într-un cadru inflaşionist, un
şomaj neobişnuit de scăzut conduce la o presiune aspra anagajaţilor care vor fi nevoiţi să
crescă rapid salariile, ceea ce înseamnă apariţia unor noi costuri în viitor, care în cele din
urmă vor conduce la o creştere a preţurilor. Pe de altă parte, un şomaj ieşit din comun de
ridicat înseamnă o scădere a presiunii aspra angajatorilor, dar totodata şi un numar mic de
angajaţi. Numarul mic de angajaţi va determina apariţia unor salarii mai mari pentru ei,
dar totdată nişte noi costuri pentru angajator care din nou vor conduce spre o creştere a
preţurilor.
Curba Phillips este astfel o modalitate de a exprima relaţia empirică dintre salarii
si condiţile pieţei forţei de muncă şi relaţia preţurilor în comparaţie cu salariale
(scumpirea preţurilor peste costurile forţei de muncă).

22
 2.2. Contribuţia lui Edmund Phelps la Macroeconomie

Ce politici monetare şi fiscale ar trebui adoptate privind şomajul şi inflaţia? Care

este cea mai potrivită politică în cazul unei crize pe termn scurt? Dar în cazul uneia pe
termn lung? Sunt întrebări care îşi găsesc răspunsul în lucrarea şi aplicaţiile lui Emund
Phelps. El propune un nou punct de vederea asupra raportului inflaţie-şomaj, care se
opune punctelor de vedere anterioare asupra politicilor fiscale şi monetare de diminuare a
acestor două fenomene negative ale macroeconomiei. Concluzia lui Phelps a fost că de
fapt nici un schimb de lungă durată între inflaţie şi somaj nu va avea loc, avand în vedere
că inflaţia scontată se va adapta în mod continuu la actuala inflaţie. Pe termen lung,
economia este destinată sa se apropie de rata de echilibru de somaj, la care inflaţia actuală
şi cea scontată coincid. Şomajul de echilibru este determinat numai de fluctuaţiile pieţii
muncii. Încercările de a reduce permanent şomajul dincolo de rata sa de echilibru conduc
numai la o continuă creştere a inflaţiei. Politicile de stabilizare au în continuare un rol
important în potolirea crizelor de scurtă durată ale şomajului în jurul punctului său de
echilibru.
Contribuţia lui Phelps a pus în valoare importanţa analizei procesului prin care
posibilităţile viitoare de atingere a ţintelor politicilor de stabilizare sunt afectate de
politicile actuale: o inflaţie mare azi înseamnă mâine o inflaţie scontată mare, ceea ce face
ca alegerile politicilor viitoare să fie mai greu de făcut. O politică de menţinere a inflaţiei
scăzute ar putea fi privită ca o investiţie într-o inflaţie scoantată mai scazută, permiţându-
se astfel în viitor combinaţii favorabile de inflaţie şi şomaj care altfel nu ar fi posibile.
Phelps de asemenea a dezvoltat primul model despre cauzele care determină
echilibru în somaj. În acest model, firmele sunt cele care stabilesc salariile de aşa natură
încât să influenţeze numărul salariaţilor. Cu cât o firmă trebuie crească mâna de lucru mai
mult şi cu cât mai scazută va fi rata şomajului, cu atât va oferii salari mai ridicate. Phelps
a aratat că există un echilibru mic în rata şomajului, echilibru la care fiecare firmă işi va
creşte venitul la aceeaşi rată la care veniturile sunt aşteptate să crească în medie în
economie. Aspectului inovativ al abordarii phelpsiene a fost că a început prin presupuneri
explicite despre comportamentul agenţilor individuali pe piaţa muncii. Contribuţia lui
Phelps a fost de asemenea prima care a integrat ipoteza salarialor de eficienţă in teoria
macroeconomică. Această ipoteză presupune că ar putea fi în interesul firmei să
stabilească venituri ridicate pentru a îmbunătăţii moralul angajaţilor, sa reducă cifra de
afaceri a muncii şi să angajeze salariaţi cât mai bine calificaţi. Astfel de mecanisme ar
putea ajuta să reducă nivelul şomajului pană la punctul de echilibru.
Phelps nu a fost însa singurul care a ridicat problema curbei Phillips in anii ’60.
Milton Fridman a subliniat rolul inflaţiei scontate. Contrar însa lui Fridman, Phelps a
arătat cauzalitatea strânsa între inflaţie şi şomaj. El a transformat curba Phllips în the
expectation-augmented Phillips curve, un model explicit despre cum işi stabilesc în
realitate firmele comportamentul pe piaţa muncii, în care asocierea şomajului cu locurile
de muncă libere este de fapt o pierdere de timp. Munca lui Phelps a schimbat fundamental
modul nostru de a privi felul în care macroeconomia operează. Materialul teoretic pe care
el l-a elaborat în anii ‘60 s-a dovedit curând extrem de folositor în intelegerea crizelor din
inflaţie şi somaj care au avut loc în anii ’70. El a clarificat de asemenea limitele politicilor
macroeconomice. În consecintă, politicile economice sunt cu totul diferite acum, faţă de
cum erau inainte. Un exemplu ar fi acela că băncile centrale acum, rareori işi bazează
interesul pe presupuneri despre echilibrul ratei şomajului şi despre schimburi între
efectele politicilor economice la diferite orizonturi.

23
 Edmund Phelps începe analiza relaţiei dintre inflaţie şi şomaj, pornind de la
stabilirea legăturii dintre bunăstarea actualelor şi viitoarelor generaţii. Alegerea politicilor
macroeconomice, alegerea politicilor monetare, alegerea a cât trebuie consumat sau a cât
trebuie păstrat sunt toţi factori de decizie care determină o cauzalitate temporală între
elementele cadrului decizional. Si dacă toate acestea se află de fapt într-o relaţie
intertemporala, atunci înseamnă că şi raportul inflaţie-şomaj este foarte probabil să se
afle într-o relaţie asemănătoare. Pornind de la această ipoteza Phelps arată că de fapt
actuala inflaţie depinde nu numai de şomaj, aşa cum se crezuse pană atuncea, ci şi de
inflaţia scontată. Veniturile şi preţurile sunt rearanjate în aceast sens, nu numai sub
influenta actualei inflaţii, dar şi sub efectul prevederii celei scontate. Cu cât este
anticipată o rată a inflaţiei mai mare, cu atât este necesar un val mai mare de şomaj pentru
a se atinge o anumita rată reală a inflaţiei.
Perspectivele intertemporale implică faptul că aşteptările actuale despre inflaţia
scontată afectează pe termn lung relaţia dintre inflaţie şi şomaj. O rată a inflaţiei mare
conduce la o inflaţie scontată mai mare, în asa fel că, devine din ce în ce mai greu să se
atingă obiectivele propuse. Pe termenl lung rata şomajului nu poate fi influenţată de
politica monetara sau fiscala, acestea afectând cererea agregată. Există o limitare din
partea managemnetului macroeconomic în ceea ce priveşte cererea, ea neputând sa fie
modificată completamente. Subliniem aici, înca o dată diferenţa dintre veche paradigmă
economică şi noua paradigmă în ceea ce priveşte raportul dintre cele două fenomene de
ansamblu, negative, ale economiei. Dacă în urmă cu patruzeci de ani, se considera că
cererea agregată poate fi influenţată de politicile monetare şi fiscale, şi că ea putea
modifica reducând, respectiv crescând numărul populaţiei în căutare de loc de muncă,
acum se consideră că de fapt, pornind de la nivel individual, suma totala a cererilor este
cea care influenţează cu adevarat piaţa, iar deciziile individuale ale fiecărei persoane apte
de mucă cu siguranţă sunt mai greu de influenţat prin politici care vizează fenomenele
economice în ansamblu. De unde şi caracterul limitativ al acestor politici.
În abordarea sa Phelps se foloseşte şi de Teoria modernă despre acumulare şi
capital, care işi are originea în modelul Solow-Swan de la jumătatea anilor ’50. Conform
acestei teorii creşterea capitalului şi a tehnologiei conduce la o creştere a producţiei şi a
consumului. Phelps spune că de fapt, acumularea optimă de capital, atât pentru actualele
cât şi pentru viitoarele generaţii de consumatori (şi cand vorbeste despre acumulare de
capital se referă de fapt la economiiile individuale ale consumatorilor pe termen lung-
savings), necesită ca rata agregată a economiilor sa fie egală cu partea de capital din
venitul national. În acest fel orice generaţie ar caştiga dintr-un schimb al ratelor
economiiilor. La cele menţionate mai sus, se mai adaugă şi factorul educaţional, căci o
forţa de muncă bine pragtită, pe langă faptul că este mult mai performantă, este cu
sigruranţă mult mai capabilă să se adapteze la noile tehnologii, la schimbări de utilaje şi
metode de lucru, mai uşor de redirecţionat spre alte zone de muncă, în cazul în care
sectorul de lucru în care erau implicaţi anterior este redimensionat şi cu sigurantă sunt o
ţintă mai dificilă pentru şomajul structural-ciclic, structural sau tehnologic. Prin urmare,
concluzia ar fi că de fapt rata producţiei ar trebui să crească direct proporţional cu nivelul
mediu al capitalului individual.
Nu putem însa vorbi despre abordarea lui E. Phelps fară să amintim de teoriile
keynesiene cu privire la acest subiect. Ele susţin inexistenţa conflictului dintre ocuparea
deplină a forţei de muncă şi instabilitatea inflaţionistă. Atâta vreme cât economia era total
sub şomaj, inflaţia era considerată a fi neafectată de o creştere a cererii agregate, care este
greu controlabilă prin politici monetare şi fiscale. Ideea de bază era următoarea: ţineţi
cererea îndeajuns de înaltă, astfel încat sa evităm deficitul de forţă de muncă în economie

24
(underemployment) dar nu atât de înaltă, încât să conducă la un exces al cererii de locuri
de muncă (overemployment) şi inflaţie.
Pe langă toate acestea mai există teorii conform cărora cauzele care determină
existenţa şomajului respectiv cele care determină aproape deplina ocupare a forţei de
muncă nu pot explica însă existenţa şomajului ficţional .
Într-o scurtă trecere în revistă a teoriilor lui Phelps amintim următoarele:
modelarea veniturilor şi stabilirea preţurilor de către firmă, distincţia dintre inflaţia
scoantă şi inflaţia neşteptată, contrazicerea ideii că un şomaj înalt ar ptea fi datorat
politicilor inflaţioniste ale cererii, schimbarea opticii băncilor în luarea decizilor privind
rata dobânzii pe baza estimărilor privind rata de echilibru a şomajului.

Pentru explicarea acestor fenomene Phelps se foloseşte în continuare de conceptul

de inflaţie scontată, a carei legatură cu şomajul şi cu inflaţia actuală o pun în evidenţă prin
următoarea relaţie:
Π = f (u) + Πe

unde Π = actuală rata a inflaţiei, f(u) = o funcţie descrescătoare a ratei şomajului, u = rata
actuală a şomajului (unde u= unemployment) şi Πe = rata inflaţiei scontate. Inflaţia
actuală depinde deci pe de o parte de inflaţia scontată, iar pe de altă parte de şomaj în sens
contrar. Creşterea de exemplu, cu un punct procentual a inflaţiei scontate duce la
creşterea cu un punct porcentul al nivelul inflaţiei actuale. Rata şomajului pentru care se
atinge un punct de echilibru este data de egalitatea dintre inflaţia actuală şi inflaţia
scontată, adică de relaţia:
Π = Πe , adică f(u*) = 0, unde u*=rata de echilibru a inflaţie.
Se poate deduce şi teoria acceleraţionistă conform careia inflaţia creşte pentru o
rată actula a şomajului mai mică decât rata de echilibru (u<u*) şi scade pentru o rată
actuală a somajului mai decât rata de echilibru (u>u*).
Sarcinia reglării cererii nu mai este aceea de a rezolva problema optimizarii statice
a celei mai bune combinaţii de inflaţie şi şomaj la un moment dat, ci din punct de vedere
dinamic să se gasească calea socială optimă între inflaţie şi şomaj de-a lungul timpului.
Phelps introduce o funcţie socilă unilaterală, care ia forma unei sume în scădere a fluxului
instantantaneu al utilităţii: Discounted sum of instantaneous utility flows. Pentru a rezolva
problema optimizarii cei care se ocupă de politici economice trebuie să recunoscă că un
şomaj scăzut şi o inflaţie mare astăzi, vor conduce la creşterea inflaţiei scontate. Aceasta
implică un cost intertemporal, având în vedere că relaţia dintre inflaţie şi şomaj se va
deteriora în viitor. Modelul Phelps arată calea dinamică prin care şomajul se stabilizează
la un nivel de echilibru, în condiţile în care inflaţia scontată şi cea actuală coincid.
Această optimalizare de asemenea determină o rată preferabilă a inflaţiei într-un stadiu
constant (prefered inflation rate in the steady state ). Rata inflaţiei scontate depinde de
rata initială a inflaţiei. Daca această rată este mai mare decat nivelul optim fix stabilt de
inflaţie se impune o etapă temporară de şomaj (underemploymnet) în aşa fel încât să
oprească creştera inflaţiei. Această abordare temporală a inflaţiei a devenit standard:
schimbările pe termn scurt în activitate sunt cântarite în comparaţie cu efectele care ar fi
fost posibile dacă s-ar menţine la un nivel cât mai mic atât inflaţia cât şi şomajul, în viitor.
Multe din suporturile teoretice pentru politicile care au ca ţinta inflaţia, pe care
băncile centrale le–au adoptat din 1990 încoace se bazează pe consideraţiile lui Phelps. În
prezent, presumpţia teoretică standard este aceea că aşteptările în legătură cu inflaţia sunt
cât mai raţionale posibil şi caută întotdeauna să corecteze media. Studiile empirice
sugerează ca inflaţia scontată are întradevăr o componenţă îndreptată spre trecut
(backword)dar tot ele sugerează relevanţa practică a punctului de vedere al lui Phelps.

25
Atât procesele inflaţioniste cât şi cele dezinflaţioniste se produc în mod gradat.
Aşteptările trecute despre inflaţia scontată au în cele din urmă efect asupra inflaţiei
actuale.
Edmund Phelps a fost cu siguranţă inovator şi în ceea ce priveşte modalităţile de
stabilire a preţurilor şi ale salariilor. El schimbă optica prin care deciziile din acest sector
ale economiei erau luate în conformitate cu o imagine de ansamblu şi a pus
comportamentul agentului individual la baza acestei determinări. Locurile de muncă şi
muncitorii sunt diferiţi, piaţa muncii este neomogenă şi astfel apare o informaţie
imperfectă în ambele parţi ale ei. Pieţele sunt presupuse a fi aproape atomice, dar nu
există o metodă prin care să se găseasca instantaneu preţurile şi salariile ce ar limpezii
toate pieţele. În schimb salariile sunt stabilite de către firme care au dreptul de a exercita
o putere temporară de monopson. Muncitorii şi firmele se întâlnesc rareori şi asta din
întâmplare, la o rată determinată a numărului de şomeri, respectiv muncitorii neangajaţi,
care sunt în căutare de slujbe şi numărul de posturi libere, cu referie la o funcţie care azi
ar trebui recunoscută ca o funcţie de combinare (îmbinare). Munca lui Phelps este aici
precursoarea căutării teoriei potrivirii, îmbinării şomajului cu inflaţia, asupra căreia Peter
Diamond, Dale Martensen şi Christopher Pissarides s-au aplecat şi au adus importante
contribuţii. În modelul lui Phelps fiecare firmă anticipează dacă poate să marească rata
de angajare şi să diminueze rata demisiilor prin creşterea salariilor relative în medie cu
salariile plătite de alte firme. Firma încearcă să stabilească un salariu relativ care creşte o
dată cu rata de angajare dorită de firmă şi scade o dată cu rata curentă de somaj. Prin
aceste afirmaţii, Phelps a arătat că va fi o rată mai mică de şomaj, rata de echilibru pentru
care firma va creşte preţul salariiilor (oferta) la o anumită rată egală cu rata aşteptată de
marire a valorii medii a ratei salariilor.
Contribuţia lui Phelps conţine mai multe inovaţii: pentru prima dată un
raţionament microeconomic detaliat cu privire la interacţiunea, interdependentă dintre
plata şi stabilirea salariilor şi a preţurilor, au fost introduse în teoria macroeconomică şi
acceaptate. Ceea ce azi pare destul de evident şi de normal nu era cu siguranţă la fel în
urma cu cateva decenii. În mod contrar, relaţiile macroeconomice folosite în modelele
analitice de obicei au avut un caracter lărgit, de generalizări practice, şi nu erau bazate pe
modele explicite individuale de comportament.
Consecinţele informaţiei imperfecte s-au devedit o temă centrală în lucrări
ulterioare celei lui Phelps cum ar fi în “New Classical” de Robert Lucas în anii ’70. În
anliza sa din 1972, Lucas a studiat modul în care ciclurile economice rezultă din
modificari surprinzatoare ale masei monetare, în loc să se folosească de conceptul
phelpsian al inflaţiei scontate şi al ratei de echilbru a şomajului. Lucas introduce un nou
concept de rational expections , adică aşteptări bazate pe principii raţionale nu pe
principii de adaptabilitate cum făcuse Phelps. S-a dovedit astfel că rezultatul lui Phelps-
modificările surprinzătoare ale masei monetare aveau întradevăr efect temporar şi erau
valabile chiar şi din acest nou punct de vedere cu aşteptări raţionale. Un punct astfel
esenţial al concluziei era că politici monetare sistematice (politicele monetare cucaracter
normativ), nu işi avea rostul, deoarece ele se construiau pe baza unor asteptări în legătură
cu inflaţia scoantată ducând la nişte modificări de preţuri care le-ar fi anulat efectul.
Acestă ipoteză a fost argumentată cu tărie de către Sargent şi Wallace în 1975, care au
susţinut că un feedback monetar care să guverneze economia nu ar fi avut nici un efect
stabilizator asupra ei: numai intervenţile din partea băncii centrale şi schimbări
neaşteptate ale regulei pot inflenţa producţia şi ocuparea forţei de muncă.
Puterea stabilizatoare a politicii monetare a fost subiectul unei lucrări de mare
influenţă al lui Phleps şi al unui dintre studenţii săi, John Taylor (Phelps & Taylor ,
1977). Obiectivul lor a fost să examineze dacă s-ar putea realiza politici cu scop

26
stabilizator prin introducerea unui anumit nivel al salariilor şi preţurilor ce se potrivesc
modelului aşteptărilor rationale. Ideea cheie era că de fapt polititcile monetare pot fi
modificate mai rapid şi mai des decât salariile şi preţurile şi astfel cei care elaborează
politici monetare să acţioneze pe baza unui set de informaţii mai larg decât cei care
stabilesc salariile sau preţurile. Aceasta pare a fi o mişcare realmente importantă, având în
vedere că în general contractele de salarizare sunt pe termen lung. Într-un astfel de
ansamblu, un efect negativ la adresa cererii agregate ar putea genera o recesiune
prelungită, chiar dacă aşteptăriile ar fi raţionale. Un rezultat important în acest sens a fost
acela că, în ciuda faptului că politicile sistematice nu au putut afecta marimea medie a
adevaratului gol de producţie, au putut însa determina marimea variaţiei acestui gol, la fel
ca şi variaţia inflaţiei. Ideea unui schimb între variaţiile diferitelor obiective poltitice, este
de prima importanţă în discuţia modernă despre reglementările monetare şi asteptările
raţionale. Lucrarea lui Phelps şi Taylor este prima lucrare de acest gen în care acest
schimb este pus în evidenţă că derivând din impactul aşteptărilor raţionale.
Cu alte ocazii, Phelps a studiat consecinţele nesincronizării contractelor de
salarizare şi faptul empiric că deciziile cu privire la contract sunt în mod tipic eşalonate
de-a lungul timpului decât facute la acelaşi punct. Phelps, în 1970, a procurat o analiza de
început, arătând că o astfel de eşalonare ar fi putut să crească în mod substanţial persitenţa
efectelor reale ale dezordiniilor monetare. Taylor, pe de altă parte în 1979, a arătat că
stabilirea salariului printr-o singură etapă, putea sa conducă la un model dinamic al
salariului şi al producţiei. Guillermo Calvo, alt student al lui Phelps, a modelat preţurile
eşalonate, într-o economie în care vechile preţuri se sting în mod asimptotic, abordare ce
a facilitat masiv analiza. Această metodă de modelare a preţurilor şi de ajustare a lor a
devenit extrem de răspândită în noua literatură keynesiană.
Volumul lui Phelps din 1970 a fost urmat doi ani mai târziu, 1972 de o noua
carte, Politici inflaţioniste şi teoria şomajului, ce trata design-ul politicilor monetare.
Sarcina ambitoasă ce revenea acestei lucrări era să examineze principiile optime ale
politicilor inflaţioniste şi să conducă la un cost-beneficiu, dinamic al politicilor monetare.
Într-un anume fel, această carte a fost utilă pentru a face mai cunoscută munca anterioara
a lui Phelps asupra The expectation-augmented Phillips curve şi să traseze concluzii
politice pornind de la teoria lui. O altă contribuţie a acestei carţi o reprezintă ideea unei
isterii în ceea ce priveşte rata şomajului: o creştere a şomajului s-ar putea dovedii
ireversibilă, cum ar fi pierderea abilităţilor muncitoreşti ale lucrătorilor sau descurajarea
lor morală. Prin analogie, o creştere temporară a ocupării forţei de muncă ar putea să ducă
la reducerea şomajului, ca o consecintă a efectului favorabil asupra experienţei muncii.
Ideea lui Phelps a rămas larg ignorata pentru mai bine de un deceniu, dar a revenit pe
scena la jumatea anilor ’80 când economiştii s-au străduit să inţeleagă aparenta creştere
permanentă a şomajului în Europa. Această cercetare a demonstrat că şomajul persistă în
mod pătrunzător în multe din viitoarele pieţe ale muncii europene, chiar dacă relativ
importantă diferenţa dintre mecanismele de persistenţă nu este pe deplin inteleasă.
Problema europeană a şomajului l-a condus de asemnea pe Phelps să cerceteze şi
mai adanc în cauzele şomajului. Analiza lui poate fi găsită într-un număr de articole de
ziar şi în special în monografia Structural Slumps din 1994. Aici Phelps se indepărtează
de interpretarea intertemporală şi se concentrează pe cauzele reale care determină
echilibrul şomajului. Această lucrare formează o parte importantă dintr-o vastă literatură
de specialitate pe aceasta temă de cercetare stiinţifică care s-a dezvoltat în ultimii
douăzeci de ani şi care a inspirat un număr mare de economişti precum Layard, Nickell şi
Jackman. O trasatură distinctivă a lucrării lui Phelps este subliniera importanţei pieţii
capitalurilor pentru dezvoltarea şomajului. O ipoteză principală este că o rată reală de
interese cât mai ridicată tinde să crească echilibrul şomajului prin efectele negative asupra

27
incentivelor firmelor de investit (capital tehnologic, lege şi muncă, stocul
consumatorului). Cu toate că Phelps a găsit suport empiric pentru a demonstra imortanţa
ratei reale de echilibru a şomajului, nu există un consens general în literatura empirică de
specialitate în ceea ce priveşte importanţa acestui mecanism.
Perspectiva lui Phelps în ceea ce priveşte schimbul dintre inflaţie şi şomaj a fost în
mod fundamental intertemporală: o inflaţie actuală scazută poate fi vazută ca o investiţie
într-o inflaţie scontată de asemenea scazută, care sa permită un raport şomaj-inflaţie cât
mai favorabil în viitor. Pentru Phelps perspectiva intertemporalî era ceva natural, având în
vedere că primul său interes de cercetare a vizat acumularea de capital. De-a lungul unei
perioade de zece ani care a început în 1960, Phelps a facut un numar semnificativ de
contribuţi în zona acumulării de capital şi creşterii economice.
La sfârşitul anilor ’50, începutul anilor ‘60 , un nou punct de vedere a emers în
dezbaterea publică despre rata economiilor agregate ale SUA, susţinînd că este prea mică.
O idee cheie în accest discurs a fost aceea despre cum societatea ar trebui să traseze
schimburile de consum dintre actualele şi viitoarele generaţii . Phelps a subliniat
corectitudinea între generaţii ca un obiectiv important. Bazându-se pe acest punct de
vedere, cercetarea lui a examinat care este cea mai bună metodă de acumulare de capital.
El a înaintat noţiunea de ineficienţă dinamică şi a folosit-o pentru a-şi proucura un sprijini
în susţinerea a ceea ce ar trebui ca rata economiiilor să fie. Oarecum, mai târziu el s-a
întors la explicarea bunăstării între generaţiile de consumatori şi a sugerat o nouă cale de
a gandi deciziile ce privesc economiile. Concluzia a fost că ratele economiilor ar putea,
întradevăr, sa fie prea mici. Unind munca sa cu cea a lui Pollak, Phelps demonstrează că o
creştere a ratei economiilor ar putea fi binefacătoare pentru toate generaţiile. Per
ansamblu, Phelps a generat un bogat set de puncte de vedere în legatură cu acumularea
capitalului, lucru care a constituit un pas important în acest sector şi a devenit un punct de
referinţă în teoria acumulării de capital.
Phelps a dus la bun sfârşit analiza sa în contextul modelului de creştere al
economiei, care este încă miezul teoriei moderne despre creştere: modelul neoclasic de
creştere al economiei s-a dezvoltat de la jumatatea anilor ’50 ai secolului trecut şi asta cu
ajutorul lui Solow şi Trevor Swan. Folosind o schemă stilizată de producere a structurii,
modelul Solow-Swan descrie acumularea de capital şi progresul tehnologic care
generează cresterea producţiei. În acest model, economia generează un output bun, care
poate fi folosit fie pentru investiţie, fie pentru consum având munca şi capitalul ca
inputuri. Fluctuaţiile de producţie s-au întors în mod constant.
La şfârşitul anior ’60, Phelps a lansat un program de cercetare cu obiectivul de a
reconstitui teoria macroecnomică keynesistă bazată pe modelarea explicită a
comportamentului agenţilor economici individuali, a firmelor individuale şi a menajelor,
într-o lume în care circulaţia informaţiei este imperfectă (asimetrică) şi avem şomaj
fricţional.
Phelps a dezvoltat primele modele de expectations-augmented Phillip curve şi rata
de echilbru a şomajului, care au schimbat radical modul nostru de aprivi relaţia dintre
inflaţie şi şomaj. Rezultă de aicea, un altfel de model de analiză asupra politicilor
monetare, fiscale, şi asupra managemntului cererii individuale şi al cererii agregate.
Teoria acumulării optime de capital arată condiţiile în care toate generaţiile ar beneficia
de schimbările din rata agregată a economiilor, la care se mai adaugă rolul capitalului
individual şi al tehnologiei care contribuie la creşterea producţiei şi deci la dezvoltarea
economică. Toate acestea sunt importante pentru că au ajutat la largirea orizontului nostru
de cunoştere şi la o mai bună inţelegere şi control al creşterii economice.

28
 2.3. Comparaţie vechea şi noua paradigmă economică
privind raportul şomaj-inflaţie
Vechea Paradigmă
Reprezentanţi Milton Friedman
Robert Lucas
Principii Principii de raţionalitate
cu caracter normativ
Curba Phillips Punerea la îndoilă a validităţii
şi stabilităţii curbei Phillips.
Aceasta era privită ca o
descriere a felului în care
nivelul venitului răspunde
de-a lungul timpului unui
dezechilibru între cerea şi
oferta de forţă de muncă. Nu
salariile nominale ci salariile
reale sunt cele care contează
pentru lucrători
Interdependenţa Se remarcă ideea că un şomaj
mai scăzut nu poate fi susţinut
decât de o inflaţie stabilă şi în
permanenţă mai mare
Perspective Perspectiva lui Milton
Friedman:
temporare
raportul şomaj-inflaţie nu poate
fi valabil decât pe termen scurt
Modalitate de
abordare Abordare dintr-o perspectivă
macroeconomică prin studierea
ciclurilor economice şi
schimbările masei monetare
29
Noua Paradigmă
Edmund Phelps
Principii de adaptabilitate
cu caracter pozitiv
Reabilitarea curbei Phillips
corelaţie statică în care
perioadelor lungi de timp le
corespunde o pantă pozitivă şi nu
una veritcală aşa cum credea
Milton Friedman
Se remarcă preocuparea asiduă
pentru scaderea inflaţiei , însă
preţul plătit pentru acest fenomen
reprezintă creşterea şomajul şi
recesiunea economică
Perspectiva intertemporară:
pe termen lung inflaţia actuală şi
cea scontată coincid
Abordare dintr-o perspectivă
microeconomică prin studiul
comprtamentului individiaul al
diverşilor agenţi economici
PARTEA A DOUA

~ Studii de caz ~

30
 Capitolul 3: S.U.A. şi Europa: puncte de vedere diferite privind raportul
şomaj-inflaţie

Cea de-a doua parte a lucrării de faţă se va ocupa cu ilustrarea diverselor

modalităţi de abordare a problemei şomajului şi a inflaţiei, de către S.U.A. pe de o parte, şi
de către statele membre ale Uniunii Europene (la care adăugăm în mod special un studiu de
caz dedicat României) pe de altă parte. Politicile monetare şi fiscale, care vizează aceste
două fenomene negative de ansamblu ale economiei, adoptate de diferitele administraţii
statale, sunt grupate sub forma a trei subcapitole, prezente în lucrare în următoarea ordine:
Abordarea problemei şomaj-inflaţie în modelul S.U.A.; Modelul european de abordare al
raportului şomaj-inflaţie; Şomajul şi inflaţia: factori destabilizatori ai situaţiei economice
din România.
Importanţa acestei părţi a lucrării constă în capacitatea sa de a aduce unui fond
teoretic destul de detaliat, prezent reamintim, în prima parte, un suport empiric consistent
cu privire la ipotezele şi conceptele prezentate, în special cele ale lui Phelps care vizează
curba Phillips dar şi cele ale lui Robert Lucas şi Milton Friedman.
Modelul S.U.A. este pus aproape în totalitate sub semnul noii paradigme
economice. Explicarea existenţei unui şomaj scăzut, concomitent cu o inflaţie scăzută
pentru o perioadă de aproape 40 de ani (cu excepţia crizei din timpul anilor ‘70), precum şi
a existenţei decalajului dintre aceste două fenomene negative sau a prezenţei unei perioade
de stagflaţie, este posibilă numai graţie noilor principii macroeconomice şi noilor
interpretări date curbei Phillips. În primul subcapitol, cel dedicat modelului american, ne
vom folosi însă şi de noţiunea teoretică complexă a curbei Phillips modificată. Vom porni
de la o interpretare clasică a curbei Phillips şi anume cea a lui Robert E. Lucas în Monetary
Neutry, prin şase reprezentări ortogonale, în care sunt schiţate punctele unei serii de
măsurători istantanee menite a sugera graficul pe care ar trebui să-l urmeze dependenţa
inflaţiei de şomaj, prin aproximarea curbei pentru economia SUA în perioada anilor 1950-
1994. Vom continua cu analiza propriu-zisă a indicatorilor macroeconomici (pentru inflaţie,
deflatorul PIB-ului şi IGP, în timp ce pentru şomaj rata acesteia) şi a diverselor date
statistice privind relaţia celor două şi explicarea lor prin curba Phillips modificată.
Urmează un nou studiu de caz, dedicat de data aceasta modelului european. Pornind de la
un studiu comparativ realizat de către Milton Friedman despre evoluţia raportului şomaj-
inflaţie în economiile diferitelor state membre ale Uniunii Europene , subcapitolul prezintă
politicile comune pe care aceste state au fost nevoite să le adopte pentru prima dată în urma
Tratatului de la Roma, dar mai ales impactul pe care aceste reglementări l-au avut asupra
economiilor, având în vedere că şi stadiul în care se află şomajul, respectiv inflaţia în
diversele state la momentul adoptării lor era diferit. Impactul pe care ulterioare politici
comune l-au avut asupra pieţei muncii sau asupra preţurilor în economiile ţărilor Uniunii
Europene sunt studiate în ordine cronologică, în paralel cu modificările care au survenit şi
în urma continuei aderări a unor noi state, până în anul 2007 când a avut loc aderarea
României şi Bulgariei. Aici se face trecerea către ultimul subcapitol, în care apare un studiu
de caz dedicat în totalitate României. Nu puteam încheia lucrarea de faţă fără să prezentăm
şi evoluţia raportului şomaj-inflaţie în România atât în perioada de tranziţie de după 1989
cât şi în urma aderării la Uniunea Europeană. Accentul va cădea aici pe măsurile şi
reglementările pe care România va fi nevoită să le adopte pentru a intra în rândul politicilor
comunitare europene.

31
 3.1. Abordarea problemei şomaj-inflaţie in modelul S.U.A.

Aşa cum am precizat şi anterior (capitolul 2.1 şi 2.2 al lucrării de faţă) şomajul şi
inflaţia sunt strâns legate printr-o relaţie empirică negativă reprezentată grafic prin curba
Phillips. Realitatea economică a demonstrat că în general această relaţie are mare
aplicabilitate în sistemele macroeconomice ale lumii contemporane, astfel că devine
aproape o regulă general valabilă, ca în ţările industrializate şomajul scăzut să conducă la
o creştere a inflaţiei şi la presiuni din partea acesteia. În mod surprinzător însă, modelul
american, cel puţin în ceea ce priveşte recenta expansiune economică, pare a se abate de
la regulă. În SUA preţurile s-au menţinut relativ constante în ciuda faptului că şomajul
era scăzut. Ce s-a întamplat în spatele acestui fenomen atipic? Care sunt explicaţiile pe
care economiştii şi specialiştii din domeniu le-au găsit cu privire la aparenta ţinere sub
control a fenomenului inflaţionist? Care este rolul curbei Phillips în explicarea acestor
evoluţii? Sunt toate întrebări la care acest capitol îşi propune să răspundă.
Perioada 1960-2004 este o perioadă extrem de reprezentativă în SUA în ceea ce
priveşte atât recesiunea economică cât şi existenţa şi manifestarea fenomenelor
economice atipice. Inflaţia şi şomajul sunt studiate în acest caz în mod extrem de obiectiv
de către specialiştii şi analiştii economici, mai ales în ceea ce priveşte efectul pe care
standardizarea veniturilor personale, în conformitate cu PIB-ul nominal total, o are asupra
celor două fenomene.
În acest sens, un model de studiu macroeconomic dezvoltat de către specialişti a
fost acela care conferă posibilitatea urmării concomitente a inflaţiei măsurate (indicele
preţului consumatorului sau deflatorul PIB-ului) cu şomajul şi cu eventualele schimbări
din cadrul forţei de muncă. Coform acestui model, în ultimii 25 de ani în SUA, şomajul în
funcţie de inflaţie, a avut un trend liniar descendent, în care se reflectă cu o întârziere de
aproape 3 ani schimbările relative din cadrul pieţei muncii. Este vorba de un decalaj care
apare între inflaţie şi şomaj şi care confirmă de fapt prognozele începute încă din anii ‘60
pe baza modelelor prestabilite privind valorile cumulative ale şomajului şi ale inflaţiei. În
ultimii 40 de ani de măsurători, evaluări anuale, inflaţia scontată a coincis cu cea reală
aproape întotdeauna, cu excepţia unei perioade de început de 5 ani, în care lipsa de
acurateţe a măsurătorilor a condus spre o abatere a curbelor mobile şi cumulative.
Un argument puternic în sprijinul existenţei acestui decalaj îl reprezintă
binecunoscuta perioadă de stagflaţie. Manifestată prin preţuri neobişnuit de mari,
combinată cu o creştere încetinită a producţiei sau tocmai cu o recesiune economică,
existenţa perioadei de stagflaţie este unanim acceptată şi recunoscută în lumea
economiştilor. Ceea ce însă unii experţi în domeniu încearcă să demonstreze prin
existenţa sa, este că de fapt ea nu reprezintă decât o consecinţă a decalajului dintre şomaj
şi inflaţie, fapt ce ar confirma întradevar existenţa acestei întârzieri.
În prezent şi în perioda imediat următoare, celei actuale, se observă o uşoară
creştere a şomajului în contrast cu perioda 1965-1990, când a avut loc o puternică scădere
a acestuia. Sfârşitul anului 2005 este considerat momentul de trecere dinspre o periodă de
scădere a şomajului spre o perioadă de creştere moderată. Astfel că, dacă în cursul anului
2005 şomajul atinsese valoarea de 5%, spre mijlocul anului 2008 se prevede o valoare de
6%. Există numeroase implicaţii ale rezultatelor privind politicile de piaţă monetare şi
sociale. Cel mai important fapt este absenţa oricărui mijloc de a controla inflaţia şi
creşterea economică, exceptând totuşi o politică a muncii convenabilă. În completarea
acesteia, căteva măsuri urgente ar fi necesare pentru a preveni începutul unei perioade
inflaţioniste între 2010 - 2012.

32
 Figura următoare ilustrează cinci reprezentări ortogonale ale dependenţei ratei
inflaţiei în funcţie de rata şomajului, pentru diverse intervale de timp de până la zece ani,
din interiorul perioadei 1950-1994, pentru SUA.

Inflaţia şi şomajul în SUA în perioada 1950-1994

Robert, E. Lucas. Monetary Neutry, Prize Lecture, USA, December 1995
•
• Figura nr.1 trasează o schiţă pentru o curbă Phillips reprezentativă pentru întreaga
perioadă 1950-1994. În acestă ultimă reprezentare, cele două variabile par a nu avea nici
o legătură, iar punctele sunt împraştiate aparent haotic. Pe de altă parte, celelte cinci
desene (mai puţin primul) subliniază în mod clar existenţa unei dependenţe negative între
cele două variabile. Pentru ca această relaţie negativă să fie însă evidentă şi în primul
desen şi în ultimul, trebuie să aproximăm trasarea curbei Phillips cât mai mult posibil.
Definită ca o funcţie liniară slab crescătoare, a ratei schimburilor în cadrul forţei
de muncă, inflaţia este reprezentată grafic prin curba Phillips. Această relaţie dintre cele
două variabile (inflaţie şi şomaj) este, grafic vorbind, doar o funcţie liniară rămasă în
urmă cu un coeficient pozitiv. Aceasta înseamnă efectiv că de fapt, curba Phillips este o

33
funcţie ascendentă cu un coeficient apropiat de 1, dar unde şomajul nu afectează inflaţia.
Dacă şomajul în SUA este o funcţie liniară întârziată a inflaţiei, înseamnă că există forţe
latente în economie, care conduc spre inflaţie.
Un mod standard de prezentare a relaţiei dintre şomaj şi inflaţie este un grafic
împrăştiat de măsurători simultane. Şomajul este măsurat de către Biroul de Recesământ
US (CB) iar cursul sondajului curent asupra populaţiei (Current population survey – CPS)
este publicat lunar de către Biroul de Muncă Statistică – BLS. Şomajul nu este însă o
variabilă măsurată cu exactitate aşa cum e descrisă de Biroul de Recensământ US.
Există numeroase definiţii ale inflaţiei rezultate din diferite evaluări. Principala
problemă pentru oricare dintre aceste definiţii este estimarea preţurilor noilor produse. În
lumea bunurilor şi serviciilor, nu există nici o procedură sigură pentru a estima
schimbarea preţurilor noilor produse chiar dacă ele substituie câteva bunuri vechi, datorită
ritmului accelerat de schimbare a acestuia. Astfel, conceptul de inflaţie şi prin urmare,
conceptul de creştere economică reală este uneori în mod parţial, obiectul unei interpretări
subiective.
De accea, ne propunem în următoarele pagini să dezvoltăm o nouă interpretare
bazată pe o reprezentaţie dinamică a variabilelor studiate şi evoluţia lor în timp. În loc de
o reprezentare grafică directă a inflaţie în funcţie de şomajul (aşa cum am arătat mai sus),
se pot reprezenta grafic ambele variabile ca o funcţie de timp şi care se verifică dacă
aceste curbe au vreo asemănare.
Figura nr 2 arată şomajul măsurat în SUA pentru perioada dintre 1958 şi 2004
împreună cu doi indicatori ai inflaţiei – valorile anuale ale IGP (indicele general al
preţurilor) publicate de către Biroul de Muncă Statistică (BLS- Bureau of Labor Statistis)
şi valorile anuale ale deflatorului PIB-ului publicate de către Biroul de Analiză
Economică a Departamentului de Comerţ în 2005 şi pentru anii din urmă. Interpretările
originale ale şomajului sunt corectate cu până la -3% pentru a aduce la acelaşi nivel
valorile variabilelor din cursul ultimilor 20 de ani.

Rata inflaţiei şi a şomajului în SUA între 1958-2004

F. Kramer, Charles. BLS: Bureau of Labor Statistis (Biroul de Muncă Statistică).
Departamentul de Comerţ, Biroul de Analiză Economică, USA, 2005

34
 După cum se poate observa din imagine, la început există o suprapunere aproape
perfectă, între cele două curbe ale inflaţiei adică între IGP şi deflatorul PIB-lui, cu
excepţia câtorva mici variaţii în amplitudine în perioada anilor de vârf 1975-1990. Cum
era de aşteptat, curba IGP este mult mai sus decât cea a deflatorului PIB-ului, ceea ce
înseamnă că efectul măsurilor antinflaţioniste a fost destul de slab în comparaţie cu
inflaţia reală. În mod surprinzător însă, curba şomajului repetă forma curbei inflaţiei, în
acest sens cea mai bună corelare se poate observa în timpul ultimilor 20 de ani. Această
sincronizare a şomajului cu inflaţia are loc însă la un interval de timp considerabil totuşi,
de 2,5 ani. Reprezentarea grafică a curbei şomajului este deplasată cu aproximativ 2,5 ani
înapoi în timp faţă de cea a inflaţiei. Acest interval de timp conţine pe de o parte 2 ani de
schimbări actuale şi o jumătate de an de schimbări în viitor, unor schimbări artificiale,
care sunt cauzate de cele din trecut. Interpretările anuale asupra şomajului sunt obţinute
făcând media valorilor corespunzătoare din timpul anului. Aceasta în mod efectiv face ca
valorile şomajului să fie asociate mai degrabă cu cele de la mijlocul anului dat decât cu
sfârşitul acestuia. În mod contrar valorile inflaţiei sunt adunate o singură dată şi
corespund cu ultima zi a anului, ceea ce explică apariţia jumătăţii de an de aşa-zise
schimbări artificiale. Rolul acestei demonstraţii empirice, care vine cu un puternic sport
statistic, este de a susţine ipoteza decalajului de 2.5- 3 ani între inflaţie şi şomaj.
Neglijând câteva mici variaţii ale vârfurilor curbelor şi ale potrivirii în timp, se
poate deduce în primul rând, că inflaţia observată, sau inflaţia actuală este variabila de
care depinde şomajul măsurat, sau ca şomajul este o funcţie lineară descrescătoare a
inflaţiei în SUA. Una dintre implicaţiile directe ale acestei observaţii este posibilitatea de
a prezice evoluţia şomajului din timpul celor 2 ani care urmează dintr-o valoare măsurată
a inflaţiei. De exemplu şomajul scăzut, în mod consecvent observat în timpul ultimilor 2
ani este doar o trăsătură de scurt timp. Recenta evoluţie a inflaţiei indică faptul că anul
2006 este un punct central al creşterii şomajului de la actualul 5% la 6% la mijlocul
anului 2008. O creştere ulterioară poate fi cu uşurinţă prevăzută de către inflaţia viitoare.
Figurile 3 şi 4 prezintă două curbe Phillips modificate. Valorile originale ale
şomajului sunt înlocuite cu cele de 2 ani mai târziu, acelea care sunt sincronizate cu
inflaţia. Curba din figura 3 corespunde perioadei dintre 1960 şi 2004 iar din cea din figura
4 ultimilor 20 de ani. Curba Phillips modificată ilustrează o relaţie simplă liniară dintre
inflaţie şi şomaj. Nu există nici o curbă Phillips standard descendentă deoarece relaţia
dintre inflaţie şi şomaj este reprezentată printr-un grafic vag şi stilizat, care este de obicei
folosit în teoria curentă şi în practică. În realitate, ceea ce sugerează aceste două
reprezentări grafice e că rata actuală a şomajului depinde de inflaţia observată acum doi
ani în urmă.

35
Modificarea curbei Phillips, dependenţa IGP de rata procentuală a şomajului, 1960-2004
F. Kramer, Charles. BLS: Bureau of Labor Statistics (Biroul de Muncă Statistică).
Departamentul de Comerţ, Biroul de Analiză Economică, USA, 2005

Modificarea curbei Phillips, dependenta IGP de rata procentuala a şomajul, 1984-2004

F. Kramer, Charles. BLS: Bureau of Labor Statistis (Biroul de Munca Statistica).
Departamentul de Comerţ, Biroul de Analiză Economică, USA, 2005

36
 Unul din efectele evidente ale acestui decalaj dintre inflaţie si şomaj este perioada
de stagflaţie destre care am vorbit si înainte. Observaţiile actuale ale şomajului şi inflaţiei
in SUA nu au dat niciodata un exemplu mai bun de confirmare a curbei Phillips> nu este
posibil să aibe loc o mărire a şomajului când inflaţia creşte vertiginos.
Revenind la perioada dintre 1970 şi 1990, aceasta este prezentată mai detaliat în
figura 5. Dupa cum am demonstrat anterior este vorba de o perioda în care şomajul
urmareşte aceeasi traictorie a inflaţiei cu o întârziere de 2.5 până la 3 ani. În 1972 inflaţia
îşi începe prima ei sesiune de creştere. Curba şomajului urmăreşte în continuare
traiectoria pe care inflaţia a avut-o cu 2 ani in urmă. În 1975, curba inflaţiei atinge
apogeul ei local de aproximativ 10% . Un an inainte, în 1974 (aici sunt cateva variaţii ale
întârzierii determinate de acurateţea măsurătorii şi de variabilele folosite: pe de o parte
deflatorul PIB-ului, pe de alta parte IGP), şomajul a făcut un salt “neaşteptat” de la
nivelul său modest de sub 6% la o valoare de aproximativ 8% şi astfel a avut loc prima
perioda de stagflaţie. Nimeni nu şi-a făcut prea multe griji cu privare la acestă perioadă,
deoarece nimeni nu a înteles nici importanţa şi nici impactul pe care l-a avut stagflaţia
asupra economiei la momentul respectiv, mai ales că a avut o durata destul de scurtă. În
1976, inflaţia a scăzut iar şomajul a avut un trend descendent. Următoarea sesiune a fost
mult mai plină de preocupări şi griji. Începand cu 1976, curba inflaţiei (deflatorul PIB-
ului) creşte în mod constant timp de 5 ani de la 6% la 9,5%. În acest caz sunt 2 ani în plus
faţă de perioada anterioara de creştere. Curba şomajului stagnează la început dar apoi
înregistrează o creştere rapidă. O alta perioadă de stagflaţie, de data aceasta mai lungă, de
2 ani de zile începe din 1979. Din întâmplare preşedintele Rezervei Federale, P.Volker a
anunţat o noua politică monetară exact în acelaşi timp. Creşterea şomajului a fost atribuită
eficacităţii noii politici monetare. Potrivit presupunerii despre curba Phillips originala.
Inflaţia a început să scadă în mod constant cu anul 1981 (conform trend-ului IGP) sau cu
anul 1982 (conform trendului deflatorului PIB). Scăderea inflaţiei a fost interpretată ca
fiind un rezultat al noii politici monetare al cărui scop era să oprească creşterea acesteia.
Şomajul a continuat să crească pentru înca 2 ani acord total cu tradiţionala curba Phillips,
dar şi în concordanţa cu întârzierea de 2 ani despre care am mai vorbit. Noua politică a
fost în mod greşit considerată cauza care a forţat ca lucrurile să se comporte dupa cum
interpretarea curbei Phillips sugera pentru acestă scurtă perioadă de timp. Urmatoarea
abatere neobişnuita a avut loc cam 10 ani mai tarziu – în recenta perioada a anilor 90. Se
poate observa în figura 5, curba şomajului care urmeaza traictoria conform prognozelor.
În esenţa, inflaţia nu poate să depindă de şomaj. Inflaţia conduce şomajul cu 2 ani.

37
Rata inflaţiei şi şomajului în SUA între 1970-1990
F. Kramer, Charles. BLS: Bureau of Labor Statistis (Biroul de Munca Statistica).
Departamentul de Comert, Biroul de Analiză Economică, USA, 2005

Există numeroase potenţiale implicaţii ale acestei relaţii liniare decalate dintre
şomaj si inflaţie în teoria economică şi practică monetară. Am dori doar să subliniem
faptul că nu există nici o politică monetară care să “împingă inflaţia şi şomajul în direcţii
diferite”. De asemenea nu exista nici o politică probabilă care să controleze valoarea
actuala a inflaţiei deoarece aceasta depinde numai de schimbările din trecut din cadrul
forţei de muncă sau cel puţin aceasta este realitatea economică cu care se confruntă
Statele Unite ale Amercii. Prin urmare, nici şomajul, nici inflaţia nu sunt în prezent în
mainile politicilor de piata.
Rata şomajului, în SUA a scăzut în anii 90 dar creşterea ulterioară aşteptată a
inflaţiei nu s-a mai produs. Unii au încercat să explice acest fapt în termenii dezvoltării
pieţei clasei muncitoare – în mod specific intesificarea temerii pentru pierderea locurilor
de muncă.
Cu toate acestea dimensiunea nesiguranţei locurilor de muncă nu ajută la
explicarea de ce curba Phillips este mai nesigură decât în trecut. Alţi factori cum ar fi
mersul costurilor clasei muncitoare, altele decât salariile, fluctuaţiile valorii dolarului
american şi alte creşteri privitoare la scumpirea preţurilor mai mult decât nivelul creşterii
salariilor, sunt mult mai potriviţi pentru explicarea comportamentului atenuat, neobişnuit
al inflaţiei în SUA.

38
 3.2. Modelul european de abordare a problemei şomaj-inflaţie

Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei ţări ca ritmul
de creştere al economiei. Pentru ţările bogate o rată pozitivă înseamnă salarii
mai mari, profituri mai mari, mai multe locuri de muncă, mai multe oportunităţi
pentru afaceri. Pentru ţările sărace înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci
dar şi reducerea mortalităţii infantile, o speranţă de viaţă la naştere mai
ridicată, asistenţă medicală mai bună, acces sporit la educaţie, reducerea
discriminării femeilor, creşterea libertăţilor populaţiei, a democraţiei etc.
(Global Competitiveness Report 2003-2004)

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei

statelor naţionale moderne. Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei,
aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la
instabilitate. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial,
necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza
determinării de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest
sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost
posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în
iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită iniţial ca Comunitatea Economică
Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în
1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în
Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a
evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea
Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale
Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1992. În
prezent, Uniunea Europeana este compusă din 27 de tari, Romania si Bulgaria fiind
ultimele ţări aderate la 1 ianuarie 2007.
Odata constituită UE, se configura necesitatea elaborării unor politici comune
anti-inflaţioniste şi de reducere a şomajului, ale căror efecte au avut impact diferit asupra
economiilor statelor membre, având în vedere şi situaţia acestora înainte de aderare.
Finanţarea politicilor comune se realizează de către Uniune prin intermediul bugetului.
Progresele în domeniul integrarii economice au facut necesară o „integrare cu faţă
umana”, ceea ce a dus la ideea „Europei sociale”. La Consiliul European de la Strasbourg
(din 9 decembrie 1989), şefii de stat şi de guvern (cu exceptia Marii Britanii) au adoptat
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor care formuleaza 12
principii cu scopul de a crea o baza de hotarâri ce pot ameliora libera circulaţie a
persoanelor. Aceasta carta era cu atât mai necesară cu cât spaţiul nu era înca delimitat, în
ciuda articolului 117 din Tratatul de la Roma cu privire la armonizarea nivelului de trai şi
în pofida creării în 1960 a Fondului Social European. De altfel, conform dispoziţiilor
iniţiale ale Tratatului, comunitatea nu avea competenţe proprii în domeniul politici
sociale, statele membre fiind invitate la o acţiune generală, la apropierea legislaţiilor
naţionale .

39
 Prin Tratatul de la Maastricht se relanseaza construcţia acestui spaţiu (tot fără
Marea Britanie). Astfel, el prevedea „atingerea unui nivel înalt al protectiei sociale şi
ocupării forţei de muncă”, „realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii
dintre statele membre” precum si semnarea unui „Protocol social”.
După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în
reglementarea unor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin
de statul social.
Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în
vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează
consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă
denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE –
Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15˝.

Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea

Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.
Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă
stabilite.
Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor
publice...”. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:
- deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB;
- datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB.
Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor; acest
lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care
prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în
ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor
trei ţări, pe acest plan.
În fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat
membru... care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a
dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor
dobânzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această
condiţionare are la bază logica economică.
Transferurile financiare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel
comunitar, comparativ cu amploarea lor din ţările membre (între 15-25% din PEB).
Modelul social european acoperă mai multe domenii: de la educaţie şi formare
profesionala, la ocuparea forţei de muncă; de la asigurarea unui nivel mai ridicat de viaţă
şi protecţie socială, la dialogul între sindicate şi conducerea întreprinderii; de la sănătate
şi securitate la locul de muncă, la lupta împotriva rasismului şi discriminării.
Obiectivul politicii sociale şi de ocupare a forţei de muncă este de a promova o calitate şi
un standard al vieţii decente pentru toţi, într-o societate activă, sănătoasă şi inclusivă.
Politicile sociale ale Uniunii Europene (UE) au jucat un rol central în crearea punctului
forte al economiei europene, prin dezvoltarea unui model social unic. Acesta s-a dovedit a
fi flexibil şi dinamic, răspunzând schimbărilor rapide ale economiei şi societăţii europene
pe parcursul ultimelor decenii. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă reflectă
convingerea că numai o competiţie puternică între companii determina îmbunatatirea
productivităţii muncii şi duce la creşterea economică, dar, în acelaşi timp, este nevoie de
solidaritate între cetăţeni pentru îmbunătăţirea condiţiilor care duc la includere sociala şi
la o societate stabilă şi prosperă.
UE se află acum în faţa celei de a patra perspective financiare, după Delors I
(1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006). Decizia de a recurge la
o asemenea programare multianuală a fost luată ca urmare a deteriorării treptate a

40
sistemului financiar comunitar în anii ’80 şi a dificultăţilor crescânde întâmpinate în
încercarea de echilibrare a balanţei venituri-cheltuieli. Succesiunea de crize bugetare a
determinat instituţiile comunitare să cadă de acord asupra unei noi metode menite să
îmbunătăţească procedura bugetară şi care să permită Parlamentului, Consiliului de
Miniştri şi Comisiei să cadă de acord în avans asupra priorităţilor bugetare ale perioadei
următoare şi să stabilească un cadru financiar care să permită atingerea acelor obiective.
După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut
o evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante, respectiv:

� unificarea instrumentelor bugetare;

� creşterea autonomiei financiare;
� realizarea echilibrului instituţional.

Politica adoptata pentru 2007-2013 are doua mari obiective:

• sa accentueze dimensiunea strategica a politicii de coeziune cu o
modalitate prin care să se asigure că priorităţile Comunitare sunt mai
bine integrate în programele de dezvoltare naţionale si regionale
• să se asigure că politica de coeziune este bine înţeleasă, că există un
dialog între statele membre şi Comisia Uniunii Europene şi că sunt foarte
bine delimitate responsabilităţile dintre Comisie, statele membre şi
Parlament.

În martie 2005, Consiliul European a reînoit strategia Lisabona prin adoptarea

unor politici privind bunăstarea şi ocuparea forţei de muncă în interiorul statelor membre
UE. Potrivit acestei strategii, politica de coeziune trebuie să fie concentrată pe
promovarea unei bunăstării susţinute, unei competivitaţii şi măririi ofertei locurilor de
muncă. Pentru a crea mai multe locuri de muncă, politica de coeziune are datoria de a
susţine investiţiile în sectoarele competitive ale industriei. În mod special, un numar mai
mare de oameni vor dori să îşi caute o slujbă şi datorită sistemului de protecţie socială
intrat în vigoare odata cu strategia Lisabona.
Pe de altă parte, o data cu aderarea în Uniunea Europeana , statele au fost nevoite
să-şi adapteze sistemul financiar la standardele impuse de UE. Pentru acesta, a fost
necesară implementarea unor măsuri anti-inflaţioniste şi de creştere a produsul intern
brut şi menţinerea acestuia în anumite limite. Statele aderate în ultimul val au reusit să îşi
ajusteze rata inflaţiei şi nivelul preţurilor cu usurinţă, deoarece majoritatea statelor aveau
economii de piaţă în dezvoltare şi puternic industrializate.
Interconexiunea dintre rata inflaţiei şi gradul de ocupare al forţei de munca este
evidenta şi în cazul statelor membre ale Uniunii Europene., mai ales după ce aceasta şi-a
deschis porţile şi permite cetţenilor săi să-şi găsescă un loc de muncă şi în afara graniţelor
statelor de origine.
Primul mare economist care a studiat aplicabilitatea curbei Phillips în ţările
membre UE a fost Milton Friedman. El a studiat evoluţia ratelor inflaţiei şi şomajului în
ultimele două decenii în şapte ţări industrializate.
Rata inflaţiei şi nivelul şomajului s-au deplasat în direcţii opuse rezultatului
aşteptat conform curbei Phillips – în cinci din cele şapte ţări între primii doi cincinali
(1956- 60 , 1961- 65) ; în numai patru din cele şapte ţări între cel de-al treilea şi al
patrulea cincinal ( 1961-65 si 1966-70); şi în numai o ţara din cele şapte între cele doua
ultimii cincinali (1966-70 si 1970-75). Chiar şi singura excepţie – Italia – nu este de fapt
o excepţie reală. Intr-adevăr, media şomajului s-a schimbat treptat din 1971 până în 1975,

41
spre deosebire de primii cinci ani, în ciuda triplării ratei inflaţiei. Cu toate acestea, din
1973, atât inflaţia cât şi şomajul au crescut brusc.
Mediile pentru cele cinci tări, reprezentate grafic in Figura 3, evidenţiază în mod
clar schimbarea dintre panta negativă a curbei Phillips simplă spre o curba cu panta
pozitivă. Cele doua curbe se deplaseaza în direcţii opuse între primii doi cincinali, pentru
ca mai apoi să o ia în aceeaşi direcţie.

Figura 3: Ratele şomajului şi inflaţiei din 1956 până în 1975, prezentate cincinal
Media nepărtinitoare pentru sapte tari
Sursa: INFLATION AND UNEMPLOYMENT
Nobel Memorial Lecture, December 13, 1976 by MILTON FRIEDMAN
The University of Chicago, Illinois, USA

Criza petrolului a afectat în acelaşi timp Franţa, Germania, Italia, Japonia, Suedia,
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Indiferent de efectul pe care l-a avut această
criză asupra ratei inflaţiei, ea a întrerupt procesul de producţie şi a încercat să mărească
şomajul.
Atât datele cincinale cât şi cele anuale arată că criza petrolieră nu explică în
totalitate fenomenul descris grafic de domnul Callaghan. Chiar înainte de cvadruplarea
preţurilor petrolului în 1973, mai multe ţări au prezentat o creştere asociată a inflaţiei şi
şomajului. Aceasta însa poate fi pusă pe seama unor forţe independente de relaţia dintre
inflaţie şi şomaj.
În unele ţări precum Marea Britanie şi Italia, datele au intărit convingerea că au
existat efecte comune care au dus la creşterea inflaţiei şi a şomajului.

42
Tabelul 1: Inflaţia şi şomajul în şapte ţări, între 1956 şi 1975: Valori medii pentru
cincinali consecutivi

Sursa: INFLATION AND UNEMPLOYMENT

Nobel Memorial Lecture, December 13, 1976 by MILTON FRIEDMAN
The University of Chicago, Illinois, USA

Datele anuale prezentate în Figura 4 prezintă o situaţie similară, dar totuşi mult
mai confuza. În primii ani, există mari variaţii ale relaţiei dintre preţuri şi şomaj, variînd
în primul rând de la nerelaţionare, ca în exemplul Italiei, la o relaţie negativă bine anuala,
bine definită, aşa cum s-a intamplat în cazul Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii.
Cu toate acestea, în ultimii ani, ţări precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale
Americii, Germania şi Japonia au inregistrat creşteri însemnate atât ale şomajului cât şi
ale inflaţiei – dar în cazul Japoniei creşterea şomajului este relativ mai mica în
comparaţie cu creşterea inflaţiei spre deosebire de celelalte ţări, reflectând astfel
abordarea diferită asupra inflaţiei practicată de sistemul instituţional din Japonia.

43
 Figura 4: Inflaţia şi şomajul în şapte ţări, în perioada 1956-1975
Sursa: INFLATION AND UNEMPLOYMENT
Nobel Memorial Lecture, December 13, 1976 by MILTON FRIEDMAN
The University of Chicago, Illinois, USA

Pentru tările din Uniunea Europeana, perioada de dupa Tratatul de la Roma a

însemnat un proces de acomodare la o noua perspectiva: piaţa comună. Primii zece ani de
la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri
semnificative. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului
comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre
performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Statele care au aderat au fost
nevoite să se încadreze în anumite condiţii referitoarele la sistemele bugetare şi fiscale şi
să menţină peste nivelul stabilit ca fiind mediu ratele inflaţiei, şomajului şi produsul
intern brut. Tratatul de la Maastricht a consolidat construcţia spaţiului unic european, prin
impunerea unei Uniuni Monetare şi prin introducerea unor norme de protecţie socială şi
prin reglementarea unor domenii ale pieţei forţei de muncă.

44
 Tabelul 1: Datele pentru primavara 2001 pentru UE-15
Sursa: EUROPEAN COMMISSION
DIRECTORATE-GENERAL FOR ECONOMIC AND FINANCIAL AFFAIRS

Anul 2000 a fost unul dintre cei mai buni ani din punct de vedere financiar pentru
statele membre UE. Creşterea medie a PIB-ului în zona de circulaţie Euro dar şi în
celelalte state membre a atins valoarea de 3.4%. Aproximativ 2.8 milioane de locuri de
muncă au fost create în interiorul UE iar rata şomajului a scăzut cu aproape un punct
procentual, ajungând la 8.3% în interiorul statelor UE şi 8.9% în zona de circulaţie a
monedei euro. Rata inflaţiei a fost de 2.3%, însă nu a mai înregistrat creşteri datorită
nivelului salariilor care au atenuat efectele produse de preţului petrolului şi de rata mică
de schimb a monedei euro.
Deşi în perioada 2001-2002 au fost create multe locuri de munca, şomajul a scăzut
doar cu aproape 1% pe an. În cei doi ani, un număr de 3.8 milioane de slujbe au sporit
oferta locurilor de muncă, în comparaţie cu cele 5 milioane de slujbe create în perioada
1999-2000. Astfel rata şomajului a scăzut la 7.3% in 2002.
Inflaţia a înregistrat un punct de maxim în noiembrie 2000, dar a scăzut deoarece
preţul petrolului a scăzut, iar moneda euro şi-a consolidat poziţia pe piaţa valutară. În a
doua jumătate a anului 2001, inflaţia a scăzut sub 2%. Efectelele inflaţiei importate
asupra preţurilor si asupra salariilor nu au permis scăderea IGP (indicele generalizat al
preţurilor) sub 2% în 2002.
După aderarea Cehiei, Letoniei, Estoniei, Ungariei, Poloniei, Lituaniei, Maltei,
Ciprului, Slovaciei si Sloveniei, echilibrul general al inflaţiei şi al şomajului în Uniunea
Europeană s-a modificat. Fiecare dintre aceste state nou aderate se confrunta cu un nivel
diferit al inflaţiei si şomajului.
Republica Cehă a avut o rata medie a inflaţiei egală cu 1.8 % înainte de momentul
august 2004. Totuşi, cu un deficit bugetar de 12.6% şi o datorie publică de 37.8% din
Produsul Intern Brut în 2003, Republica Cehă nu a îndeplinit condiţiile privind statutul
bugetului. În cazul Estoniei, rata medie a inflaţiei a fost de 2.0%, dar Estonia a îndeplinit

45
condiţiile privind stabilitatea preţurilor, cât şi condiţiile privind nivelul bugetului ţării.
Cipru avea în momentul aderării o rată medie a inflaţiei de 2.1%. Deşi Cipru a îndeplinit
criteriul de stabilitate a preţurilor, s-a confruntat cu un deficit bugetar excesiv ( un deficit
bugetar de 6.4 % din PIB in 2003 si o datorie publică de 70.9% din PIB).
Cazul Letoniei a fost unul mai delicat deoarece criteriul stabilităţii preţurilor nu a
fost îndeplinit şi rata medie a inflaţiei s-a ridicat la 4.9%. În cele 12 luni de înainte de
momentului aderării, rata medie a inflaţiei a ajuns la 5%. Lituania în schimb nu a
întâmpinat probleme la aderare, deoarece rata inflaţiei era de -0.2 %, iar preţurile erau
stabile. Cu o rata a inflaţiei de 6.5%, Ungaria nu îndeplinea criteriul stabilităţii preţurilor.
Ungaria se confrunta şi cu un deficit bugetar în exces, ceea ce i-a cauzat probleme în
momentul aderării. Nici Malta şi nici Polonia nu au îndeplinit condiţia de stabilitate a
preţurilor, deoarece rata medie a inflaţiei era de 2.6%, respectiv 2.5%. Ambele ţări se
confuntau cu un deficit bugetar în exces şi cu rate ale dobânzii pe termen lung mari. Rate
medii ale inflaţiei mari s-au înregistrat şi în Slovacia, care a avut o rată de 8.4% dar şi în
Slovenia, care a avut o rata de 4.1%. Nici una din ţări nu a îndeplinit criteriul stabilităţii
preţurilor. Cu toate acestea, Slovenia cu un deficit bugetar de 2.0% din PIB in 2003 si o
datorie guvernamentală de 29.4% din PIB a îndeplinit normele cerute de UE pentru
nivelul bugetului, în timp ce Slovacia nu a îndeplinit aceste norme, cu un deficit bugetar
de 3.7% din PIB în 2003, şi o datorie publică de 42.6%. Suedia a îndeplinit criteriile
impuse de UE chiar din 2002, când a înregistrat o rată medie a inflaţiei de 1.3%.
În decembrie 2003, inflaţia anuală în zona Euro a fost de 2.0 %, spre deosebire de
2.2% în luna noiembrie. În cele 15 state membre, inflaţia anuală a decăzut de la 2.0 în
noiembrie la 1.8% în decrembrie. Cu un an înainte se inregistrase valoarea de 2.2 %.
În statele membre, cele mai mari rate ale inflaţiei s-au înregistrat în Grecia (3.1%),
Irlanda (2.9%) şi Spania (2.7%). Cele mai mici rate au fost constatate în Germania
(1.1%), Danemarca şi Finlanda (ambele cu 1.2%).Comparând cu noiembrie 2003, inflaţia
anuală a scăzut în noua dintre statele membre, a crescut doar în una şi a rămas stabilă în
patru dintre ele. Spre deosebire de situaţia din decembrie 2002, cele mai însemnate
scăderi ale inflaţiei s-au inregistrat în Danemarca (de la 2.6% la 1.2%), în Olanda (de la
3.2% la 1.6%) şi în Portugalia(de la 4.0% la 2.3%); singurele creşteri s-au înregistrat în
Belgia (de la 1.3% la 1.7%), în Franţa (de la 2.2% la 2.4%) şi în Suedia (de la 1.7% la
1.8%). Cele mai mici valori ale inflaţiei au fost în Germania (1.0%), Austria şi
Finlanda(ambele cu 1.3%); cele mai mari valori au fost în Irlanda (4.0%),
Portugalia(3.3%) şi Spania (3.1%).

Inflatia anuala (%) in Decembrie 2003 - in ordine ascendenta

DE DK FI AT UK NL BE SE EU15 Euro-zone PT FR LU IT ES IE EL
1.1 1.2 1.2 1.3 1.3 1.6p 1.7 1.8 1.8p 2.0p 2.3 2.4p 2.4 2.5p 2.7 2.9 3.1

Sursa: Eurostat, the Statistical Office of the European Communities, 17 ianuarie 2004

In martie 2004, in zona Euro s-a inregistrat o inflatie anuala de 1.7%. In zona de
circulatie a monedei Euro, inflatia a crescut de la 1.6% in februarie la 1.7% conform
Eurostat, the Statistical Office of the European Communities. Pentru cele 15 state
membre ale UE, rata medie a inflatiei a fost in martie 2004 de 1.5%, in comparatie cu

46
 valoarea de 2.3 %, inregistrata cu un an inainte. Cele mai mari rate ale inflatiei s-au
inregistrat in Grecia (2.9%), in Italia (2.3 %), Spania si Portugalia( 2.2% pentru ambele),
iar cele mai mici rate ale inflatiei au fost observate in Finlanda (-0.4%) , Danemarca si
Suedia (ambele cu 0.4%). Comparand cu februarie 2004, inflatia anuala in decazut in
sapte din statele membre UE, a crescut in patru dintre ele si a ramas la fel in celelalte trei.
Facand o paralela cu situatia din martie 2003, toate statele membre au inregistrat o
scadere a ratei inflatiei. Cea mai insemnata scadere s-a inregistrat in Finlanda (1.9% pana
la -0.4%), Suedia (2.9% pana la 0.4%) si Danemarca (2.8% pana la 0.4%).

Inflaţia anuală (%) în Martie 2004 - în ordine crescătoare.

FI DK SE BE DE NL AT EU152 Euro-zone IE FR LU ES PT IT EL
-0.4 0.4 0.4 1.0 1.1 1.2p 1.5p 1.5p 1.7p 1.8 1.9p 2.0 2.2 2.2 2.3 2.9
Sursa: Eurostat, the Statistical Office of the European Communities, 15 aprilie 2004

În aprilie 2004, în zona de circulaţie a monedei Euro, inflaţia a fost de 2.0%, o

valoare în creştere în comparaţie cu valoarea de 1.7% din luna martie a aceluiaşi an. Cu
un an înainte, rata a fost de 2.1%. Inflaţia lunară pentru aprilie 2004 a fost de 0.4%.
Pentru cele 25 de state membre UE, rata medie a inflaţiei a avut valoarea de 1.9% în luna
aprilie, crescând de la 1.7% din luna martie. În aprilie 2004, printre statele membre, cele
mai mici rate anuale ale inflaţiei s-au înregistrat în Lituania (-0.7%), Finlanda (-0.4),
Cipru (0.1%) şi Danemarca(.0.5%); cele mai mari rate s-au înregistrat în Slovacia (7.8%),
Ungaria(7.0%), Letonia (5.0%), Malta şi Slovenia (ambele cu 3.6%).Comparând cu
situaţia din martie 2004, inflaţia anuală a crescut în şaptesprezece din statele membre, a
scăzut în trei dintre ele şi a rămas aceeaşi în celelalte patru.

Inflaţia anuală (%) în Aprilie 2004 în ordine crescătoare

Statele membre UE, zona de circulaţie a monedei EURO

FI NL AT BE DE IE Euro-zone IT FR PT ES LU EL
-0.4 1.5p 1.5p 1.7 1.7 1.7 2.0p 2.3 2.4p 2.4 2.7 2.7 3.1

State membre UE, în afara zonei de circulaţie a monedei EURO

LT CY DK SE UK3 EE EU253 CZ PL SI MT LV HU SK
-0.7 0.1 0.5 1.1 1.1 (Mar. 04) 1.5 1.9p 2.0 2.3 3.6 3.6p 5.0 7.0 7.8
Sursa: Eurostat, the Statistical Office of the European Communities, 15 mai 2004

47
Tabelul 1: Inflatia indusa de preturi, inflatia indusa de salarii si rata somajului.
Sursa: International Research Journal of Finance and Economics - Issue I (2006), p4

În februarie 2007, rata anuală a inflaţiei în zona de circulaţie a monedei Euro a

fost de 1.8%, neschimbată faţă de luna ianuarie a aceluiaşi an. Cu un an înainte, rata a fost
de 2.3%. Inflaţia lunară a fost de 0.3% în februarie 2007. În restul statelor membre UE,
inflaţia a fost de 2.1% în aceeaşi lună, neschimbată în comparaţie cu luna ianuarie. Cu un
an înainte, s-a înregistrat valoarea de 2.2%. Inflaţia lunară a fost de 0.3% în februarie
2007.
Cele mai mici rate ale inflaţiei înregistrate în februarie 2007 au fost în Malta
(0.8%), Franţa, Cipru şi Finlanda (toate cu 1.2%), iar cele mai mari rate au fost în Ungaria
(9.0%), Letonia (7.2%), Bulgaria şi Estonia (ambele cu 4.6%). Comparând cu luna
ianuarie, inflaţia anuală a crescut în treisprezece state membre, a rămas stabilă în una şi a
scăzut în doisprezece. Cele mai mici rate medii lunare până în momentul februarie 2007
au fost atinse în Finlanda (1.3%), Polonia (1.4%), Olanda şi Suedia (fiecare cu câte
1.6%); cele mai mari valori atinse au fost in Bulgaria(6.9%), Letonia (6.6%) si Romania
(5.8%).

Inflaţia anuală (%) în Februarie 2007 în ordine crescătoare

Zona de circulaţie a monedei Euro

FR FI NL BE LU AT Euro DE IT5 PT SI ES IE EL
area1
1.2 1.2 1.4p 1.8 1.8 1.8p 1.8p 1.9 2.1 2.3 2.3 2.5 2.6 3.0

Zona statelor membre UE, înafara zonei de circulaţie a monedei Euro

MT CY CZ SE DK PL SK EU3 UK6 RO LT BG EE LV HU
0.8 1.2 1.7 1.7 1.9 1.9 2.0 2.1p Jan 3.9 4.4 4.6 4.6 7.2 9.0
07
2.7
Sursa: Eurostat, the Statistical Office of the European Communities, 15 martie 2007

48
 La nivel macroeconomic, Uniunea Europeană a întâmpinat dificultăţi şi în
procesul de uniformizare a gradului de ocupare al forţei de muncă.
Conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, o persoană a fost
considerată şomeră dacă a îndeplinit în momentul efectuării analizei toate cele trei
condiţii de mai jos:
- este fară un loc de muncă în săptămâna în care se efectuează sondajul;
- poate să se angajeze, fiind gata să facă acest lucru în cel mult două săptămâni;
- a căutat un loc de muncă în ultimele patru săptămâni.
Deşi una dintre cele mai importante ţinte ale Uniunii este reducerea decalajului
dintre regiuni, rezultatele arată că nu a fost nici pe departe atinsă. De altfel, este greu să
faci acest lucru la nivelul unei singure ţări, cu atât mai mult într-o Uniune cu 25 de
membrii, care se întinde din Laponia şi până în Azore. Cea mai scăzută rată a şomajului,
2,4%, s-a înregistrat în Marea Britanie, respectiv în regiunea Dorset & Somerset.
Rezultatul cel mai slab, 32.8%, s-a înregistrat în regiunea franceză Réunion.
Informaţiile culese de către experţii europeni arată că între 2003 şi 2004 rata
medie a şomajului s-a menţinut stabilă în cele 25 de state membre luate în ansamblul lor,
respectiv la 9,2%. Totuşi, dacă se analizează din punct de vedere regional, se observă o
creştere a acestei rate în 57% din cele 254 de regiuni : 44% dintre regiuni au avut o rată a
şomajului de 4,6% sau mai puţin în 2004, adică la jumătate faţă de cea medie în UE.
Ţările cu cele mai multe regiuni din această categorie au fost: Marea Britanie cu 21 de
regiuni, Italia cu 7, Austria cu 6 şi Olanda cu 5. În 21 dintre regiuni au fost înregistrate
rate ale şomajului duble faţă de medie, "premiante" la acest nivel fiind: Polonia cu 9
regiuni, Germania cu 6, Franţa cu 4 (cu menţiunea că toate sunt în departamentele de peste
mări) şi Slovacia cu 2.
Pentru construirea unei cât mai bune imagini a realităţilor din domeniu, ratele
şomajului au fost catalogate şi în funcţie de diferitele categorii sociale. În acest mod s-a
putut constata că, între 2003 şi 2004, rata medie a şomajului feminin a rămas şi ea stabilă,
la o valoare de 10,1%. La nivel regional, şomajul feminin a fost cel mai scăzut în 2004 tot
în Marea Britanie, în Dorset & Somerset el fiind doar 2,2% iar în Herefordshire,
Worcestershire & Warwickshire şi Devon fiind 2,9%, Franţa s-a situat din nou în cealaltă
extremă, cu 2 regiuni cu şomaj feminin foarte ridicat: Réunion cu 34,2% şi Guyane cu
29,8%. Rata şomajului feminin a fost mai mare decât cea a şomajului masculin în aproape
două treimi din regiuni. Situaţia este şi mai grea în ceea ce priveşte şomajul înregistrat la
tineri. Aici, diferenţele sunt extrem de mari, astfel, dacă in Zeeland din Olanda el se
situează la 5,4%, în Réunion el se situează chiar la 56,6%.
În peste două treimi din regiunile UE rata şomajului la tineri a fost dublă faţă de cea
medie. Interesant este faptul că există doar opt regiuni în care rata şomajului tinerilor a
fost mai mică sau egală cu cea medie pentru toate categoriile de populaţie şi toate se
găsesc în Germania. Situaţia cea mai proastă, respectiv cele mai multe regiuni cu o rată a
şomajului la tineri de peste 40% s-a înregistrat în Polonia, care are 9 astfel de regiuni.
În ceea ce priveşte România, cel mai bine a stat în 2004 regiunea de Nord-Est cu 6,2%,
urmată de Nord-Vest cu 6,5% şi Bucureşti cu 7,6%. Cel mai slab a stat regiunea de Sud-
Est cu 9,9%. Trendul din UE cu privire la şomajul tinerilor se păstrează şi în cazul ţării
noastre, cel mai prost din acest punct de vedere stând în 2004 regiunea Centru, cu 27.6%.
Faţă de etalonul nostru clasic, bulgarii, stăm mult mai bine, astfel, în 2004 rata
medie a şomajului a fost la noi de 8,1% iar la ei de 12%.
Marea Britanie este acuzată de multe ori că a adoptat o atitudine de "alergător
solitar" faţă de restul ţărilor din Uniunea Europeană. Nu face parte nici din zona euro şi
nici din Spaţiul Schengen, primeşte o sumă consistentă înapoi de la UE după fiecare
exerciţiu bugetar comunitar, recenta participare alături de americani in Irak fiind un

49
exemplu grăitor faţă de prăpastia ce o separă de majoritatea colegilor de pe continent. Cu
toate acestea, realităţile economice o arată ca una dintre ţările cu o situaţie înfloritoare.
Rata şomajului a fost calculată de Biroul pentru statistica al Comunităţilor
Europene ca fiind procentajul de persoane neîncadrate în muncă din numărul total al
populaţiei active economic. În ceea ce priveşte rata ocupării forţei de muncă, regiunile
UE nu se situează deloc la acelaşi nivel, în cazul tinerilor, de exemplu, ea variind de la
5,4% la 56,6%.
În Europa salariul minim garantat variază în funcţie de ţară, de la 19 euro pe lună
în Federaţia Rusă la 1.466 euro pe lună în Luxembourg. Începând cu 1 ianuarie 2005 în
12 din cele 26 de ţări europene în care este impus un salariu minim garantat s-a modificat
mărimea acestuia. În toate aceste ţări, cu excepţia Turciei, modificarea a fost în mod
semnificativ mai mare decât inflaţia înregistrată în anul precedent. În Republica Cehă, de
exemplu, salariul minim a crescut cu 7,2% iar inflaţia anuală a fost de doar 2,6%.
În ţări precum Portugalia sau cele sărace din estul Europei, nivelul salariului minim din
acestea se află sub nivelul de subzistenţă şi astfel nu poate fi considerat un etalon realist
pentru calcularea salariilor.
În multe din ţările europene problema salariului minim garantat rămâne destul de
controversată:
-> Nivelul salariului minim garantat a fost îngheţat în Olanda din 2003, ca parte a unui
program de austeritate;
-> în Spania guvernul socialist a trebuit să cedeze sindicatelor şi să fie de acord cu o
nouă indexare a salariului minim garantat;
-> în Bulgaria guvernul a dorit să crească salariul minim cu 25%, dar se confruntă cu
opoziţia hotărâtă a Fondului Monetar Internaţional;
-> în Rusia, Duma de stat a aprobat o serie de măsuri ce vor duce la o creştere a salariului
minim garantat cu 83% în perioada decembrie 2004 - mai 2006

În Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi de
faptul că stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de durată, bazate pe
încredere, precum şi manifestarea solidarităţii cu indivizi şi/sau naţiuni mai slab
dezvoltate au devenit indispensabile pentru atingerea bunăstării generale. În ultimele
decenii, creşterea producţiei şi a consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea
serviciilor, precum şi frecventele crize (mai ales în domeniul resurselor), au dus la
intensificarea relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea dependenţei între naţiuni.
Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt de
coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice
pentru toţi cei implicaţi.

50
 Anexă : Studiu comparativ pentru cele două zone
Anii S.U.A.
1940-1960  În cei 16 ani ce au urmat celui de-al
Doilea Război Mondial SUA a
înregistrat o creştere economică
fenomenală şi şi-a consolidat poziţia ca
fiind cea mai bogată ţară de pe glob.
 Produsul naţional brut a sărit de la
aproximativ 200.000 milioane de $ în
1940 la 300.000 milioane $ în 1950 şi la
peste 500.00 milioane $ în 1960.
 În 1946, 4,6 milioane de muncitori au
ieşit în strada, mai mult decât oricând în
istoria Americii; aceşti muncitori s-au
trezit fără locuri de muncă după ce
producţia de război s-a încheiat.
 În 1956 cea mai mare parte a salariaţilor
munceau ca şi manageri, profesori,
comercianţi sau având o muncă de
birou.
1960-1980  Se pare că există suficiente temelii ale
teoriilor care asumau că de fapt relaţia dintre
inflaţie şi cererea ridicată este nelineară;
experienţa Statelor Unite din anii ΄60 a
confirmat acest lucru.
 În timpul acestui deceniu rata inflaţiei a
crescut sau a scăzut în funcţie de rata
şomajului care devine din ce în ce mai
redusă.
 Inflaţia în SUA în această perioadă este
studiată într-un cadru de răceala evidentă a
veniturilor personale standardizate la PIB
nominal total. Inflaţia este justificată ca fiind
un mecanism care se opune schimbărilor
veniturilor relative determinate de creşterea
economică si schimbările populaţiei.
1970-1980
51
Europa
 În 1944 în timp ce Al Doilea
Război Mondial încă devasta Europa, o conferinţă
pentru restructurarea relaţiilor financiare şi
monetare a avut loc la Bretton Woods în Statele
Unite. Peste 40 de ţări au participat. La 22 iunie
1944 au semnat Angajamentul de la Bretton
Woods care a dus la stabilirea Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (World Bank) şi Fondul Monetar
Internaţional.
 Experienţa războiului a condus
la ideea că o cooperare internaţională ar fi
crucială pentru prevenirea unor viitoare suferinţe.
Şase tări : Germania, Belgia, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Olanda au semnat un Tratat pe 18
aprilie 1951 iar în 1957 a fost semnat Tratatul de
la Roma fiind fondată astfel Comunitatea
Europeană.
 În perioada dintre 1945-1946, în
Ungaria a avut loc marea hiperinflaţie cauzată, în
special, de distrugerea a 40% din capacitatea de
producţie a Ungariei şi de plata datoriilor de
război. În cele douăsprezece luni de hiperinflaţie,
preţurile au crescut de 3,81* 1027 ori, cu o rată
medie lunară de 1800%.
 După 1963 are loc o creştere economică
iar în luna mai a anului 1968 s-a produs o
crimă socială. În anii ΄60 a fost atins cel
mai înalt nivel al inflaţiei fiind întrecut
doar de cel din 1992.
 Ritmurile în care se manifesta inflaţia în
ţările dezvoltate evidenţiază o diminuare
continuă, o stabilitate liniştitoare. Dar
trebuie să fie luat in vedere faptul că o
creştere de 3% anuală, înseamnă o sporire
a preţurilor de 20 de ori într-un secol.
  Pornind din 1960 valorile cumulative
ale modelului estimat şi observat al  In această perioadă are loc o creştere
şomajului sunt în conformitate cu întârzierea economică.
dintre inflaţie şi şomaj(întârzierea este de  Construcţia Uniunii Europene este
obicei de 3 ani). continuată: expansiunea Comunităţii
 Curba Phillips, aparent plauzibilă, a fost Europene prin includerea Danemarcei,
în continuare greu de inţeles din cauza Irlandei şi a Regatului Unit pe 1 ianuarie
schimbărilor din cadrul relaţiei dintre inflaţie 1973.
şi şomaj. O parte din argumentele care  A avut loc primul şoc al petrolului în
planau în jurul acestor schimburi a fost fără 1973.
îndoială cea care cuprindea cele două şocuri  La 1 ianuarie 1979 a fost infiinţat Sistemul
ale preţurilor din anii 70. Monetar European(EMS).
 Un factor foarte normal în această  Al doilea şoc al petrolului are loc în 1979
situaţie a fost schimbul din cadrul aşteptărilor rezultând o creştere a ratei inflaţiei şi a
inflaţiei care a fost subliniat de către Milton şomajului.
Friedman în 1968 în examinarea sa atentă
referitoare la curba Phillips.
 Se ştie că şomajul reia traiectoria
inflaţiei cu o intârziere. În 1972 inflaţia işi
începe prima ei sesiune de creştere. În 1975,
curba inflaţiei atinge apogeul ei local de
aproximativ 10%. Cu un an înainte, şomajul
a făcut un salt “neaşteptat” de la nivelul său
modest de sub 6% la o valoare de 8%. Prima
sesiune de stagflaţie a avut loc.
 În 1976 inflaţia a scăzut iar şomajul a
înregistrat o mişcare descendentă. Incepând
din 1976 curba inflaţiei suferă o creştere
repetată timp de 5 ani de la 6% la 9,5%.
 O perioada lungă de stagflaţie începe
din 1979.

1980-1990
 Inflaţia în SUA a inceput să scadă în
1981 şi 1982. Diminuarea a fost interpretată
ca fiind un rezultat al noii politici monetare a
cărei ţinte era să inăbuşe inflaţia. Şomajul a
continuat să crească pentru încă 2 ani în
totalitate de acord cu tradiţionala curbă
Phillips.
 Noua politică a fost în mod greşit
considerată cauza care a forţat ca lucrurile să
se comporte ca şi prescrise de către curba
Phillips, în cursul acestei scurte perioade de
timp.
 Următoarea deviere ‘ciudată’ de la
comportamentul obişnuit a avut loc 10 ani
mai târziu- în recenta perioadă a anilor 90. Se
 La 1 ianuarie 1981 Grecia aderă la
Uniunea Europeană.
 Întârzierea relativă cu care a fost stăpânită
inflaţia în cazul României are o serie de explicaţii
conjuncturale, cum ar fii: caracterul gradual de
liberalizare al preţurilor, o structură rigidă şi greu
adaptabilă a aparatului productiv, necunoaşterea
unor procese inflaţioniste de proporţii.
 Cu excepţia generaţiilor mai vârstnice, se
poate spune că majoritatea românilor nu
cunoscuseră în mod direct urmările
procesului inflaţionist, în comparaţie cu
Polonia sau Iugoslavia, unde tocmai
avusesera loc ultimele procese

52
 observă curba şomajului care urmează
traiectoria prescrisă. In esenţă, inflaţia nu
poate să depindă de şomaj. Inflaţia conduce
1990-2000 şomajul cu 2 ani.
 Rata şomajului în SUA a scăzut în anii
΄90 dar creşterea ulterioară aşteptată a
inflaţiei nu s-a mai produs. S-a încercat o
explicaţie a acest fapt in termenii dezvoltării
pieţei muncii.
 O previziune a inflaţiei din curba
Phillips pentru perioada dintre 1995 şi
1996 arată că cel mai important e că
inflaţia a crescut de la aproximativ 3
procente la 4 procente din cauza
decilinului ratei şomajului. Dar de fapt
inflaţia s-a deplasat la aproximativ 2,25
procente între 1995-1996.
 Rata şomajului în 1997 a fost de
aproximativ 2,25 procente. În mod similar,
cei care şi-au pierdut locurile de muncă au
constituit cam 45 de procente din şomajul
civil.
 În SUA s-a înregistrat o uşoară creştere
a nivelului dobânzilor în prima parte a anului
1997, ca urmare a deciziei FED de a evita
riscul unei recrudescenţe a inflaţiei.
 Balanţa contului curent a SUA a
înregistrat o nouă deteriorare în 1997,
deficitul reprezentând 2,1% din PIB,
comparativ cu 1,9% în anul precedent.
Principala contribuţie la această evoluţie a
avut-o deficitul balanţei comerciale, care a
crescut la circa 200 milioane dolari, în
contextul unei creşteri a importurilor cu circa
25%. În SUA, rata inflaţiei a fost de 2,3% in
anul 1997.
2000-2007
 Doar o uşoară creştere a ratei de
participare a forţei de muncă este
observată în prezent în contrast cu o
puternică creştere între 1965 şi 1990.
 Sfârşitul anului 2005 este un punct de
trecere între o perioadă de scădere a
şomajului şi una de creştere moderată de
la 5% în 2005 la 6% la mijlocul anului
2008. Pornind din 1960 valorile
53
hiperinflaţioniste, în 1989-1990, unde
populaţia căpătase o aversiune deosebită
faţă de acest fenomen.
 Ritmul de creştere economică s-a
accelerat în ţările Uniunii Europene, de la 1,7% în
1996 la 2,6% în 1997.
 Rata inflaţiei a continuat să se reducă în
ţările member OCDE, ajungând în 1997 la un
nivel mediu de 3,8% faţă de 5,3% în 1996 şi 5,8%
în 1995. Presiuni inflaţioniste s-au datorat şi
aprecierii dolarului în cursul anului 1997, care a
contribuit la reducerea preţurilor energiei(cu circa
6%) şi a materiilor prime(cu circa 3,7%),
exprimate în dolari pe piata internaţională.
 În Uniunea Europeană inflaţia a fost de
1,9%. Cele mai performante ţări ale UE au fost
din acest punct de vedere Suedia cu o rată a
inflaţiei de 0,9%(faţă de 0,8% în 1996), Franţa
1,2%(2%), Finlanda 1,2%(0,6%), Austria
1.3%(1,9%), Belgia 1,6%(2,1%), Italia
1,7%(3,9%), Germania 1,8%(1,5%). Cu excepţia
Danemarcei (2,2%), Portugaliei(2,2%), Regatului
Unit(2,8%) şi Greciei(5,4%), ţările UE au
înregistrat în 1997 rate al inflaţiei mai mici de
2%, convergenta realizându-se în vederea trecerii,
începând cu anul 1999 la Uniunea Economică şi
Monetară.
 În anul 1995, din categoria ţărilor aflate în
tranziţie, cea mai scăzută inflaţie se află în
Republica Cehă(inflaţie medie anuală de 10
procente), Slovacia(11%) şi Slovenia(15%).
România, cu o inflaţie măsurată prin preţuri de
consum de 32,3%, intră în următorul grup de ţări,
având performanţe comparabile cu Ungaria(29%)
şi Polonia(27%).
 Uniunea Europeană şi mai ales zona euro
îşi revin mult mai greu din recesiune. Europa a
ales o cu totul altă strategie în comparaţie cu
Statele Unite ale Americii. Prin pactul de
stabilitate, europenii şi-au impus limitarea
deficitelor bugetare la maximum 3% din PIB.
 Cu toate acestea, marile economii din
zona euro, Franţa şi Germania, au depăşit
cu regularitate limita în ultimii ani. De
altfel, cele două state au insistat din nou,
cumulative ale modelului observat şi
prevăzut al şomajului sunt în
conformitate cu întârzierea dintre inflaţie şi
şomaj.
 O micşorare severă a ratei de schimbare
a forţei de muncă este aşteptată după 2010.
Această cădere poate în mod potenţial să
inducă o perioadă deflaţionistă pe termen
lung. Câteva măsuri urgente sunt necesare
pentru a preveni începutul unei perioade
deflaţioniste între 2010-2012.
54
la recenta reuniune a miniştrilor de
finanţe din UE, ca pactul de stabilitate să
devină mai flexibil.
 Rata înaltă a şomajul şi-a pus amprenta pe
dorinţa de a cheltui în cele 12 ţări ce formează
zona euro. Dar în Germania, cea mai importantă
economie din regiune, propunerile Guvernului de
reducere a fondurilor pentru şomaj şi asigurări
sociale au creat o furtună de nemulţumiri în
rândul populaţiei, urmată de o reducere a
cheltuielilor de consum.
 Estimările din luna martie a anului 2007
au precizat o inflaţie de 1,9%, ca şi inflaţie
anuală în zona euro(în conformitate cu o estimare
facută de Eurostat, Biroul de Statistică a
Comunităţilor Europene). Aceasta a fost de 1,8%
în februarie.
 Inflaţia EU este masurată de către
EICP(Indexul European a Preturilor
Consumatorului definitivat in Consiliul de
Regulatie(EC) No. 2494/95 di 23 octombrie
1995). Uniunea Europeană a inclus 15 state
membre până la data de 30 aprilie 2004, 25 de
state membre de la 1 mai 2004 până la 31
decembrie 2006 şi 27 de state membre de la 1
ianuarie 2007. Bulgaria şi Romania sunt state
membre de la 1 ianuarie 2007 şi au fost incluse în
calcularea inflaţiei începând cu ianuarie 2007.
 3.3. Şomajul şi inflaţia: factori destabilizatori ai situaţiei economice din
România

Analiza inflaţiei în România, trebuie sǎ ia în seamǎ atât presiunile inflaţioniste

care acţioneazǎ pe partea cererii, cât cele care se manifestǎ pe partea ofertei. Astfel este
posibilǎ identificarea mǎsurilor anti-inflaţioniste care ţintesc atât controlul excesului
cererii cât şi temperarea factorilor care determină inflaţia prin costuri. Condiţiile
economice din România au împiedicat banca centralǎ sǎ urmǎreascǎ în mod consecvent şi
sǎ realizeze ţintele de inflaţie.
Demontarea anticipaţiilor inflaţioniste, construirea şi consolidarea credibilităţii
reprezintă cele mai eficiente politici de reducere a inflaţiei. Pentru aceasta este nevoie de
consecvenţă şi de coerenţă atât în mix-ul de politici macroeconomice, cât şi în reformele
structurale. Dereglajele în mix-ul de politici sau inconsecvenţa în aplicarea unui program
de stabilizare au costuri enorme.
Dezinflaţia semnificativă are costuri în termenii creşterii ratei şomajului.
Modificarea ratei şomajului a sprijinit dezinflaţia în perioada 1997-1999. Măsurile de
restructurare din anii 1997 şi 1998 s-au concretizat în ajustări semnificative ale forţei de
muncă, al căror impact pozitiv în planul inflaţiei s-a regăsit cu o întârziere de un an.
Piaţa muncii din România a suferit profunde transformări generate de reformele
economice, fiind induse influenţe directe asupra calităţii factorului uman. Condiţiile
sociale au determinat reducerea sporului demografic natural şi accentuarea migraţiei
definitive, care au cauzat la rândul lor scăderea constantă a populaţiei şi implicit a
populaţiei active implicată în economie. Analizând structura populaţiei active pe grupe de
vârste se constată evidente tendinţe de îmbătrânire a acesteia.
Ponderea cea mai mare este deţinută de persoane cu vârste de peste 35 de ani. În
perioada 1999-2005, populaţia ocupată a României a scăzut cu 1.388 mii persoane, adică
cu 13,2%, ratele de activitate şi de ocupare pentru populaţia în vârstă de muncă au
înregistrat tendinţe sinuoase, atingând în 2005 nivelul de 62,4% pentru rata de activitate şi
57,8% pentru rata de ocupare, inferioare faţă de media UE 25 cu 7,8, şi respectiv cu 6,0
puncte procentuale. În anul 2008, se estimează atingerea punctului de echilibru între rata
de ocupare din mediul rural şi rata de ocupare din mediul urban, nivelele acestora
situându-se la 58,5%, şi respectiv 58,2%7.
Totodata se prevede că populaţia activă totală va scădea ca efect al reducerii
populaţiei de peste 65 ani, iar populaţia activă de 15-64 ani va creşte, rata de activitate
ajungând la circa 63% în anul 2010. România îşi propune creşterea mediei anuale a ratei
de activitate a populaţiei, vârste între 15-64 ani, cu 0,1-0,2 puncte procentuale .
În ceea ce priveşte orientarea forţei de muncă către desfăşurarea de activităţi
economice în mod independent, ca persoane fizice (self-employed persons) sau ca
asociaţii familiale, au fost iniţiate o serie de măsuri de simplificare administrativă şi de
acompaniere pentru operationalizarea efectivă a întreprinderii , care constau în acordarea
de consultanţă inclusiv asupra ideii de afacere în faza premergătoare înfiinţării firmei.
Din punct de vedere economic principala măsura luată începând cu anul 2005 a
fost instituirea şi menţinerea cotei unice de impozitare, ceea ce a venit în întâmpinarea
companiilor, pe de o parte pentru a încuraja investiţiile şi a crea noi locuri de muncă, iar
pe de altă parte pentru a diminua procentul de lucrători cu activitate nedeclarată -măsura a

55
clarificat până în prezent situaţia a cca. 150.000 de lucrători. Simultan se urmăreşte atât
promovarea campaniilor în rândul angajatorilor cu privire la stoparea muncii la negru, cât
şi întărirea capacităţii instituţiilor de controlabilitate pentru respectarea legislaţiei fiscale,
precum şi pe cea a muncii.
În contextul menţinerii cotei unice de impozitare, reducerea costurilor cu forţa de
muncă reprezintă o preocupare permanentă. Având în vedere faptul că nivelul ridicat al
contribuţiilor la sistemele de asigurări sociale reprezintă, încă, o barieră în crearea de noi
locuri de muncă se urmăreşte reducerea poverii fiscale asupra locului de muncă.
În ultimii ani, cotele de contribuţie la sistemele de asigurări sociale au fost reduse,
iar această tendinţă va fi continuată în perioada 2007 – 2009. Se estimează o reducere de
2 puncte procentuale în anul 2007 la angajator, 2 puncte procentuale în 2008 la angajat şi
3 puncte procentuale, din care două puncte procentuale la angajator şi un punct procentual
la angajat, în anul 2009.
Rata şomajului în rândul tinerilor era, în 2005, de 19,7%. Din cei 210,3 mii
persoane şomeri din grupa de vârstă 15-24 de ani, 162,1 mii persoane sunt şomeri care nu
au lucrat niciodată. Rata şomajului de lungă durată în rândul tinerilor era de 13,1%, din
care în mediul urban era cu 18,2%, mai mare decât în mediul rural cu 9,5 puncte
procentuale.
În ceea ce priveşte inflaţia, România se află pe o traiectorie pozitivă. După ce în
anul 2005 procesul dezinflaţionist a cunoscut o uşoară încetinire, evoluţia preţurilor de
consum în primele luni ale anului 2006 certifică continuarea tendinţei dezinflaţioniste.
Astfel, preţurile de consum s-au majorat în luna septembrie cu 2,76% faţă de luna
decembrie 2005, iar rata medie lunară înregistrată în perioada 1.01- 30.09. 2006 se
situează cu 0,3 puncte procentuale sub nivelul înregistrat în perioada similară a anului
trecut. În perioada 2006 – 2010 se aşteaptă o creştere economică rapidă fără efecte
inflaţioniste. De altfel, este prevăzută şi o politică fiscală şi monetară strânsă, care va face
posibil controlul inflaţiei. Creşterea economică se aşteaptă să fie aproape de PIB-ul
potenţial, cu asigurarea unei stabilităţi economice de durată. Output-gap va fi în scădere,
ceea ce ar evidenţia continuarea procesului dezinflaţionist.
În perioada următoare procesul dezinflaţionist va continua pentru îndeplinirea
obiectivului pe termen mediu, respectiv de a ajunge la orizontul anului 2010 la un nivel al
inflaţiei comparabil cu cel din Uniunea Europeană. O asemenea evoluţie este susţinută, în
principal, de reducerea aşteptărilor inflaţioniste, în special prin adoptarea strategiei de
politică monetară de ţintire directă a inflaţiei, creşterea mai moderată a preţurilor
reglementate în raport cu perioadele anterioare şi de continuarea aprecierii în termeni reali
a monedei naţionale în raport cu Euro, dar şi de angajamentul Guvernului pentru o
politică salarială prudentă.
Inflaţia a devenit pentru multe economii naţionale un indicator de performanţǎ
extrem de sensibil. Mai mult, în virtutea Statutului Bǎncii Naţionale, stabilitatea preţurilor
este obiectivul fundamental al autoritǎţii monetare, fapt care presupune acordarea unei
atenţii prioritare inflaţiei.
Inflaţia a fost, în ultimul deceniu, unul dintre principalii factori de instabilitate a
mediului economic românesc, atât prin nivel, cât şi prin volatilitate, previzionarea
evoluţiei sale şi acoperirea costurilor asociate fiind dificil de realizat. Dezechilibrele
persistente la nivelul cererii şi ofertei agregate au condus la transformarea inflaţiei
corective, preponderentǎ în primii ani de tranziţiei la economia de piaţǎ, în inflaţie
structuralǎ, posibil de controlat numai în cazul în care politica monetarǎ beneficiazǎ de
sprijinul celorlalte politici macroeconomice.
Inflaţia a continuat sǎ fie ridicatǎ şi în 1998 şi 1999, pe fondul continuǎrii
declinului economic de ansamblu, majorarea TVA, evoluţiile preţurilor şi tarifelor

56
administrate practicate la utilitǎţile publice şi deprecierea cursului de schimb au creat
presiuni continue asupra preţurilor; abia în anul 2000, o datǎ cu reluarea creşterii
economice, a început un nou proces de dezinflaţie, rata anualǎ de creştere a preţurilor de
consum reducându-se cu peste 14 puncte procentuale.
Preţurile de consum au crescut în primele nouǎ luni ale anului 2001 cu 21,2 la sutǎ
(corespunzǎtor unei creşteri de 20,2 la sutǎ la mǎrfurile alimentare, de 20,6 la sutǎ la
mǎrfurile nealimentare şi de 25,3 la sutǎ la servicii); variaţia medie lunarǎ a fost de 2,2 la
sutǎ, în scǎdere cu 0,8 puncte procentuale faţǎ de nivelul înregistrat în aceeaşi perioadǎ a
anului 2000.
Progresele obţinute pe linia dezinflaţiei trebuie apreciate însǎ şi prin raportarea la
obiectiv, cu atât mai mult cu cât comparaţia cu anul anterior este afectatǎ de corecţiile
fiscale semnificative din ianuarie 2000. Astfel, deşi în primul semestru 2001 rata inflaţiei
nu a devansat decât cu 0,9 puncte procentuale nivelul programat (13,9 la sutǎ), ţinta de
inflaţie pentru întregul an a fost revizuitǎ crescǎtor (de la 25 la 29 la sutǎ), ca urmare a
scumpirilor prognozate în a doua parte a anului (de exemplu, ajustarea unor preţuri
controlate a fost amânatǎ pentru perioada de varǎ, în care presiunile inflaţioniste sunt, în
general, mai mici).
Anul 2001 a confirmat revirimentul economiei naţionale început în anul
precedent, pe fondul ajustǎrii externe realizate în 1999. Dupǎ ce a fost susţinutǎ de
exporturi în anul 2000, creşterea economicǎ din 2001 s-a bazat pe revigorarea producţiei,
ca rǎspuns la majorarea consumului intern şi la relansarea procesului investiţional.
Relansarea economicǎ, o prioritate a programului de guvernare pe 2001, a fost
acompaniatǎ de continuarea dezinflaţiei, crearea de locuri de muncǎ (rata şomajului a
scǎzut cu 1,9 puncte procentuale), îmbunǎtǎţirea situaţiei sistemului bancar (remarcându-
se în acest context privatizarea Bǎncii Agricole), atingerea unui nivel record al rezervelor
valutare ale bǎncii centrale.
Procesul de dezinflaţie început în anul 2000 a continuat în primele şase luni ale
anului 2002 într-un ritm mai alert decât cel prevǎzut iniţial. Astfel, creşterea preţurilor la
consumator a fost de 9,3 la sutǎ, cu 5,5 puncte procentuale mai micǎ decât în semestrul I
2001 şi cu 4 puncte procentuale sub proiecţia aferentǎ perioadei analizate. Atenuarea
ritmului de creştere a preţurilor a fost vizibilǎ încǎ din primele luni ale anului – luna
martie consemnând cea mai scǎzutǎ ratǎ lunarǎ a inflaţiei din perioada de tranziţie (0,4 la
sutǎ) – şi s-a datorat unei mai bune coordonǎri între principalele politici macroeconomice.
Un rol important în cadrul procesului de dezinflaţie consemnat în semestrul I din
2002 a revenit atenuǎrii anticipaţiilor inflaţioniste, atât ca urmare a încetinirii ritmului de
depreciere nominalǎ a cursului de schimb leu-dolar, cât şi a tendinţei descendente a
dobânzilor din economie.
În acest context, în primul semestru din 2002 preţurile produselor alimentare s-au
majorat cu 10,1 la sutǎ, fiind influenţate, ca şi în anii anteriori, de dezechilibre sezoniere
între cerere şi ofertǎ, dar şi de efectele propagate ale scumpirii produselor cu puternic
impact inflaţionist (energie electricǎ, gaze, combustibili).
Datele furnizate de Ancheta asupra forţei de muncǎ în gospodǎrii (AMIGO) la
nivelul semestrului I din 2002:
 populaţia ocupatǎ a fost estimatǎ la 9 536 mii persoane, din care 34,4 la
sutǎ lucreazǎ în sectorul serviciilor, 35,8 la sutǎ în agriculturǎ, 25,6 la
sutǎ în industrie şi 4,2 la sutǎ în construcţii;
 salariaţii reprezentau 62,3 la sutǎ din totalul populaţiei ocupate, fiind cu
35,9 la sutǎ mai mulţi decât cei declaraţi de angajatori în aceeaşi
perioadǎ;
 rata şomajului BIM s-a ridicat la 9 la sutǎ;

57
  şomajul pe termen lung rǎmâne pronunţat: durata medie a şomajului a
fost de 20,5 luni, 51,9 la sutǎ dintre şomeri fiind în şomaj de cel puţin un
an;
Rata inflaţiei a continuat să se reducă. Ritmul de majorare a preţurilor de consum
s-a încetinit semnificativ în semestrul I din 2003, toate cele trei grupe principale de
mărfuri şi servicii contribuind la această evoluţie. Diminuarea ratei inflaţiei a fost
favorizată de consolidarea evoluţiilor macroeconomice pozitive, de implementarea mai
fermă a politicilor de ajustare structurală şi de reducerea incertitudinii agenţilor
economici privind mediul de afaceri.
Pe fondul consolidării evoluţiilor macroeconomice pozitive, al aplicării mai ferme
a politicilor de ajustare structurală şi al reducerii incertitudinilor agenţilor economici
privind mediul de afaceri, preţurile de consum s-au majorat cu doar 5,7 la sută (iunie
2003/decembrie 2002), evoluţie care a validat aşteptările privind încadrarea inflaţiei în
ţinta anuală de 14 la sută.
Ritmul de creştere a preţurilor de consum s-a încetinit în primul semestru al anului
2003 cu 3,6 puncte procentuale comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent (2,1
puncte procentuale faţă de semestrul anterior), toate cele trei grupe principale de mărfuri
şi servicii contribuind la continuarea dezinflaţiei; aportul principal a revenit serviciilor,
ale căror preţuri şi-au redus ritmul de creştere cu 6,8 puncte procentuale.
Mărfurile alimentare s-au scumpit în cursul semestrului I din 2003 cu 7,5 la sută,
cu 2,6 puncte procentuale mai puţin decât în aceeaşi perioadă a anului anterior, în
principal ca urmare a evoluţiei preţurilor produselor sezoniere (legume şi fructe,
proaspete şi conservate). Deşi acestea au continuat să consemneze scumpiri semnificative
(în medie, 23,1 procente), amplitudinea variaţiei s-a redus la mai puţin de jumătate faţă de
perioada similară a anului 2002.
Deşi, în semestrul I din 2003, majoritatea serviciilor au înregistrat scumpiri peste
rata medie a inflaţiei (5,7 la sută), creşterea preţurilor pe ansamblul grupei a fost de numai
3,4 la sută datorită ieftinirii serviciilor de telefonie şi abonamentelor radio-TV (cu 1,1 la
sută şi respectiv 20,7 la sută). Comparativ cu intervalul ianuarie-iunie 2002, evoluţiile
favorabile consemnate de tarifele acestora au contribuit, alături de diminuarea
semnificativă a ritmului de creştere a tarifelor aferente serviciilor de apă, canal,
salubritate şi transport urban, la menţinerea trendului dezinflaţionist.
În general, produsele cu preţuri administrate au avut o contribuţie notabilă la
frânarea ratei inflaţiei, acestea scumpindu-se cu doar 3,2 la sută în perioada analizată faţă
de 11,3 la sută în semestrul I din 2002. Aprecierea nominală (cu 3,2 procente) a leului
faţă de dolarul SUA a limitat creşterea preţurilor reglementate ancorate la cursul de
schimb şi a celor ancorate la inflaţie şi cursul de schimb, prin metodologii specifice, la 1,1
la sută şi respectiv 1,7 la sută.

58
 În aceste condiţii, în trimestrul I din 2003, rata de activitate a populaţiei de peste
15 ani (inclusiv) s-a situat la 53 la sută, fiind cu 1,4 puncte procentuale sub media ţărilor
CEFTA. Rata şomajului s-a redus la 8,1 la sută, pe seama evoluţiei numărului şomerilor
pe termen scurt; şomajul pe termen lung (de peste un an) a reprezentat 57,7 la sută din
total, fiind o sursă a creşterii numărului persoanelor descurajate, a căror pondere în
populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) a ajuns la 3,5 la sută în trimestrul I din 2003.
Semestrul II din 2003 a consemnat o stagnare a procesului dezinflaţionist, ritmul
de creştere a preţurilor de consum (7,9 la sută, decembrie 2003/iunie 2003) fiind similar
celui consemnat în aceeaşi perioadă a anului anterior şi cu 2,2 puncte procentuale superior
celui din semestrul I din 2003. Chiar dacă cea de-a doua parte a anului nu a repetat
performanţele primului semestru în ceea ce priveşte reducerea ritmului de creştere a
preţurilor de consum, procesul anual de dezinflaţie nu a fost compromis, acesta
înscriindu-se pe coordonatele programate.
Aplicarea unei combinaţii de politici fiscale şi monetare, dar şi o evoluţie
favorabilă a unor preţuri de import şi a concurenţei în sectorul de retail au reprezentat
principalii factori care au sprijinit procesul de dezinflaţie în anul 2003, rata inflaţiei
depăşind cu numai 0,1 puncte procentuale ţinta anuală de 14 la sută.
Reprezentând un factor major de amplificare a presiunilor inflaţioniste în cea de-a
doua parte a anului 2003 comparativ cu semestrul I, preţurile administrate au crescut în
decembrie faţă de iunie cu 13,6 la sută şi au avut o contribuţie de 3 puncte procentuale la
rata inflaţiei. În aceste condiţii, preţurile libere asupra cărora s-au propagat şi efectele
ajustării celor administrate, au crescut cu 6,3 la sută, aportul acestora la creşterea
preţurilor de consum fiind similar celui din primul semestru (4,9 puncte procentuale).
Tendinţa de frânare a procesului dezinflaţionist în semestrul II din 2003 a fost
determinată atât de tensiunile înregistrate la nivelul ofertei, cât şi de presiunile exercitate
din partea cererii de consum. Pe partea ofertei au acţionat:
 creşterea preţurilor la energia electrică, termică, apă;
 scumpirea importurilor de materii prime (petrol, gaze naturale, cereale)

59
  creşterea costurilor cu forţa de muncă.
Presiunile inflaţioniste exercitate de creşterea costurilor salariale asupra preţului
producţiei industriale au fost mai puţin vizibile la nivelul preţurilor de consum; evoluţia
acestora a fost influenţată de accentuarea concurenţei pe piaţa de retail ca urmare a
dezvoltării operatorilor comerciali de mari dimensiuni.
Ca urmare a scăderii mai rapide a numărului şomerilor pe termen scurt decât al
celor pe termen lung, ponderea acestora din urmă în totalul şomerilor s-a majorat la 64,6
la sută în semestrul II din 2003, iar durata medie a şomajului a ajuns la 25,2 luni; la cei
416 mii şomeri pe termen lung se pot adauga şi cele 386 mii persoane descurajate. Aceste
cifre sugerează că o parte a forţei de muncă disponibile nu dispune de calificarea sau
mobilitatea cerute pe piaţa muncii, fiind necesar ca politicile sociale să încurajeze apelul
şomerilor la cursuri de reorientare profesională şi să stimuleze dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii, în vederea creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă.
În anul 2004 dezinflaţia s-a consolidat. În pofida şocurilor de natura ofertei, ritmul
de majorare a preţurilor de consum s-a încetinit semnificativ în semestrul I din 2004, în
principal ca urmare a orientării restrictive a politicilor monetară şi fiscală. Politica
monetară prudentă a sprijinit dezinflaţia. Pentru a asigura o evoluţie a ratei inflaţiei
compatibilă cu încadrarea în ţinta anuală de 9 la sută (decembrie/decembrie), BNR a
majorat treptat nivelul real pozitiv al ratei dobânzii de intervenţie, concomitent cu
exercitarea unui control ferm al lichidităţii şi cu acceptarea unei aprecieri reale
sustenabile a leului în raport cu coşul valutar implicit.
Dezinflaţia a fost vizibilă în principal în cazul preţurilor libere, care s-au majorat
în intervalul analizat cu numai 3,5 la sută, ritm inferior cu 2,9 puncte procentuale
nivelurilor atinse în cele două semestre anterioare. Corecţiile aplicate preţurilor
administrate au reprezentat în continuare un factor important de variaţie procentuală
presiune asupra preţurilor de consum, creşterea înregistrată depăşind cu 1,2 puncte
procentuale valoarea din semestrul I din 2003.

Datele ANOFM privind evoluţia şomajului în perioada ianuarie-iunie 2004 relevă

o situaţie deosebită de cea din ancheta AMIGO, în condiţiile în care numărul mediu al
şomerilor a scăzut în acest caz cu 80,6 mii persoane (până la 660,5 mii persoane), iar rata

60
şomajului a coborât la 6,5 la sută, fiind cu 0,8 puncte procentuale sub nivelul consemnat
în perioada similară din anul anterior. Discrepanţa dintre informaţiile oferite de cele două
surse poate fi explicată prin: numărul important al persoanelor ieşite din evidenţele
ANOFM din motive subiective, imputabile lor, procentul semnificativ deţinut în cadrul
şomerilor BIM de lucrătorii pe cont propriu proveniţi din agricultură, care, dată fiind lipsa
de calificare şi informare, nu au apelat la sprijinul ANOFM.
Numărul locurilor de muncă vacante identificate de ANOFM a crescut în perioada
ianuarie-iunie 2004 cu 29,3 la sută, astfel că numărul şomerilor ce revin la un loc de
muncă vacant a scăzut la 1,7 comparativ cu 2,4 în semestrul I din 2003. Cu toate acestea,
numărul persoanelor încadrate a fost în intervalul analizat de 289,8 mii persoane, cu
aproximativ 1 la sută mai puţin decât în aceeaşi perioadă a anului anterior, posibil pe
seama neconcordanţei dintre abilităţile persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi
calificarea cerută de activitatea sectoarelor în extindere.
Rata inflaţiei a continuat să scadă. Lunile iulie şi august au întrerupt temporar
trendul descendent al inflaţiei ca urmare a corecţiilor aplicate unor preţuri administrate şi
a influenţei nefavorabile a unor preţuri volatile, însă procesul dezinflaţionist a fost reluat
puternic în luna septembrie. În aceste condiţii, ritmul anual de majorare a preţurilor de
consum a coborât la 9,3 la sută în luna decembrie , situându-se cu numai 0,3 puncte
procentuale peste obiectivul de inflaţie al anului 2004. Condiţiile de pe piaţa muncii s-au
menţinut încordate. Rata oficială a şomajului şi-a continuat tendinţa descendentă (până la
6,2 la sută la sfârşitul anului), influenţele sezoniere din lunile noiembrie-decembrie fiind
nesemnificative.
S-a înregistrat scăderea ratei de activitate şi a ratei de ocupare a populaţiei în
vârstă de peste 15 ani (inclusiv), în medie cu 0,5 şi respectiv 1,1 puncte procentuale,
precum şi la majorarea ratei şomajului calculate conform metodologiei Biroului
Internaţional al Muncii (BIM) cu 1,1 puncte procentuale. Intervalul de analiză considerat
consemnează slăbirea în continuare a corelaţiilor dintre datele furnizate de INS în ancheta
AMIGO şi în Buletinul statistic lunar:
 spre deosebire de rata şomajului BIM, rata şomajului înregistrat s-a redus
în perioada aprilie-septembrie 2004 cu 0,7 puncte procentuale;
 numărul persoanelor ocupate care figurau ca şomeri în evidenţele
agenţiilor de ocupare a forţei de muncă a crescut de 2,5 ori faţă de media
trimestrială a perioadei ianuarie 2003-martie 2004;
 raportul dintre numărul salariaţilor BIM şi numărul salariaţilor raportaţi
INS de către angajatori s-a majorat de la 1,31 în perioada aprilie-
septembrie 2003 la 1,39, creşterea personalului salarizat fiind astfel
semnalată mult mai clar de ancheta AMIGO.
Evaluarea stării economiei româneşti relevă în cursul primei părţi a anului 2005 o
întrerupere temporară a procesului de dezinflaţie. Rata medie anuală a inflaţiei
trimestrului II s-a situat la nivelul de 9,9 la sută, fiind cu 1,1 puncte procentuale
superioară celei consemnate în perioada ianuarie-martie 2005.
Întreruperea temporară a procesului dezinflaţiei în principal ca efect al şocurilor
ofertei, confirmarea, odată cu apariţia datelor statistice ale trimestrului I, a creşterii
presiunilor inflaţioniste ale cererii interne, precum şi relativa relaxare a constrângerii
exercitate de intrările de capital cu potenţial volatil au determinat banca centrală să
procedeze în a doua parte a trimestrului II la stoparea seriei de scăderi ale ratei dobânzii
de politică monetară, aceasta fiind ulterior menţinută în mod prudent la nivelul de 12,5 la
sută.
Trimestrul II din 2005 a consemnat o întrerupere a procesului dezinflaţionist, rata
medie anuală de creştere a preţurilor de consum (9,9 la sută) plasându-se cu 1,1 puncte

61
procentuale peste nivelul trimestrului anterior. Dinamica inflaţiei în perioada analizată a
fost afectată în principal de şocuri ale ofertei, generate atât de factori interni, cât şi de
factori externi.
Ritmul mediu anual de creştere a preţurilor a urcat în perioada analizată la 13 la
sută în cazul mărfurilor nealimentare şi la 10,7 la sută în cazul serviciilor, singura grupă
de produse la nivelul căreia a continuat dezinflaţia fiind cea a mărfurilor alimentare.

Rata şomajului a coborât la cel mai scăzut nivel din ultimii 13 ani, semnalând
menţinerea presiunilor pe piaţa forţei de muncă, în pofida slăbirii cererii de forţă de
muncă suplimentară. Introducerea cotei unice de impozitare a avut efecte diferite asupra
costurilor cu forţa de muncă şi respectiv asupra cererii de consum: în timp ce dinamica
anuală a salariilor brute a scăzut compensând parţial evoluţia nefavorabilă a
productivităţii muncii în industrie, accelerarea ritmului anual al salariilor nete a stimulat
consumul privat.
În trimestrul III din 2005 procesul dezinflaţiei s-a reluat, în principal datorită
scăderii dinamicii preţurilor administrate şi creşterii aprecierii nominale a leului faţă de
euro. Rata medie anuală a inflaţiei a coborât cu 1 punct procentual în raport cu trimestrul
II (până la 8,9 la sută), aceasta revenind astfel în intervalul de variaţie asociat ţintei de
inflaţie. Decelerarea inflaţiei a continuat însă să fie frânată de acţiunea preţurilor ţiţeiului
şi ale unor produse vegetale, precum şi de presiunile exercitate de ritmul încă alert de
creştere a cererii.
O influenţă negativă asupra procesului dezinflaţionist au continuat să aibă grupele
cu preţuri volatile, reducerea ritmului de creştere a preţurilor combustibililor şi fructelor
şi ieftinirea ouălor fiind contracarate de scumpirea mai pronunţată a legumelor – rezultat
al scăderii producţiei ca urmare a condiţiilor meteorologice nefavorabile. Trebuie precizat
totuşi că, în pofida decelerării cu 1,4 puncte procentuale, dinamica preţului
combustibililor a constituit şi în trimestrul III un element de presiune asupra nivelului
general al preţurilor de consum, plasându-se cu 8 puncte procentuale peste medie.

62
 Rata şomajului înregistrat a atins în trimestrul II din 2005 cel mai scăzut nivel din
ultimii 13 ani (5,6 la sută), fiind cu 1,4 puncte procentuale mai redusă decât în perioada
similară a anului anterior, în condiţiile în care, în ultimele patru trimestre, numărul de
angajări din rândul şomerilor a fost de 2,3 ori mai mare decât cel al concedierilor, iar
peste 580 de mii persoane au renunţat să-şi mai reînnoiască cererea pentru ocuparea unui
loc de muncă, ieşind din evidenţele ANOFM.
Comparativ cu trimestrul II din 2004, numărul de disponibilizări a scăzut cu circa
22 la sută, o restrângere a personalului salarizat având loc numai în sectorul industrial, în
timp ce numărul salariaţilor din construcţii şi servicii şi-a menţinut tendinţa ascendentă.
Totuşi, similar trimestrului I din 2005, majorarea numărului de salariaţi pe ansamblul
economiei s-a datorat probabil nu doar creării de noi locuri de muncă, ci şi formalizării
unor contracte de muncă, în urma relaxării regimului fiscal. Ipoteza este susţinută de
manifestarea unei tendinţe de limitare a numărului de angajări intermediate de ANOFM,
care se realizează în cea mai mare parte din rândul şomerilor înregistraţi. În termeni
anuali, scăderea numărului de locuri de muncă vacante a fost semnificativă (-18,8 la sută).
Datele statistice disponibile pentru trimestrul III din 2005 indică menţinerea ratei
şomajului la un nivel scăzut (5,5 la sută), însă trebuie remarcat faptul că, eliminând
influenţele sezoniere, acest indicator se plasează pe o tendinţă ascendentă faţă de
trimestrul anterior, situaţie atipică în ultimii ani. Evoluţia, corelată cu diminuarea în
continuare a numărului de locuri vacante, sugerează o posibilă atenuare a presiunilor pe
piaţa forţei de muncă.

63
 Procesul dezinflaţiei a continuat în trimestrul I din 2006, nivelul de 8,4 la sută
atins de rata anuală a inflaţiei în martie fiind cu 0,2 puncte procentuale inferior celui din
decembrie 2005 si cu 0,7 puncte procentuale mai mic decât valoarea proiectată. Rata
anuală de creştere a preţurilor de consum s-a situat la sfârsitul trimestrului I din 2006 la
8,4 la suta, cu 0,2 puncte procentuale sub nivelul lunii decembrie . Cu toate acestea,
indicatorul a continuat să evolueze în afara benzii de ±1 puncte procentuale care
încadratinta de 5 la sută ce fusese stabilită pentru anul 2006; aceasta a reintrat insă in
interval în luna aprilie, când rata anuală a inflaţiei a coborât la 6,92 la sută.
Din perspectiva inflaţiei de bază (CORE2), procesul dezinflaţionist a stagnat la
nivelul trimestrului I, rata anuală de 5,6 la sută consemnată în luna martie 2006 fiind
egală cu cea de la sfârsitul anului 2005, în conditiile în care uşoara accelerare de ritm
vizibilă pe segmentul mărfurilor a compensat reducerea de dinamică pe cel al serviciilor.
O contribuţie suplimentară la frânarea dezinflaţiei în primul trimestru al anului 2006
poate fi atribuită menţinerii sau chiar deteriorarii anticipaţiilor inflaţioniste, relevate de
anchetele de conjunctură disponibile.

64
 În pofida deteriorării consemnate la nivelul fluxurilor de şomeri, în perioada
ianuarie-februarie 2006, oferta de forţă de muncă neocupată s-a menţinut relativ redusă,
fapt reflectat de: numărul şomerilor uşor inferior celui din intervalul similar al anului
2005 si scăderea ratei şomajului ajustate sezonier cu 0,1 puncte procentuale comparativ
cu valoarea din trimestrul anterior.

În trimestrul II din 2006, procesul dezinflaţiei s-a accelerat, nivelul de 7,1 la sută
atins de rata anuală a inflaţiei în luna iunie fiind cu 1,3 puncte procentuale mai mic decât
cel din luna martie si cu 0,9 puncte procentuale inferior valorii proiectate anterior.
Această tendinţă a fost confirmată de rezultatele din luna iulie 2006, în ciuda prezenţei
unui efect de bază: rata anuală a atins 6,2 la sută, iar inflaţia cumulată pe primele 7 luni
ale anului 2006 s-a situat la 2,8 la sută.

65
 Un progres marginal s-a observat si la nivelul inflaţiei de bază, chiar dacă modul
imperfect de definire a CORE2 a impus ajustări suplimentare pentru o mai bună
surprindere a fenomenului. Astfel, desi rata anuală a CORE2 s-a situat în luna iunie la un
nivel inferior cu 0,47 puncte procentuale celui din luna martie, accelerarea ritmului
trimestrial (de la 0,9 la sută la 1,2 la sută) indică evoluţii curente nesatisfăcătoare. Totuşi,
eliminând influenţa introducerii taxei pe viciu, se remarcă o scădere continuă a inflaţiei de
bază în cadrul trimestrului, până la un ritm anual de 3,72 la sută în iunie, cu 0,76 puncte
procentuale sub nivelul înregistrat dupa primele trei luni ale anului.

La decelerarea inflaţiei a contribuit si componenta sa de bază, a cărei rată anuală

s-a redus datorită manifestării efectelor favorabile induse de caracterul restrictiv al
politicilor monetară si fiscală, inclusiv asupra anticipaţiilor inflaţioniste, dar si pe fondul
intensificării concurenţei pe piaţă cu amănuntul asociată începerii manifestării unui
răspuns mai elastic al ofertei agregate. Acţiunea acestor factori a fost confirmată de
rezultatul înregistrat în luna octombrie 2006, rata anuală a inflaţiei coborând în continuare
la nivelul de 4,8 la sută.
Pe parcursul trimestrului III din 2006, procesul dezinflaţionist a continuat într-un
ritm mult mai accelerat decât se anticipase în proiecţia BNR prezentată în Raportul asupra
inflaţiei din luna august: rata anuală a inflaţiei s-a situat la finele intervalului la 5,48 la
sută, cu 1,63 puncte procentuale sub nivelul înregistrat la sfârşitul trimestrului II şi cu 1
punct procentual sub valoarea prognozată. La nivelul preţurilor administrate şi al inflaţiei
de bază CORE2, calculată prin eliminarea influenţei taxării indirecte, s-au consemnat
scăderi uşoare ale ritmurilor anuale, însă determinantă pentru progresul dezinflaţiei a fost
deflaţia peste asteptări şi persistenţa înregistrată pe segmentul legumelor şi fructelor,
favorizată de producţia abundentă din acest sezon.
În trimestrul III din 2006 s-a înregistrat o reducere substanţială a ratei anuale a
inflaţiei, aceasta evoluând în intervalul-ţinta pe întreg parcursul perioadei analizate, după
ce în lunile mai şi iunie se situase la niveluri superioare acestuia. În luna septembrie, s-a

66
consemnat plasarea pentru prima oară a ratei anuale a inflaţiei în jumătatea inferioară a
intervalului-ţintă. Principalul element de susţinere a dezinflaţiei a fost oferit de evoluţia
preţurilor volatile, al căror ritm anual a cunoscut o diminuare importantă. De altfel,
trimestrul III din 2006 este primul de la adoptarea ţintirii directe a inflaţiei la sfârşitul
căruia ritmul anual al preţurilor volatile se situează sub cel mediu.
Preţurile administrate, care au avut contribuţia principală la accelerarea
dezinflaţiei în trimestrul II din 2006, au înregistrat în trimestrul III o reducere mult mai
lentă a variaţiei anuale.

Presiunile pe piaţa forţei de muncă s-au menţinut semnificative în trimestrul II din

2006, iar datele disponibile pentru lunile iulie şi august semnalează continuarea tendinţei.
Câştigurile salariale şi-au păstrat ritmul alert de creştere, însă la nivelul industriei
sporurile consistente de productivitate au limitat pierderile de competitivitate, permiţând
o ameliorare vizibilă a costurilor unitare cu forţă de muncă. În trimestrul II din 2006,
presiunile pe piaţa muncii s-au intensificat, în condiţiile în care: rata şomajului ajustată
sezonier a coborât la un nivel minim de 5,6 la sută, numărul angajărilor din rândul
şomerilor l-a depăşit de trei ori pe cel al concedierilor, aproximativ 50 mii de şomeri au
renunţat să-şi reînnoiască cererea pentru ocuparea unui loc de muncă , optând probabil
pentru a-şi căuta de lucru pe cont propriu sau a pleca la muncă în străinatate.

67
 Continuarea procesului dezinflaţiei pe parcursul trimestrului IV din 2006 a condus
la obţinerea unei performanţe mai bune decât cea prevăzută de ţinta de inflaţie pentru
2006 (5,0 la sută ±1 puncte procentuale), rata anuală a inflaţiei coborând în luna
decembrie la 4,87 la sută. O contribuţie importantă la scăderea cu 3,7 puncte procentuale
a variaţiei anuale a preţurilor de consum de-a lungul anului 2006 a avut decelerarea
componentei de bază a inflaţiei, care a reflectat impactul favorabil exercitat, inclusiv prin
intermediul anticipaţiilor inflaţioniste, de creşterea restrictivităţii politicii monetare şi de
menţinerea în cea mai mare parte a anului a austerităţii politicii fiscale, la acestea
adăugându-se efectul intensificării concurenţei pe piaţa cu amănuntul.
La accelerarea dezinflaţiei au mai contribuit semnificativ deflaţia consemnată de
preţurile volatile şi reducerea dinamicii anuale a preţurilor administrate, care s-au datorat,
mai cu seama, şocului pozitiv al ofertei de legume şi fructe din acest an, scăderii preţului
internaţional al petrolului în a doua parte a anului, precum şi aprecierii consistente
acumulate de leu în raport cu principalele valute.
În pofida performanţei înregistrate în planul dezinflaţiei în anul 2006, variaţia
preţurilor interne de consum se plasează în continuare la niveluri superioare mediei
Uniunii Europene, diferenţa dintre cei doi indici armonizaţi fiind în luna decembrie de 2,8
puncte procentuale; aceeaşi concluzie se obţine utilizând în comparaţie indicele preţurilor
de consum calculat conform definiţiei naţionale, diferenţele între valoarea acestuia din
urma şi cea rezultată prin aplicarea conceptului european fiind de regulă minore .
Realizând comparaţia în termenii criteriului corespunzator de convergenţă
nominală, şi anume faţă de media ratei inflaţiei din cele mai performante trei state
membre ale Uniunii Europene, decalajul se lărgeşte la 3,77 puncte procentuale, mult peste
marja celor 1,5 puncte procentuale stipulate în Tratatul de la Maastricht.
În luna decembrie 2006, rata anuală efectivă a inflaţiei s-a situat cu 0,2 puncte
procentuale peste proiecţia din luna noiembrie.
Rata anuală a inflaţiei e proiectată să coboare la 4,6 la sută în decembrie 2007 şi
respectiv la 4,1 la sută la finele anului 2008. Rata anuală a inflaţiei se plasează pe o
traiectorie relativ similară celei prezentate în noiembrie 2006 – fiind uşor mai coborâtă pe
parcursul anului 2007 – în principal datorită efectelor favorabile generate din perspectiva

68
dezinflaţiei de evoluţia anticipată a cursului de schimb al leului, a preţurilor
combustibililor şi a celorlalte mărfuri importate, precum şi de reducerea faţă de proiecţia
anterioară a dimensiunii ajustărilor preţurilor administrate. Traiectoria proiectată a ratei
anuale a inflaţiei este compatibilă cu reducerea treptată a excedentului de cerere
prognozat şi cu scăderea PIB sub nivelul potenţial începând cu primul trimestru al anului
2008.
În trimestrul III din 2006, piaţa muncii a suferit o îngustare suplimentară
comparativ cu intervalele anterioare, neexistând indicii de modificare a tendinţei nici
pentru ultima parte a anului. Confirmând aşteptările, în trimestrul III din 2006 presiunile
de pe piaţa muncii au continuat să se accentueze, atât rata şomajului înregistrat, cât şi cea
aferentă seriei desezonalizate atingând noi minime istorice (5 la sută şi respectiv 3,5 la
sută).

Indicii suplimentare referitoare la îngustarea pieţei muncii au furnizat şi alte

elemente referitoare la oferta de forţă de muncă: numărul persoanelor ieşite din evidenţele
de şomaj a fost cu 15,9 la sută mai mare decât în aceeaşi perioadă a anului 2005 (cea mai
ridicata rată anuală din ultimii trei ani); similar trimestrului anterior contribuţia
determinantă a revenit somerilor care au renunţat să-şi reînnoiască cererea pentru
ocuparea unui loc de muncă, optând probabil pentru demersuri pe cont propriu, numărul
celor disponibilizaţi s-a mentinut relativ redus (44,6 mii persoane – cel mai mic din
ultimii doi ani) şi semnificativ sub cel al angajărilor (de 2,5 ori); sectorul industrial a
rămas principala sursă a concedierilor, în timp ce în construcţii şi servicii rata de creştere
a personalului salarizat s-a majorat comparativ cu intervalul anterior .
Scenariul de bază al proiecţiei curente plasează rata anuală a inflaţiei pe o
traiectorie foarte apropiată, pe întregul interval de prognoză, de cea din proiecţia
precedentă. Nivelul prognozat pentru şfârsitul anului 2007 este de 4,6 la sută, iar pentru
sfârşitul anului 2008 de 4,1 la sută. Menţinerea inflaţiei pe traiectoria proiectată
presupune eliminarea treptată a acestui exces de cerere şi inducerea unui deficit de cerere
de la începutul anului 2008. Aceasta implică menţinerea unei conduite restrictive a
politicii monetare pe întreaga perioadă de referinţă.

69
Sursa:BNR

70
Concluzii

71
 Bibliografie

 Milton Friedman. - INFLATION AND UNEMPLOYMENT – Nobel Memorial

Lecture, 13 Decembrie 1976, Universitatea din Chicago, Illinois, SUA
http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1976/friedman-lecture.pdf

 Robert E. Lucas, Jr. - MONETARY NEUTRALITY – Prize Lecture,

7 Decembrie 1995, Universitatea din Chicago, SUA
http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1995/lucas-lecture.pdf

 The Scientific Contributions of Robert E. Lucas, Jr., Octombrie 1995

http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1995/back.html

 Elias Ioakimoglou.- Is the NAIRU Inflation Independent?

www.memo-europe.uni-bremen.de/downloads/Ioakimoglou_24months.PDF

Carl E. Walsh. - Nobel Views on Inflation and Unemployment- Federal Reserve Bank
of San Francisco Economic Letter, 97-01; January 10, 1997
http://www.frbsf.org/econrsrch/wklyltr/el97-01.html

 Edmund Phelps’s Contributions toMacroeconomics, 9 Octombrie 2006

http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/2006/ecoadv06.pdf

 Peter B. Clark si Douglas Laxton. - “Phillips Curves, Phillips Lines and

Unemployment Costs of Overheating” - 1997 International Monetary Fund,
Research Department, Februarie 1997; pag. 4 – 28
http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/wp9717.pdf

 De Charles F. Kramer, Yutong Li - “Job Uncertainly, Unemployment and

Inflation in the United States”
http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/1997/12/pdf/kramerli.pdf

 Ivan O. Kitov. - “Inflation, Unemployment, labor force change in the USA”-

Russian Academy of Siences, pag. 1- 20
http://www.ecineq.org/milano/WP/Ecineq2006-28.pdf

 Prof.univ.dr. Gabriela DRĂGAN. - Uniunea Europeană intre federalism şi

interguvernamentalism Politici comune ale UE- Editura ASE, 2005

72
 Prof.univ.dr. Coralia ANGELESCU; Prof.univ.dr. Dumitru CIUCUR
coordonatori. - Economia României si Uniunea Europeană Volumul II-
Editura ASE, 2005

 Dimitrios Pallis. - The Trade-Off between Inflation and Unemployment in the

New European Union Member-States
www.eurojournals.com/IRJFE%201%20-%208%20Pallis.pdf

 European Economy. European Commission Directorate- General for

Economic and Financial Affairs – Supplement A, Economic trends No 3/4
March/April 2001
http://europa.eu.int/comm/economy_finance

 Portalul Uniunii Europene

europa.eu/index_ro.htm

 Mugur Isarescu , Lucian Croitoru, Cornel Târhoaca. Politica monetară,

inflaţia si sectorul real. Estimari Econometrice

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 1/2001

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 1/2002

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 1/2003

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 2/2003

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 1/2004

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei 2/2004

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei noiembrie 2005

 Banca Natională a României- Raport asupra inflaţiei mai 2006

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei august 2006

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei noiembrie 2006

 Banca Naţională a României- Raport asupra inflaţiei februarie 2007

 Guvernul României- Programul naţional de reforme 2006

www.bnr.ro

73