Cap.1.

OBIECTIVELE ŞI ROLUL AGROTEHNICII ÎN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

1.1.ISTORICUL ŞI ROLUL AGROTEHNICII ÎN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

Multe milenii, în perioada evoluţiei umane, ecosistemele naturale au constituit baza alimentaţiei. De-a
lungul timpului omenirea a dezvoltat o strategie pentru cultura plantelor şi pentru valorificarea mediului
înconjurător în aşa manieră încât să obţină o maximă convertire a energiei solare în hrană, în frunze sau în
alte produse; această strategie se numeşte agricultură. Pe măsura dezvoltării societăţii umane, a creşterii
nevoilor de hrană şi îmbrăcăminte, agricultura s-a dezvoltat trecând prin diverse orânduiri sociale şi etape
istorice, adaptându-se şi perfecţionându-se permanent prin sistemele proprii aplicate.
În cadrul ştiinţelor agricole AGROTEHNICA ocupã un loc important având ca rol obţinerea unor
producţii agricole mari şi eficiente, în condiţiile menţinerii şi sporirii potenţialului productiv al solului.
Agrotehnica este ştiinţa care se ocupã cu studiul modului de dirijare, a relaţiilor dintre factorii de
vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor tehnice de cultivare a plantelor în
condiţiile exploatării raţionale a solului şi conservării mediului înconjurător.
Agrotehnica este tehnica ogoarelor. Denumirea provine de la cuvintele “agros”, de origine greacã, sau
“ager”, de origine latinã, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivã şi “techne”, de origine greacã, cu
sensul de meşteşug sau artã. Agrotehnica reprezintă astfel “tehnica” sau “meşteşugul” prin care cuceririle
unor ştiinţe ca: pedologie, agrochimie, microbiologie, meteorologie, fizicã, chimie, fiziologia plantelor,
maşinile agricole, ecologia, protecţia plantelor, fitotehnie etc. sunt aplicate în practicã şi integrate în
agroecosistemele agricole, printr-un ansamblu de elemente ca: sistem de agriculturã, sistem de lucrare a
solului, asolamente, sisteme integrate de protecţie a plantelor, agrotehnica diferenţiatã etc. Agrotehnica este
principala ştiinţã aplicatã care este chematã sã rezolve problema fundamentalã a unei agriculturi durabile şi
anume optimizarea relaţiei dintre tehnologia aplicată şi conservarea resurselor utilizate în procesul de
producţie.
Tratate despre agricultură ne-au rămas din cele mai vechi timpuri, de la învăţaţii timpurilor: din roma
antică Collumela („De rustica”), Pietre de Crescentus („Despre produsele agriculturii”, 1233-1321), Oliviers
de Serres („Theatre de l’agriculture”, 1539-1619), Albrecht Thaer (1752-1828), Mathieu de Dombasle
(1777-1843), Jean Baptiste Boussingault (1802-1887), Just von Liebig (1803-1873), Charles Darwin (1809-
1882) etc.
Scrierile despre agricultură sau referiri în documentele vremurilor, sunt vechi şi pe teritoriul ţării
noastre: Arrianus (335 î.e.n.), Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) etc. Primele scrieri cu conţinut direct agricol au
apărut în ţara noastră la sfârşitul secolului al XVIII şi au continuat apoi, fie cu traduceri ale unor cărţi străine,
fie sfaturi practice pentru agricultori. Pot fi menţionate, astfel: Ion Molnar („Economia stupilor”, 1785), Ion
Ionescu de la Brad („Manualul de agricultură”, Calendarul bunului cultivator”, 1818-1891), Vlad Cârnu
Munteanu (1859-1903), Gheorghe Maior (1855-1935), Haralab Vasiliu (1880-1953), Marin Chiriţescu Arva
(1889-1935), Constantin Sandu Aldea (1874-1927), Gheorghe Ionescu Şişeşti (1895-1967), Nicolae
Zamfirescu (1899-1977), Nicolae Săulescu (1898-1977), Amilicar Vasiliu (1900-1994), Irimie Staicu (1905-
1989) etc.
La început agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumitã “Agrologie” sau “Agriculturã
generalã” şi a fost adoptatã, pe plan mondial, de F.A.Fallou, în 1862.
În ţara noastră primul tratat de agrologie a fost publicat în 1897 de Gheorghe Maior, iar în 1925 Marin
Chiriţescu Arva publicã un nou tratat de agrologie, mai dezvoltat. Din agrologie s-au desprins treptat
discipline noi ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului etc.
Agrotehnica – este denumirea acordatã, pentru prima data la noi în ţarã, de către Gheorghe Ionescu
Şişeşti în tratatul – manual “AGROTEHNICA”, publicat în anul 1942. Aşa cum se precizează în
introducerea acesteia, autorul a înlocuit termenul de agrologie, prin cel de agrotehnicã, deoarece, odata cu
progresul tehnic, a apărut necesitatea “de a da o dezvoltare mai mare aplicaţiilor practice pe ogoare”. Ulterior
au apărut noi manuale de „Agrotehnică” cu scopul de a servi studenţilor, cercetătorilor şi practicienilor,
astfel: Gheorghe Ionescu Şişeşti, 1947; Gh.I.Şişeşti, I.Staicu, 1958; I.Staicu, V.Stratula, L.Pop, B.Kovacs,
N.Oprişan, Ghe.Timariu, 1967; I.Staicu, 1969; C.Pintilie, Ghe.Budoi, Şt.Romoşan, L.Pop, Ghe.Timariu,
B.Kovacs, 1980; C.Pintilie, Şt.Romoşan, L.Pop, Ghe.Timariu, P.Şebok, P.Guş, 1985; A.Lăzureanu, 1994;
Ghe.Budoi, A.Penescu, 1996; P.Guş, A.Lăzureanu, D.Săndoiu, G.Jităreanu, I.Stancu, 1998 etc.

1
 Agrotehnica este similară, în limba englezã cu “Soil management”, în limba germanã “Ackerbau”, în
rusã “Zemledelie”, în ungarã “Földmuvelestan” etc. şi este consacratã în ştiinţa şi practica agricolã în ţãrii ca
SUA, Anglia, Rusia, Germania, Ungaria, Canada etc.
În cadrul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupã un loc central în privinţa aportului la creşterea
producţiei şi menţinerea fertilităţii solului, loc rezultat din rolul acesteia în abordarea sistemică a
cunoştinţelor acumulate în timp şi integrarea acestora într-un tot unitar, format din elemente în
interdependenţã.
Datoritã diversităţii condiţiilor pedoclimatice, economice, sociale etc. agrotehnica trebuie sã elaboreze
cele mai bune metode pentru fiecare situaţie apărută, îndeosebi în legăturã cu sistemele de lucrări ale solului,
cu întocmirea unor asolamente raţionale, inclusiv pentru noile exploataţii agricole sau structuri asociative din
agricultura României.
La dezvoltarea sistemului de agricultură durabilă participă un mare număr de ştiinţe. Agrotehnica,
prin conţinutul său, reprezintă pivotul central al acestei activităţi. Ea selectează, sistematizează şi ordonează
măsuri agrofitotehnice, în mod diferenţiat în funcţie de
condiţiile concrete, locale ale fiecărei zone agricole, unitate
sau exploataţie agricolă. Agrotehnica pune accent pe Calitatea
diversitatea culturilor agricole, pe organizarea Productivitate solului
asolamentelor şi utilizarea corespunzătoare a resurselor
regenerabile, consumul energetic redus şi managementul Agricultura
informaţional, care trebuie să fie componente de bază prin durabilă

care să se urmărească, reproducerea fertilităţii solului,

ameliorarea condiţiilor de producţie şi nu exploatarea
unilaterală a lor.
Restabilirea, conservarea şi menţinerea echilibrului
ecologic specific fiecărui agroecosistem în parte, printr-o Protecţia
agrotehnică modernă, constituie un deziderat important mediului
pentru agrotehnică dintr-un motiv simplu: asigurarea hranei
unei populaţii în continuă creştere, ca şi a materiilor prime
pentru diferite industrii, se va face multă vreme de aici Figura 1.1.Cerinţele agriculturii durabile
înainte, pe baza resurselor regenerabile din agricultură.
Aplicarea tehnologiilor moderne, integrate în sistemul de organizare teritorial, economic şi social stă la
baza dezvoltării rurale durabile prin asigurarea necesităţilor alimentare, a capacităţii de conservare a
terenurilor şi creşterea calităţii vieţii.
Obţinerea unor recolte sporite, de calitate superioară şi cu costuri mai reduse, în condiţiile conservării
resurselor de sol şi mediu folosite (figura 1.1), reprezintă indicatorul activităţii exploataţiilor agricole privind
profitabilitatea şi competitivitatea pe termen lung a acestora, într-o economie de piaţă.

1.2. OBIECTIVELE AGROTEHNICII

Manualul de agrotehnica este alcătuit pe baza programei de învăţământ pentru Facultatea de

Agricultură, specializarea Biologie - Ştiinţe Agricole, cuprinzând următoarele obiective:
- analiza bazelor agrotehnice ale producţiei agricole;
- analiza evoluţiei şi fundamentarea ştiinţificã a principalelor sisteme de agriculturã în relaţie cu
factorii de vegetaţie şi dezvoltarea socio-economică;
- cunoaşterea mediului de viaţă al plantelor; caracterizarea tehnologică a terenurilor arabile;
- studiul factorilor de vegetaţie, relaţiile dintre ei şi plantele cultivate, dirijarea acestor factori în
vederea sporirii recoltelor şi a fertilităţii solului;
- monitorizarea fertilităţii terenurilor arabile şi reglarea indicatorilor agrofizici, agrochimici şi
agrobiologici în relaţie cu condiţiile culturale;
- lucrările solului şi sistemele de lucrări, rolul acestora asupra însuşirilor fizice, chimice, biologice şi
ale creşterii producţiei plantelor cultivate;
- elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a solului ca mijloace de optimizare
a însuşirilor solului, conservarea resurselor şi eficientizarea procesului de producţie agricolã;
- elaborarea asolamentelor şi analiza rotaţiei culturilor în condiţiile unei agriculturi private;
- elaborarea agrotehnicii diferenţiate privind sporirea producţiei agricole pe zone de culturã, precum
şi ridicarea potenţialului productiv al solului pe terenurile slab productive.

2
 1.3. LEGĂTURA AGROTEHNICII CU
ALTE ŞTIINŢE

Ca ştiinţă agrotehnica are legături cu multe ştiinţe naturale şi aplicative. Astfel, activitatea ei se
bazează în primul rând pe cuceririle unor ştiinţe ca: pedologia, agrochimia, fitotehnia, protecţia plantelor
(entomologia, fitopatologia), ameliorarea plantelor, agrometorologia şi climatologia, fizica, chimia,
matematica, fiziologia plantelor, microbiologia, maşinile agricole, îmbunătăţirile funciare, ştiinţele
economico-organizatorice etc.
Pedologia, agrochimia, oferă cunoştinţe despre însuşirile solului (textură, porozitate, conţinut de
humus, însuşiri agrochimice, hidrice etc.) şi modul cum evoluează acestea, pe baza cărora agrotehnica
stabileşte sistemul de lucrare a solului, amplasarea culturilor şi asolamentul etc.
Fitotehnia elaborează tehnologia specifică fiecărei culturi pe care agrotehnica o diferenţiază în raport
cu condiţiile pedoclimatice diferite, integrând-o în agroecosistem.
Agrometeorologia şi climatologia, oferă suportul considerării factorilor de vegetaţie ca baze ştiinţifice
pentru producţia vegetală şi stabilirea metodelor de reglare a acestora.
Fizica, chimia, matematica, fitopatologia, entomologia, fiziologia plantelor şi microbiologia, sprijină
agrotehnica prin cercetările proprii şi produsele pe care le pun la dispoziţie (îngrăşăminte, pesticide, unde
electromagnetice etc.), prin descifrarea proceselor biologice care se petrec în sol şi plantă, prin posibilitatea
prelucrării şi interpretării datelor care se obţin în cercetare şi producţie.
Maşinile agricole pun la dispoziţia agrotehnicii mijloacele tehnice necesare prin care se realizează la
timpul optim şi în cele mai bune condiţii elementele de tehnologie. Procesele tehnologice executate,
modificările induse în sol de către maşinile agricole şi influenţele asupra plantelor sunt monitorizate de
agrotehnică, care urmăreşte optimizarea acestor intervenţii în relaţie cu oferta locului – efectele induse şi cele
scontate.
Îmbunătăţirile funciare oferă agrotehnicii posibilitatea de valorificare în condiţii optime a unor
terenuri şi soluri slab fertile, potenţarea fertilităţii acestora prin eliminarea factorilor limitativi.
Ştiinţele economico-organizatorice dau posibilitatea aprecierii sub aspect economic a tuturor măsurilor
pe care le aplică agrotehnica şi stabilirea măsurilor de răspuns, astfel, ca agroecosistemul să constituie un tot
unitar, durabil şi eficient. În agricultură, ca şi în oricare ramură a economiei, nici un sistem nu poate fi
considerat durabil dacă pentru fermier şi societatea din care face parte nu este benefic, adică nu este viabil
din punct de vedere economic. Aceasta, constituie de fapt singura alternativă pe termen lung la criza
mediului înconjurător generată de societatea umană. Modelul structural al optimizării tehnologiilor de
cultivare şi valorificare a producţiei, avut în vedere de agrotehnică, cuprinde astfel în egală măsură sistemul
tehnologic, economic, ecologic şi social.
Prin complexitatea problemelor care le studiază (în cercetare şi producţie) agrotehnica reprezintă o
ştiinţă cu profund caracter aplicativ. Prin obiectivele sale agrotehnica trebuie să aplice în practică
cunoştinţele teoretice agricole, pe baza cărora să se obţină o cantitate suficientă de producţie vegetală în
condiţii de conservare a resurselor şi eficientă a procesului de producţie agricolă.

1.4. METODELE DE CERCETARE ALE

AGROTEHNICII

1.4.1.METODE SPECIFICE DE CERCETARE

Pentru rezolvarea obiectivelor proprii agrotehnica foloseşte următoarele metode: observaţia, cercetarea
în laborator, case de vegetaţie şi fitotroane, cercetarea în câmp, loturi demonstrative şi activitatea de
producţie, prelucrarea statistică a datelor.
A.Observaţia este cea mai veche metodă, simplă, expeditivă şi foarte accesibilă (nu necesită aparatură,
reactivi) dar, este subiectivă şi puţin precisă. Cu ajutorul observaţiei se urmăreşte creşterea şi dezvoltarea
plantelor în diferite condiţii, se stabilesc metode prin care creşterea şi dezvoltarea pot fi dirijate şi se trag
concluzii cu privire la eficacitatea metodei folosite. Observaţiile făcute de agricultori în activitatea practică
pe ogoare au fost transmise din generaţie în generaţie, la început pe cale orală, apoi în scris şi au avut un rol
important în selecţia celor mai valoroase plante şi în perfecţionarea tehnologiilor agricole.
Observaţia rămâne o metodă la îndemâna oricui, ca prim indiciu pentru o activitate de cercetare
precisă.
B.Cercetarea în laborator oferă posibilitatea aprofundării observaţiilor făcute în teren; urmărind
determinarea principalelor proprietăţi ale solului, compoziţia chimică a plantelor, elementele de

3
productivitate, calitatea recoltelor gradul de poluare a mediului înconjurător etc., la un moment dat sau în
dinamică.
C.Cercetarea în case de vegetaţie şi fitotroane constă în cultivarea unor plante – test (ovăz, orz, iarba
de Sudan etc.) în vase de vegetaţie cu cantităţi de sol cunoscute. Graduarea factorilor de vegetaţie, în special
apă şi elemente nutritive, se face cu precizie. Fiecare vas de vegetaţie cu acelaşi tratament, reprezintă o
repetiţie. Fitotroanele sunt dotate cu instalaţii complexe, moderne, cu ajutorul cărora se pot doza cu mare
precizie lumina, temperatura, umiditatea, hrana. Ele necesită importante investiţii, mai ales la înfiinţare.
D.Cercetarea în câmp este o metodă specifică şi se face în câmpul experimental, în experienţe
monofactoriale şi polifactoriale, organizate după regulile tehnicii experimentale.
Avantajul acestor cercetări constă în posibilitatea de a urmări efectul fiecărui factor experimental şi a
interacţiunii factorilor, în condiţii naturale, ceea ce asigură apoi extensia. Se poate cerceta o diversitate mare
de probleme. Astfel în cazul arăturilor se experimentează adâncimi, epoci de executare etc., la îngrăşăminte
şi erbicide, sortimente, doze de aplicare etc., la semănat, desimi, epoci şi adâncimi de semănat, soiuri sau
hibrizi etc. Este necesară, de asemenea, o îmbinare judicioasă a tuturor metodelor de cercetare şi prelucrare a
datelor experimentale obţinute pentru a desprinde cele mai juste concluzii şi a formula cele mai corecte
recomandări pentru producţia din zonele cu condiţii pedoclimatice similare.
În producţie şi, îndeosebi, în cercetarea din domeniul agricol, este necesară o bună documentare de
specialitate atât în domeniul agrotehnicii cât şi al disciplinelor înrudite. Cercetarea ştiinţifică are la bază
elaborarea unor proiecte prin care sunt planificate obiectivele, metodologia de lucru şi rezultatele
preconizate. Agrotehnica, prin obiectivele care le are, oferă posibilităţi de rezolvare a numeroase probleme
agricole, prin intermediul unor proiecte de cercetare fundamentală, aplicativă, de extensie şi consultanţă, de
modernizare şi dotare tehnică etc.

1.4.2.DIRECŢIILE DE CERCETARE ALE AGROTEHNICII

Direcţiile de cercetare, în domeniul agrotehnicii, sunt următoarele:

1.Optimizarea însuşirilor solului şi a altor factori de vegetaţie care favorizează recolta; stabilirea unui
sistem de indicatori pentru aprecierea mărimii recoltei şi a evoluţiei stratului arabil.
2.Stabilirea alternativelor agrotehnice şi în acord cu acestea a măsurilor de prevenire, ameliorare,
inclusiv recuperare şi reducere a pagubelor aduse producţiei vegetale de procesele de degradare a solului.
3.Cercetarea pretabilităţii solurilor la diferite sisteme tehnologice; perfecţionarea sistemului de lucrare
a solului pentru diferite condiţii pedoclimatice şi recomandări pentru agricultori.
4.Elaborarea sistemelor de lucrare pentru conservarea solului prin măsuri de agrotehnică diferenţiată.
5.Influenţarea activităţii biologice din sol şi a schimburilor lichide şi gazoase cu atmosfera şi subsolul
prin lucrarea solului şi fertilizarea cu materie organică.
7.Măsurile de creştere a potenţialului productiv al solurilor slab productive şi neproductive (nisipoase,
sărăturoase, erodate, cu exces de umiditate s.a.); introducerea în circuitul agricol de noi terenuri (terenuri
degradate, halde de steril, de cenuşă etc.).
8.Monitorizarea activităţii de evoluţie nefavorabilă a terenurilor arabile şi avertizarea factorilor de
decizie în situaţiile în care apar extinderi şi/sau intensificări puternice ale proceselor degradării solurilor
(compactare, destructurare, exces de apă, eroziune etc.), pentru prevenirea şi limitarea efectelor nocive
asupra solului (poluare, îmburuienare excesivă etc.), altor resurse (apă freatică, atmosferă, biomasă vegetală
etc.) şi condiţiilor de viaţă în ansamblu.
9.Asigurarea documentaţiei necesare fundamentării programelor naţionale de protecţie şi conservare a
solului, pentru promovarea şi dezvoltarea unei agriculturi durabile prin asolamente şi rotaţii adecvate de
culturi.

1.4.3.VALORIFICAREA CERCETĂRILOR AGROTEHNICE

A.Loturile demonstrative sau culturile demonstrative, reprezintă în esenţă experienţe ce se execută pe

suprafeţe mai mari, după o tehnică adecvată, cu scopul de a scoate în evidenţă rezultatele obţinute de
cercetare în câmpurile experimentale (pe parcele mici) şi de a fi demonstrate pentru toţi cei care lucrează în
producţie.
Necesitatea loturilor demonstrative este determinată în primul rând de nesiguranţa pe care o manifestă
fermierii faţă de rezultatele obţinute în câmpurile experimentale pe parcele mici, presupunând că plantele
cresc aici în condiţii diferite, artificializate faţă de cele din producţie. Loturile demonstrative fac deci
legătura dintre cercetare şi producţie. În acelaşi timp loturile demonstrative reprezintă un mijloc preţios prin

4
care cercetătorii şi specialiştii care lucrează în agricultură şi domeniile furnizoare de inputuri (mecanizare,
pesticide, fertilizanţi etc.) au posibilitatea să-şi clarifice anumite probleme cu caracter strict local, să
stabilească o agrotehnică diferenţiată adaptată condiţiilor locale, să aleagă cele mai bune elemente de
tehnologie, inputuri şi maşini.
Loturile demonstrative au scopul de a face cunoscute şi de a extinde în producţie soiuri şi hibrizi noi,
sisteme noi de lucrare a solului, sisteme noi de agricultură, tipuri şi doze de îngrăşăminte, diferite tratamente
(erbicide, insecticide, fungicide, fitoregulatori etc.), a căror valoare a fost stabilită prin experienţe sistematice
anterioare.
B.Poligoane demonstrative şi ferme private. Cele mai bune variante, tehnologiile noi sau perfecţionate
se verifică mai întâi în poligoane demonstrative şi ferme private, în condiţii de producţie şi apoi sunt
recomandate pentru extensie către producătorii agricoli.
Producţia agricolă, la rândul ei, oferă noi teme de cercetare pentru soluţionarea problemelor care apar
în procesul de producţie, inclusiv în exploataţiile familiale. În acest fel se menţine unitatea indestructibilă
dintre ştiinţa şi practica agricolă, având ca obiectiv comun sporirea cantităţii şi calităţii producţiei agricole, în
condiţiile creşterii sau cel puţin menţinerii potenţialului agroproductiv al solurilor.
Fondatorul ştiinţelor agricole româneşti, Ion Ionescu de la Brad, sublinia, în 1870, legătura dintre
ştiinţa şi practica agricolă: „Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu
folos agricultura. Cei dintâi se amăgesc adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalţi nu vor putea spune
pentru ce fac un lucru într-un fel şi nu în altul”, sau „Unind teoria cu practica, vom şti cum să facem şi
pentru ce să facem”.
C.Comunicări la manifestări ştiinţifice şi publicaţii de specialitate. Există convingerea că inovaţiile
nu mai pot fi promovate doar în cadrul unor cluburi exclusiviste de cercetători. Într-o societate legată global
la mass-media, un număr foarte mare de factori de decizie îşi exprimă opiniile ferme asupra rezultatelor
cercetărilor, iar finalizarea noutăţilor tehnologice prin implementarea în producţie este foarte importantă
pentru succesul cercetărilor agricole.

1.5. BAZELE AGROTEHNICE ALE

PRODUCŢIEI AGRICOLE

Creşterea producţiei plantelor de câmp, obţinerea unor producţii stabile în timp şi în condiţii de
eficienţă economică se poate realiza numai prin îmbinarea judicioasă a trei factori importanţi:
1.Factorii naturali de mediu (condiţiile de mediu: relieful, roca, solul etc. şi factorii de vegetaţie:
lumina, apa, aerul, căldura, elementele nutritive şi activitatea biologică din sol), adică capacitatea de utilizare
optimă, în condiţii de conservare şi ameliorare a cantităţii şi calităţii resurselor naturale. Reproducerea
fertilităţii solului, menţinerea calităţii apelor şi a aerului sunt cerinţe obligatorii în evoluţia
agroecosistemelor.
2.Factorul biologic, adică soiul sau hibridul cultivat şi amplasarea acestuia în relaţie cu „oferta
locului”. Menţinerea biodiversităţii este o condiţie de eficienţă pe termen lung a producţiei agricole şi este
condiţia de bază la organizarea asolamentelor.
3.Tehnologia de cultivare, adică rotaţia, asolamentul, sistemul de lucrare a solului, semănatul,
fertilizarea, lucrările de îngrijire etc.
Gestiunea resurselor naturale prin corelarea factorilor de mediu cu factorul biologic şi tehnologic,
optimizarea acestora prin intermediul agrotehnicii aplicate constituie o prioritate în condiţiile practicării unei
agriculturi durabile, „medicinale” şi în acelaşi timp comerciale.

1.5.1. AGROTEHNICA ÎN RELAŢIA SISTEM

ŞI AGROECOSISTEM

Universul nostru, ca sursă a tuturor componentelor sale este guvernat de o serie de legi naturale care se
găsesc, aparent, într-un anumit echilibru: legea conservării materiei, energiei şi a entropiei. Spaţiul geografic
planetar reprezintă un tot unitar continuu ce cuprinde în diversitate sa, urmele spaţiale ale tuturor
evenimentelor paleogeografice care au contribuit la formarea lui, ale timpurilor, care sunt proprii succesiuni
de cicluri, ce au dus la formarea Terrei.
La rândul său pământul ca parte a “întregului” sistem solar este constituit şi el din geosfere (litosferă,
hidrosferă, biosferă, atmosferă) ca părţi ale întregului său, sub diferite stări ale materiei (solid, lichid, gazos)
ce se găsesc în relaţii de strictă vecinătate. Transformarea energie solare în energie termică şi energie

5
chimică în cadrul acestor învelişuri (sfere) constituie sursa lor cinetică ce sta la baza tuturor proceselor de
formare şi menţinere a resurselor naturale.
Formele noi pe care le ia materia şi energia în cadrul sferelor geografice sunt elementele ce pun în
valoare circuitul global al substanţelor, energiei şi constituie cadrul bilanţului energetic al Terrei.
În comparaţie cu celelalte planete, Pământul este considerat un organism complex datorită funcţionării
ca un întreg, al învelişurilor sale (relieful, apa, aerul, etc.) şi al variabilităţii componentelor sale: abiotice,
biotice şi antropice precum şi a interacţiunilor specifice fiecăreia dintre ele.
Pornind de la constatarea că în Univers nu există lucruri care să fie perfect independente se definesc o
serie de termini şi teorii analizate, la nivel de sistem.
Se defineşte astfel ca sistem un ansamblu de elemente (principii, reguli etc.) legate între ele prin
forme de interdependenţă şi interconexiune care le face să acţioneze, în ansamblu lor ca un tot unitar faţă
de mediul înconjurător.
Formarea şi reînnoirea sistemelor este continuă. Interacţiunile ce se produc între diferitele elemente
generează o diversitate de combinaţii ce se amplifică pe măsura depărtării de condiţiile iniţiale şi asimilării
condiţiilor noi apărute în dezvoltarea sistemului format. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie
procesul formării tipurilor de sol în funcţie de condiţiile specifice fiecărei zone geografice. Abordarea
sistemică este mai degrabă o metodologie care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică.
Analiza dezechilibrelor din natură trebuie să aibă aşadar, ca fundament, gândirea sintetică (sistemică)
în detrimentul gândirii analitice (inginereşti) exclusive. Analiza este dificilă deoarece obiectele sunt în
mişcare, în interdependenţă, cu spaţii în care au loc necunoscute tranzacţii şi fluxuri de energie, substanţă şi
informaţie. Mişcarea, caracteristică principală a realităţii naturale trebuie analizată prin prisma proprietăţilor
ei contradictorii, a luptei contrariilor (simplu - complex, omogen - heterogen, necesitate - întâmplare). Dacă
există mişcare înseamnă că există energie. Existând energie, există şi antagonism şi deci sistem, deoarece
este de neconceput existenţa atât teoretică şi practică a unui sistem fără forţe energetice antagoniste.
În natură formarea şi reînnoirea permanentă a sistemelor de la simplu spre complex, sub impulsul
forţelor contrarii, nu reprezintă altceva decât modalitatea de a “exista” a naturii. În această interdependenţă a
factorilor naturali, intervine planta prin cerinţele şi influenţele ei, acompaniată prin elementele de
agrotehnică diferenţiată. Esenţa acţiunii agrotehnice este optimizarea necesarului de factori de vegetaţie, fără
a afecta fertilitatea solului şi a contamina mediul înconjurător.
Materia, timpul şi spaţiu ca regeneratori de energie şi mediu de viaţă sunt complex analizate de
cercetarea şi ştiinţele moderne, cantitativ şi calitativ, prin diferiţi termini ca:
- geosistem: considerat un sistem deschis, fragil, de tipul unei unităţi teritoriale cu elemente geografice
înscrise într-o funcţionalitate proprie, cu o fizionomie peisagistică specifică şi cu un anumit grad de
potenţialitate energetică şi de productivitate biologică;
- ecosistem: o unitate care include toate comunităţile (organismele) de pe un teritoriu dat şi care
intercondiţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie să conducă la o anumită structură
trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe între partea biotică şi abiotică din interiorul
sistemului;
- biodiversitatea este definită de multitudinea plantelor şi organismelor vii care trăiesc la suprafaţă, în
sol şi în apă; este inclusă, atât diversitatea în cadrul speciei, cât şi între specii;
- biocenoza reprezintă ansamblul de populaţii (specii) care trăiesc pe un anumit teritoriu sau habitat fizic
bine delimitat şi care depind de anumite condiţii ale mediului abiotic;
- habitat (sau biotop) reprezintă mediul de viaţă care adăposteşte o biocenoza, având condiţii în general
unitare;
- agroecosistem: sistemele care au ca scop obţinerea de produse agricole.
Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală şi funcţională a biosferei, cu un tip determinat al
interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţie energetică proprie, care asigură
desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi transformările de energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se
constituie în ecosisteme: lacurile, pădurile, pajiştile, culturile etc. cu fauna şi flora lor.
Structura unui ecosistem natural este constituită din patru componente:
- prima este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului,
- a doua este componenta producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală,
- a treia este componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore şi
carnivore,
- a patra este componenta descompunătorilor reprezentată prin microorganismele care descompun şi
mineralizează resturile organice.

6
 Diversitatea biologică creşte stabilitatea şi producţia totală a oricărui ecosistem şi de aceea este o
precondiţie importantă şi necesară în dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie
protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea şi capacitatea sa productivă (figura 1.2).
Multe milenii, în perioada evoluţiei umane, ecosistemele naturale au constituit baza alimentaţiei. De-a
lungul timpului omenirea a dezvoltat o strategie pentru cultura plantelor şi pentru transformarea mediului
înconjurător în aşa manieră încât să obţină o maximă convertire a energiei solare în hrană, în frunze sau în
alte produse; această strategie se numeşte agricultură.
Ca orice sistem viu, agroecosistemele (sistemele agricole) reprezintă unităţi a căror existenţă este
determinată de permanenţa a trei fluxuri fundamentale: energetice, de substanţă şi de informaţii, influenţate
de agrotehnica aplicată.
Fluxul energetic, în sistemele agricole actuale, are o dublă provenienţă:
- energia solară
captată de vegetaţie ENERGIE SOLARÃ
(intrată prin
fotosinteza
curentă),
- energie CLIMA
carburanţilor fosili BIOSFERA
SOLUL
(introdusă prin
RELIEFUL ECOSISTEMUL
mecanizare şi
chimizare). APA
GEOLOGIA BIOCENOZA, HABITAT
Fluxul (transferul) de
substanţe se realizează prin APA FREATICÃ
intrări şi ieşiri între treptele AERUL POPULAŢIA
sistemului, iar fluxul INFLUENŢÃ
ANTROPICÃ (PRODUCÃTORI, CONSUMATORI,
informaţional provine din DESCOMPUNÃTORI)
mediul fizico-chimic
(procese termo şi
fotoperiodice) şi din cel TERITORIUL FERTILITATEA POTENŢIALUL
SOLULUI BIOLOGIC AL
social (cunoaşterea ECOLOGIC
PLANTELOR
OMOGEN (naturală, culturală)
ştiinţifică investită în
realizare producţiei
agricole). CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ECOSISTEMULUI (naturală, culturală)
În sistemul agricol
modern sunt evidenţiate, de Figura 1.2.Capacitatea de producţie a ecosistemului
asemenea, căile din
angrenajul sistemului prin care omul poate intervenii prin decizii, în scopul obţinerii optime a unei producţii
agricole maxime. Raporturile complexe dintre sistemele agricole şi procesele care le influenţează sunt
determinate de interferenţa a trei grupe mari de procese materiale şi informaţionale: biologice (genotipul
organismelor cultivate), fizico-climatice (temperatura, evaporarea, umiditatea, precipitaţii etc.), nutriţionale
(solul, îngrăşămintele, irigaţiile etc.) şi social-economice (managementul).
Deoarece factorii de habitat, social-economici şi informaţionali joacă un rol deosebit în realizarea
recoltei, putând acţiona negativ chiar şi asupra liniilor genetice de înaltă productivitate, trebuie acordată o
atenţie deosebită acestor factori şi condiţiilor limită.
Fiind sisteme deschise, agroecosistemele, ca şi sistemele naturale sunt continuu supuse unor variate
perturbaţii. În situaţia când aceste perturbaţii depăşesc capacitate de autoreglare a ecosistemelor atunci
echilibrul ecologic este în mod ireversibil distrus.
Cauzele ce contribuie la dezechilibrarea agroecosistemelor şi care pot fi atenuate sau diminuate prin
măsuri agrotehnice, sunt:
- poluarea, degradarea, deşertificarea,
- exportul continuu de elemente din sol (necompensat prin adaos de îngrăşăminte chimice şi
organice);
- eroziunea solului şi alunecările de teren;
- apariţia şi creşterea numărului de specii străine agroecositemului (fitofagi, buruieni, fitoparaziţi
etc.);
- tasarea terenurilor arabile, prin treceri repetate ale maşinilor agricole sau supraîncărcarea cu
animale peste capacitatea de producţie normală a păşunilor şi fâneţelor etc.

7
 Prin tehnologia agricolă folosită, mecanizarea, chimizarea etc., omul, component de bază şi
coordonator conştient al tuturor proceselor biologice ce au loc în agroecosisteme, poate folosi raţional
condiţiile ecologice ale teritoriului respectiv, realizarea unor producţii mari şi constante asigurând totodată o
bună conservare a tuturor habitatelor.
Instalarea şi păstrarea echilibrului ecologic în agroecosisteme poate genera o situaţie analogă
climaxului din ecosistemele naturale şi care poate fi numit agroecosistem climax. Păstrarea unui anumit
echilibru într-un asemenea agroecosistem constituie fundamentul agriculturii durabile care prin măsurile şi
lucrările agrotehnice necesare, asigură reglarea componentelor acestei agrobiocenoze.
Apa, aerul şi solul sunt resursele de mediu cele mai vulnerabile, dar şi cel mai frecvent supuse
agresiunii factorilor poluanţi, având consecinţe directe şi grave nu numai asupra calităţii mediului ambiental,
dar şi a sănătăţii oamenilor şi altor vieţuitoare. Cei mai frecvenţi factori ai poluării mediului înconjurător
provin, de regulă, din industrie, dar în ultimul timp, tot mai frecvent, şi din agricultură.
Obiectivele şi priorităţile specialiştilor din domeniul agricol trebuie să fie contribuţia la aşezarea
activităţii de producţie pe bazele exploatării eficiente a pedosferei, pe modernizarea atentă a procesului de
producţie agricolă şi implementarea în spaţiul rural a managementului economic modern.
În abordarea sistemică a tehnologiilor de cultivare, acestea trebuie să fie incluse întotdeauna în
componenta sistemului natural (relief, sol, climă, topoclimat etc.) întrucât orice intervenţie (lucrările solului,
amendare, fertilizare, irigare, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc.) are scopul să completeze
efectele favorabile ale factorilor de vegetaţie (lumina, căldura, apa, aerul, elementele nutritive şi activitatea
biologică din sol) şi să asigure condiţiile de viaţă şi producţie cerute de plantele de cultură.
Datorită importanţei resurselor naturale utilizate, a calităţii şi factorilor limitativi a acestei resurse,
pentru agrotehnica aplicată s-a impus tratarea acesteia în capitolele ce urmează (mediul de viaţă al plantelor).

1.5.2. FACTORUL BIOLOGIC AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

Eficienţa măsurilor agrotehnice întreprinse pentru creşterea producţiei vegetale depinde în primul rând
de factorul biologic disponibil, adică de soiul sau hibridul cultivat. Soiurile şi hibrizii, aflaţi în producţie pot
deveni o frână în creşterea producţiei dacă ei nu pot să valorifice economic investiţiile ce se efectuează prin
lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor, combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor, irigarea etc.
Soiul şi hibridul cultivat într-o zonă corespunzătoare trebuie să valorifice o cantitate cât mai mare din
energia luminoasă, energie ce trebuie materializată într-o producţie cât mai ridicată de boabe, rădăcini,
tulpini, etc. (producţie principală). În afară de capacitatea de producţie ridicată, soiurile şi hibrizi trebuie să
întrunească o sumă de însuşiri, dintre care menţionăm: rezistenţă la boli şi dăunători, capacitate de a concura
cu buruienile, rezistenţă la cădere, rezistenţă la secetă, perioada de vegetaţie corespunzătoare zonei de
cultură, pretabilitate la recoltare mecanizată etc.
Considerând soiul ca factor de tehnologie în concepţia „nici soi fără tehnologie, dar nici tehnologie
fără soi adecvat”, pentru o agricultură performantă trebuie puse în relaţie de potenţare reciprocă factorul
biologic şi tehnologic. Astfel, este necesară alegerea adecvată a soiului şi hibridului în concordanţă cu
condiţiile naturale şi tehnologice, iar apoi aplicarea tehnologiei specifice însuşirilor morfofiziologice ale
materialului biologic ales pentru condiţiile pedoclimatice date.

1.5.3. FACTORUL TEHNOLOGIC AL PRODUCŢIEI AGRICOLE

Tehnologiile de cultivare a plantelor cuprind un ansamblu de elemente (intervenţii, principii, reguli)

dependente între ele şi care formează un întreg organizat, prin care se asigură ca activitatea practică din
agricultură să funcţioneze potrivit scopului urmărit.
Interacţiunile ce se produc între diferitele elemente de tehnologie (lucrările solului, semănatul,
fertilizarea, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, irigarea, asolamentul, recoltarea etc.),
diversitatea condiţiilor de mediu şi numărul mare de plante cultivate, motivează gama largă de tehnologii şi
diferenţierile dintre acestea. Tehnologiile de cultivare se diferenţiază în primul rând, în funcţie de specificul
climatic şi relieful zonelor agricole, iar în cadrul acestora, în funcţie de particularităţile solului, a plantei
cultivate şi scopului urmărit, de sistema de maşini agricole şi impactul elementelor tehnologice asupra
mediului.

8
 Recolta oricărei plante cultivate trebuie privită ca rezultat al acţiunii reciproce a numeroşi factori de
producţie, iar dintre elementele de tehnologie aplicată importanţă hotărâtoare pentru producţia agricolă
vegetală le au următoarele 3 componente:
1.Sistema de maşini agricole. Sistema de maşini reprezintă totalitatea tipurilor de maşini, utilaje,
echipamente şi instalaţii folosite pentru mecanizarea tuturor lucrărilor agricole. Acesta trebuie să
îndeplinească mai multe cerinţe:
- asigurarea mecanizării complexe a procesului de producţie agricolă;
- lucrările şi operaţiile executate să corespundă cerinţelor tehnologice;
- prin operaţiile executate să pregătească condiţiile optime de lucru celorlalte operaţii ce urmează în
fluxul de producţie.
Mecanizarea şi automatizarea tot mai pronunţată a lucrărilor agrotehnice, dotarea tot mai susţinută cu
tractoare, maşini şi utilaje din ce în ce mai perfecţionate constituie elementul de bază al unei agriculturi
moderne, comerciale. Mecanizarea completă şi complexă a tuturor proceselor de producţie din agricultură
constituie unul din factorii determinanţi ai dezvoltării pe o direcţie modernă, a agriculturii şi totodată
elementul principal pentru asigurarea creşterii producţiei şi productivităţii muncii.
Prin construcţie şi funcţionalitatea lor, maşinile agricole din punct de vedere agrotehnic trebuie:
- să asigure indici calitativi şi economici de lucru al solului corespunzător;
- să execute concomitent, la o singură trecere, mai multe procese tehnologie pentru reducerea tasării
şi a poluării;
- să utilizeze raţional sursele de energie disponibile;
- să fie modulate, tipizate şi diversificate în corelaţie cu puterea tractoarelor care le acţionează;
- să aibă un caracter multifuncţional cu posibilitatea de adaptare la diferite echipamente de lucru şi
condiţii de sol.
2.Lucrările de îmbunătăţiri funciare şi amelioraţii agricole (irigaţii, fertilizare, amendare, etc.)
constituie de asemenea un ansamblu de procese tehnice şi biologice care au drept scop punerea în valoare a
unor terenuri slab productive. Fertilizarea, prin folosirea controlată a îngrăşămintelor, reprezintă alături de
celelalte elemente de tehnologie, un mijloc important de intensificare a producţiei agricole, asigurând (după
datele FAO) 43% din sporul de recoltă la nivel mondial. Folosirea unor soiuri şi hibrizi cu capacitate mare de
bioconversie a energiei solare, coroborat cu lucrarea corectă a solului prin introducerea completă a
mecanizării, folosirea irigaţiei, lucrările de îmbunătăţiri funciare etc., presupune nu numai menţinerea
fertilităţii solului la un anumit nivel, ci potenţarea efectului acestor elemente de tehnologie, prin aport
diversificat de îngrăşăminte organice şi minerale, aplicate la sol şi foliar. Ameliorarea însuşirilor solurilor
slab productive (acide sau a celor saline şi/sau alcalice, a solurilor hidromorfe etc.) prin mijloace şi metode
integrate sistemului de fertilizare, conjugate cu măsurile tehnice specifice de valorificare şi de sporire a
potenţialului productiv a acestor soluri, conduce în final la îmbunătăţirea tuturor însuşirilor productive ale
agroecosistemului.
3.Protecţia culturilor înseamnă obţinerea unor producţii agroalimentare sau furajere mari, de calitate,
superioară, pentru a fi consumate, prelucrate şi păstrate fără riscuri şi cu pierderi minime. Chimioterapia
(folosirea pesticidelor), alături de metodele fizico-mecanice, agrotehnice şi biologice în cadrul unor măsuri
integrate, prezintă mare importanţă în acţiunea de protecţie a culturilor şi produselor agricole. În mediul de
creştere a plantelor cultivate există un număr mare de agenţi fitopatogeni, specii de insecte şi alţi dăunători,
numeroase buruieni care concurează plantele în procurarea hranei şi apei.
Recoltele realizate peste tot în lume sunt ameninţate sau chiar distruse de o gamă foarte largă de

Prevenirea acestor 60
pierderi, protecţia ca şi
50
îmbunătăţirea calităţii recoltelor 15 15% daunatori
este unul din scopurile 40
principale a activităţii din 13
13% boli
30
fermele agricole. Aceasta cu 14% buruieni
atât mai mult cu cât, în ultimii 20 14
ani, lipsa unei tehnologii 10% post-recolta
10
adecvate a condus la o 10
adevărată „poluare verde” a 0
fermelor private din România,
în privinţa gradului potenţial de Figura 1.3.Pierderi de recoltă de peste 50%
îmburuienare. datorită buruienilor, bolilor şi dăunătorilor

9
organisme dăunătoare. Acestea pot duce la pierderi de recoltă de peste 50%: pierderi înaintea recoltării
datorită buruienilor, bolilor şi dăunătorilor (42%) plus pierderi datorită bolilor şi dăunătorilor în post-recoltă
(10%, figura 1.2).
Factorul tehnologic reprezintă astfel principala direcţie de intensificare a producţiei agricole prin:
cultivarea de soiuri, varietăţi sau hibrizi cu potenţial ridicat de bioconversie a energiei solare; lucrarea
corectă a solului prin introducerea completă a mecanizării; folosirea irigaţiei şi a altor lucrări de
îmbunătăţiri funciare în scopul reglării regimului hidric şi salin a solului; utilizarea controlată a
îngrăşămintelor şi a altor produse chimice ca mijloace esenţiale de sporire a randamentelor; combaterea
bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor prin măsuri integrate etc.
După datele FAO, pe plan mondial, dintre elementele de tehnologie influenţa cea mai importantă
asupra sporului general de recoltă revine fertilizării, folosirii pesticidelor şi lucrărilor solului (figura 1.4).

50
45 43
Figura 1.4.Influenţa diferitelor
40 elemente de tehnologie asupra
35 sporului de recoltă (%)
30
25
20 18
15
15 11
10 8
5
5
0

e
a

ic
e

tia
lu

gi
re

el

og

ga
lu

lo
id
a
liz

ol
so

no
Iri
c
sti

bi
rti

eh
e
Pe

ril
Fe

l
lu

et
a

ia
cr

d
er
Lu

te
at

en
M

m
le
e
lte
A

10