1.

VERIGILE CÂMPULUI DE AMELIORARE

Pentru a se testa valoarea noilor creaţii se parcurg mai multe etape,
fiecare etapă constituind o verigă a câmpului de ameliorare.

Câmpul de ameliorare este locul unde se desfăşoară principalele lucrări

de creare a noi cultivare.

Procesul de ameliorare este de lungă durată şi se desfăşoară în

câmp şi în laborator, pe parcursul a mai multe etape. Fiecare etapă a prosecului
de ameliorare necesită o anumită suprafaţă de teren în câmp. Aceste suprafeţe
asamblate la un loc formează câmpul de ameliorare, diferitele etape mai fiind
denuzmite verigi ale câmpului de ameliorare. Verigile câmpului de ameliorare
diferă în funcţie de planta ameliorată şi de metoda de ameliorare aplicată.

Metoda de ameliorare cea mai utilizată este hibridarea, în cazul acestei

metode apare şi cea mai complexă organizare a câmpului de ameliorare. În
cazul utilizării hibridării ca metodă de ameliorare, verigile câmpului de ameliorare
sunt: câmpul de colecţie, câmpul de hibridare, câmpul de hibrizi F1, câmpul de
alegere, câmpul de selecţie, câmpul de control şi câmpul de culturi comparative.

Câmpul de colecţie cuprinde materialul iniţial de bază necesar

ameliorării plantei la care se lucrează. Acesta cuprinde populaţii locale, soiuri
vechi, soiuri ameliorate, specii înrudite cultivate sau din flora spontană. Scopul
organizării acestei verigi este de a evidenţia formele valoroase, menţinerea şi
conservarea lor. Materialul iniţial se studiază în privinţa adaptabilităţii şi a
comportării caracterelor şi însuşirilor principale în condiţiile climatice locale.
Durata experiemntării este de trei ani normali din punct de vedere climatic. În
timpul vegetaţiei se notează aspectele principalelor faze de creştere şi
dezvoltare, însişirile de rezistenţă la factori de mediu nefvorabili şi la atacul
bolilor şi dăunătorilor, iar la maturitate se efectuează măsurători biometrice
asupra principalelor caractere componente ale capacităţii de producţie. Se pot
efectua şi analize de calitate a producţiei. Pe baza acestor observaţii se
stabileşte valoarea fiecărui material şi metoda specifică pin care va fi prelucrat în
continuare.

Câmpul de hibridare cuprinde genitorii stabiliţi în planul de hibridare.

Planul de hibridare se întocmeşte după crietrii precise pentru ca în viitorii hibrizi
să fie reunite cât mai multe caractere şi însuşiri valoroase preluate de la formele
parentale. Scopul câmpului de hibridare este de efectuare a încrucişărilor şi
obţinerea seminţei hibride F0.
 Parcelele câmpului de hibridare au suprafaţa de 5-10 m 2 în funcţie de
numărul plantelor necesare. Semănatul se efectuează cu distanţe între rânduri
mai mari şi cărări mai largi între parcele. Pentru a asigura înflorirea în acelaşi
timp a formelor parentale şi pentru a avea o perioadă cât mai lungă de timp
plante înflorite, câmpul de hibridare se poate semăna în mai multe epoci.

Câmpul de hibrizi F1 cuprinde hibrizii în prima generaţie hibridă obţinuţi

în câmpul de hibridare. Hibrizii F1 sunt supuşi unei simple înmulţiri deoarece
selecţia nu poate fi aplicată din cauza uniformităţii acestei generaţii. Compararea
hibrizilor se va face cu formele parentale. Pentru aceasta fiecare hibrid va fi
semănat pe câte un rând care va fi intercalat de rânduri cu formele parentale.
Prin studiul hibrizilor F1 şi a genitorilor lor se obţin informaţii asupra homozigoţiei
genitorilor (în funcţie de uniformitatea hibrizilor) şi a determinismului genetic al
principalelor caractere.

Câmpul de alegere cuprinde populaţii hibride segregante (F2-F5) sau alte

populaţii cu variabilitate naturală sau creată (prin mutageneză, poliploidie sau
alte metode). Scopul câmpului de alegere este de a prelucra variabilitate prin
extragere de elite.Elita este unitatea selectivă fiind reprezentată de o plantă care
întruneşte complexul de însuşiri şi caractere corespunzătoare obiectivelor de
ameliorare. Câmpul de alegere se organizează într-o singură repetiţie, pe
parcele cu mărimi diferite în fucnţei de cantitatea de sămânţă existentă. La
plantele semănate în rânduri dese, semănatul de face mai rar pentru a evidenţia
forte bine fiecare individ şi pentru a oferi plantelor posibilitatea de a-şi manifesta
maximul potenţialului productiv.

Câmpul de selecţie cuprinde descendenţele plantelor elită obţinute prin

semănarea seminţelor elitelor. Descendenţa este reprezentată de totalitatea
indivizilor rezultaţi din sămânţa unei elite. Scopul câmpului de selecţie este de a
verifica genotipul elitei şi de a stabili valorea descendenţei comparativ cu soiul
martor. Dacă descendenţa este uniformă înseamnă că provine de la o elită
homozigotă, ca urmare descendenţa va fi stabilă. În cazul în care descendenţa
este superioară soiului martor ea se va reţine, în caz contrar se va elimina.

Câmpul de control cuprinde cele mai valoroase descendenţe reţinut din

câmpul de selecţie. Studiul lor se va efectua pe parcele experimentale cu
suprafaţa minimă de 5 m2, în una sau două repetiţii. Pentru prima dată se va
efectua o testare a capacităţii de producţie în condiţii tehnologice obişnuite,
respectându-se distanţa între rânduri şi celelalte recomandări ale tehnologiei.

Culturile comparatrive sunt verigile superioare ale procesului de

ameliorare. Descendenţele care ajung în culturi comparative se conturează ca
viitoare soiuri şi sunt denumite linii la plantele autogame, familii a plantele
alogame şi clone la plantele cu înmulţire vegetative.Linia este descendenţa unei
plante autogame homozigote şi este constituită din indivizi cu aceiaşi constituţie
genetică.

2.TEHNICA GENERALĂ A HIBRIDĂRII

Hibridarea este o modalitate de încrucisare genetică,si prezintă două

tipuri:dihibridare si monohibridare.Dihibridarea este încrucișarea genetică între
genitori care difera prin una sau mai multe perechi de caractere ereditare
fenotipice.Monohibridarea este încrucișarea genetică între genitori care diferă
printr-o singură pereche de caractere ereditare fenotipice.Etapele care trebuie
urmărite în obţinerea unui hibrid prezintă o line generală la toate speciile, dar şi
multe particularităţi şi diferenţe de la o specie la alta

1. Stabilirea obiectivelor ameliorării prin hibridare.

Stabilirea obiectivelor ţine cont de specia cu care se lucrează. Aceasta

trebuie să fie cunoscută foarte bine în privinţa variabilităţii, mai ales care sunt
limitele existente pentru caracterele şi însuşirile luate în studiu.

O atenţie deosebită trebuie acordată caracterelor cantitative (capacitate

de producţie, calitate), care au o eritabilitate redusă, din cauza complexităţii
determinismului genetic îmbunătăţirea lor se face foarte greu. Se recomandă ca
aceste însuşiri să constituie obiective principale, celelalte, care prezintă un
determinism genetic mai simplu şi au o expresivitate mai pronunţată în fenotip,
să fie ameliorare în paralel.

Succesele realizate de către ameliorare depind în mod hotărâtor de alegerea

unui material iniţial valoros. În cazul hibridării, care este o metodă folosită
frecvent în obţinerea de soiuri, alegerea formelor parentale este cea mai
importantă fază.

2. Efectuarea hibridării

Hibridarea necesită mai multe operaţiuni prin care se asigură polenizare formei
mamă cu polen de la forma tată.

În ordinea desfăşurării lor, în continuare vor fi prezentate fazele tehnicii de

hibridare.

Alegerea genitorilor este o etapă despre care s-a vorbit deja, aceasta trebuind
făcută pe baze ştiinţifice şi cu mult înainte de înfiinţarea câmpului de ameliorare.
Din parcelele care cuprind genitorii, în scopul aplicării operaţiilor necesare
hibridării se vor alege plantele cele mai viguroase, cu însuşiri caracteristice
cultivarului din care fac parte, neatacate de boli şi dăunători, cu inflorecenţe bine
dezvoltate.

Pregătirea plantelor pentru castrat este prima lucrare tehnică asupra

plantelor mamă. Momentul optim pentru castrat este înainte de maturizarea
polenului. Pentru castrat se vor alege florile cele mai dezvoltate. În cazul
plantelor cu flori care nu sunt grupa în inflorescenţe, pentru hibridări se utilizează
numai primele 2-3 flori, acestea fiind mai bine hrănite de către plantă.

Această operaţiune pregătitoare are o serie de particularităţi în funcţie de

specie. În majoritatea cazurilor este obligatorie deoarece castrarea, făcându-se
înainte ca floarea să fie matură, anterele sunt acoperite de învelişul florii sau al
inflorescenţei.

Castrarea este operaţiunea cea mai importantă. După ce floarea a fost

pregătită, urmează îndepărtarea anterelor sau distrugerea viabilităţii polenului.
Această operaţiune este obligatorie la speciile cu flori hermafrodite, fie că sunt de
la specii autogame, fie că sunt ale speciilor alogame. Castrarea florilor
hermafrodite se poate realiza în mai multe moduri. La cele mai multe specii se
realizează manual, cu ajutorul pensetelor . Dacă de aplică această metodă, se
va avea grijă ca anterele să fie extrase fără a se răni sau fără a se rupe. Chiar
dacă antera nu a eliberat polen, după rănirea ei polenul se poate disemina şi
poate fi capabil de fecundare.

Izolarea şi etichetarea inflorescenţelor castrate este necesară pentru a

se împiedica polenizarea la întâmplare. Deoarece, în momentul castratului,
stigmatele sunt imature, până la polenizare trebuie să treacă 1-2 zile.
Izolatoarele trebuie să asigure o izolare perfectă, dar să asigure inflorescenţei şi
viitoarelor fructificaţii, o bună aerare, umiditate corespunzătoare şi lumină
suficientă.

Izolatoarele se închis în partea de jos şi se prind de tulpina plantei prin

diferite metode (agrafe, inele de cauciuc, sfoară).

Polenizarea se efectuează la 1-2 zile după castrat, perioadă în care

stigmatele se maturizează. În funcţie de viabilitatea polenului, acesta trebuie
utilizat proaspăt sau poate fi recoltat şi păstrat.

În privinţa polenizării, există mai multe modalităţi de lucru: polenizare

liberă, semiliberă şi forţată.
 Polenizarea liberă constă în lăsarea florilor castrate neizolate, polenul
urmând a fi adus de vânt sau de insecte. Această hibridare liberă se practică
foarte rar în lucrările de ameliorare .

Polenizarea semiliberă se aplică la un număr mare de specii. Aceasta

constă în introducerea sub izolator, alături de inflorescenţa castrată, a 1-3
inflorescenţe de la forma tată. Punerea în contact a polenului cu stigmatul , sub
izolator, se face liber, prin scuturare (la ovăz) sau prin introducerea în izolator a
unor insecte polenizatoare ( la ceapă, morcov).

Polenizarea forţată este cea mai eficace. Această metodă constă în

recoltarea polenului de la forma tată şi depunerea lui pe stigmatele florilor
castrate ale genitorului matern. Punerea în contact a polenului cu stigmatul se
poate realiza prin scuturarea inflirescenţelor inflorite (la grâu) ori prin scuturarea
polenului recoltat (la porumb, tomate, pomi fructiferi). Pentru scuturare se
folosesc pensule, la speciile cu polen puţin sau tampoane din vată ( la floarea
soarelui).