Particularitățile înmulțirii vegetative

Reproducerea vegetativă a plantelor lemnoase de interes forestier se bazează pe independența

fiziologică a fiecărui organ sau fracțiuni de organ vegetativ din care se poate reface întreaga plantă.
Înmulțirea vegetativă poate fi naturală sau provocată, realizându-se prin mitoză, deci fără reducere
cromozomială.

Pe cale naturală plantele lemnoase se regenerează vegetativ din muguri proventivi (dorminzi) sau
adventivi, aflați pe tulpini sau rădăcini, din care iau naştere lăstari, respectiv drajoni.

Pe cale artificială, speciile forestiere pot fi înmulțite vegetativ prin butaşi, marcote şi altoaie. Prin
multiplicarea vegetativă din planta donor (ortet , cap de clonă) rezultă descendenți (rameți) genetic
identici ce formează o clonă, astfel că populația rezultată tinde să fie uniformă şi din punct de vedere
fenotipic.

Înmulțirea vegetativă prezintă numeroase avantaje: nu este legată de formarea unor organe speciale
de reproducere, ca în cazul înmulțirii generative; poate fi aplicată în orice etapă de dezvoltare a
plantei donor; transmite descendenților însuşirile morfologice şi caracterele stadiale ale plantei
donor, astfel că aceştia continuă ontogenetic dezvoltarea organelor vegetative din care s-au
regenerat; descendenții moştenesc cu fidelitate însuşirile exemplarelor de la care provin; se obțin,
aproape fără excepție, puieți viguroşi şi culturi cu creşteri rapide; se pot produce în fiecare an şi în
cantitățile necesare etc.

Înmulțirea vegetativă prezintă şi anumite dezavantaje: la cele mai multe specii forestiere
înrădăcinarea butaşilor nu este posibilă decât în spații adăpostite, fapt care duce la scumpirea
materialului de plantat; prin folosirea puieților obținuți din aceeaşi clonă rezultă culturi forestiere
care, datorită uniformității excesive, sunt mult mai expuse la atacuri de dăunători decât culturile
obținute din material heterozigot provenit din semințe; unele clone regenerate repetat prin butăşire
îşi pierd vigoarea de creştere (de exemplu, clonele de plopi euramericani) etc.
Reproducerea vegetativă este aplicată frecvent pentru înmulțirea unor exemplare cu însuşiri
deosebite, respectiv transmiterea unor caractere valoroase ale arborilor, fiind frecvent utilizată la
înființarea plantajelor de clone.

Deoarece reproducerea răşinoaselor din sămânță nu asigură transmiterea fidelă a însuşirilor

ornamentale ale plantelor mamă, înmulțirea vegetativă este frecvent utilizată pentru transmiterea
către descendenți a caracterelor decorative ale unor specii (de exemplu, unele varietăți şi forme de
Thuja (f. Fastigiata, piramidalis, gigantea, warena, globosa), Picea pungens var. Glauca, Abiesconcolor
etc.)

Înmulțirea vegetativă reprezintă singura modalitate de reproducere la specii care nu produc semințe
(plopi euramericani). De asemenea, se utilizează frecvent în cazul speciilor care fructifică rar, iar
reproducerea generativă este dificilă (de exemplu, unii plopi autohtoni şi sălciile se înmulțesc mult
mai uşor din butaşi de lujer decât din semințe).

Multiplicarea pe cale vegetativă a speciilor lemnoase se poate realiza prin mai multe metode care pot
fi însă grupate în două mari categorii: metode convenționale (butăşire, altoire şi marcotaj) şi culturi
de țesuturi şi celule in vitro (metode ale ingineriei genetice). În practica silvică, metodele
convenționale sunt cele mai importante şi mai des utilizate.

Butăşirea este metoda cea mai răspândită de multiplicare vegetativă a speciilor forestiere, materialul
biologic de reproducere reprezentându-l butaşii. Butaşii reprezintă fragmente de organe vegetative
detaşate de planta mamă, care, în condiții favorabile de mediu formează rădăcini şi tulpini proprii,
regenerând astfel noi plante.

Butaşii pot fi de lujer, de rădăcină sau de frunze. În raport cu starea fiziologică a părților de plantă din
care se confecționează, butaşii pot fi: lignificați sau de iarnă (recoltați în repausul vegetativ al plantei)
şi nelignificați sau de vară (recoltați în plin sezon de vegetație).

Pentru obținerea unor butaşi viguroşi, cu însuşiri biologice superioare, liberi de viroze şi cu identitate
genetică cunoscută se înființează culturi specializate pentru obținerea butaşilor (culturi de plante
mamă).

La înmulțirea vegetativă din butaşii de lujer sau de rădăcină trebuie să se țină seama de fenomenul
de polaritate, pe baza căruia fragmentele de plantă formează rădăcini la capătul inferior din punct de
vedere morfologic şi tulpini la capătul opus. Polaritatea este determinată de sensul descendent al
circulației substanțelor plastice şi hormonale în organele plantei şi de acumularea lor în partea
inferioară, unde se favorizează înrădăcinarea.
Înrădăcinarea butaşilor este influențată de vârsta şi stadialitatea plantelor-mamă sau organelor
vegetative de la care provin. Ea are loc cu atât mai uşor cu cât exemplarul mamă sau organul
vegetativ din care se recoltează butaşul este mai tânăr calendaristic şi stadial. De asemenea,
capacitatea de înrădăcinare la butaşii lignificați depinde de locul de unde aceştia sunt recoltați de pe
lujer, descrescând de la bază spre vârful lujerilor. În schimb, la butaşii verzi (nelignificați)
înrădăcinarea mai uşoară se înregistrează la cei realizați din vârful lujerilor, unde se află substanțele
hormonale în concentrație mai mare şi celule capabile de a deveni meristematice.

Un rol important în inițierea înrădăcinării butaşilor îl au diverşi stimulatori şi regulatori de creştere

precum auxinele, citochininele, giberelinele etc. Auxinele influențează formarea rădăcinilor,
creşterea tulpinii, inhibarea mugurilor laterali, căderea frunzelor şi fructelor şi activitatea celulelor
cambiale. Citochininele influențează creşterea şi diferențierea celulelor, iar giberelinele stimulează cu
deosebire alungirea tulpinilor (Enescu ş.a., 1994).

Tratarea artificială a butaşilor cu biostimulatori naturali sau sintetici favorizează reuşita butăşirii.
Biostimulatorii cei mai activi în procesul de înrădăcinare a butaşilor sunt acizii beta-indolil-acetic,
beta-indolil-butiric, betaindolil-propionic, alfa-naftil-acetic, tri-iod-benzoic etc.

Înrădăcinarea butaşilor are loc numai în condiții favorabile de umiditate, temperatură şi aerisire, ce
pot fi asigurate pentru majoritatea speciilor forestiere şi pentru unele categorii de butaşi, doar în
spații adăpostite.

Altoirea constă în operația de îmbinare (grefare) artificială a unei porțiuni detaşate de pe planta-
mamă cu o altă plantă care posedă rădăcini în scopul concreşterii lor şi formării unei singure plante.

Partenerul care după altoire formează suportul de rădăcini ce asigură fixarea în sol şi nutriția
minerală se numeşte portaltoi (hipobiot), iar partea de organ vegetativ care după concreşterea cu
portaltoiul formează coroana noii plante lemnoase, cu rol în fotosinteza şi sinteza substanțelor
organice, se numeşte altoi (epibiot).

Atunci când cei doi parteneri provin de la indivizi diferiți dar de la aceeaşi specie operația se numeşte
homogrefă, iar dacă aparțin unor specii sau genuri diferite se numeşte heterogrefă. Dacă aparțin
aceluiaşi individ operația este numită autogrefă.

În general, în urma altoirii, partenerul stadial mai bătrân va influența baza ereditară a partenerului
tânăr. Pentru altoirea speciilor lemnoase se utilizează de regulă portaltoaie tinere obținute din
sămânță. Vârsta şi dimensiunile acestora diferă în funcție de condițiile în care se face altoirea (în
câmp sau spații adăpostite) şi procedeul de altoire aplicat. De exemplu, la foioase altoirile se execută
în câmp în condiții naturale de mediu, portaltoiul la locul de grefare a altoiului având o grosime de 8-
12 mm. La răşinoase altoirile se efectuează de regulă în condiții controlate de mediu (sere) pe
portaltoi crescuți în vase de vegetație. La locul de grefare a altoiului, portaltoiul în vârstă de 2-3 ani
trebuie să aibă diametrul de 6-8 mm. După concreşterea partenerilor, puieții de răşinoase rezultați
sunt transferați în câmpul de cultură al pepinierei.

Prin altoire se pot realiza copii vegetative ale exemplarelor valoroase. Ca şi în cazul butăşirii, altoirea
este frecvent utilizată pentru transmiterea la descendenți a culorii argintii a acelor de Picea
pungesvar. Glauca, ca şi pentru conservarea formelor piramidale, globuloase sau pletoase utilizate în
spațiile verzi.

Indiferent de metoda de altoire concreşterea partenerilor este cu atât mai uşoară cu cât partenerii
utilizați sunt mai apropiați sub raport sistematic. Astfel, homogrefele (altoiri cu parteneri aparținând
aceleiaşi specii) sunt cele mai răspândite în silvicultură, în special pentru obținerea puieților necesari
înființării plantajelor de clone.

Reuşita altoirilor de tip homogrefă variază semnificativ în raport cu specia, chiar dacă nu există
incompatibilitate între parteneri. Variația importantă a afinității la altoiri de la o specie la alta este
pusă în seama capacității lor sensibil diferite de a produce parenchim de concreştere prin calusare.

S-au înregistrat unele rezultate satisfacătoare şi în cazul altoirilor de tip heterogrefă între specii
înrudite, cum ar fi: anin negru pe anin alb, larice japonez pe larice european şi invers. În țara noastră
s-a altoit cu succes Quercus machrantera sau Quercus alba pe Quercus robur. Rezultate bune sau
obținut şi prin altoiri de Pinus cembra pe Pinus strobus (Enescu ş.a., 1994).

Condițiile de temperatură, umiditate şi oxigenare din timpul şi imediat după altoire înfluențează
semnificativ concreşterea partenerilor. Temperatura optimă diferă de la specie la specie, dar în
general producția de calus creşte direct proporțional cu temperatura, de la 4 la 32ºC. Formarea
calusului este inhibată dacă umiditatea aerului scade sub punctul de saturație. Oxigenul are un rol
important în producerea țesuturilor de calus deoarece accelerarea diviziunii celulare are loc prin
intensificarea procesului de respirație (Enescu, ş.a., 1994).

Reuşita sudării altoiului cu portaltoiul este influențată de tehnica de altoire şi de îndemânarea celui
care face altoirea. Operația de altoire trebuie executată într-un timp scurt, iar secțiunile necesare (pe
altoi şi portaltoi) trebuie să fie netede şi realizate printr-o singură manevră a briceagului de altoit.
Este necesar ca suprafețele de contact dintre altoi şi portaltoi să se suprapună perfect şi să asigure
continuitatea țesuturilor cu aceeaşi structură anatomo-morfologică şi în special a țesuturilor
cambiale (generatoare). Reuşita concreşterii este crescută atunci când concentrația sucului celular
este mai mare în altoi decât în portaltoi.

Marcotajul diferă de butăşire prin faptul că lujerii sau lăstarii încorporați parțial în sol nu se detaşează
de planta mamă în timpul înrădăcinării. Deoarece nu asigură producții mari de puieți şi nu permite
mecanizarea lucrărilor, marcotajul este mai puțin folosit în silvicultură. Având avantajul că într-un
sezon de vegetație se pot obține puieți bine dezvoltați cu rădăcini bogate, care pot fi folosiți adeseori
direct în plantațiile de toamnă, marcotajul se aplică în cazul unor specii arbustive decorative (liliac,
călin, scumpie, măceş, lemn câin