INTRODUCERE

Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe

glob; ea este răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei. În
anul 2002 viţa de vie ocupa în întreaga lume o suprafaţă de peste 7,9
milioane de hectare, producând peste 63 milioane de tone de struguri, din
care s-a obţinut o cantitate de 275 de milioane de hectolitri de vin, iar
14,1 milioane de tone s-au consumat în stare proaspătă.
Viticultura, străveche îndeletnicire a poporului nostru s-a dezvoltat
cu precădere în podgorii şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor,
abundenţa acestora şi calitatea deosebită a strugurilor de masă.
Cu un patrimoniu de 239 500 de hectare (la nivelul anului 2003),
România se situează pe locul 9 în lume şi 5 în Europa, după Spania,
Italia, Franţa şi Portugalia. Cu o producţie de vin de 5,5 milioane de
hectolitri, ţara noastră se află pe locul 12 în lume şi 6 în Europa.
Consumul de struguri în stare proaspătă se ridică la nivelul a 160 000
tone.
În privinţa consumului de vin pe locuitor, un român consumă, în
medie, 23,2 litri de vin pe an ocupând locul 16 în ierarhia mondială.
Consumul mediu de struguri de masă pe locuitor şi pe an s-a cifrat la 8,1
kg.
Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi
asigură existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi
obţinerea vinului, comerţul cu struguri şi vin, activităţi în industrii şi
domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).
În realitate, cultura viţei-de-vie interesează un număr mult mai
mare de locuitori din majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de
până la 450-500 m, în areale cu condiţii climatice favorabile. Viţa-de-vie,
alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică economic şi estetic
terenurile din grădinile de lângă casă, nu numai pe cele situate în pantă,
improprii altor culturi, ci şi nisipurile din diferite zone ale ţării.
Viţa-de-vie poate asigura un conveer de struguri proaspeţi în
gospodărie, prin cultivarea unor soiuri cu maturare eşalonată în intervalul
iulie-octombrie; ea oferă o ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă
pentru membrii familiei.
Plantaţiile viticole joacă, de asemenea, un apreciabil rol
antierozional, intervenind activ în conservarea solului prin protecţia
împotriva eroziunii, prin fixarea nisipurilor mişcătoare.
În plus, viţa-de-vie este o plantă cu multiple utilizări, fiind
considerată încă din antichitate ca un element de civilizaţie, propriu
multor popoare.
 Astăzi, peste 75 % din producţia mondială de struguri se
transformă în vin. Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul
ţării noastre permit obţinerea unei game variate de vinuri de cea mai bună
calitate: albe, roşii, roze; seci, demiseci, demidulci, dulci; aromate;
spumante etc.
Prin distilarea vinului se obţine alcoolul din vin care poate fi
folosit, după bonificare şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de
stejar) pentru obţinerea diferitelor băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars
etc).
Strugurii de masă constituie, alături de alte fructe, un aliment
preţios, ce poate fi consumat în stare proaspătă de la mijlocul lunii iulie,
până la sfârşitul lui octombrie (din producţie proprie); prin păstrarea peste
iarnă, consumul lor poate fi prelungit cu încă 2-4 luni.
Stafidele reprezintă un produs mult apreciat, uşor de transportat şi
conservat, obţinut în urma deshidratării strugurilor fără seminţe.
Sucul de struguri consumat de copii dar şi de bătrâni şi adulţi are o
acţiune tonifiantă asupra organismului, fiind foarte folositor mai ales
bolnavilor şi convalescenţilor.
Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită
din pieliţe, seminţe şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei
multiple folosiri: prin distilare se obţine rachiul de tescovină; din seminţe
se obţine un ulei cu folosinţă alimentară; după extragerea seminţelor din
tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a
terenului.
Coardele de viţă-de-vie înlăturate la tăiere servesc la încălzirea
locuinţelor, sau după tocare – ca îngrăşământ organic etc.
Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru
pregătirea sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de
stropitul viilor, fie păstrate la saramură).
Rolul ornamental al viţei-de-vie poate fi pus în valoare prin
decorarea zidurilor, gardurilor, prin coloritul roşiatic sau gălbui al
frunzelor în cursul toamnei; nu rareori se întâlnesc cazuri de plantare a
viţei-de-vie pe anumite aliniamente sau lângă blocurile de locuinţe,
constituind adevărate umbrare la nivelul balcoanelor sau intrărilor.
Din ce în ce mai des se apreciază faptul că viţa-de-vie este şi o
adevărată plantă medicinală. Sunt cunoscute încă din antichitate virtuţile
terapeutice ale vinului, iar cercetările moderne din domeniul medicinei
subliniază rolul compuşilor fenolici din vin ca protectori ai sănătăţii
cardiovasculare, de diminuare a incidenţei cancerelor şi, în general, a
bolilor specifice vârstei a treia.
Valoarea alimentară a strugurilor se datorează componentelor
chimice ale acestora şi şi formelor uşor accesibile organismului omenesc:
zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi polifenolici, arome, acizi
organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.
Toate aceste multiple virtuţi ale produselor vitivinicole, alături de
importanţa economică a viţei-de-vie, fac din aceasta o plantă mult
căutată, care interesează nu numai pe profesionişti, ci şi pe amatorii care
doresc să se iniţieze în tainele cultivării acestei "nobile" plante.
Lucrarea de faţă se constituie într-o invitaţie în acest sens,
adresându-se, în general, celor care nu posedă suficiente cunoştinţe în
domeniu. Ea este utilă şi celor care vor să-şi completeze cunoştinţele cu
elemente noi, apărute în ultimul deceniu.
 Capitolul 1

ALCĂTUIREA VIŢEI-DE-VIE

Viţa-de-vie (Vitis vinifera), la fel ca şi alte plante superioare, este

alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite
roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,
inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
Obişnuit, la înfiinţarea viilor se folosesc viţe altoite, obţinute prin
îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi
alta portaltoi. Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, "nobil", şi dă
naştere părţii de la suprafaţa solului, care va produce struguri de calitate,
iar portaltoiul de la un soi cu sânge de viţă americană, de la care pornesc
rădăcinile, rezistent la filoxeră.
Pentru înfiinţarea viilor pe nisipuri sau în cazul hibrizilor direct
producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc viţe nealtoite.

1.1. Rădăcina

Rădăcina sau sistemul radicular al viţei-de-vie este alcătuit din

două părţi principale: partea subterană a tulpinii, provenită din butaşul
folosit la înmulţirea plantei, din care cresc rădăcinile, şi rădăcina propriu-
zisă, alcătuită din totalitatea rădăcinilor care au dat din partea subterană a
tulpinii, cu ramificaţiile lor.
Poziţia rădăcinilor. Rădăcinile cresc din partea subterană a
tulpinii, în principal din zona nodurilor şi au o creştere etajată (fig. 1.1).
Astfel, se deosebesc trei categorii de rădăcini: bazale (inferioare), mijlocii
şi superioare. Cea mai mare importanţă o au rădăcinile bazale, care
asigură plantei o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, o
rezistenţă mai mare la secetă. În scopul stimulării creşterii etajului
inferior de rădăcini, în tehnologia viticolă se intervine cu o lucrare
cunoscută sub numele de "copcit", prin care se suprimă rădăcinile de la
suprafaţă (superficiale). Acestea sunt primele care suferă de ger şi secetă
şi, în cazul în care cresc din altoi (la viţele altoite), nefiind rezistente la
filoxeră, pot fi distruse de acest mare duşman al viţei-de-vie.
Dimensiunile şi localizarea rădăcinilor. În general, la viţa-de-vie
întâlnim un sistem radicular voluminos, cu rădăcini principale ce pot
atinge, în mod obişnuit, 3-6 m lungime şi diametrul de până la 10-15 cm.
Prezenţa unui număr mare de ramificaţii asigură rădăcinii un contact
strâns cu solul în care se dezvoltă. Majoritatea rădăcinilor la viţa-de-vie
se găsesc răspândite în sol la 20-60 cm adâncime, pe o rază de 1,5-3 m în
jurul butucului. De aceste particularităţi se ţine seama la aplicarea
lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea
plantaţiilor.
Funcţiile rădăcinii. Rădăcina are un rol important în fixarea
plantei în sol, în absorbţia şi transportul apei şi substanţelor hrănitoare
(nutritive), creşterea în lungime şi grosime, înmagazinarea substanţelor de
rezervă, respiraţie etc.
Prin toate măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul
urmăreşte asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea sistemului
radicular, de a cărui dezvoltare depinde şi vigoarea părţii de deasupra
solului (aeriene).

1.2. Tulpina

Partea de deasupra solului (sistemul aerian) la viţa-de-vie este

alcătuită din organe lemnoase şi verzi. Din grupa organelor lemnoase fac
parte tulpina propriu-zisă şi coardele, iar din cea a organelor verzi:
lăstarii, mugurii, frunzele, cârceii, inflorescenţele (cu florile) şi strugurii
(cu boabele).
Tulpina propriu-zisă susţine întregul sistem aerian al butucului şi
este cel mai dezvoltat element lemnos al acestuia (fig. 1.2. A).
La viţele conduse în formă joasă, tulpina este scurtă, de până la 20-
25 cm, şi relativ groasă, formată foarte aproape de suprafaţa solului, fiind
cunoscută în practică sub denumirea de scaunul butucului (buturugă). La
forma semiînaltă de conducere a butucului, tulpina ajunge la 60-80 cm,
iar la cea înaltă la 100-150 cm (fig. 1.2. B).
La viţele altoite, deasupra porţiunii îngropate a tulpinii (pe care se
formează rădăcinile) se află zona de concreştere (punctul de altoire),
adică locul unde se face sudura (prinderea) între portaltoi şi altoi, situată
la nivelul solului, care poate fi uşor recunoscută, deoarece este mai
îngoşată decât tulpina.
Coardele sunt ramificaţii ale tulpinii, de lungimi şi vârste diferite,
formate în partea superioară a acesteia. Toate coardele formează coroana
butucului. În practica viticolă, după vârstă, lungimea şi rolul lor,
elementele lemnoase ce alcătuiesc coroana poartă denumirea de ramuri de
schelet (braţe, cordoane, cotoare, corcani), coarde de doi ani, coarde de
un an.
Ramurile de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi lungimea
variabilă. Braţele sunt ramuri lemnoase de mai mulţi ani (multianuale),
scurtate prin tăieri la 30-150 cm, întărite (rigide) sau cu elasticitate
redusă. Cotoarele sunt braţe scurte şi rigide, care pornesc direct din butuc
şi au o lungime de maximum 30-40 cm. Corcanii sunt mai lungi, mai
subţiri şi mai elastici. Cordoanele se întâlnesc la butucii conduşi în formă
semiînaltă şi înaltă şi au, de obicei, o poziţie orizontală şi sunt plasate în
vârful tulpinii. Pe întreaga lungime a lor au elemente de rod. Cordoanele
pot fi unilaterale sau bilaterale, simple sau duble.
Sub scoarţa ramurilor de schelet se găsesc muguri dorminzi, din
care, în anumite condiţii, cresc lăstari lacomi.
Coardele de doi ani sunt mai subţiri şi mai flexibile decât cele
multianuale (de mai mulţi ani), fiind cunoscute şi sub numele de punţi de
rod, deoarece servesc la susţinerea coardelor purtătoare de rod.
Coardele de un an sunt alcătuite din mai multe părţi (segmente),
numite internoduri sau meritale, despărţite între ele prin porţiuni mai
îngroşate numite noduri. Lungimea internodurilor variază între 5 şi 20
cm, iar grosimea lor între 6 şi 12-14 mm.
La noduri, în poziţie opusă (alternă) se află ochiul de iarnă; se pot
observa cârcei, copili şi codiţe de struguri.
Elementele lemnoase rezultate în urma tăierilor. Prin tăieri se
scurtează coardele de un an la anumite lungimi, stabilite după numărul de
ochi, rezultând următoarele elemente lemnoase (fig. 1.3):
-coarda de rod – provine dintr-o coardă anuală situată pe alta de
doi ani, ceea ce o face aptă pentru fructificare, scurtată la lungimi de 8-16
ochi. Ea poate fi scurtă (8-10 ochi), mijlocie (11-13 ochi) sau lungă (peste
14 ochi);
-cordiţa – provine dintr-o coardă anuală crescută pe lemn de doi
ani, scurtată la 4-7 ochi;
-călăraşul – are aceeaşi lungime ca şi cordiţa (4-7 ochi), este
crescută pe acelaşi suport cu o coardă de rod, dar la periferia butucului,
întotdeauna cu poziţie inferioară acesteia din urmă;
-cepul – se obţine prin scurtarea coardei de un an, la unul, doi sau
trei ochi. Când provine dintr-o coardă crescută pe lemn de doi ani, cepul
este roditor. Cepul de înlocuire are rolul de a asigura formarea de lemn
pentru înlocuirea celui care a rodit. Pe tulpini, în apropiere de sol, se
păstrează un cep de siguranţă care are rolul de a asigura înlocuirea
tulpinii, în cazul în care aceasta este distrusă prin îngheţ. Cepul de rezervă
provine dintr-o coardă anuală de la baza elementelor multianuale şi are
rolul de a forma lemnul destinat refacerii sau înlocuirii periodice a
elementelor de schelet.
Coarda de rod propriu-zisă (sau cordiţa), cuplată cu un cep de
înlocuire (cu poziţie inferioară), ambele pe acelaşi suport de lemn de doi
ani, formează veriga de rod. Coarda sau cordiţa asigură realizarea
producţiei din anul în curs, iar cepul are funcţia de a asigura formarea
coardelor roditoare necesare în anul următor ca şi menţinerea formei
butucului. Cele două elemente ale verigii de rod pot fi însă şi disparate,
pe diferite axe.

1.3. Mugurii

Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de

creştere acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin
intermediul lor se continuă viaţa viţei-de-vie în fiecare an. Ei au o durată
de viaţă, în general, scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi,
prin transformarea acestora, în coarde.
Clasificarea mugurilor. La viţa-de-vie se întâlnesc mai multe
categorii de muguri: muguri de vară, muguri de iarnă şi muguri dorminzi.
Mugurii de vară, care se mai numesc şi muguri de copili, sunt
simpli şi se găsesc pe lăstari la subsuoara frunzelor. Ei intră în vegetaţie
imediat ce s-au format, fără a mai trece prin perioada de repaus, dând
naştere lăstarilor anticipaţi (lăstari de subsuoară sau copili), care, de
regulă, nu poartă rod. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc),
copilii sunt purtători de rod, putând contribui la sporirea producţiei de
struguri sau la compensarea acesteia, în cazul înregistrării unui îngheţ
târziu de primăvară sau a grindinei.
Mugurii de iarnă, denumiţi şi "ochi de iarnă", sunt cei mai
importanţi pentru producţie. Ei se găsesc tot la subsuoara frunzelor pe
lăstar, au o structură mai complexă şi pornesc în vegetaţie după
parcurgerea unei perioade de repaus, în anul formării lor.
Mugurii dorminzi se găsesc pe elementele lemnoase multianuale
care rămân în stare de repaus mai mulţi ani şi pornesc în vegetaţie atunci
când elementele anuale ale butucului au fost distruse, dând naştere la
lăstari lacomi, cu creştere viguroasă, de obicei, nepurtători de rod.
Alcătuirea ochiului de iarnă. Ochiul de iarnă este alcătuit din mai
mulţi muguri simpli, având un înveliş protector comun (fig. 1.4). În
centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal,
care este de regulă roditor (fertil), fiind singurul care porneşte în vegetaţie
în primăvară (fig. 1.5). Ceilalţi muguri (denumiţi secundari şi terţiari)
sunt mai slab dezvoltaţi şi pornesc în vegetaţie, de regulă, numai atunci
când cel principal este distrus. Uneori, la noduri se întâlnesc lăstari
gemeni, când alături de mugurul principal, a pornit în vegetaţie şi un
secundar.
În interiorul mugurilor principali are loc un proces mai complicat
de diferenţiere, de formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de
1-3, rar mai multe) şi flori, începând din luna mai-iunie şi până în
primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie.
 Analizând la microscop o secţiune prin mugurul principal se
deosebesc: axul viitorului lăstar, cu câteva noduri şi internoduri, conul de
creştere, iar în dreptul nodurilor, rudimente de frunze, inflorescenţe şi
cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de cârcei la cei sterili.
În primăvară, mugurul principal fiind cel mai bine format, va porni
primul în vegetaţie, dar în acelaşi timp este cel mai sensibil la acţiunea
temperaturilor scăzute sau a altor factori nefavorabili.
După ce mugurii principali pornesc în vegetaţie, cei laterali
(secundari şi terţiari) rămân la baza lăstarilor în stare de viaţă latentă. Cu
timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind astfel muguri
dorminzi. Cei mai evoluaţi dintre ei manifestă în fiecare an o alungire
uşoară, ceea ce le permite să se menţină în permanenţă la suprafaţa
lemnului bătrân şi de îndată ce condiţiile devin favorabile sunt primii care
pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere lăstarilor lacomi de pe
lemnul multianual.
Pentru tehnica viticolă şi în special pentru practicarea corectă a
tăierilor, deosebit de importantă este cunoaşterea la fiecare soi şi în
diferite condiţii de mediu, a gradului de diferenţiere (de fertilitate) a
diferitelor categorii de muguri, precum şi amplasarea celor fertili pe
lungimea coardei.
La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Cardinal
etc., primii 1-2 ochi de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă
de alte soiuri, menţinându-se la valori apropiate de-a lungul coardei, cu
diferenţele specifice fiecărui soi. La aceste soiuri înseamnă că tăierile pot
fi atât scurte (cepi de rod) cât şi lungi.
La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească
albă, Sauvignon etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul
coardei, având în schimb, o fertilitate mai scăzută primii 3-4 ochi de la
bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că aceste soiuri
răspund mai bine la tăiere cu coarde de rod de 8-10-12-14 ochi.
Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, clocire,
îngheţuri târzii de primăvară, grindină) care distrug mugurii sau lăstarii
principali, foarte important pentru practică este cunoaşterea gradului de
fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali (secundari) şi măsura în care
pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general, mugurii şi
lăstarii secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta
de pe lăstarii principali fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La
unele soiuri (Cardinal, Riesling italian, Cabernet Sauvignon), fertilitatea
mugurilor secundari permite, în caz de distrugere a celor principali,
recuperarea producţiei în proporţie mai mare.
Importanţă pentru practica tăierilor o prezintă cunoaşterea
fertilităţii ochilor (lăstarilor) de pe coardele care se formează din mugurii
dorminzi ai lemnului bătrân. Aceste coarde definite ca „lacome“ sunt
considerate de viticultori ca neroditoare şi cu ocazia tăierilor sunt scurtate
la cep, pentru formarea viitoarei coarde de rod, sau se îndepărtează cu
totul de pe butuc. Experienţele efectuate asupra unui număr mare de
soiuri au demonstrat că şi ochii de pe aceste coarde sunt fertili şi pot da
lăstari fertili. Înseamnă că şi aceste coarde pot fi folosite, când condiţiile
o impun, drept coarde de rod. Pe fertilitatea acestor ochi se sprijină
tăierile ce se practică la hibrizii direct producători.
Nu toţi ochii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc) în acelaşi timp. În
primul rând dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi
care au şi un număr mai mare de inflorescenţe. Fertilitatea şi
productivitatea sunt în strânsă legătură cu numărul de muguri care
dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate aflate în ochii
nedezmuguriţi sunt practic pierdute pentru producţie. Procentul de
muguri nedezmuguriţi este în funcţie de lungimea coardelor lăsate la
tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi),
procentul ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi
scurţi de 1-2-3 ochi, procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi
chiar 100 %.
La tăierile practicate la noi în ţară se folosesc coarde de 8-10-12
ochi, caz în care interesează amplasarea ochilor nedezmuguriţi de-a
lungul coardei. Din numeroasele cercetări efectuate a rezultat că cel mai
mare procent de ochi nedezmugurtiuţi se găseşte spre baza coardelor. Dar
valoarea acestui procent variază cu vigoarea soiului, vigoarea coardelor,
conducerea coardelor rămase la tăiere, condiţiile de mediu etc.
La unul şi acelaşi soi procentul de ochi nedezmuguriţi este mai
redus la coardele de vigoare mare şi de vigoare normală, dar creşte
vertiginos în cazul coardelor de vigoare redusă, de pe butucii lăsaţi
netăiaţi.
Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la
altul se datoresc condiţiilor de mediu ale anului în care s-au format ochii
şi care au influenţat evoluţia lor, ca şi celor ale anului în care intră în
vegetaţie. De obicei, în primăverile secetoase, răcoroase, dezmuguritul
este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai mare decât
în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când
dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi
scade.
1.4. Lăstarii

Lăstarii sunt ramuri purtătoare de frunze, inflorescenţe, struguri,

cârcei şi muguri, până la vârsta de un an, pornite din mugurii care se
găsesc pe coarde, cordiţe, cepi şi elemente de schelet.
 Lăstarii sunt alcătuiţi, ca şi coardele cărora le dau naştere, din
internoduri, care au la capete noduri (fig. 1.6). La fiecare nod este dispusă
(altern) câte o frunză, la subsuoara cărora se dezvoltă mugurii.
Începând cu nodurile 2-5 de la baza lăstarilor fertili, la noduri, opus
frunzelor, se găsesc 1-3 (mai rar 4-5) inflorescenţe, iar deasupra acestora
nodurile poartă cârcei.
Culoarea lăstarului tânăr este, în general, verde, putând avea, în
funcţie de soi, o nuanţă roşietică, vineţie, cafenie etc. La început lăstarul
este fraged, ierbos, apoi treptat devine lemnos (se lignifică), începând de
la bază, căpătând o culoare cafenie, cu diferite nuanţe specifice coardelor
de un an (gălbui, roşietice etc). La sfârşitul toamnei, când se răceşte
vremea, vârful lăstarului, împreună cu 5-10 internoduri care nu s-au
lignificat (rămase de culoare verde), se usucă. Lăstarii pot ajunge la o
lungime de la câţiva zeci ce centimetri, până la 4-5 m, iar grosimea până
la 10-12 mm diametru. Cei mai corespunzători, într-o vie pe rod, sunt
lăstarii care la maturitate ajung la lungimi de 140-150 cm.
Clasificarea lăstarilor. În funcţie de mugurii din care provin,
lăstarii pot fi: principali, când au luat naştere din mugurul principal al
ochiului de iarnă; secundari sau de înlocuire (din muguri secundari);
terţiari (din muguri terţiari); lacomi, dacă provin din muguri dorminzi şi
copili (lăstari de subsuoară, lăstari anticipaţi), porniţi din muguri de copil.
După capacitatea de rodire, lăstarii sunt de două feluri: fertili şi
infertili (sterili). Lăstarii fertili, purtători de inflorescenţe, se găsesc, de
regulă, pe elementele anuale roditoare (coarde, cordiţe, cepi de rod,
situate pe lemn de doi ani) şi provin din ochii de iarnă ai acestora.

1.5. Frunza

Frunzele reprezintă principalul organ asimilator al butucului. Ele se

găsesc întotdeauna pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară
şi alternă (câte una singură şi opusă de la un nod la altul).
Şi la viţa-de-vie frunza este alcătuită din trei părţi distincte: limb,
peţiol şi teacă (fig. 1.7). Limbul este lăţit şi străbătut de 5 nervuri: în
prelungirea peţiolului se află nervura principală sau mediană; de o parte şi
de alta pornesc de la bază câte două nervuri laterale sau secundare, care
după poziţia lor faţă de vârful limbului, pot fi superioare sau inferioare.
La baza limbului se observă o scobitură, denumită sinusul peţiolar,
care poate avea numeroase forme caracteristice unor soiuri: circular, U,
V, acoladă etc. Pe margini, frunza prezintă sinusuri laterale ce pot avea
forme circulare, triunghiulare, de liră etc. Dinţii situaţi pe marginile
limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.
 Peţiolul uneşte limbul foliar cu teaca, având lungimi şi grosimi
variabile; teaca este lăţită, umflată, situată la baza peţiolului, inserând
frunza pe lăstar la nivelul nodului.
Clasificarea frunzelor. După forma limbului, frunzele pot fi
rotunde (orbiculare), cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub
formă de rinichi), pentagonale etc.
În funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, frunzele viţei
de vie pot fi: trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi),
septalobate (cu şapte lobi) şi întregi. După mărimea limbului, la viţa-de-
vie se întâlnesc frunze foarte mari (peste 25 cm lungime), mari (20-25
cm), mijlocii (15-20 cm) şi mici (sub 15 cm).
Funcţiile frunzei. Frunza viţei-de-vie îndeplineşte funcţii deosebit
de importante pentru plantă, cum sunt asimilaţia clorofiliană
(fotosinteza), respiraţia, transpiraţia.
Pentru dirijarea procesului de fotosinteză, viticultorul trebuie să
aplice o serie de măsuri agrotehnice, pentru a asigura un aparat foliar
(totalitatea frunzelor) corespunzător, sănătos, bine expus la lumina solară.

1.6. Cârceii

Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul

nodurilor, opus frunzelor. La început, cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă
întâlnesc în cale un suport tare, se înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică
(se întăresc şi devin lemnoşi). La soiurile roditoare, cârceii cresc
discontinuu pe lăstar: după două noduri cu cârcel urmează unul fără
cârcel, mai ales în partea superioară a lăstarilor, desupra locului de
inserţie (prindere) a inflorescenţelor.

1.7. Inflorescenţele

Inflorescenţele (rezultate din gruparea mai multor flori) se întâlnesc

pe lăstarii proveniţi din mugurii principali ai ochilor de iarnă, de pe
elementele de rod. Ele apar de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor, ca şi
cârceii. În funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe,
în mod obişnuit 1-3.
O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi
flori. La rândul lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis
(ax) şi ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile.
Rahisul sau axul inflorescenţei, situat în prelungirea pedunculului,
poartă ramificaţii secundare (de ordinul II), de pe care pornesc ramificaţii
terţiare (de ordinul III), în vârful cărora sunt aşezate, de obicei, florile
(fig. 1.8). În medie, numărul de flori într-o inflorescenţă variază între 100
şi 400.
Clasificarea inflorescenţelor. După formă, inflorescenţa poate fi
cilindrică, conică, cilindro-conică, rămuroasă, aripată etc. După mărimea
lor, inflorescenţele pot fi: foarte mici (când au sub 6 cm lungime), mici
(6-11 cm), mijlocii (11-16 cm), mari (16-21 cm) şi foarte mari (când
lungimea lor depăşeşte 21 cm).

1.8. Floarea

Viţa de vie are flori mici, care sunt importante pentru practică, nu
ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri.
O floare este alcătuită din următoarele părţi: pedicel, receptacul,
caliciu, corolă, androceu şi gineceu (fig. 1.9). Pedicelul este subţire,
verde, cu lungimea de 2-4 mm. Extremitatea lăţită a pedicelului formează
receptaculul pe care se inseră celelalte elemente sale florii. Caliciul este
alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este formată
din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf, încât formează un
înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă). La înflorit, petalele se desprind
de la bază şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf.
Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5
stamine, sub forma unor firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o
poziţie oblică şi poartă în vârf anterele (nişte săculeţi galbeni, plini cu un
praf galben, foarte fin – polenul).
În centrul florii se află partea femeiască sau pistilul (gineceul), care
se compune dintr-un ovar (în formă de pară, carafă, trunchi de con etc)
prelungit în sus cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este
lăţit, poartă nume de stigmat, iar imediat după înflorit secretă un lichid
zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de polen (la legatul
rodului).
Clasificarea florilor. La cele mai multe soiuri de viţă din cultură,
florile au normal dezvoltate, atât partea bărbătească, cât şi cea femeiască;
acestea sunt flori bisexuate sau hermafrodite normale (fig. 1.10). Există şi
flori care par normale după alcătuire, dar partea bărbătească este anormal
dezvoltată şi au polenul steril. Acestea sunt flori hermafrodite funcţional
femele şi se întâlnesc la unele soiuri (Coarnă albă, Coarnă neagră,
Crâmpoşie etc) care trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima grupă,
pentru a le asigura polenizarea.
Există şi soiuri cu flori hermafrodite funcţional mascule, care au
numai partea bărbătească a florii normal dezvoltată; cea femeiască fiind
anormală, nu leagă rod. Se întâlnesc şi flori unisexuat femele (numai cu
partea femeiască) sau unisexuat mascule (numai cu parte bărbătească).
 Florile hermafrodite funcţional mascule şi cele unisexuat mascule
se întâlnesc la soiuri de portaltoi; cele unisexuat femele se întâlnesc foarte
rar.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. La sfârşitul lunii mai şi
începutul lunii iunie, timp de două săptămâni, are loc înfloritul viţei-de-
vie, marcat prin deschiderea bobocilor florali şi căderea corolelor (fig.
1.11). Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi pun în libertate
grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului, cad pe stigmate. Are loc
polenizarea florilor. Grăunciorii de polen sunt reţinuţi de picăturile de
lichid de pe stigmate, încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea
(legatul rodului).
Ploile reci, temperaturile scăzute din timpul înfloritului împiedică
fecundarea, iar florile se scutură fără a lega rod. Vremea nefavorabilă şi
hrănirea insuficientă a inflorescenţelor pot determina o polenizare
defectuoasă a florilor şi apariţia fenomenelor de meiere şi mărgeluire. În
cazul meierii, boabele rămân foarte mici, de mărimea unui bob de mei, se
usucă şi cad, iar în cazul mărgeluirii, ele cresc până la dimensiunile unui
bob de mazăre (fig. 1.12).
La unele soiuri, boabele cresc şi se maturează complet, fără ca
florile să fi fost fecundate; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe.
Acest fenomen poartă numele de partenocarpie şi este specific unor soiuri
denumite apirene, destinate producerii stafidelor (Corinth, Kişmiş,
Călina, etc).

1.9. Strugurii şi boabele

Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe) rezultate din inflorescenţe,

ca urmare a transformării florilor, prin fecundare.
Un strugure este format din aceleaşi părţi componente ca şi o
inflorescenţă, cu deosebirea că locul florilor este luat de fructe (boabe).
Strugurele este alcătuit, în principal, din ciorchine şi boabe.
Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este format din
peduncul (codiţă), rahis (axul strugurelui), ramificaţiile rahisului şi
pedicele (codiţe scurte).
În funcţie de soi, codiţa strugurelui poate fi mai scurtă ori mai
lungă, lemnificată sau ierboasă. La o anumită distanţă de locul unde se
prinde pe lăstar întâlnim pe codiţă un nod, de unde strugurii se rup mai
uşor. La unele soiuri, de la acest nod porneşte un cârcel, care uneori
poartă către vârf câteva boabe, devenind o aripioară a strugurelui.
Pedicelele sau codiţele boabelor poartă către vârf o parte mai lăţită,
numită burelet, pe care sunt prinse boabele.
 Clasificarea strugurilor. După formă, strugurii pot fi cilindrici,
conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi sau bifurcaţi (fig.1. 13). După
lungime, strugurii pot fi foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime), scurţi
(11-16 cm), mijlocii (16-21 cm), lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (peste
26 cm). După greutate, strugurii sunt: foarte mici (sub 80 g), mici (80-150
g), mijlocii (150-300 g), mari (300-600 g) şi foarte mari (peste 600 g). În
general, strugurii soiurilor pentru masă sunt mai mari, iar cei pentru vin,
mai mici. După aşezarea boabelor pe ciorchine, strugurii pot fi: foarte
denşi ("bătuţi"), denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.
Bobul de strugure ia naştere din ovar, fiind format din pericarp
(partea comestibilă a bobului) şi seminţe. Pericarpul, la rândul său, este
alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi endocarp (fig.1.14).
Pieliţa (epicarpul) este acoperită la exterior cu un strat ceros, numit
pruină (brumă). Spre interior, pieliţa are câteva straturi de celule (ce
alcătuiesc hipocarpul) în care se găsesc localizate substanţele colorante
(care dau culoarea vinurilor roşii) şi cele aromate (la soiurile aromate).
Miezul (sau mezocarpul) este mai cărnos la soiurile de masă şi mai
suculent (zemos) la cele de vin. În el se acumulează, în cea mai mare
parte, zaharurile, acizii organici etc.
Endocarpul este situat în zona centrală. Seminţele se găsesc în
centrul bobului, câte 1-4 fiecare. Ele au forma de pară, sunt mici (5-8 mm
lungime; 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru producţie
sunt valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe.
Clasificarea boabelor. După formă, boabele pot fi: discoidale (sub
formă de disc), sferice (rotunde), elipsoidale (sub formă de elipsă),
ovoidale (sub formă de ou), invers ovoidale, cilindrice, arcuite etc (fig.
1.15). După mărime, boabele pot fi: foarte mici (cu diametrul sub 11
mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi foarte
mari (peste 26 mm). În general, soiurile pentru struguri de masă au
boabele mari şi foarte mari. Culoarea boabelor mature poate fi galbenă cu
diferite nuanţe, roşie, roz, neagră etc.
 Capitolul 2

VIAŢA VIŢEI-DE-VIE

Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă

(sau ontogenetic), de la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea
naturală, alcătuit dintr-o succesiune de cicluri anuale.
Cunoaşterea principalelor caracteristici ale ciclului de viaţă şi ale
celui anual al viţei-de-vie prezintă o importanţă practică deosebită,
întrucât dă posibilitatea viticultorului să intervină cu măsuri adecvate care
să determine o desfăşurare normală a acestora.

2.1. Ciclul de viaţă (ontogenetic) al viţei-de-vie

Durata acestui ciclu este exprimată în ani şi este denumită

longevitate. Ea este cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde de
condiţiile de mediu, soi, de modul de înmulţire (fiind mai redusă la
înmulţirea prin altoire comparativ cu cea prin butăşire), precum şi de
măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii.
Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 periode de vârstă: de
tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.
Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani. În această perioadă
viţele cresc intens.
Măsurile agrotehnice aplicate în perioada de tinereţe au ca scop
asigurarea unor condiţii cât mai bune pentru creşterea sistemului radicular
şi a celui aerian (prin fertilizare, irigare, tăieri de formare, protecţie
împotriva bolilor şi dăunătorilor), pentru obţinerea unor plantaţii
încheiate, fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare.
Un obiectiv principal îl constituie scurtarea perioadei de tinereţe şi
intrarea cât mai timpurie pe rod a plantaţiilor viticole.
Perioada de maturitate (sau de rodire) are o durată de aproximativ
20-30 de ani şi ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul
când producţia începe să scadă sistematic.
Începând cu anul 5-6, recolta de struguri prezintă o stabilitate
relativă de la un an la altul, butucii ating capacitatea maximă de
fructificare.
Viticultorul intervine cu măsuri agrotehnice care să ducă la
prelungirea acestei perioade. Prin tăieri raţionale, lucrări şi operaţii în
verde, fertilizare corespunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc,
se creează premise favorabile pentru valorificarea întregului potenţial
productiv al fiecărui soi.
 Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite,
în general, între anii 25-35, când producţia scade continuu, apar multe
goluri în plantaţie, puterea de creştere, ca şi producţia de struguri, se
reduc în mod sistematic.
În această perioadă se aplică tăieri de regenerare, prin eliminarea
unor braţe degarnisite, uscate, precum şi lucrări de subsolaj (afânare
adâncă a solului), fertilizare etc, prin care se urmăreşte refacerea, pentru o
anumită perioadă, a potenţialului de creştere şi fructificare a butucului.
Această perioadă se confundă uneori cu îmbătrânirea prematură,
caracterizată prin aceleaşi simptome, dar este determinată de neglijarea
lucrărilor agrotehnice, de frecvenţa sporită a unor accidente climatice,
prezenţa unor factori limitativi de sol etc.

2.2. Viaţa anuală a viţei-de-vie

Ciclul anual este alcătuit din totalitatea manifestărilor de viaţă prin

care trece viţa-de-vie în cursul unui an.
Ca urmare a adaptării la condiţiile climatului temperat, în cadrul
ciclului biologic anual, se deosebesc două perioade: una de viaţă latentă
(repaus relativ) şi alta de viaţă activă (de vegetaţie).
Perioada de viaţă latentă. Acea parte a ciclului biologic anual în
care manifestările de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior
reprezintă perioada de viaţă latentă. Această perioadă ţine de la căderea
ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului (apariţia pe plantă,
prin răni, a sevei, sub forma unor picături, ca lacrimile), adică 4-5 luni. În
această perioadă, din cauza temperaturilor scăzute, activitatea fiziologică
din plantă scade la maximum, dar nu încetează complet, de unde şi
denumirea de repaus relativ. Perioada de repaus este considerată o
adaptare a plantei la regiunile unde alternează anotimpurile reci cu cele
calde.
În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie
de măsuri agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi
necesare altoirii, tăierea de uşurare, în cazul în care viile se protejează
împotriva gerurilor prin îngropat, plantarea viţei-de-vie, mobilizarea
adâncă a solului, îngrăşarea viilor etc.
Perioada de viaţă activă. Acea parte a ciclului biologic anual în
care procesele de viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la
exterior reprezintă perioada de viaţă activă (de vegetaţie). Ea durează de
la începutul plânsului până la căderea ultimelor frunze, adică 7-8 luni.
Caracteristice pentru această perioadă sunt procesele de viaţă
intensă, care se manifestă vizibil în creşterea şi dezvoltarea plantei, în
apariţia pe plantă a organelor verzi, în formarea şi maturarea organelor
generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe).
Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze (sau faze
de vegetaţie). Fiecare fenofază reprezintă o anumită manifestare a plantei,
vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Aceste fenofaze sunt:
plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea
lăstarilor, diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale, înfloritul,
creşterea boabelor, maturarea boabelor, maturarea lăstarilor şi căderea
frunzelor.
Plânsul. Fazei de debut a vegetaţiei, în care se manifestă la
exterior, prin tăieturi şi răni, mişcarea de primăvară a sevei, i se spune
"plâns" pentru că seva se scurge sub formă de picături, ca lacrimile.
Declanşarea acestei fenofaze este determinată de temperatură, care
trebuie să atingă în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C. Printre factorii
care influenţează intensitatea plânsului (cantitatea de lichid scursă) cât şi
durata acestuia se numără: temperatura, specia şi soiul, umiditatea solului,
momentul efectuării tăierilor, secţionarea coardelor prin nod sau internod
etc. În primăverile umede, scurgerile de sevă sunt mai pronunţate decât în
cele secetoase. Durata fenofazei este de aproximativ două săptămâni
(obişnuit, la sfârşit de martie, început de aprilie).
În perioada plânsului se execută în vii următoarele lucrări
agrofitotehnice: tăierea de fructificare, cercuitul sau dirijarea coardelor şi
fixarea lor pe mijlocul de susţinere (spalieri, araci, bolţi etc), întrucât
coardele au un plus de flexibilitate în această fază, mobilizarea adâncă a
solului, administrarea îngrăşămintelor, completarea golurilor.
Dezmuguritul. Este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată
de umflarea şi desfacerea mugurilor, sub presiunea sevei în ascensiune. În
acest timp mugurii sunt foarte sensibili la scuturare, particularitate de care
trebuie să se ţină seama la executarea lucrărilor de primăvară în
plantaţiile viticole. Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când, în
primăvară, temperatura medie zilnică depăşeşte, în mod constant, pragul
biologic de 10º C. Nu toţi mugurii de pe acelaşi butuc sau chiar de pe
aceeaşi coardă pornesc deodată. Mai întâi pornesc în creştere cei mai bine
dezvoltaţi şi cei aşezaţi către mijlocul şi vârful coardei. De asemenea, nu
toţi mugurii păstraţi pe butuc la tăiere pornesc în vegetaţie; în mod
obişnuit, cu cât încărcătura de ochi este mai mare, cu atât procentul de
dezmugurire este mai scăzut. Acest procent este diminuat şi de
înregistrarea unor temperaturi minime nocive pentru viţa-de-vie, în
timpul iernii, (mai scăzute de minus 20º C).
Creşterea lăstarilor. Fenofaza cea mai lungă este reprezentată de
creşterea lăstarilor, care durează aproximativ 4 luni. Ea ţine de la apariţia
primelor frunze (aprilie) şi până la încetarea creşterii (prima decadă a
lunii august). Viteza de creştere a lăstarilor variază cu soiul, temperatura
şi umiditatea, cu poziţia coardei faţă de verticală şi poziţia lăstarului pe
coardă, cu agrotehnica aplicată etc. Paralel cu creşterea lăstarilor apar şi
cresc inflorescenţele. În timpul creşterii lăstarilor, în vii se aplică un
complex de măsuri agrotehnice (lucrări ale solului, protecţia plantelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor, operaţii în verde, dirijarea lăstarilor pe
mijlocul de susţinere, îngrăşarea, irigarea etc).
Diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale.
Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă un proces biologic
complex, în cursul căruia mugurii suferă schimbări calitative,
transformându-se din infertili în fertili.
Procesul de diferenţiere a mugurilor viţei-de-vie a preocupat de
mai bine de un secol, pe numeroşi botanişti şi viticultori, cunoaşterea
mecanismului, timpului, duratei şi a factorilor care influenţează acest
proces constituind informaţii de bază pentru stzabilirea măsurilor
necesare realizării producţiilor de struguri de calitate superioară, în
condiţiile menţinerii potenţialului de producţie a butucilor la nivel ridicat.
Diferenţierea mugurilor viţei-de-vie şi formarea organelor florale
se desfăşoară în două perioade de vegetaţie succesive, despărţite prin
repausul de iarnă, dar cu rodire în fiecare an. În decursul primei perioade
de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi diferenţierea mugurilor,
iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc formarea
organelor florale.
Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale
cuprinde 4 etape caracteristice:
-Inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezintă
totalitatea modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond
ereditar caracteristic soiului. În această etapă se creează condiţiile
schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor aflaţi în stadiul incipient de
formare, către muguri ferili. Celulele meristematice din conul de creştere
al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente, dobândesc o serie de
însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale în
favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere.
-Formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristema-
tice îngroşate care cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând
axul inflorescenţei în devenire. Când condiţiile necesare procesului de
diferenţiere sunt împlinite, primordiile nediferenţiate separate de apex vor
da naştere la primordii (rudimente) de inflorescenţe. Atunci când nu sunt
întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau când intervin factori
accidentali, primordia nediferenţiată va da un primordiu de cârcel.
Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute,
apexuri de lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus
primordiilor de frunze. Această etapă mai este cunoscută sub denumirea
de iniţierea inflorescenţei sau formarea axei inflorescenţei.
-Formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată
care va da naştere la inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură
conică alcătuită din mai multe primordii de ramificaţii (axe laterale)
rotunjite.
-Formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă,
pentru a forma florile (învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv
formarea ovarului şi a gameţilor bărbăteşti şi femeieşti).
În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei
etape se desfăşoară pe parcursul anului în curts, iar stadiul final –
formarea florilor – are loc cu puţin timp înainte şi în timpul
dezmuguritului din primăvara următoare.
Muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau
mai multe primordii de inflorescenţă. Dintre diferitele categorii de muguri
sunt consideraţi fertili, cei principali din ochiul de iarnă, aflaţi pe un
element (coardă, cordiţă, cep) roditor. Uneori se pot diferenţia alături de
mugurele principal unul sau ambii muguri de înlocuire (secundari),
formânu-se însă rudimente de inflorescenţe de dimensiuni mai mici.
Mugurele de copil diferenţiază şi el în unele situaţii şi la anumite
soiuri (Muscat Perlă de Csaba, Aligoté, Fetească regală, Merlot), dând
naştere la lăstari (copili) cu 1-2 inflortescenţe mai puţin evoluate.
Mugurii infertili sunt acei muguri latenţi care conţin primordii de
cârcei în locul primordiilor de inflorescenţe.
Cele mai multe informaţii cu privire la procesul de diferenţiere a
mugurilor viţei-de-vie au fost obţinute în urma studierii secţiunilor
mediane longitudinale ale mugurilor.
În condiţii naturale, primordia nediferenţiată apare, în mod obişnuit
în preajma înfloritului viţei-de-vie, iar dezvoltarea completă a primordiei
de inflorescenţă coincide cu maturarea lăstarului pe care se află situat
mugurele, respectiv cu suberizarea şi lignificarea lăstarului. În anul în
curs nu mai are loc nici o dezvoltare a primordiei de inflorescenţă şi
mugurele intră în repausul organic adânc (profund).
La scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţe,
în mugurii principali ai ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii
secundari.
Formarea primordiilor de inflorescenţe se desfăşoară şi în ochii de
iarnă de pe copili, începând cu prima decadă a lunii iulie, în funcţie de
poziţia copililor pe lăstarul principal.
În condiţii favorabile are loc formarea primordiilor de inflorescenţe
şi în mugurii situaţi pe lăstarii lacomi, proveniţi din mugurii dorminzi.
Numeroase cercetări efectuate în ultimele 3-4 decenii confirmă opinia că
mugurii de pe coardele lacome au o capacitate de rodire asemănătoare cu
cei de pe cordele roditoare.
Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un
mugur şi mărimea acestora este în funcţie de mai mulţi factori dintre care
amintim soiul, poziţia mugurelui pe coardă, ordinea de formare a
inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului purtător, vigoarea acestora,
portaltoiul, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice,
aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, lucrările şi operaţiile în verde
etc.
Urmărind în condiţiile ţării noastre timpul în care are loc
diferenţierea la un număr mare de soiuri, s-a stabilit că acest proces se
desfăşoară de la înflorit şi până la maturarea boabelor. Diferenţierea se
încheie practic toamna în momentul în care lăstarul-suport îşi schimbă
culoarea, ca urmare a începerii maturării lemnului la nivelul fiecărui
mugure.
Între soiurile de viţă roditoare există diferenţe mari în privinţa
fertilităţii mugurilor, respectiv a numărului de primordii de inflorescenţe
formate în muguri, precum şi a amplasării ochilor cu un grad mai mare de
diferenţiere pe lungimea coardei. Unele soiuri nu formează, în mod
obişnuit, decât o singură primordie de inflorescenţă în mugur (ex.
Sultanina), cele mai multe soiuri 1-2 rudimente de inflorescenţe (ex.
Muscat Perlă de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească
regală, Riesling italian, Chasselas doré, Aligoté).
De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând
valorile maxime pe porţiunea de mijloc, în general, între al 5-lea şi al 10-
lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la un soi la altul. În condiţii
favorabile de nutriţie, de temperatură, lumină şi umiditate, dezvoltarea
lăstarului are loc mai rapid, fapt ce condiţionează, de asemenea, formarea
mai rapidă a mugurilor. Condiţiile externe cele mai favorabile se
întâlnesc în perioada formării părţii mijlocii a lăstarului, astfel îmncât
mugurii situaţi pe această porţiune vor avea un grad sporit de diferenţiere.
În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de
primordii de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă
şi se încheie mai devreme din cauza proceselor ce au loc în mugurii
plasaţi mai sus.
Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce
mugurele latent este activat în primăvara următoare formării lui.
Fiecare rudiment de ramificaţie a primordiei de inflortescenţă se
divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale.
Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola) şi a organelor de
reproducere ale florii (androceul şi gineceul) are loc în faze succesive.
Mai întâi se formează sepalele, petalele apoi staminele şi pistilul.
 Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin
nenumărate diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se
specializează şi se maturizează.
Influenţa factorilor de mediu asupra diferenţierii mugurilor.
Temperatura aerului. Pentru formarea primordiilor de inflorescenţe este
nevoie de temperaturi relativ ridicate: de peste 20º C la unele soiuri (ex.
Riesling, Shiraz) şi de peste 25º C la altele (Muscat de Alexandria).
Lumina. Influenţa intensităţii luminii asupra formării
inflorescenţelor a fost studiată în plantaţiile viticole în legătură cu durata
de strălucire a soarelui. Cele mai multe studii au indicat faptul că
umbrirea reduce fertilitatea.
S-a observat adesea că mugurii situaţi în interiorul peretelui de
frunziş al butucilor în câmp sunt mai puţin fertili decât cei din, mai bine
expuşi luminii solare.
La fel ca şi în cazul temperaturii, reacţia viţei-de-vie la diferite
intensităţi luminoase variază cu soiul.
Umiditatea (stresul hidric). Umiditatea solului constituie un factor
cheie care influenţează dezvoltarea inflorescenţelor la viţa-de-vie, iar
studiile efectuate în condiţii controlate au dovedit că numărul şi mărimea
primordiilor de inflorescenţe au fost reduse de către stresul hidric. Cu
toate acestea, sunt şi aprecieri potrivit cărora stresul hidric sporeşte
fertilitatea mugurilor, considerând că densitatea redusă a frunzişului
butucilor ce suferă de secetă îmbunătăţeşte iluminarea în interiorul
peretelui de frunziş, rezultând o sporire a fertilităţii mugurilor bazali, un
factor ce conduce la sporirea fertilităţii butucului în ansamblu. Lipsa de
apă determină o reducere atât a numărului de primordii de inflorescenţe
formate în mugur, a greutăţii acestora, cât şi lungimea şi greutatea uscată
a lăstarilor.
În arealele cu climat secetos, irigarea în timpul formării
primordiilor de inflorescenţă prezintă importanţă penmtru sporirea
recoltei de struguri.
Nutriţia minerală. Pentru formarea primordiilor de inflorescenţă şi
pentru diferenţierea florilor este necesară o aprovizionare
corespunzătioare cu azot.Totuşi, în anumite condiţii, aplicarea azotului în
doze mari poate determina o reducere a fertilităţii.
Când în plantă se acumulează foarte mult azot, iar cantitatea de
hidraţi de carbon este moderată, rezultă o creştere puternică a lăstarilor,
cu inhibarea totală sau parţială a formării inflorescenţelor în mugur. Aşa
se întâmplă, în general, la viţele tinere cultivate pe soluri foarte fertile şi
soluri grele, bogate în azot şi umede. La aceste viţe frunzele de obicei
sunt mari, internoduirile lungi, creşterea lăstarilor se prelungeşte mult în
toamnă, iar maturarea lemnului este slabă.
 Nu trebuie uitat însă că asigurarea diferenţierii şi a unei bune
producţii se sprijină pe prezenţa în cantităţi suficiente şi a celorlate
elemente nutritive, în deosebi a fosforului şi potasiului.
Înfloritul. Începutul şi dinamica înfloritului – proces în urma
căruia se deschid butonii florali ajunşi la maturitate – sunt influenţate de
anumiţi factori, cum sunt: temperatura, umiditatea aerului, lumina,
umiditatea solului, soiul, agrotehnica aplicată etc. Temperatura optimă
pentru înflorit este de 25-28º C, când durata acestuia este mai scurtă.
Înfloritul durează în cadrul aceluiaşi soi circa 10 zile, iar pe ansamblul
soiurilor 10-15 zile, cu variaţii în funcţie de condiţiile climatice. În ţara
noastră, în majoritatea cazurilor, înfloritul are loc la sfârşitul lunii mai –
începutul lunii iunie, fiind condiţionat de existenţa unei temperaturi
stabile de minimum 15-17º C. În ceea ce priveşte umiditatea relativă a
aerului, înfloritul se desfăşoară normal, când aceasta este cuprinsă între
55 % şi 80 %. La o umiditate relativă a aerului mai scăzută, de 40 %,
înfloritul se desfăşoară greu. Temperaturile scăzute şi ploile din timpul
înfloritului sunt dăunătoare, provocând scuturarea în masă a florilor, fapt
ce antrenează pierderi mari de producţie.
Ca mecanism, înfloritul se petrece astfel: sub presiunea staminelor,
petalele se desprind de la bază şi, rămânând prinse la vârf, alcătuiesc un
înveliş de forma unui capişon, care, fiind ridicat de stamine, cade la cea
mai mică adiere de vânt.
În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. La
viţa-de-vie, polenizarea se face cu ajutorul insectelor şi a mişcărilor de
aer. La unele soiuri, în anumiţi ani, polenizarea şi fecundarea se
desfăşoară înainte de deschiderea florii, cu polen propriu; acest fenomen
poartă numele de cleistogamie.
În medie, într-o inflorescenţă sunt grupate între 100 şi 400 de flori,
putând ajunge uneori la 2 000. Oricât de corespunzătoare ar fi condiţiile
din timpul înfloritului, nu leagă toate florile. O parte din flori cad sub
formă de butoni florali, cele mai multe în timpul înfloritului, iar altele
după înflorit. Când căderile sunt până la 60 % din totalul florilor dintr-o
inflorescenţă, acestea sunt considerate normale şi nu afectează producţia;
când ele depăşesc 60 %, căderile sunt considerate anormale, prejudiciind
recolta. Căderea florilor se datorează mai multor cauze, printre care se
numără alcătuirea defectuoasă a florilor (flori hermafrodite funcţional
femele), lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri masive de
boli (mană şi făinare), temperaturile scăzute şi ploile reci din timpul
înfloritului, hrănirea insuficientă a florilor etc.
Creşterea boabelor. După fecundare şi legarea ultimelor flori
începe creşterea boabelor, fenofază care ţine până la intrarea în pârgă a
acestora (începutul maturării lor). Durata fazei de creştere a boabelor
variază mult de la un soi la altul, în funcţie de condiţiile de mediu şi de
agrotehnica aplicată. În aceleaşi condiţii, durata fenofazei de creştere a
boabelor este de numai 30-40 de zile la unele soiuri (Perla de Csaba), iar
la altele de 50-60 de zile (Coarnă neagră). Temperaturile cuprinse între
25-28º C, precum şi umiditatea suficientă în sol influenţează favorabil
creşterea boabelor.
În prima parte a acestei faze, boabele asimilează substanţe organice
care totalizează 1/5 din nevoia lor de hrană. Restul substanţelor necesare
pentru creşterea boabelor sunt pregătite în frunze. Substanţele hrănitoare,
asimilate de către frunze în acest timp, sunt folosite pentru creşterea
boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor
(rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni
în primăvara anului următor.
În procesul de creştere a boabelor se înregistrează şi unele
fenomene specifice cum sunt meierea, mărgeluirea şi partenocarpia.
În timpul fazei de creştere a boabelor se aplică o serie de măsuri
agrotehnice, ca: mobilizarea superficială a solului, pentru a se asigura
conservarea apei în sol şi distrugerea buruienilor, protecţia plantelor prin
tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor, lucrări şi operaţii în verde
(legatul lăstarilor etc), irigarea etc.
Maturarea boabelor. Procesul de maturare a boabelor începe de la
intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu coacerea lor deplină.
Durata acestei fenofaze este cuprinsă între 30 şi 90 de zile, în funcţie de
epoca de maturare a soiurilor. În aceleaşi condiţii de mediu, durata
fenofazei poate fi de 30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de
40-45 de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 60-
70 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali).
În timpul maturării, în bob au loc acumulări de mari cantităţi de
zaharuri, încât la maturitatea deplină acestea reprezintă, în medie, între
160 şi 200 g/l must. Pe măsură ce maturarea boabelor avansează,
aciditatea lor scade.
Pe parcursul maturării se modifică, de asemenea, consistenţa
boabelor; ea devine suculentă (zemoasă), la soiurile pentru vin şi cărnos-
crocantă, la soiurile pentru struguri de masă. În acelaşi timp, pieliţa
boabelor se acoperă cu pruină, substanţă ceroasă cu funcţie de protecţie
faţă de mediu. Ea reduce intensitatea transpiraţiei şi respiraţiei boabelor,
împiedică accesul paraziţilor, are o funcţie estetică (integritatea pruinei la
strugurii de masă contribuie la aspectul comercial al acestora) şi reţine la
suprafaţa bobului microorganismele care participă ulterior la fermentarea
mustului. În această fază are loc şi acumularea în pieliţa boabelor a
substanţelor colorante, care colorează pieliţa acestora. La soiurile aromate
are loc sinteza substanţelor odorante în pieliţa boabelor, care dau aromele
specifice soiului.
Urmărirea mersului coacerii, ca şi stabilirea momentului când
maturarea s-a încheiat se fac pe cale de laborator, prin determinarea
periodică a zaharurilor, acidităţii şi greutăţii a 100 de boabe. Maturarea se
consideră terminată atunci când acumulările de zaharuri în boabe, ca şi
greutatea a 100 de boabe au încetat a mai creşte. Dacă strugurii rămân în
continuare pe butuc, cantitatea de zaharuri înregistrează din nou creşteri,
însă nu prin acumulări, ci prin evaporarea apei din boabe. Fiind vorba de
o concentrare a mustului din boabe, avem de a face cu o creştere nu
absolută, ci relativă a zahărului. În acelaşi timp, greutatea a 100 de boabe
începe să scadă, ceea ce arată că acestei creşteri relative a zaharurilor în
bob îi corespund pierderi mai mici sau mai mari de recoltă. În practică,
recoltarea strugurilor de vin la supramaturare se face numai în cazul
preparării vinurilor licoroase.
Dintre factorii care influenţează maturarea boabelor menţionăm:
temperatura, care trebuie să fie moderată, de 17-19º C în luna septembrie
şi de peste 12-14º C în luna octombrie; lumina care influenţează nivelul
acumulării diferiţilor constituenţi ai bobului (zaharuri, substanţe
colorante, compuşi aromatici); umiditatea solului (care trebuie să fie
moderată). Dintre lucrările practicate în această perioadă se impun a fi
amintite lucrările superficiale ale solului, protecţia plantelor împotriva
bolilor şi dăunătorilor, cârnitul lăstarilor, desfrunzirea parţială (unde este
cazul).
Maturarea lăstarilor. Această fenofază durează de la sfârşitul
creşterii lăstarilor şi până la căderea frunzelor, desfăşurându-se paralel cu
maturarea strugurilor. Calendaristic, ea are loc din decada a doua a lunii
august până în decada a doua a lunii octombrie, având o durată de 60-70
de zile. Cu cât maturarea lemnului se face mai bine, cu atât rezervele de
substanţe acumulate în coarde sunt mai mari, iar planta este mai rezistentă
în condiţiile temperaturilor scăzute din timpul iernii. Maturarea lemnului
începe de la baza lăstarului şi este observată la exterior prin schimbarea
culorii scoarţei, care din verde devine cafenie mai deschis sau mai închis.
În condiţiile din ţara noastră, viţa-de-vie nu-şi maturează bine lemnul pe
toată lungimea creşterilor anuale, ci către vârf rămân mai multe
internoduri în stare erbacee (nu se lemnifică), iar, odată cu apariţia
primelor geruri acestea se înnegresc. În cursul acestei faze, în lemn se
acumulează substanţe de rezervă (în principal amidon). Vigoarea
lăstarilor în primăvara următoare este influenţată de nivelul substanţelor
de rezervă depozitate în coarde şi în organele perene (care trăiesc mai
mulţi ani) ale butucului.
 Pentru o mai bună maturare a lăstarilor este nevoie de forme de
conducere a butucilor care să asigure, fără întrerupere, o eficienţă a
fotosintezei (reducerea frunzişului datorită bolilor, grindinei, cârnitul
prematur etc, influenţând negativ maturarea lemnului), un anumit
echilibru între creştere şi fructificare (la o producţie de struguri în exces,
butucul va fi sărăcit în substanţe de rezervă), existenţa unui mediu
favorabil de cultură, atribuirea unei încărcături judicioase de ochi la
tăiere, nutriţia minerală şi alimentarea cu apă echilibrate, o bună stare de
sănătate, întreţinerea corespunzătoare a solului, distrugerea buruienilor.
Căderea frunzelor. Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, frunzele
îşi schimbă culoarea, pornind de la baza lăstarului, în galben ruginiu la
soiurile albe şi în roşietic la soiurile negre. Înainte de căderea frunzelor, o
parte din substanţe migrează în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini.
Pe măsură ce temperatura scade şi frunzele îmbătrânesc, ele încep
să cadă, mai întâi la baza lăstarului, apoi spre mijloc şi vârf. Dacă
temperatura scade brusc sau survin brume, căderea frunzelor nu se face
normal, ci accidental.
Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ,
reluându-se un nou ciclu biologic anual.
 Capitolul 3

RELAŢIILE VIŢEI-DE-VIE CU FACTORII DE MEDIU

3.1. Cerinţele viţei-de-vie faţă de factorii de mediu

Cerinţele viţei-de-vie faţă de factorii de mediu variază foarte mult

în raport cu soiul, portaltoiul folosit, vârsta butucilor, faza de vegetaţie,
prezenţa sau absenţa strugurilor pe butuc etc.
Cunoaşterea amănunţită a factorilor de mediu, precum şi a
posibilităţilor de acţionare dirijată asupra lor, prin tehnologiile de cultură,
constituie o condiţie esenţială pentru obţinerea unor producţii mari de
struguri, calitativ superioare, în condiţii de eficenţă economică sporită.
Factorii climatici. Căldura, lumina şi umiditatea reprezintă factorii
climatici pe care viticultorul trebuie să-i aibă permanent în vedere.
Căldura. Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de
cultură, declanşarea şi parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi
calitatea producţiei sunt determinate în mod hotărâtor de acest factor.
Viţa de vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se
cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9º C; când
aceasta depăşeşte 10º C se pot obţine produse vitivinicole de calitate.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august) cu
valori mai mari de 18º C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru
producerea vinurilor albe de masă şi pentru maturarea soiurilor timpurii;
valorile mai mari de 20º C asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare
mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22º C
pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu
denumire de origine.
În ţara noastră se înregistreează un bilanţ termic global cuprins
între 2700-4000º C, cel activ între 2500-3800º C, iar cel util între 1000-
1800º C. Precizăm că bilanţul termic global reprezintă suma gradelor
medii zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ – suma
temperaturilor medii zilnice mai mari de 10º C, din aceeaşi perioadă.
Temperatura de 10º C este considerată pragul biologic inferior de la care
viţa-de-vie porneşte în vegetaţie. Bilanţul termic util reprezintă suma
diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10º C şi
valoarea 10. De exemplu, dacă temperatura medie zilnică este de 17º C,
din acestea se scad 10º, iar diferenţa de 7º se însumează cu diferenţele
înregistrate în celelalte zile din perioada de vegetaţie.
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole trebuie
să se calculeze în câte zile din cursul anului, căldura este suficientă pentru
ca viţa-de-vie să crească şi să rodească, respectiv lungimea perioadei de
vegetaţie. Aceasta trebuie să fie de minimum 160 de zile pentru soiurile
cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu maturare
mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive.
În ţara noastră există resurse termice favorabile pentru majoritatea
soiurilor, cu excepţia jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia,
Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au asiguarte condiţiile necesare
maturării strugurilor.
Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi
suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se pot alege cele mai
bune locuri pentru înfiinţarea viilor şi soiurile corespunzătoare.
Pentru viticultura din ţara noastră prezintă o importanţă deosebită
comportarea viţei-de-vie la acţiunea temperaturilor scăzute din timpul
iernii. Mugurii viţei-de-vie îşi pierd viabilitatea când temperatura coboară
sub -18º …..-20º C, pentru soiurile de masă, şi -20 ….-22º C, pentru cele
de vin.
Lumina.Viţa-de-vie este o plantă cu pretenţii mari faţă de lumină.
Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea
substanţelor organice. Sub acţiunea directă a luminii, asimilaţia
clorofiliană este mult mai intensă decât la umbră, strugurii sunt mai
coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri. Insuficienţa luminii
determină scăderea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor,
sensibilizarea lor la atacul bolilor, diferenţierea redusă a mugurilor,
producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.
La înfiinţarea plantaţiilor, pentru asigurarea luminii se recomandă
amplasarea acestora pe pante cu expoziţie sudică, folosirea unor distanţe
corespunzătoare de plantare, orientarea rândurilor pe direcţia N-S.
Resursele de lumină se apreciază după suma orelor de strălucire a
soarelui din perioada de vegetaţie (durata de strălucire efectivă a
soarelui); în condiţiile din ţara noastră, aceasta este cuprinsă între 1200 şi
1800 de ore. Durata mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii
soiurilor timpurii; valorile mai mari de 1400 de ore asigură maturarea
soiurilor mijlocii, iar cele peste 1500 de ore, a soiurilor târzii.
Umiditatea.Viţa-de-vie este o plantă care se adaptează atât la
condiţiile de umiditate ridicată, cât şi la cele de secetă. Pentru obţinerea
unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte susţinute an
de an, viţa de vie are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură
cu ajutorul sistemului radicular profund şi bine dezvoltat. Cerinţele viţei-
de-vie faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile de masă, comparativ cu
cele de vin, şi în general, în perioada creşterii intense a lăstarilor şi
strugurilor (iunie-început de august), comparativ cu perioada maturării
acestora.
 În ţara noastră, cultura viţei-de-vie fără irigaţie este posibilă la o
sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel
puţin o cantitate de 250-300 mm repartizată uniform în perioada de
vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm).
Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în
condiţiile unei umidităţi relative a aerului de 60-80 %.
Excesul de precipitaţii influenţează negativ creşterea şi fructificarea
viţei-de-vie, deoarece în astfel de condiţii ţesuturile sunt mai puţin dense
şi, prin urmare, au o rezistenţă mai scăzută la acţiunea gerurilor din
timpul iernii; totodată, frecvenţa atacurilor de boli este mai mare, ceea ce
determină necesitatea aplicării unui număr sporit de tratamente, iar
calitatea strugurilor este deficitară atât din cauza acumulării unor cantităţi
mai reduse de zaharuri, coloraţiei necorespunzătoare, cât şi datorită
fisurării boabelor şi instalării putregaiului cenuşiu.
În condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este
afectată diferenţierea mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când
suma anuală a precipitaţiilor este mai mică de 500 mm, cultura-viţei-de
vie devine economică numai în regim de irigare.
Factorii pedologici. Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale
fizice (textură, structură, densitate aparentă, porozitate, însuşiri
hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, N, P, K, microelemente,
grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice
(microflora şi fauna solului).
Având o mare plasticitate ecologică (putere de adaptare), viţa-de-
vie se cultivă cu bune rezultate pe cele mai diferite soluri, multe dintre ele
improprii altor plante de cultură.
Factorii pedologici, alături de cei climatici, influenţează procesele
de creştere şi fructificare, cantitatea şi calitatea producţiei viţei-de-vie,
longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli şi intemperii etc.
Cunoaşterea amănunţită a însuşirilor solului prezintă importanţă
deosebită pentru amplasarea corespunzătoare a soiurilor, folosirea celor
mai adecvaţi portaltoi, pentru aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi
măsurilor agrotehnice.
Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare
(nivelare, terasare, desfundare etc) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă
terenul 25-30 de ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub
raportul inversării orizonturilor şi al îmbunătăţirii regimului de apă, aer,
căldură şi hrană.
Deşi viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de specii texturale de
soluri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii
mijlocii.
 Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc
creşterea lăstarilor în detrimentul maturării lor, întârzie maturarea
strugurilor, conducând la o aciditate mai ridicată, la o cantitate mai mare
de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai puţin intense.
Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un
potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive,
nu dispun întotdeauna de o aciditate suficientă şi de o culoare
corespunzătoare.
Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune
pentru creşterea şi fructificarea viţei de vie, asigură vinului o fineţe cu
totul deosebită (de exemplu, podgoriile Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri
asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura soiurilor de mare
producţie, destinate obţinerii vinurilor de consum curent (cum este cazul
podgoriei Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru
masă (de exemplu Ostrov, Greaca, Panciu).
Datorită faptului că viţa-de-vie ocupă acelaşi teren o perioadă
îndelungată, structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent
deosebit pe evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea
plantelor perene înainte de plantarea viţei-de-vie (în general, plante
furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, executarea
mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării când
solul este prea umed etc.
Umiditatea solului optimă pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-
80 % din intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile
pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.
În privinţa reacţiei solului, viţa-de-vie se comportă normal pe
solurile cu valori pH cuprinse între 6,0 şi 8,2.
Se consideră, de asemenea, că pentru obţinerea vinurilor de consum
curent şi a strugurilor pentru masă este necesară menţinerea în sol a unui
conţinut de humus de 2-3 %, iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.
Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie este
asigurată atunci când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-
15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg K2O la 100 g sol.
Sunt excluse de la plantarea cu viţă-de-vie solurile cu exces
temporar sau permanent de apă (pseudogleizate, gleizate), cu reacţie
puternic acidă şi regim de apă şi aer defectuos, precum şi cele cu un
conţinut ridicat în săruri solubile. La alegerea terenurilor pentru plantarea
viţei de vie vor fi evitate, de asemenea, solurile cu o grosime mai mică de
60 cm.
Factorii de relief. Din această grupă fac parte forma de relief,
altitudinea, înclinarea şi expoziţia, factori ce au o acţiune indirectă asupra
vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori (climatici,
pedologici).
În ţara noastră, cele mai bune expoziţii pentru viticultură le asigură
relieful deluros şi colinar, cu altitudini cuprinse între 100 şi 350 m, cu
expoziţie predominant sudică, unde resursele de căldură şi lumină ating
valorile maxime, urmată de cea sud-estică şi sud-vestică.
Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse
influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des
afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor
mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.
Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la
25 %, condiţii care asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi
posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor. Pe suprafeţe mici, în
arealele delimitate pentru viticultură, în condiţiile versanţilor scurţi, acolo
unde pericolul eroziunii solului nu este prea mare, pot fi luate în cultură şi
pantele mai mari de 25-28 %, urmând ca lucrările să fie aplicate manual.

3.2. Zonarea sistemelor de cultură a viţei-de-vie

În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii

(nivelul temperaturilor minime absolute, durata perioadelor de frig,
modul în care survin temperaturile nocive etc) şi comportarea soiurilor
faţă de acestea, se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de
cultură neprotejată; zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură
protejată.
Delimitarea precisă a acestor trei zone pe areale se realizează mai
greu, deoarece în cadrul unei podgorii din zona de cultură neprotejată pot
exista microzone în care viţa de vie se cultivă în sistem protejat şi invers.
În zona de cultură neprotejată se încadrează acele areale în care
temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º……-20º C pentru
soiurile de masă şi -20º……-22º C pentru cele de vin, iar pierderrile de
ochi în iernile cele mai geroase nu trec de 20-40 %, pierderi care sunt
compensabile. În această zonă se practică conducerea viţei-de-vie pe
tulpini semiînalte şi înalte.
Zona de cultură neprotejată cuprinde majoritatea podgoriilor de
deal, cu excepţia celor din Transilvania şi nord-estul Moldovei, unde
cultura neprotejată poate fi practicată numai în unele microzone aflate, în
general, în partea superioară a versanţilor.
La cultura semiprotejată se recurge atunci când temperaturile
minime absolute coboară destul de frecvent (2-4 ani din 10) sub -20º C,
uneori chiar sub -25º…..-26º C, situaţie în care pierderile de ochi se ridică
la 40-60 %, mai greu de compensat prin tăieri. Conducerea butucilor se
face pe tulpini semiînalte sau înalte, cu lăsarea la baza butucului a unui
cep de siguranţă. Coardele formate pe acest cep sunt protejate peste iarnă
prin acoperire cu pământ.
Zona de cultură protejată se carcterizează prin scăderea frecventă
(în 4-6 ani din 10) a temperaturilor minime din timpul iernii sub -20º……
-22º C, înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -30º C. În
această situaţie, pierderile de ochi ajung la 80-100 %, cu afectarea
parţială sau totală a lemnului anual şi, uneori, chiar a celui multianual. Se
practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea cu
braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea
semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.
 Capitolul 4

ÎNFIINŢAREA VIILOR

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit

de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai
bune soluţii tehnice la înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii
încheiate (fără goluri), de lungă durată, cu butuci viguroşi şi uniformi ca
vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună calitate.
La înfiinţarea unor vii se au în vedere următoarele etape: alegerea
terenului; pregătirea acestuia în vederea plantării; alegerea şi amplasarea
soiurilor; plantarea viţei de vie.

4.1. Alegerea terenului

La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei vii se pot ivi două

situaţii: terenul se găseşte în cadrul unei podgorii, acolo unde există sau
au existat vii, sau se află în afara podgoriilor, unde nu există vii. În cazul
primei situaţii, experienţa acumulată de generaţii de viticultori uşurează
mult alegerea locului pentru vii. În cazul celei de a doua situaţii este
necesară cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol
(pedologici), de relief (orografici) şi a celor social-economici.
În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite
pentru alte culturi, cum sunt coastele de dealuri, terenurile pietroase,
nisipoase etc.
Factorii climatici, pedologici şi de relief care se au în vedere la
înfiinţarea viilor au fost prezentaţi în capitolul 3. Se vor evita terenurile
cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii
de toamnă, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul
înfloritului, secete prelungite în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt
nefavorabile pentru viticultură şi solurile cu exces de umiditate, de
carbonat de calciu sau de săruri solubile.
La înfiinţarea viilor se vor avea în vedere atât asigurarea forţei de
muncă necesară pentru executarea lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-
om/ha), cât şi a mijloacelor băneşti, precum şi a cerinţelor consumului
local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi.
Având în vedere faptul că viţa-de-vie se cultivă cu precădere pe
terenuri în pantă, vor fi avute în vedere şi evacuarea eventualului exces de
apă provenită din ploi, amenajarea căilor de acces, fixarea prin specii
forestiere de protecţie a terenurilor instabile sau cu relief frământat (cu
asigurarea pe plan local a lemnului necesar mijloacelor de susţinere),
terasarea terenului etc.
 4.2. Pregătirea terenului în vederea plantării

Defrişarea terenului. Constă în eliminarea vegetaţiei lemnoase

existente pe teren: arbori, arbuşti, butuci de viţă-de-vie etc. La defrişare
este necesară scoaterea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi rădăcinilor
groase.
Asigurarea perioadei de odihnă a solului. Terenurile cultivate
ani la rând cu viţă-de-vie, după defrişare se cultivă timp de 3-5 ani cu
plante furajere anuale sau perene, atât pentru refacerea structurii şi
fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru a evita transmiterea unor
boli şi dăunători specifici, de la plantaţia veche).
Nivelarea terenului. Această operaţie se execută înainte de
desfundat – în cazul terenurilor cu mari denivelări, cu ogaşe, ravene,
şanţuri etc – pentru crearea condiţiilor favorabile mecanizării, scurgerii
apei şi asigurarea, dacă este cazul, a unei pante uşoare la irigarea prin
brazde.
Fertilizarea terenului înainte de plantare. Completarea
necesarului de substanţe nutritive în sol, în vederea creării unor rezerve
corespunzătoare, se poate realiza prin administrarea de îngrăşăminte cu
efect de durată, prin îngrăşarea înainte de plantare.
De cele mai multe ori se recomandă aplicarea următoarelor doze
orientative:
-30-60 tone/ha gunoi de grajd;
-150-200 kg/ha substanţă activă de îngrăşământ fosfatic;
-200-250 kg/ha substanţă activă de îngrăşământ potasic.
Pe solurile acide, cu pH sub 6 se procedează la aplicarea
amendamentelor (praful de piatră de var, dolomit, marnă etc), în cantităţi
cuprinse între 2 000 şi 15 000 kg/ha de carbonat de calciu.
Desfundarea terenului. Lucrarea constă în mobilizarea solului la o
adâncime de minimum 60 cm. Se execută cu plugul balansier, cu cel
puţin 3-4 luni înainte de plantare; în toamnă, cel mai târziu în decembrie,
până la îngheţarea solului, pentru plantările de primăvară şi în vară (iunie-
iulie), până la începerea perioadei de secetă, pentru lucrările de toamnă.
Terenul desfundat în vară se nivelează imediat, iar cel desfundat în
toamnă se lasă în brazdă crudă până în primăvară, când se nivelează
înainte de plantat.
Pe suprafeţe mici, desfundatul se poate executa şi manual, la o
adâncime de două cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la
suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din adâncime (30-60 cm). În acest caz
terenul se împarte în mai multe fâşii late de 5 m, care se desfundă separat,
alternativ, de la un capăt la altul (fig. 4.1). Astfel, la capătul primei fâşii
(A), se sapă un şanţ larg de 1 m, la adâncimea de două rânduri de cazma;
pământul care se poate lua pe cazma se aruncă afară din şanţ la capătul
fâşiei respective. Pământul mărunt care cade de pe cazma rămâne la
adâncimea de 50-60 cm. Se continuă apoi cu săpatul unei fâşii paralele,
luând un strat de la suprafaţă, de 25-30 cm, care se aruncă în şanţul gol
făcut la capătul fâşiei. Se sapă al doilea rând de cazma, pământul se
aruncă deasupra şanţului precedent. În continuare se sapă şanţuri
succesive până se termină fâşia A. La capătul opus (A') rămâne un şanţ
gol. Se continuă apoi cu săpatul fâşiei B, dar se începe de la capătul B'
pentru ca o parte din pământul ce rezultă din primul şanţ să fie aruncat
direct în şanţul rămas deschis la capătul primei fâşii (A'). Fâşia C se
desfundă în acelaşi sens cu fâşia A, iar fâşia D în sens opus (la fel cu B).
În acest fel, pământul care rămâne la câte un capăt al fiecărei fâşii, se
aruncă cu uşurinţă în cele două şanţuri rămase libere, în stânga şi în
dreapta.
Un teren bine desfudat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. În
timpul lucrului se scot eventualele pietre mari, rădăcini, pirul, larvele de
cărăbuş, viermii sârmă şi altele.
Un om, în funţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-
60 m² teren pe zi, la adâncimea de 60 cm.
Pe terenurile infestate de dăunători (larvele cărăbuşului de mai,
viermii sârmă etc), în special pe nisipuri se recomandă ca înainte de
desfundat să se administreze un insecticid (ex.: Furadan) în cantitate de 2-
30 kg/ha. De asemenea, în cazul în care terenul pe care se înfiinţează
noua plantaţie a mai fost cultivat cu viţă-de-vie, cu ocazia lucrării de
desfundat se strâng şi se ard toate resturile de rădăcini de la vechea
plantaţie, care pot constitui o sursă de infecţie încă 5-8 ani.
Pichetarea terenului. Prin pichetarea terenului se înţelege lucrarea
de marcare pe teren a locului unde va fi plantată fiecare viţă. Pentru a
putea trece la pichetat este necesar ca, în prealabil, să se stabilească
distanţele de plantare şi orientarea rândurilor.
Distanţele de plantare. Dacă viile se înfiinţează pe o suprafaţă mai
mare, în condiţii de şes, cu soluri fertile, sau pe pante cu o înclinare
uşoară, se aleg distanţe de plantare mai mari; ele vor fi de 2,0-2,2 m între
rânduri şi de 1,2-1,4 m între viţe pe rând. În această situaţie, lucrările de
întreţinere a solului se pot face mecanizat.
Pe suprafeţele mai mici, unde lucrările se vor efectua manual, ca şi
pe terenurile cu pante mai mari (neterasate) distanţa între rânduri se poate
micşora la 1,5-1,8 m, iar între viţe pe rând până la 1,0-1,2 m, mai ales în
cazul soiurilor mai puţin viguroase şi al solurilor mai sărace.
Pe pante terasate, ca şi pe soluri cu fertilitate mijlocie sau scăzută,
se recomandă 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între viţe pe rând.
 În condiţii de zonă neprotejată de cultură a viţei-de-vie, pe soluri
fertile şi atunci când se preconizează folosirea tractoarelor şi maşinilor de
mare putere, precum şi a soiurilor viguroase, se pot folosi distanţe mai
mari de plantare, de 3,0 m între rânduri şi 1,2-1,4 m între viţe pe rând.
Clasificarea după vigoare a principalelor soiuri din cultură este
prezentată în tabelul 4.1.
În funcţie de distanţa dintre rânduri şi dintre viţe pe rând, densitatea
viţelor variază între 2380/ha (la distanţe de 3,0 x 1,4 m) şi 6666 viţe/ha
(la distanţe de plantare de 1,5 x 1,0 m (tab. 4.2).
Orientarea rândurilor. În cazul terenurilor cu o pantă de până la 5
%, orientarea rândurilor se face pe direcţia nord-sud sau pe direcţia
vântului dominant. În primul caz, expunerea peretelui de frunziş la
lumina solară se face alternativ: o latură dimineaţa şi cealaltă după
amiaza.
Tehnica pichetatului. Pichetatul începe cu încadrarea terenului şi
împărţirea în suprafeţe mai mici, pătrate sau dreptunghiulare, cu laturi
care nu depăşesc 100 m, care să permită executarea cu uşurinţă a
operaţiilor de măsurare a locului şi alinierea perfectă a rândurilor de viţă.
Pentru obţinerea unghiurilor drepte se poate folosi relaţia
matematică existentă între laturile unui triunghi dreptunghic (teorema lui
Pitagora: a²=b²+c²) (fig.4.2.a), sau dispozitivul alcătuit dintr-o cruce de
lemn situată în plan orizontal, cu posibilitatea trasării unor linii drepte,
perpendiculare una pe alta, care să formeze un unghi de 90º (fig. 4.2.b).
Se folosesc, de asemenea, jaloane colorate în alb şi roşu pentru a
putea fi văzute de la distanţă, panglici de oţel, rulete, sârme marcate,
unele cu distanţa dintre rânduri, altele cu distanţa dintre viţe pe rând,
picheţi sau ţăruşi care marchează locul fiecărei viţe, maiuri de lemn
armate la ambele capete cu un inel metalic, pentru fixarea picheţilor.
Se trasează mai întâi linia de bază, paralelă cu o linie reper
existentă (drum, o plantaţie, o cale ferată, lizieră de pădure etc), pe care
se ridică două perpendiculare şi apoi linia de închidere a figurii, care
trebuie să fie egală ca lungime cu linia de bază. Totodată se verifică dacă
unghiurile din cele patru colţuri sunt unghiuri drepte (fig. 4.3). Linia de
bază AB trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre rânduri, la fel
linia CD, iar cele două perpendiculare AC şi BD trebuie să fie egale cu
multiplul distanţei dintre viţe pe rând.
Pe laturile lungi ale suprafeţelor astfel delimitate se întind cele
două sârme marcate cu distanţele dintre rânduri, iar cea de a treia,
marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, se întinde între primele, în
dreptul semnelor ce indică distanţa dintre rânduri. Apoi, în dreptul
semnelor ce marchează locul fiecărei viţe, se înfig picheţii (de 50-60 cm
lungime), pentru plantaţiile clasice, cu forme joase, şi de 1,2-1,5 m,
pentru cele conduse în forme semiînalte şi înalte), având grijă ca aceştia
să fie mereu de aceeaşi parte a sârmei şi fără a o deplasa.

4.3. Alegerea şi amplasarea soiurilor

Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate

constituie o problemă deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă
factorul principal care asigură nivelul producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi
are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea şi amplasarea
soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
Înainte de a stabili soiul sau soiurile ce urmează a fi plantate,
trebuie să se cunoască faptul că în cultură se întâlnesc două categorii mari
de soiuri:
-soiuri "nobile","roditoare", numite şi soiuri "europene";
-soiuri de hibrizi direct producători (HDP).
Soiurile din prima categorie, cele "nobile" provin din specia Vitis
vinifera, cu o largă răspândire, nu numai în Europa, ci şi în celelalte
continente. Până la apariţia filoxerei în secolul al XIX-lea (o insectă de
dimensiuni mici care a provocat o distrugere în masă a viilor), aceste
soiuri se cultivau pe rădăcini proprii, înmulţirea lor făcându-se prin
butăşire. După distrugerea viilor de către filoxeră, s-a trecut la înmulţirea
acestor soiuri prin altoire pe viţe portaltoi, ale căror rădăcini rezistă la
atacul insectei.
Soiurile de hibrizi direct producători au început să fie cultivate din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în urma invaziei filoxerei şi
distrugerii plantaţiilor viticole. Ele au rezultat în urma încrucişării
(hibridării) între diferite viţe (specii) americane şi soiuri "nobile".
Denumirea de hibrid direct producător provine de la faptul că ele se
înmulţesc prin butaşi nealtoiţi. Soiurile de hibrizi se remarcă prin
rezistenţă, în general, a rădăcinilor la filoxeră, rezistenţă la mană, însuşire
care a contribuit în cea mai mare măsură la răspândirea lor. De asemenea,
se caracterizează prin rezistenţă ceva mai mare la temperaturile scăzute
din timpul iernii, dar producţiile de struguri, la majoritatea hibrizilor, sunt
inferioare celor obţinute la soiurile "nobile". Strugurii, având miezul mai
consistent, uneori mucilaginos, au un randament scăzut în must.
Acumulează, în general, cantităţi mai reduse de zaharuri, astfel că
vinurile obţinute au o tărie alcoolică scăzută.
Se recomandă ca la înfiinţarea plantaţiilor să se aleagă soiuri de
viţă "nobilă" (roditoare), recunoscute prin calitatea lor, net superioară
hibrizilor direct producători.
Alegerea soiurilor pentru struguri de masă. Ţinând seama de
valorile resurselor de lumină şi căldură, în ţara noastră s-au delimitat 3
zone cu grade diferite de favorabilitate pentru cultura soiurilor de masă
(zona foarte favorabilă, zona favorabilă, zona cu favorabilitate mijlocie)
şi o zonă tolerată, ceea ce determină alegerea corespunzătoare a soiurilor
în funcţie de epoca lor de maturare.
Pe terasele Dunării, de la Zimnicea până la Feteşti, pe partea stângă
a Dunării şi de la Ostrov până la Cernavodă, pe partea dreaptă a Dunării,
se situează zona foarte favorabilă pentru strugurii de masă. În această
zonă se pot cultiva toate soiurile de masă, de la cele mai timpurii până la
cele foarte târzii, dar accentul se pune, îndeosebi, pe cele cu coacere
timpurie (Cardinal, Victoria, Augusta etc), ca şi cele cu maturare târzie
(Afuz Ali, Italia, Xenia etc).
Zona favorabilă de cultură a soiurilor pentru struguri de masă
cuprinde, în principal, podgoriile şi centrele viticole din Dobrogea
(Mangalia, Niculiţel etc), unele centre viticole din podgoriile Dealurile
Buzăului (Zărneşti, Râmnicu Sărat etc), Dealu Mare (Pietroasa, Merei,
Buzău), Dealurile Severinului, precum şi unele centre situate pe nisipuri
(Dăbuleni, Poiana Mare, Cetate etc).
Maturarea strugurilor are loc cu circa două săptămâni mai târziu,
cultivându-se în special soiurile Chasselas doré, Muscat Hamburg,
Muscat Adda, mai rar, Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia.
Numeroase podgorii şi centre viticole din Moldova (Iaşi, Huşi,
Nicoreşti, Panciu, Odobeşti etc), podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani,
centrele viticole Târgu Jiu, Recaş şi Silagiu (din Banat) ca şi din zona
nisipurilor din judeţele Brăila şi Galaţi sunt cuprinse în zona de
favorabilitate mijlocie. În această zonă se pot cultiva soiurile Victoria,
Chasselas doré, Muscat Hamburg, Muscat Adda şi, mai rar, Coarnă
neagră selecţionată.
Zona tolerată nu are o tradiţie în cultura soiurilor de masă; ea
cuprinde podgoriile din Moldova şi Transilvania, cu resurse de lumină şi
căldură mai reduse. Se cultivă soiul Chasselas doré, mai rar Muscat de
Hamburg, destinate consumului local. Strugurii ajung la maturare cu o
întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Prin
introducerea în cultură a soiurilor noi (Timpuriu de Cluj, Napoca,
Cetăţuia, Splendid etc) se va putea extinde cultura soiurilor pentru
struguri de masă şi în această zonă.
În tabelul 4.3 sunt prezentate principalele soiuri de struguri pentru
masă recomandate şi autorizate pentru a fi cultivate în ţara noastră.
Pentru obţinerea stafidelor (prin deshidratarea soiurilor fără
seminţe), precum şi pentru compoturi şi dulceţuri sunt indicate soiurile
cuprinse în tabelul 4.4.
Alegerea soiurilor pentru vin. Soiurile pentru vin se grupează, în
funcţie de nivelul producţiei realizate şi al calităţii acesteia, în:
 -soiuri de mare producţie, care, în condiţiile unui an normal dau
producţii de 12-16 tone/hectar, uneori şi mai mult, cu o acumulare a
zaharurilor de 160-180 grame/litru must (Galbenă de Odobeşti, Zghihară
de Huşi, Plăvaie etc);
-soiuri de calitate, care în anii viticoli normali dau producţii de 6-8
tone/ha (rar mai mult), cu posibilitatea ca la supramaturarea boabelor să
se acumuleze 220-240 grame/litru zahăr şi chiar mai mult (Pinot gris,
Chardonnay, Fetească albă, Fetească neagră etc).
În funcţie de culoarea diferită a boabelor, calitate şi aroma de
muscat, soiurile se grupează în: soiuri pentru vinuri albe de masă, soiuri
pentru vinuri roze şi roşii de masă, soiuri pentru vinuri albe de calitate
superioară, soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară şi, în sfârşit,
soiuri pentru vinuri aromate.
În continuare sunt prezentate soiurile recomandate pentru
principalele regiuni viticole ale ţării noastre.
Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde judeţele Alba,
Mureş, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sibiu şi este specializată în cultura soiurilor
Fetească albă, Fetească regală, Traminer roz, Pinot gris, Sauvignon,
Riesling italian, producătoare de vinuri albe de calitate superioară, şi
Muscat Ottonel pentru vinuri aromate. Pentru vinuri spumante (termenul
de "şampanie" nu poate fi folosit decât pentru vinurile spumante obţinute
în renumita regiune din Franţa) se cultivă soiurile Fetească regală,
Fetească albă, Iordană.
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde o zonă nordică
(judeţele Iaşi, Botoşani, Neamţ, Vaslui) şi o zonă sudică (Galaţi, Bacău,
Vrancea).
În zona nordică a acestei regiuni se recomandă soiurile Fetească
albă, Fetească regală, Pinot gris, Sauvignon, Aligoté, pentru vinuri albe
de calitate superioară şi de masă, precum şi soiurile Grasă, Fetească albă,
Tămâioasă românească, Frâncuşă, pentru vinuri albe de calitate
superioară, demidulci şi dulci, la Cotnari. Pentru obţinerea vinurilor
spumante se cultivă soiurile Fetească albă, Fetească regală, Muscat
Ottonel, iar pentru distilate învechite din vin, soiurile Fetească regală şi
Zghihară de Huşi.
În zona sudică se obţin vinuri albe de calitate superioară şi de masă
din soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris,
Sauvignon şi vinuri roşii de calitate superioară şi de masă din soiurile
Merlot, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Băbească neagră.
În zona judeţului Vrancea se obţin vinuri albe de masă din soiurile
Galbenă de Odobeşti, Plăvaie, Fetească regală, Aligoté. Pentru vinurile
albe de calitate superioară se cultivă soiurile Fetească albă, Riesling
italian, Sauvignon, iar pentru cele roşii de calitate superioară soiurile
Cabernet Sauvignon, Merlot, Fetească neagră. Tot în această zonă se pot
obţine distilate învechite din vin din soiurile Plăvaie, Mustoasă de
Măderat, Fetească regală, precum şi vinuri spumante, la Panciu, din
soiurile Fetească albă, Riesling italian, Pinot noir.
Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei cuprinde
podgoriile din judeţele Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Olt,
Gorj, Dolj şi Mehedinţi.
Resursele de lumină şi căldură din această regiune sunt favorabile,
în egală măsură, cultivării soiurilor pentru vinuri roşii de calitate
superioară (Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir, Merlot)
precum şi pentru vinuri albe de calitate superioară (Sauvignon, Pinot gris,
Chardonnay, Riesling italian, Fetească regală, Fetească albă, Grasă -
numai la Pietroasa-Buzău). Tot în această regiune întâlnim areale viticole
foarte favorabile pentru producerea vinurilor aromate din soiul Tămâioasă
românească.
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului cuprinde centrele viticole
Moldova Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş, Jamu Mare şi Teremia. Condiţiile
de mediu din această regiune sunt puse în valoare de soiurile pentru
vinuri roşii de calitate superioară (Cabernet Sauvignon, Pinot noir,
Merlot, Burgund mare), de cele pentru vinuri albe superioare (Pinot gris,
Riesling italian; Fetească regală, Sauvignon, Chardonnay), precum şi cele
pentru vinuri albe de masă (Creaţă, Majarcă, Steinschiller), pe solurile
nisipoase de la Teremia.
În regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului sunt
incluse podgoriile din judeţele Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare şi
Maramureş. În această regiune pot fi cultivate soiuri pentru vinuri albe de
masă (Fetească regală, Mustoasă de Măderat), vinuri albe de calitate
superioară (Fetească albă, Riesling italian, Pinot gris, Furmint), vinuri
roşii de calitate superioară (la Miniş: Cabernet Sauvignon, Pinot noir,
Merlot, Cadarcă, Burgund Mare).
În podgoriile Diosig şi Valea lui Mihai se cultivă soiurile pentru
distilate învechite (Fetească regală, Mustoasă de Măderat). Podgoria
Silvaniei prezintă condiţii favorabile pentru producerea vinurilor
spumante din soiurile Fetească regală şi Fetească albă.
Podgoriile din judeţele Constanţa şi Tulcea constituie regiunea
viticolă a Colinelor Dobrogei. Condiţiile de mediu din această regiune
permit obţinerea de vinuri albe de calitate superioară (din soiurile Pinot
gris, Sauvignon, Chardonnay, Riesling italian, Fetească regală, Muscat
Ottonel, Aligoté, Rcaţiteli), vinuri roşii de calitate superioară (din soiurile
Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Burgund mare),
vinuri albe de masă (Fetească regală, Aligoté, Rcaţiteli) şi vinuri roşii de
masă (Băbească neagră).
 În regiunea viticolă a Teraselor Dunării – ce cuprinde podgorii din
judeţele Constanţa, Ilfov şi Teleorman – există condiţii favorabile pentru
obţinerea vinurilor roşii de calitate superioară, din soiurile Cabernet
Sauvignon, Merlot, precum şi a vinurilor albe de calitate superioară în
podgoria Ostrov (Pinot gris, Riesling italian, Fetească regală, Sauvignon,
Chardonnay, Rcaţiteli).
Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din
sudul ţării grupează podgorii şi centre viticole din judeţele Mehedinţi,
Olt, Teleorman, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. În aceste centre pot fi cultivate
soiuri pentru vinuri roze şi roşii de masă (Roşioară, Sangiovese, Băbească
neagră), vinuri albe de masă (St. Emilion, Rcaţiteli, Fetească regală,
Aligoté), vinuri roşii de calitate superioară (Cabernet Sauvignon, Merlot,
Burgund mare) şi, mai rar, vinuri albe de calitate superioară (din soiul
Riesling italian).
Soiurile pentru vinuri albe de masă, albe de calitate superioară,
roşii de masă, roşii de calitate superioară şi cele pentru vinuri aromate
sunt prezentate în tabelele 4.5; 4.6; 4.7; 4.8 şi 4.9.
Principalele soiuri cultivate în ţara noastră se regăsesc, de
asemenea, în anexa……..
În ceea ce priveşte soiurile rezistente (hibrizi din ultimele
generaţii), care vor înlocui treptat soiurile de hibrizi direct producători,
acestea pot fi cultivate numai în afara arealelor delimitate pentru cultura
viţei-de-vie în zona de şes, în viile de pe lângă casă, în grădini, curţi etc.
Potrivit legii viei şi vinului (nr. 244/2002), plantarea hibrizilor
direct producători poate fi făcută numai în intravilanul localităţilor din
afara arealelor viticole, pe suprafaţa de cel mult 1000 m², numai pentru
asigurarea consumului familial.
La noi în ţară sunt admise temporar în cultură soiurile rezistente
pentru plantaţii de agrement Muscat de Pölöskei, Valeria, Andrevit,
Moldova (pentru consum în stare proaspătă), Brumăriu, Seyval, Radames
şi Valérien, Bianca (pentru vinuri albe) şi Purpuriu (pentru vinuri roze).
Principalele caracteristici ale soiurilor cu rezistenţe sporite la boli
(hibrizi din ultima generaţie) sunt prezentate în tabelul 4.10.

4.4. Plantarea viţei-de-vie

Perioada de plantare. Obişnuit, viţa-de-vie se plantează

primăvara, cât mai devreme (martie-începutul lunii aprilie), cu condiţia ca
temperatura solului la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze 7-10º C.
Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri bine drenate şi se
încheie înainte de apariţia îngheţurilor (luna noiembrie).
 Pregătirea viţelor pentru plantare. În vederea plantării, viţele se
supun unui control riguros, pentru a le depista şi elimina pe cele
necorespunzătoare. Dacă viţele prezintă defecte de sudură la punctul de
altoire, se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi, au rădăcinile
uscate sau înnegrite, cordiţele uscate sau ochii neviabili, atunci se înlătură
de la plantare. În continuare se face fasonarea viţelor, operaţie ce constă
în scurtarea rădăcinilor şi cordiţei, suprimarea ciotului de la altoi,
eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă
sunt). Obişnuit cordiţa se scurtează la 3-4 ochi (8-10 cm) şi rădăcinile
bazale la 8-10 cm (fig. 4.4). În cazul plantării cu plantatorul, fasonatul se
face scurt: cordiţa se scurtează la o lungime de 2 ochi, iar rădăcinile
bazale la 1-2 cm.
După fasonare, viţele se parafinează pe treimea superioară,
recurgându-se în acest caz la plantarea fără muşuroi. Lucrarea constă în
introducerea porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă,
într-un amestec alcătuit din 94 % parafină, 3 % colofoniu (sacâz) şi 3 %
bitum, topite, la temperatura de 70-80º C. Imediat după fasonarea viţelor
se face mocirlirea. Se introduc rădăcinile şi circa 15 cm din lungimea
portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă
1/3 şi apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere
bine la rădăcini. Viţele mocirlite sunt repartizate la gropi şi se plantează
imediat.
Tehnica plantării. Cel mai frecvent se practică plantarea în gropi
făcute în acelaşi timp cu lucrarea de plantare. Pe direcţia rândului, de
aceeaşi parte a pichetului şi la o distanţă de 4-5 cm de acesta, se fac cu
cazmaua gropi adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm. Pământul scos din
gropi se pune într-o singură grămadă, de aceeaşi parte a gropii. Gropile au
forma circulară în cazul plantării pe nisipuri sau executării lor cu burghie
acţionate de motor propriu sau de tractor. În peretele gropii dinspre pichet
se poate face o mică scobitură, iar la bază se realizează un muşuroi de
pământ mărunţit (fig.4.5).
Viţele fasonate şi mocirlite se aşază în poziţie verticală lângă
peretele gropii dinspre pichet, în aşa fel încât rădăcinile să fie răsfirate pe
muşuroiul de pe fundul gropii. Prin micşorarea sau mărirea muşuroiului
se potriveşte punctul de altoire la nivelul dorit faţă de suprafaţa solului. În
general punctul de altoire se potriveşte la 2-3 cm deasupra solului pentru
a preveni formarea ulterioară a rădăcinilor din altoi. Apoi, groapa se
umple cu pământ reavăn până la 1/3, care se tasează bine, fără a deplasa
punctul de altoire. Se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg
mraniţă (gunoi bine descompus) şi se udă cu circa 6-10 litri de apă. După
infiltrarea apei se umple groapa cu pământ bine mărunţit şi reavăn, fără să
se mai taseze. În jurul cordiţei se face un muşuroi numai din pământ
reavăn şi bine mărunţit, grosimea stratului de deasupra cordiţei fiind de
circa 5 cm.
Plantarea cu plantatorul (asemănător cu metoda folosită în
legumicultură) presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine
pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt (cordiţa la 2 ochi şi rădăcinile
la 1 cm), pentru a evita recurbarea lor.
Pe solurile grele, cu exces de umiditate, poate fi folosită metoda
plantării de vară cu viţe altoite, în vârstă de 1 an, fortificate în pungi de
polietilenă, în amestec nutritiv şi plantate la locul definitiv în anul
următor altoirii, în luna iunie. Metoda s-a dovedit superioară, însă
antrenează costuri ridicate la înfiinţarea plantaţiilor.
Uneori se folosesc la plantare butaşi neînrădăcinaţi (mai ales de
hibrizi direct producători, sau de soiuri nobile, dar numai pe nisipuri) care
se plantează cu plantatorul. În acest caz, terenul trebuie să fie foarte bine
pregătit şi să existe în apropiere o sursă de apă care să permită udarea în
cursul perioadei de vegetaţie; astfel, acest mod de plantare comportă un
risc destul de mare, de neprindere a viţelor.
În tabelul 4.11 este prezentat orientativ necesarul de materiale
pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei de vie pe suprafaţa de 1
hectar.
 Capitolul 5

LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE APLICATE

ÎN PRIMII ANI DE LA PLANTARE

Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii (până la intrarea pe

rod) urmăresc asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea
rădăcinilor şi creşterea lăstarilor viţelor nou plantate, fortificarea lor,
protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă, formarea rapidă a
butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. În acest scop se aplică o
serie de lucrări specifice celor 3-4 ani cât durează perioada de tinereţe.
Lucrările de întreţinere din anul I de la plantare. Lucrările
solului. Imediat după plantare, în primăvară, este necesar să se execute o
lucrare de afânare a solului, la adâncimea de 14-16 cm. Pentru
combaterea buruienilor, precum şi pentru realizarea unor regimuri de apă,
aer şi hrană cât mai favorabile pentru creşterea viţei-de-vie se recomandă
ca, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, să se aplice 4 cultivaţii
mecanice pe interval şi 3 praşile manuale pe rând.
În plantaţiile nemecanizabile se execută mobilizarea solului pe
intervale şi distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau manual, cu sapa.
Toamna după căderea frunzelor se execută o arătură la adâncimea de 16-
18 cm, cu răsturnarea brazdei spre rândurile de viţe (arătură "în părţi"),
uşurând în acest fel protejarea viţelor prin muşuroire.
Controlul viţelor. La viţele muşuroite cu ocazia plantării se execută
controale periodice (de 2-3 ori) în cursul lunii mai şi începutul lunii iunie,
pentru a urmări pornirea lăstarilor.
În cazul în care lăstarii întârzie să apară la suprafaţa muşuroiului,
acesta se desface până sub punctul de altoire al viţei. Întârzierea ieşirii
lăstarilor de sub muşuroi se poate datora grosimii prea mari a
muşuroiului, prezenţei bulgărilor de pământ uscat sau atacului unor larve.
În aceste situaţii se iau măsuri în funcţie de cauza care a condus la
întârzierea ieşirii lăstarilor: se micşorează muşuroaiele, se desfac şi se
refac cu pământ reavăn şi bine mărunţit; în cazul atacului de larve, se
desfac muşuroaiele până sub punctul de altoire, se prăfuieşte în jurul
viţelor cu un insecticid, având grijă să nu fie atins altoiul, după care se
reface muşuroiul.
Copcitul. Lucrarea constă în înlăturarea rădăcinilor crescute din
altoi şi a lăstarilor daţi din portaltoi. Este o lucrare obligatorie, de care
depind consolidarea plantelor tinere, ca şi realizarea unei plantaţii bine
încheiate şi uniforme. În primul an, copcitul se face de două ori: în iunie
şi în august.
 Pentru executarea copcitului, muşuroaiele se desfac atent, până sub
punctul de altoire al viţelor, cu ajutorul unor copcitori, executându-se o
copcă în jurul viţei, adică până aproape de nodul superior al portaltoiului.
Cu un briceag bine ascuţit se taie "în ras" toate rădăcinile date din altoi şi
din partea superioară a portaltoiului, ca şi lăstarii porniţi din portaltoi (fig.
5.1).
După primul copcit, muşuroiul se reface imediat, ceva mai mic, iar
după cel de al doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza maturarea
cordiţelor.
Legatul lăstarilor. Lucrarea se execută atunci când lăstarii au atins
lungimea de 30-40 cm. Ei se leagă vertical de pichet, lucrarea repetându-
se când lăstarii au ajuns la 80 cm lungime. Dacă este cazul, cu ocazia
primului legat se face un plivit, lăsând numai 2-3 lăstari la fiecare viţă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile faţă
de boli (în special mană şi făinare) şi dăunători. În anii cu precipitaţii
abundente sunt periculoase, mai ales, atacurile de mană, iar în anii
secetoşi cele de oidium (făinare).
Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente
săptămânale, în cazul perioadelor ploioase, sau mai rar, în cele secetoase,
începând din momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua
jumătate a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august. În viile
tinere se recomandă folosirea substanţelor: Ridomil Gold MZ 68 WG,
(2,5 kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2 %; Mikal (3,5
kg/ha). Ultimele tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice: zeamă
bordeleză 0,5-0,75 % (5-7,5 kg/ha sulfat de cupru); Oxicupral (6 kg/ha),
acestea având o remanenţă îndelungată.
Împotriva oidiumului (făinării) se fac stropiri cu sulf muiabil, în
concentraţie de 0,3-0,4 % (4-6 kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru
combaterea manei. Se poate folosi şi prăfuirea cu floare de sulf,
împrăştiată dimineaţa pe răcoare sau după amiază.
Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase
îndelungate este necesară udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o
copcă deschisă la fiecare viţă, sau, în condiţiile existenţei unui sistem de
irigaţie, aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³ apă/ha.
Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost
fertilizate cu ocazia pregătirii terenului sau a plantării.
Pentru ameliorarea fertilităţii solului, în special, pe solurile sărace,
se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţarea unor
specii care cresc repede şi produc o masă vegetativă bogată, sau a unor
plante care sintetizează azotul atmosferic (leguminoase). Se recomandă
folosirea mazărei furajere, a borceagului de toamnă, însămânţate din două
în două intervale, în benzi de 0,8-1,0 m lăţime, situate pe mijlocul
intervalelor. Norma de sămânţă la mazărea furajeră este de 150-200
kg/ha, iar la borceagul de toamnă (secară 1/3, măzăriche 2/3) de 50-60
kg/ha (secară) şi, respectiv 90-120 kg/ha (măzăriche). Însămânţarea se
face în toamna primului an, iar încorporarea în sol în primăvara anului al
doilea, când plantele sunt în faza de îmbobocire sau înspicare.
Completarea golurilor. Încă din primul an pot apărea goluri în
plantaţii, ca urmare a pieirii viţelor. Completarea lor în primul an se face
în cursul perioadei de vegetaţie sau toamna.
Completarea golurilor, în vară, se realizează cu viţe de 1 an,
crescute în pungi de polietilenă cu înălţimea de 20-24 cm şi diametrul de
14-16 cm, prevăzute cu perforaţii), umplute cu amestec nutritiv, sau în
lipsa acestuia, cu pământ negru de grădină. În acest scop, încă de la
plantare se procură o rezervă de 3-5 % de viţe, care odată cu plantarea
viţelor în câmp, vor fi fasonate scurt (cordiţa scurtată la 1-2 ochi şi
rădăcinile la 3 cm), după care se plantează în pungile de polietilenă, în
amestec nutritiv. Acestea vor fi aşezate în şanţuri deschise pe câteva
intervale dintre rândurile de viţe care se umplu cu pământ, după care se
udă abundent. Ulterior, toate viţele se acoperă cu un strat de pământ
mărunţit şi reavăn, de aproximativ 5 cm. Aceste viţe pregătite pentru
goluri se udă periodic, sunt supuse tratamentelor fitosanitare şi copcitului.
La sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, după ce au trecut
perioadele secetoase şi pericolul atacului de boli, viţele se plantază în
gropi, fără a deranja integritatea bolului de amestec nutritiv.
Completarea golurilor în toamnă, după căderea frunzelor, până la
apariţia primelor îngheţuri, se face cu viţe altoite, ca şi cele folosite la
înfiinţarea plantaţiilor.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Toamna după căderea frunzelor,
viţa de vie, indiferent de zona de cultură, se protejează de îngheţurile din
timpul iernii prin muşuroire, până la nivelul ochilor 5-6 de la baza
cordiţelor. Lucrarea se efectuează manual, cu sapa.
Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea în anul I a unei
plantaţii în suprafaţă de 1 hectar, cu distanţe diferite de plantare, sunt
prezentate în tabelul 5.1.
Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare.
Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară. Aceste lucrări se execută
primăvara de timpuriu, după ce a trecut pericolul ca temperatura aerului
să mai scadă sub -8…..-10º C. Arătura de primăvară se execută "la
cormană" (cu răsturnarea brazdelor spre centrul intervalelor), la o
adâncime de 14-16 cm.
Tăierea în uscat şi copcitul viţelor. Începând cu anul al doilea se
aplică tăieri de formare, specifice diferitelor tipuri adoptate.
 Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă se păstrează la tăiere
2 cepi de câte 2-3 ochi fiecare, sau un cep, atunci când creşterea viţelor
este slabă sau nu s-a format decât o singură coardă.
În cazul conducerii butucilor în forme semiînalte, înalte sau în
diferite forme artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în
poziţie verticală, restul creşterilor eliminându-se. La viţele cu creştere
slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.
Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie
încheiată înainte de pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se
execută şi copcitul viţelor, care se repetă în luna august.
Instalarea mijloacelor de susţinere. Datorită creşterilor anuale
puternice, ţesuturilor mecanice slab dezvoltate, necesităţii de a expune la
lumină o parte cât mai mare din suprafaţa foliară a butucului, viţa-de-vie
reclamă fixarea părţii supraterestre de mijlocul de susţinere. În lipsa lui,
lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, îngreunează executarea lucrărilor
solului, aplicarea tratamentelor fitosanitare, favorizează atacul unor boli
şi întârzie intrarea pe rod a viţelor.
Susţinerea viţei-de-vie se face pe suporţi artificiali: araci, spalieri
de diferite tipuri, bolţi etc.
Aracii constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi, răspândit mult
în trecut în cultura viţei-de-vie, întâlniţi şi astăzi în multe vii de tip
familial. Se folosesc araci cu lungimea cuprinsă între 1,50 şi 2,50 m, cu
grosime de 3,0 la 5,0 cm. Aracii prezintă dezavantajul durabilităţii lor
reduse, precum şi faptul că nu permit o distribuire raţională a coardelor în
spaţiu, mai ales când numărul acestora este mai mare; ca urmare a
îngrămădirii lăstarilor, aerisirea la nivelul butucului este deficitară, fapt
ce favorizează atacul bolilor. Cu toate aceste neajunsuri, datorită uşurinţei
de a-i procura, de cele mai multe ori, din vegetaţia lemnoasă existentă în
apropiere, mai ales pe pante abrupte, aracii pot fi folosiţi pentru
susţinerea viţei-de-vie.
Numărul aracilor folosiţi variază de la 1/butuc până la 14-16/butuc
aşa cum se practica în trecut în podgoria Odobeşti.
La confecţionarea lor pot fi folosite esenţe lemnoase tari (stejar,
salcâm, carpen, corn, dud etc), care au o durabilitate mai mare comparativ
cu esenţele moi (salcie, brad, pin, tei, alun, plop etc).
Pentru sporirea durabilităţii aracilor se recomandă ca înainte de
folosire să fie supuşi unor tratamente şi anume: introducerea capătului
gros într-o soluţie de sulfat de cupru în concentraţie de 5-6 %, în care se
ţin timp de 10-20 de zile; impregnarea bazei lor cu bitum la temperatura
de fierbere, sau cu carbolineum, timp de 2-3 ore; introducerea în ulei de
creozot încălzit la 80º C, timp de 10-12 ore. Se recomandă ca tratamentul
să se facă asupra aracilor uscaţi în prealabil, iar folosirea lor să fie
amânată timp de mai multe luni pentru a pierde din mirosul dezagreabil
ce poate fi transmis strugurilor şi vinului.
În plantaţiile cu densitate mare se repartizează câte un arac la
fiecare viţă, iar la distanţe mai mari între butuci, aracii se înfig câte unul
de fiecare parte a butucului.
Dintre tipurile de susţinere, spalierul a căpătat cea mai mare
extindere, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă: durabilitatea
mare, posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai mari, ce
poate fi repartizată uniform, expunerea la soare a frunzişului,
îmbunătăţirea calităţii strugurilor, uşurarea efectuării lucrărilor de
întreţinere în plantaţie, stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor
etc.
Instalarea spalierului devine necesară din primăvara anului al II-
lea.
În practică se întâlnesc mai multe tipuri de spalier, în funcţie de
forma de conducere a butucilor, tipul de tăiere practicat, numărul de
sârme etc.
În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o
parte şi de alta a stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în
cursul perioadei de vegetaţie (aceştia autosusţinându-se cu ajutorul
cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit.
La conducerea joasă se foloseşte spalierul monoplan cu 3 rânduri
de sârme duble (fig. 5.2). Primul rând de sârme este fixat la 0,60 m faţă
de suprafaţa solului, pentru ca strugurii să nu ajungă în contact cu solul,
iar următoarele la 1,00 şi 1,05 m, respectiv la 1,50 şi 1,55.
În cazul conducerii semiînalte, primul rând de sârme se fixează la
0,75 m de la suprafaţa solului, iar următoarele la 1,10 şi 1,15 şi respectiv
la 1,60 şi 1,65 m (fig. 5.3).
La conducerea înaltă a butucilor amplasarea primului rând de
sârme se face la 1,00 m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,30 şi
1,35 m, respectiv 1,60 şi 1,65 m.
În practică amplasarea sârmelor de spalier pe verticală nu este
rigidă, ea este în funcţie de vigoarea butucilor, soi, încărcătura de ochi
păstrată la tăiere, de posibilităţile de procurare a cantităţii necesare. În
cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi plasate
alternativ, de o parte şi de alta a stâlpilor, distanţate pe verticală (fig. 5.4).
Pentru instalarea spalierului sunt necesare următoarele materiale:
stâlpi (bulumaci) din beton precomprimat de 2,4 m lungime, sau din
lemn, sârmă galvanizată cu diametrul cuprins între 2,2 şi 3,0 mm, bride
(coliere) din sârmă sau scoabe, ancore sau contraforţe şi întinzătoare.
Stâlpii din beton au o lungime de 2,40 m, greutatea de 35 kg,
secţiunea la bază 10,3/7 cm, iar la vârf de 7/6,3 cm.
 Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din lemn de esenţă tare (stejar, salcâm
etc), care au o rezistenţă mai mare la putrezire, sau din lemn de esenţă
moale (plop, salcie etc). Stâlpii fruntaşi din lemn (cei fixaţi înclinat, la
capetele rândurilor) au lungimea de 2,4 m, iar cei mijlocaşi (intermediari)
– 2,2 m. Stâlpii din lemn au grosimea de 12-15 cm la bază şi 10-12 cm la
vârf. Ei sunt tăiaţi oblic la capătul superior pentru a se scurge apa, iar la
bază, pe porţiunea de 60-80 cm, se decojesc şi se pârlesc sau se
impregnează cu sulfat de cupru (5-6 %), sau cu alte substanţe, ca şi în
cazul aracilor, pentru a le mări durabilitatea.
Pentru impregnarea stâlpilor de lemn cu sulfat de cupru, aceştia,
după decojire, sunt introduşi cu baza în bazine în care se află soluţia cu
concentraţia de 6 % şi unde se ţin 10-14 zile.
Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din metal (ţevi cu diametrul de 4-5 cm
sau bare cu secţiunea transversală în formă de "T", sau dublu "T"; aceştia
se vopsesc pentru a nu rugini şi se încastreză în beton pentru a le asigura
o mai mare stabilitate; acesta se toarnă în momentul fixării stâlpului. În
cazul folosirii ţevilor se recomandă ca la capătul superior acestea să fie
astupate, pentru a preveni ruginirea lor în interior. Stâlpii din metal se
folosesc în general la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor forme
artistice de susţinere a viţei de vie.
Grosimea sârmelor este de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme
portante) şi de 2,2-2,5 mm pentru etajele următoare. La tăierea în verigi
de rod, atât la conducerea joasă a butucilor, cât şi la cea semiînaltă şi
înaltă, este bine să se folosească două sârme portante, pe care urmează să
se dirijeze coardele de rod. La tăierea în cordiţe sau cepi de rod, la primul
nivel se instalează o singură sârmă portantă de care se palisează cordonul.
Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea
spalierului, în funcţie de diametrul acestora, sunt prezentate în tabelul 5.2.
Ancorele se folosesc pentru a asigura stabilitatea stâlpilor fruntaşi
şi au rolul să mărească stabilitatea întregului rând al spalierului. Ele sunt
formate din blocuri de piatră sau de beton, cu dimensiunile de 35/15 cm,
introduse în sol la o adâncime de 50-60 cm. Aceste blocuri sunt încinse
cu două sârme împletite, cu diametrul de 2,8 mm şi ancorate de stâlpul
fruntaş (fig. 5.5). În acest caz stâlpii fruntaşi se fixează înclinat spre
exterior, sub un unghi de 60-65º.
În ultima vreme se recomandă utilizarea ancorei metalice cu rozetă,
care asigură o mai bună rezistenţă, se montează rapid, determinând o
reducere a necesarului de forţă de muncă pentru instalarea spalierului
(fig. 5.6). Ancorarea stâlpilor fruntaşi fixaţi în poziţie verticală se poate
face şi cu ajutorul contraforţelor (un alt bulumac amplasat în interior sub
un unghi de 45º) (fig. 5.7).
 Pentru menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi la capetele a două
parcele învecinate, aceştia, în poziţie verticală pot fi legaţi la partea
superioară, peste alee, cu sârme de 2,8 mm diametru, în fire duble
împletite (fig. 5.8).
Ancorarea fără înclinarea stâlpului fruntaş se poate face prin
fixarea unui al doilea stâlp, distanţat la 2 m spre exterior, printr-o sârmă
împletită care porneşte din vârf spre baza celui situat la extremitatea
rândului (fig. 5.9).
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi alta a
stâlpului mijlocaş, cu ajutorul unor bride (coliere) confecţionate din
sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma (fig.5.10). În cazul
stâlpilor din lemn prinderea sârmelor se face cu ajutorul scoabelor (fig.
5.11).
Instalarea spalierului cuprinde următoarea succesiune de operaţii:
pichetatul; executarea gropilor; transportul şi distribuirea stâlpilor în
gropi; fixarea ancorelor; fixarea bridelor pe stâlpi; întinderea şi fixarea
sârmelor.
Prin pichetat se fixează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare
stâlp. Stâlpii fruntaşi se amplasează la jumătatea distanţei dintre primii
doi butuci de la capetele rândurilor, în cazul spalierilor cu ancore şi la 40
cm în afara butucilor marginali, în cazul folosirii contraforţelor. Stâlpii
mijlocaşi se fixează pe rând, la 6-9 m unul de altul, la jumătatea distanţei
dintre doi butuci. Se pichetează apoi locul ancorelor (la 1,0 m depărtare
de stâlpii fruntaşi spre exterior) sau al contraforţelor (la jumătatea
distanţei dintre primii şi ultimii doi butuci de pe rând).
Gropile se execută manual sau mecanizat (cu burghie acţionate de
tractor sau de motor propriu), la adâncimea de 0,6-0,7 m.
După transportul şi distribuirea stâlpilor urmează fixarea celor
fruntaşi în poziţie înclinată spre exterior, sub un unghi de 60-65º (la
folosirea ancorelor) şi vertical (la folosirea contraforţelor). Pentru
asigurarea unei rezistenţe sporite se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi.
Mai întâi sunt fixaţi stâlpii fruntaşi din cele patru colţuri ale parcelei,
respectându-se alinierea. Pentru ca tuturor stâlpilor fruntaşi să li se dea
aceeaşi înclinare şi înălţime cu a celor din colţuri, se întind, între stâlpii
din colţurile parcelei, două sârme: una la vârf şi alta la baza lor. După
fixarea tuturor fruntaşilor, urmează fixarea mijlocaşilor (în poziţie
verticală) de pe rândurile marginale. Se continuă apoi, prin alinierea pe
cele două direcţii, fixarea mijlocaşilor din interiorul parcelei. Pentru o cât
mai bună fixare se introduce treptat pământ pe lângă stâlp, în straturi de
10-15 cm, care se bate bine cu maiul de lemn sau cu o rangă de fier.
Urmează amplasarea ancorelor sau a contraforţelor şi ancorarea stâlpilor
fruntaşi.
 Se întind apoi sârmele, care se fixează în mod provizoriu cu
ajutorul scoabelor (la stâlpii de lemn) sau bridelor (la cei de beton). În
continuare se întind sârmele începând cu cele de sus şi terminând cu cele
de jos. Pentru aceasta, la unul din capete sârma se înfăşoară strâns în jurul
stâlpului fruntaş, iar la capătul celălalt, după întindere, se răsuceşte strâns
după stâlp şi se fixează definitiv.
Pentru o bună întindere a sârmelor spalierului se recomandă
folosirea unor întinzători simple construite pe principiul scripetelor sau al
pârghiilor (fig.5.12). Întinzătoarele se fixează pe sârmă la unul din
captete, după ce sârma a fost fixată de stâlpul fruntaş din celălalt capăt al
rândului; cu ajutorul lor se întinde sârma prin înfăşurare.
Pentru formarea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor,
acestea trebuie tutorate, iar tutorii viţelor se prind de sârma portantă, prin
legare cu răchită sau alte materiale.
Consumul de materiale pentru instalarea mijloacelor de susţinere
este prezentat în tabelele 5.3, 5.4, 5.5 şi 5.6.
Plivitul şi legatul lăstarilor. Când lăstarii au ajuns la 8-10 cm
lungime se elimină cei de prisos. Astfel, la viţele normal dezvoltate se
păstrează 4 lăstari, iar la cele slabe – 2-3, ceilallţi se înlătură. Pe măsură
ce lăstarii cresc în lungime, vor fi dirijaţi printre rândurile de sârme duble
ale mijlocului de susţinere.
Completarea golurilor. Golurile existente la începutul anului al II-
lea vor fi completate în primăvară cu viţe STAS viguroase, sau toamna
după căderea frunzelor.
Lucrările de întreţinere a solului, combaterea bolilor şi
dăunătorilor se execută în acelaşi mod ca şi în anul I de la plantare.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Viţele sunt protejate prin
muşuroire, executată după arătura de toamnă. În zonele afectate frecvent
de geruri puternice se recomandă protejarea a 1-2 coarde prin acoperire
totală cu pământ.
Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea unei vii în suprafaţă
de 1 hectar în anul al II-lea de la plantare, la diferite distanţe de plantare,
sunt prezentate în tabelul 5.7.
Lucrările de întreţinere din anul al III-lea de la plantare.
Lucrările aplicate în anul al III-lea sunt asemănătoare cu cele executate în
anul precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate cu intervenţii în
verde necesare realizării tipului de tăiere stabilit.
Pentru formarea butucilor cu conducere joasă se lasă la tăiere 2
coarde a 8-10 ochi şi 2 cepi a 2-3 ochi; la viţele mai puţin viguroase se
lasă o singură coardă de 6-8 ochi şi un cep.
Pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina, eventual şi
cordoanele. Pentru proiectarea (formarea) tulpinii se alege coarda plasată
cel mai jos pe cordiţa din anul anterior şi se taie la circa 10 cm sub prima
sârmă a spalierului. De pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc)
ochii cu excepţia a 3-4 din vârf; de cele mai multe ori se înlătură după
pornirea în vegetaţie, când lăstarii au 5-10 cm lungime. La proiecatrea
tulpinii, coarda, dacă are peste 8 mm diametru, este condusă pe sârma
portantă până la butucul alăturat, sau până la limita grosimii de 8 mm,
unde se taie. Coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau
de tutori.
Se pune în continuare accent pe lucrările ce contribuie la
fortificarea butucilor în vederea pregătirii lor pentru intrarea pe rod:
fertilizarea organică şi chimică la nevoie, aplicarea la timp şi de calitate a
lucrărilor de întreţinere a solului, copcitul, menţinerea frunzişului într-o
perfectă stare de sănătate prin aplicarea preventivă a tratamentelor de
combatere, dirijarea lăstarilor, completarea golurilor existente, asigurarea
protejării viţelor peste iarnă prin muşuroire în zona neprotejată şi prin
îngroparea coardelor în zona de cultură protejată.
Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere. La
înfiinţarea viilor, prin stabilirea distanţelor de plantare, se atribuie fiecărei
viţe un spaţiu de nutriţie corespunzător dezvoltării din perioada de
maturitate. În primii ani de viaţă viţele, având o talie mică şi un sistem
radicular puţin dezvoltat, ocupă numai parţial acest spaţiu şi abia după 3-
4 ani ajung să valorifice cea mai mare parte din suprafaţa de nutriţie
atribuită.
Pentru folosirea judicioasă a terenului în plantaţiile viticole tinere
se recomandă cultivarea unor specii legumicole intercalate printre
rândurile de viţă-de-vie. Aceste culturi intercalate sunt folosite în scopul
obţinerii unor producţii de legume şi pentru ameliorarea solului.
La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie
respectate următoarele condiţii:
-plantele folosite să nu concureze viţele în nutriţia minerală şi în
asigurarea cu apă;
-să nu creeze un microclimat care să favorizeze atacul bolilor şi
dăunătorilor;
-să nu stânjenească executarea normală şi la momentul optim a
lucrărilor de întreţinere din plantaţie;
-să nu necesite cheltuieli mari de întreţinere, să se preteze la
semănarea (plantarea) şi întreţinerea cu minimum de cheltuieli în scopul
asigurării unui profit maxim;
-plantele folosite, prin resturile vegetale, să contribuie la
ameliorarea solului;
-să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare aplicate viţei de vie.
 În general, se recomandă folosirea unor specii legumicole cu
perioadă scurtă de vegetaţie, care eliberează rapid terenul pentru a
elimina concurenţa din perioadele secetoase de vară, şi anume: ceapa
pentru stufat plantată toamna, salata, spanacul, mazărea, fasolea de
grădină pentru păstăi, ridichile de lună, usturoiul, gulioarele etc. În
condiţii de aprovizionare suficientă de apă, sau de irigare, se pot cultiva şi
alte specii: ceapa de arpagic, morcovul, pătrunjelul (în benzi de 80-100
cm), cartofii timpurii, tomatele timpurii (pe 1-2 rânduri, situate pe
mijlocul intervalului).
Nu se recomandă specii cu perioadă lungă de vegetaţie şi cu masă
vegetativă mare (sfeclă, cartofi de toamnă, porumb etc) şi nici specii
târâtoare (dovleci, pepeni etc), care să concureze viţa de vie.
Pentru reuşita culturilor intercalate, în condiţiile respectării
tehnologiei aplicate în plantaţiile tinere de vii se impune respectarea
următoarelor cerinţe:
-între banda cultivată cu legume şi rândul de viţe să se asigure o
distanţă minimă de 60 cm la plantele cu talie mică (ceapă pentru stufat,
usturoi, morcov, pătrunjel) şi de 80 cm la cele cu talie semiînaltă (cartofi
timpurii, varză, tomate);
-semănatul sau plantatul să se realizeze în rânduri drepte sau în
benzi, după recomandările tehnologiilor de cultivare a speciilor
respective;
-la administrarea îngrăşămintelor şi a apei de udare să se ţină seama
şi de cerinţele culturilor intercalate.
Pe solurile cu fertilitate scăzută se recomandă să fie folosite plante
care ameliorează solul (ex.: mazărea, a cărei masă vegetativă se
încorporează în sol după recoltarea păstăilor verzi).
Pe baza experienţelor dobândite până în prezent se recomandă
cultivarea legumelor în benzi intercalate, din două în două intervale,
pentru a da posibilitatea întreţinerii normale a plantaţiei viticole.
În tabelul 5.8 sunt prezentate densităţile exprimate pentru
suprafeţele efectiv cultivate cu legume în cazul unei suprafeţe de 1 ha vie
tânără.
Perioadele optime de înfiinţare a culturilor intercalate de legume
sunt prezentate în tabelul 5.9.
 Capitolul 6

LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE ÎN VIILE PE ROD

În viile intrate pe rod (mature) se aplică o serie de lucrări specifice

care urmăresc obţinerea producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la
nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale pe butuc care să permită o
rodire corespunzătoare şi în anii următori, prevenirea atacului de boli şi
dăunători, sporirea longevităţii butucilor.
În acest scop, anual se aplică tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe
mijlocul de susţinere, copcitul, lucrări şi operaţii în verde, tratamente
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizarea, irigarea (la nevoie),
culesul strugurilor, protejarea peste iarnă etc.

6.1. TĂIEREA VIŢEI DE VIE

Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în

cursul perioadei de repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din
lemnul crescut pe butuc (circa 80-85 %); elementelor rămase li se reduc
dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul reglării proceselor
de creştere şi fructificare.
În condiţiile în care viţa de vie ar fi lăsată să crească liberă, fără a
se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa acesteia de a-şi ridica, în
timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma struguri de
dimensiuni mici, care acumulează puţine zaharuri, iar masa vegetativă s-
ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.
Prin efectuarea tăierilor în uscat se evită astfel de riscuri,
urmărindu-se o serie de obiective, şi anume:
-realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la
plantare; prin tăieri este transformată, în mod forţat, creşterea de liană în
formă de arbust sau tufă;
-menţinerea producţiei la un nivel constant, conservarea
potenţialului de producţie şi eliminarea posibilităţilor de apariţie a
alternanţei de rodire; prin tăieri se urmăreşte asigurarea elementelor de
rod necesare realizării producţiei de struguri în anul în curs, lemnul de
rod pentru recolta anului următor, cu asigurarea longevităţii butucilor;
-păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de
fructificare; la butucii supuşi tăierilor, o proporţie sporită de asimilate
este destinată fructificării;
-obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,
uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un conţinut
mai mic în aciditate.
 Prin tăierile aplicate an de an se reduce durata de viaţă a butucilor,
mai ales atunci când sunt incorect practicate.

6.1.1. Sistemele de tăiere, formele de conducere

şi tipurile de tăiere practicate în viticultură

Sistemele de tăiere. Felul, mărimea şi numărul elementelor de rod

care se lasă pe butuc definesc sistemul de tăiere. Toate tăierile practicate
în viticultură pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt. Acest sistem se caracterizează prin
folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de rod de 2-3 ochi
lungime. Coardele de rod existente pe butuc se taie în cepi, al căror
număr este cuprins între 6-8 şi 12-14 sau chiar mai mult. Cepii de rod au
şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor.
Acest sistem de tăiere se poate practica în special la soiurile care
diferenţiază bine primii 3 ochi de la baza coardelor (Fetească regală,
Galbenă de Odobeşti, Riesling italian, Aligoté, Chasselas doré etc).
Sistemul de tăiere lung. Folosirea elementelor lungi de rod
caracterizează acest sistem de tăiere. Coardele de rod, în număr de 2-4,
sunt scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi).
Prin acest sistem de tăiere sunt reţinute pe butuc 20-30 % din
formaţiunile lemnoase roditoare, folosindu-se mai bine capacitatea de
fructificare a viţelor. Prin coardele formate la baza coardei de rod este
asigurat lemnul de rod necesar tăierii an de an, ceea ce la un moment dat
duce la îndepărtarea lemnului de rod.
Acest sistem de tăiere permite obţinerea unor producţii mari de
struguri, datorită încărcăturilor sporite de ochi pe butuc, însă determină o
degarnisire rapidă a butucului, o maturare neuniformă a strugurilor şi
necesită un volum mare de forţă de muncă.
Sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada
prefiloxerică (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc).
Sistemul de tăiere mixt. Acest sistem foloseşte ca element de
producţie veriga de rod, alcătuită dintr-o coardă de 8-14 ochi lungime sau
o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi. Coarda de rod
(sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie pentru anul în curs, iar
cepul de înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul
următor.
În prezent, sistemul de tăiere mixt este larg răspândit în toate
podgoriile datorită numeroaselor avantaje pe care le are: permite
repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci, menţinerea
elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon, se
poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la
conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu), cât şi la cea pe
semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe semitulpină), sau înaltă (Guyot
pe tulpină, Lenz Moser) etc.
Formele de conducere. Prin forma de conducere a butucilor se
înţelege, în sens foarte larg, înălţimea la care sunt amplasate elementele
de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. Fiecare
dintre cele 3 sisteme de tăiere poate fi practicat pe diferite forme de
conducere. În prezent, în viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme
de conducere: joasă, semiînaltă şi înaltă.
Conducerea joasă (clasică). Elementele de producţie se găsesc
amplasate pe lemnul multianual la cel mult 10-30 cm de nivelul solului.
Această formă a fost mult folosită în trecut, azi din ce în ce mai puţin, ca
urmare a consumului mare de forţă de muncă, a gradului redus de
mecanizare etc. Pe forma de conducere joasă se practică sistemul de
tăiere scurt (tip Teremia), sistemul mixt (tip Guyot multiplu) în condiţii
de protejare peste iarnă prin îngropare.
Conducerea joasă favorizează maturarea mai timpurie a strugurilor,
acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri, în comparaţie cu celelalte
forme de conducere.
Conducerea semiînaltă. Elementele de producţie se formează pe
tulpini de 60-80 cm înălţime de la nivelul solului. Conducerea semiînaltă
s-a răspândit mult în ultimii ani în ţara noastră, îndeosebi în zonele unde
se pretează cultura neprotejată peste iarnă.
Pe forma de conducere semiînaltă se practică sistemele de tăiere
scurt şi mixt, elementele de producţie şi de înlocuire fiind amplasate fie în
capătul tulpinii, fie pe cordoanele formate într-o singură parte (unilateral)
sau în ambele părţi ale tulpinii (bilateral).
Conducerea înaltă. Elementele de producţie se formează la 1,00-
1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără cordoane. Faţă de conducerea
semiînaltă, plantele, pentru a nu se umbri, au nevoie de distanţe mari între
rânduri: 2,50-3,00 m şi chiar 3,60 cm. Ca avantaje ale acestei forme de
conducere pot fi amintite: diminuarea pericolului de îngheţ, extinderea
mecanizării, economisirea de materiale (inclusiv folosirea la plantare a
unui număr mai mic de viţe), creşterea productivităţii muncii, sporirea
fertilităţii şi a producţiei etc.
Această formă de conducere reclamă folosirea unor soiuri
viguroase, amplasarea plantaţiilor pe soluri cu un grad mai ridicat de
fertilitate, irigarea în zonele deficitare din punct de vedere al umidităţii.
Tipurile de tăiere. Din combinaţia ce rezultă prin folosirea unui
sistem de tăiere, a unei anumite forme de conducere a butucului şi
dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere, rezultă tipul de tăiere.
 Tipul de tăiere este desemnat printr-un nume propriu (Dr. Guyot,
Cazenave, Lenz Moser), printr-o denumire geografică (de Odobeşti, de
Teremia) sau printr-o expresie metaforică (tăierea în vas).
Principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara noastră sunt:
-tăierea tip Teremia, caracterizată prin prezenţa cepilor de rod (6-8)
pe formă joasă, cu timpul formându-se o îngroşare exagerată a scaunului
butucului;
-tăierea în verigi de rod (Guyot multiplu), prezentă pe butucul
condus în formă joasă; verigile de rod pot fi în număr de 2 (Guyot dublu)
sau 3-4 (Guyot multiplu); coardele rămase după tăiere se dirijează pe
prima sârmă a spalierului, de cele mai multe ori în semicerc;
-Guyot pe semitulpină, tăiere la care verigile de rod, în număr de 3-
4, se lasă pe o tulpină de 60-80 cm înălţime, coardele de rod fiind legate
pe primul rând de sârme (dublu) al spalierului, de obicei în semicerc;
-cordonul Cazenave, uni sau bilateral, având ca elemente de
producţie cordiţele de rod (4-6 ochi lungime), amplasate pe cordonul
format pe o tulpină de 60-80 cm înălţime (cordon semiînalt) la distanţe de
20-25 cm una de alta;
-cordonul speronat, cu cepi de rod amplasaţi pe cordoane uni sau
bilaterale, la circa 15 cm unul de altul, formate pe tulpini de 60-80 cm;
-Guyot cu braţe înălţate cu înlocuire periodică, la care se formează
două braţe de 60-70 cm lungime, cu câte două verigi de rod în vârful lor
şi câte 2 cepi de siguranţă la baza celor două braţe. În acest caz, se
protejează peste iarnă, prin acoperire cu pământ, coardele pornite din
cepii de la baza butucului;
-Guyot pe tulpină, tăiere tot în verigi de rod, cu tulpina înaltă de
1,00-1,20 m;
-cordonul Lenz Moser, uni sau bilateral, cu aceleaşi elemente de
rod (cordiţe) ca şi cordonul Cazenave, cu deosebirea că tulpina este de
1,00-1,20 m înălţime.
În jurul caselor, în curţi, butucii pot fi tăiaţi şi conduşi în diferite
forme artistice (bolţi, semibolţi, palmete, pergole, chioşcuri, umbrare etc).

6.1.2. Clasificarea tăierilor în uscat

Tăierile în uscat aplicate viţei de vie se pot clasifica după mai

multe criterii: după scopul urmărit; după modul de execuţie; după
momentul de aplicare.
Clasificarea tăierilor în uscat după scopul urmărit. În funcţie de
scop, deosebim următoarele categorii: tăierea de formare, tăierea de
rodire sau de fructificare, tăierea de regenerare.
 Tăierile de formare. Se aplică în primii 3-5 ani după plantarea viţei
de vie şi au ca scop formarea părţii supraterestre a butucului, conform
tipului de tăiere stabilit; se formează scheletul butucului, pe care, prin
tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde, cordiţe sau
cepi de rod).
Durata tăierilor de formare este de 3 ani pentru tipurile de tăiere
care se încadrează la conducerea joasă a butucilor şi de 4-5 ani, pentru
cele care fac parte din conducerea semiînaltă şi înaltă.
Fiecare tip de tăiere reclamă aplicarea unor tăieri diferenţiate pe ani
de vârstă, formă de conducere, sistem de tăiere.
Tăierile de rodire. Aceste tăieri sunt cele mai importante lucrări
efectuate asupra viţei de vie. Ele se aplică în fiecare an, de la încheierea
tăierii de formare, pe o perioadă lungă de timp (circa 25-35 de ani) până
în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucii intrând în
declin.
Prin aceste tăieri se urmăreşte menţinerea, în fiecare an, a anumitor
raporturi între procesele de creştere şi fructificare, dimensionarea
producţiei de struguri la butuc, asigurarea rodirii susţinute a butucilor,
eliminându-se alternanţa de rodire, evitarea degarnisirii cordoanelor,
înlocuirea lemnului vechi care a rodit, cu lemn nou, roditor, menţinerea
capacităţii de regenerare a butucului prin îndepărtarea lemnului
îmbătrânit şi a celui uscat, menţinerea organelor lemnoase ale butucului
cât mai aproape de sol, la forma joasă de conducere, pentru a putea fi
protejate peste iarnă, prin acoperire cu pământ.
Tăierile de regenerare. Se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau
îmbătrânite prematur, în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze,
capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte mult.
Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de
câţiva ani (5-7) a potenţialului de creştere şi fructificare.
Clasificarea tăierilor în uscat după modul de execuţie. După
acest criteriu, tăierile în uscat se clasifică în tăieri manuale,
semimecanizate şi mecanizate.
Clasificarea tăierilor în uscat după momentul de aplicare. În
funcţie de sezonul când se aplică, tăierile în uscat se clasifică în tăieri de
toamnă, de iarnă şi de primăvară.

6.1.3. Tăierea de formare

Tăierea de formare se aplică în primii ani de la plantare, de fapt

începând cu anul al doilea; în primul an, tăierea este reprezentată de
fasonarea viţelor înainte de plantare (1 cep de 3-4 ochi).
 Tăierea de formare tip Teremia. Această tăiere, specifică podgoriei
Teremia, din Banat, se pretează la soiurile mai puţin viguroase, care au
ochii cei mai fertili către baza coardei, cum sunt Steinschiller, Majarcă,
Creaţă etc. La acest tip de tăiere, producţia se realizează pe elemente de
rod scurte, cepi de rod. Această tăiere se practică în plantaţii cu distanţe
mici de plantare (1,0/1,0 m), cu un număr mare de butuci la hectar (10
000).
În anul al II-lea de la plantare, primăvara, primele două coarde,
care au pornit din ochii de la baza cordiţei se scurtează la câte 2-3 ochi
fiecare (fig.6.1). Celelalte coarde se elimină. Întrucât cei doi cepi se
găsesc pe lemn de doi ani, lăstarii care vor creşte din ei sunt, în general,
fertili către baza coardei. Până în toamnă, în mod normal, din cei doi cepi
se formează 4 coarde, iar din lemnul multianual (de 3 ani) pot creşte 1-2
coarde.
În anul al III-lea de la plantare, în primăvară, coardele crescute pe
cepi se taie tot la cepi de 2-3 ochi, iar una dintre coardele formate pe
lemnul multianual, de cel puţin 8 mm grosime, se taie la 2 ochi lungime,
rezultând un cep de înlocuire. Se constată că lăstarii crescuţi din ochii de
pe cepi (formaţi pe coarde) sunt, în general, fertili, putându-se obţine în
acest an circa 20-40 % din producţia normală de struguri.
Dacă butucii sunt mai slabi, cu coarde mai puţine sau mai subţiri, la
tăiere se vor lăsa mai puţini cepi, numai din coardele de grosime normală
(cel puţin 8 mm). La butucii cu creşteri slabe, tăierea de formare se
prelungeşte cu încă un an.
În anul al IV-lea de la plantare, tăierea de formare se consideră
încheiată şi se aplică tăierea de fructificare. La butucii cu creştere
normală, în primăvară se poate lăsa un număr dublu de cepi faţă de anul
anterior. Coardele date din cepi se taie tot în cepi de rod, iar coardele
formate din lemnul multianual se taie la 1-2 ochi, obţinându-se cepi de
înlocuire neroditori, care vor forma coarde de rod, necesare, în anul
următor pentru înlocuirea cepilor care au rodit.
Tăierea de formare Guyot multiplu (în verigi de rod – conducere
joasă). La această tăiere sunt prezente, pe butucul condus în formă joasă,
verigile de rod, în număr de 3-4, alcătuite fiecare din coarde de rod, cu
lungimea de 8-14 ochi şi cepi de înlocuire, de 2 ochi; după tăiere,
coardele rămase se dirijează pe primele sârme ale spalierului, în formă de
semicerc.
În anul al II-lea de la plantare, primăvara, dintre coardele crescute
pe cordiţa lăsată la plantare se aleg două şi se scurtează la 2-3 ochi,
formând doi cepi (fig.6.2). În cazul viţelor mai viguroase, se pot forma o
cordiţă (de 5-6 ochi), din coarda cu poziţie superioară şi un cep (de 2-3
ochi), din coarda mai de jos. La butucii mai puţin viguroşi, cu creşteri
slabe, se lasă numai un cep.
În anul al III-lea de la plantare, primăvara, din coardele crescute pe
cei doi cepi se lasă câte o cordiţă şi un cep (verigă de rod). Dacă în anul
anterior s-a lăsat o cordiţă şi un cep, din coardele crescute pe cordiţe (cât
mai aproape de sol) se formează prima verigă de rod (o coardă de 10-12
ochi şi un cep), iar din coardele crescute pe cep, cea de a doua verigă de
rod. În acest an se realizaeză 20-40 % din producţia normală de struguri.
În anul al IV-lea de la plantare, tăierea de formare se consideră
încheiată şi se încep tăierile de rodire. Din coardele crescute pe cordiţe se
formează câte o verigă de rod, coarda cu poziţia cea mai de jos se taie la
cep, iar imediat următoarea, la o lungime de 10-12 ochi. În acelaşi fel se
procedează şi cu coardele crescute din cepi, rezultând pe butuc 3-4 verigi
de rod.
Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (în verigi de rod –
conducere semiînaltă). Se caracterizează prin prezenţa verigilor de rod, în
număr de 3-4, pe o semitulpină de 60-80 cm înălţime, coardele de rod
fiind legate de primul rând de sârmă (dublu) al spalierului.
În anul al II-lea de la plantare, din cele una sau două coarde se lasă
o singură cordiţă de 5-6 ochi şi se leagă de tutore (fig. 6.3). Când lăstarii
au lungimea de 8-10 cm, se aleg 3-4 cu creştere normală, iar ceilalţi se
înlătură. Lăstarii rămaşi se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3
legături.
În anul al III-lea se proiectează tulpina din coarda cea mai de jos,
normală ca grosime şi se scurtează sub nivelul primei sârme. Cu excepţia
a 3-4 ochi din vârful tulpinii, ceilalţi ochi se îndepărtează sau, după
pornire, se plivesc lăstarii.
Începând cu anul al IV-lea de la plantare urmează formarea
verigilor de rod. În acest an se realizează primele două verigi (în stânga şi
dreapta butucului). Din primele două coarde dinspre vârful tulpinii, cu
poziţie opusă, se formează câte o coardă de rod de 8-10 ochi, iar din
celelalte două coarde, cu poziţie inferioară, se formează cepi, prin
scurtarea lor la 1-2 ochi. Coardele rămase după tăiere se leagă în poziţie
orizontală, sau uşor arcuită, de prima sârmă a spalierului.
În anul al V-lea de la plantare, în mod obişnuit se încheie formarea
butucului. Din coardele crescute la baza celor lăsate în anul anterior se
formează câte o verigă de rod (coarda cea mai de jos se taie la 2-3 ochi,
formând cepii de înlocuire, iar din următoarea se formează câte o coardă
de rod de 10-12 ochi). Din coardele crescute pe cep se formează câte o
verigă de rod (câte o coardă de 10-12 ochi şi un cep de 2-3 ochi). În total,
pe un butuc cu creşteri normale, în anul al V-lea, trebuie să fie realizate
câte 3-4 verigi de rod, care, în continuare, sunt menţinute prin tăierile
anuale de rodire.
Coardele rămase pe butuc se leagă de prima sârmă care se
recomandă să fie dublă, fixată de o parte şi de alta a spalierului.
Tăierea de formare a cordonului cu cordiţe (tipul cordon
Cazenave). La încheierea formării acestui tip de cordon, pe cele două
cordoane se găsesc verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6
ochi şi cepul de înlocuire de 1-2 ochi.
În anul al II-lea de la plantare, la tăiere se lasă o cordiţă de 5-6
ochi. După pornirea în vegetaţie, când lăstarii au 8-10 cm, se aleg 3, care
se palisează de tutore. Restul lăstarilor se îndepărtează.
În anul al III-lea de la plantare se proiectează tulpina semiînaltă,
scurtându-se coarda cea mai de jos, normală ca grosime, sub nivelul
primei sârme, sau se realizează şi un cordon, dacă grosimea coardei
depăşeşte 8 mm. După pornirea în vegetaţie se plivesc lăstarii de pe
tulpină, cu excepţia a 3-4 din vârf.
În anul al IV-lea, din ultimele două coarde de pe tulpină se
formează cele două cordoane, care se scurtează la ½ din distanţa dintre
doi butuci sau la grosimea de cel puţin 8 mm (fig. 6.4). În cazul în care în
anul anterior s-a format şi un cordon, coardele crescute pe acesta se
scurtează în cepi de 2-3 ochi.
În anul al V-lea, coardele crescute din cordoane se scurtează la cepi
de 2-3 ochi. În cazul cordonului pe care anul trecut au fost lăsaţi cepi, în
acest an se formează primele verigi de rod. De pe fiecare cep, coarda cea
mai de jos se taie la 1-2 ochi, iar imediat următoarea se scurtează la 4-6
ochi (cordiţă). Restul coardelor se înlătură.
În anul al VI-lea, tăierea de formare se consideră încheiată, pe
fiecare cordon formându-se, din coardele crescute pe cepii lăsaţi în anul
anterior, verigi de rod, respectiv cepi de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-6 ochi.
Pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se lasă alte
verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire sau completat cu o
cordiţă din prima coardă corespunzătoare, pe baza cordiţei din anul
anterior.
Formarea cordonului cu cepi de rod (speronat). La această tăiere
(fig.6.5), elementele de rod sunt cepii de rod care se formează pe
cordoanele uni sau bilaterale. Se preferă formarea butucilor cu două
cordoane, deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se
poate face alternativ, cu realizarea unei părţi din producţie.
Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea acestui cordon în anii II-
III sunt identice cu cele ale cordonului Cazenave.
În anul al IV-lea, după formarea tulpinii, din două coarde cu poziţie
superioară se formează cele două cordoane, pe direcţia rândului,
scurtându-se fiecare la lungimea egală cu ½ din distanţa dintre butuci pe
rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m între butuci pe rând).
Uneori, la butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul
al III-lea de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute pentru
proiectarea tulpinii, dacă are, pe lungimea necesară formării şi a
cordonului, diametrul de cel puţin 8 mm. Se scurtează la lungimea egală
cu ½ din distanţa dintre butuci sau acolo unde diametrul ei este mai mic
de 8 mm. Ca urmare, în anul următor (al IV-lea de la plantare) se
realizează cel de al doilea cordon, în partea opusă primului, din coarda
crescută cu poziţie superioară pe tulpină, sau, dacă poziţia permite, chiar
din prima coardă de pe cordonul deja proiectat. Coardele de pe cordonul
proiectat se scurtează la 2-3 ochi, formând cepii de rod.
În anul al V-lea se încheie formarea butucilor, coardele se scurtează
la 2-3 ochi, formând cepi de rod. Dacă în anul anterior s-au format deja
cepi de rod pe cordon, se aleg câte două coarde crescute din primii ochi
de la baza cepilor şi se scurtează din nou la 2-3 ochi, formând tot cepi de
rod.
Tăierea de formare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire
periodică. Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte,
neprotejate peste iarnă, se înregistrează, din cauza temperaturilor scăzute
(-20 …..-30º C), pierderi de ochi destul de importante, care afectează
substanţial producţia.
Păstrând avantajul conducerii semiînalte, combinat cu posibilitatea
de protejare peste iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu
înlocuire periodică (fig.6.6). Este o variantă a tăierii în verigi de rod,
pentru zona de cultură semiprotejată, în care temperaturile negative,
dăunătoare viţei-de-vie, survin cu o frecvenţă mai mare în timpul iernii.
La această tăiere se formează două braţe de 60-70 cm lungime, cu
cele două verigi de rod în vârful lor şi câte doi cepi de siguranţă la baza
celor două braţe.
Primul etaj de sârme al spalierului este dublat, ca şi la tăierea
Guyot pe semitulpină.
În anul al II-lea de la plantare, primăvara, din coardele crescute în
anul anterior se aleg două şi se scurtează la 2-3 ochi, formând doi cepi.
În anul al III-lea se proiectează braţele, prin scurtarea a două
coarde la 15-20 cm sub prima sârmă a spalierului (dublă).
La pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe aceste coarde se plivesc, cu
excepţia a 2-3 din vârf. În anul următor, primăvara, în extremitatea
fiecărui braţ se lasă câte o coardă de 8-10 ochi şi câte un cep de 2-3 ochi.
Din coardele pornite din butuc se lasă doi cepi de 1-2 ochi.
 Din anul al V-lea se execută tăierile de producţie, lăsând 3-4 verigi
de rod la extremitatea braţelor, iar coardele date din cepii de siguranţă se
îngroapă peste iarnă.
În anii cu pierderi de ochi de până la 15-20 % se execută tăieri
normale, cu încărcătura de ochi socotită pentru un butuc repartizată pe
cele 3-4 coarde de rod, pornite din cepii de înlocuire din anul anterior,
care au fost lăsaţi pe cele două braţe. Coardele se scurtează la 8-12 ochi şi
chiar 14 ochi, când se impun, datorită lungimii, dirijarea şi legarea lor de
primul etaj de sârme.
Dacă peste iarnă s-au înregistrat pierderi mai mari de ochi (până la
70 %), încărcătura compensată de ochi se repartizează pe mai multe
coarde, dar mai scurte, iar dacă este cazul şi pe copili.
În situaţia în care au pierit, datorită îngheţului, toţi ochii de pe
coarde şi braţe, în parte sau total, butucul cu cele două braţe se reface din
coardele de pe cepii de siguranţă, care au fost îngropate peste iarnă.
Coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi
în poziţie orizontală până la ½ din distanţa dintre butuci.
Ochii, cel mai bine după dezmugurire, se îndepărtează de pe
porţiunea coardei de sub sârmă, în vederea proiectării noilor braţe. Din
celelalte două coarde date din cepii de siguranţă se formează alţi doi cepi
de siguranţă.
Tăierea de formare la tipul Guyot pe tulpină. Este asemănătoare cu
cea efectuată la tipul Guyot pe semitulpină; cele 3-4 verigi de rod se vor
forma pe o tulpină de 1 m înălţime.
Tăierea de formare la tipul Lenz Moser. Este asemănătoare tipului
Cazenave, cu deosebirea că tulpina va fi proiectată la 1,0-1,2 m înălţime.
Ca şi la formarea cordoanelor pe semitulpină, şi în cazul cordonului Lenz
Moser pot fi formate la butuc cordoane unilaterale sau bilaterale.

6.1.4. Stabilirea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere

Prin încărcătura de ochi se înţelege numărul de ochi care se lasă la

tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m 2 sau butuc. Ea se
stabileşte în funcţie de soi, de vigoarea butucilor, fertilitatea solului,
producţia scontată.
Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre
creştere şi fructificare, dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea
ei.
Dacă se lasă un număr mic de ochi pe butuc, comparativ cu
potenţialul acestuia, se înregistrează următoarele reacţii: pornesc aproape
toţi ochii lăsaţi la tăiere şi este stimulată pornirea în vegetaţie a unui
număr mare de muguri dorminzi, care dau lăstari lacomi, cu fertilitate
foarte scăzută; numărul lăstarilor cu rod este mai mic; rezultă, în toamnă,
coarde de grosime exagerată (peste 12 mm diametru), care au o rezistenţă
mai scăzută la ger.
Dacă se atribuie o încărcătură de ochi prea mare, peste posibilităţile
butucului, se constată următoarele: creşterea numărului de ochi care nu
pornesc în vegetaţie; creşterea fiecărui lăstar este redusă, cu tendinţa de a
rămâne mai subţiri (chiar sub 7-8 mm grosime); scade conţinutul în
zaharuri al boabelor; întârzie maturarea strugurilor.
În cazul unei încărcături normale (optime), creşterea în lungime a
lăstarilor este normală, în jur de 1,5 m, având grosimera cuprinsă între 8
şi 12 mm.
În vederea atribuirii de încărcături raţionale, se ţine seama de
următorii factori:
-soiul, cu însuşirile sale biologice de creştere şi rodire (tabelele 6.1
şi 6.2.). Soiurile viguroase şi cu potenţial productiv ridicat (Afuz Ali,
Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească regală, Merlot etc) primesc
încărcături superioare de ochi, până la 20-24 ochi/m², comparativ cu cele
de vigoare mai mică (Perla de Csaba, Chasselas doré, Pinot noir etc) şi
potenţial productiv mai mic (13-17 ochi/m²);
-condiţiile de mediu. Pe soluri mai fertile (cum este podgoria
Odobeşti) încărcătura de ochi sporeşte faţă de cele slab fertile (podgoriile
Târnavelor, Alba Iulia, Cotnari etc). În condiţii de secetă, încărcătura de
ochi va fi diminuată, comparativ cu situaţiile în care aprovizionarea cu
apă este optimă;
-agrotehnica practicată. Administrarea îngrăşămintelor, cu
asigurarea unui regim optim de apă în sol, impune creşterea încărcăturii
de ochi;
-suprafaţa de nutriţie ce revine unui butuc. În cazul plantării la
distanţe mari (3,00-3,60 m între rânduri) sau la butucii conduşi în forme
artistice (bolţi etc), cu cât spaţiul este mai mare cu atât creşte încărcătura
ce revine pe butuc.
Calculul necesar stabilirii încărcăturii de ochi. Există mai multe
metode pentru a stabili încărcătura de ochi, atât la hectar cât şi la butuc.
Una dintre cele mai uzuale este cea care se sprijină pe recolta de struguri
ce se prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează la un
lăstar.
Formula folosită este următoarea:
R
I/ha = ------
Ipr
în care:
I/ha este încărcătura de ochi la ha;
 R – recolta ce se propune a fi obţinută la ha, în kg;
Ipr – indicele de productivitate relativ, care rezultă din produsul
dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui
strugure (în kg); Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau
struguri) pe butuc şi numărul lăstarilor (fertili şi sterili) de pe elementele
de rod.
Exemplu: recolta de struguri R = 12 000 kg/ha; Cfr =0,8; greutatea
medie a unui strugure=0,100 kg; rezultă:
12 000
I/ha = -------------- = 150 000 ochi la hectar, ceea ce înseamnă 15
0,8 x 0,100
ochi/m .2

Pentru stabilirea încărcăturii de ochi ce revine la butuc, se împarte

încărcătura ce revine la ha (150 0000 ochi), la numărul de butuci prezenţi
la ha (ex.: 4 000), rezultând 37-38 ochi/butuc:
150 000
I/butuc =------------ = 37-38 ochi.
4 000
În tabelul 6.3 sunt prezentate încărcăturile de ochi ce revin la butuc
în funcţie de distanţele de plantare şi încărcătura de ochi recomandată la
m².
Încărcăturile astfel stabilite sunt normale. Uneori, iarna, datorită în
special temperaturilor scăzute, o parte din muguri pier, fapt ce impune
corectarea încărcăturii. În acest scop, înaintea tăierii se determină
viabilitatea ochilor.
Determinarea viabilităţii ochilor. Deoarece prin lăstarii porniţi
din ochiul de iarnă se reia, în principal, creşterea an de an, este necesar să
se cunoască, în primăvară, înainte de tăiere, mai ales în cazul plantaţiilor
neprotejate sau semiprotejate, modul în care au iernat ochii. Se ştie că
temperaturile din timpul iernii de sub -15 o C…..-20o C, în funcţie de soi
şi perioadele când survin, sunt dăunătoare viţei de vie, fiind în primul
rând afectaţi ochii, iar din ochi, mugurul principal, care, de cele mai
multe ori, poartă rudimente de inflorescenţe.
În cazul viilor "îngropate", protejate peste iarnă cu un strat de
pământ, pieirea ochilor poate fi cauzată de excesul de apă şi de
temperatura ridicată din stratul protector de pământ; în aceste situaţii,
pieirea ochilor are loc prin asfixiere ("clocire").
Pentru ca pierderile de ochi să nu conducă la scăderea producţiei,
în fiecare an, înainte de tăieri, se controlează starea de viabilitate
(sănătate) a ochilor, luându-se în continuare măsurile care se impun.
Pierderile de ochi se exprimă în procente, care, pentru a nu influenţa
negativ producţia, trebuie compensate.
 În vederea stabilirii viabilităţii ochilor, respectiv pentru calcularea
procentului de ochi pierduţi, se recoltează înainte de tăiere, pe soiuri,
parcele, câte 20-30 de coarde roditoare la hectar, lungi de 12-15 ochi,
care se ţin 2-3 zile cu baza în vase cu apă, într-o încăpere încălzită.
Urmează testarea viabilităţii ochilor, prin secţionarea longitudinală a
acestora cu lama sau briceagul, începând de la baza coardei către vârf
(figura 6.7). Starea fiecărui ochi se apreciază după culoarea ţesuturilor. Se
pot întâlni următoarele situaţii:
-întregul grup de muguri ce alcătuiesc ochiul de iarnă prezintă
ţesuturi viabile, colorate în verde specific ţesuturilor vii; ochiul se
consideră viabil;
-ţesuturile mugurului principal au culoarea neagră-cenuşie,
specifică ţesuturilor moarte, iar cei laterali sunt viabili, ochiul se
consideră neviabil, pierit;
-toţi mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagră-cenuşie,
ochiul fiind considerat neviabil, pierit.
Rezultatele observaţiilor se trec într-un tabel (tabelul 6.4), fiind
notaţi cu "+" ochii viabili şi cu "-" cei pieriţi. Prin însumarea ochilor
analizaţi, a celor viabili şi a celor pieriţi, se obţin datele necesare
calculării procentului de ochi periţi. Concomitent, se urmăreşte şi zona de
pe coardă unde se grupează pierderile de ochi (la baza, mijlocul sau la
vârful coardelor).
Stabilirea viabilităţii ochilor se poate realiza şi prin metoda de
forţare a pornirii ochilor. În acest caz, coardele recoltate din plantaţie se
taie în fragmente de câte un ochi cu o porţiune de internod, se parafinează
secţiunea superioară şi se introduc, în ordinea lor de aşezare de pe coardă,
în perforaţiile (de circa 10-12 mm) unei plăci de tablă (sau carton) ce se
aşază peste o tavă cu apă, în aşa fel încât partea inferioară a butaşilor să
fie în apă. Tăvile se ţin în încăperi încălzite, pentru forţarea butaşilor;
pornirea ochilor are loc după 8-16 zile la temperatura de 28-30º C, sau
după 20-25 de zile la temperatura de 18-20º C. La sfârşit, după pornirea
ochilor, se notază situaţia fiecăruia (viabil sau pierit) se înscrie în tabel, se
însumează datele la întreaga probă de coarde şi se calculează procentul de
ochi pieriţi. Prin această metodă, de forţare a pornirii ochilor, după
numărul de inflorescenţe prezente pe lăstarul pornit din fiecare ochi se
poate stabili cu o oarecare precizie şi gradul de fertilitate şi prognoza
producţiei de struguri.
Piederile de ochi se pot grupa pe categorii: ochii 1-3 de la baza
coardelor; ochii 4-6; ochii 7-9, ochii 10-12 de la baza coardelor,
furnizând informaţii cu privire la stabilirea lungimii de tăiere a coardelor
şi modul de compensare a ochilor pieriţi. Cunoscând nivelul pierderilor
de ochi şi distribuţia celor pieriţi de-a lungul coardei, se pot preciza
măsurile ce se impun la tăieri.
Până la pierderi de ochi de 15-20 %, tăierile se fac normal, folosind
încărcăturile de ochi stabilite pentru fiecare soi. Pierderile de ochi mai
mari de 20 % impun corectarea încărcăturii prin compensarea ochilor
pieriţi, încât din totalul ochilor lăsaţi la tăiere pe butuc (viabili şi
neviabili), numărul celor viabili să corespundă cu încărcătura normală, în
acest fel asigurându-se obţinerea recoltei normale de struguri.
Pentru calcularea încărcăturii compensate (Ic) se foloseşte formula:

In x 100
Ic = ------------
100 - p
în care: In este încărcătura de ochi normală (la ha sau m 2), iar p –
pierderile de ochi, în procente (% ochi neviabili, pieriţi).
Exemplu: In = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 %
150 000 x 100
Ic (ochi/ha) = ------------------- = 200 000
100 – 25
Rezultă că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000
sunt viabili, va putea asigura recolta de struguri propusă. Calculând noua
încărcătură compensată la m2, în aceeaşi situaţie (In = 15 ochi/m2; p = 25
%), rezultă:
15 x 100
Ic (ochi/m ) = ------------- , revenind 20 ochi/m2.
2

100 – 25
În continuare, încărcătura compensată se repartizează pe numărul
de butuci existenţi, iar încărcătura ce revine fiecărui butuc se repartizează
pe elementele de rod ale acestuia.
Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui
butuc (tabelul 6.5) se pune problema repartizării pe elemente de producţie
(coarde, cordiţe, cepi de rod). Apar însă două aspecte: dacă aceeaşi
încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente de rod
(coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor, sau să se
lase acelaşi număr de elemente de producţie, dar mai lungi. În general,
este bine să se menţină lungimea specifică fiecărui element de rod: 2-3
ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-10 ochi – coarda de rod. Dacă se
compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod
şi cordiţe – se modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se
realizeze compensarea prin lăsarea unui număr mai mare de cepi de rod
sau cordiţe. În cazul coardelor de rod trebuie cunoscută zona cu procentul
mai ridicat de ochi pieriţi şi corelată cu zona de pe coardă cu ochii care
dau lăstari cu fertilitate mai mare. În acelaşi timp trebuie să se reţină că,
prin lăsarea unui număr mai mare de ochi pe coardă, procentul ochilor
porniţi de pe porţiunea inferioară şi chiar mijlocie scade, deseori având
loc un fenomen de înălţare a scaunului butucului (la forma joasă), sau de
degarnisire la formele semiînalte şi înalte.
Amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi. Sunt situaţii
când, datorită măsurilor de fertilizare, irigare, modernizare a mijloacelor
de susţinere, se creează premisele pentru obţinerea unor producţii mari de
struguri. Pentru obţinerea unor astfel de producţii sporite este necesară
amplificarea încărcăturii de ochi pe butuci, la tăiere.
Sunt, de asemenea, şi situaţii când, în unele plantaţii de vii,
încărcătura de ochi trebuie redusă; este cazul viilor care au suferit
puternic de secetă, ger, au fost bătute de grindină sau al celor nelucrate
sau îmburuienate. În asemenea cazuri, se impune o reducere a încărcăturii
butucilor, pentru a-şi reface potenţialul de creştere şi fructificare.
Pentru amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi se foloseşte
relaţia:
In x (100 ± m)
Icr = --------------------
100 - p
în care: Icr este încărcătura corectată;
In – încărcătura de ochi normală (la ha sau m2);
m – amplificarea sau reducerea încărcăturii, în %;
p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.
S-a stabilit că amplificarea încărcăturii de ochi până la un anumit
nivel determină creşterea producţiei de struguri; depăşirea potenţialului
biologic al butucilor, prin atribuirea unor încărcături exagerate de ochi,
atrage după sine debilitarea lor, micşorarea producţiei şi acumularea unor
cantităţi mai mici de zaharuri în struguri.

6.1.5. Tăierea de rodire

Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii

de formare şi până în momentul în care creşterea şi fructificarea scad,
butucul intrând în declin.
La tăiere se respectă, în mod obişnuit, principiul constituirii
verigilor de rod (la sistemul mixt de tăiere), care asigură elementele de
rodire (reprezentate prin coarde de 8-12 ochi sau cordiţe de 4-6 ochi) şi
elementele de înlocuire a lor (reprezentate prin cepi de 2 ochi). Excepţie
de la acest principiu se întâlneşte la tăierea scurtă, în cepi de 2-3 ochi.
Tăierea de rodire la tipul Guyot multiplu. Această tăiere (vezi
fig. 6.2) se aplică în viile care urmează să fie îngropate peste iarnă.
Elementele care o caracterizează sunt verigile de rod; în mod obişnuit se
lasă 3-4 verigi de rod alcătuite din coarde de rod şi cepi de înlocuire.
Coardele se scurtează la 8-12 ochi, preluând încărcătura de ochi calculată
la butuc. Cepii se scurtează la 1-2 ochi, din care se vor forma, până la
sfârşitul perioadei de vegetaţie, coardele roditoare ce vor fi folosite la
tăieri în anul următor.
Cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se
alege dintre coardele crescute din cepii lăsaţi din anul anterior; coarda cu
poziţie superioară se scurtează la 8-12 ochi, iar cea cu poziţie inferioară
se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire. În cazul în care coarda
superioară de pe cep este prea subţire, necorespunzătoare, coarda de rod
se va forma din cea cu poziţie inferioară, iar cepul de înlocuire,
corespunzător coardei, se va forma dintr-o coardă lacomă, crescută pe
lemn multianual. La nevoie se păstrează coarde de rod şi din cele
crescute la baza punţilor de rod (coardelor de 2 ani).
Coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie
să aibă întotdeauna o poziţie inferioară coardelor de rod) se vor situa cât
mai aproape de scaunul butucului şi se vor repartiza uniform – simetric în
stânga şi dreapta butucului, pe direcţia rândului.
Coardele roditoare, cele lacome, ca şi lemnul multianual de prisos,
lemnul uscat, se taie fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate.
Coardele de rod păstrate pe butuc vor fi orientate de-a lungul
rândului, de o parte şi de alta a butucului, şi legate în forrmă de semicerc
pe primul etaj de sârme (cele portante).
Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină. Şi în această
situaţie, an de an se lasă pe butuc 3-4 verigi de rod (vezi fig. 6.3), ca şi la
tăierea Guyot multiplu, conducerea joasă, cu deosebirea că verigile de rod
se formează pe o tulpină semiînaltă. Tăierea decurge în felul următor: din
coardele crescute pe cepii de înlocuire din anul anterior (3-4 la număr) se
realizează câte o verigă de rod, prin scurtarea coardelor de la bază la 2
ochi, ce va forma noul cep, iar coarda următoare se scurtează la 8-12
ochi, formând noua coardă de rod. Astfel, pe tulpină se realizează cele 3-
4 verigi de rod, respectiv 3-4 coarde de rod şi 3-4 cepi de înlocuire, care
şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod, deoarece se găsesc pe lemn de 2 ani.
Coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul anterior
se înlătură în totalitate, inclusiv cu lemnul suport. Una din condiţiile unei
tăieri corecte este şi aceea de a nu îndepărta an de an, coardele de rod de
tulpină.
În zonele de cultură semiprotejată, cu ocazia tăierii se formează un
cep de siguranţă din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din
coarda cea mai de jos, de pe cepul lăsat în anul anterior. La sfârşitul
perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă vor fi
protejate cu pământ.
Tăierea de rodire la cordonul Cazenave. Verigile de rod la aceste
tăieri (vezi fig. 6.4) sunt formate din cordiţe de 4-6 ochi şi cepi de
înlocuire de 2 ochi. Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării
lucrării de dirijare şi legare a elementelor de rod, întrucât cordiţele se
autosusţin, această tăiere s-a extins mult în producţie. Pe fiecare cep lăsat
în anul anterior se formează o nouă verigă de rod; coarda cea mai de jos
se taie la 1-2 ochi, iar imediat următoarea se scurtează la 4-6 ochi,
formând cordiţe. Celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul
multianual, de suport.
Dacă pe cordoane s-au format coarde lacome, acestea se scurtează
la 1-2 ochi şi se formează cepi de înlocuire. Aceşti cepi permit apropierea
de cordon a elementelor de rod, în locul celor care s-au îndepărtat prea
mult.
Din coardele crescute pe cepul de siguranţă de la baza tulpinii se
reţine una singură, care se scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de
siguranţă.
Totodată se verifică legăturile cordoanelor, se refac cele distruse,
ca şi cele care au tendinţa de a strangula cordonul.
Tăierea de rodire la cordonul speronat. Această tăiere (vezi fig.
6.5) se caracterizează prin lăsarea pe cordoane numai a cepilor de rod. S-
a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care se
execută. Se aplică în special la soiurile care prezintă primii ochi de la
baza coardelor fertili. Se aplică cu bune rezultate la soiurile care nu cer
încărcături mari de ochi: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian,
Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal etc. La soiurile care cer
încărcături mari de ochi, nu poate fi asigurat numărul mare de cepi
necesari. În general, este bine ca, faţă de alte tipuri de tăiere, să se lase o
încărcătură ceva mai mare, fără a exagera însă, deoarece se inhibă
pornirea ochilor de la baza cepilor, sau a celor cu poziţie superioară
manifestându-se fenomenul de degarnisire a cordoanelor. Tăierea de
rodire decurge în felul următor: din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi
în anul anterior se alege coarda cea mai de jos, de vigoare normală, şi se
scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte coarde din cepul respectiv se
îndepărtează prin tăiere. În cazul când este necesar să se lase o
încărcătură mai mare, se mai poate forma câte un cep, din coarda
următoare; în nici un caz nu se va creşte dimensiunea cepilor. Dacă pe
cordon, din mugurii dorminzi, au crescut coarde lacome, acestea se taie
tot la cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea
formaţiunilor de rod. La tăierea în cepi roditori există pericolul
degarnisirii cordonului cu îndepărtarea cepilor de rod de cordon. Pentru a
evita această situaţie, se impune ca la tăiere cepii să nu depăşească
lungimea de 2-3 ochi (maximum 3 ochi la soiurile cu internoduri scurte).
Elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor. Totuşi, se
revăd şi se refac legăturile pe cordon, în special cele care au condus, fiind
prea strânse, la strangularea cordonului.
În condiţiile de cultură semiînaltă, una din coardele pornite din
cepul de siguranţă, cu poziţie inferioară şi cu orientarea pe direcţia
rândului, se scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă.
Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic. În
funcţie de urmările temperaturilor scăzute din timpul iernii, tăierile se
execută astfel:
-în anii normali, fără pierderi de ochi la viţa de vie, tăierea se
realizează lăsându-se la capătul fiecărui braţ câte două verigi de rod.
Coardele formate la baza braţelor vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi
cepi de siguranţă;
-în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au
fost afectate de ger, tăierea se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea
butucului pe seama coardelor pornite din cepii de siguranţă, care au fost
protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi
în poziţie orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi
fig.6.6).

6.1.6. Tăierea de regenerare

Tăierea de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau

îmbătrânite prematur, în care butucii au o capacitate slabă de regenerare,
în sensul că se formează coarde puţine, mici şi subţiri, cu degarnisirea
accentuată a cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor etc.
În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de regenerare, prin
care se înlătură parţial sau total lemnul bătrân acumulat pe butuc, în
vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare pentru
producţie.
Tăierea de regenerare la butucii conduşi în formă joasă.
Tăierea de regenerare se execută primăvara cât mai aproape de
dezmugurit, într-o perioadă când umiditatea solului este ridicată.
Intensitatea cu care se aplică este diferită după cum se poate vedea
şi din figura 6.8:
-tăierea de regenerare parţială constă în îndepărtarea de pe butuci a
unei părţi din lemnul multianual (a celei necrozate, cu vitalitate scăzută,
îmbătrânită), în scopul obţinerii unui lemn mai tânăr, mai viguros. La
tipul de tăiere Guyot multiplu, prin tăieri de regenerare parţială se reface
un braţ (o parte a butucului), iar cealaltă parte rămâne pentru producţie
până la refacerea celei dintâi. Pe scaunul butucului se lasă cordiţe şi cepi
de rezervă din coardele lacome crescute direct din lemnul multianual.
Încărcătura de ochi este, în acest caz, mult diminuată şi se lasă unele
elemente mai scurte, care au rolul să asigure urcarea sevei; ele poartă
denumirea de „trăgători de sevă”;
-tăierea de regenerare totală se aplică butucilor bătrâni, accidentaţi,
îmbătrâniţi prematur, la care partea aeriană este distrusă sau puternic
vătămată, uscată sau cu zone necrozate întinse. În acest caz, se suprimă,
cu ajutorul unui ferăstrău, tulpina supraterestră până aproape de nivelul în
care punctul de altoire sau capul butucului (la viţele nealtoite) au
diametrul maxim. Rana se unge cu mastic, după care se muşuroieşte cu
un strat de pământ mărunt şi reavăn, în strat gros de 10 cm. Tăierea de
regenerare totală se practică mai rar, cu precădere la soiurile care emit cu
uşurinţă lăstari de pe lemnul bătrân (Fetească neagră, Coarnă, Muscat de
Hamburg).
Tăierea de regenerare la butucii conduşi pe tulpini. În cazul
butucilor conduşi în forme semiînalte şi înalte, tăierea de regenerare se
bazează pe existenţa coardelor anuale crescute pe cepii de siguranţă de la
baza tulpinii (care se protejează peste iarnă prin îngropare). Ea durează 2-
3 ani şi necesită aplicarea unor soluţii similare cu cele folosite în cazul
tăierilor de formare specifice tipului adoptat.
Regenerarea cordoanelor se realizează mai uşor şi acest lucru se
impune la formele semiînalte şi înalte după un număr de 7-8 ani, întrucât
ele se degarnisesc de elementele roditoare.
Oricât de corect se execută tăierile, la un moment dat, se constată
depărtarea elementelor de rod de cordoane, degarnisirea lor, ceea ce
impune regenerarea acestora. Dacă butucul a fost format cu două
cordoane, regenerarea este mai uşoară, fără scăderea substanţială a
producţiei. Cele două cordoane nu se refac în acelaşi an. Mai întâi se
reface cordonul mai degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, iar după
aceea (2-3 ani) urmează refacerea celuilalt cordon.
Regenerarea cordonului se realizează astfel: în primul rând se
îndepărtează cordonul ce urmează a fi regenerat, apoi coarda aleasă
pentru a înlocui vechiul cordon, crescută cât mai aproape de tulpină, se
dirijează pe sârma portantă şi se taie la 50-60 cm lungime (egală cu
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând). Coarda aleasă pentru refacerea
cordonului trebuie să fie sănătoasă, să aibă o grosime normală, de 8-12
mm, să nu prezinte urme de răni; ea se leagă în poziţie orizontală. Din
ochii de pe acestă coardă pornesc lăstari, care în primăvara următoare se
scurtează la 2-3 ochi. Din coardele crescute din ochii acestor cepi, în
primăvara următoare se formează fie cepi, pentru tăierea în cepi roditori,
fie verigi de rod, formate din cordiţe şi cepi de înlocuire.
Rezultă că pentru regenerarea cordonului cu cepi roditori
(speronat) sunt necesari 2 ani, iar pentru refacerea cordonului cu cordiţe
(Cazenave), 3 ani. În continuare se procedează asemănător pentru
regenerarea celuilalt cordon.
În cazul când butucul a fost format cu un singur cordon, refacerea
se realizează asemănător, cu precizarea că pentru formarea noului cordon,
coarda aleasă trebuie să fie mai lungă (1,20-1,50 m), în funcţie de
distanţele dintre butuci pe rând. Când coarda aleasă pentru formarea
noului cordon nu are grosimea minimă de 8 mm pe toată lungimea
necesară, noul cordon se va realiza în 2 ani suscesivi, folosind pentru
prelungirea cordonului una din coardele din extremitate, care va fi
scurtată la lungimea necesară realizării cordonului.

6.1.7. Tăierea în uscat a hibrizilor direct producători

şi a soiurilor "rezistente"

Există azi în cultură o categorie de viţe cunoscute sub numele de

hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea (hibridarea) viţelor
americane (Vitis labrusca, Vitis aestivalis, Vitis rupestris etc.) cu soiuri
de viţă nobilă (Vitis vinifera), considerate cu o bună rezistenţă la mană,
filoxeră etc., nu întotdeauna însă confirmată. Calitatea strugurilor şi a
vinurilor este însă mult inferioară comparativ cu cea a produselor obţinute
de la soiurile "nobile" de viţă de vie.
Viţele de hibrizi sunt răspândite în majoritatea lor în zonele de şes,
pe loturile de lângă casă, grădini familiale etc, fiind, în general,
întreţinute necorespunzător, ceea ce afectează şi nivelul producţiei.
Una din lucrările care poate contribui la obţinerea unor cantităţi
mai mari de struguri este tăierea în uscat.
Înainte de a trece la tăierea propriu-zisă, se va face ca şi în cazul
soiurilor "nobile" controlul iernării ochilor pentru a cunoaşte gradul de
afectare, prin îngheţurile din timpul iernii, a ochilor de iarnă. În
continuare se va calcula, după metodologia indicată, încărcătura
compensată.
Încărcătura obişnuită de ochi, în cazul hibrizilor, variază între 30 şi
60 ochi/butuc, în funcţie de vigoarea soiului, climă şi fertilitatea solului,
tehnologia aplicată etc.
Compensarea ochilor pieriţi trebuie să fie urmată, după pornirea în
vegetaţie, de un plivit pentru a realiza un echilibru vegetativ normal,
creşteri anuale de grosime normală (8-12 mm în diametru), evitând
formarea unor lăstari prea subţiri etc.
 Se consideră că hibrizii direct producători sunt mai puţin
pretenţioşi la tăiere deoarece ei produc struguri şi pe lăstarii daţi din
lemnul vechi (butuc sau braţe, tulpini etc).
Se practică, în general, tăierea scurtă, fie în conducere joasă cu
legarea lăstarilor sub formă de smoc la înălţinea de circa 100 cm, fie în
formă de "vas", pe braţe de circa 60 cm înălţime, fără a fi protejate peste
iarnă.
Din certcetările efectuate a rezultat că totuşi hibrizii direct
producători nu pot fi tăiaţi la voia întâmplării, ci trebuie, în vederea
obţinerii unor producţii mai mari, să se realizeze în primul rând instalarea
unor mijloace de susţinere moderne (spalier), care să permită etalarea
vegetaţiei, apoi utilizarea la tăiere pentru formarea elementelor de rod, a
coardelor de un an, aflate pe lemn de doi ani. În aceste condiţii se pot
executa tipurile de tăiere prezentate: Guyot multiplu-tăiere clasică joasă,
tăieri pe tulpini semiînalte şi chiar înalte (în cazul soiurilor cu rezistenţă
mai bună la ger).
Trecerea viţelor de la formele actuale (fără mijloc de susţinere-
spalier) la tipurile de tăiere amintite se face în decurs de 4-5 ani,
asigurându-se în acelaşi timp şi obţinerea de producţii de struguri.
Astfel, pentru tăierile pe semitulpină sau tulpină înaltă, lângă
fiecare butuc se fixează un tutore, iar din coardele aflate pe butuc, se
alege una în poziţie centrală, care poate să fie şi în continuarea unui cotor,
se leagă în poziţie verticală de tutore, se scurtează la înălţimea
corespunzătoare semitulpinii (tulpinii), sau se proiectează cordoanele, pe
care în anii următori se formează elementele de rod (cepi de rod, cordiţe
etc).
Pentru obţinerea producţiei se lasă la baza butucului 2-4 coarde
scurtate la circa 8 ochi, care se dirijează în semicerc, în stânga şi dreapta
butucului.
Pe măsură ce se formează noile formaţiuni de rod, aceste coarde se
înlătură, rămânând eventual un cep de siguranţă, în zonele cu ierni mai
geroase.
Soiurile "rezistente" de hibrizi moderni, provenite din categoria
hibrizilor direct producători, prin hibridare (încrucişare) cu soiurile
"nobile", care se consideră cu rezistenţă sporită faţă de mană, cu
rezistenţă ceva mai bună la ger, dar cu rezistenţă mai scăzută la filoxeră,
reclamă altoirea lor. Calitatea strugurilor şi a vinurilor obţinute, mai
apropiate de ale soiurilor "nobile", ca şi producţiile, în general, mai
ridicate, au contribuit la răspândirea lor masivă, în ultimii ani, în special
în jurul caselor, înlocuind hibrizii direct producători.
 În general, datorită vigorii lor, aceste soiuri cresc bine pe forme
semiînalte sau înalte, pergolă raţională, diferite forme artistice etc., dând
producţii mari şi constante.
Cultivate în zone mai geroase în timpul iernii (în medie sub - 22ºC)
se recomandă lăsarea la baza butucilor a câte unui cep de siguranţă.

6.1.8. Tăierile aplicate în plantaţiile afectate de

accidente climatice

Accidentele climatice care provoacă pagube însemnate în

plantaţiile viticole sunt căderile de grindină din perioada de vegetaţie,
îngheţurile din timpul iernii, ca şi cele târzii de primăvară, accidente care
survin spontan şi sunt greu de prevenit. În urma acestor accidente
climatice poate fi distrusă nu numai recolta anului în curs, dar, prin
afectarea elementelor de rod şi a producţiei din anul următor.
Refacerea plantaţiilor afectate de grindină. De la început trebuie
accentuat faptul că se va evita plantarea viţei-de-vie în zonele unde cade
frecvent grindina.
Efectele grindinei în plantaţiile de vii sunt determinate de mărimea,
intensitatea, viteza şi durata de cădere, fiind afectate frunzele, lăstarii,
inflorescenţele (strugurii).
În cazul când grindina cade timpuriu, după dezmugurit, în locul
lăstarilor distruşi se formează alţii din mugurii înlocuitori şi dorminzi,
fiind astfel asigurate elementele de rod pentru anul viitor, precum şi, în
parte, producţia de struguri în anul respectiv.
Nu trebuie să se uite că prima măsură care se impune după căderea
grindinei (în primele 12 ore) este aplicarea unor stropiri cu zeamă
bordeleză (1 %).
Dacă grindina cade până în perioada înfloritului fără să afecteze
puternic vegetaţia, butucii fiind în faza de creştere intensivă a lăstarilor,
refacerea lor este relativ uşoară, fiind recuperată şi o parte din producţie.
În cazul când grindina a provocat numai pagube parţiale, se lasă să
vegetaze toate organele, în vederea restabilirii echilibrului dintre sistemul
aerian şi cel radicular. Lăstarii afectaţi se taie prin diafragma primului
nod sub ruptura făcută de grindină. În scopul formării elementelor de rod
necesare anului următor se provoacă, prin ciupirea lăstarilor, pornirea
copililor, care la rândul lor vor fi ciupiţi. În acest fel este posibil la la
unele soiuri să se obţină o producţie normală de struguri.
Dacă însă grindina este foarte puternică, se înlătură organele
distruse, inclusiv formaţiunile lemnoase care prezintă răni mari. De obicei
pe butuc se lasă numai 3-4 cepi (verzi) din lăstari neafectaţi, a câte 2 ochi,
pe cât posibil mai aproape de lemnul multianual. În această situaţie, în
primăvara următoare, nu se va putea lăsa încărcătura normală de ochi şi
nici nu se va putea păstra tipul de tăiere practicat. Prin modul de
executare a tăierii se va asugura, în limita posibilităţilor, lemnul de rod
necesar realizării recoltei, dar atenţie deosebită se va acorda formării
lemnului de rod pentru anul viitor, odată cu restabilirea tipului de tăiere.
Căderea de grindină în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie
este cea mai periculoasă, deoarece, creşterile fiind încetinite, refacerea
organelor butucului se face mai greu, pe seama substanţelor de rezervă,
prin diminuarea cărora scade şi rezistenţa la ger, ceea ce, în cazuri de
îngheţuri puternice peste iarnă poate duce la pieirea butucilor. În general,
măsurile luate în vederea stimulării vegetaţiei (pornirea copililor) nu dau
rezultate bune. În această situaţie, singura măsură care poate duce la
refacerea butucilor este tăierea de primăvară. La tăiere se vor lăsa pe
butuci elemente scurte de rod: cepi de 3-4 ochi, sau numai de 2 ochi, iar
dacă există posibilitatea (coarde sănătoase), cordiţe de 5-6 ochi.
Încărcătura lăsată pe butuc va fi de 30-40 ochi.
Această tăiere asigură în primul rând elementele de creştere în
vederea refacerii butucilor, urmând ca treptat, în anii viitori să se refacă
elementele de producţie şi de înlocuire, cu posibilităţile obţinerii unor
recolte normale de struguri.
Refacerea plantaţiilor afectate de îngheţurile din timpul iernii.
Viţa-de-vie, în general, nu se poate considera o plantă rezistentă la ger.
Mugurii viţei-de-vie pier la -15……- 18ºC, coardele anuale la -19..-22ºC,
iar lemnul multianual la -20….-24ºC. Gradul de rezistenţă depinde de mai
mulţi factori printre care: soiul (tabelul 10.6!!!), intensitatea şi durata
îngheţului, felul său, umed sau uscat, perioada în care survine în raport
cu gradul de pregătire a butucului (călire), gradul de maturare a coardelor,
alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate, mărimea recoltei din
anul anterior, tehnologia de cultură practicată în anul anterior (fertilizat,
irigat, operaţii în verde) etc.
Deosebit de periculoase sunt temperaturile scăzute, intervenite
brusc, la începutul iernii (în noiembrie chiar), sau la sfârşitul ei (martie),
când se pot înregistra pagube însemnate, variabile de la un soi la altul, în
funcţie de rezistenţa lor la ger, de obicei mai mari la cele pentru struguri
de masă. Pagube mai mari se constată în viile amplasate pe teren şes, la
cele de la baza pantelor, diminuându-se cu cât sunt amplasate mai sus pe
panta dealurilor.
În anii cu îngheţuri puternice, sub limitele amintite, este necesar ca
pe lângă determinarea gradului de afectare a ochilor, să se examineze şi
starea de viabilitate prin decojire şi secţionare făcută din loc în loc, de-a
lungul coardelor anuale şi a lemnului multianual, cu briceagul de altoit,
bine ascuţit. Ţesuturile afectate de îngheţ se colorează în cafeniu,
comparativ cu culoarea alb-verezui specifică ţesuturilor vii.
În cazul unor pierderi de până la 75 % ochi, se aplică tăieri de
compensare.
La pierderi de peste 75 % din ochi, repartizaţi relativ uniform de-a
lungul coardei, la fiecare butuc se vor lăsa la tăieri 5-6 coarde scurate la
12-14 ochi, lăsând un număr dublu de cepi faţă de normal. După pornirea
în vegetaţie se suprimă coardele fără lăstari sau aşezaţi rar (izolaţi). Prin
plivit se înlătură lăstarii slab formaţi (debili) sau deformaţi. Prin ciupirea
vârfurilor lăstarilor sterili, în vederea pornirii copililor, se urmăreşte
refacerea lemnului de rod. La unele soiuri, aceşti copili pot fi purtători de
inflorescenţe, recuperând o parte din producţie.
Dacă pierderile de ochi (peste 75 %) sunt repartizate în special spre
vârful coardelor, se aplică tăieri de reducţie. Cu această ocazie se înlătură
masiv elementele lemnoase ale butucului în vederea stimulării pornirii
lăstarilor din mugurii dorminzi, iar coardele anuale se scurtează la 4-5
ochi.
Dacă la viţele conduse în forme semiînalte şi înalte se constată
îngheţarea unui număr mare de ochi, refacerea formaţiunilor de rod se
bazează pe trezirea la viaţă a mugurilor dorminzi de pe cordoane şi
tulpini.
Refacerea tulpinilor şi a cordoanelor afectate de temperaturile
scăzute din timpul iernii. În unele centre viticole din zona de cultură
semiprotejată, în timpul iernii se pot înregistra temperaturi scăzute (chiar
de minus 26-32ºC) care să distrugă, la formele semiînalte şi înalte, lemnul
anual şi multianual, respectiv cordoanele şi tulpinile. În această situaţie,
refacerea tulpinii şi a cordoanelor se realizează prin coardele aflate pe
cepul de siguranţă (de la baza tulpinii) şi care se protejează peste iarnă.
Tulpina distrusă de îngheţ se taie cu foarfecele sau ferăstrăul, în
funcţie de grosimea sa, deasupra cepului de siguranţă. Una din coardele
de pe cep, cea mai apropiată de butuc, de 8-12 mm grosime, serveşte la
refacerea tulpinii. În nici un caz, pentru refacerea tulpinii nu se vor folosi
coarde lacome, de mare vigoare, ce depăşesc diametrul normal. Coarda
aleasă se scurtează sub nivelul sârmei şi se leagă cât mai drept de tutore.
În cazul tăierii Guyot pe semitulpină, în anul următor, din coardele
crescute în partea superioară a tulpinii se realizează primele verigi de rod;
se procedează ca în cazul tăierilor de formare.
La tăierile cu cepi roditori sau Cazenave, când este necesar să se
refacă şi cordoanele, se procedează în felul următor: coarda aleasă pentru
refacerea tulpinii se conduce pe tutore, în poziţie verticală, până la nivelul
sârmei portante, apoi se conduce în poziţie orizontală pe aceasta, urmând
ca în 2-3 ani să se refacă şi cordonul, procedând ca în cazul anterior. În
continuare, se procedează ca şi în cazul tăierilor de formare.
Pentru a împiedica diminuarea producţiei de struguri, cea de a doua
coardă de pe cepul de siguranţă se taie la 10-14 ochi, se leagă de tutore în
poziţie arcuită (fig. 10.9!!!). În anul următor, această coardă se taie,
lăsând un alt cep de siguranţă.
Dacă lipsesc cepii de siguranţă sau nu au fost protejaţi peste iarnă,
prin acoperire cu pământ şi au îngheţat, refacerea tulpinii şi a cordoanelor
se sprijină pe existenţa "lăstarilor lacomi" porniţi direct din butuc,
deasupra punctului de altoire. Din lăstarii porniţi se lasă numai 1-2 care
se vor dirija şi lega de tutorele din dreptul butucului, în vederea refacerii
tulpinii. Aceşti lăstari se ciupesc la înălţimea corespunzătoare formării
semitulpinii (60-80 cm) sau eventual a tulpinii (100-120 cm), la nivelul
primei sârme a spalierului (portantă), în scopul emiterii de copili care vor
forma cordoanele. Ceilalţi lăstari porniţi din mugurii dorminzi se ciupesc
când au 5-6 frunzuliţe, la 3-4 internoduri, pentru a stimula pornirea şi
creşterea copililor care, în caz că sunt purtători de inflorescenţe, vor putea
asigura o oarecare producţie de struguri. În anul următor, dacă din aceste
coarde nu se formează formaţiuni de rod, ele se îndepărtează de pe butuc.
În general, este bine ca la viile care au suferit puternic de îngheţ în
timpul iernii, să se facă o tăiere provizorie, cu lăsarea unui număr mare de
ochi pe coarde şi copili, iar tăierea definitivă să se execute după pornirea
în vegetaţie, fie plivind lăstarii de prisos, fie prin intervenţii mai profunde
de înlăturare a elemnentelor de rod, cordoanelor şi tulpinilor, în funcţie de
situaţie, procedându-se corespunzător.
Tăierea viilor afectate de îngheţurile târzii de primăvară.
Scăderea temperaturii sub 0ºC, după pornirea în vegetaţie, poate provoca
distrugerea mugurilor abia deschişi, a lăstarilor tineri sau numai a
vârfurilor lor cu primele frunzuliţe. În primul rând sunt distruşi mugurii
principali, fiind primii porniţi în vegetaţie, ca şi lăstarii care îşi au
originea în aceştia.
S-a constatat că sunt mai des afectate viile situate la baza pantelor,
pe văi, pe teren şes. Viile nelucrate (prin arături de primăvară), ca şi cele
erbicidate, rezistă mai bine la acţiunea acestor temperaturi. Plantaţiile
conduse în forme semiînalte şi înalte, mai ales, sunt mai puţin expuse
acţiunii acestor temperaturi scăzute.
Acţiunea dăunătoare a îngheţurilor târzii se poate diminua sau
elimina întârziind lucrările solului în plantaţii sau prin fumigaţii, în care
scop se fac grămezi de paie umede, coceni, deşeuri de cauciuc etc, cărora
li se dă foc. Pe suprafeţe mai mici se pot folosi sobiţe pentru încălzirea
aerului, sau ventilatoare pentru omogenizarea acestuia.
 Irigarea prin aspersiune constituie o altă măsură de protejare a
plantelor până la temperatura de -4ºC.
Efectul îngheţurilor târzii de primăvară se observă abia după 2-3
zile de la producerea lor. În funcţie de organele afectate se execută tăieri
în uscat, de corecţie, urmate de o serie de lucrări în verde (plivit, ciupitul
lăstarilor sterili, forţarea apariţiei de copili etc).
În cazul când au fost distruşi mugurii porniţi în vegetaţie sau
lăstarii abia porniţi, se trece la o uşoară tăiere de reducţie, scurtând
coardele rămase (circa 20-30 % din lungimea lor), forţând în acest fel
pornirea mugurilor secundari ca şi a celor dorminzi. În acest fel se refac
părţile vegetative ale butucului, asigurând coardele necesare producţiei
anului următor. Prin pornirea mugurilor laterali se poate recupera o parte
din producţia de struguri, fertilitatea acestor lăstari variind în funcţie de
soi, între 13 şi 48 % din cea a lăstarilor principali. Se pot obţine producţii
ce reprezintă 15-30 % din cea normală. În cazul când îngheţul a survenit
mai târziu, când lăsarii sunt mai dezvoltaţi şi au fost distruse vârfurile cu
primele frunzuliţe, se taie toate părţile afectate, rămânând pe formaţiunile
de rod numai porţiunile sănătoase (verzi) şi cât de scurte (cepi verzi). În
acest fel se forţează apariţia şi creşterea copililor care la unele soiuri pot
fi fertili şi ajută la recuperarea unei părţi din recolta de struguri (mai ales
în toamnele lungi, călduroase), dar şi la refacerea părţii aeriene.
În perioada de vegetaţie în aceste plantaţii afectate de îngheţuri
târzii se vor aplica cu prioritate tratamentele fitosanitare.

6.1.9. Tăieri tradiţionale practicate în podgoriile României

De-a lungul timpului, în viticultura ţării noastre s-au statornicit o

serie de tipuri de tăieri tradiţionale, specifice anumitor podgorii, mult
răspândite în trecut.
Astfel, la tăierea de Drăgăşani, scaunul butucului (buturuga) aflat
la suprafaţa pământului poartă ca organ de rod o singură coardă cu
lungimea de 18-20 de ochi, situată pe cepul de înlocuire de anul trecut.
După ce se petrece pe după aracul destinat susţinerii butucului, coarda se
leagă în poziţie oblică, cu vârful de aracul butucului vecin (fig. 6.10).
Cepul de înlocuire de 2 sau 3 ochi se lasă pe scaunul butucului în
partea opusă coardei de rod şi se obţine dintr-o coardă provenită din ochii
dorminzi sau cei de la baza coardei de rod păstrată din anul trecut.
Tăierea de Miniş se caracterizaeză printr-o coardă de rod de 10-12
ochi lungime, legată în formă de cerc de aracul fixat la fiecare butuc (fig.
6.11). În afară de coarda de rod, la baza butucului se păstrează un cep de
înlocuire de 2-3 ochi şi, în plus, un cep de rezervă care serveşte la
mutarea coardei de rod (de la un an la altul), când de o parte, când de alta
a butucului.
La tăierea de Huşi pe butuc se formează 4 braţe scurte, în vârful
cărora se lasă câte 1 sau 2 coarde lungi de 14-18 ochi, păstrând în total 6
coarde de rod (fig. 6.12). Dirijarea coardelor se face pe araci, folosindu-se
câte doi pentru fiecare pereche de coarde, rezultând un total de 6 araci. La
legarea coardelor, două perechi de coarde se dirijează în planuri paralele,
în direcţia rândului, într-o parte, la o distanţă de aproximativ 30 cm unul
de altul, iar a treia pereche de coarde se orientează în partea opusă, pe
lungimea rândului, ocupând o poziţie mijlocie faţă de cele două planuri
paralele din partea opusă.
Tăierea de Dealu Mare se caracterizează prin prezenţa pe butuc a
2-3 braţe foarte scurte, care poartă fiecare câte 1-2 coarde care se
dirijează şi se leagă etajat, de doi araci situaţi într-o singură parte, în
lungul rândului (fig. 6.13).
Înlocuirea lemnului de rod se realizează din coardele anuale situate
la baza coardelor din anul precedent. Uneori la tăiere se păstrează şi un
număr convenabil de cepi de înlocuire, în acest caz, asemănându-se cu
tăierea Guyot modificat.

6.1.10. Forme artistice de cultură a viţei-de-vie

Flexibilitatea tulpinilor viţei-de-vie, creşterile excepţionale în

lungime permit ca prin tăiere şi conducerea vegetaţiei să se realizeze
forme foarte variate, pe tulpini de diferite înălţimi, bolţi, semibolţi,
chioşcuri, palmete, ghirlande, umbrare de copertină etc. Conducerea
butucilor se face şi în formă de "T", "V", "U" sau "O", ca şi în formă de
băncuţă, mese etc. Foarte bine, cu rezultate bune, viţa-de-vie poate fi
folosită pentru a îmbrăca (masca) diferite ziduri, stâlpi, pereţi etc, din
gospodărie.
Aceste inepuizabile posibilităţi de conducere a viţei-de-vie permite
aproape oricărui gospodar să planteze pe suprafeţe restrânse un număr
redus de viţe, care să producă struguri necesari consumului în stare
proaspătă sau vinificaţi.
Amenajarea grădinilor de lângă casă, atât în mediul sătesc, cât şi în
cel urban, în majoritatea cazurilor cuprinde şi prezenţa unor butuci de
viţă-de-vie conduşi în diferite forme artistice, îngrijirea lor constituind o
îndeletnicire pasionantă. În general, prin prezenţa viţei-de-vie sunt
valorificate spaţiile de pe lângă construcţiile existente (casă, curte,
diferite dependinţe), de-a lungul gardurilor, drumurilor etc. Amplasarea
butucilor, formele de conducere alese, pe lângă înfrumuseţarea curţii,
trebuie să realizeze un aspect armonios întregului ansamblu din spaţiul
înconjurător. Formele de conducere alese (bolţi, semibolţi etc) pot proteja
locurile puternic însorite. Prin chioşcurile realizate sau alte forme artistice
se crează spaţii de odihnă, la umbră.
Viţa-de-vie, în măsura posibilităţilor, nu trebuie plantată în
apropierea pomilor deoarece lăstarii care cresc puternic, nesuportând
umbra, în căutare de lumină stânjenesc creşterea pomilor, sufocă de multe
ori creşterile anuale ale coroanei acestora.
Amplasarea butucilor în apropierea caselor sau a zidurilor nu
trebuie să stânjenească iluminarea ferestrelor sau a unor culturi (legume,
arbuşti etc) din curte.
Cele mai multe forme de conducere artistică a viţei-de-vie se
realizează prin folosirea unui anumit tip de mijloace de susţinere care
poate fi artificial (boltă, spalier, pergolă etc) sau natural (arbori, pomi
etc).
Bolta reprezintă cea mai răspândită formă artistică de conducere a
viţei de vie în gospodăriile populaţiei. De cele mai multe ori, locuinţa este
legată de stradă printr-o alee asfaltată (sau betonată), sau un drum de
acces, acoperit de o boltă de viţă-de-vie (fig. 6.14) cu lărgimea cuprinsă
între 3,5 şi 4 m, iar înălţimea de 2,5-3,0 m.
Scheletul boltei este alcătuit din arcade de forme diferite (fig. 6.15),
confecţionate de obicei din ţeavă de fier, fixate cu porţiunea din sol în
beton pentru a le asigura stabilitatea. Distanţa de la o arcadă la alta
variază de la 3 la 5 m. Arcadele se vopsesc cu vopsea de culoare verde
pentru a asigura efectul estetic în perioada când butucii sunt lipsiţi de
frunze, ca şi pentru a le feri de degradare. În părţile laterale ale arcadelor
se fixează sârmele de susţinere a vegetaţiei. Prima sârmă se fixează la
circa 70-80 cm, a doua la aproximativ 70 cm de prima, iar următoarea la
distanţa de 50 cm una de alta. Se foloseşte sârmă galvanizată cu diametrul
de 2,2-2,8 mm, mai groase pentru susţinerea tulpinei şi a cordoanelor,
mai subţiri către partea superioară a boltei.
Viţele se plantează la 0,7-1,2 m una de alta, în funcţie de modul de
conducere. La distanţe mai mici între ele se plantează cele cu formare
alternă, adică butucii cu număr impar vor fi conduşi până la jumătatea
boltei, iar cei cu număr par – în partea superioară. Uneori trei butuci
succesivi se pot forma cu tulpina de diferite înălţimi, încât să îmbrace
bolta pe trei etaje.
Butucii se formează cu tulpină de diferite lungimi (0,40-0,70-1,00-
1,20 m) pentru a acoperi întreaga înălţime a boltei. Folosirea unor soiuri
cu creşteri puternice permite renunţarea la formarea tulpinilor de diferite
lungimi, conducerea butucilor făcându-se pe tulpini de aceeaşi înălţime.
 Indiferent de înălţimea tulpinii, pe cordoane se practică tăierea în
cepi (cordon speronat) sau în verigi de rod formate din cordiţe de 4-6 ochi
şi cepi de înlocuire de 2 ochi (cordon Cazenave).
Pentru formarea şi menţinerea poziţiei verticale a tulpinilor se
folosesc tutori care se înfig bine în pământ, în dreptul fiecărui butuc, fiind
legaţi în partea superioară de prima sârmă a mijlocului de susţinere
(arcadă).
Butucii pot fi conduşi şi sub formă de palmetă (cordon vertical) cu
elemente de rod pe toată lungimea cordonului. Palmeta se formează dintr-
un ax vertical de înălţime variabilă, pe care sunt prezente elementele de
rod sub formă de verigi de rod alcătuite dintr-o coardă de 8-10 ochi
lungime sau o cordiţă de 4-6 ochi şi un cep de înlocuire. Uneori pe axul
vertical se formează (prin tăiere) numai cepi roditori.
Formarea cordonului vertical (palmetă) este prezentată în paginile
care se referă la susţinerea viţei pe semiboltă.
În lipsa materialului metalic (ţevi, profilat T, etc) utilizat la
realizarea arcadelor se poate recurge la folosirea stâlpilor din beton sau
lemn de esenţă tare. Stâlpii de lemn vor avea o grosime de 10-14 cm la
vârf, fiind mai groşi la bază, porţiunea din stâlp care se îngroapă se
decojeşte şi se impregnează cu sulfat de cupru (soluţie 6 %) sau cu alte
substanţe, pentru a mări durabilitatea lor. În soluţie de sulfat de cupru
stâlpii se ţin 10-14 zile.
În vârful stâlpilor se fixează de-a lungul bolţii şi la cele două capete
ale sale, sârme cu diametrul de 3-5 mm, de care din 50 în 50 cm se prind
sârme cu diametrul de 1,5-2 mm alcătuind astfel o reţea pe care se
sprijină o parte din vegetaţia butucului. Stâlpii trebuie să asigure o bună
stabilitate a întregului sistem. Şi pe acest tip de boltă (cu stâlpi de
susţinere) butucii pot fi conduşi în formă de cordoane orizontale (cu
verigi de rod sau cu cepi). Şi conducerea în formă de palmetă este
convenabilă.
Executarea corectă a tăierilor, cu pricepere, dirijarea raţională a
coardelor şi lăstarilor, asigură o producţie de struguri mulţumitoare, chiar
bogată în cazul unor soiuri. Datorită prezenţei rodului (strugurilor) la
diferite înălţimi, coacerea este eşalonată, ceea ce în cazul soiurilor de
struguri pentru consum în stare proaspătă nu constituie un neajuns.
Consumul strugurilor de la acelaşi soi se poate prelungi chiar 2-3
săptămâni.
Semibolta. În apropierea unor ziduri, garduri, pereţi etc, bine
însorite, ca şi de-a lungul unei alei (drum), viţa-de-vie se poate susţine pe
semiboltă care în partea superioară a stâlpilor metalici de susţinere (ţevi,
profil T) sunt uşor arcuite. Pe partea arcuită sunt instalate sârme (2-4
rânduri) pentru sprijinirea vegetaţiei. Ca şi în cazul boltei stâlpii de
susţinere trebuie fixaţi în pământ.
Butucii care vor forma semibolta se conduc, în general în formă de
palmetă (cordon vertical). Pentru ca vegetaţia butucilor să îmbrace cât
mai bine semibolta, să creeze un ecran protector, se recomandă formarea
butucilor la diferite înălţimi; astfel un butuc se formează cu semitulpină
(60-80 cm înălţime) iar următorul cu tulpina înaltă (1,0-1,2-1,5 m),
alternând în continuare unul mai scurt cu unul mai înalt (fig. 6.16).
În primii trei ani de la plantare se acordă atenţie deosebită
proiectării şi formării tulpinilor. Tulpinile se conduc în poziţie perfect
verticală şi se leagă anual de tutori confecţionaţi, în general, din lemn de
cel puţin 2,5 m lungime. Când tulpina capătă rezistenţă la îndoire şi se
poate autosusţine se renunţă la legarea de tutore.
Prelungirea tulpinii în vederea formării cordonului vertical,
respectiv axul palmetei se realizează timp de 2-3 ani. În fiecare an se
prelungeşte cu câte 40-60 cm (cu 5-6 ochi) (fig. 6.17). Obţinerea mai
rapidă a cordonului practicând anual tăieri de prelungire mai lungă decât
cele menţionate (40-60 cm) nu este indicat întrucât duce la degarnisirea
părţilor inferioare ale cordonului.
În vederea formării cordonului vertical în prelungirea tulpinii,
primăvara după tăiere pe porţiunea de coardă rămasă, ochii (mugurii) se
răresc din 2 în 2, un ochi rămâne, unul se suprimă. Această operaţie se
poate face şi imediat după dezmugurire. Dacă soiurile se caracterizează
prin internoduri mai lungi, lucrarea nu este indicată.
În anul următor coardele crescute pe porţiunea lăsată în vederea
formării scheletului cordonului vertical, se taie la cepi de 2 ochi, cu
excepţia coardei din vârf care lungeşte axul cordonului.
În continuare, în anul următor din coardele crescute pe cepi se
formează primele verigi de rod alcătuite din coardă de 6-8 ochi sau
cordiţă de 4-6 ochi şi un cep de înlocuire. Coardele crescute pe
prelungirea cordonului vertical se taie la cepi de 2 ochi, urmând ca în anul
următor şi pe această porţiune să se realizeze verigi de rod. Se continuă în
mod asemănător până se încheie formarea palmetei la înălţimea stabilită.
Odată formată palmeta, anual se execută tăieri de rodire care
prevăd garnisirea cordonului vertical cu verigi de rod (coardă sau cordiţă
şi cep). Pe coardă sau cordiţă se asigură recolta anului respectiv, iar prin
cep, lemnul de rod (verigă de rod) necesar la tăierile din anul următor.
Tăierea în palmetă (cordon vertical) se face cu multă atenţie pentru
a nu provoca degarnisirea părţilor inferioare. Deseori în dorinţa de a
obţine cât mai mulţi struguri, butucii sunt supraîncărcaţi de ochi (la
tăiere) cee ce duce la accentuarea degarnisirii ca şi îndesirea peste normal
a vegetaţiei fiecărui butuc.
 Palmeta poate fi formată în felul următor (fără tulpină): în
primăvara anului al III-lea de la plantare se alege o singură coardă care se
scurtează la lungimea de cel puţin 6 ochi, restul coardelor se suprimă.
Coarda scurtată se susţine în poziţie verticală de un tutore. În anul
următor (al IV-lea de la plantare) coardele crescute pe porţiunea lăsată în
anul anterior, se scurtează la cepi de 2 ochi, cu excepţia coardei din vârf,
bine formată, care va prelungi axul palmetei. În următorul an (al V-lea de
la plantare), coardele crescute pe porţiunea inferioară a axului, din cepi,
se formează primele verigi de rod (cordiţă şi cep), iar în continuare pe
porţiunea superioară coardele vor fi scurate la cepi; în vârf (dacă este
necesar) se va prelungi axul cu o coardă bine formată. Tăierea de formare
se încheie în anul următor (al VI-lea de la plantare) când, primăvara,
întregul ax al palmetei va fi garnisit cu verigi de rod (fig. 6.18).
Reţinem că lăstarii dinspre vârful palmetei au tendinţa să aibă o
creştere mai viguroasă, în defavoarea celor de la bază. Cepii, în măsura
posibilităţilor, trebuie să aibă o poziţie inferioară coardei şi cât mai
aproape de ax, pentru a nu accentua fenomenul de degarnisire.
Conducerea în formă de palmetă permite o bună etalare a peretelui
de frunze. Butucii care formează semibolta pot fi conduşi şi cu cordoane
orizontale bilaterale, folosind ca elemente de rodire veriga de rod (cordiţă
şi cep) sau cepii de rod, în cazul soiurilor cu ochii de la baza coardelor,
fertili. Cordoanele se formează pe tulpini de diferite înălţimi (fig. 6.19).
Pergola folosită pentru susţinerea viţei-de-vie poate să fie simplă
sau dublă (cu două braţe).
Pergola simplă este alcătuită dintr-un stâlp de 2,4 m înălţime de la
suprafaţa solului şi o consolă cu lungimea de 1,20 m care se montează
înclinat formând un unghi de 50º faţă de stâlp. Consola este menţinută în
poziţia stabilită prin ancorarea de vârful stâlpului cu o sârmă sau prin
contraforţă de sprijin (fig. 6.20).
Viţele se plantează la distanţă de 1,20-1,50 m una de alta, butucii se
formează în decurs de 4-5 (6 ani) cu o tulpină de 1,20-1,50 m şi cordoane
orizontale uni- sau bilaterale.
Pentru menţinerea tulpinii în poziţie verticală se folosesc tutori,
fixaţi lângă fiecare viţă. Susţinerea (dirijarea) cordoanelor se face prin
legarea de prima sârmă (portantă) care se fixează la înălţimea de 1,20-
1,50 m de sol, adică la baza consolei. Pe consolă se montează 3-4 sârme
la circa 35-40 cm una de alta, care vor susţine vegetaţia şi rodul viţei-de-
vie.
Pe cordoane se practică tăierea în cepi roditori (cordon speronat)
sau în verigi de rod (cordon Cazenave) formate din cordiţă de 4-6 ochi şi
cepi de înlocuire de 2 ochi.
 Pergola simplă se poate folosi de-a lungul unei alei, în lungul unui
perete sau în lungul unui gard (zid).Dacă pergola se formează în dreptul
unui gard, viţele se plantează la o distanţă de circa 2-3 m de acesta, cu
consola (planul înclinat) orientat spre interior, către casă.
Pergola dublă este alcătuită din două console (planuri înclinate)
fixate la înălţimea de 1,2-1,5 m, de la stâlpul de susţinere. Lungimea
celor două console (braţe) este de 1,20 m. Între ele, cele două braţe
formează o deschidere de 65-70º. Menţinerea braţelor în poziţia înclinată
se realizează prin legarea lor cu sârmă (fig. 6.21).
Butucii se plantează la circa 1,20-1,40 m unul de altul şi se
formează cu o tulpină de 1,20 m, înălţime la care se instalează şi prima
sârmă, mai groasă, portantă, de susţinere a cordoanelor (uni- bilaterale)
orizontale. Pentru a evita curbarea, fiecare tulpină este susţinută (palisată)
de câte un tutore. Pe cordoane se recomandă folosirea tăierii cu cordiţe şi
cepi (cordon Cazenave).
Vegetaţia se sprijină pe sârmele fixate la distanţa de 50 cm una de
alta, câte 3 pe fiecare braţ.
Peretele viticol (gardul viticol). Zidurile şi gardurile despărţitoare
dintre gospodării, deseori inestetice, pot fi folosite pentru susţinerea şi
conducerea unui rând de viţe.
Bine însorite şi orientate spre sud, zidurile şi gardurile oferă
condiţii deosebit de favorabile culturii viţei-de-vie, asigurând deseori
struguri necesari consumului familial.
Zidurile prezintă în plus avantajul că se încălzesc mai uşor şi prin
radiaţia căldurii determină o mai bună maturare a strugurilor.
În general, se recomandă folosirea la plantare a soiurilor de struguri
pentru consum în stare proaspătă. Zidurile oferă condiţii deosebit de
favorabile obţinerii de producţii mari şi de bună calitate.
Viţele se plantează la 1-2 m una de alta, paralel cu zidul (gardul), la
o distanţă de cel puţin 30 cm de acesta pentru a putea executa lucrările de
întreţinere atât a solului cât şi a plantelor.
Viţele se formează cu tulpină şi cordoane orizontale bilaterale sau
verticale.
În primii 2-3 ani de la plantare se execută tăieri ce au ca scop
realizarea tulpinilor care se palisează (se susţin) anual de tutori. Odată cu
realizarea tulpinii se instalează şi sistemul de susţinere. Cel mai des, ca
mijloc de susţinere se foloseşte spalierul format din stâlpi de lemn sau
confecţionaţi din beton, ţeavă, fier cornier etc. Stâlpii care mărginesc
spalierul (rândul de viţe) se ancorează bine în pământ sau se sprijină pe
contraforţe.
 Ancorarea fruntaşilor poate fi realizată şi prin fixarea unui al doilea
stâlp spre exterior, el fiind legat de primul printr-o sârmă împletită care
porneşte dinspre vârf spre baza celui situat la extremitate (vezi fig. 5.9).
Stâlpii pe interiorul rândului se fixează la distanţa de 6-8 m unul de
altul. Distanţa între stâlpi se poate micşora dacă zidul are o înălţime mai
mare (4-5 m) şi viţele sunt conduse cu tulpini înalte.
De stâlp se fixează, la înălţimea la care se formează cordoanele
orizontale, sârme portante (cu diametrul de 3 mm), iar pentru dirijarea
(legarea) lăstarilor la distanţă de 30-40 cm, sârme mai subţiri (2-2,2 mm).
Dacă zidul (gardul) este mai înalt se recomandă fixarea stâlpilor de
susţinere şi în partea superioară.
Pe cordoanele orizontale se practică tăierea în cepi de rod (cordon
speronat) sau în verigi de rod, cu cordiţă de 4-6 ochi şi cep de înlocuire
(cordon Cazenave). Lăstarii se leagă de sârmele mijlocului de susţinere,
cu excepţia celor care depăşesc înălţimea spalierului şi rămân în poziţie
atârnândă.
Viţele pot fi conduse pe tulpini de diferite înălţimi realizându-se
astfel un perete vegeatl care îmbracă zidul (gardul) de jos până sus.
Viţele se plantează mai des (la circa 40 cm) şi se conduc în aşa fel încât
garnisesc zidul alternativ. Pentru partea inferioară viţa se formează cu
tulpina de 30-40 cm, apoi pentru zona de mijloc cu tulpina de 80-100 cm,
iar pentru zona superioară de 160-200 cm etc (fig. 6.22).
Peretele vertical se poate realiza şi prin formarea butucilor cu
cordoane orizontale etajate (fig. 6.23) pe care se practică tăierea în cepi
de 2 ochi.
Conducerea butucilor în formă de palmetă cu cordon vertical se
foloseşte mai ales în cazul gardurilor mai înalte. Axul palmetei este
garnisit cu elemente de rod reprezentate prin verigi de rod, sau cepi de
rod (fig. 6.24).
Butucii se plantează mai des (la circa 40 cm) şi se conduc la
diferite înălţimi în aşa fel încât să acopere alternativ jumătatea inferioară
a zidului şi cea superioară a acestuia.
Dacă zidurile nu sunt prea înalte palmeta se poate forma fără
tulpină, axul ei fiind garnisit de jos până în vârf cu elemente de rod.
În cazul conducerii butucilor cu cordoane verticale, pentru
susţinere se pot fixa în partea inferioară şi superioară a zidului rigle
(scânduri) de lemn (de 5/5 cm) în care se prind sârme verticale pentru
fixarea vegetaţiei (cordoanele şi lăstarii).
Pentru susţinerea viţei-de-vie în dreptul zidurilor sau unor garduri,
pe o lungime mai redusă se poate realiza un tip de spalier simplu format
din rigle (scânduri) de lemn care în partea inferioară sunt fixate în pământ
iar în partea superioară în zid (gard).Pe riglă se prinde la 30-60 cm de sol
prima sârmă portantă, iar apoi la circa 80 cm una de alta sârmele portante,
iar între ele la circa 25 cm una de alta sârme mai subţiri.
În funcţie de construcţia zidului, sistemul de susţinere poate fi
montat pe zid.
Un perete sau o porţiune din acesta poate fi îmbrăcat, protejat prin
conducerea unui butuc de viţă-de-vie în formă de palmetă (cordon
vertical) prevăzută şi cu cu cordoane orizontale bilaterale (conducere
mixtă vertical-orizontal) (fig. 6.25).
În primii ani se formează cordonul vertical. Apoi, în loc de verigi
de rod se realizează la înălţimi variabile cordoanele orizontale uni- sau
bilaterale. Se pot forma 2-3 sau mai multe etaje de cordoane. Lungimea
unui cordon nu trebuie să depăşeasă 0,75-1,00 m în funcţie de distanţele
de plantare şi vigoarea soiului.
Cordonul inferior, primul, se recomandă să fie mai lung decât cele
din vârful axului pentru evitarea degarnisirii.
Cu cât numărul de etaje, de cordoane orizontale este mai mic, cu
atât butucul are nevoie de un spaţiu mai mare, impunându-se distanţe
chiar de 3-5 m între viţe.
Pe cordoanele orizontale, la tăierea în uscat se lasă cepi roditori de
2-3 ochi, mai rar cordiţe de rod, eventual coarde de rod (scurte sau
mijlocii) şi cepi de înlocuire.
În general, cordoanele orizontale ale unui etaj se formează din ochi
succesivi.
Între etajele de cordoane, în funcţie de soi, se recomandă lăsarea
unui spaţiu suficient pentru a evita îndesirea vegetaţiei, cu toate
neajunsurile ei.
Spalier pentru susţinerea cordonului vertical. Peretele dintre două
ferestre poate fi folosit pentru susţinerea viţei-de-vie în formă de cordon
vertical. Se recomandă folosirea la plantare a unor soiuri de vigoare
mijlocie, fără creşteri anuale exagerate, mai puţin sensibile faţă de boli şi
dăunători, pentru eliminarea, dacă se poate, a tratamentelor fitosanitare.
În primii ani de la plantare viţa se fortifică şi începând din anul al III-lea
se formează tulpina şi în continuare cordonul vertical (axul). Pe acest
cordon (ax) se formează succesiv, altern, elementele de rod scurte, cepii
de rod care, în general, au şi funcţia de înlocuire. Dacă spaţiul dintre două
ferestre este suficient de mare, se poate practica şi tăierea cu cordiţe de
rod (4-6 ochi), alături de câte un cep de înlocuire (2 ochi).
Pentru susţinerea cordonului vertical şi a vegetaţiei anuale, la circa
30 cm de nivelul solului (bordura casei) se montează o bară metalică sau
din lemn de esenţă tare, de care se fixează 5 sârme, în poziţie verticală.
Sârma din mijloc susţine cordonul vertical, iar celelalte laterale, câte două
de o parte şi alta a cordonului susţin vegetaţia anuală (fig. 6.26). În partea
superioară sârmele sunt prinse ca şi în partea inferioară, de o bară fixată
orizontal.
Legarea lăstarilor (dirijarea lor) se face în poziţie oblic ascendentă
pentru a distribui vegetaţia pe suprafaţa respectivă în mod uniform,
beneficiind astfel de expunere la soare-lumină.
Cele două bare de susţinere a sârmelor (de la baza şi vârful
cordonului) trebuie bine fixate în peretele casei, la o distanţă convenabilă
de acesta, pentru a feri atingerea strugurilor de perete.
Efectul estetic al barelor se poate realiza prin lăcuirea şi lustruirea
lor, vopsirea etc, crescând asfel durabilitatea lor.
Dacă distanţa dintre cele două ferestre alăturate este mai redusă,
formarea viţei se realizează tot cu un cordon vertical, dar faţă de situaţia
anterioară, când avea o poziţie centrală, acum are poziţie excentrică (fig.
6.27).
Vegetaţia anuală este susţinută de două sârme (de 2,2 mm), fixate
pe câte o bară în partea inferioară şi superioară, la o distanţă de circa 25
cm una de alta.
Pe cordonul vertical se practică tot tăierea în cepi roditori, spaţiul
fiind limitat între cele două ferestre.
La astfel de conducere pe verticală, trebuie avut grijă ca vegeatţia
să nu umbrească intens ferestrele şi nici să "fugă" pe verticală, lăsând
spaţiul inferior dezgolit.
Cordonul dublu genevez. Acest tip de conducere permite efectuarea
mecanizată a tăierii, dar se poate practica şi pe suprafeţe reduse din
gospodărie, fiind o formă cu aspect plăcut şi uşor de întreţinut.
Viţele se plantează la distanţă de 180-250 cm una de alta, fiecare
fiind susţinută de un stâlp de 160-200 cm. În partea superioară a fiecărui
stâlp se montează transversal câte un braţ (din lemn, de obicei) de 140-
160 cm, iar lateral se fixează cele două sârme care vor susţine cordoanele
(fig. 6.28). În primii 3 ani de la plantare se încheie formarea tulpinii la
160-180 cm care se tutorează, iar după instalarea stâlpilor se leagă de
aceştia. În primăvara anului al IV-lea de la plantare se aleg două coarde
care se curbează spre exterior în două sensuri opuse, apoi se dirijează de-
a lungul sârmelor portante laterale. În anul următor (al V-lea de la
plantare) sunt formate două cordoane pe care din coardele crescute se lasă
cepi de 2-3 ochi. Coardele de pe porţiunea transversală se elimină. În anul
al IV-lea tăierea de formare este încheiată, coardele crescute din cepi se
scurtează în cepi de 2-3 ochi. Cu ocazia tăierilor anuale, de rodire, se
recomandă păstrarea şi a unor cepi de 1-2 ochi, formaţi din coarde
lacome, pentru reîntinerirea formaţiunilor roditoare care s-au înălţat
(îndepărtat de cordon).
Lăstarii au o creştere pendentă; nu necesită legarea lor.
 Umbrarul-pergolă. În spaţiul din jurul casei, viţa-de-vie se poate
susţine pe o pergolă formată din doi stâlpi din zidărie, care crează un
ansamblu de înfrumuseţare a curţii, fiind, în acelaşi timp, un loc plăcut de
odihnă. Stâlpii de circa 2,5 m înălţime se amplasează la distanţă variabilă
încât să permită aşezarea între ei a unei bănci pentru odihnă (fig. 6.29). În
vârful stâlpilor se montează un suport transversal din lemn, eventual cu
unele ornamentaţii, vopsit într-o culoare (de preferat verde) care să se
armonizeze cu spaţiul înconjurător.
În dreptul fiecărui stâlp se plantează câte o viţă, vegetaţia lor
acoperind spaţiul dintre doi stâlpi. Dacă distanţa dintre ei este mai mică,
soiul folosit este viguros, cu creşteri anuale suficient de lungi, încât să
cuprindă spaţiul dintre cei doi stâlpi, se plantează o singură viţă în dreptul
unui stâlp, mai puţin umbrit.
Viţa-de-vie se formează cu o tulpină înaltă cât stâlpul. Tulpina se
obţine în decurs de 2-3 ani (anii III-IV-V de la plantare), fiind susţinută în
poziţie verticală în primii ani de formare prin legare de un tutore. Când ea
a atins înălţimea stâlpului şi se poate autosusţine se renunţă la tutorat. În
vârful tulpinii (stâlpului) se formează unul sau două cordoane orizontale,
susţinute pe suportul transversal.
Pe cordon se găsesc elemente de rod reprezentate prin cepi de rod
sau verigi de rod formate din cordiţe de 4-6 ochi şi cepi de înlocuire.
Lăstarii, ca şi strugurii, cresc în poziţie atârnândă.
Chioşcul reprezintă un spaţiu închis, de jur împrejur fiind plantate
viţe. Scheletul chioşcului se realizează din material lemnos sau metalic
(ţeavă, fier cornier) pe care se prind (montează) 5-6 rânduri de sârmă, la
distanţa de 50-60 cm una de alta. Sârmele susţin tulpinile viţelor, ca şi
vegetaţia anuală (fig. 6.30). Uneori la construirea chioşcului se folosesc şi
materiale decorative.
Forma chioşcului este dată de cea a bazei şi poate fi circulară,
hexagonală, octogonală etc. Diametrul chioşcului este de 3-5 m, spaţiul
fiind suficient pentru instalarea unei mese cu băncuţe de jur împrejur, sau
scaune (de grădină). Accesul persoanelor în chioşc se face pe una din
laturi. În partea superioară chioşcul poate fi închis prin construcţie, sau
prin dirijarea viţei-de-vie, sau poate rămâne deschis. Chioşcul închis, în
general, nu este practic deoarece se crează condiţii favorabile (lipsă de
aerisire, iluminare insuficientă etc) atacului de boli şi dăunători, iar
strugurii nu se maturează suficient de bine, rămânând acri.
Viţele se plantează către exteriorul chioşcului, la distanţa de 0,75-
1,25 m una de alta. În dreptul spaţiului unde s-a stabilit accesul în chioşc
nu se plantează viţe.
Viţele se formează cu tulpină de diferite înălţimi. O viţă se
formează cu tulpina de circa 40 cm, următoarea cu tulpina de circa 70 cm
şi cea de a treia (dacă este cazul să se formeze) cu tulpină înaltă de circa
1,20-1,50 m, repetându-se succesiv acest grup de 2 (3) viţe.
Pe tulpină se formează cordoane orizontale bilaterale pe care sunt
amplasate elementele de rod, verigi de rod (cordon Cazenave) sau cepi de
rod (cordon speronat).
Butucii pot fi formaţi şi cu cordon vertical (palmetă) care se
garniseşte cu verigi de rod (coardă de 8-10 ochi şi cep de înlocuire de 2
ochi), sau cu cepi de rod.
Vegetaţia multianuală trebuie să asigure realizarea unui perete
vegetal care să îmbrace de jur împrejur chioşcul. Deosebită atenţie se
acordă tăierilor anuale, evitând supraîncărcarea butucilor. Supradozarea
cu ochi poate duce la degarnisirea butucilor în părţile inferioare ale
chioşcului, ca şi la creşteri reduse ale lăstarilor nerealizându-se peretele
vegetal.
Pentru obţinerea unui efect decorativ se recomandă vopsirea
întregului sistem de susţinere precum şi montarea unor balustrade, bare
diagonale, felinare etc.
Conducerea viţei-de-vie pe copertina de la intrarea în bloc.
Spaţiile din jurul blocurilor de locuinţe de la oraşe sau centre rurale oferă
numeroase posibilităţi de conducere în forme artistice a viţei-de-vie.
La intrarea în bloc se poate profita de existenţa copertinei pentru
realizarea unui umbrar. În acest scop, de o parte şi de alta a intrării se
plantează câte o viţă care în decurs de 3-4 ani se formează cu tulpină la
nivelul copertinei. Tulpina se susţine în primii ani de formare, în poziţie
verticală prin legare de un suport de fier (eventual de lemn) bine fixată în
pământ sau de o sârmă mai rezistentă care este fixată în pământ, iar în
partea superioară, sub marginea copertinei.
În dreptul copertinei se formează la fiecare butuc câte două
cordoane bilaterale orizontale, pe care la tăierea în uscat se lasă ca
elemente de rodire cepi de rod, sau cordiţe de cel mult 4 ochi şi cepi de
înlocuire. Vegetaţia anuală se întinde deasupra copertinei fiind susţinută
de o plasă de sârmă cu diametrul de 2 mm. Pentru asigurarea circulaţiei
aerului sub umbrar şi evitarea atingerii strugurilor de copertină, cadrul se
montează la o distanţă de 40-50 cm, în care scop este prevăzut cu nişte
picioruşe ce îl susţin la distanţa convenabilă (fig. 6.31).
Pentru realizarea acestei forme se aleg cu prioritate soiuri
viguroase, rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii şi cu
rezistenţă deosebită la boli (mană, făinare, mucegai etc) şi dăunători,
deoarece este necesar să se evite tratamentele fitofarmaceutice.
Dacă spaţiul lateral al intrării permite, în loc de o viţă, se pot planta
2 sau 3 viţe la distanţă de 1,20-1,50 m între ele.
 Spalierul înalt. De-a lungul aleii de acces la intrarea în bloc pentru
valorificarea spaţiului şi crearea unui loc umbrit se poate planta câte un
rând de viţe, de o parte şi alta a aleii. Plantarea se face la distanţă de 0,80-
1,20 m între viţe, în funcţie de felul în care se vor forma: cu tulpina de
aceeaşi înălţime sau de înălţime variată.
În primii ani de la plantare se formează tulpina, în continuare se
realizează cordoanele orizontale bilaterale sau palmeta (cordon vertical).
Susţinerea viţelor se poate face pe spalier obişnuit, spalier înalt (fig. 6.32)
semiboltă sau chiar boltă deschisă. Bolta trebuie să fie ceva mai înaltă
decât în mod obişnuit. În partea superioară a boltei se instalează o reţea
de sârmă, la distanţa de 50/50 cm pe care se susţine vegetaţia.
Tratamentele fitosanitare trebuie reduse sau dacă se poate, total
eliminate.
La umbra viţelor se pot amenaja spaţii de joacă pentru copii, locuri
de odihnă, de petrecere a timpului liber.
Umbrarul de balcon. Spaţiile din balcoanele blocurilor se pot folosi
pentru formarea unor cordoane orizontale pe care se găsesc elementele
roditoare ale viţei-de-vie. Rezultate bune se obţin dacă se folosesc
balcoanele până la etajele III-IV.
Viţa-de-vie se plantează la circa 50 cm în exteriorul proiecţiei
verticale pe sol a balconului. La plantare se recomandă folosirea de viţe
bine înrădăcinate, crescute în şcoala de viţe, perfect sănătoase. Gropile de
plantat se fac mai adânc şi mai largi (1/1 m) pentru a asigura o prindere
mai bună şi condiţii de creştere excepţionale pentru rădăcini. Un sistem
radicular puternic, bine dezvoltat, asigură reuşita "tragerii" tulpinii până
la înălţimea balconului. În măsura posibilităţilor se folosesc la plantare
două viţe la groapă. În nici un caz nu se utilizează butaşi neînrădăcinaţi.
Pe parcursul a mai mulţi ani (III-IV) se formează o tulpină înaltă
până la nivelul balconului unde urmează să fie folosit spaţiul.
Pentru formarea unei tulpini viguroase cu creşteri anuale normale
se recomandă ca la prelungirea anuală a tulpinii să se folosească coarde
de 8-10 mm grosime. Coardele anuale mai groase au ţesuturile mai
afânate, cu rezistenţă mai scăzută faţă de intemperiile din timpul iernii.
La început tulpina se susţine pe tutori, apoi pe sârma verticală,
suficient de rezistentă şi bine ancorată (fixată) pentru a suporta greutatea
vegetaţiei. Pe tulpini în dreptul balconului desemnat, se formează 1-2
cordoane orizontale, paralele. În general, cordonul are o lungime egală cu
cea a balconului. Pentru susţinerea cordoanelor se folosesc sârme (cu
diametrul de 2,2 mm) prinse bine în zidărie. Pe cordon se practică tăierea
în cepi roditori sau în cordiţe de rod. Lăstarii pot rămâne în poziţie
atârnândă, în cazul în care cordonul este format în partea superioară a
balconului, sau se dirijează şi se leagă de o reţea de sârme de susţinere
dacă este format în partea inferioară a balconului (fig. 6.33).
După dorinţă, cordoane se pot realiza la fiecare balcon, de la
aceeaşi tulpină. Există inconvenientul că datorită creşterilor accentuate
înspre vârful tulpinei, părţile inferioare să se degarnisească.
Se preferă plantarea unor soiuri cu struguri pentru consum în stare
proaspătă.
Pentru obţinerea şi menţinerea creşterilor anuale, normale, pe
întreaga lungime a cordoanenelor şi tulpinei, aprovizionarea cu substanţe
nutritive şi menţinerea umidităţii din sol trebuie să fie asigurate la un
nivel optim. Menţionăm că pentru udarea viţelor nu se vor folosi ape
uzate rezultate de la spălarea rufelor, a vaselor, autoturismelor etc.
Susţinerea viţei-de-vie pe stâlpi. În gospodăriile cu spaţiu restrâns
pentru cultura viţei-de-vie se poate planta o singură viţă folosind ca
mijloc de susţinere un suport (stâlp) din metal tubular. Pe acest suport se
montează în partea superioară două bare dispuse în cruce. Viţa se
formează cu tulpina înaltă, de lungime egală cu cea a stâlpului. În partea
superioară a tulpinii se formează patru cordoane orizontale pe care sunt
amplasate elementele de rod (cepi sau cordiţe). Pentru a nu fi doborât de
vânt sau sub greutatea vegetaţiei suportul trebuie fixat foarte bine în
pământ (fig. 6.34 A).
Pentru susţinerea viţei-de-vie se poate folosi şi un suport metalic
sau din lemn (fig. 6.34 B) înalt de 1,5-2 m prevăzut în partea superioară
cu un cerc metalic cu diametrul de 45 cm. Tulpina viţei de vie se conduce
pe suport până la nivelul cercului unde se formează patru braţe scurte, pe
care la tăiere se lasă patru coarde de rod care rămân în poziţie atârnândă.
Un simplu stâlp de zidărie, sau pentru corpuri de iluminat (fig. 6.34
C, D) poate fi folosit, de asemenea, la susţinerea viţei-de-vie. În acest caz
tulpina se conduce în spirală pe stâlp, iar de-a lungul ei se găsesc formate
elemente de rod scurte, cepi de rod sau cordiţe. În vârful suportului nu
trebuie să se lase o încărcătură prea mare de ochi, deoarece viţa de vie are
tendinţa de a creşte mai puternic spre vârf, cu degarnisirea părţilor
inferioare.
Susţinerea viţei-de-vie pe pomi (arbori). Viţa-de-vie are creşteri
anuale deosebit de viguroase. Pe spaţii mici pe lângă casă ea poate
beneficia pentru susţinerea vegetaţiei de pomi (arbori). În dreptul fiecărui
pom se plantează 1-2 viţe, din soiuri viguroase care nu necesită
tratamente fitosanitare (cu rezistenţe biologice). Pentru a permite
susţinerea viţei-de-vie se reduce mult din coroana pomilor; se lasă
ramurile necesare conducerii braţelor butucilor. Formarea tulpinii, a
braţelor (cordoanelor) şi a verigilor de rod se face treptat, pe măsura
creşterii viţelor în raport cu înălţimea ramurilor care urmează să susţină
cordoanele cu elemente de rod (fig. 6.35).
Vegetaţia butucului crescut în apropierea unui pom îi poate
"acapara" coroana, în mod natural fără nici o intervenţie din partea
gospodarului. Cu timpul vegetaţia pomilor este sufocată de prezenţa viţei-
de-vie, în final pomul pierind.
Se pot folosi pentru susţinerea viţei-de-vie şi pomi (arbori) uscaţi,
dirijarea creşterilor butucului făcându-se mai uşor.
Maturarea strugurilor la viţele susţinute pe pomi (arbori) este
neuniformă datorită situării strugurilor la diferite înălţimi, în condiţii
variate de microclimat.
Nu de multe ori strugurii de pe butucul crescut în pom, prezintă
numeroase boabe meiate sau mărgeluite ca urmare a desfăşurării
înfloritului şi polenizării în prezenţa unui climat nefavorabil.
Neuniformitatea mărimii strugurilor, a colorării boabelor, prezenţa
boabelor mărgeluite, neuniformitatea maturării etc, sunt datorate şi
imposibilităţii stabilirii unei încărcături corecte de ochi în condiţiile
susţinerii vegetaţiei în coroana pomilor. Atribuirea încărcăturii corecte de
ochi scapă de sub controlul celui care execută tăierea în uscat, de cele mai
multe ori lasă pe butuc o încărcătură prea mare de ochi.
În prezenţa condiţiilor de microclimat favorabil atacului de
mucegai (umiditatea ridicată, lipsa de aerare etc) strugurii mucegăiesc,
uneori până la depreciere totală.
Susţinerea viţei-de-vie în formă de ghirlandă. Stâlpii de iluminat
amplasaţi de-a lungul aleilor din grădina familială sunt potriviţi pentru
susţirea viţei-de-vie în formă de ghirlandă. Lângă fiecare stâlp se
plantează de obicei două viţe care se formează cu câte o tulpină până sub
corpul de iluminat (la circa 30-40 cm), unde se dirijează în sensuri
diferite, câte un cordon orizontal palisat de un cablu întins între stâlpi. Pe
cordoanele orizontale se formează elementele de rod scurte (cepi).
Lăstarii cresc în poziţie pendentă (atârnândă) (fig. 6.36).
În loc de cablu se poate utiliza lanţ ornamental din zale.
Ghirlanda, ca formă de susţinere a viţei-de-vie se poate realiza şi
între arbori suficient de distanţaţi cu coroană redusă pentru a evita
umbrirea viţelor.
De-a lungul aleelor se poate forma o susţinere a viţei-de-vie sub
formă de ghirlandă combinată cu conducerea în formă de umbrelă. În
această situaţie viţele se conduc alternativ, una se formează cu o tulpină
de 1,0 m iar următoarea cu tulpina ceva mai înaltă, de 1,5-1,8 m,
continuând similar cât ţine lungimea rândului (aleei).
 Viţele sunt plantate la distanţa de 1,25 m între ele. Între două viţe
conduse la fel, distanţa între ele este 2,5 m, adică dublă, împreunându-se
între ele câte o viţă cu tulpina condusă diferit.
Viţele cu tulpina de 1,0 m se susţin pe un schelet metalic tubular
care în partea superioară prezintă o calotă confecţionată din fier beton cu
diametrul de 0,5-0,6 m. Tulpina se formează până la nivelul calotei, iar
aici se ramifică. O parte din elementele vegeatative au o poziţie
atârnândă, celelalte formează un cordon condus pe un lanţ de zale, până la
butucul de aceeaşi înălţime a tulpinei formând o ghirlandă (fig. 6.37).
Viţele intermediare, formate cu tulpina mai înaltă (1,50-1,80 m) se
susţin pe un suport metalic. În vârful acestui suport se montaeză două
bare fixate în cruce. La nivelul acestor bare tulpina se ramifică şi se
formează 4 cordoane orizontale scurte prevăzute cu cepi de rod; lăstarii
formaţi pe cepi, cresc liberi, în poziţie atârnândă.
Halânga este o formă specifică de conducere a viţei-de-vie
răspândită mai ales în zonele de deal din Oltenia. Se întâlneşte însă sub
diferite forme de conducere modificate şi în alte părţi ale ţării, inclusiv în
numeroase curţi din Bucureşti şi împrejuirimi.
Halânga este o formă de conducere cu una sau mai multe tulpini,
prevăzute cu braţe (cordoane) conduse de la locul de plantare spre
streaşina casei de locuit. Tulpina împreună cu ramificaţiile ei acoperă o
suprafaţă mare, în spaţiu. Halângile se susţin pe tutori, până când tulpina
se îngroaşă suficient pentru a constitui un sprijin în susţinerea lemnului
multianual. Se realizează între tulpini şi tutori o reţea de sârmă de grosimi
diferite. Sârma mai groasă (2,8 mm diametru) serveşte la susţinerea
lemnului multianual şi a plasei din sârmă mai subţire, împreună cu
coardele anuale şi lăstarii (fig. 6.38).
Aceste halângi pot asigura necesarul de struguri de masă pentru
consumul unei familii, sau pentru prepararea vinului "casei". În acelaşi
timp se realizează un loc umbrit, adăpostit, pentru odihnă sau loc de
recreere. Eventual spaţiul protejat se poate folosi pentru adăpostirea
autoturismului.
Forma de U poate fi obţinută prin formarea a două braţe verticale
reunite deasupra unui trunchi de 60-80 cm înălţime. Pe aceste braţe vor fi
prinşi, în anii viitori, cepii de rod. Distanţele de plantare a viţelor pe rând
sunt egale cu dublul distanţei dintre cele două braţe verticale. Pentru
obţinerea formei de U este necesar spalierul cu 4 sârme orizontale care să
asigure 2,0-2,5 m înălţime, cu fixarea unor şipci verticale de care vor fi
palisate cele două braţe, iar la mijloc un tutore pentru palisarea tulpinii.
Pentru obţinerea formelor de mare expansiune pe verticală este
necesară folosirea soiurilor viguroase, în condiţii de soluri fertile, bine
aprovizionate cu materie organică, elemente nutritive şi apă.
 În funcţie de înălţimea la care vor fi plasate elementele de rod,
tulpinile se formează începând cu anul al III-lea de la plantare, putându-se
eşalona, la nevoie, şi pe parcursul anului al IV-lea şi al V-lea. Este
important ca la tăiere, pentru formarea tulpinii sau prelungirea acesteia în
anii următori, să se păstreze câte o coardă cu grosime de 8-10 mm, care
va fi palisată (prin mai multe legături) de un tutore sau de o sârmă
verticală, bine întinsă.

6.1.11. Reguli de care se ţine seama la tăiere

Tăierea reprezintă principala lucrare prin care se pun bazele

producţiei anuale de struguri şi a calităţii ei, de aceea trebuie să fie
executată de oameni instruiţi în vederea efectuarii ei corecte. Cel care
execută tăierea în uscat trebuie să cunoască de ce se taie viţa-de-vie, care
sunt caracteristicile ei de rodire şi creştere, cum reacţionează butucul la
tăieri etc.
Înainte de a începe tăierea, se analizează starea generală a butuclui,
modul cum a reacţionat acesta faţă de încărcătura de ochi lăsată anul
anterior. La această analiză sumară se pot întâlni trei situaţii:
-butucul prezintă creşteri anuale normale, caracteristice soiului, cu
coarde de 1,50-2,00 m lungime, de 8-12 mm grosime, bine maturate, ceea
ce înseamnă că încărcătura de ochi lăsată în anul anterior a corespuns cu
puterea butucului şi în asemenea situaţii, dacă nu se intervine cu
îngrăşăminte şi irigare, se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind
compensaţi numai cei pieriţi în timpul iernii;
-butucul are creşteri foarte viguroase, coardele foarte lungi, peste
2,0-2,5 m, cu diametrul peste 12 mm şi cu mulţi copili. Uneori se
constată, la unele soiuri, numeroase coarde lacome crescute din lemnul
multianual. Înseamnă că în anul anterior s-a lăsat o încărcătură de ochi
prea mică. La aceşti butuci se va mări încărcătura de ochi faţă de anul
precedent, sporindu-se numărul de verigi de rod sau numărul de ochi pe
coardă. În nici un caz nu se va mări numărul de ochi pe cepii de rod sau
pe cordiţe (peste 6 ochi). Drept coarde de rod vor fi folosiţi cu prioritate
copili cu grosime normală (8-10 mm diametru) care au rezistat mai bine
peste iarnă şi au mugurii din ochii de iarnă mai bine dezvoltaţi şi mai
fertili;
-butucul prezintă creşteri anuale reduse, coarde sub 1 m lungime,
subţiri şi o bună parte din lemn nematurat. Aceasta înseamnă că
încărcătura de ochi a fost prea mare, a depăşit puterea butucului. Pentru a
reveni la normal, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai
puţini ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi
mai scurte, eventual numai cepi.
 Pentru a evita o serie de greşeli, ce pot afecta nu numai producţia
de struguri pe anul în curs, dar şi în anii următori, la executarea tăierilor
se au în vedere o serie de reguli dintre care amintim:
-elementele de rod (coarde de rod, cordiţe, cepi de rod) trebuie să
rezulte numai din coarde roditoare, de un an, crescute pe lemn de 2 ani;
-cepul de înlocuire să se găsească în poziţie inferioară faţă de
coarda de rod, în vederea menţinerii elementelor de rod cât mai aproape
de lemnul multianual;
-scurtarea coardelor să se facă imediat deasupra ochiului (fig. 6.
39); dacă scurtarea se face pe internod lăsând o porţiune mai lungă
deasupra ochiului, acesta se usucă şi devine un bun adăpost pentru
diferite boli şi pentru dăunători;
-suprimarea coardelor se face la 2-3 mm deasupra punctelor de
inserţie, ţesuturile necrozându-se mai puţin (fig. 6.40); dacă se taie prea
adânc, rezultă o rană mai mare şi adâncă ale cărei ţesuturi se necrozează
şi stânjenesc circulaţia sevei; dacă se taie lăsând o bucată mai mare din
coardă, rezultă un cep ce se usucă.
Viţa-de-vie are lemnul puţin dens, cu liberul şi măduva dezvoltate,
din care cauză rănile se vindecă foarte greu sau deloc. Rănile produse pe
coardele de 1 an sunt mai puţin periculoase, deoarece acestea se înlătură
cu ocazia tăierilor din anul următor. Şi în primii ani de viaţă ai butucului,
rănile sunt mici, se vindecă relativ uşor şi nu prezintă un pericol prea
mare. După 8-9 ani de la plantare, sporeşte numărul rănilor, diametrul lor
este mai mare şi porţiuni tot mai mari din ţesuturile rănite se usucă şi se
necrozează.
Dacă rănile se fac pe toate părţile lemnului multianual şi una lângă
alta, se mortifică zone întregi ale lemnului, circulaţia sevei este stânjenită
(fig. 6.41). Efectuarea rănilor pe o singură parte a lemnului multianual
asigură circulaţia normală, nestânjenită a sevei pe partea sănătoasă lipsită
de răni (fig. 6. 42).
În figura 6.43 se indică modul în care se execută tăierea în cepi
pentru a forma răni numai de o singură parte a lemnului multianual, dar în
acelaşi timp se constată şi o îndepărtare a elementelor de rod, încât la
intervale de 4-5 ani este necesară coborârea lor, prin lăsarea unor cepi de
înlocuire formaţi din coardele lacome crescute pe lemnul multianual.
În figura 6.44 este prezentat modul în care se execută tăierile
anuale în verigi de rod, evoluţia normală a lor, cu realizarea rănilor pe o
singură parte. Şi în această situaţie intervine necesitatea regenerării
verigilor de rod, din coarde lacome.
Reţinem că trebuie evitate tăierile fără rost, iar rănile care rezultă,
să aibă o suprafaţă cât mai mică.
 Orice tăietură trebuie făcută perpendicular pe axul ramificaţiei
asupra căreia se execută tăierea. Astfel, suprafaţa rănii este mai redusă
decât în cazul tăierilor oblice.

6.1.12. Unelte folosite la tăiere

Principala unealtă folosită la tăiere este foarfecele de vie. Alături de

tipurile mai vechi întâlnite încă în practică, în comerţ se găsesc diferite
tipuri şi modele de foarfece care se deosebesc prin dimensiuni (lungime
220-250 mm), prin construcţie, cu una sau ambele lame tăietoare (din
oţel), cu lama tăietoare schimbabilă, prin mecanismul de închidere,
prezenţa diferitelor tipuri de arcuri (lamelar sau spiral) care permit
deschiderea foarfecelor (fig. 6.45. A, B, C). Indiferent de model, orice
foarfece pentru a fi folosit la tăiere trebuie să aibă lama tăietoare (sau
ambele lame tăietoare), bine ascuţită, bine prinsă în şurub, încât lamele să
nu se încalece la tăiere, să alunece uşor, strâns, unele peste altele, să aibă
arcul bun. Una din lame este de sprijin, mai îngustă (de suport) care prin
mâner se sprijină în podul palmei, iar cealaltă – tăietoare, mai lată şi
subţiată, bine ascuţită, (acţionată prin mâner cu ajutorul degetelor), în
momentul tăierii trebuie să fie în dreptul părţilor ce rămân pe butuc,
pentru a nu rezulta în urma tăierii, ţesuturi strivite. Lama tăietoare are o
formă semicirculară care permite tăierea mai uşoară a ramificaţiilor
rotunde.
Greutatea unei foarfece variază între 240 şi 320 g în funcţie de
materialul din care sunt confecţionate braţele (mânerele) (oţel sau un
metal uşor). Mânerele pot imita forma anatomică a mâinii, fiind
îmbrăcate uneori într-un material sintetic de protecţie.
Modul de tăiere al foarfecelui se verifică şi se apreciază după cum
taie o foaie subţire de hârtie.
Când tăierea durează mai multe zile apare o oboseală neplăcută ca
urmare a unei solicitări unilaterale a musculaturii braţului, degetelor şi
articulaţiilor mâinii care conduce foarfecele, având ca efect scăderea
productivităţii muncii. La acestea se adaugă şi faptul că, de cele mai
multe ori, se renunţă la folosirea ferăstrăului, foarfecele fiind folosit şi
pentru secţionarea lemnului multianual cu diametru mai mare.
În vederea reducerii consumului de forţă, foarfecele se foloseşte în
aşa fel încât coarda să fie apucată, pe cât posibil, cu mijlocul lamei
tăietoare şi respectiv al contralamei; la tăiatul cu vârful lamelor, forţa
necesară este mai mare cu circa 30 %.
Pentru uşurarea efortului depus la tăiere s-au construit foarfece
pneumatice, în legătură cu tractorul care furnizează forţa, precum şi
electrice (fig. 6.45 D), alimentate de o baterie portabilă, ultimul tip având
o autonomie de 8-9 ore. Unele foarfece pot fi prevăzute cu un dispozitiv
de pulverizare pe tăietură a unor substanţe de combatere a bolilor (fig.
6.45. E).
Tăieturile rezultate la folosirea acestor tipuri de foarfece nu sunt
încă perfecte; rezultă ţesuturi zdrelite. Cu un asemenea foarfece, după o
oarecare obişnuinţă, se pot executa până la 70 de tăieturi pe minut, efortul
depus de om fiind mult redus.
Pentru tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini
etc), care nu se pot tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul. Ferăstraiele
întrebuinţate în viticultură sunt cele cu lama curbată (fig.6.46), suficient
de groasă şi elastică, cu vârful mai îngust. Dinţii trebuie să fie orientaţi
către mâner, încât tăierea să se realizeze prin tragerea ferăstrăului.
Un ferăstrău bine ascuţit, cu ceaprazul bine realizat, permite
efectuarea unor tăieri cu efort redus şi cu asperităţi mai puţine. Prin
folosirea ferăstrăului, deseori rezultă tăieturi cu asperităţi care favorizează
în continuare necrozarea ţesuturilor. De aceea, rănile făcute prin folosirea
ferăstraielor se netezesc cu briceagul de altoit sau cu cosorul.
Pentru evitarea uscării şi pătrunderii diferitelor ciuperci, rănile cu
suprafeţe mari, rezultate din tăierea cu ferăstrăul, se ung cu mastic, ulei
ars sau vopsea obişnuită.
Scoarţa mortificată de pe lemnul multianual, de pe buturugă, sub
care îşi găsesc adăpost formele de rezistenţă la iernare a dăunătorilor sau
bolior, se curăţă cu peria de sârmă.
Cu ajutorul copcitorii se perfectează copca din jurul butucului,
permiţând stabilirea amplasării ramificaţiilor date din butuc sau portaltoi
şi executarea copcitului.

6.1.13. Scoaterea lemnului căzut la tăiere

Prin executarea tăierilor se îndepărtează anual de pe fiecare butuc o

cantitate de lemn (coarde şi lemn multianual) ce variază în funcţie de soi,
vigoarea butucilor, intensitatea tăierilor etc, între 0,3 şi 2,0 kg, rezultând o
cantitate de 1500-6000 kg/hectar.
Coardele ca şi lemnul multianual căzut la tăiere se aşază în grămezi
pe intervale, eventual din două în două intervale, pentru a fi mai uşor
strânse şi scoase din plantaţie.
Strângerea şi scoaterea lor de pe intervale se poate face cu grebla
mecanică sau cu maşina de balotat coarde, pe suprafeţe mai mari, ori
manual cu furca, până la alei de unde se transportă cu diferite mijloace la
locul de folosinţă sau de depozitare.
Materialul căzut la tăiere poate fi tocat direct în vie cu tocătoarea
pentru coarde şi încorporat dirtect în sol, cu excepţia materialului
provenit din plantaţiile cu un număr mare de butuci atacaţi de cancerul
bacterian sau boli virotice, deoarece există pericolul extinderii acestora şi
la butucii sănătoşi.
În cazul în care se foloseşte maşina de strâns şi tocat coarde, la
tăiere, coardele căzute vor fi împrăştiate uniform pe intervale, dar la o
anumită distanţă de butuci.
Tocarea şi încorporarea în sol a coardelor asigură în medie, un
aport de substanţă organică uscată între 0,8 şi 1,5 t/ha, putând astfel
acoperi ¼ din necesarul anual de substanţă organică. Prin conţinutul lor în
azot, fosfor, potasiu, calciu şi magneziu, coardele asigură o restituţie de
20-80 kg/ha/an din aceste macroelemente, acoperind în acest fel, 10-30 %
din consumul global; la acestea se adaugă şi 30-50 % din consumul de
microelemente (fier, bor, mangan, zinc, cupru etc).
După tocare şi încorporare în sol, coardele suferă o degradare
biologică lentă, prin activitatea bacteriilor şi ciupercilor, ameliorând
regimul aerohidric al solului, structura acestuia, favorizând creşterea
rădăcinilor. S-a constatat, de asemenea, şi o reducere a germinaţiei
seminţelor de buruieni şi dezvoltarea plantulelor acestora, ca urmare a
existenţei în coarde a unor substanţe organice cu efect antibiotic (taninuri,
fenoli).
Coardele scoase la marginea parcelei se pot toca, containeriza în
vederea utilizării ulterioare. Prin faptul că lemnul conţine cantităţi
importante de elemente nutritive pe care viţa-de-vie le-a luat din sol,
tocătura de coarde (fragmente de 5-10 cm lungime) împreună cu alte
resturi vegetale (paie, tescovină etc), la care se adaugă şi îngăşăminte
minerale cu azot, sunt udate periodic din abundenţă, obţinându-se după 5-
6 luni un compost apropiat ca valoare cu gunoiul de grajd. Utilizarea
compostului de coarde tot în plantaţiile viticole, chiar dacă provine din
plantaţii sănătoase, neafectate de boli virotice etc, în general nu se
recomandă deoarece conţine unele substanţe inhibitoare pentru viţa de
vie.
Arderea coardelor căzute la tăiere, la marginea plantaţiilor este
modul cel mai răspândit de eliminare, dar nu şi cel mai raţional, întrucât
antrenează distrugerea substanţei organice, rezultnd o cantitate mică de
cenuşă care este împrăştiată tot în vie.
Ele mai pot servi şi drept combustibil la bucătării, sau chiar nutreţ
în hrana animalelor, sub formă de făină de coarde, în proporţie de până la
20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de folosire a coardelor la
producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material drenant,
aşternut pentru animale etc.
Merită de reţinut faptul că după balotare şi uscare, coardele
eliminate la tăiere se pot folosi la încălzirea locuinţei.
 Indiferent de numărul de butuci existent în plantaţie, în jurul
caselor, în curţi etc, tot materialul căzut la tăiere trebuie strâns şi scos de
pe intervale. Rămas pe loc, acest material împiedică executarea în
continuare a lucrărilor de întreţinere a solului, a tratamentelor fitosanitare
etc, fiind, în acelaşi timp, un bun „adăpost” pentru diferiţi dăunători şi
„sursă” de atac a unor boli.

6.2. COPCITUL

Copcitul, lucrarea care constă în suprimarea rădăcinilor formate din

altoi, deasupra zonei de altoire, ca şi a celor pornite din portaltoi în
apropierea nivelului solului, odată cu înlăturarea coardelor care au pornit
din portaltoi, se execută de obicei primăvara odată cu tăierea în uscat.
Executarea copcitului primăvara prezintă dezavantajul regenerării rapide
a rădăcinilor, deoarece corespunde cu începutul creşterii intense a lor.
Efectuarea copcitului ar trebui să coincidă cu momentul stagnării creşterii
rădăcinilor, adică în vară, în luna august, când nu are loc regenerarea lor.
În această perioadă însă, executarea lucrării este greoaie, butucii fiind în
plină vegetaţie, au un frunziş bogat, sunt încărcaţi cu rod şi necesită mai
multă forţă de muncă.
Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea altoiului de
portaltoi. Se ştie că rădăcinile pornite din altoi cresc mai puternic, în
dezavantajul celor din portaltoi, dar în final sunt fie distruse de filoxeră,
fie de ger sau secetă, ceea ce duce la pieirea butucului şi apariţia de goluri
în plantaţie. Lăstarii crescuţi din portaltoi şi neîndepărtaţi cresc puternic,
în defavoarea creşterii lăstarilor altoi, ceea ce se finalizează, de cele mai
multe ori, cu împuternicirea „nedorită” a părţii aerine a portaltoiului şi
dispariţia altoiului, rămânând în plantaţie, în loc de un butuc care să
producă struguri, un butuc de portaltoi, care, de fapt, reprezintă tot un
„gol”.
Rădăcinile se taie tot cu foarfecele de vie, ţinut cu lama tăietoare
spre butuc, suprimându-le de la punctul de formare a lor, fără a lăsa
„mustăţi”, din care pot porni numeroase alte rădăcini.
Butucii care prezintă coarde crescute din portaltoi se desfac cu sapa
sau copcitoarea până la locul de pornire a lor şi se înlătură de la punctul
de inserţie prin tăiere cu foarfecele.
Dacă plantaţia nu a fost copcită ani la rând, iar rădăcinile emise
sunt numeroase şi mai groase de 4-5 mm fiecare, copcitul se efectuează
eşalonat la fiecare butuc, pe timp de 2-4 ani, suprimându-se în fiecare an
câte o jumătate sau un sfert din numărul de rădăcini, în funcţie de
numărul şi grosimea lor, pentru a nu crea un dezechilibru în asigurarea
butucului cu apă şi substanţe nutritive. În primăverile secetoase se
recomandă după copcit o udare, creându-se astfel condiţii favorabile
pentru împuternicirea rădăcinilor de profunzime (de bază).
În plantaţiile cu butuci neprotejaţi peste iarnă, dacă în primii ani de
la plantare copcitul a fost executat corect, nu este cazul de executare a
lucrării. Totuşi, periodic trebuie să se controleze dacă nu cumva apar
rădăcini din altoi.
Copcitul trebuie făcut şi la butucii de hibrizi direct producători sau
din soiuri „rezistente”, mai ales dacă la plantare s-au folosit viţe altoite.

6.3. DIRIJAREA COARDELOR DE ROD, PALISAREA

TULPINILOR ŞI A CORDOANELOR

În fiecare an, primăvara după tăiere, se execută revizuirea

mijloacelor de susţinere. Lucrarea constă în înlocuirea stâlpilor
(bulumacilor) deterioraţi, verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi,
completarea şi întinderea sârmelor.
Dirijarea coardelor de rod se face obligatoriu înainte de
dezmuguritul viţei de vie pentru a preveni scuturarea ochilor care sunt
foarte sensibili în această fază, după revizuirea mijlocului de susţinere.
Dirijarea coardelor se face pe primele sârme ale spalierului
(portante) prin legarea individuală în două puncte, urmărind o cât mai
bună distribuire a elementelor de rod în spaţiu, de o parte şi alta a
butucului, evitând încrucişarea lor. Legăturile se fac cu mlădiţe de
răchită, liber de tei, pănuşi de porumb, deşeuri textile, fibre sintetice,
cleme din material plastic etc. La folosirea răchitei (cea galbenă este mai
bună), aceasta se pune în prealabil la înmuiat pentru a deveni mai elastică.
Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor constă în revizuirea legăturii
tulpinilor de tutori şi a cordoanelor de sârmele portante ale spalierului, în
aşa fel încât acestea să fie drepte; în acest scop se fac câte trei legături.
Tutorii care se folosesc pentru susţinerea tulpinii se fixează întotdeauna
de aceeaşi parte a sârmei şi se leagă cât mai bine de prima sârmă a
spalierului.
Se are în vedere ca legăturile să nu fie prea strânse pentru a evita
strangularea coardelor, tulpinilor şi cordoanelor în urma creşterii în
grosime a acestora.

6.4. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

În cursul perioadei de vegetaţie a viţei de vie se intervine asupra

vegetaţiei butucului prin lucrări şi operaţii „în verde”, în scopul reglării
proceselor de creştere şi rodire.
 Prin ele se completează sau se desăvârşeşte efectul tăierilor în
uscat.
Majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde influenţează mai ales
latura calitativă a producţiei, ceea ce face ca ele să fie folosite pe o scară
mai largă în cultura soiurilor de struguri pentru consum în stare proaspătă.
Întrucât majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde se execută
manual, cu consum mare de mână de lucru, într-o perioadă scurtă de
timp, în ultimii ani s-au încercat diferite modalităţi de executare
mecanizată sau folosirea unor substanţe chimice cu acelaşi efect.
Lucrările şi operaţiile în verde cunoscute şi practicate în viticultură
sunt numeroase, gruparea lor putând fi făcută după mai multe criterii:
după obligativitatea executării lor, după frecvenţa cu care se
întrebuinţează şi după părţile plantei pe care se aplică.
După obligativitate, operaţiile şi lucrările în verde se pot grupa în
funcţie de necesitatea executării lor în: obligatorii (plivitul, legatul
lăstarilor) şi ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzitul parţial).
După frecvenţa cu care se folosesc, lucrările şi operaţiile în verde
se împart în două mari grupe: lucrări şi operaţii în verde aplicate mai des
(plivitul, legatul sau dirijarea lăstarilor, cârnitul) şi lucrări şi opearţii în
verde mai rar aplicate (ciupitul, copilitul, rărirea numărului de
inflorescenţe, scurtarea inflorescenţelor, desfrunzitul).
După părţile plantei pe care se aplică, ele se pot grupa în lucrări şi
operaţii în verde aplicate lăstarilor (plivit, ciupit, legatul lăstarilor, copilit,
cârnit), lucrări în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor (normarea
încărcăturii de inflorescenţe pe butuc – rărirea inflorescenţelor,
suprimarea unor porţiuni din inflorescenţă) şi cele aplicate frunzişului
(desfrunzitul parţial).
La acestea se adaugă şi tratamentele chimice cu diferite produse
sau subtanţe bioactive, care completează efectul lucrărilor şi operaţiilor în
verde.
Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor. Din
această categorie fac parte: plivitul lăstarilor şi normarea încărcăturii de
inflorescenţe – struguri.
Plivitul lăstarilor. Prin plivit se înţelege înlăturarea de pe butuci a
unui anumit număr de lăstari socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii
crescuţi din portaltoi, lăstarii fără rod care pornesc din butuc şi lemnul
multianual, plasaţi necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de pe
coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc.
Prin această operaţie se urmăreşte corectarea încărcăturii de ochi
lăsate la tăiere pe fiecare butuc, crearea de condiţii favorabile creşterii şi
fructificării lăstarilor rămaşi pe butuc, micşorarea riscului contaminării
primare a frunzişului cu mană.
 Micşorarea numărului de lăstari aflaţi pe butuc are ca efect
fortificarea celor rămaşi, în sensul creşterii în lungime şi grosime, cu
formartea unui aparat foliar bogat, capabil să furnizeze cantităţi mari de
substanţe asimilate.
Prin plivit, rămânând pe butuc un număr mai mic de lăstari, se
uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor reţinuţi pe mijloacele de susţinere,
se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului, care intensifică
activitatea fotosintezei, iar aerisirea mai bună a frunzişului reduce
pericolul contaminării primare cu mană.
Plivitul se execută numai după apariţia inflorescenţelor, pentru a se
putea deosebi lăstarii sterili de cei fertili, când au lungimea de 5-10 cm şi
pot fi suprimaţi uşor cu mâna.
Intensitatea plivitului este în strânsă legătură cu procentul de lăstari
fără rod, specific fiecărui soi:
-la soiurile care formează un număr redus de lăstari fără rod, circa
25 % (Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Aligoté, Galbenă de
Odobeşti), prin plivit aceştia vor fi eliminaţi în totalitate;
-la soiurile cu circa 50 % lăstari sterili (Afuz Ali, Italia, Coarnă,
Fetească neagră) se elimină de pe coardele de rod jumătate din numărul
lor;
-la soiurile cu număr foarte mare de lăstari sterili, circa 75 %
(Sultanină), prin plivit se suprimă numai 1/3 din numărul lor.
La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul
lăstarilor de pe tulpină, lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea
cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de timpuriu, când lăstarii au 2-3
cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie.
Normarea încărcăturii de inflorescenţe-struguri. Această lucrare se
impune la soiurile pentru struguri de masă, în scopul sporirii producţiei
marfă (80-90 %). Numărul exagerat de inflorescenţe pe butuc poate să
rezulte fie din atribuirea unor încărcături mari de ochi la tăiere, fie
datorită fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii strugurii se
dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime şi
culoare, iar maturarea lor este întârziată.
Pentru a avea o producţie cât mai mare de struguri marfă, de bună
calitate, aspectuoşi, care să poată fi valorificaţi mai bine, este necesar să
se înlăture de pe butuc o parte din inflorescenţe, corespunzător cu
vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi cu condiţiile pedoclimatice.
Prin înlăturarea unor inflorescenţe se creează celor rămase condiţii
mai bune de creştere şi maturare, având la dispoziţie o cantiatte mai mare
de substanţe nutritive.
În cazul soiurilor de masă cu struguri foarte mari, în medie 300-500
g (Cardinal, Afuz Ali, Italia), se lasă până la 14-16 inflorescenţe pe butuc;
la soiurile cu struguri mari, în medie 200-300 g (Muscat de Hamburg,
Muscat de Adda, Bicane, Coarnă), numărul maxim de inflorescenţe
păstrate pe butuc va fi de 24-26, iar la soiurile cu struguri mici, în medie
100-200 g (Perla de Csaba, Chasselas doré), numărul maxim va fi de 30-
32 inflorescenţe pe butuc.
Lucrarea se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la
căderea corolei), când s-au format boabele, sunt îndepărtate
inflorescenţele mici, cele la care legarea florilor s-a realizat defectuos, de
obicei cele cu poziţie superioară pe lăstar. Efectuarea lucrării necesită 60-
80 de ore/ha.
Reducerea numărului de inflorescenţe de pe butuc are ca efect, în
primul rând, mărirea greutăţii medii a unui strugure (cu 30-40 %), ceea ce
poate duce la creşterea producţiei globale cu 10-15 %, pe seama creşterii
dimensiunii boabelor, a greutăţii lor, ca şi la creşterea conţinutului în
zahăr.
Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor. Legatul sau
dirijarea lăstarilor. Fiind o liană, viţa de vie nu se poate autosusţine spre
a-şi etala frunzişul la lumină. Ţesuturile de susţinere din lăstari sunt slab
formate, încât atunci când lăstarii ating o anumită lungime (40-60 cm) se
apleacă în jos, apoi în lipsa mijlocului de susţinere, se întind pe pământ,
fapt ce favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor, împiedică excutarea
ulterioară a lucrărilor de întreţinere în plantaţii, expunerea frunzişului la
lumină.
Pentru a preveni aceste neajunsuri, trebuie să se facă legarea sau
dirijarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere. Lucrarea se execută de 3 ori
în timpul poerioadei de vegetaţie: primul legat, înainte de înflorit, pe la
mijlocul sau sfârşitul lunii mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm, al
doilea la mijlocul lunii iunie, iar al treilea legat, înainte de intrarea
strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august). Ca
materiale pentru legat se folosesc: teiul topit, rafia sintetică, deşeurile
textile, fibre de cânepă.
În viile susţinute pe spalier cu sârme duble, lăstarii se dirijează cu
mâna printre sârme, înlocuindu-se astfel legatul în proporţie de 70-80 %.
În cazul spalierului cu sârme simple şi al viilor susţinute pe araci,
legatul lăstarilor se face în totalitate, urmărindu-se o repartizare cât mai
uniformă a lor în spaţiu. Lăstarii se leagă cât mai răsfiraţi, cel mult câte 2-
3 la un loc. Legăturile trebuie făcute „în 8”, largi (slabe), pentru a se evita
strangularea lăstarilor.
Pentru efectuarea legatului pe o suprafaţă de un ha de vie sunt
necesare 80-100 de ore. Legatul lăstarilor poate fi uşurat prin folosirea
unui dispozitiv manual, care foloseşte o bandă de material plastic şi capse
metalice.
 La unele tipuri de tăierte, cu conducerea înaltă a butucilor (cortina
dublă geneveză, cortina simplă etc), lăstarii nu se mai leagă, rămân în
poziţie pendentă, când, din cauza poziţiei, creşterea lor este încetinită,
neajungând la nivelul solului.
Ciupitul lăstarilor. Constă în suprimarea vârfului de creştere sau
coroniţei lăstarilor fertili, înainte de înflorit (fig. 6.47). Prin aceasta se
întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a
se favoriza procesul de fecundare a florilor.
În timpul înfloritului, creşterea lăstarilor rămâne procesul
dominant, cu un consum ridicat de substanţe asimilate. Din această cauză,
multe flori din inflorescenţă rămân subnutrite şi cad. Pentru a se
îmbunătăţi condiţiile de hrănire a florilor este necesar, mai ales la soiurile
care înregistrează un procent ridicat de cădere a florilor, să se intervină
prin ciupitul lăstarilor. La acesată intervenţie reacţionează bine soiurile de
masă (Coarnă neagră, Bicane, Ceauş), precum şi cu un grad mare de
scuturare a florilor (Muscat de Hamburg). Efectul ciupitului se manifestă
prin creşterea procentului de boabe legate, prin mărirea greutăţii medii a
unui strugure şi în final, a producţiei.
Ciupitul lăstarilor se practică şi în alte situaţii: în cazul viilor
afectate de îngheţ, când se ciupesc lăstarii lacomi pentru a se stimula
formarea copililor, în vederea refacerii potenţialului vegetativ şi
productiv al butucilor; în plantaţiile de vii, prin ciupitul lăstarilor se
urmăreşte formarea rapidă a butucilor.
Cârnitul lăstarilor. Această operaţie în verde constă în suprimarea
vârfurilor tuturor lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea
strugurilor în pârgă, odată cu încetinirea creşterii lăstarilor. Se
îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu frunzele tinere
(5-7), care nu au ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe
asimilate (fig. 6.48). Prin cârnit, substanţele hrănitoare sunt redistribuite,
fiind dirijate către alte organe ale plantei, cu cerinţe mari în subsatnţe
asimilate: creşterea şi maturarea strugurilor, maturarea coardelor.
Lucrarea este absolut necesară la soiurile cu creşteri viguroase, în
special în anii cu exces de precipitaţii, pentru a se asigura pătrunderea
luminii şi aerului în interiorul butucilor, pentru a limita consumul inutil
de asimilate de către lăstari.
În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea
strugurilor în pârgă, când lăstarii sunt în plină creştere, sau mai sever, cu
un număr mai mare de frunze, se formează un număr mai mare de copili,
cu consum neraţional de asimilate, în detrimentul producţiei de struguri şi
al maturării lemnului.
Efectele cârnitului asupra producţiei sunt mai evidente la soiurile
cu creştere viguroasă şi maturare târzie a strugurilor (de exemplu, Afuz
Ali), la care se obţin sporuri de producţie de 8-10 % ca urmare a creşterii
dimensiunii boabelor; la soiurile de struguri pentru vin se constată o
maturare mai timpurie cu 5-6 zile, o creştere uşoară a conţinutului în
zaharuri, reducerea acidităţii în struuguri.
Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă (circa
55 de ore/hectar), ceea ce impune mecanizarea acestei operaţii. Pentru
efectuarea mecanizată a cârnitului se folosesc diferite tipuri de dispozitive
de tăiere (cu bare de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative
rapide etc), montate pe tractor.
Copilitul. Constă în suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi
(copililor) care se formează din mugurii de vară la subsuoara frunzelor
(figura 6.49). Prin copilit se urmăreşte micşorarea masei vegetative,
reducerea gradului de umbrire a frunzelor de pe lăstarii principali,
uşurarea executării tratamentelor fitosanitare.
Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5
frunze de la bază. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă
este nevoie, operaţia se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi
cresc noi copili.
Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii
copililor în următoarele situaţii:
-completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate
asigura numai cu ochii de pe coardele roditoare, cunoscând că ochii de pe
copilii lemnificaţi au o fertilitate, la unele soiuri, chiar superioară celor de
pe coarda de rod;
-refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse de
îngheţ, provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal;
-formarea rapidă a butucilor tineri, ciupirea lăstarului principal,
pentru stimularea pornirii copililor, apoi ciupirea copililor pentru
stimularea pornirii şi creşterii de noi copli (copil pe copil), obţinând astfel
coardele necesare formării de verigi de rod;
-obţinerea unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu
copili fertili (Perla de Csaba, Chasselas doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească
albă).
Desfrunzitul parţial. Prin desfrunzit se înţelege îndepărtarea
frunzelor din zona strugurilor, atât la soiurile pentru struguri de masă, cât
şi la cele pentru vin, cu scopul de a crea strugurilor, condiţii mai bune de
iluminare şi însorire, aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor
fitosanitare. Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase,
la soiurile cu creştere viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat de
Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform colorate (Muscat de Hamburg,
Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate superioară,
sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari).
 Prin această lucrare se ameliorează microclimatul din jurul
strugurilor, în sensul că se reduce umiditatea, se intensifică aerisirea şi
gradul de iluminare. Efectele pozitive asupra calităţii strugurilor sunt
următoarele: colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de
masă, sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale prin
degradarea acidului malic, micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi
obţinerea unor recolte mai sănătoase.
Cele mai bune rezultate se obţin când lucrarea se execută la intrarea
strugurilor în pârgă. În acest moment se îndepărtează de pe butuc în jur de
10-30 % din frunzele îmbătrânite situate în dreptul strugurilor.
Există posibilitatea ca această lucrare să se execute mecanizat, cu
maşini care realizează o defoliere pneumatică în zona strugurilor.
Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor.
Suprimarea unei părţi din inflorescenţă. Este o operaţie în verde specifică
soiurilor pentru struguri de masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari
(Cardinal, Afuz Ali, Italia, Muscat de Adda). Boabele din vârful
ciorchinelui sunt mai mici, neuniforme şi se maturează ultimele,
diferenţele fiind cu atât mai accentuate cu cât lungimea strugurilor este
mai mare. Aceste defecte pot fi înlăturate prin suprimarea unei porţiuni
din inflorescenţă şi anume a vârfului axului principal (figura 6. 50). La
strugurii cu multe ramificaţii laterale se constată aceleaşi defecte; de
aceea se recomandă suprimarea, alături de vârful ciorchinelui, şi a altor
ramificaţii laterale.
Operaţia de suprimare a unor părţi din inflorescenţă se recomandă
să fie efectuată imediat după înflorire, cu ajutorul unor forfecuţe
inoxidabile, uneori concomitent cu normarea inflorescenţelor pe butuc.
Prin suprimarea unei părţi din inflorescenţă, recolta de struguri
sporeşte sau este egală cu cea obţinută prin aplicarea acestei operaţii; ea
creşte datorită sporirii în volum, şi greutate a boabelor, precum şi în
greutate a strugurilor. Calitatea strugurilor se îmbunătăţeşte prin
uniformitatea mărimii boabelor, a coloritului şi maturării lor.
Rărirea boabelor. Este o operaţie cu influenţă puternică asupra
calităţii strugurilor, fără a se modifica forma lor. Se execută mai ales la
soiurile de masă, în vederea obţinerii unor struguri cu calităţi comerciale
excepţionale. În general, se poate practica la toate soiurile de masă, dar
sunt mai indicate soiurile cu boabe rare şi neuniforme ca mărime, culoare
şi maturare (Regina viilor, Muscat de Hamburg), cele cu boabe dese
(Chasselas), ca şi soiurile predispuse la meiere şi mărgeluire (Coarnă
neagră, Bicane). Boabele rămase pe strugure după rărire se dezvoltă mai
bine, cresc în volum şi greutate, sunt uniforme ca mărime, culoare şi
maturare.
 Se recomandă ca operaţia să se execute imediat după înflorit, când
creşterea boabelor se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi
prin sporirea dimensiunii lor.
Pentru executarea lucrării se folosesc forfecuţe inoxidabile, cu
vârfuri lungi, bine ascuţite, cu ajutorul cărora se îndepărtează boabele
prin tăiere de la baza codiţei. În general, se suprimă 20-60 % din totalul
boabelor formate pe ciorchine.

6.5. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN VII

Solurile viticole sunt, în general, sărace în humus, slab structurate,

cu însuşiri fizico-chimice înrăutăţite ca urmare a aplicării unui număr
mare de lucrări mecanizate şi a monoculturii îndelungate.
Prin lucrările de mobilizare a solului se urmăresc: menţinerea stării
de afânare, păstrarea humusului în sol, asigurarea accesibilităţii
elementelor nutritive, activarea proceselor chimice şi biologice din sol şi
distrugerea buruienilor.
Lucrările solului practicate în viticultură se pot grupa în: anuale şi
periodice. La rândul lor, lucrările anuale se grupează, după adâncimea la
care se execută, în lucrări adânci şi superficiale.
Dezgropatul butucilor. Se execută în arealele de cultură protejată
a viţei de vie, în luna martie, când temperatura nu mai coboară sub -8º C.
Întârzierea lucrării când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea
solului este mai mare amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire”,
sau al pornirii mugurilor sub stratul protector de pământ.
Pentru uşurarea dezgropatului se execută o arătură „la cormană”,
cu răsturnarea brazdelor spre mijlocul intervalelor. Urmează scoaterea
coardelor din pământ cu furca, apoi îndepărtarea solului cu sapa din jurul
butucului şi nivelarea lui. Cu această ocazie, la fiecare butuc se realizează
câte o copcă pentru uşurarea executării copcitului.
Dezmuşuroitul (debilonarea). Se execută în cazul butucilor
conduşi pe tulpini, care toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire.
Lucrarea se execută în urma arăturii „la cormană”, urmată de degajarea
butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa.
Arătura de primăvară. Are ca scop mobilizarea solului pe
adâncimea de 14-16 cm în perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul
cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale, pentru răsturnarea brazdelor
către mijlocul intervalelor dintre rânduri, sau cu mijloace hipo. Pentru a
evita pierderea apei din sol prin evaporare, mai ales datorită vânturilor,
arătura se execută cu plugul fără cormană la care se ataşează grapa stelată
(GSV). Odată cu această arătură se încorporează în sol şi îngrăşămintele
azotoase.
 În cazul solurilor uşoare sau al unor primăveri secetoase, pentru a
preveni pierderea apei din sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de
primăvară a solului. Se execută la adâncimea de 14-16 cm, cu plugul
cultivator (PCV) echipat cu gheare de afânare, la care se ataşează grapa
stelată sau cu colţi elastici.
Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare). Pentru
mobilizarea adâncă a solului, pe rândurile de vie se execută sapa mare,
imediat după arătura sau afânarea de primăvară a solului. Se efectuează la
adâncimea de 10-12 cm, cu sapa care are lama mai îngustă. În plantaţiile
cu conducerea butucilor pe tulpini, lucrarea se poate face mecanizat, cu
pluguri speciale, prevăzute cu palpator.
Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei
de vie, solul se menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări
superficiale (praşile). Afânarea superficială a solului se execută în cursul
perioadei de vegetaţie, mecanizat sau cu mijloace hipo pe intervale şi
manual pe rând. Adâncimea de mobilizare a solului prin praşile este de 5-
10 cm. Sunt necesare 4-5 praşile în intervalul mai-august, care se
eşalonează în funcţie de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare
a solului.
Afânarea superficială a solului se poate realiza mecanizat prin
cultivaţie, discuire sau lucrarea cu freza.
Cultivaţia solului se execută cu plugul cultivator (PCV) echipat cu
organe active tip săgeată, care afânează solul pe o adâncime de 6-12 cm.
Discuitul este lucrarea superficială de mobilizare a solului pe
intervale, la adâncimea de 5-8 cm, recomandată pe solurile uşoare şi cu
grad redus de îmburuienare.
Lucrarea cu freza se execută pe solurile grele şi cu o îmburuienare
accentuată.
Praşilele pe rândurile de vie, efectuate manual, cu sapa, la
adâncimea de 5-8 cm, au rolul de a menţine solul în stare afânată şi curat
de buruieni. Este bine ca buruienile crescute lângă butuc să fie smulse cu
mâna pentru a se evita rănirea acestuia cu sapa. În cursul unei perioade de
vegetaţie sunt necesare 3-4 praşile.
Mulcirea. Constă în acoperirea solului, începând din a doua
jumătate a lunii mai, cu o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze,
turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie de polietilenă etc. Stratul de
mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi căldură a solului, la
împiedicarea răsăririi şi creşterii buruienilor.
Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau parţială (în
benzi, pe rândul de viţe).
În zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), unde se
practică culturi de plante ca îngrăşăminte verzi, mulcirea solului se
realizează prin tocarea pe loc a masei verzi rezultate de la culturile
respective.
Arătura de toamnă. Se execută după căderea frunzelor, la
adâncimea de 16-18 cm, cu plugul PCV echipat cu 2-4 trupiţe şi o rariţă,
sau cu plugul de vie tras de cal. Lucrarea se face cu răsturnarea brazdelor
spre rândurile de vie, rezultând o bilonare pe direcţia rândurilor. În acest
fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de cultură
protejată şi neprotejată.
Odată cu arătura de toamnă se încorporează îngrăşămintele
organice şi cele minerale cu fosfor şi potasiu.
Subsolajul. După un anumit număr de ani de la înfiinţarea
plantaţiilor, solul se tasează puternic şi se înrăutăţesc condiţiile de nutriţie
a viţelor. De aceea sunt necesare o serie de lucrări adânci, cu caracter
periodic, prin care să se refacă starea de afânare a solului, pe o adâncime
mai mare şi să fie regenerate rădăcinile butucilor.
Prin lucrarea de subsolaj se realizează o afânare mai adâncă a
solului, pentru îmbunătăţirea regimului apei, aerului, căldurii şi a
activităţii microorgamnismelor din sol. Se realizează cu subsolierul SPV-
45 M, la 35-45 cm adâncime, alternativ, din două în două intervale dintre
rânduri, o dată la 4-5 ani. Subsolajul se execută toamna, după recoltarea
strugurilor.
Concomitent cu subsolajul se administrează şi îngrăşămintele, prin
montarea pe subsolier a echipamentului de fertilizare (tip EIV).

6.6. FOLOSIREA ERBICIDELOR ÎN VII

Erbicidarea sau combaterea chimică a buruienilor urmăreşte

distrugerea acestora, pentru a elimina concurenţa pentru apă şi hrană,
precum şi microclimatul favorabil dezvoltării bolilor criptogamice. Prin
aplicarea erbicidelor se elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-
de-vie, contribuind la sporirea considerabilă a productivităţii muncii,
volumul de muncă pentru lucrările de întreţinere a solului reducându-se
simţitor.
Dintre dezavantaje menţionăm costul ridicat al erbicidelor,
potenţialul poluant al acestora, necesitatea unor cunoştinţe temeinice în
domeniu, precum şi faptul că ele nu se pot aplica în viile tinere, unde se
întâlnesc mai multe rădăcini superficiale ale viţelor.
Aplicarea corectă a erbicidelor presupune cunoaşterea
principalelor specii de buruieni din vii şi a frecvenţei acestora.
Dintre speciile anuale de buruieni cele mai răspândite sunt:
mohorul roşu, mohorul verde, meişorul, mohorul lat, firuţa etc (dintre
monocotiledonate) şi ştirul, zârna, loboda sălbatică, iarba grasă, traista
ciobanului, muştarul sălbatic, rocoina, ventrilica, sugelul, troscotul
comun, şopârliţa, rapiţă sălbatică, spanac sălbatic etc (dintre
dicotiledonate).
Principalele specii perene de buruieni (care trăiesc mai mulţi ani)
întâlnite în vii sunt următoarele: pirul gros, pirul târâtor, costreiul etc
(monocotiledonate), volbura, urda vacii, pălămida, susaiul, cucurbeţica,
păpădia, mărul lupului, laptele câinelui, talpa ursului, urda vacii etc
(dicotiledonate).
S-a constatat că nu există produse care să distrugă toate speciile de
buruieni. De asemenea, aplicarea repetată a aceluiaşi preparat selectiv
determină o înmulţire exagerată a buruienilor rezistente la erbicidul
respectiv. De aceea, pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară
rotaţia erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai multor
erbicide.
Clasificarea erbicidelor. După modul de aplicare întâlnim
erbicide preemergente (utilizate înainte de răsărirea buruienilor) şi altele
postemergente (după răsărirea buruienilor), aplicate pe frunzişul acestora.
După mecanismul de acţiune, erbicidele pot fi: de contact (ex.:
Gramoxone), care distrug numai organele supraterestre ale buruienilor
atinse cu ocazia tratamentului; persistente (ex.: Simanex 80 WP), care
rămân în sol, împiedicând încolţirea şi răsărirea buruienilor şi erbicide
curative sistemice (ex.: Roundup), care pătrund pe cale foliară în
ţesuturile buruienilor de unde sunt transportate în organele subterane,
provocând distrugerea acestora (fig. 6.51).
În funcţie de starea de înburuienare a plantaţiilor se stabilesc o serie
de reţete de erbicidare care se bazează pe complexarea unui erbicid
persistent, aplicat în preemergenţă, cu produse sistemice sau de contact,
administrate în postemergenţă.
De cele mai multe ori se prevede aplicarea în preemergenţă (luna
martie, după dezmuşuroit şi nivelarea solului) a produselor Simanex 50
SC (3-4 litri/ha), Simanex 80 WP (6 kg/ha), Simanex 90 WDG (2
litri/ha), Naproguard 450 SC (7 litri/ha). Acestea au rolul de a preveni
apariţia buruienilor anuale din sămânţă şi epuizarea rezervei acestora din
sol.
Pentru distrugerea buruienilor perene cu rădăcini sau rizomi situaţi
în straturile profunde ale solului, înainte de apariţia florilor la buruienile
dicotiledonate şi a stadiului de împăiere la speciile de pir (deci
postemergent) se administrează un tratament cu produsul sistemic
Roundup, în doză de 3 litri/ha suprafaţă efectiv tratată.
Erbicidul de contact Gramoxone se aplică postemergent, pe vetrele
de buruieni, în două reprize cu 3 litri/ha la începutul lunii iulie şi 3 litri/ha
după 3-5 săptămâni de la reapariţia buruienilor.
 Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene
se pot folosi în postemergenţă produsele Agil 100 EC (1,5 litri/ha),
Gallant super (1,5 litri/ha), Fusilade super (3 liti/ha).
Produsul Ground-up, aplicat în postemergenţă, în doză de 5
litri/ha, se poate folosi pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi
dicotiledonate anuale şi perene.
Principalele erbicide omologate pentru a fi utilizate în viticultura
României sunt prezentate în anexa…..
Combaterea buruienilor prin erbicidare presupune efectuarea
următoarelor lucrări pregătitoare:
-copcitul viţelor în prealabil, pentru ca erbicidele administrate pe
sol să nu poată fi preluate prin rădăcinile superficiale;
-nivelarea solului cu sapa pe rândul de butuci, pe o lăţime de 60-80
cm, care să asigure o distribuire cât mai uniformă a erbicidelor în benzi,
de-a lungul rândului;
-doza necesară de erbicid (exprimată în kg/ha sau litri/ha) se
dizolvă într-o cantitate de 500-600 de litri apă la hectarul efectiv tratat,
dacă solul este umed, sau 1000 de litri/ha, dacă acesta este uscat.
În ceea ce priveşte metodele de erbicidare, în viticultură se
foloseşte erbicidarea în benzi şi, mai rar, erbicidarea totală.
Erbicidarea în benzi se aplică pe rândul de butuci, pe o lăţime de
30-40 cm de o parte şi de alta a rândului, restul intervalului dintre rânduri
urmând să fie întreţinut prin praşile. Prin această metodă se elimină în
totalitate lucrarea solului pe rând.
Cantitatea de erbicid necesară pentru suprafaţa efectiv erbicidată se
stabileşte cu ajutorul relaţiei:
C x L
D = ---------
R
în care:
D reprezintă cantitatea necesară de erbicid, în kg sau litri;
C - doza de erbicid recomandată (kg sau litri la hectar);
L – lăţimea benzii de erbicidare (60-80 cm);
R – distanţa dintre rândurile de viţe, în cm.
Exemplu: să se determine cantitatea de erbicid necesară pentru
erbicidarea în benzi într-o vie în suprafaţă de 1000 m² pentru următoarele
date:
-doza de erbicid recomandată – 6 kg/ha (respectiv 0,6 kg/1000 m²);
-lăţimea benzii ce urmează a fi tratată – 60 cm;
-distanţa dintre rândurile de viţe – 200 cm.
În acest caz, doza de erbicid necesar pentru suprafaţa efectiv tratată
va fi:
 0,6 x 60
D = ---------- =0,18 kg
200

Erbicidarea totală se recomandă numai în plantaţiile viticole

nemecanizabile, pe terenuri cu pante mari, în parcele puternic infestate cu
buruieni perene.
Pregătirea soluţiilor de erbicide. Erbicidele se prepară sub formă
de soluţii, emulsii sau suspensii şi se aplică prin pulverizare cu maşini de
stropit, sau cu aparate de tip vermorel. Se ţine seama de modul de
prezentare a erbicidelor. Astfel, în cazul celor lichide sau total solubile
(cu indicativele: CS – concentrat solubil în apă; GS – granule solubile în
apă), preparatul cântărit se introduce în rezervorul maşinii de stropit,
odată cu apa. Produsele emulsionabile (cu indicativele EC sau CE –
concentrat emulsionabil), se amestecă continuu cu apa pe măsură ce se
adaugă. În cazul pulberilor muiabile (cu indicativul WP sau PU – pulbere
umectabilă), care formează suspensii cu apa, se amestecă într-o cantitate
redusă de apă, care apoi se toarnă în rezervorul maşinii de stropit, la
început în jumătate din cantitatea de apă necesară; ulterior se completează
nivelul apei din rezervor.
În cazul folosirii aparatelor portabile de tip vermorel (AS-16),
soluţiile vor fi preparate în prealabil în butoaie metalice sau din material
plastic; se va evita folosirea vaselor de lemn (butoaie), întrucât soluţia
intră uşor în doage şi nu mai pot fi folosite în alte scopuri.
Aplicarea erbicidelor. La aplicarea tratamentelor se urmăreşte
repartizarea cât mai uniformă pe sol a erbicidelor preemergente sau pe
buruieni, în cazul celor postemegente, evitarea perioadelor cu vânt pentru
a nu fi afectate culturile învecinate sau frunzişul butucilor. De asemenea,
la aplicarea erbicidelor postemergente, pentru a evita contactul cu
frunzişul butucilor vor fi folosite duze cu jet conic prevăzute cu ecrane
protectoare de formă conică, sau cu jet în formă de evantai, din material
plastic. Aceste ecrane protectoare vor fi folosite obligatoriu la aplicarea
erbicidelor de tipul Roundup, Gramoxone etc, pentru a nu produce arsuri
frunzişului butucilor, care pot antrena reduceri ale producţiei şi
dezechilibre grave.
La aplicarea erbicidelor este necesară obţinerea unei pulverizări cu
picături mari, pentru a se preveni devierea lor de către vânt pe culturile
învecinate; în acest scop este necesară obţinerea unei presiuni scăzute
(circa 1 kgf/cm2) în instalaţia de stropire.
Pentru prevenirea poluării mediului înconjurător, se impune luarea
următoarelor măsuri de protecţie: limitarea dozelor de erbicide la strictul
necesar, prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de
fântâni şi de surse de alimentare cu apă, distrugerea ambalajelor prin
ardere sau îngroparea acestora adânc în sol, curăţirea atentă a aparatelor
folosite.
Se impune, de asemenea, evitarea contactului soluţiei cu pielea (în
caz contrar fiind necesară spălarea cu apă şi săpun), interzicerea accesului
persoanelor şi animalelor în direcţia vântului, evitarea desfundării duzelor
prin suflare cu gura, sau cu ajutorul sârmelor.
Este importantă curăţirea aparaturii după erbicidare, pentru a
preveni producerea unor daune grave organelor verzi ale butucului, când
ulterior, aparatura este folosită la aplicarea tratamentelor de combatere a
bolilor şi dăunătorilor. Curăţirea se face cu o suspensie de cărbune activ
0,1 % (păstrată în aparat timp de 6-8 ore), sau cu o soluţie de sodă
calcinată 3 %. De asemenea, se recomandă păstrarea erbicidelor în
ambalajele originale, soluţia rămasă nefolosită la sfârşitul zilei va fi
aruncată în locuri dinainte stabilite. Este bine să se pregătească zilnic
cantitatea de soluţie care poate fi aplicată.
Erbicidarea trebuie integrată în complexul de măsuri agrotehnice
care se aplică solului, acţiunilor de fertilizare şi irigare a viilor. Se
apreciază că lucrările solului au rolul hotărâtor în programele de
combatere integrată a buruienilor, erbicidarea completând şi finisând
acţiunea de distrugere a acestora, reducând la minimum lucrările
superficiale ale solului.
Majoritatea erbicidelor folosite în viticultură, fiind toxice pentru
om şi animale cu sânge cald, se impun măsuri severe de protecţia muncii,
folosirea echipamentelor de protecţie (haine, ochelari, mănuşi), pentru a
evita iritarea ochilor şi a mucoaselor. În acelaşi timp se va acorda atenţia
cuvenită problemelor protecţiei mediului înconjurător.

6.7. APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN VII

Fertilizarea viilor reprezintă una dintre verigile importante ale

tehnologiei viticole pentru creşterea producţiei. Folosirea raţională a
îngrăşămintelor asigură obţinerea de producţii de struguri superioare,
relativ stabile, fără scăderea calităţii sau rezistenţei la boli şi dăunători,
ger şi secetă. Este greşită ideea că viţa-de-vie, datorită sistemului
radicular foarte dezvoltat, care explorează un volum mare de pământ (de
câţiva m³) nu ar avea nevoie de fertilizare.
Nu trebuie să se uite că viţa-de-vie se plantează pe terenuri mai
puţin fertile, pe pante necorespunzătoare altor culturi, că anual extrage
din sol cantităţi însemnate de elemente nutritive şi că rămâne pe acelaşi
loc un mare număr de ani (30-40 şi chiar mai mult). În timp de un an viţa-
de-vie extrage din sol cantităţi de 100-150 kg/ha azot, 20-50 kg/ha fosfor
şi 75-250 kg/ha potasiu.
În afară de azot, fosfor şi potasiu, elementele principale ale nutriţiei
minerale, viţa-de-vie consumă anual şi cantităţi destul de însemnate de
magneziu, fier, bor, mangan, cupru, molibden etc.
Fertilizarea raţională înseamnă să i se redea solului, pe baza unui
control agrochimic, cantităţile de elemente extrase de plantă,
corespunzător cu cerinţele sale biologice, evitând pericolul poluării
produselor (struguri, must, vin) şi a mediului înconjurător.
Aplicarea raţională a îngrăşămintelor se bazează pe cunoaşterea
nivelului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive şi apoi,
cunoaşterea consumului anual de elemente nutritive de către soiurile de
viţă-de-vie, în funcţie de cantitatea de recoltă prevăzută şi direcţia de
producţie (struguri pentru consum în stare proaspătă, pentru vinuri de
masă, vinuri superioare etc).
În scopul realizării unei fertilizări raţionale a viilor se promovează,
în ultimul timp, conceptul ecologic (biologic).
Conceptul ecologic (biologic) indică folosirea în măsură cât mai
mare a îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi,
composturi) ca şi a unor biopreparate fertilizante în locul îngrăşămintelor
chimice, în special a azotului, obţinut din industrie, cu consum deosebit
de mare de energie şi în acelaşi timp poluant. Totodată se are în vedere
folosirea pentru fiecare soi, a portaltoilor bine adaptaţi la condiţiile de
mediu (sol-climă) în care se cultivă şi cu capacitate ridicată de folosire a
fertilităţii naturale a solului.
Pentru fertilizarea viilor se folosesc îngrăşăminte organice şi
chimice. Cantităţile de îngrăşăminte necesare se stabilesc pentru fiecare
parcelă, pe baza cunoaşterii conţinutului solului în humus, azot, fosfor şi
potasiu, a stării de nutriţie a plantelor, controlată prin determinarea
azotului total, a fosforului total şi potasiului total în frunzele din dreptul
strugurilor (diagnoza foliară), a producţiei de struguri pe ultimii 3 ani şi a
recoltei planificate.
Analizele de sol şi diagnoza foliară se execută în laboratoarele de
agrochimie din zonă, de către specialişti.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice. Fertilizarea cu gunoi de
grajd. Întrucât gunoiul de grajd eliberează treptat elementele nutritive
necesare viţei de vie, efectul său favorabil durează până la 4 ani pe
solurile grele şi până la 3 ani pe solurile uşoare. În primul an de la
aplicarea gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din cantitatea
de azot, 30-35 % din cea de fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu.
Gunoiul de grajd se aplică periodic, la 3-4 ani o dată, în cantitate de
30-50 t/ha. Pe nisipuri şi pe soluri nisipoase se recomandă cantităţi mai
mici, date însă mai des. Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial
consumul anual de azot, fosfor şi potasiu, este bine să se completeze
necesarul cu îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu şi fosfor.
Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin
împrăştiere, folosind maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1),
sau manual cu furca, urmată de încorporarea în sol prin arătură adâncă, la
16-18 cm adâncime.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi. Îngrăşămintele verzi sunt
reprezentate prin plante leguminoase sau graminee anuale, cultivate între
rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi
trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din sol şi să
formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe
fertilizante, în special azot.
Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase,
fixatoare de azot, ca: mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea,
borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia.
Culturile se însămânţează printre rândurile de viţe în benzi late de
1,0-1,2 m. În podgoriile cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual),
semănatul se face toamna sau primăvara devreme (februarie-martie); în
podgoriile cu precipitaţii moderate (500-600 mm anual), semănatul se
face numai toamna (septembrie-octombrie); în zonele secetoase, culturile
de îngrăşăminte verzi, se pot practica numai în condiţii de irigare.
Normele de sămânţă pentru suprafaţa de 1 hectar sunt următoarele: 100-
120 kg mazăre; 150-200 kg lupin, soia sau bob; borceag de primăvară
(120 kg mazăre furajeră-60 kg ovăz ). Semănatul se poate face mecanizat,
folosind un segment de la semănătoarea universală SU, fixat pe plugul
cultivator.
Pentru a se asigura o masă verde bogată, la însămânţarea culturilor
de leguminoase, se recomandă folosirea unor doze mici de îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu. Masa verde se taie şi se toacă pe loc atunci
când mai mult de jumătate din leguminoase au înflorit; ea rămâne ca
mulci pe suprafaţa solului urmând să fie încorporată în sol prin lucrările
superficiale (cultivat sau discuit). Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se
face anual, numai pe 1/2 din suprafaţă (un interval da unui nu), respectiv
din 2 în 2 ani pe acelaşi interval între rânduri. Materia organică
încorporată în sol este comparabilă cu cea a gunoiului de grajd, aplicat în
doze de 40 t/ha o dată la 4 ani.
Îngrăşămintele verzi, prin aportul lor în humus, au influenţă
favorabilă asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi, având în vedere efectul
favorabil, costul redus, renunţarea la îngrăşămintele azotate (mari
consumatoare de energie în procesul de fabricaţie) etc, trebuie folosită
mai larg în vii, mai ales în lipsa gunoiului de grajd.
Folosirea tescovinei compostate. În locul gunoiului de grajd se pot
folosi tescovina compostată, rezultată din procesul de vinificaţie, precum
şi compostul rezultat din resturile vegetale din gospodărie (deşeuri
organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri
fragmentate, coarde de viţă tocate etc).
Tescovina reprezintă un subprodus rezultat din prelucrarea
strugurilor şi este alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de
must.
La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit, se obţine o
cantitate de tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m 3, cu un conţinut
de substanţă organică de 0,9-1,8 t/ha.
Cel mai adesea tescovina este folosită după compostare în
platformă, timp de 4-5 luni. Pentru compostare, tescovina se aşază în
straturi alternative de câte 20-30 cm grosime, acoperite cu 10-15 cm de
pământ, la care se adaugă pentru fiecare 100 kg de tescovină, câte 3-5 kg
superfosfat, 3 kg sare potasică, ca şi 1 % var nestins şi 2 % sulfat de
amoniu, dizolvate în 15 litri de apă. Adăugarea alternativă de tescovină şi
pământ se face până ce platforma ajunge la înălţimea de 1,5 m.
După aproximativ 20 de zile, timp în care are loc faza cea mai
intensă a fermentaţiei, platforma se desface, se lopătează, amestecând
bine straturile între ele, după care se reface. Această lopătare se mai
repetă încă de 2 ori la interval de câte o lună. După 4-5 luni, tescovina
compostată poate fi folosită ca îngrăşământ organic în vii.
Composturile din coarde de viţă-de-vie. La un hectar de vie, anual
se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub forma lemnului eliminat la tăierea
în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos, care ar putea fi
valorificat prin compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de
substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg K2O şi 64 kg CaO.
Coardele compostate pot da naştere unui îngrăşământ valoros. O
reţetă de compostare prevede fragmentarea lor în bucăţi lungi de 5-10 cm,
introducerea lor într-o groapă, unde se adaugă câte 10 kg sulfat de
amoniu şi 300 litri apă pentru fiecare tonă de coarde; umectarea acestora
se face la început de două ori pe săptămână, apoi o singură dată; după o
lună se adaugă din nou 5 kg sulfat de amoniu pentru fiecare tonă de
coarde şi se continuă udarea. După 5-6 luni, composatrea coardelor este
încheiată.
O altă reţetă de compostare a coardelor prevede mărunţirea şi
zdrobirea lor, după care se aşază în straturi alternative de 20-30 cm şi se
stropesc cu 250-300 litri apă, ce conţine 3-5 % sulfat de amoniu şi 2-3 %
var stins. Pentru fiecare tonă de coarde se mai adaugă 4-5 kg acid
fosforic anhidru (P2O5) şi 5-6 kg potasă (K2O), după care se acoperă cu un
strat de pământ gros de 10 cm. Se pun apoi al doilea, al treilea etc, strat
de coarde mărunţite şi zdrobite, care se tratează ca şi primul strat. După
circa două luni, platforma se reamenajează (se desface, se lopătează, se
amestecă, se reclădeşte) şi se umectează din nou. Durata de fermentare
este cuprinsă între 6 şi 12 luni.
O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu
ocazia plivitului sau a vârfurilor de lăstari rezultate la cârnit. Acest
material trebuie tocat mărunt şi lăsat în vie ca mulci; din frunze rezultă
humus nutritiv (pentru microorganisme), iar din lăstari se produce, în
timp, humusul de durată.
La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite şi drojdiile
compostate, precum şi depozitele de la condiţionarea vinului (cu
excepţia sedimentului de la cleirea albastră).
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice
reprezintă o sursă suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de
vii cu elemente nutritive. Ele pot fi simple, numai cu azot, fosfor sau
potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare (cuprinzând
cele trei elemente – N, P, K).
În viticultură se folosec mai des următoarele îngrăşăminte chimice:
-îngrăşăminte cu azot: azotatul de amoniu, ureea, nitrocalcamoniu,
sulfatul de amoniu;
-îngrăşăminte cu fosfor: superfosfatul simplu, superfosfatul dublu,
fosforitele activate etc;
-îngrăşăminte cu potasiu: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura
de potasiu.
În afara acestora, pot fi folosite cu eficienţă sporită îngrăşămintele
complexe – binare N22P22 şi ternare N11P22K11 sau N16P16K16, ca şi cele de
tip „Cristalin”, utilizate cu apa de irigare. Cifrele de la îngrăşămintele
binare şi ternare reprezintă conţinutul în substanţă activă, exprimat în
procente.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice este una dintre
problemele cele mai importante ale fertilizării viilor, datorită numeroşilor
factori de influenţă (fertilitatea solului, soiul şi portaltoiul folosit,
consumul specific, regimul hidric). Pe baza a numeroase cercetări
efectuate la noi în ţară s-au stabilit dozele de îngrăşăminte minerale,
având în vedere datele analizei agrochimice a solului şi producţia
planificată de struguri.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă),
în funcţie de fertilitatea solului, recolta scontată, pe grupe de soiuri, sunt
prezentate în tabelele 6.7, 6.8 şi 6.9.
 Pentru calcularea cantităţilor de îngrăşăminte brute ce revin la
suprafaţa de un hectar, pe baza dozelor de N,P,K, recomandate şi în
funcţie de conţinutul îngrăşământului în substanţă activă, se foloseşte
formula:
D x 100
C = -----------
c
în care:
C este cantitatea de îngrăşământ brut, în kg/ha;
D – doza recomandată în substanţă activă, în kg/ha;
c – conţinutul (în %) în substanţe nutritive al îngrăşământului
folosit.
Exemplu de calcul. Dacă s-a stabilit doza de fertilizare N – 120; P –
150 şi K – 180 kg/ha, în substanţă activă, cantităţile de îngrăşăminte brute
vor fi:
-pentru N – folosind azotatul de amoniu cu 33 % substanţă
nutritivă:
120 x 100
------------ = 360 kg/ha substanţă brută;
33
-pentru P – folosind superfosfatul dublu cu 45 % substanţă
nutritivă:
150 x 100
------------ = 330 kg/ha substanţă brută;
45
-pentru K – folosind sarea potasică cu 40 % substanţă nutritivă:
180 x 100
------------ = 450 kg/ha substanţă brută.
40
În tabelul 6.10 este prezentată compoziţia chimică (conţinutul în
substanţe nutritive) al îngrăşămintelor folosite în viticultură, exprimat în
%.
În plantaţiile pe rod, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face
diferenţiat; toamna, după căderea frunzelor se aplică îngrăşămintele cu
fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică se spală greu în profunzimea
solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele cu azot.
Dacă îngrăşămintele potasice nu au putut fi administraste toamna, se
aplică primăvara cât mai devreme.
Administrarea îngrăşămintelor chimice se face pe intervale, în două
benzi laterale, cu plugul cultivator (PCV) şi echipamentul pentru
administrarea îngrăşămintelor chimice (EIV), la adâncimea de 16-18 cm.
În cazul în care se face subsolajul, acestea se introduc cu subsolierul
(SPV) pe mijlocul intervalului, la adâncimea de 35-45 cm.
Aplicarea foliară a îngăşămintelor chimice. După cum se cunoaşte,
frunzele pot absorbi substanţe minerale din soluţiile pulverizate pe
suprafaţa lor. De aceea, pentru completarea fertilizării cu îngrăşăminte
organice sau chimice, în ultimii ani, pe baza a numeroase cercetări, a fost
elaborată fertilizarea pe cale foliară. Se pot folosi soluţii cu azot, fosfor şi
potasiu sau cu microelemente (B, Mn, Zn etc). Stropirile cu îngrăşăminte
foliare au un rol complementar, de corecţie, în special în caz de carenţe
(lipsa unor elemente chimice). Soluţiile se folosesc în concentraţii reduse,
pentru a nu produce arsuri pe organele verzi ale viţei de vie. Soluţiile sunt
pulverizate în special pe faţa inferioară a frunzelor. Azotul, fosforul şi
potasiul se aplică sub formă de azotat de amoniu (0,3 %), superfosfat (0,5
%), şi sare potasicăă (0,5 % s.a.).
În ultimii ani s-au folosit cu rezultate bune îngrăşămintele
complexe de tip F (F 411; F 231; F 141 şi F 011), în concentraţie de 0,5-1
%, adică 0,5-1 kg la 100 litri apă (vezi tabelul 6.9).
Îngrăşămintele F 411 şi F 231, cu conţinut ridicat în azot, se aplică
în faza de creştere intensă a lăstarilor până la înflorit, în concentraţie de
0,5 %, iar F 141, mai bogat în fosfor, se foloseşte după înflorit, în
concentraţie de 0,75 %, iar în continuare F 011, lipsit de azot, în
concentraţie de 1 %. În total se fac trei stropiri revenind 20 litri de
îngrăşământ foliar la hectar.
În cazul fertilizării foliare, elementele nutritive sunt preluate de
către viţa-de-vie în timp foarte scurt şi pot fi astfel corectate
dezechilibrele de nutriţie; aceste îngrăşăminte pot fi complexate cu
tratamentele anticriptogamice.
Carenţe şi toxicităţi ale elementelor nutritive. În mod obişnuit,
viticultorul este interesat să menţină plantaţia viticolă într-o stare optimă
de nutriţie care este compatibilă cu o cantitate de recoltă satisfăcătoare, de
calitate, fără să fie afectate rezistenţele biologice şi tehnologice ale viţei-
de-vie. Atunci când un element nutritiv se află în cantitate insuficientă,
sau în exces, apar o serie de simptome, cu atât mai clar exprimate, cu cât
carenţa este mai accentuată.
În anexele….….. sunt prezentate principalele simptome ale
carenţelor de nuriţie la viţa-de-vie.
Carenţa de azot. Insuficienţa azotului în nutriţia viţei-de-vie
diminuează creşterea şi modifică culoarea frunzelor, care rămân de
dimensiuni mici, cu îngălbenirea porţiunilor dintre nervuri, la cele bazale.
Se constată, de asemenea, prezenţa unor internoduri mai scurte, o
scuturare în proporţie mai mare a florilor; producţia este redusă, ca şi
conţinutul în zaharuri, ca urmare a maturării incomplete şi neuniforme a
strugurilor.
Pentru combaterea acestei carenţe se recomandă administrarea
îngrăşămintelor organice şi a celor azotate, între 100 şi 150 kg/ha, în
special sub formă nitrică. Rezultate bune se obţin şi prin aplicarea
tratamentelor foliare cu uree în cantiatate de 300-500 g/hl (0,3-0,5 %).
Aceste tratamente se pot combina cu cele fitosanitare, de preferat în
perioadele cu umiditate relativă ridicată (dimineaţa sau seara).
Carenţa fosforului determină reducerea aparatului radicular,
diminuarea creşterilor, maturarea insuficientă a lăstarilor. Frunzele, în
special cele tinere au o culoare roşiatică-violacee, iar la cele adulte se
observă pete necrotice circulare; carenţa accentuată determină căderea
frunzelor situate la baza lăstarului. Insuficienţa fosforului se manifestă şi
printr-o diferenţiere scăzută a mugurilor, reducerea legării boabelor,
diminuarea producţiei de struguri şi a conţinutului mustului în zaharuri.
Pentru înlăturarea acestei carenţe se aplică îngrăşăminte cu fosfor
(50-100 kg/ha P2O5).
Carenţa de potasiu. Simptomele insuficienţei potasiului se
manifestă prin înroşirea frunzelor în cursul verii, la soiurile roşii, prin
îngălbenirea lor la cele albe; marginile frunzelor, cu timpul se brunifică,
iar suprafaţa inferioară a acestora rămâne verde. Are loc, de asemenea, o
reducere a dimensiunilor sistemului radicular, a creşterii lăstarilor, a
aparatului foliar, a fertilităţii mugurilor şi a dimensiunilor boabelor.
Vinurile obţinute în astfel de condiţii au un grad alcoolic mai scăzut,
conţinutul în cenuşă, polifenoli şi antociani, fiind, de asemenea, diminuat.
Pentru corectarea carenţei se aplică îngrăşăminte cu potasiu până la
250 kg/ha, o dată la 2-3 ani, sau tratamente foliare, în număr de 3-4 cu
azotat de potasiu 1 %.
Carenţa de magneziu apare în principal pe soluri nisipoase, sau
excesiv de argiloase, acide, mai ales în anii ploioşi. Simptomele apar în
luna iunie, la frunzele bazale şi se manifestă prin îngălbenirea porţiunilor
internervuriene, la soiurile albe şi prin înroşirea acestora, la soiurile
pentru vinuri roşii. Insuficienţa magneziului poate determina apariţia unor
necroze punctiforme pe frunzele tinere, uscarea rahisului, acumularea
unor cantităţi mai mici de zaharuri în boabe şi maturarea
necorespunzătoare a lăstarilor.
Sulfatul de magneziu aplicat în doze de 50-100 kg/ha contribuie la
combaterea eficientă a acestei carenţe. Rezultate imediate se pot obţine
prin stropiri foliare cu sulfat de magneziu în concentraţie de 2-3 %; aceste
tratamente pot fi combinate cu cele pentru combaterea manei.
Carenţa de fier. Viţa-de-vie este una din plantele de cultură cel mai
mult afectată de carenţa de fier. Ea este răspândită în majoritatea
podgoriilor ţării, în special pe soluri bogate în calcar. Carenţa se
manifestă prin îngălbenirea frunzelor, la început numai pe porţiunile
internervuriene, apoi pe toată suprafaţa lor, începând cu cele de la vârf
spre baza lăstarului. Într-un stadiu mai avansat marginile frunzelor apar
ca arse şi răsucite spre faţa superioară. Pe măsură ce boala evoluează,
frunzele de la bază încep să cadă, butucul fiind desfrunzit prematur. Are
loc o debilitare treptată a butucilor, o scuturare în masă a florilor, legarea
defectuoasă a boabelor.
Măsurile de prevenire se referă în primul rând la alegerea
portaltoilor cu rezistenţă sporită la calcar (Chasselas x Berlandieri 41 B,
Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri, Fercal). Se recomandă administrarea
îngrăşămintelor organice complet fermentate, precum şi aerisirea,
afânarea şi drenarea solului.
Pentru combatere se pot efectua tratamente la sol cu sulfat feros
(200-250 g/butuc) sau ca soluţie în concentraţie de 10 %. Rezultate bune
se pot obţine şi prin aplicarea a 4-5 tratamente foliare la interval de 4-6
zile, începând cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, împreună cu
tratamente anticriptogamice, cu sulfat feros (0,6-0,7 %) + acid citric (0,1
%). Prin tratamente foliare pot fi aplicaţi şi chelaţii de fier în concentraţie
de 0,10-0,15 %.
Carenţa de bor apare, în special, pe solurile nisipoase cu reacţie
acidă. Simptomele apar atât pe frunze, cât şi pe lăstari, cârcei şi struguri.
Frunzele se îngălbenesc, la soiurile albe, sau se înroşesc la soiurile roşii,
au dimensiuni mici. Are loc, de asemenea, o necrozare a cârceilor, a
scoarţei lăstarilor, pieirea vârfului vegetativ, scurtarea internodurilor,
concomitent cu emiterea în număr mare a copililor. Insuficienţa borului
produce scăderi ale producţiei datorită căderii florilor, fenomenelor de
meiere şi mărgeluire, precum şi deprecieri calitative, ca urmare a apariţiei
unor pete, la început plumburii, apoi necrotice, pe booabe, brunificări ale
miezului, fisurarea boabelor. Lipsa borului se poate remedia prin
aplicarea la sol a circa 30-70 kg/ha borax pe an sau prin tratamente foliare
cu concentraţii de 0,25-0,50 %.
Carenţa manganului se manifestă mai ales pe solurile calcaroase.
Frunzele au un aspect clorozat, bronzat, lăstarii îşi încetează creşterea, are
loc meierea strugurilor, diminuarea producţiei şi întârzierea maturării lor.
Pentru eliminarea carenţei se pot efectua 3 tratamente foliare cu
sulfat de mangan în concentraţie de 0,2-0,5 % (unul înainte şi două după
înflorit).
Carenţa de zinc, frecventă pe solurile nisipoase, bine aprovizionate
în fosfor, se manifestă prin îngălbeniri ale frunzelor situate la
extremitatea copililor, de-a lungul nervurilor. Frunzele rămân mici,
asimetrice, cu dinţi mari, pronunţaţi, cu sinusul peţiolar mai deschis, iar
strugurii sunt rari în boabe, ca urmare a fenomenului de meiere.
Pentru înlăturarea acestei carenţe se recomandă tratamente foliare
cu sulfat de zinc 0,5-1 %, neutralizat cu carbonat de calciu, cu
aproximativ 3 săptămâni înainte de înflorit.
Se va evita folosirea în exces a îngrăşămintelor cu fosfor care poate
bloca zincul şi alte microelemente.
Alături de aceste carenţe, la viţa-de-vie pot apărea şi o serie de
simptome ale excesului anumitor elemente, mai ales atunci când se aplică
o fertilizare neechilibrată, numai cu îngrăşăminte chimice, însă acestea
sunt mai rar întâlnite.
Excesul de cupru. Cuprul poate deveni excedentar şi toxic pe
solurile acide, rămânând localizat în orizonturile superficiale ale solului,
unde se acumulează treptat în urma aplicării tratamentelor fitosanitare cu
produse cuprice. Excesul de cupru produce cloroze foliare, reduce
creşterea rădăcinilor, a părţii supraterestre a butucilor, determină o
germinare a polenului şi scuturarea florilor.
El poate fi eliminat prin aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi
de grajd, composturi) şi a amendamentelor pe bază de calciu şi magneziu
(dolomit) în doză de aproximativ 5 t/ha.
Excesul de mangan apare tot pe solurile acide, se manifestă
începând cu luna iunie pe frunzele situate spre vârful lăstarului şi pe cele
de pe copili care se decolorează şi prezintă necroze marginale. Ca urmare
a scuturării florilor, legarea boabelor este defectuoasă.
În astfel de situaţii se recomandă evitarea aplicării dozelor mari de
potasiu şi administrarea dolomitului ca şi în cazul cuprului.
În aceleaşi condiţii ale solurilor acide poate apare excesul de
aluminiu, care se manifestă prin prezenţa frunzelor mici, de culoare verde
deschis, creşteri slabe şi atrofierea rădăcinilor.
Uneori, pe anumite soluri, excesul de săruri solubile, în special de
NaCl, se manifestă vara, la baza butuclui cu simptome diferite:
îngălbenirea şi necrozarea frunzelor adulte, căderea lor, creşterea redusă a
lăstarilor şi lipsa lemnificării lor, producţia de struguri, ca şi calitatea
acesteia fiind foarte reduse.
Pentru corectarea acestei situaţii se recomandă aplicarea anuală a
400-500 kg/ha de sulfat feros, sau 600-800 kg/ha sulf.
Aplicarea amendamentelor. În unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş,
Sâmbureşti, Târgu Jiu etc) unele soluri au o aciditate prea accentuată (pH
sub 5,5), ceea ce dăunează dezvoltării normale a viţei de vie. În scopul
reducerii acidităţii se administrează amendamente calcaroase cum sunt:
carbonatul de calciu (calcarul), oxidul de calciu (varul ars), hidroxidul de
calciu (varul stins), spuma de defecaţie (deşeu din industria zahărului),
precipitatul de Govora etc.
Amendamentele pot fi aplicate la desfundarea terenului, dar şi în
viile pe rod. În acest din urmă caz, periodic, amendamentele se aplică
toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi se încorpoprează odată cu
arătura adâncă.
Dozele de amendamente calcaroase variază între limite destul de
mari (5-16 t/ha CaCO3), fiind precizate numai pe baza analizelor de
laborator. Orientativ se recomandă o cantitate de 2-2,5 t/ha pe solurile
uşoare şi 3-3,5 t/ha, pe solurile grele, pentru ridicarea valorii pH cu o
unitate.

6.8. IRIGAREA VIILOR

Comparativ cu alte plante de cultură, viţa-de-vie se caracterizează

printr-o mai bună rezistenţă la secetă. Această rezistenţă este determinată
de sistemul său radicular puternic, care, în căutare de apă şi hrană,
explorează un volum mare de sol. Cu toate acestea, consumul de apă, în
cursul perioadei de vegetaţie este destul de mare. De aceea, în special în
zonele secetoase, viţa-de-vie răspunde bine la irigare. În condiţiile ţării
noastre, irigarea este necesară mai ales în podgoriile din Dobrogea,
Oltenia, Muntenia şi în parte din sudul Moldovei, pe solurile nisipoase şi
cu precădere în plantaţiile cu soiuri de masă.
Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de
apă administrată pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între 1 000
şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de apă se aplică prin 2-4 udări, folosind
la o udare 400-800 m³/ha.
Aceste udări au ca scop să asigure cu apă stratul de sol pe o
adâncime de 0,8-1,0 m, acolo unde se întâlnesc majoritatea rădăcinilor şi
cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive, înlesnind în felul acesta,
absorbţia mai uşoară a acestora.
Udările se fac în momentele în care viţa-de-vie are cerinţe mari faţă
de umiditate: în faza de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor; în anii
secetoşi numărul udărilor creşte la 4-5. Irigarea se sistează la intrarea
strugurilor în pârgă; ea poate continua încă 2-3 săptămâni în anii cu
secetă prelungită pe solurile nisipoase.
Cantitatea de apă dată la o udare variază în funcţie de sol. Pe soluri
uşoare se dau cantităţi mai mici de apă, dar mai des, comparativ cu
solurile grele.
Administrarea apei în vii se poate face prin scurgere la suprafaţă
(prin brazde), prin aspersiune, sau prin rampe perforate. Prima metodă
poate fi folosită pe terenuri plane, cu pantă de până la 1,5 % de-a lungul
rândurilor; în acest caz între rândurile de viţă se deschid brazde la distanţa
de 0,8 m una de alta şi adâncimea se 15-16 cm, pe care se dirijează apa.
Udarea prin aspersiune presupune existenţa unui sistem de irigaţie,
amenajat corespunzător; această metodă poate fi folosită şi pe terenurile
în pantă. În cazul folosirii rampelor perforate, apa este transportată la
butuci prin conducte de polietilenă cu diametrul de circa 20 mm, fixate pe
prima sârmă a spalierului, prevăzute cu orificii şi manşoane canelate în
dreptul butucilor.
În plantaţiile irigate se creează condiţii favorabile dezvoltării
buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este necesar
să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus, de combatere a
bolilor.

6.9. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA

VIŢA-DE-VIE

Viţa-de-vie este afectată de un număr însemnat de boli şi dăunători;

de aceea, măsurile de protecţie fitosanitară ocupă un loc important în
tehnologiile de cultură.
Pe lângă măsurile preventive (efectuarea la timp a lucrărilor
solului, distrugerea buruienilor, strângerea resturilor vegetale atacate de
boli şi dăunători, aplicarea lucrărilor şi operaţiilor în verde, fertilizarea
echilibrată etc), un rol important în menţinerea sănătăţii plantelor şi
evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de recoltă, combaterea chimică
rămâne mijlocul de bază în tratarea bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe
chimice (sau a unui amestec) cunoscute sub numele de pesticide sau
produse fitofarmaceutice pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse gata de folosire
care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.) care asigură
eficacitatea produsului respectiv. În momentul fabricării, substanţa activă
este încorporată într-un suport – o substanţă lichidă sau solidă, precum şi
un adjuvant (o substanţă inactivă biologic, dar cu rol de îmbunătăţire a
calităţilor fizico-chimice, ca de exemplu: solvenţi, dispersanţi, diluanţi,
adezivi etc).
În funcţie de grupa de agenţi patogeni împotriva cărora se folosesc,
pesticidele se grupează în fungicide, insecticide, acaricide etc.
Fungicidele sunt pesticidele aplicate în combaterea bolilor produse
de ciuperci. În funcţie de natura lor chimică, ele pot fi: anorganice,
organice şi organo-minerale.
Insecticidele sunt produsele fitofarmaceutice folosite în combaterea
insectelor dăunătoare. Acestea pot fi: de ingestie, care acţionează după ce
au fost introduse în organism odată cu hrana; de contact, care pătrund în
corpul insectei după contactul cu tegumentul; gazoase, care pătrund prin
căile respiratorii şi paralizante, care atacă centrii nervoşi.
Acaricidele sunt destinate combaterii acarienilor (păianjenilor).
Pentru o combatere eficientă a bolior şi dăunătorilor viţei-de-vie
trebuie să se ţină seama de următoarele:
-este mult mai uşor să se prevină un atac decât să se combată după
apariţie;
-folosirea mijloacelor chimice se va face numai dacă celelalte au
fost epuizate;
-tratamentele trebuie aplicate la momentul optim, când au cea mai
mare eficacitate;
-se recomandă aplicarea tratamentelor combinate pentru
combaterea concomitentă a mai multor boli şi dăunători, cu condiţia ca
produsele folosite să fie compatibile, adică să nu-şi modifice proprietăţile
fizico-chimice.
Aplicarea produselor chimice se face sub formă de tratamente
uscate când se folosesc pulberile pentru prăfuirea plantelor şi tratamente
umede aplicate prin pulverizare.
Soluţia este lichidul format din produsul comercial cu apă, gata de
folosit.
Concentraţia soluţiei reprezintă procentul, respectiv cantitatea de
litri sau de kg de produs comercial la 100 litri de apă.
Remanenţa este durata în timp când efectele tratamentului rămân
perceptibile.
Compatibilitatea reprezintă posibilitatea amestecării a două sau
mai multe produse (fără a-şi schimba proprietăţile fizico-chimice şi fără
risc), pentru a evita mai multe tratamente şi pentru a lupta împotriva mai
multor boli şi dăunători în acelaşi timp.
Amestecarea produselor poate fi făcută numai atunci când organele
care trebuie protejate sunt acelaşi (totalitatea frunzişului sau strugurilor),
persistenţa acţiunii produselor este identică şi când proprietăţile
produselor sunt asemănătoare, în special, rezistenţa la spălare.
Tratamentele fitosanitare pot fi: preventive, când produsul trebuie
aplicat înainte de contaminare (ex.: mană), curative, după ce
contaminarea a avut loc (ex.: molia strugurilor) şi curative şi preventive
în acelaşi timp, în cazul produselor care opresc dezvoltarea ciupercii sau
distruge dăunătorii, protejând vegetaţia faţă de atacurile posterioare
tratamentului.
Aplicarea tratamentului poate fi generalizată pe toată vegetaţia sau
localizată numai pe o parte a acesteia (ex.: zona strugurilor, pentru
putregaiul cenuşiu şi molia strugurilor).
 Alegerea momentului de aplicare a unui tratament se face la
avertizare, în funcţie de faza de vegetaţie a viţei-de-vie şi de condiţiile
meteorologice, putându-se cere avizul specialiştilor din staţiunile de
cercetări viticole, staţii de prognoză şi avertizare, inspectoratele judeţene
pentru protecţia plantelor, centrele de consultanţă etc.
Alegerea produselor se face în funcţie de eficacitate, de mod de
acţiune, de efectele secundare, remanenţă, cost etc.
Este deosebit de importantă cunoaşterea timpului de pauză înainte
de recoltarea strugurilor, deoarece unele substanţe nu se descompun şi
reziduurile de pe struguri pot influenţa negativ fermentaţia mustului şi
sănătatea consumatorilor.
La stabilirea dozei de pesticid, în practica curentă se discută de
concentraţia soluţiei folosită la tratament în 100 litri apă, sau de substanţa
necesară la hectar. Obişnuit se foloseşte o cantitate de soluţie de 1000 litri
la hectar, dar sunt situaţii când această cantitate poate fi diminuată (ex.:
primele tratamente, aparatură performantă de aplicare, vii tinere etc).
Dezavantajele combaterii chimice (pericolul pentru utilizator în
timpul aplicării, reziduurile de pe struguri şi din vin, afectarea mediului
înconjurător etc) pot fi depăşite prin apelarea la sfaturile şi sprijinul
specialiştilor în alegerea şi aplicarea pesticidelor.
Efectuarea tratamentelor fitosanitare nu trebuie să contribuie la
scăderea calităţii strugurilor, prin prezenţa reziduurilor de diferite
substanţe, sau la stricarea echilibrului biologic din natură.
Combaterea bolilor criptogamice. Prevenirea şi combaterea
bolilor criptogamice (produse de ciuperci) reprezintă problema cea mai
complexă a protecţiei fitosanitare în viticultură, începând cu mana,
făinarea şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criptogamice,
metodele chimice rămân încă cele mai eficiente. Pentru a se limita
cantităţile de pesticide, s-a introdus în tehnologie noţiunea de „prag
economic de dăunare” (PED). Prin acesta se înţelege nivelul de atac la
care trebuie aplicat tratmentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu
costul tratamentului (3-5 % pierdere de recoltă).
Prevenirea şi combaterea manei. Mana (Plasmopara viticola)
rămâne boala cea mai periculoasă la viţa de vie. Ciuperca atacă toate
organele verzi în formare ale viţei: lăstarii tineri, inflorescenţele, strugurii
în formare, cârceii. Pe frunze, atacul primar apare sub formă de „pete
untdelemnii” pe faţa superioară, în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se
formează un puf albicios, reprezentând organele de înmulţire ale ciupercii
(anexa…..). Într-un stadiu mai avansat se formează pe frunze necroze. Pe
boabele tinere, în creştere, puful care se formează este de culoare gri;
boabele complet dezvoltate, în urma atacului se brunifică. În ambele
cazuri, boabele atacate se desprind de ciorchine şi cad, pierzându-se
recolta. Pe vârfurile lăstarilor, pe inflorescenţe, cârcei, frunze, atacul
manei se finalizează prin brunificarea şi uscarea lor.
Ciuperca iernează sub formă de oospori pe frunzele moarte.
Primăvara, în prezenţa apei şi a unei temperaturi mai mari de 11ºC,
aceştia germinează, contaminând organele erbacee apropiate de sol.
Durata de incubaţie este de 8-15 zile, uneori 3 săptămâni, până la apariţia
petelor untdelemnii. Temperaturile de peste 30ºC şi condiţiile de
uscăciune îi sunt defavorabile.
Atacul de mană trebuie prevenit, deoarece după ce infecţia s-a
produs, ciuperca nu mai poate fi combătută decât foarte greu, prin
fungicide sistemice (care pătrund şi circulă în plante). Ştiind că mana este
mai intensă în viile neîngrijite, se vor aplica următoarele măsuri
agrofitotehnice: evitarea înfiinţării de plantaţii dese, cu slabe posibilităţi
de aerisire, evitarea conducerii joase cu lăstari în apropierea solului care
vor fi primii contaminaţi, drenarea terenurilor care reţin puternic apa,
efectuarea lucrărilor în verde la timp, eliminarea prin cârnit a vârfurilor
nestropite ale lăstarilor, care sunt foarte sensibile la infecţie.
Combaterea chimică este măsura cea mai importantă de protecţie
contra manei. Zeama bordeleză 0,5-1,0 % este fungicidul cel mai vechi,
folosit cu foarte bune rezultate. În condiţii normale se aplică 3-4
tratamente, astfel: primul stropit cu zeamă bordeleză 0,5 % se efectuează
când lăstarii au 6-8 frunze; stropitul al doilea cu zeamă bordeleză 0,75 %
se face înainte de înflorit; stropitul al treilea şi, eventual al patrulea se fac
după înflorit cu zeamă bordeleză 1 % sau cu Alcupral 50 PU (3 kg/ha)
sau Oxicupral 50 PU (6 kg/ha), Champion 50 WP (2 kg/ha). În anii
favorabili manei (cu multe precipitaţii) se mai face un tratament la
formarea strugurilor şi unul în perioada intrării strugurilor în pârgă.
Substanţele acuprice care au o acţiune bună faţă de ciuperca patogenă
sunt: Captadin 50 PU (0,2 %), Dithane M-45 (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2
%), Folpan 80 WDG (1,5 kg/ha). Produsul Quadris în doză de 0,75 kg/ha
s-a dovedit a fi eficient nu numai în combaterea manei ci şi a făinării.
Pesticidele în amestec, conţinând un produs de contact şi unul sistemic,
sunt superioare ca eficacitate şi anume: Ridomil Gold MZ 68 WP (2,5
kg/ha), Curzate Super V (3 kg/ha), Mikal (3 kg/ha).
Produsele organice sunt inactivate destul de repede în contact cu
aerul (7-8 zile), motiv pentru care este bine să fie alternate cu zeamă
bordeleză, care are o remanenţă mai mare pe organele tratate.
După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în
cazul când imediat după ultimul stropit au intervenit ploi care spală
soluţia de pe plante, tratamentul trebuie repetat. Soluţia de fungicid va fi
pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe organele plantei.
O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au
loc cele mai dese infecţii.
Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se
facă numai când este nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de
avertizare.
Experienţa practică a dovedit că în cazul unei presiuni puternice a
agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi favorabile etc) este
indispensabilă aplicarea mai multor tratamente, la intervale mai scurte,
atât cu produse de contact, cât şi cu cele penetrante şi sistemice, mai ales
în perioadele cu sensibilitate mai mare a viţei-de-vie (înflorit), sau în
fazele de creştere activă a acesteia (căldură şi umiditate).
Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a
devenit tot mai păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea
fungicidelor cuprice în combaterea manei. Ciuperca Uncinula necator
atacă toate organele verzi ale viţei, pe care dezvoltă un miceliu pâslos de
culoare alb-gri, acoperit cu o pulbere cu aspect de „făinare”. Cel mai
periculos este atacul pe struguri; boabele atacate imediat după legarea
florilor se usucă, iar cele atacate mai târziu crapă şi se brunifică (vezi
anexa….). Soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.
Pentru prevenirea făinării, foarte importante sunt lucrările care se
aplică la plantă şi sol. Tăierea înlătură în bună parte sursele de infecţie şi
permite dezvoltarea mai aerisită a butucului; de asemenea, plivitul şi
desfrunzitul au aceleaşi efecte. Lucrările solului destinate eliminării
excesului de umiditate şi distrugerii buruienilor concură la realizarea
condiţiilor de mediu nefavorabile dezvoltării ciupercii.
Sensibilitatea maximă a strugurilor la atacul făinării se situează
între stadiile reper "butoni florali separaţi" H/17 şi stadiul "încheierea
strugurilor" L/33 (vezi anexa…….. st. reper)
Dintre pesticidele folosite în combaterea făinării, sulful deţine un
loc de frunte, fiind folosit de aproape un secol şi jumătate. Primăvara
devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, se aplică un tratament cu zeamă
sulfocalcică, ce are eficacitate şi asupra unor dăunători. Când lăstarii au
crescut până la 5-7 cm se va aplica primul tratament, în plantaţiile cu atac
de făinare în anul precedent. Până la înflorit şi după înflorit se aplică câte
un tratament.Tratamentul se repetă, ultimul aplicându-se în perioada
intrării în pârgă a strugurilor. Se recomandă sulf muiabil (0,4 %),
Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E (0,2 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %),
Thiovit Jet 80 WG (3 kg/ha), Karathane LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV
(0,2 l/ha), Rubigan 123 CE (0,25 l/ha).
Prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor.
Ciuperca Botryotinia fuckeliana este polifagă (atacă diferite specii)
distrugând toamna o bună parte din recoltă, îndeosebi în anii cu
precipitaţii abundente. Putregaiul cenuşiu se manifestă mai puţin pe
frunze, lăstari şi ciorchini tineri, dar frecvent pe boabele mature, aproape
de cules. Pe frunze apar pete gălbui la început, care apoi devin roşietice.
Atacul cel mai păgubitor este pe boabe, în timpul maturării. La
început, pe suprafaţa lor se observă pete mici, care se măresc repede,
pătrunzând şi în interiorul pulpei bobului. Petele sunt galben-cenuşii sau
roşii-violacee. Boabele infectate se înmoaie, crapă şi se acoperă cu un
mucegai abundent, cenuşiu-bruniu, pulverulent, care se extinde de la un
bob la altul, cuprinzând întreg strugurele, mai ales la soiurile cu boabe
dese (vezi anexa….).
Infecţia este uşurată când ţesuturile sunt rănite de insecte, grindină,
păsări şi alte boli şi dăunători.
Vegetaţia luxuriantă a butucilor, densitatea mare a frunzişului, care
rezultă în urma atribuirii unei încărcături de ochi exagerate la tăiere,
precum şi dezvoltarea peste măsură a buruienilor sunt factori care
favorizează atacul de făinare.
În plantaţii, în cazul unui atac puternic, recoltarea strugurilor se va
face mai de timpuriu. Se va evita umiditatea ridicată din zona strugurilor,
efectuându-se desfrunzitul în zona primelor noduri. Se recomandă
efectuarea plivitului şi cârnitului lăstarilor, pentru a permite o mai bună
circulaţie a aerului.
Tratamentele cu fungicide se vor face imediat după înflorit –când
strugurii capătă forma caracteristică soiului - la intrare în pârgă şi cu trei
săptămâni înainte de recoltare. Fungicidele recomandate sunt Rovral 75
WG (0,6-0,8 kg/ha), Sumilex 50 PU (1-1,5 kg/ha), Derosal 50 SC (0,08-
0,1 %), Konker (1,5 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %). Tratamentele
aplicate la încheierea strugurilor cu produsul Swich 62,5 WG (0,6 kg/ha)
dă, de asemenea, foarte bune rezultate.
Se vor face tratamente şi împotriva moliilor strugurilor, care, prin
leziunile produse boabelor, facilitează infecţiile.
De asemenea, se vor efectua şi tratamente împotriva făinării, care
produce crăparea boabelor şi instalarea putregaiului cenuşiu.
Strugurii atacaţi vor fi culeşi şi vinificaţi separat, deoarece ciuperca
influenţează negativ unele calităţi ale vinului.
Prevenirea şi combaterea antracnozei viţei de vie. Antracnoza este
provocată tot de o ciupercă (Elsinoë ampelina) şi este răspândită mai
puţin, numai în sudul ţării. Primele simptome apar pe lăstarii tineri, mai
ales în partea dinspre vârf, sub forma unor pete, eliptice sau neregulate,
de culoare brun-roşcată în partea centrală, negricioasă pe margine. În
scurt timp petele se extind, confluează, putând ajunge la 1-4 cm. Ele pot
cuprinde lăstarul de jur-împrejur, ţesuturile afectate fiind distruse până la
lemn sau până la măduvă, având aspectul unor ulcere. Lăstarii atacaţi nu
se mai lignifică şi se rup uşor în dreptul petelor. Pe frunze boala se
manifestă prin pete mici, de 1-6 mm diametru, circulare sau colţuroase,
cenuşii în partea centrală şi brun-închis pe margini. Ţesuturile din dreptul
petelor se necrozează, se usucă şi cad, frunza rămânând ciuruită.
Umezeala este favorabilă bolii, de aceea se va evita plantarea viţei-
de-vie pe soluri grele cu drenaj slab, operaţiile în verde şi lucrările solului
vor fi efectuate la timp. Coardele ce provin din viile infectate vor fi
distruse prin ardere.
În timpul perioadei de repaus butucii vor fi stropiţi cu zeamă
bordeleză 3 %.
Eutipoza este o altă boală mai puţin răspândită la noi, produsă de
ciuperca Eutypa lata. Butucii bolnavi vegetează slab, rămân debili, cu
lăstari mici, cu internoduri scurte; butucii prezintă crăpături adânci, pe
unde pătrunde infecţia, în jurul acestora necrozându-se.
Ca măsuri de protecţie se recomandă tăierea organelor afectate,
scoaterea din plantaţie a butucilor uscaţi şi arderea lor. Rănile mari
rezultate în urma tăierilor se dezinfectează cu zeamă bordeleză 3 %.
Prevenirea şi combaterea excoriozei. Boala este produsă de
ciuperca Guignardia baccae. Ea se observă în cursul lunii mai când, pe
partea inferioară a lăstarilor apar pete crustoase, de formă neregulată,
cărora le corespunde o hipertrofiere pronunţată a ţesuturilor localizate în
apropierea punctului de inserţie a lăstarilor. Scoarţa din dreptul
porţiunilor atacate crapă longitudinal şi se exfoliază. Pe ciorchini şi boabe
apar pete ovale sau circulare, provocând putrezirea lor.
Coardele atacate trebuie să fie tăiate şi distruse prin ardere. Se vor
aplica tratamente de toamnă şi primăvară, înainte de pornirea în vegetaţie,
cu zeamă bordeleză 3 %.
Putregaiul alb al strugurilor, produs de ciuperca Coniella
diplodiella se manifestă pe struguri, afectând boabele şi ciorchinii după
grindină. La început boabele capătă o coloraţie verde-cenuşie, se zbârcesc
şi devin verzi-vineţii, uscându-se. Se aplică tratamente, imediat după
căderea grindinei cu zeamă bordeleză (2-3 %), Captan (0,125 %),
Mancozeb 800 (2 kg/ha).
Esca sau apoplexia, produsă de ciuperca Stereum hirsutum,
întâlnită mai frecvent în viile bătrâne, se manifestă prin uscarea parţială
sau totală a organelor verzi, ca urmare a distrugerii trunchiului şi
coardelor. Forma rapidă de dezvoltare a bolii – apoplexia se manifestă, în
general, prin lunile iulie şi august când temperatura este foarte ridicată. În
acest caz, tot aparatul foliar se veştejeşte şi se usucă în câteva zile.
Ca măsuri de protecţie se recomandă ca butucii atacaţi să fie scoşi
din vie şi arşi. Primăvara după tăiere, înainte de începerea plânsului, se
vor aplica tratamente cu sulfat de cupru 3-5 %.
 Boala petelor roşii, produsă de ciuperca Pseudopezicula
tracheiphila, se manifestă pe frunze, de la baza şi mijlocul butucului, prin
apariţia unor pete rare, de formă variabilă, la început de culoare galbenă
care, la soiurile cu struguri roşii se colorează în roşu-purpuriu, apoi se
necrozează.
Perioada de sensibilitate a viţei-de-vie la acest agent patogen este
cuprinsă între stadiul reper "3 frunze" (E/07) şi "încheierea strugurelui"
(L/33).
Protecţia împotriva acestei boli este asigurată prin arăturile adânci
şi îngroparea frunzelor atacate de sol, conducerea înaltă a butucilor pentru
a evita contactul lăstarilor şi frunzelor cu solul, precum şi prin stropiri cu
zeamă bordeleză 0,5-0,75 % sau oxiclorură de cupru 0,5-0,7 %, Captadin
50 PU (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %).
Combaterea dăunătorilor. Filoxera (Phylloxera vastatrix)
reprezintă unul dintre dăunătorii foarte periculoşi ai viţei-de-vie. A fost
adusă în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din
diferite specii de viţe americane.
Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu
a fost posibilă decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portaltoi
din speciile americane rezistente la filoxeră. Trecerea de la înmulţirea
prin butaşi la cea prin viţe altoite a însemnat schimbarea întregului sistem
de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria culturii viţei-de-vie.
Insecta trăieşte şi se înmulţeşte pe rădăcinile şi frunzele viţelor
americane şi hibrizilor direct producători şi pe rădăcinile viţelor
europene.
Filoxera, forma radicicolă atacă rădăcinile viţelor americane şi ale
celor europene.
Atacul produs de filoxera radicicolă pe rădăcinile soiurilor
roditoare este deosebit de dăunător. Pe rădăcinile înţepate de filoxeră se
formează nodozităţi, când rădăcinile sunt mai subţiri, şi tuberozităţi, când
sunt pe cele mai groase (anexa….). În zona acestor deformaţii ţesuturile
se necrozează, putrezesc, mai ales în toamnele ploioase, formându-se
porţi de pătrundere a unor microorganisme, care desăvârşesc distrugerea
rădăcinilor. Ca urmare a afectării rădăcinilor, butucii sunt debilitaţi,
frunzele se veştejesc, producţiile sunt din ce în ce mai mici, încât, în
decurs de câţiva ani (5-10), butucii se usucă.
Filoxera, forma radicicolă, se răspâneşte cu uşurinţă în solurile
grele, argiloase. Răspândirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase.
În această situaţie, soiurile de Vitis vinifera se pot cultiva pe rădăcini
proprii, nealtoite.
Filoxera, forma galicolă, se întâlneşte pe frunzele soiurilor de
portaltoi şi de hibrizi direct producători. Apar pe frunzele lăstarilor tineri,
pe care le înţeapă şi le suge seva. Pe locul înţepăturii, celulele frunzei se
înmulţesc neuniform, formându-se gale (excrescenţe) de mărimea unui
bob de mazăre, pe faţa inferioară a frunzei; treptat, frunzele se răsucesc şi
se usucă (vezi anexa……..)
Ca măsuri de protecţie, la înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(V. vinifera) se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu
excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase.
În plantaţiile de hibrizi direct producători, în care se manifestă
atacul de filoxeră, forma galicolă, se recomandă strângerea şi arderea
frunzelor atacate. Se pot aplica (în focare) stropiri cu produse organo-
fosforice, mai ales sistemice: Sinoratox în concentraţie de 0,1 % sau
Decis 2,5 EC (0,2 l/ha).
Moliile strugurilor. În climatul nostru temperat, moliile strugurilor
sunt reprezentate prin două specii: Lobesia botrana (eudemisul), frecvent
în podgoriile din sudul ţării, şi Eupoecilia ambiguella sau Clysia
ambiguella (cochilisul), răspândit în regiunile mai nordice (vezi
anexa….).
Cochilisul dezvoltă două generaţii pe an, în timp ce eudemisul –
trei.
Larvele rod butonii florali şi inflorescenţele, boabele verzi şi cele
mature. Organele atacate sunt înfăşurate cu o reţea de fire mătăsoase albe.
Atacul şi pagubele produse de eudemis ca şi de cochilis pot fi mult
reduse dacă se iau unele măsuri încă de la înfiinţarea plantaţiilor cum ar fi
folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare pentru o bună aerisire
şi iluminare, apoi efectuarea lucrărilor şi operaţiilor în verde (plivitul,
legatul lăstarilor, cârnitul), distrugerea buruienilor etc.
Împotriva moliilor se aplică tratamente cu Fastac 10 EC (0,075
l/ha), Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Karate 2,5 EC (0,25 l/ha), precum şi
Thuringin, Bactospeine (0,3 %).
Stabilirea oportunităţii aplicării tratamentelor se face cu ajutorul
capcanelor cu feromoni sexuali (compuşi chimici volatili care mijlocesc
atracţia sexuală între indivizii de sexe diferite ai aceleiaşi specii de
dăunători). Se are în vedere limita critică de toleranţă, exprimată prin
pragul economic de dăunare (PED) care este egal cu 100 fluturi masculi
capturaţi în medie, într-o săptămână.
Eudemisul viţei-de-vie are numeroşi duşmani naturali. Printre cei
ce atacă ouăle şi le parazitează sunt şi viespile din genul Trichogramma.
Acarianul (păianjenul) roşu comun (Tetranycus urticae) înţeapă
ţesuturile frunzei, formându-se pete mari caracteristice, la început de
culoare cenuşie lucioasă, apoi roşietice-brune şi se curbează. Ca urmare
frunzele se usucă şi cad treptat, încât la un atac puternic are loc defolierea
timpurie a butucilor.
 Păianjenul roşu comun iernează ca femelă adultă în crăpăturile
scoarţei burtucilor, sub solzii mugurilor, uneori sub resturile vegetale
(frunze, buruieni), pe araci, în sol etc. Primăvara timpuriu, pe măsură ce
temperatura medie a aerului ajunge la 10-12º C, păianjenul migrează pe
viţa-de-vie.
În viile puternic infestate se recomandă adunarea în toamnă a
resturilor vegetale (buruieni, frunze etc) şi arderea lor, precum şi
executarea arăturii adânci pentru distrugerea formelor de iernare. În
perioada de vegetaţie solul trebuie menţinut curat de buruieni prin praşile
repetate.
Tratamentele de combatere se efectruează în perioada de repaus,
toamna, sau primăvara cu cel puţin 2 săptămâni înainte de pornirea în
vegetaţie, după tăierea în uscat, cu zeamă bordeleză 3 %, sau Mitac 20
CE (0,2 %). Se stropesc şi bulumacii din lemn şi aracii (în crăpăturile
cărora pot ierna păianjenii).
După pornirea în vegetaţie, când lăstarul are 5-7 cm lungime se
poate stropi cu unul din produsele: Apollo 50 SC (0,4 l/ha), Neoron 500
EC (0,05-0,1 %), Danirun 11 EC (0,6 l/ha), Omite 57 E (1,5 l/ha), Talstar
10 EC (0,3 l/ha), Tedion V-18 (0,15-0,20 %), Cascade 5 EC (1 l/ha),
Torque 550 SC (0,05 %). Tratamentele se aplică în funcţie de densitatea
păianjenilor, dacă pe un lăstar sunt mai mult de 15 acarieni.
În cursul perioadei de vegetaţie, dacă apar focare de acarieni (peste
1-6 pe o frunză), se execută stropiri cu produsul Omite 57 E (1,5 l/ha).
Acarianul (păianjenul) roşu (Panonychus ulmi). Înmulţirea acestui
păianjen este favorizată de perioadele de secetă. În urma înţepăturilor
produse, apar pe frunze pete mici albe-brunii, care cu timpul se unesc,
schimbându-şi coloritul în alb-argintiu, alb-roşiatic. În cazul unui atac
puternic frunzele se usucă şi cad.
În general se aplică 3 tratamente, la avertizare, în funcţie de
numărul mediu de acarieni. Primul tratament se aplică de la dezmugurit
până la degajarea primelor 3 frunzuliţe, dacă se depăşeşte un număr de 15
acarieni pe lăstar. Următorul tratament se execută dacă, până la înflorit, se
depăşeşte densitatea de 3-5 acarieni pe frunză şi în faza de creştere a
boabelor, dacă sunt mai mult de 4-6 acarieni pe frunză.
Tratamentele se fac cu unul din produsele: Mitigan 18,5 CE (0,2
%), Omite 57 E (1,5 l/ha), Mitac 20 CE (0,2 %), Zolone 20 CE (0,2 %).
Erinoza (băşicarea) viţei-de-vie este produsă de acarianul galicol
al viţei-de-vie (Eriophyes vitis). Daune mai mari sunt înregistrate în
primăverile şi verile călduroase şi secetoase. Acarianul atacă în colonii pe
faţa inferioară a frunzelor, înţeapă şi suge seva acestora. Frunzele atacate
prezintă pe partea inferioară pete neuniforme cu aspect pâslos, datorită
hipertrofierii perilor care se alungesc şi se brunifică. În dreptul acestor
pete, pe faţa superioară a frunzei, apar umflături sub forma unor gale (cu
diametrul de 4-8 mm), de unde şi denumirea de „băşicarea” viţei de vie
(vezi anexa…..).
Dăunătorul poate slăbi butucul în momentul dezmuguritului, dar nu
determină pierderi de recoltă.
Femelele iernează în muguri sau sub scoarţa lemnului de doi ani,
şi, în aprilie, când temperaturile ating 15º C, la desfacerea mugurilor (în
stadiul C/05) migrează pe partea inferioară a frunzelor.
În cazul unor suprafeţe mai mici se recomandă adunarea frunzelor
la începutul atacului şi arderea lor. În zonele cu atac mai intens se aplică
primăvara devreme (la umflarea mugurilor), stropiri cu zeamă
sulfocalcică (8-10 %) sau cu polisulfură de bariu (4 %). Mai târziu, la
înflorire, se fac stropiri cu unul din produsele: Kelthane 18,5 EC (0,2 %),
Mitigan 18,5 EC (0,2 %), Tedion V-18 (0,15-0,20 %).
Combaterea virozelor viţei de vie. Virozele – boli produse de
virusuri – cauzează tulburări metabolice la viţa-de-vie, slăbesc vigoarea
de creştere, diminuează substanţial producţia de struguri.
Scurt-nodarea viţei-de-vie. Scurtează longevitatea butucilor în
plantaţii, influenţează negativ creşterea şi maturarea lăstarilor, iar
producţia de struguri este diminuată în proporţie de 60-70 %.
Simptomele sunt următoarele: creşteri reduse ale lăstarilor,
internoduri scurte, neuniforme, frecvent dispuse în zigzag, noduri duble,
frunze deformate, meierea şi mărgeluirea exagerată a boabelor.
Răsucirea frunzelor. Se manifestă prin răsucirea frunzelor spre
faţa inferioară, începând cu luna iulie, prin înroşirea ţesuturilor dintre
nervuri, la soiurile cu struguri negri, rămânând verzi numai zonele din
imediata vecinătate a nervurilor. La soiurile cu struguri albi, pe lângă
răsucirea frunzelor apare şi o coloraţie galbenă prematură a ţesuturilor
dintre nervuri. Strugurii ajung târziu la maturitate, acumulează cantităţi
mici de zaharuri şi se colorează slab.
Strierea lemnului. Determină o pornire târzie în vegetaţie a
butucilor, creşterile anuale sunt diminuate, în zona punctului de altoire
scoarţa altoiului se îngroaşă anormal şi devine spongioasă; prin
îndepărtarea scoarţei se observă pe suprafaţa tulpinii existenţa unor striuri
longitudinale adânci şi sinuoase.
Mozaicul nervurian. Determină, începând cu luna iunie, apariţia
unor benzi verzi-deschis sau gălbui de-a lungul nervurilor principale ale
frunzelor de la baza lăstarilor.
Combaterea virozelor se bazează pe metode indirecte, şi anume:
selecţia fitosanitară în plantaţiile de portaltoi şi în cele de coarde altoi,
repausul terenului minimum 4 ani, devirozarea materialului săditor viticol
prin termoterapie (supunerea plantelor la un regim termic de 38º C, timp
de 100-120 de zile), producerea de material săditor liber de viroze, prin
culturi „in vitro”.
Combaterea bacteriozelor. În zonele cu climat temperat, viţa-de-
vie este afectată de o bacterie care trăieşte în sol şi produce cancerul
bacterian (Agrobacterium vitis, sinonim Agrobacterium tumefaciens). Se
manifestă sub forma unor tumori, începând de la producerea materialului
săditor viticol şi mai târziu, în plantaţii, pe organele lemnoase ale
butucilor.
La început, tumorile care apar sunt mici şi albicioase, cu timpul se
închid la culoare şi se măresc, ajungând la 5-6 cm în diametru (vezi
anexa……). Factorii favorizanţi de răspândire a bolii sunt următorii:
folosirea la altoire a materialului infectat, prezenţa rănilor pe scoarţă,
cauzate prin tăieri, grindină, leziuni mecanice, temperaturile scăzute din
timpul iernii, care determină crăparea lemnului şi scoarţei butucilor.
Butucii afectaţi dau producţii din ce în ce mai mici, se usucă, determinând
apariţia a numeroase goluri în plantaţie.
Măsurile profilactice (de prevenire) sunt singurele care au efect
asupra bolii, cele curative (de combatere) fiind ineficace. Materialul
pentru înmulţire va fi recoltat numai de la butucii sănătoşi. Plantările
definitive se vor face numai pe terenuri care 2-3 ani anteriori au fost
cultivate cu graminee sau lucernă. Fertilizarea, dacă este necesară, se va
face cu mai puţin azot şi mai mult potasiu şi fosfor. Vor fi adoptate forme
de conducere corespunzătoare condiţiilor climatice, cu posibilităţi de
protejare împotriva gerurilor. Cu ocazia lucrărilor de întreţinere se va
evita rănirea plantelor. Tăierile vor fi făcute la început la plantele
sănătoase, apoi la cele cancerate, instrumentele dezinfectându-se cu
hipoclorit de sodiu 10 % sau formalină 3-5 %. Materialul vegetal rezultat
la tăierea viţelor cancerate va fi ars.
Pentru prevenirea cancerului poate fi folosit la altoire, prin
îmbăiere, sau la plantare la locul definitiv, un biopreparat ce conţine o
bacterie din genul Agrobacterium avirulentă şi cu capacitate mare de a
inhiba (împiedica) formarea tumorilor.
În tabelul 6.11 se prezintă un ghid orientativ pentru aplicarea
tratamentelor fitosanitare în combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei-de-
vie.
Calcularea cantităţilor de pesticide lichide sau pulbere
umectabilă necesare tratamentelor fitosanitare. În general, pentru 1
hectar de vie pe rod se foloseşte în medie 1000 de litri la un stropit. La
primele două stropiri, în primăvară, când vegetaţia butucului este încă
redusă, cantitatea de soluţie, mai ales în cazul stropirilor executate cu
maşinile de stropit se poate reduce la 600-700 de litri.
 Deoarece pentru tratamentele fitosanitare produsele sunt
recomandate în diferite concentraţii, exprimate în % pentru diferiţi agenţi
patogeni sau dăunători, în tabelul 6.12 sunt indicate cantităţile
corespunzătoare, în grame sau cm³, pentru diferite concentraţii şi cantităţi
de soluţie.
Prepararea soluţiilor de pesticide. Prepararea zemei bordeleze.
Cele mai folosite concentraţii ale zemei bordeleze sunt cele de 0,75-1,0
%. Pentru prepararea a 100 litri soluţie în concentraţie de 0,75 % este
nevoie de o cantitate de 0,750 kg sulfat de cupru (piatră vânătă), de 0,375
kg var nestins, 100 l apă şi aracet 0,15 –0,20 % (150-200 g la 100 l
soluţie), folosit ca adeziv. Pentru prepararea a 100 litri de zeamă
bordeleză 1 % sunt necesare 1 kg sulfat de cupru bine mărunţit şi
măcinat, 0,5 kg (jumătate din cantitatea de sulfat de cupru) de var nestins
sau 2 kg var stins (pastă de var), 100 litri apă, două vase de lemn
(butoaie) sau de beton, unul de 60 l capacitate şi altul de 120 l.
Într-o găleată de plastic se stinge varul cu puţină apă, apoi varul
stins se introduce în vasul cel mare şi se toarnă 50 litri apă; se amestecă
bine, fiind obţinut astfel laptele de var. În vasul cel mic (60 l capacitate)
se toarnă restul de apă (50 l) şi se dizolvă sulfatul de cupru, care se pune
într-un săculeţ din pânză mai rară (de sac). După dizolvarea sulfatului de
cupru se toarnă încet, peste soluţia de lapte de var. Se amestecă bine cu o
lopăţică de lemn sau cu un băţ, care are la un capăt o scândură cu orificiu.
O soluţie bine preparată trebuie să aibă o reacţie slab alcalină. În acest
scop se verifică cu hârtie de fenolftaleină (care se colorează uşor în roz),
hârtie de turnesol (aceasta se albăstreşte). Dacă nu s-a neutralizat bine şi
soluţia este acidă, aceasta produce arsuri pe frunze. În lipsa acestor hârtii
indicatoare, calitatea zemei bordeleze se poate aprecia după culoare; o
soluţie bine preparată are culoarea albastră a cerului senin de vară.
Pentru ca zeama bordeleză să adere mai bine la organele tratate
(frunze, inflorescenţe, lăstari, struguri), se adaugă un adeziv. Rezultate
bune se obţin folosind aracet (0,15-0,20 %) sau detersin (0,2 %). În
trecut, pentru cantităţi mai mici, se recomanda în acest scop melasa,
laptele dulce, albuşul de ou.
Pregătirea pesticidelor sub formă de pulbere muiabilă sau
umectabilă. După ce a fost cântărită, cantitatea necesară de pulbere
muiabilă sau umectabilă (notate PU sau WP) se pune într-un vas; peste ea
se toarnă o cantitate de apă corespunzătoare, încât prin amestecare să se
obţină o pastă omogenă. Omogenizarea se face prin amestecare cu o
lopăţică de lemn, fără să se formeze cocoloaşe. Peste această pastă se
toarnă apă, amestecând mereu. Suspensia obţinută se toarnă într-un vas
mai mare sau direct în rezervorul aparatului sau maşinii de stropit,
completându-se dacă este cazul, cu apă până se obţine concentraţia
recomandată, amestecând mereu.
Suspensiile trebuie să fie bine omogenizate şi să nu depăşească o
concentraţie de … %, pentru a evita depunerile masive, înfundarea
duzelor. Cu cât o soluţie depune mai repede, cu atât ea este mai puţin
stabilă şi mai dăunătoare plantei.
Pesticide sub formă de concentrate emulsionabile (notate CE sau
EC). Substanţa activă, în cazul acestor pesticide este prezentă în zemurile
de stropit sub formă de particule foarte mici, foarte fine, uleioase.
Cantitatea necesară unui tratament, conform dozei recomandate, se
toarnă într-o găleată (sau alt vas) cu o cantitate mică de apă, amestecând
bine cu un băţ sau cu o mătură curată de nuiele. În continuare, această
emulsie se toarnă într-un vas de preparare, de capacitate corespunzătoare
cantităţii de zeamă ce se prepară, sau în rezervorul aparatelor sau
maşinilor de stropit, adăugându-se apă până se obţine concentraţia
recomandată.
Prepararea soluţiilor mixte. De multe ori, în acelaşi timp, trebuie
să fie prevenite şi combătute mai multe boli şi mai mulţi dăunători,
folosindu-se în acest scop diferite pesticide.
Pentru reducerea numărului de stropiri, economisirea de muncă la
stropit, economie de carburanţi (în cazul tratamentelor cu mijloace
mecanizate), rapiditate în combatere, se folosesc soluţii mixte, în
componenţa cărora intră mai multe produse (un fungicid cu un insecticid,
un fungicid cu un acaricid, două fungicide, pentru comabterea manei şi,
respectiv, a făinării, cu un insecticid împotriva moliilor etc).
Alegerea produselor se face în funcţie de compatibilitatea lor
(potrivirea lor din punct de vedere chimic), având în vedere indicaţiile
înscrise, în general, pe ambalaje sau în instrucţiunile de folosire, ori pe
baza recomandărilor staţiilor de avertizare sau ale centrelor sau
inspectoratelor de protecţie a plantelor. În anexa …… este prezentată
compatibilitatea principalelor pesticide folosite în viticultură.
La prepararea soluţiilor în a căror componenţă intră două sau mai multe
produse se procedează în modul următor:
-două sau mai multe pulberi muiabile se amestecă între ele, apoi se
prepară suspensia în mod obişnuit;
-două sau mai multe concentrate emulsionabile se emulsionează
fiecare separat într-o cantitate de apă, după care se amestecă într-un vas
mai mare sau în rezervorul pompelor sau maşinilor de stropit, adăugându-
se şi cantitatea de apă corespunzătoare pentru a ajunge la concentraţia
recomandată;
-pulberile muiabile se amestecă cu un concentrat emulsionabil în
momentul începerii tratamentului, adăugând în emulsia mamă, suspensia
de pulbere umectabilă şi apă în cantitate corespunzătoare; amestecul se
agită bine, pentru o cât mai bună omogenizare.
Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a
combaterii chimice în viticultură s-au semnalat o serie de aspecte
negative:
-apariţia rezistenţei la fungicidele sistemice a unor agenţi
fitopatogeni şi ca urmare, intensificarea atacului acestora;
-folosirea produselor organofosforice, a celor cloroderivate şi
carbamice a dus la înmulţirea în masă a acarienilor;
-reziduurile rămase pe struguri afectează calitatea igienică a
acestora, cu implicaţii în procesul fermentaţiei alcoolice a mustului şi
asupra sănătăţii consumatorilor;
-există riscul afectării culturilor învecinate, mai ales pe timp de
vânt;
-distrugerea faunei de antagonişti (organisme utile care distrug
agenţii dăunători).
Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai
mult teren sistemul combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta
include într-un tot unitar, armonios, toate metodele chimice, biologice,
agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de combatere, în aşa
fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de
organisme dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare.
Un rol important în cadrul combaterii integrate revine următoarelor
măsuri:
-fertlizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării unui
echilibru între procesele de creştere şi fructificare;
-evitarea excesului de azot care determină creşteri luxuriante şi
sensibilizarea viţei-de-vie la atacul bolilor şi dăunătorilor;
-efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la distrugerea
multor patogeni şi dăunători; înlăturarea prin lucrările în verde a
numeroase surse de infecţie, concomitent cu aerisirea mai bună a
butucilor.
Combaterea integrată permite reducerea folosirii pesticidelor prin
diminuarea numărului de tratamente şi sporirea eficienţei acestora. Ea
răspunde unor exigenţe de ordin ecologic, punând pe primul plan căile
biologice de combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare, păstrarea
echilibrului natural şi evitarea poluării mediului înconjurător, precum şi a
recoltei de struguri.
Combaterea biologică. Lupta biologică presupune utilizarea
organismelor vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce
pierderile sau daunele produse de organismele dăunătoare.
 Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a
viţei-de-vie care urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice
folosirea produselor de sinteză, al căror efect pe termen lung asupra
sănătăţii noastre este imprevizibil.
Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea
speciilor utile, prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea
dezvoltării lor prin mijloace cât mai naturale şi cât mai puţin toxice.
Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie
folosirea portaltoilor americani rezistenţi pentru combaterea filoxerei, în
locul mijloacelor chimice. De peste un secol s-au extins şi hibrizii euro-
americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu ating nivelul
calitativ al soiurilor europene.
În ultimul timp s-au acumulat multe date cu privire la alternativele
nepoluante de combatere biologică a bolilor şi dăunătorilor, ca urmare a
numeroaselor avantaje pe care le prezintă:
-evitarea poluării;
-fitotoxicitate redusă;
-obţinerea recoltei fără reziduuri chimice;
-evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;
-asigurarea sănătăţii mediului, omului şi celorlalte vieţuitoare.
Mijloacele folosite pentru protecţia fitosanitară în cadrul viticulturii
ecologice se bazează pe următoarele principii:
-protecţia fitosanitară este mai întâi preventivă; „este mai uşor să
previi decât să vindeci”. Pentru aceasta este important să se folosească
soiuri rezistente, apoi să se asigure o bună stare fiziologică a plantelor, în
scopul asigurării autoapărării, ştiut fiind faptul că paraziţii atacă mai ales
plantele aflate în suferinţă;
-metodele de combatere fac apel la lupta biologică şi la substanţele
vegetale şi minerale; recurgerea la produsele de sinteză este numai
excepţională şi limitată la substanţele care nu sunt toxice pentru om;
-se pune un accent deosebit pe procedeele de luptă al căror scop nu
este de a omorî dăunătorii ci de a-i îndepărta sau de a limta înmulţirea lor;
nu se urmăreşte distrugerea completă a dăunătorilor, ci realizarea unui
echilibru pentru a regla populaţiile de agenţi patogeni şi dăunători sub un
anumit prag, astfel încât să nu provoace daune semnificative.
Viticultura ecologică admite folosirea unui număr redus de
substanţe cu un grad redus de poluare cum sunt cele de provenienţă
minerală (sulfatul de cupru, sulful, praful de argilă măcinată etc), sau cele
de provenienţă vegetală (nicotine, rotenone, alge marine etc).
Prevenirea şi combaterea manei se realizează prin tratamente cu
fungicide pe bază de cupru (sulfatul de cupru, oxiclorura de cupru), fără a
depăşi cantitatea anuală de 3 kg Cu/ha. Atacul de mană poate fi prevenit
şi prin folosirea prafului provenit din argilă măcinată, datorită activării
ionilor de aluminiu. Sulful este folosit cu bune rezultate în combaterea
făinării. În ultimii ani, la viţa-de-vie, se manifestă intens atacul de
mucegai cenuşiu. Limitarea vigorii butucilor, folosirea îngrăşămintelor pe
bază de azot în cantităţi mici, executarea desfrunzitului parţial etc,
contribuie la diminuarea atacului de mucegai.
Combaterea dăunătorilor se realizează, în cadrul practicării
viticulturii ecologice, prin metode profilactice pasive, cum sunt:
-folosirea acarienilor prădători împotriva acarienilor dăunători
viţei-de-vie;
-folosirea unor preparate bacteriene pentru distrugerea moliilor
strugurilor (Thuringin, Bactospeine, Dipel etc);
-moliile din generaţia a doua pot fi distruse prin parazitarea cu
viespea Trichogramma.
În cazul când se impune folosirea insecticidelor, se recomandă cele
naturale pe bază de nicotine, piretrine, terpene naturale etc.
Deoarece din cantitatea totală de soluţie utilizată la diferite
tratamente, numai o parte rămâne pe butuc, iar restul este împrăştiat în
atmosferă şi pe solul din plantaţie, mărind gradul de poluare a mediului,
în ultimul timp au fost construite utilaje prevăzute cu panouri
recuperatoare sau tip „tunel”. Aceste tipuri de maşini permit recircularea
soluţiilor, care, altfel ar cădea pe sol sau ar fi împrăştiate în atmosferă.
Chiar dacă producţiile obţinute prin practicarea viticulturii
ecologice sunt mai reduse, iar costurile, uneori, mai ridicate, strugurii şi
vinurile obţinute sunt însă căutate de mulţi consumatori, apreciate ca
„produse ecologice”, sau „biologice” şi valorificate la un preţ superior.
 Capitolul 7
RECOLTAREA STRUGURILOR

Recoltarea strugurilor reprezintă una din verigile tehnologice

principale în cultura viţei de vie, care necesită volumul cel mai mare de
muncă şi de care depinde, în mare măsură, cantitatea şi calitatea
produsului obţinut.
Pentru buna desfăşurare a recoltării este necesar să se cunoască
destinaţia producţiei (struguri de masă pentru export, consum intern,
păstrare prin frig, pentru diferite categorii de vinuri etc) precum şi
prognoza meteorologică pentru perioada în care urmează să se facă
recoltarea.
Recoltarea strugurilor pentru masă. Stabilirea momentului
recoltării. Întrucât strugurii nu-şi continuă coacerea după recoltare, ei
trebuie culeşi la un stadiu de maturare corespunzător, respectiv la
maturitatea de consum. Aceasta este dată de momentul în care strugurii
prezintă însuşiri şi caracteristici de compoziţie care îi fac apţi pentru a fi
consumaţi.
Determinarea momentului începerii culesului se face organoleptic
(cu ajutorul organeor de simţ) sau pe baza analizelor de laborator. Se
consideră că strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum atunci
când au un gust plăcut, dulce acrişor (conţinutul în zaharuri cuprins între
130 şi 180 g/l, iar aciditatea între 3 şi 5 g/l, exprimată în acid sulfuric),
când boabele au ajuns la mărimea normală, sunt crocante, prezintă o
uşoară înmuiere la pipăit, se desprind uşor de pedicel (codiţă) când
coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi caracteristică soiului, cu
pruina (ceara) densă şi bine reliefată.
Determinarea zahărului total se face cu ajutorul refractometrului, la
mustul rezultat în urma zdrobirii şi presării boabelor. În refractometru se
citeşte procentul de substanţă solidă din care se deduce, pe bază de tabele,
conţinutul în zahăr.
Determinarea acidităţii totale se face cu soluţie de hidroxid de
sodiu, în prezenţa soluţiei alcoolice de fenolftaleină, folosită ca indicator.
Pentru consumul strugurilor la soiurile cu maturare extratimpurie şi
timpurie este suficient un conţinut în zaharuri de 120-140 g/l, mai ales la
soiurile cu aciditate scăzută (ex.: Cardinal).
Pentru soiurile cu maturare mijlocie, târzie şi foarte târzie, care au
în general un conţinut ridicat în aciditate, strugurii sunt apţi pentru
consum la un conţinut în zaharuri de 140-160 g/l (Chasselas doré, Muscat
de Hamburg, Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia etc).
 La determinarea momentului recoltării strugurilor de masă are
importanţă indicele gluco-acidimetric (raportul zaharuri/aciditate totală :
10) cu valori cuprinse între 2,5 şi 4,5.
Tehnica recoltării. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie
de epoca de maturare a soiului respectiv, pe etape, adică de 2-3 ori pe
acelaşi butuc, pe măsură ce strugurii ajung la maturare. Această recoltare
eşalonată este necesară deoarece maturarea strugurilor nu are loc
simultan, datorită momentului diferit de legare a boabelor, poziţiei
strugurilor pe butuc, posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare.
Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, după ce s-a
zvântat roua; nu se recoltează pe ploaie sau imediat după aceasta, pentru a
preveni infecţiile de mucegai, precum şi în orele cu arşiţă puternică, în
scopul evitării deshidratării, care influenţează negativ aspectul
strugurilor, rezistenţa la transport şi păstrare.
Culegătorii se repartizează câte doi pe un rând, de o parte şi de alta
a acestuia şi vor începe recoltarea de la mijlocul rândului spre margine, în
aşa fel încât, pe măsură ce se umplu, lădiţele să fie scoase la capăt de
rând, spre alei.
Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de
mărime normală, uniform coloraţi, sănătoşi. Cu o mână se prinde
strugurele de peduncul, iar cu cealaltă, în care se ţine foarfecele, cuţitul
sau briceagul (bine ascuţite) se taie pedunculul. În cazul în care strugurele
este prins între lăstar şi cârcei sau sârme, se îndepărtează frunzele, se
desfac legăturile pentru a nu se desprinde sau deprecia boabele.
Strugurele detaşat de pe coardă, ţinut de peduncul, se aşază cu grijă în
lădiţă, evitându-se atingerea boabelor cu mâna, pentru a nu se şterge
stratul de pruină (ceară) de la suprafaţa boabelor.
Prezenţa şi integritatea stratului de pruină constituie un criteriu de
apreciere a prospeţimii şi stării de sănătate a strugurilor, el având şi rol
protector împotriva agenţilor patogeni.
Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg
capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul
orientat în sus, până când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de
mărimea strugurilor, în lădiţă se mai poate pune încă un rând de struguri.
Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă,
pentru un timp scurt, de unde sunt încărcate în mijloace de transport,
aşezate una peste alta, bine fixate pentru a nu avea joc în timpul
transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se transportă
cu viteză redusă la locul de condiţionare.
Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de
sortare, cizelare şi ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate
(şoproane, umbrare, hale) sau direct în plantaţii.
 O primă sortare a strugurilor pe calităţi se face în plantaţie,
concomitent cu recoltatul, pentru a evita manipularea lor repetată. A doua
sortare a strugurilor se face odată cu cizelarea, când strugurii se valorifică
pe piaţa internă. Când strugurii de masă se livrează la export, sortarea se
realizează ţinând seama de prevederile din contracte sau din caietele de
sarcini.
Din punct de vedere comercial, principalele soiuri de struguri
pentru masă cultivate în ţara noastră sunt împărţite în trei grupe: Grupa S
– superioară (Cardinal, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Afuz Ali,
Italia); grupa M – mijlocie (Chasselas doré, Coarnă neagră); Grupa O –
obişnuită (Muscat Perlă de Csaba, Regina viilor etc).
Pentru fiecare soi, strugurii se sortează în trei categorii de calitate:
extra, I-a şi a II-a. Pentru toate cele trei calităţi, strugurii destinaţi
consumului în stare proaspătă trebuie să fie întregi, sănătoşi, cu boabele
de forma şi culoarea tipice soiului, fără urme vizibile de produse
fitofarmaceutice.
În categoria extra, strugurii trebuie să fie fără nici un defect, cu
boabe întregi, normal dezvoltate, tari, bine prinse pe ciorchine, cu pruina
intactă şi uniform răspândită pe boabe. Greutatea unui strugure trebuie să
fie de cel puţin 200 g la soiurile cu bobul mare şi minimum 150 g, la cele
cu bobul mijlociu şi mic.
În categoria I-a se încadrează strugurii cu aceleaşi calităţi ca şi cei
din categoria extra, dar cu uşoare defecte de formă, coloraţie, admiţându-
se maximum 5 % boabe meiate, mărgeluite şi fragmente de struguri.
Strugurii din această categorie trebuie să aibă o greutate de cel puţin 150
g la soiurile cu bobul mare şi 100 g la cele cu bobul mijlociu sau mic.
În categoria a II-a se încadrează strugurii cu defecte de coloraţie şi
uniformitate a boabelor, admiţându-se o uşoară supramaturare şi
maximum 10 % struguri cu boabe mărgeluite, meiate şi fragmente de
struguri.
Prin operaţia de cizelare se îndepărtează, cu pedicel cu tot, boabele
strivite, cele mărgeluite şi meiate, necoapte, ofilite, uscate, atacate de boli
şi dăunători, precum şi vârfurile prea lungi ale strugurilor cu boabe puţine
şi neuniforme. Pentru cizelat se folosesc forfecuţe speciale, cu lame
zimţate şi vârful rotunjit, pentru a nu înţepa boabele vecine; strugurii se
prind numai de peduncul, pentru a nu se şterge pruina.
Pentru ambalarea strugurilor de masă se folosesc lădiţe speciale din
lemn, tip A IV, cu capacitatea de 5-6 kg.
După cizelare, strugurii se pun în lădiţe cu sau fără foiţă de hârtie,
pe categorii de calitate, aşezaţi unul lângă altul, bine strânşi, cu
pedunculul în sus.
 Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginea lădiţei,
pentru ca boabele să nu fie strivite la stivuire.
Până în momentul expedierii, lădiţele se aşază în stive, având grijă
ca strugurii să fie feriţi de soare, ploaie şi praf.
Transportul strugurilor la locul de desfacere. Întrucât strugurii fac
parte din categoria produselor foarte perisabile, transportul lor la locul de
desfacere se face imediat după condiţionare.
Încărcarea lădiţelor în mijlocul de transport se va face cu multă
grijă, în aşa fel încât ambalajele să nu fie târâte, izbite sau aruncate.
Lădiţele se aşază suprapus, stivuindu-se câte 10-12 pe înălţime, având
grijă să nu rămână spaţii libere între ambalaje, pentru a nu avea joc în
timpul transportului. Încărcătura trebuie să fie acoperită cu prelate, pentru
a feri strugurii de praf, soare sau ploaie.
Strugurii destinaţi transportului cu mijloace frigorifice sau păstrării
îndelungate sunt supuşi operaţiei de prerăcire. Aceasta se execută cu
aparate mobile de prerăcire sau cu agregate frigorifice, cu care sunt dotate
mijloacele de transport sau depozitele frigorifice.
Păstrarea strugurilor de masă. Pentru prelungirea perioadei de
consum a strugurilor în stare proaspătă se recurge la păstrarea lor prin
diferite metode. Pentru păstrare se aleg struguri sănătoşi, culeşi la
maturitatea de consum, pe timp uscat, introduşi în spaţiile de păstrare la
cel mult 6-8 ore de la recoltare. O bună capacitate de păstrare o au
soiurile târzii, cu boabe mari, struguri lacşi, cu pieliţa groasă şi elastică,
cu pruina densă şi miezul cărnos (Afuz Ali, Italia, Coarnă neagră,
Alphonse Lavallée etc).
Condiţiile optime de păstrare se realizează la temperatura de 0-1º
C, umiditatea relativă a aerului între 85 şi 95 %, în prezenţa unei aeraţii
corespunzătoare; aceste condiţii asigură reducerea la minimum a
transpiraţiei, respiraţiei şi atacului de putregai cenuşiu.
Păstrarea strugurilor prin metode moderne se realizează în depozite
frigorifice prevăzute cu instalaţii speciale de reglare a temperaturii,
umidităţii şi aeraţiei; în astfel de condiţii, păstrarea poate fi asigurată timp
de 4-5 luni.
Durata păstrării strugurilor de masă variază, în funcţie de soi, între
1-2 luni (de exemplu Muscat de Hamburg) şi 3-5 luni (Afuz Ali, Coarnă
neagră).
Păstrarea strugurilor pentru perioade mai scurte de timp se face cu
rezultate bune şi în spaţii improvizate: poduri, camere nelocuite, beciuri,
magazii şi depozite cu ventilaţie naturală.
Înainte de introducerea strugurilor la păstrare, localurile se curăţă şi
se dezinfectează. Pereţii se văruiesc cu var în care se adaugă 2 % sulfat de
cupru, iar lemnăria şi lădiţele se opăresc cu apă fiartă cu sodă calcinată, în
soluţie de 3 %, sau se dezinfectează cu soluţie de sulfat de cupru ori cu
formalină 3 %.
Păstrarea strugurilor se face în lădiţe de lemn tip export, în lădiţe
de lemn destinate altor fructe, aşezaţi în straturi de 20-30 cm, pe stelaje
de lemn sau suspendaţi prin agăţare de sârme.
Pe durata păstrării se menţine o temperatură scăzută, printr-o
aerisire puternică – în curent – în timpul nopţilor şi zilelor răcoroase şi se
efectuează un control permanent al stării de sănătate a strugurilor.
Pentru menţinerea sănătăţii strugurilor se practică fumigarea cu
fum de pucioasă; se arde o cantitate de 3 până la 5 g sulf pulbere, socotit
pentru un metru cub spaţiu, zilnic, în prima lună de păstrare şi la 3-4 zile
în următoarele luni.
Fumigarea se realizează, de obicei, seara şi se aeriseşte dimineaţa,
timp de câteva ore.
Recoltarea strugurilor pentru vin. Stabilirea momentului
recoltării. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică,
respectiv în momentul în care ei prezintă carcteristicile de compoziţie şi
calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe colorante la soiurile negre,
aromă la cele aromate etc), necesare obţinerii unui anumit tip de vin.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn
sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002 strugurii
trebuie culeşi la numite limite ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie
de categoriile de calitate a vinurilor.
Pentru producerea vinurilor de masă (consum curent,) conţinutul
strrugurilor în zahăr la cules trebuie să fie de minimum 145 g/l, pentru a
obţine o tărie alcoolică dobândită de minimum 8,5 % în volume.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, nivelul conţinutului în zahăr
la recoltarea strugurilor trebuie să fie de minimum:
-179 g/l pentru vinurile de calitate cu indicaţie geografică
recunoscută denumite şi vinuri de calitate superioară (VS); acestea
trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită de minimum 10,5 % în volume;
-187 g/l pentru vinurile cu denumire de origine controlată (DOC),
permiţând obţinerea unor vinuri cu o tărie alcoolică dobândită de
minimum 11 % volume. În acest caz se obţin vinuri cu indicativul DOC-
CMD-cules la maturitatea deplină.
În vederea obţinerii vinurilor cu denumire de origine controlată
din categoria DOC-CT (cules târziu), strugurii trebuie culeşi la un
conţinut în zaharuri de minimum 220 g/l. Pentru producerea de vinuri
roşii seci din această categorie, strugurii la recoltare trebuie să aibă un
conţinut în zaharuri de minimum 213 g/l.
Pentru a obţine vinuri cu denumire de origine controlată din
categoria DOC-CIB (cules la înnobilarea boabelor), strugurii trebuie să
aibă un conţinut în zaharuri de minimum 240 g/l, cu atac de "mucegai
nobil" sau culeşi la stafidirea boabelor.
Recoltarea se face eşalonat, pe soiuri, în funcţie de tipul de vin ce
urmează a fi produs, de starea de sănătate a strugurilor, de capacitatea de
prelucrare imediată (dată fiind perisabilitatea lor), de evoluţia vremii,
urmărindu-se evitarea pierderilor nejustificate de recoltă. Când strugurii
sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine
umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita
deprecirea accentuată şi pierderi mari de recoltă.
Tehnica recoltării şi transportul strugurilor. Culegătorii, câte doi
pe un rând, lucrează fiecare pe câte o parte, folosind pentru tăierea
pedunculului, foarfeci, cuţite, bricege bine ascuţite, având grijă să nu se
strivească boabele.
Strugurii recoltaţi sunt puşi cu grijă în găleţi de plastic sau coşuri;
se recomandă ca recoltarea să se înceapă de la mijlocul rândului spre
margine, astfel ca pe măsură ce găleţile sau coşurile sunt umplute cu
struguri să fie scoase la capăt de rând. Aici strugurii sunt treecuţi în vase
de transport mai mari şi transportaţi în cel mai scurt timp la cramă.
Se interzice zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în grămezi, pe
folii de polietilenă, în saci de plastic etc, ori amânarea transportului şi
prelucrării pentru a doua zi.
În plantaţiile cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se
recoltează separat pentru a evita vinificarea în amestec.
Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales
atunci când recolta este avariată (struguri mucegăiţi) se recomandă
sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de transport, prin administrarea
unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la vinificare).
 Capitolul 7
ACTE NORMATIVE PRIVIND VITICULTURA

Viticultura a cunoscut în ţara noastră, de-a lungul timpului, atât

perioade de prosperitate, cât şi perioade de criză. Între anii 1884-1886,
datorită invaziei filoxerei şi distrugerii viilor indigene (pe rădăcini
proprii), a fost primul moment de criză, în care a fost necesară intervenţia
statului pentru stabilirea măsurilor necesare refacerii viilor. Astfel, în anul
1885 a fost votată legea pentru combaterea filoxerei, în care se
prevedeau: producerea viţelor altoite, soiurile de portaltoi şi cele nobile
admise la înmulţire, evitarea extinderii hibrizilor producători direcţi
datorită calităţii inferioare a vinurilor obţinute.
În anul 1936 a fost promulgată „Legea pentru apărarea viticulturii”,
care prevedea interzicerea plantării soiurilor de hibrizi direct producători,
restrângerea sortimentului de soiuri, delimitarea zonelor viticole.
„Legea viei şi vinului” apărută în anul 1971 a fost în vigoare până
în anul 1997, când noua lege (nr. 67/1997) a fost adoptată ţinând seama
de noile condiţii, de predominarea proprietăţii private, precum şi de
legislaţia europeană în domeniu.
Întrucât în anul 2000, la nivelul Uniunii Europene a intrat în
vigoare Regulamentul CE 1493/1999, care pune un accent deosebit pe
organizarea sectorului ţinând seama de cerinţele pieţei, de necesitatea
îmbunătăţirii calităţii, precum şi de rolul organismelor de filieră, al
asociaţiilor interprofesionale, a fost adoptată ultima "Lege a viei şi
vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole"
(nr.244/2002), urmată fiind de normele metodologice de aplicare a legii.
Legea precizează că viţa de vie se cultivă în areale viticole
(podgorii şi centre viticole), delimitate până la nivel de comune şi sate.
Plantaţiile situate în afara arealelor viticole sunt considerate vii răzleţe. În
cadrul arealelor viticole vor fi delimitate şi cele destinate producerii
vinurilor cu denumire de origine.
Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face cu precădere în arealele
viticole delimitate; în situaţii deosebite pot fi înfiinţate plantaţii viticole şi
în afara arealelor, destinate însă producerii de struguri (vin) pentru
satisfacerea consumului local, folosind cu prioritate terenurile în pantă,
terasele râurilor sau alte terenuri improprii altor culturi agricole.
În arealele viticole sau în extravilanul localităţilor din afara
arealelor, înfiinţarea de plantaţii de peste 0,1 ha de agent economic sau de
familie se face numai în baza autorizaţiei de plantare, eliberate de către
Direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Dacă se solicită aprobare
pentru plantarea viţei de vie pe o suprafaţă mai mare de 3,0 ha, se
prezintă forurilor în drept şi un proiect de înfiiinţare a plantaţiei viticole,
avizat de către unitatea de cercetare vitivinicolă din zonă.
Pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie în suprafaţă de 0,1 ha
sau pentru extinderea celor existente peste această suprafaţă se vor folosi
numai viţe din soiurile recomandate şi autorizate.
Legea interzice plantarea hibrizilor direct producători (HDP) în
arealele viticole delimitate, precum şi folosirea lor pentru completarea
golurilor din viile cu soiuri nobile.
Pentru consumul familial se pot planta hibrizi direct producători,
dar numai în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, pe o
suprafaţă maximă de 0,1 ha de agent economic sau familie; în caz contrar,
legea prevede aplicarea unor sancţiuni.
Deţinătorii plantaţiilor au obligaţia de a executa lucrările de
întreţinere, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, precum şi conservarea
şi întreţinerea corespunzătoioare a amenajărilor pedo- şi
hidroameliorative existente.
În cazul defrişării unor plantaţii cu o suprafaţă mai mare de 0,1 ha,
este necesară obţinereadepunerea unei notificări la Direcţiile pentru
agricultură şi dezvoltare rurală judeţene.
Legea precizează categoriile de soiuri de viţă-de-vie folosite la
plantare: soiuri recomandate,cele care valorifică cel mai bine condiţiile
de mediu, cu un înalt potenţial calitativ şi cantitativ; soiuri autorizate,
care au un rol complementar, alături de cele recomandate şi soiuri
tolerate, dintre cele care se găsesc în cultură, dar care se comportă
nesatisfăcător în condiţiile date.
Referiri cu privire la organizarea producerii materialului săditor
viticol din categoriile biologice superioare, obligativitatea folosirii numai
a soiurilor recomandate şi autorizate se găsesc şi în „Legea privind
producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii,
comercializarea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante nr. 266/2002".
În completarea acestei legi, ordinulMAPAM nr.550/2002 prevede o
serie de reguli şi norme tehnice privind producerea, controlul, certificarea
calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire viticol. !!!!!
Anual, Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) elaborează „Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din
România”, în care sunt nominalizate soiurile de viţă roditoare (pentru
struguri de masă, stafide şi vin), precum şi portaltoii admişi în cultură.
Sunt prezentate, de asemenea, unităţile de cercetare responsabile cu
menţinerea purităţii biologice a soiurilor omologate şi autorizate.
Pentru evitarea dezvoltării anarhice a acestui important sector, cu
consecinţe negative nu numai pentru producător, ci şi pentru consumator,
a fost elaborată o serie de standarde de stat referitoare la materialul
săditor viticol, categorii de calitate pentru vinuri, pentru strugurii de
masă, ambalaje etc.
Asfel, conform Regulilor şi normelor tehnice privind producerea,
controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de
înmulţire viticol, (Ordinul MAAP nr. 550/2002) viţele altoite bune de
plantat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: o sudură continuă,
perfectă între altoi şi portaltoi, cordiţa cu lemnul bine maturat pe
lungimea de cel puţin 15 cm, grosimea tulpinii de minimum 8 mm, 3
rădăcini principale (la bază) cu diametrul de minimum 2 mm şi lungimea
de 15 cm, dispuse cât mai simetric, sănătoase şi fără vătămări.
Pentru înfiinţarea plantaţiilor destinate obţinerii producţiei de
struguri se folosesc viţe altoite din categoria Standard (cu etichete de
culoare galbenă), cu tendinţa de extindere şi generalizare a categoriei
superioare Certificat (cu etichete de culoare albastră).
La folosirea pesticidelor în viticultură (insecticide, fungicide,
erbicide) se va ţine seama de „Codexul produselor de uz fitosanitar
omologate pentru a fi utilizate în România”, elaborat anual de către
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvotării Rurale. În acest codex
sunt precizate denumirile comerciale ale produselor, substanţa activă,
concentraţia sau doza recomandată, timpul de pauză până la recoltare (în
zile) şi grupa de toxicitate.
Cunoaşterea amănunţită şi respectarea prevederilor acestor
reglementări va permite redresarea acestei avuţii naţionale pe care o
reprezintă viticultura României, dezvoltarea ei conform condiţiilor
naturale favorabile şi tradiţiilor îndelungate de cultură.
 BIBLIOGRAFIE

A l e x a n d r e s c u, I., O ş l o b e a n u, M., P i ţ u c, P. – Mică

enciclopedie de viticultură. Editura Glasul Bucovinei, Iaşi,
1994.
A v e n a r d, J.,C., B e r n o s, L., G r a n d, O., S a m i e, B. – Manuel de
Production Intégrée en Viticulture. Editions Feret, Bordeaux, 2003.
B a n i ţ ă, P. – Viticultura pe nisipuri. Editura Ceres, Bucureşti,
1986.
B e r n a z, G h., D e j e u, L. – Fertilizarea viilor şi întreţinerea solului în
concepţie ecologică. Editura Ceres, Bucureşti, 1999.
B e r n a z , G h. – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 2003.
B u d o i, G h. –Agrochimie. II. Îngrăşăminte, Tehnologii, Eficienţă.
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2001.
C a r b o n n e a u, A., C a r g n e l l o, G. – Architectures de la vigne et
systèmes de conduite. Ed. Dunod, Paris, 2003.
C o n d e i, G h. şi colab. – Cercetări privind stabilirea soluţiilor de
fertilizare a viilor roditoare în principalele podgorii din România.
Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. VII, 1976.
C o n s t a n t i n e s c u, G h., L ă z ă r e s c u V. – Îndrumătorul
viticultorului. Editura Ceres, Bucureşti, 1970.
C o t e a, V i c t o r i a, C o t e a, V. V. – Viticultură, ampelografie şi
enologie. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996.
D a v i d e s c u, D., D a v i d e s c u , V e l i c i c a - …………
D e j e u, L. – Cultura viţei de vie. Editura Fermierul român, Bucureşti,
1996.
D e j e u, L., G e o r g e s c u, M a g d a l e n a – Înfiinţarea plantaţiilor
de vii şi întreţinerea lor în primii ani de la plantare. Editura Ceres,
Bucureşti, 1992.
D e j e u, L., G e o r g e s c u, M a g d a l e n a – Refacerea capacităţii de
rodire a viilor. Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
D e j e u, L., P e t r e s c u, C., C h i r a, A. – Hortiviticultura şi protecţia
mediului. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997.
D e j e u, L., G e o r g e s c u, M a g d a l e n a – Tăierea viţei de vie.
Editura Ceres, Bucureşti, 2003.
F r e g o n i, M.- Viticoltura di qualità. Edizioni l'Informatore Agrario,
Verona, 1998.
G a l e t, P. – Précis de Pathologie Viticole. Ed. Lavoisier, Paris, 1995.
G e o r g e s c u, M a g d a l e n a, G r e c u V., D e j e u, L. – Ghid pentru
meseria de viticultor. Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
G e o r g e s c u, M a g d a l e n a, D e j e u, L. – Lucrări şi operaţii în
verde la viţa de vie. Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
G r e c u, V., B ă i c o i a n u, F l o a r e a, B o i a n, I. – Cultura viţei de
vie în gospodării familiale. Editura Genuine, Bucureşti, 2000.
I n d r e a ş, A d r i a n a, V i ş a n, L u m i n i ţ a – Principalele soiuri de
struguri de vin cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti,
2001.
I n d r e a ş, A d r i a n a, V i ş a n, L u m i n i ţ a – Principalele soiuri de
struguri pentru masă cultivate în România. Editura Ceres,
Bucureşti, 2001.
M a r t i n, T. – Cultura neprotejată a viţei de vie. Editura Ceres,
Bucureşti, 1978.
M a r t i n e z, R., V., M e l g a r e j o, P., M., H e r n a n d e z, F., G.,
M a r t i n e z, J., J., N., S a l a z a r, D., M., H., M a r t i n e z, R.,
F. – Prácticas Integradas de Viticultura. Ed. Mundi-Prensa,
Madrid, 2001
M u s t e a, M. – Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea
plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura "Ion Ionescu de la
Brad", Iaşi, 2004.
O l t e a n u, I. – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova, 2000.
O l t e a n u, I., C i c h i, D a n i e l a, C o s t e a, D., C., M ă r ă c i n e a-
n u, L. C. – Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii
speciale. Editura Universitaria, Craiova, 2002.
O p r e a, A., I n d r e a ş, A d r i a n a – Viticultura. Editura Ceres,
Bucureşti, 2000.
O p r e a, D. D. – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Editura Ceres,
Bucureşti, 1978.
O p r e a, Ş t. – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca, 2001.
O p r e a n, M. – Viticultura generală. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
O ş l o b e a n u, M., O p r e a n, M., A l e x a n d r e s c u, I., G e o r g e s
c u, M a g d a l e n a, B a n i ţ ă, P., J i a n u, L. – Viticultura
generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
O ş l o b e a n u, M., M a c i c i, M., G e o r g e s c u, M a g d a l e n a,
S t o i a n, V. – Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România.
Editura Ceres, Bucureşti, 1991.
P e r s t n i o v, N., S u r u g i u, V., Mo r o ş a n, E., C o r o b c a, V. -
Viticultura. Chişinău, 2001.
S e v e r i n, V., D e j e u, L. – Bolile şi dăunătorii viţei de vie – prevenire
şi combatere. Editura Ceres, Bucureşti, 1994.
Ţ â r d e a, C., D e j e u, L. – Viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1995.
*** -Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei
vitivinicole nr. 244/2002. Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 333/20.05.2002.
*** -Norme metodologice de aplicare a Legii viei şi vinului în sistemul
organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 244/2002. Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 798/4.11.2002.
*** -Zonarea soiurilor de viţă-de-vie roditoare din sortimentul de bază
al României, recomandate şi autorizate pentru cultură în arealele
viticole. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.874/4.12.2002.
*** -„Legea privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea
calităţii, comercializarea seminţelor şi materialului săditor,
precum şi înregistrarea soiurilor de plante nr. 266/2002".
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343/23.05.2002
*** -Ordinul MAAP 550/2002 –Reguli şi norme tehnice privind
producerea, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea
materialului de înmulţire viticol.
*** -Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România
pentru anul 2003.ISTIS, MAPAM, Bucureşti, 2003.
*** -Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utili-
zate în România. MAPDR, Bucureşti, 2004.