5 Universitatea din Oradea

Facultatea de Protecția Mediului

6
Specializarea: Tehnologii horticole moderne
Anul II

s
i Tehnici de obținere a plantelor ornamentale

r
i Conf. Univ. Dr. Ing.: Masterand:

a Oradea

c 2020

u
 Tehnici de obținere a plantelor ornamentale

1. Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe.

Producerea materialului săditor ornamental cuprinde câteva etape distincte:

înmulţire, formarea puieţilor şi valorificarea plantelor. Pepinierele de plante ornamentale
pot avea ca activitate obținerea de material săditor parcurgând toate aceste etape de la
înmulţire până la valorificare, iar acestea se numesc pepiniere complexe sau doar una
dintre etapele menţionate (de exemplu, numai înmulţirea speciilor şi obţinere de puieţi
neformaţi), iar acestea se numesc pepiniere specializate. După mărime pepinierele pot fi:
foarte mici – sub 1 ha, mici – 1-5 ha, mijlocii –5-20 ha, mari – 20-50 ha şi foarte mari –
peste 50 ha (Iliescu, 1998). Pepinierele mici sunt de obicei specializate (producerea de
anumite specii sau puieţi neformaţi) iar cele mari sunt complexe, reuşind să producă
material săditor variat ca specii şi de vârste diferite. Suprafaţa oricărei pepiniere este
formată din: suprafaţa productivă şi suprafaţa neproductivă.
În funcţie de profilul pepinierei, suprafaţa productivă poate fi formată din construcţii
productive (sere, solarii, răsadniţe) şi teren productiv. Pe această suprafaţă de teren se află
culturile de plante ornamentale de vârste diferite. Suprafaţa neproductivă a unei
pepiniere se compune din drumuri, construcţii şi amenajări anexe(ateliere, remize, hale,
depozite, etc.), care sunt absolut necesare în buna desfăşurare a activităţii productive.
Acest teren neproductiv trebuie să ocupe însă o pondere cât mai mică din suprafaţa totală
a pepinierei.

1. Înmulţirea prin seminţe

Arborii din speciile autohtone şi majoritatea speciilor exotice (adaptate la climatul

ţării noastre) se pot înmulţi uşor prin seminţe. Speciile indigene de arbuşti şi o mică parte
din speciile de arbuşti exotici se înmulţesc şi ele prin seminţe.

1.1. Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de

diseminare. La unele specii, fructele se recoltează în pârgă (tei, măceş, frasin), pentru că
dacă acestea ajung la faza de coacere deplină, seminţele intră în dormans iar germinarea
este întârziată.
Seminţele se recoltează de la plante cu caracteristici specifice fiecărei specii,
sănătoase şi cu creşteri viguroase. Perioada de recoltare a fructelor este eşalonată între
lunile mai şi februarie. Primele fructe apar la speciile cu înflorire timpurie de primăvară –
ulm, salcie, plop.
În februarie pot fi recoltate fructele unor specii conifere – pin, molid. Recoltarea se
poate face prin: scuturare şi adunare de pe sol (fructe mari, care cad singure); scuturare
pe prelate (specii cu fructe mici); recoltare manuală de pe plante sau cu ajutorul foarfecilor
sau greblelor de recoltat (la speciile cu fructe care cad mai greu).

1.2. Condiţionarea este operaţia de extragere a seminţelor din fruct în vederea pregătirii
seminţelor pentru semănat sau depozitat. Condiţionarea fructelor şi seminţelor se face
diferenţiat în funcţie de tipul de fruct – uscat (păstăi, capsule, achene, samare, conuri) sau
cărnos (poame, drupe, bace).

Condiţionarea fructelor uscate cuprinde următoarele operaţii:

 a. Zvântarea fructelor – pentru deschiderea fructelor şi obţinerea unei umidităţi
optime a seminţelor. Fructele se aşează pe prelate, în strat subţire, la umbră. În
pepinierele mari se folosesc maşini speciale care suflă aer cald în masa de fructe pentru o
zvântare rapidă.
b. Extragerea seminţelor - fructele se desfac prin diferite metode în vederea
extragerii seminţelor: dezmebrare, frecare, rupere, batere etc. Operaţia se execută manual
pentru cantităţi mici de seminţe şi mecanizat pentru cantităţi mari.
c. Separarea seminţelor de impurităţi – se folosesc diferite metode: vânturare,
cernere, flotaţie (cu ajutorul apei), care se execută manual sau cu maşini.
d. Sortarea pe dimensiuni – operaţia ajută la selectarea seminţelor de calităţi diferite
şi poate fi executată manual sau cu maşini speciale de sortat.

Condiţionarea fructelor cărnoase se desfăşoară astfel:

a. Extragerea seminţelor – se execută prin zdrobirea sau macerarea fructelor

(dezagregarea pulpei prin fermentaţie).
b. Separarea de impurităţi – se face numai prin flotaţie.
c. Uscarea – seminţele se aduc la umiditatea optimă păstrării. Uscarea prea
puternică induce dormansul seminţelor.
d. Sortarea pe calităţi
Seminţele condiţionate se supun unor analize de laborator pentru a determina
calitatea lor exprimată prin facultatea germinativă, puritate, energia germinativă etc.

Tratamente de favorizare a germinaţiei seminţelor sunt:

• Stratificarea – se aplică unor seminţe pentru post-maturare şi speciilor sensibile care

necesită păstrare până primăvara. Condiţiile de temperatură pentru stratificare sunt
scăzute (2-7o C) şi cele de umiditate, ridicate (80-90%). Seminţele se stratifică în turbă,
nisip sau amestec de nisip cu turbă. Durata de stratificare diferă cu specia, între 1 lună
(arţar, pin) şi 2 ani (călin).
• Umectarea – este un tratament cu apă la temperatura camerei, aplicat seminţelor cu
tegument mai puţin permeabil.
• Preîncolţirea – presupune stimularea apariţiei radiculei, iar pentru aceasta, seminţele se
pun în condiţii de germinare în nisip. Radicula se ciupeşte în vederea ramificării la speciile
cu rădăcină pivotantă (castan, stejar). 57
• Tratarea hidrotermică – este un tratament cu apă caldă (40-100o C), care se aplică
seminţelor cu tegument dur.
• Scarificarea – se aplică seminţelor cu tegument dur şi execută cu maşini speciale, care
zgârie tegumentul seminţelor şi îl subţiază.
• Tratarea cu acizi – este un tratament potrivit seminţelor cu tegument gros şi dur. Se
folosesc acizi tari, care subţiază tegumentul; timpul de tratament este între 10 minute şi 5-
6 ore, în funcţie de: specie, acidul folosit şi concentraţia acestuia.
• Refrigerarea – presupune folosirea temperaturilor scăzute pentru a reduce repausul
seminal la unele specii. Seminţele se amestecă cu gheaţă sau zăpadă. La unele specii ale
căror seminţe au dormanţă profundă, se aplică tratamente combinate, care presupun
folosirea mai multor operaţii de favorizare a germinaţiei. De exemplu, la Crataegus sp.,
seminţele se tratează cu acid sulfuric, apoi se stratifică 6 luni (Iliescu, 1998).

Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură:

- direct în terenul pepinierei, în paturi nutritive sau în spaţii protejate (paturi de semănături,
plăci alveolare sau ghivece). Sistemul de cultură se stabileşte în funcţie de cerinţele
biologice şi ecologice ale speciilor, dar şi de unele aspecte privind calitatea seminţelor,
microclimatul zonei şi mijloacele tehnice pe care le au pepinierele.

Semănatul direct în terenul pepinierei este recomandat pentru speciile de foioase

autohtone nepretenţioase în ceea ce priveşte lucrările de îngrijire (arţar, frasin, stejar, corn,
lemn câinesc, alun). Terenul necesită o pregătire mai atentă (ameliorarea texturii,
fertilizare, mărunţire fină, modelare în straturi) la semănatul speciilor de conifere şi de
foioase cu seminţe mai mici.
Pepinierele furnizoare de puieţi preferă semănatul în paturi nutritive construite în
exterior sau în spaţii protejate. Acest sistem de cultură este intensiv şi permite obţinerea
mai rapidă a puieţilor de plante ornamentale (un an) şi de o calitate foarte bună. Sistemul
necesită însă utilizarea substraturilor de cultură. Pentru speciile cu cerinţe mai ridicate faţă
de temperatură (specii termofile), semănatul se face în spaţii protejate, în plăci alveolare
sau ghivece.
Semănatul se face în funcţie de specie, tratamentele aplicate seminţelor şi sistemul
de cultură (Iliescu, 1998). Astfel la cele mai multe specii semănatul se face primăvara.
Pentru un număr mai mic de specii, care au facultate germinativă de scurtă durată sau dau
rezultate mai bune la semănatul seminţelor în pârgă, semănatul se execută la începutul
verii ori la sfârşitul verii. Speciile autohtone se pot semăna şi toamna.
Metoda de semănat se stabileşte în funcţie de sistemul de cultură adoptat şi de
specie. Astfel, semănatul direct în terenul pepinierei sau în paturi nutritive, poate fi făcut în
rânduri sau prin împrăştiere cu norme diferite de seminţe în funcţie de specie, calitatea 58
seminţelor, anotimp.
Pentru sistemul de cultură în ghivece sau plăci alveolare, semănatul presupune
distribuirea individuală a 1-3 seminţe, în funcţie de calitatea seminţelor şi mărimea
acestora. Adâncimea de semănat depinde de specie, condiţiile de sol şi momentul
semănatului. Astfel, semănatul poate fi făcut la suprafaţă, prin împrăştiere pentru
seminţele foarte mici şi poate ajunge până la 8 cm la seminţe mari, semănate toamna.

2. Înmulţirea prin butaşi.

Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă pentru foarte multe specii şi

varietăţi de arbuşti şi subarbuşti foioşi, dar şi pentru unele conifere (din genurile: Thuja,
Chamaecyparis, Juniperus). Metoda se poate aplica, de asemenea, la înmulţirea unor
specii şi varietăţi de arbori (din genurile: Populus, Salix, Prunus, Chamaecyparis, Thuja,
Juniperus, Taxus).
Butaşii sunt fragmente de plantă (rădăcină, ramură tânără), care puse în anumite
condiţii de mediu pot înrădăcina şi forma o nouă plantă, identică cu cea din care s-a
prelevat fragmentul.
Avantajele acestei metode de înmulţire sunt: - obţinerea de puieţi identici cu planta
mamă - puieţii se obţin într-un sezon de vegetaţie (8-12 luni). Excepţie fac câteva specii
care înrădăcinează şi cresc mai greu şi care pot rămâne doi ani în cultură. - metodă
uşoară de înmulţire pentru multe specii şi cultivaruri. Unele specii care au muguri pe
rădăcini, pot fi înmulţite prin butaşi de rădăcină (Paulownia tomentosa, Campsis radicans,
Sorbaria sorbifolia, Robinia hispida, Rhus typhina, Aralia elata, Ulmus carpinifolia).
Fragmentele de rădăcină de 6-12 mm grosime, se recoltează în perioada de repaus
vegetativ. Până la confecţionare şi plantare, fragmentele de rădăcină se păstrează prin
stratificare (temperatură scăzută, pozitivă şi umiditate ridicată) sau în seră rece, în lădiţe.
Butaşii se confecţionează prin scurtarea fragmentelor la 8-10 cm printr-o tăietură dreaptă
la partea superioară şi o tăietură oblică la partea inferioară (pentru diferenţierea părţii
superioare de cea inferioară şi păstrarea polarităţii la plantare). Plantarea se face
primăvara, după ce pericolul de îngheţ a trecut, în paturi de înrădăcinare amenajate afară,
într-o locaţie bine luminată.
Butaşii se plantează vertical, depăşind nivelul substratului cu 1,5 cm. Pentru
asigurarea dezvoltării de noi rădăcini şi lăstari este foarte important ca solul să fie
permanent reavăn şi liber de buruieni. Înmulţirea unor varietăţi cu frunziş variegat prin
butaşi de rădăcină determină pierderea caracterului ornamental şi de aceea pentru
înmulţirea acestora se recomandă butaşii de ramură. Numeroase specii şi varietăţi cu
capacitate de butăşire se înmulţesc prin butaşi de ramură.
După gradul de lemnificare al ramurilor, butaşii pot fi: erbacei (nelemnificaţi),
semilemnificaţi şi lemnificaţi. Fiecare specie înrădăcinează mai bine sau mai greu în
funcţie de gradul de lemnificare al ţesuturilor şi de aceea tipul de butaşi şi perioada de
butăşire diferă. Astfel, speciile de foioase caduce se înmulţesc uşor prin butaşi lemnificaţi,
iar speciile de foioase cu frunze persistente şi speciile de conifere se înmulţesc mai uşor
prin butaşi semilemnificaţi. Unele specii de foioase cu frunze caduce dau rezultate mai
bune prin butaşi erbacei.

3. Înmulţirea prin marcotaj. Înmulţirea prin drajoni.

Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă ce se aplică unor specii de arbori

şi arbuşti care răspund mai greu la înmulţirea prin alte metode vegetative (butăşire,
altoire). Marcotajul determină înrădăcinarea unor lăstari ce sunt puşi în contact cu solul,
dar care nu au fost detaşaţi în prealabil de pe planta mamă. O serie de specii de foioase şi
conifere cu formă de creştere târâtoare şi semitârâtoare au capacitatea de a marcota
natural, atunci când solul este menţinut curat şi reavăn.

Această metodă de înmulţire vegetativă determină obţinerea unui număr mai mic de
plante înrădăcinate comparativ cu înmulţirea prin butaşi sau altoire. Înmulţirea prin
marcotaj presupune o plantaţie specială de plante mamă, numită marcotieră, în care solul
trebuie să aibă textură uşoară. În funcţie de vigoarea speciilor şi de tipul de marcotaj care
va fi folosit la înmulţire se stabilesc distanţele de plantare corespunzătoare. Marcotajul se
face primăvara, până cel târziu în luna iunie şi are mai multe metode, care se aplică
diferenţiat pe specii.

- Marcotajul prin muşuroire – se aplică la: Malus sp., Pyrus sp., Morus sp., Corylus sp.,
Alnus sp., Hydrangea sp., Syringa sp. Plantele mamă se taie puternic (la 3-4 cm deasupra
solului) primăvara devreme. Lăstarii apăruţi în urma tăierilor se muşuroiesc cu pământ
reavăn, iar pe măsură ce cresc se înalţă muşuroiul până la 30 cm. Acoperirea parţială a
lăstarilor tineri cu pământ reavăn determină înrădăcinarea acestora. Detaşarea puieţilor se
face în repaus vegetativ după desfacerea muşuroiului. Plantele mamă au nevoie de o
perioadă de refacere după înmulţire de un an, în care se îngrijesc prin udări şi fertilizări.

- Marcotajul repetat, fără această perioadă de repaus determină epuizarea şi debilitarea

plantelor, rezultatele la înmulţire fiind slabe.

- Marcotajul prin arcuire este o altă metodă, care constă în arcuirea lăstarilor, prinderea lor
la baza unui şanţ circular, (săpat în apropierea plantei mamă) şi acoperirea cu pământ a
acestuia

- Marcotajul şerpuit se practică la înmulţirea lianelor – Wisteria sp., Lonicera japonica,

Lonicera periclyneum, Lonicera caprifolium, Clematis sp., Hedera sp. Această metodă este
o variantă a marcotajului arcuit bazându-se pe acelaşi principiu, al arcuirii lăstarilor. În
acest caz, fiind vorba de liane, lăstarii lor lungi şi flexibili pot fi arcuiţi repetat. Astfel, lângă
planta mamă se deschide un şanţ lungitudinal, în care lăstarul arcuit se prinde din loc în
loc, având grijă ca în partea superioară să rămână muguri, care mai târziu vor forma
lăstari. Şanţul se acoperă cu pământ reavăn. Dintr-un singur lăstar se obţin mai multe
marcote, care se detaşează în perioada de repaus.

- Marcotajul chinezesc presupune întinderea şi fixarea lăstarilor la baza unui şanţ săpat în
apropierea plantelor mamă (cu adâncimea de 15-20 cm) şi apoi acoperirea cu sol a
acestora pe măsură ce apar noi lăstari. Prin această metodă de înmulţire puieţii se obţin
prin detaşarea lăstarilor înrădăcinaţi de planta mamă după 1-2 ani, în timpul repausului
vegetativ. Speciile care răspund bine la acest tip de marcotaj sunt: Liriodendron tulipifera,
Juniperus sp., Fraxinus sp., Acer sp.

- Marcotajul aerian constă în stimularea formării de rădăcini la nivelul ramurilor plantei

mamă, fără ca aceştia să fie aplecaţi spre sol. La nivelul ramurilor anuale cu diametre
potrivite se practică pe o porţiune, o incizie transversală, superficială, la nivelul scoarţei şi
al lemnului şi se pulverizează stimulenţi de înrădăcinare. Zona secţionată se înfăşoară pe
o lungime de 10 cm într-un amestec bazat pe turbă şi puţin nisip, susţinut de folie de
polietilenă sau capişoane semisferice de plastic.
Marcotajul aerian poate fi aplicat primăvara devreme şi înrădăcinarea are loc într-o
perioadă de 1-2 ani. Metoda are dezavantajul unei mai dificile menţineri a umidităţii în
zona stimulată a lăstarului, dar poate fi aplicată la plante mamă cu înălţime mai mare,
nefiind nevoie de tăieri speciale de menţinere a acestora.

Înmulţirea prin drajoni

La unele specii de foioase (arbori – Ailanthus sp., Populus alba, Paulownia

tomentosa, Robinia pseudacacia, Salix caprea, Tilia sp.; arbuşti – Chaenomeles sp.,
Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Spiraea
salicifolia, Syringa vulgaris; subarbuşti - Hypericum calycinum, Pachysandra terminalis,
Perovskia atriciplifolia, Yucca filamentosa) rădăcinile prezintă muguri adventivi ce
formează lăstari, care apar în apropierea plantei mamă.
Aceste plante tinere se numesc drajoni şi pot fi folosite la înmulţirea unor specii care
dau rezultate mai slabe prin alte metode de înmulțire.De regulă, plantele care au
capacitate de drajonare, nu dau rezultate bune la înmulţirea prin butaşi.
Înmulţirea prin drajoni presupune detaşarea tinerelor plante de planta mamă în
perioada de repaus vegetativ. Această detaşare se face după dezgroparea drajonilor până
în porţiunea rădăcinilor. Este de preferat ca drajonii să nu se detaşeze prin smulgere,
deoarece rădăcinile sunt de obicei bine ancorate, iar această metodă distruge o parte din
rădăcini sau partea aeriană a plantei. Drajonii se replantează imediat, ca puieţi, fie în
teren, fie în ghivece. Fiecare drajon detaşat trebuie să aibă lăstarul suficient dezvoltat şi
rădăcini formate şi bine ramificate. Trebuie cunoscut faptul că plantele înmulţite astfel
formează drajoni la rândul lor.
Din această cauză, înmulţirea prin drajoni nu este indicată pentru obţinerea de
arbori pentru aliniamente. Astfel înmulţiţi, arborii formează la baza lor tufe de lăstari cu
frunze care se dezvoltă puternic. Drajonii nu permit în acest caz plantarea de alte specii în
apropierea lor şi pot distruge chiar carosabilul, ridicându-l şi deformându-l. De asemenea,
înmulţirea prin drajoni nu este potrivită pentru obţinerea de portaltoi. Aceste plante, folosite
la înmulţirea prin altoire, vor drajona la rândul lor, incomodând altoiul şi chiar eliminându-l.
Intervenţiile de eliminare a drajonilor sunt inutile, pentru că tăierile rădăcinilor stimulează
formarea de noi drajoni. O metodă de a obţine plante care să nu drajoneze este altoirea.
De exemplu, liliacul, specie cu o capacitate ridicată de drajonare, poate fi altoit pe
fragmente de rădăcini de lemn câinesc. În multe cazuri, în care se doreşte acoperirea şi
stabilizarea unor taluzuri, pante, drajonarea plantelor este foarte utilă.

4. Înmulţirea prin altoire

Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, care în ultimii ani a devenit foarte
utilizată în pepinierele de plante lemnoase, prin dezvoltarea a numeroase tehnici de
execuţie care au permis adaptarea cu rezultate foarte bune a acestei metode de înmulţire
la cerinţe diferitelor specii şi varietăţi.
Altoirea presupune îmbinarea a două fragmente de plantă – altoiul şi portaltoiul -
provenite de la două plante diferite ale aceleiaşi specii, ori gen, ori familie. Altoiul poate fi
un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi de 1, 2 sau 3 ani.
Altoirea permite obţinerea de plante identice cu planta mamă (care are caractere
ornamentale deosebite), dar se pot realiza şi forme horticole noi, cu talie sau habitus
diferit, care nu ar putea fi înmulţite prin alte metode.
De asemenea, altoirea asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică comparativ cu
cele obţinute pe cale seminală (Magnolia, Wisteria, Syringa ş.a.); de asemenea, în funcţie
de portaltoi, plantele altoite se pot adapta mai bine la anumite condiţii de sol. Un
dezavantaj al altoirii este acela că altoiul poate fi respins de portaltoi. Această
incompatibilitate poate apărea în primul an sau după câţiva ani de la altoire şi are mai
multe cauze (genetice, de nutriţie). De asemenea, nereuşita prinderii altoiului poate să
apară ca urmare a alegerii unei perioade nefavorabile altoirii, a aplicării unei tehnici
necorespunzătoare de altoire sau a neasigurării condiţiilor de mediu favorabile în timpul şi
după altoire.
Tehnicile de altoire cuprind mai multe metode, cu perioade optime de execuţie în
sezonul de primăvară (martie – mai), vară-toamnă (iulie-septembrie) sau iarna (ianuarie –
martie).
La speciile foioase pot fi aplicate trei metode de altoire:

- altoire în oculaţie,
- altoiri cu ramură detaşată
- altoire prin alipire.

La răşinoase se aplică dintre altoirile cu ramură detaşată numai placajul lateral şi

altoirea prin alipire.

Altoirea în oculaţie poate fi executată în perioadele când scoarţa se desprinde uşor

de lemn, adică în martie-mai (oculaţie în ochi crescând) sau iulie-septembrie (oculaţie în
ochi dormind) şi presupune efectuarea unei incizii în forma literei T în scoarţa portaltoiului
(un puiet de 1-2 ani) în care se va introduce un mugure prelevat de pe o ramură altoi. La
altoirea în ochi crescând mugurii altoi se prelevează de pe ramuri în repaus, păstrate din
toamnă la rece. Mugurii altoi pentru altoirea în ochi dormind se detaşază de pe ramuri
crescute în anul respectiv, care apar la subţioara fiecărei frunze. Limbul foliar se
îndepărtează şi se lasă doar o porţiune de peţiol ataşată mugurelui. Locul altoirii se leagă
strâns până la prinderea altoiului. Reuşita prinderii înseamnă pornirea mugurelui la altoirea
în ochi crescând şi căderea porţiunii de limb ataşată mugurelui la altoirea în ochi dormind.
Imediat după ce se constată prinderea altoiului, portaltoiul se reduce puternic, iar când
altoiul este suficient de dezvoltat, portaltoiul se suprimă deasupra punctului de altoire. •
Altoirile cu ramură detaşată se execută primăvara şi presupun folosirea ca altoi a
unui fragment de ramură de un an cu 2-3 muguri, aflat în repaus vegetativ. La îmbinarea
altoiului cu portaltoiul, suprapunerea cambiului celor doi parteneri este esenţială pentru
reuşita altoirii.
Se cunosc mai multe procedee de altoire cu ramură detaşată:
- în copulaţie,
- în triangulaţie
- sub scoarţă,
- în despicătură
- în placaj lateral.
La altoirea în copulaţie altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceeaşi grosime, iar la
celelalte tipuri de altoire cu ramură detaşată portaltoiul are un diametru mai mare (30 mm
şi mai mult) şi se retează încă de la începutul altoirii.
Altoirea în copulaţie poate fi aplicată în perioada de repaus vegetativ a plantelor.
Atât altoiul cât şi portaltoiul se secţionează oblic, iar apoi se îmbină perfect şi se leagă.
Altoirea în triangulaţie presupune retezarea portaltoiului, executarea unei secţiuni
triunghiulare în portaltoi cu aceleaşi dimensiuni ca altoiul, fasonat la rândul său în formă
triunghiulară.
Altoirea în despicătură constă în retezarea portaltoiului, efectuarea unei despicături
în plan vertical pe diametrul portaltoiului şi apoi introducerea în aceasta a altoiului, fasonat
sub formă de pană, suprapunând zonele generatoare de cambiu.
Altoirea sub scoarţă poate fi executată atunci când scoarţa se desprinde de lemn,
astfel încât altoiul fasonat sub formă de pană să poată fi aşezat sub scoarţa portaltoiului,
la nivelul unde acesta a fost retezat.
La altoirea în placaj lateral altoiul este fasonat tot sub formă de pană, dar se
introduce într-o incizie laterală în portaltoi sau se aşază într-o zonă a portaltoiului în care
s-a extras o fâşie de scoarţă şi lemn de aceeaşi dimensiune cu altoiul. La toate aceste
procedee, unde rămân zone de lemn tăiate, se aplică mastic (ceară de altoit) pentru
evitarea deshidratării sau a infectării, care ar compromite prinderea altoiului.
Altoirea prin alipire se aplică la speciile mai pretenţioase şi constă în păstrarea celor
doi parteneri pe rădăcinile proprii şi îmbinarea lor doar la nivelul unei zone în care s-au
extras fâşii longitudinale de scoarţă şi lemn. Stimularea prinderii se face prin incizarea
portaltoiului deasupra punctului de altoire şi a altoiului sub punctul de altoire. După
prindere, în punctele unde au fost făcute aceste incizii se taie, obţinându-se plante altoite
la ghivece. În perioada rece, ghivecele se depozitează în sere.
Metodele de altoire la conifere Speciile de conifere pot fi altoite cu fragment de
ramură în placaj lateral sau folosind metoda de altoire prin alipire. Altoiul se recoltează în
ziua altoirii de la plante tinere (care nu formează foarte multă răşină aceasta împiedicând
procesul de prindere), din vârfuri de ramuri, pentru ca plantele obţinute să fie perfect
drepte. Altoirea cu ramură detaşată. Dintre altoirile cu ramură detaşată amintite mai sus, la
conifere nu se aplică decât metoda în placaj lateral.
 Altoirea se poate face în sere (perioadele optime de execuţie sunt august-
septembrie şi februarie-martie) sau în teren (perioada optimă – primăvara). La speciile
conifere portaltoiul nu se retează. Altoiul sub formă de fragment de ramură de 8-10 cm se
fasonează sub formă de pană şi se îmbină cu portaltoiul într-o zonă în care s-a tăiat o
porţiune longitudianlă de scoarţă şi lemn fără a fi detaşată, care va sprijini şi acoperi
altoiul. Punctul de altoire se leagă strâns pentru a asigura reuşita prinderii.
Nu se foloseşte niciodată mastic la speciile conifere, acestea dispunând în mod
natural de răşină, care acţionează în mod similar cu masticul. După altoire ghivecele se
aşează în poziţie oblică, astfel încât altoiul să se sprijine vertical pe punctul de altoire,
favorizându-se în acest fel prinderea. După constatarea prinderii, ghivecele se readuc în
poziţie verticală. Odată cu dezvoltarea altoiului, portaltoiul se scurtează treptat, iar în acest
timp, altoiul se tutorează pentru a creşte vertical.
Altoirea prin alipire la conifere se execută ca şi la foioase, în sezonul de primăvară.
Plantele altoi se menţin prin tăieri la o talie mică, iar portaltoii în ghivece se aşează în
apropierea acestora. La speciile cu frunze aciculare, în zona de contact a celor doi
parteneri se elimină acele prin tăiere. Altoirea presupune extragerea unor fâşii
longitudinale de scoarţă şi lemn atât de pe altoi cât şi de pe portaltoi şi aşezarea acestora
în contact. Se vor obţine plante altoite la ghivece, care vor fi transferate în perioada de
iarnă în spaţii protejate neîncălzite.
 CUPRINS

1. Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe. - pag. 2

1.1. Recoltarea fructelor şi seminţelor - pag. 2
1.2. Condiţionarea
a. Zvântarea fructelor
b. Extragerea seminţelor
1.2.1. Condiţionarea fructelor uscate - pag. 2
b. Extragerea seminţelor
c. Separarea seminţelor de impurităţi
d. Sortarea pe dimensiuni
1.2.2. Condiţionarea fructelor cărnoase - pag. 2
a. Extragerea seminţelor
b. Separarea de impurităţI
c. Uscarea
d. Sortarea pe calităţi
1.3. Semănatul - pag. 3

2. Înmulţirea prin butaşi - pag. 4

3. Înmulţirea prin marcotaj / Înmulțirea prin drajoni

3.1. Înmulţirea prin marcotaj
-Marcotajul prin muşuroire
- Marcotajul repetat
- Marcotajul prin arcuire
- Marcotajul şerpuit
- Marcotajul chinezesc
- Marcotajul aerian

3.2. Înmulţirea prin drajoni - pag. 5

4. Înmulţirea prin altoire - pag.7