CULTURI CELULARE VEGETALE IN BIOTEHNOLOGII

 Biotehnologiile reprezintă totalitatea aplicațiilor tehnologice, care utilizează

sisteme biologice, organisme vii sau derivate ale acestora, în scopul producerii
sau modificării unui compus sau a unui proces biologic, pentru un anumit
scop.

 Culturile de celule şi țesuturi vegetale ocupă un loc aparte în cadrul

biotehnologiilor moderne, având la bază noțiuni din domenii conexe precum:
citologia, morfologia, anatomia, fiziologia plantelor, biologie moleculară, dar
includ și o serie de metode specifice: inducerea formării calusului și
regenerarea plantelor, embriogeneza somatică, variația somaclonală,
crioconservarea germoplasmei, producerea de metaboliți secundari.

 Prin culturi de țesuturi și celule vegetale (in vitro), denumim generic,

creșterea pe medii sintetice, sterile, a unor fragmente vegetale (explante sau
inoculi) macroscopice (culturi de organe) sau microscopice (țesuturi, celule,
protoplaşti).
APLICAŢII PRACTICE ALE CULTURILOR IN VITRO

Organe……………Ţesuturi……………… Celule ……..…………Protoplaşti

Regenerare

Micropropagare Metaboliti secundari Ingineria genetică

AMELIORAREA PLANTELOR
ISTORICUL CERCETĂRILOR

 Capacitatea regenerativă a organismelor eucariote, respectiv totipotenţa

celulelor vegetale, a fost fundamentată de către Haberlandt, în anul 1902.
 Haberlandt presupunea că unele celule ale eucariotelor pot funcţiona ca
„organisme primitive”, în condiţiile separării lor de planta-mamă.
 Această ipoteză vizionară admitea ideea că oricare celulă, diploidă sau
haploidă, conţine toată informaţia ereditară imprimată în genom; altfel spus,
fiecare celulă izolată, în situaţia asigurării condiţiilor optime continuării
proceselor metabolice şi fiziologice („in vitro”), îşi va relua activitatea, va
creşte, se va multiplica şi, din celulele rezultate, în dependenţă de conţinutul
hormonal al mediului de cultură, se vor regenera noi celule, din care se pot
diferenţia ţesuturi, organe şi plante.
 Ipoteza lui Haberlandt se baza pe teoria organizării celulare, unitare, a lumii
vii, formulată cu aproximativ 60 de ani, mai înainte de anul 1902. Teoria
structurii celulare a organismelor afirma că vieţuitoarele sînt formate din
celule, iar indivizii pluricelulari - în fiecare celulă componentă - deţin aceeaşi
informaţie genetică, informaţie pe care o posedă şi celula ou sau zigotul.
 Descoperirile făcute în domeniul culturilor de ţesuturi şi de celule vegetale pot fi
grupate în patru etape, şi anume:
 perioada anilor 1902-1920 - perioadă în care încercările experimentale nu au
condus la rezultate pozitive, care să vină în sprijinul confirmării ipotezei lansate de
către Haberlandt. Primele cercetări efectuate în direcţia cultivării pe medii artificiale a
unor explante au eșuat, întrucât acestea au fost prelevate fie din organe intrate în
senescenţă, fie au constat din celule cu un grad avansat, de diferenţiere morfo-
fiziologică, recoltate fiind din ţesuturi definitivate funcţional, deţinînd celule inapte de
dediferenţiere, de revenire a lor la starea de celulă meristematică.
 Nereuşita culturilor s-a datorat şi lipsei din mediul .de cultură a fitohormonilor şi a unei
surse de carbon organic, cu valoare energetică ridicată (zaharoză sau glucoză),
explantele fiind heterotrofe, pe durata creşterii lor pe medii aseptice.
 perioada anilor 1920-1939 - etapă de pionierat, în care s-au înregistrat primele
succese în cultura de organe (White a reuşit să cultive, pe durată nelimitată de timp,
rădăcini de tomate) şi în cultura de calus (Gautheret şi Nobecourt au obţinut şi au
cultivat „in vitro” calus provenit din explante prelevate de la plante de salcie, tutun și
de morcov. Cercetările efectuate între anii 1930-1939 au permis stabilirea principiilor
de bază privind cultivarea explantelor vegetale, pe medii aseptice.
 perioada anilor 1939-1966 - de acumulare a numeroase date experimentale ce au
servit aprofundării cunoştinţelor referitoare la factorii care guvernează și intervin în
reglarea creşterii şi a diferențierii celulare (cercetări făcute pe modele experimentale,
în vederea studierii reacţiei inoculilor constând din organe sau calus), precum şi de
studiere a nutriţiei plantelor, a gradului de autotrofie sau de heterotrofie a organelor,
ţesuturilor ori a celulelor izolate (în condiţiile cultivării lor pe medii aseptice), respectiv
aptitudinea acestor explante de a fi autonome.
 Aceasta este şi perioada înregistrării primelor reuşite spectaculoase în obţinerea de
plante devirozate, avînd ca punct de plecare meristeme caulinare, prelevate de la
plante afectate (de una sau mai multe viroze), meristeme care au fost cultivate, apoi,
„in vitro”.
 Metoda de recoltare a meristemelor şi tehnica de cultivare a acestora „in vitro” a fost
pusă la punct (încă din anul 1952) de către Morel şi Martin la dalii, apoi la orhidee,
cartof.
 Cercetările postbelice au condus la dezvoltarea puternică, teoretică şi practică, a
acestui nou domeniu al biologiei vegetale, luând naştere - în primul rând - tehnicile de
multiplicare rapidă „in vitro” a plantelor horticole, atît în scopul obţinerii de material de
plantat devirozat cât şi pentru realizarea unei clonări, prin micropropagarea plantelor
elită, în condiţiile mediului aseptic.
 Tot în această perioadă, s-a dovedit experimental totipotenţa celulei vegetale, prin
reușita cultivării „in vitro” a celulelor izolate.

 Astfel, Muir (în 1953) a demonstrat că transferând calus de Nicotiana tabacum pe

mediu lichid, agitat, este posibil să se dezmembreze calusul în agregate celulare, sau
chiar în celule solitare; în anul 1954, Muir împreună cu colaboratorii săi au reuşit să
„culeagă” câte o singură celulă din suspensia de celule (realizată după procedeul
descris anterior), să o cultive şi să obţină din aceasta, cultură de calus..

 Ulterior, Torrey (1957) şi Jones şi colab. (1960) au pus la punct o metodă de

cultivare a celulelor „în picătură suspendată”, metodă care a permis observarea
continuă a microculturii la microscop. Apoi, în 1965, Vasil şi Hildebrandt au obţinut
plante de tutun avînd ca punct de plecare o unică celulă.

 În anul 1957 se lansează conceptul de control hormonal al formării organelor,

intuindu-se că diferenţierea rădăcinilor sau a tulpinilor este dependentă de raportul:
auxine/citochinine (Skoog şi Miller 1957).
 În 1958, Steward şi, separat, Reinert şi colab., au descris fenomenul de
embriogeneză somatică, în cultura de ţesuturi şi celule de morcov.

 Anul 1960 constituie moment de referinţă privind reuşita izolării enzimatice a

protoplaştilor din mezofil foliar (Cocking) ceea ce a făcut posibilă obţinerea unor
populaţii mari de protoplaşti, facilitându-se producerea de hibrizi somatici (primul
hibrid somatic parasexuat a fost realizat, de către Carlson, în 1972, între protoplaşti
de Nicotiana glauca x N. langsdorffii).

 din anul 1966 - până în prezent, se consideră că ne aflăm în etapa modernă a

cercetărilor privind cultura de explante vegetale „in vitro”. Aceasta se caracterizează,
în primul rînd, prin elaborarea de tehnici cît mai eficiente de generare, cultivare şi
fuzionare a protoplaştilor posedând viabilitate ridicată; faptul a permis operarea de
intervenţii pe celula „deschisă”, de tipul ingineriei genetice, precum si continua
perfecţionare a procedeelor de hibridare somatică. Această etapă se distinge şi prin
obţinerea de plante haploide, prin cultivarea „in vitro” a anterelor, respectiv a
polenului (Guha şi Maheshwari, 1966), fenomen denumit androgeneză.