TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ

1. CÂMPUL DE EXPERIENŢĂ ŞI ELEMENTELE COMPONENTE ALE

UNEI EXPERIENŢE

1.1. Alegerea terenului pentru câmpul de experienţă

Pentru realizarea obiectivelor cercetării pe care ne-o planificăm trebuie să
amplasăm experienţa într-un loc special, pe care trebuie să îl alegem, nu la întâmplare.
Câmpul de experienţă reprezintă suprafaţa de teren unde sunt amplasate una sau
mai multe experimente. În funcţie de tematica cercetărilor, locul unde amplasăm
experienţele trebuie ales în aşa fel încât să putem desfăşura tematica de cercetare
planificată. Astfel, pentru experimente legate de îngrăşăminte chimice trebuie ales un loc
uniform ca fertilitate pentru ca rezultatele să nu fie influenţate şi de neuniformitatea
terenului din acest punct de vedere. Pentru experimentele legate de consumul de apă trebuie
ales un teren cu apa freatică la adâncime mare pentru ca aceasta, prin capilaritate să nu
ajungă în zona rădăcinii şi să afecteze rezultatele experimentale. Pentru experimente legate
de eroziunea solului trebuie ales un teren în pantă, ş.a.m.d.
În alegerea terenului pentru experimentare trebuie să evităm fostele platforme de
gunoi de grajd, locuri unde au fost depozitate îngrăşăminte chimice sau amendamente,
târle, diverse construcţii, unde a băltit apa ş.a.
1.2. Măsuri pentru uniformizarea solului din câmpul experimental
Ţinând cont de faptul că veridicitatea rezultatelor experimentale ce vor fi obţinute
depinde foarte mult de faptul ca producţia să fie influenţată doar de factorul experimentat,
trebuie luate măsuri pentru a uniformiza solul înaintea amplasării experienţei. Astfel, în
ultimii 3-4 ani trebuie să fi fost semănat cu aceeaşi plantă şi să fi fost aplicate îngrăşăminte
chimice în mod uniform, nu diferenţiat. Neuniformitatea provocată de cultura diferitelor
plante pe solul viitorului câmp experimental nu se prelungeşte, de regulă, mai mult de un
an. Excepţie fac lucrna, trifoiul, sparceta, cazuri în care neuniformitatea se prelungeşte 3-
4 ani, apoi borceagurile, iarba de Sudan, etc., cu un efect prelungit, de circa 2 ani.
Cel mai mult neuniformizează solul experienţele cu îngrăşăminte chimice sau
organice unde este nevoie de 5-6 ani pentru uniformizare, experienţele cu amendamente,
irigaţii, drenaje, metode de afânare adâncă a solului, etc.
Solul este mai puţin neuniformizat prin experienţele fitotehnice (epoci, adâncimi,
distanţe de semănat, soiuri, hibrizi, norme de sămânţă, etc.) după care sunt necesari 1-2 ani
pentru uniformizare. Pentru prevenirea neuniformizării se vor îndepărta de pe teren paiele,
cocenii, vrejii, capitulele, coletele, etc. Se va evita amplasarea câmpurilor experimentale
pe terenuri puternic îmburuienate cu pir, bălur, etc. sau infestate cu boli sau dăunători.
Câmpul de experienţă trebuie să fie ferit de distrugeri cauzate de oameni, animale
domestice sau sălbatice. În cazul în care există denivelări şi alte neuniformităţi, se
recomandă orientarea parcelelor astfel încât eventualele neuniformităţi să fie cuprinse în
toate parcelele în proporţii apropiate. De asemenea, se recomandă evitarea includerii
neuniformităţii solului în parcele recoltabile prin lărgirea drumurilor şi a suprafeţelor
eliminabile sau chiar prin aşezarea dispersată a variantelor în teren. Pentru aprecierea
uniformităţii terenului pe care urmează să se amplaseze experienţe se folosesc următoarele
metode:
a. Vizuală, care constă în observarea cu ochiul liber a terenului. Este cea mai simplă
metodă dar poate fi afectată de subiectivism. Are avantajul că se poate realiza uşor
şi nu necesită cheltuieli sau timp îndelungat. În creşterea şi dezvoltarea culturilor
se reflectă cel mai bine neuniformităţile terenului mai ales în anii secetoşi. Astfel,
se urmăresc: înălţimea, culoarea, gradul de înfrăţire, producţia. Unele culturi sunt
mai potrivite pentru aprecierea neuniformităţii solului decât altele. Astfel, cerealele
păioase de primăvară scot mai bine în evidenţă neuniformităţile solului decât cele
de toamnă. Sfecla de zahăr şi trifoiul sunt mai potrivite pentru această estimare
prealabilă decât cartoful, porumbul sau alte culturi.
b. Efectuarea, în prealabil a unor experienţe de recunoaştere (sau experienţe oarbe),
care constau în cultivarea în anii anteriori începerii experimentului a unei singure
culturi pe întreg terenul destinat câmpului experimental. La recoltare, suprafaţa
respectivă se împarte în parcele egale (de 30-50 m2), se recoltează plantele şi se
cântăreşte producţia fiecărei parcele. Pentru că parcelele au avut aceleaşi condiţii
de vegetaţie şi au primit aceleaşi lucrări de îngrijire, diferenţele de producţie se vor
datora neuniformităţii fertilităţii solului. Se calculează producţia medie a parcelelor
( X ) iar abaterile pozitive sau negative de la aceasta se înscriu într-o schiţă a
parcelei. Aceste abateri se vor lua în calcul la interpretarea rezultatelor
experienţelor ce se vor amplasa.
c. Cultivarea terenului 2-3 ani la rând cu o anumită plantă, pentru uniformizarea
fertilităţii solului. În acest mod, plantele extrag uniform elementele nutritive din sol
şi, treptat, solul se uniformizează.
Colectivul de specialişti care urmează să aleagă terenul pentru amplasarea câmpul
de experienţă trebuie să consulte registrul cu istoria solelor care se găseşte la camera
agricolă de pe lângă primării.

1.3. Asolamentul în câmpul experimental

Deoarece fiecare cultură influenţează în mod diferit vegetaţia şi producţia celorlalte

culturi trebuie să acordăm atenţie şi rotaţiei culturilor în câmpul experimental. Din acest
punct de vedere, amplasarea diverselor experimente poate varia de-a lungul anilor. Astfel,
dacă menţinem locaţia experimentului pe acelaşi loc, vom avea o serie de avantaje cum
sunt:
- este mai uşor de găsit o singură suprafaţă care să îndeplinească acele condiţii de
uniformitate pe care le-am descris mai sus;
- permite efectuarea mai rapidă şi în condiţii mai bune a observaţiilor şi lucrărilor
agricole;
- poate fi supravegheat mai uşor;
- unele proprietăţi ale solului pot fi urmărite în dinamică;
- se poate urmări efectul prelungit al amendării, fertilizării organice, afânării adânci
a solului, al erbicidelor cu efect remanent prelungit, etc;
Ca dezavantaje putem menţiona:
- se degradează structura solului, mai ales când se experimentează numai prăşitoare;
- eventualele neuniformităţi ale terenului se menţin, ca erori, de la un an la altul;
 - se menţine un anumit microclimat;
Schimbarea amplasamentului este recomandată în cazul experimentelor cu plante
care nu suportă cultura repetată. Se practică, mai ales în condiţii de producţie, când se
plasează pe sole din cultura mare, ocupate cu aceeaşi plantă.
În staţiunile de cercetări agricole, toate experimentele se include într+un asolament
de 3-5 ani, în funcţie de plantele cu care se experimentează, de însuşirile lor ca
premergătoare.
Asolamentul proiectat trebuie să fie cât mai apropiat sau acelaşi, cu cel practicat în
zona respectivă. Fiecare cultură trebuie să ocupe în rotaţie, poziţia pe care aceasta o ocupă
în asolamentele practicate în zona.
Numărul solelor va fi egal cu numărul anilor asolamentului şi aproximativ egale ca
suprafaţă. De exemplu, pentru un asolament de trei ani (mazăre – grâu – porumb) vor trebui
3 sole.

1.4. Elementele componente ale experimentului

Se poate spune că, încă de atunci când a început să cultive pământul, omul a
observat care plante cresc mai bine şi acelora le-a oprit seminţele, creând populaţii locale
de diferite plante cultivate. Activitatea de cercetare ştiinţifică propriu-zisă a apărut foarte
târziu, însă. Astfel, în Anglia, John Lo… a organizat câmp experimental unde observa
influenţa diverşilor factori asupra creşterii grâului şi a altor plante de cultură. Concetăţenii
lui au fost atât de impresionaţi astfel încât au strâns bani de la fiecare şi i-au pus la dispoziţie
pentru organizarea unui laborator de cercetări şi pentru extinderea experimentelor. Acesta
a devenit vestita staţiune Rothamsted, cea mai veche staţiune de cercetări agricole din lume.
La întrebarea ce poate experimenta cercetătorul agricol, se poate răspunde: aproape
o infinitate de idei. Practic orice factor ce influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor:
îngrăşăminte, erbicide, lucrări ale solului, desimi de plante, epoci de semănat, hormoni de
creştere ş.a.m.d.
Experimentul în câmp este o suprafaţă unde sunt amplasate mai multe tratamente
iar cultura devine comparativă, adică variantele se compară între ele după anumite reguli
în condiţii cât mai apropiate de producţie pentru a studia influenţa factorului supus
cercetării.
Orice factor experimentat are mai multe graduări. La experienţele monofactoriale,
aceste graduări se numesc variante. La experimentele polifactoriale, variantele sunt
reprezentate prin combinaţii de factori. De exemplu, dacă factorul A – epoca de plantare,
are două graduări iar factorul B - desimea de plantare, are patru graduări, vor rezulta patru
variante ale lui B pentru fiecare dintre graduările lui A, adică epoca de plantare. Aceasta
înseamnă că vom experimenta toate cele patru desimi de plantare (graduările lui B) în
fiecare dintre cele două epoci de plantare (graduările lui A), deci 8 combinaţii (a1b1, a1b2,
a1b3, a1b4, a2b1, a2b2, a2b3 şi a2b4).
Principalele elemente componente ale experimentului sunt:
1.Parcela experimentală. Este suprafaţa pe care se aplică un tratament; unitatea
experimentului. Toate parcelele dintr-o experienţă sunt identice ca formă şi
mărime. În general, forma parcelei experimentale poate fi dreptunghiulară sau
pătrată, în funcţie de metoda de aşezare a experienţelor în câmp. Mărimea parcelei
experimentale depinde de natura plantelor cu care se experimentează. Astfel, dacă
 se experimentează cu cereale păioase, suprafaţa suprafaţa pentru o parcelă variază
între 20-30 m2 iar dacă se experimentează cu plante prăşitoare suprafaţa pentru o
parcelă este cuprinsă între 40-50 m2. Parcelele trebuie să fie semănate uniform,
complet şi să cuprindă, pe cât posibil, acelaşi număr de plante recoltabile.
2. Varianta o parcelă experimentală căreia i se aplică un anumit tratament; se
notează cu cifre arabe. Noţiunile de parcelă experimentală şi variantă nu trebuie
confundate deoarece parcela reprezintă suprafaţa iar varianta reprezintă
tratamentul care i se aplică.
În primul bloc sau repetiţie, variantele se aşează în ordinea crescătoare a numerelor
iar în celelalte blocuri sau repetiţii se aşează întâmplător sau randomizat (de la to
random în lb. engleză = a arunca la întâmplare). Acest lucru este necesar pentru a
atenua, în rezultatele medii de producţie, neuniformitatea terenului.
Randomizarea variantelor conferă experimentului următoarele avantaje:
- asigură datelor experimentale proprietăţi matematice, necesare folosirii calculului
erorilor şi elimină subiectivismul în distribuirea variantelor;
- permite fiecărei variante să fie în directă vecinătate cu oricare alte variante;
- oferă posibilitatea păstrării secretului numărului variantelor.
Trebuie făcută pentru fiecare experienţă în parte. La aceeaşi experienţă se va
menţine randomizarea stabilită atât la repetarea experienţei în mai multe locaţii cât şi la
repetarea ei mai mulţi ani.
3. Blocul este suprafaţa de teren dintr-o experienţă care cuprinde pe orizontală, o
singură dată, toate variantele sau numai o parte dintre ele. Din acest punct de vedere,
blocurile pot fi complete sau incomplete.
Blocurile complete se întâlnesc la anumite metode de aşezare a experienţelor în
câmp, cum sunt: metoda blocurilor, metoda pătratului latin, metoda dreptunghiului latin.
Blocurile incomplete se întâlnesc la metoda grilajelor.
4. Repetiţia este suprafaţa de teren dintr-o experienţă care cuprinde pe orizontală
toate variantele cu care se experimentează. Ea poate fi compusă dintr-un bloc complet, şi
în acest caz se identifică cu blocul, sau mai multe blocuri incomplete.
Atât blocurile cât şi repetiţiile se numerotează cu cifre romane. Fiecare variantă este
prezentă de mai multe ori în câmpul experimental dar se găseşte o singură dată într-o
repetiţie.
5. Varianta martor (Mt.) este o parcelă experimentală care serveşte drept bază de
comparaţie pentru variantele cercetate. Martorul serveşte la stabilirea diferenţelor de
producţie ale variantelor faţă de el. există mai multe modalităţi de comparare a variantelor
într-o experienţă şi anume:
- comparaţia cu varianta curentă, cea mai folosită în zona respectivă (soiul sau hibridul care
se cultivă pe cele mai mari suprafeţe, erbicidul cel mai folosit, etc.);
- comparaţia cu media experienţei.
- comparaţia cu cea mai bună variantă a experimentului, care permite stabilirea minusurilor
de producţie. Uneori acest procedeu nu dă rezultate bune în cazul seriilor de experienţe,
când cea mai bună variantă se schimbă de la un an la altul sau de la o localitate la alta.
- compararea variantelor între ele, ceea ce permite un număr mare de comparaţii.
Cele mai utilizate metode de comparaţie sunt comparaţia cu varianta (tratamentul)
obişnuit în zonă şi comparaţia cu media variantelor.
 6. Perdelele de protecţie sunt parcelele care se amplasează la marginile experienţei
cu scopul de a asigura protecţia variantelor marginale de pagubele provocate de păsări,
animale sau oameni. Suprafaţa şi forma lor sunt, de regulă, identice cu cele ale unei parcele
experimentale. Suprafaţa poate fi mai mică de cea a unei parcele experimentale atunci când
terenul pe care se amplasează o experienţă este insuficient.
Suprafaţa perdelelor se cultivă cu aceeaşi plantă cu care se experimentează şi se
aplică toate lucrările de îngrijire necesare în aşa fel încât plantele să fie viguroase, bine
dezvoltate, să tenteze dăunătorii care ar intenţiona să provoace pagube experimentului.
7. Banda de protecţie înconjoară întreaga experienţă, pentru a o proteja. Se foloseşte
în cazul experienţelor izolate. Dacă experimentele sunt amplasate grupat, banda de
protecţie va înconjura, pe exterior întreg câmpul experimental. Lăţimea benzii de protecţie
trebuie să fie dublul lăţimii unei parcele experimentale iar la plantele căutate de păsări
(cânepă, floarea – soarelui), de trei ori.
8. Drumurile despart experienţele între ele sau sectorul de producţie faţă de câmpul
experimental. Ele trebuie dimensionate în aşa fel încât să permită manevrarea facilă a
agregatelor agricole folosite la lucru în experienţe.
9. Aleile sau potecile despart blocurile experienţelor între ele. Ele se menţin curate
de buruieni prin prăşit şi greblat, pentru a delimita repetiţiile sau blocurile şi a facilita
deplasarea cercetătorilor. Uneori, aleile se delimitează prin erbicidare totală, cu echipament
manual de stropit, atunci când se seamănă culturi dese, ce nu permit crearea aleilor de la
semănat.
10. Eliminările sunt suprafeţele de teren de pe care se elimină plantele, înainte de
recoltarea variantelor experimentale. Acest lucru se face în scopul îndepărtării influenţei
marginilor, a drumurilor şi a vecinilor, în general. Plantele care sunt la margini sau în
capătul variantelor se găsesc permanent sub influenţa unor factori care ar putea să creeze
condiţii mai bune sau mai nefavorabile, faţă de cele care se găsesc în interiorul variantelor.
Beneficiind de condiţii diferite de lumină, umiditate, etc., aceste plante se elimină şi rămân
în variantă numai plantele care s-au dezvoltat în condiţii egale între care a variat doar
factorul sau factorii pe care dorim să îi experimentăm. Rezultă că suprafaţa totală a
variantei, este formată din suprafaţa recoltabilă şi suprafaţa eliminată. La plantele semănate
în rânduri dese, se elimină 1 m frontal şi 0,5 m lateral iar la plantele semănate în rânduri
largi se elimină rândul dintre variante, cu ţăruşul şi două plante frontal. Acest lucru se face
manual, prin delimitare cu sfoară şi tăierea plantelor cu secera. Este mai uşor să facem
acest lucru înainte de a recolta varianta propriu-zisă. Pentru recoltarea variantelor există
combine speciale, cu masa mică, adaptată pentru cercetare.
11. Golurile sunt suprafeţele de teren din experienţă pe care nu se găsesc plante
pentru că, fie nu au răsărit, fie au dispărut din cauze diverse. Ele se iau în considerare la
experimentele cu plante semănate în rânduri depărtate. Astfel, acolo unde există un gol,
plantele vecine, din lateral, faţă şi spate, se elimină, pentru că se consideră că au avut
condiţii mai bune de lumină şi apă şi denaturează rezultatul experienţei.
12. Coloanele sunt suprafeţe de teren în care variantele apar, pe verticală, o singură
dată în toate blocurile experienţei. Ele se întâlnesc la metodele mai elaborate de aşezare
cum sunt dreptunghiul latin, pătratul latin şi metoda grilajelor. O coloană are 2-4
subcoloane.
1.5. Necesarul de materiale pentru câmpul experimental
 In vederea realizării diverselor experimente trebuie să se efectueze toate lucrările
la timp. Principalele lucrări din câmpul experimental sunt: pichetatul, semănatul, lucrările
de îngrijire, luarea probelor de sol şi plante, măsurători, recoltat, analiza recoltei ş.a. În
acest scop avem nevoie de:
- echer mare de lemn pentru trasarea unghiurilor drepte;
- 2 rulete de oţel de 20 şi 50 m şi 10-15 fişe de sârmă;
- circa 15 jaloane de lemn cu armătură de fier la vârf;
- ciocane de lemn, ţăruşi de lemn de circa 25 cm lungime şi etichete metalice vopsite,
pentru fiecare parcelă;
- o sârmă galvanizată de circa 100 m lungime şi 2 mm grosime;
- sârme sau sfori lungi cât parcelele;
- semănătoare specială pentru experienţe;
- combină specială pentru experienţe;
- aparatură manuală de stropit;
- cântar mic, până la 10 kg;
- cântar mare, până la 150 kg;
- 2-3 prelate şi săculeţi de pânză şi hârtie în număr corespunzător şi etichete;
- tărgi, coşuri, vânturători mici;
- aparatură meteorologică: pluviometru, barometru metalic, termometre;
- carnete de observaţii pentru câmp, registre mari;
În ceea ce priveşte oamenii care activează în câmpurile de experienţă, tehnicieni,
laboranţi, muncitori, etc., trebuie să fie, în primul rând bine pregătiţi, conştiincioşi, stabili
şi de încredere.

1.6. Planificarea experienţelor, alegerea mărimii parcelelor şi a metodei de aşezare

Planificarea experienţelor se face pe baza cunoaşterii cerinţelor agriculturii în zona

1.5. Factorii care influenţează producţia parcelelor experimentale

În cadrul unei experienţe de câmp intervin anumiţi factori cum sunt: influenţa marginilor,
influenţa variantelor vecine şi influenţa golurilor, care deformează rezultatele
experimentale obţinute astfel încât acestea nu mai sunt reale şi nu au valoare ştiinţifică.
Influenţa marginii este reprezentată prin acţiunea pe care o exercită drumurile şi cărările,
prin spaţiul lor, asupra plantelor situate în marginile parcelelor experimentale.
Această influenţă poate fi pozitivă, datorându-se faptului că plantele din marginile
parcelelor se dezvoltă mai bine şi vor fi mai viguroase, comparativ cu celelalte plante din
interiorul parcelei, deoarece beneficiază de un spaţiu de nutriţie mai mare, mai multă
lumină şi umiditate. Diferenţele dintre plantele marginale şi cele din interiorul parcelei
variază în funcţie de lăţimea cărării (drumului), specie, soi, etc. De exemplu, din cercetările
lui G. Anghel se observă că o cărare separatoare dintre parcele cu lăţimea de 20-40 cm are
o influenţă foarte mare asupra plantelor din marginea parcelei.
De asemenea, uneori influenţa marginii poate avea efect negativ asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor din marginile parcelelor, deoarece acestea pot fi rănite sau distruse cu
ocazia executării diferitelor lucrări sau deplasării persoanelor şi utilajelor.
Influenţa marginilor laterale asupra rezultatelor experimentale la speciile cultivate în
rânduri dese creşte proporţional cu dimensiunea cărării separatoare, lungimea parcelei şi
este invers proporţională cu suprafaţa parcelei. Ca atare, în cazul parcelelor mari, de peste
100 m2, această influenţă poate fi ignorată.
Pentru a înlătura influenţa marginii în vederea unei aprecieri reale a valorii variantelor
studiate, se impune eliminarea plantelor de pe rândurile laterale şi de la capetele frontale
ale parcelelor.
Eliminările laterale, la speciile cultivate în rânduri dese constau în îndepărtarea unui rând
de la fiecare margine la experienţele cu soiuri şi 4-8 rânduri la experienţele cu îngrăşăminte,
irigaţii, lucrări ale solului, etc. La speciile cultivate în rânduri rare nu se fac eliminări
laterale deoarece între parcele nu există cărări separatoare şi ca atare nu există influenţe ale
marginii.
Eliminări frontale, la speciile cultivate în rânduri dese se fac prin îndepărtarea plantelor de
pe o fâşie de 0,5-1 m lăţime la ambele capete ale parcelei. La speciile cultivate în rânduri
rare în funcţie de distanţa dintre plante pe rând, se elimină 2-5 plante de la ambele capete
ale fiecărui rând.
Influenţa variantelor vecine apare între variantele de pe parcele alăturate în cazul în care
nu există cărări separatoare între acestea, sau cărările sunt prea înguste şi variantele se
deosebesc puternic între ele din punct de vedere al taliei, densităţii precocităţii, sau naturii
lor. În urma influenţei dintre variantele vecine, plantele din rândurile marginale ale
parcelelor prezintă deosebiri pozitive sau negative faţă de plantele din interiorul parcelei.
Această influenţă poate fi pozitivă, de exemplu plantele dintr-o parcelă nefertilizată sau
neirigată aflată în vecinătatea unei parcele pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau irigaţii, vor
avea condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare beneficiind de o parte din cantităţile de
îngrăşăminte sau apă care ajung în spaţiul lor de nutriţie.
Influenţe negative apar între variantele vecine care se deosebesc prin: talie (plantele
variantei cu talie mai înaltă umbresc plantele variantei vecine), precocitate (formele mai
tardive folosesc substanţe nutritive din spaţiul de nutriţie al formelor mai timpurii) sau
densitate (plantele din rândurile marginale parcelei cu desime mare se hrănesc din spaţiul
de nutriţie al parcelei vecine care are o desime mai mică).
Influenţa variantelor vecine depinde de următorii factori:
- distanţa dintre rânduri. Astfel, influenţa vecinilor este mai mare la speciile cultivate în
rânduri dese, unde poate afecta chiar şi al doilea sau al treilea rând, în timp ce la speciile
în rânduri rare influenţele apar doar când se experimentează distanţe între rânduri mai mici
decât cele clasice;
- tipul experienţei. Influenţa vecinilor este mai mare la experienţele cu irigaţii sau
îngrăşăminte, deoarece de aceste substanţe nutritive sau umiditate pot beneficia şi plantele
marginale ale parcelei alăturate;
- deosebirile dintre variante. Pe măsură ce variantele prezintă deosebiri mari între ele, cresc
şi influenţele dintre acestea. În asemenea cazuri pentru a limita aceste influenţe se
recomandă gruparea variantelor în experienţe separate, în funcţie de natura diferenţelor
dintre ele;
- forma parcelelor. Cu cât parcelele sunt mai alungite şi mai înguste, suprafaţa de contact
dintre parcelele alăturate este mai mare, influenţa vecinilor este mai puternică şi afectează
plantele de pe o suprafaţă mai mare.
Inlăturarea influenţei variantelor vecine se poate face prin:
- eliminări laterale. La speciile cultivate în rânduri dese, se elimină câte un rând la
experienţele cu soiuri, epoci de semănat, densităţi şi 4-8 rânduri la experienţele cu
îngrăşăminte, irigaţii, lucrări ale solului, etc. La speciile cultivate în rânduri rare se elimină
un rând la experienţele cu soiuri, epoci de semănat, desimi şi două rânduri la celelalte
categorii de experienţe. În situaţiile în care numărul de rânduri din parcelă este redus, astfel
încât după eliminări nu mai rămân în parcelă suficiente plante pentru experimentare, la
înfiinţarea experienţei se iau măsuri de mărire a spaţiului (cărării) dintre parcele;
- gruparea în experienţe separate a variantelor care prezintă deosebiri mari între ele, sau
gruparea acestor variante în diferite blocuri incomplete în interiorul repetiţiilor.;
- la experienţele cu specii multianuale de vigoare mare (pomi, viţă de vie, arbori, arbuşti)
între parcele se vor prevedea rânduri izolatoare (cu plante de aceiaşi vârstă, vigoare, soi)
câte unul la experienţele cu soiuri, tăieri, sisteme de conducere şi două rânduri izolatoare
la experienţele cu îngrăşăminte, irigaţii, etc.
Influenţa golurilor constă în faptul că plantele din vecinătatea goluri- lor beneficiază de un
spaţiu de nutriţie, lumina şi umiditate mai mare, ca atare vor fi mai dezvoltate decât
celelalte plante din parcelă, iar rezultatele experimentale vor fi altele decât cele reale.
Golurile reprezintă porţiuni din suprafaţa parcelelor experimentale unde din diferite motive
plantele lipsesc, fie pentru că nu au răsărit, fie pentru că au fost distruse în timpul executării
diferitelor lucrări din câmpul experimental.
Golurile au semnificaţie diferită în funcţie de specie. Astfel, la speciile cultivate în rânduri
rare prin gol se înţelege locul din parcelă unde lipseşte o plantă sau planta este foarte slab
dezvoltată, la speciile cultivate în rânduri dese golul reprezintă locul unde lipsesc mai multe
plante învecinate.
Apariţia golurilor şi efectul lor asupra rezultatelor experimentale depinde de mai mulţi
factori: materialul semincer sau săditor necorespunzător; modul de executare al lucrărilor
de înfiinţare (semănat, plantat) şi îngrijire a câmpului experimental; condiţiile climatice ale
anului experimental; specia care se experimentează; atacuri de boli, dăunători, păsări,
animale.
În funcţie de natura lor, golurile din parcelele experimentale pot fi:
- goluri sistematice, apar la unele variante în aceiaşi măsură pe toate repetiţiile, datorându-
se sensibilităţii variantelor respective faţă de anumiţi factori de mediu, sau atacuri de boli.
De exemplu, rezistenţa slabă la ger a unui soi de grâu dintr-o experienţă cu soiuri,
determină prezenţa multor goluri în toate repetiţiile acestei variante, spre deosebire de
variantele rezistente care nu prezintă goluri. Influenţa acestor goluri nu trebuie eliminată
nici la colectarea datelor experimentale şi nici la valorificarea rezultatelor obţinute,
deoarece apariţia lor reflectă prezenţa unei însuşiri negative sau deficienţe a variantei
respective, de care trebuie ţinut cont la aprecierea sa;
- goluri accidentale, apar neregulat în diferite repetiţii ale aceleiaşi variante datorându-se
unor greşeli la înfiinţarea experienţei, distrugeri plante lor în timpul lucrărilor de îngrijire,
atacurilor de dăunători, etc. Influenţa acestor goluri trebuie eliminată la colectarea datelor
experimentale şi la valorificarea rezultatelor obţinute, altfel se obţin concluzii eronate fără
valoare ştiinţifică şi practică.
În vederea obţineri unor rezultate experimentale reale şi precise se vor lua măsuri de a
preveni apariţia golurilor prin: pregătirea corespunzătoare a patului germinativ respectiv a
terenului, pentru executarea semănatului sau a plantatului; folosirea unui material semincer
sau material săditor de calitate, tratat corespunzător cu pesticide contra bolilor şi
dăunătorilor; utilizarea unor maşini de semănat sau plantat, de precizie şi bine reglate;
executarea în condiţii optime a lucrărilor de îngrijire.
Dacă totuşi vor apărea goluri în parcelele experimentale, se vor aplica metode de calcul
adecvate în funcţie de frecvenţa lor şi specia experimentată, pentru a înlătura efectul lor
asupra rezultatelor obţinute.
Avănd în vedere că majoritatea experienţelor agricole se desfăşoară pe parcele
repetiţii în vederea realizării obiectivelor propuse este necesară efectuarea de măsurători
asupra plantelor din parcele. Pentru reducerea cheltuielilor, volumului de muncă şi timpului
aferent, măsurătorile se efectuează asupra unor probe (eşantioane) reprezentate printr-un
anumit număr de plante alese din parcele.
Conform celor prezentate în subcapitolul anterior o probă trebuie să fie reprezentativă,
adică valoarea caracterului măsurat la plantele investigate să fie foarte apropiată de
valoarea obţinută prin măsurarea tuturor plantelor parcelei. În acest caz fiecare parcelă
reprezintă o populaţie.
Determinarea fazelor fenologice şi a însuşirilor de rezistenţă. Succesiunea şi durata
principalelor faze fenologice diferă de la o specie la alta, fiind influenţată atât de genotip
cât şi de condiţiile ecologice şi tehnologice ale culturii.
Începutul fiecărei faze fenologice se notează în momentul când 15 % din plantele parcelei
au atins stadiul respectiv, iar starşitu1 fazelor fenologice se consideră în momentul când 75
% din plantele parcelei au atins acest stadiu. Aceste valori procentuale se stabilesc vizual
la speciile cultivate în rânduri dese şi prin numărarea plantelor din parcelă la speciile
cultivate în rânduri rare.
Pe baza diferenţei dintre sfărşit şi început se determină durata în zile a fiecărei faze
fenologice. Însumând durata tuturor fazelor fenologice se determină perioada de vegetaţie
a variantei respective.
Toate rezultatele obţinute privind începutul, sfărşitul, durata fazelor fenologice, precum şi
durata perioadei de vegetaţie trebuie corelate cu datele climatice ale anului respectiv.
Pentru aprecierea însuşirilor de rezistenţă ale plantelor faţă de atacurile de boli, dăunători
sau diferite condiţii nefavorabile de mediu, cel mai des folosit sistem se bazează pe
acordarea de note de la 0-9 după scara F.A.O. Conform acestui sistem, nota 1 reprezintă
limita maximă a rezistenţei, iar nota 9 limita maximă a sensibilităţii. Nota O (zero) se
acordă în situaţiile în care nu se poate face aprecierea (de exemplu, stabilirea rezistenţei la
atacul unui anumit agent patogen în anii când acesta nu apare în cultură), sau atunci când
din diferite motive unele variante nu pot fi luate în considerare (plantele din parcelele
respective pot fi afectate de alţi factori şi nu de cel faţă de care apreciem rezistenţa).
La notare se recomandă a se folosi doar note întregi şi nu note zecimale (3,5; 6,5; etc) sau
note de trecere, iar în situaţia în care există dubii asupra notei ce trebuie acordată se va da
nota mai slabă (care valoric este mai mare).
Stabilirea rezistenţei la atacurile de boli şi dăunători se face în funcţie de frecvenţa şi
intensitatea atacului. Determinările respective se fac în momentul de maximă intensitate a
atacului şi pot fi exprimate şi prin acordarea de note de la 0 la 9.
Frecvenţa atacului (F %) reprezintă numărul de plante atacate din parcelă (n) raportat la
numărul total de plante analizate (N), sau numărul organelor atacate ale plantei (n) raportat
la numărul total al organelor analizate.
Intensitatea atacului (I %) reprezintă procentul în care o plantă sau un organ al acesteia este
atacat, sau pierderea de producţie înregistrată de o plantă sau de o parcelă. Intensitatea
atacului poate fi exprimată atât calitativ cât şi cantitativ. Pe baza valorilor frecvenţei (F %)
şi a intensităţii atacului (I %) se calculează gradul de dăunare (Gd).
În vederea aprecierii atacurilor de dăunători este necesară şi cunoaşterea unor elemente
cantitative şi calitative ce caracterizează populaţiile de insecte. Elementele cantitative sunt:
densitatea populaţiei exprimată prin numărul de insecte raportat la o plantă, sau organ al
acesteia, sau unitate de suprafaţă; coeficientul de înmulţire a populaţiei exprimat prin
raportul dintre densitatea actuală a populaţiei şi densitatea generaţiei anterioare. Elementele
calitative sunt: fecunditatea, care reprezintă capacitatea unei insecte femele de a produce
şi depune ouă; indicele sexual, care reprezintă raportul dintre numărul femelelor şi numărul
total al insectelor.
Rezistenţa la cădere sau frângere a tulpinii se apreciază prin acordarea de note de la 0 la 9,
în funcţie de procentul plantelor căzute (în general, la speciile cultivate în rânduri dese) sau
a plantelor la care tulpinile s-au frânt (la speciile cultivate în rânduri rare).
Rezistenţa la iernare se apreciază primăvara devreme, după reluarea vegetaţiei, prin
acordarea de note de la 0 la 9 în funcţie de procentul plantelor care au supravieţuit.
Determinarea se poate face pe bază de aprecieri vizuale, sau prin numărarea plante lor la
intrarea şi ieşirea din iarnă.
Rezistenţa la secetă se apreciază în fazele critice ale plantelor (creşterea tulpinii, înflorit,
umplerea boabelor, formarea fructelor, etc), prin acordarea de note (0-9) în funcţie de
schimbările pe care le suferă plantele sub acţiunea secetei; aspectul general al plante lor;
schimbările la culoare a frunze lor; viteza ofilirii; procentul de sterilitate, numărul plantelor
care au pierit; etc.
Pentru a evidenţia corect ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor, sau vigoarea acestora,
la speciile anuale şi mutianuale se determină numeroase elemente cum sunt: înălţimea
plante lor; diametrul tulpinii; suprafaţa secţiunii trunchiului; creşterea medie şi numărul
lăstari lor; volumul şi diametrul coroanei, suprfaţa foliară, etc.
Înălţimea plantelor este un indicator important în cazul în care nu este afectat de anumite
lucrări tehnologice: tăieri, ciupiri, cârniri, etc. Aceasta exprimă distanţa de la nivelul solului
(colet) şi până la cel mai înalt punct al plantei, fiind exprimat, după caz, în centimetri la
speciile cu talie redusă, sau metri la speciile cu talie mare (pomi, arbori).
La speciile anuale se poate determina pentru fiecare fază fenologică în parte, sau
doar pentru o anumită fază în funcţie de scopul urmărit. De asemenea, se pot stabili şi
dimensiunile unor segmente (intenodii) ale tulpinii plantelor.
La speciile multianuale cu vigoare mare (pomi, arbori) se determină anual, putându-se
stabili atât înălţimea trunchiului cât şi înălţimea coroanei.
Diametrul tulpinii este un indicator al ritmului şi vigorii de creştere la speciile anuale şi
unele specii multianuale de vigoare redusă. De regulă, se măsoară cu şublerul la jumătatea
înălţimii sau lungimii tulpinii şi se exprimă în milimetri.
Suprafaţa secţiunii trunchiului (SST) este indicatorul cel mai important pentru
determinarea vigorii de creştere la speciile multianuale cu vigoare mare (pomi, arbori). Se
determină prin măsurarea anuală a diametrului trunchiului la jumătate din înălţimea sa
(între sol şi prima ramură), sau prin măsurarea circumferinţei trunchiului.
Diametrul coroanei este un indicator important pentru determinarea vigorii de creştere la
pomi şi arbori, care poate fi influenţat de unele lucrări tehnologice (tăieri), astfel că trebuie
utilizat cu mare atenţie.
Acest indicator delimitează extremităţile coroanei între ultimele creşteri anuale pe direcţiile
măsurate. Diametrul coroanei se măsoară obligatoriu pe două direcţii perpendiculare ale
coroanei, excutându-se cu ruleta asupra proiecţiei coroanei pe sol şi exprimându-se în
centimetri sau în metri.
Diametrul coroanei poate fi utilizat pentru determinarea gradului de ocupare al terenului
sau la determinarea volumului coroanei (înmulţindu-se cu înălţimea acesteia, ţinând cont
însă şi de forma sa).
Numărul şi creşterea medie a lăstarilor se detennină de regulă la speciile multianuale, după
căderea frunzelor, prin numărarea lăstarilor pe plantă şi a lungimii acestora. Pe baza
produsului dintre numărul şi lungimea lăstarilor se obţine suma creşterilor anuale, care se
exprimă în metri.
Determinarea lungimii medii a lăstarilor se face la 3-5 pomi (arbori) din fiecare variantă,
măsurându-se câte 50 lăstari la întâmplare pe fiecare pom.
În funcţie de lungimea medie, lăstarii sunt apreciaţi ca fiind: foarte mari dacă au peste 80
cm; mari dacă au 40-80 cm; medii cu valori de 20-40 cm; slabi dacă au 10-20cm; foarte
slabi, sub 10 cm;
Determinarea suprafeţei foliare pe plantă este destul de dificil de realizat mai ales la speciile
cu vigoare mare (pomi, arbori), datorită numărului mare de frunze pe plantă şi fonnei
diferite a acestora. Suprafaţa medie a frunze lor se poate detennina prin mai multe metode
şi anume: cu hârtia milimetrică, apreciind suprafaţa delimitată de conturul frunzei; cu
formule matematice, determinând direct suprafaţa limbului foliar pe baza unor măsurători
ale frunzelor; pe cale gravimetrică cântărind o porţiune din limbul foliar cu o suprafaţă
determinată; cu ajutorul unor echipamente speciale.
Pentru determinarea suprafeţei medii a unei frunze, de pe fiecare plantă se recoltează şi se
măsoară 50 de frunze din diferite părţi ale acesteia şi de diferite dimensiuni.
Capacitatea de producţie reprezintă cantitatea totală de produs util ce se obţine la unitatea
de suprafaţă. În funcţie de specie, producţia poate fi reprezentată prin diferite organe ale
plante lor: seminţe, fructe, frunze, flori, tulpini, radăcini, etc.
Determinarea producţiei se poate face în funcţie de specia care se experimentează, pentru
fiecare plantă, sau la unitatea de suprafaţă. Pentru stabilirea producţiei pe plantă, se
cântăresc producţiile pentru fiecare plantă din parcelă şi apoi se face media acestora. Pentru
a stabilii producţia la unitatea de suprafaţă (de regulă, la hectar, rareori, la metru pătrat), se
recoltează toate plantele din parcelă, cântărindu-se recolta obţinută, care se exprimă apoi
la unitatea de suprafaţă (ha).
P / ha = Pp x 10000 , în care: P/ha - producţia la hectar;
Sp
Pp - producţia unei parcele; Sp - suprafaţa unei parcele în m2
În funcţie de scopul experienţei, capacitatea de producţie poate fi exprimată în: mărimi
fizice (g, kg, t, seminţe, boabe, fructe, rădăcini, etc); sau cantităţi ale unor diferite substanţe
(zahăr, ulei, proteine, fibre, etc) în funcţie de conţinutul biochimic, folosind
următoarea formulă:
Ps = % s x P, în care:
100
Ps - producţia de substanţă (zahăr, ulei, proteină, etc) la unitatea de suprafaţă; % conţinutul
de substanţă al producţiei; P - producţia recoltată la 100 % substanţa uscată.

1.6. Clasificarea experienţelor

Cercetarea ştiinţifică este un domeniu de mare complexitate şi importanţă bazat pe un înalt
profesionalism care lărgeşte aria de cuprindere şi cunoaştere ştiinţifică. După specificul
activităţii desfăşurate cercetarea ştiinţifică poate fi:
-fundamentală, desfăşurată în principal pentru a dobândi cunoştinţe noi cu privire la diferite
fenomene şi procese, precum şi în vederea formulării şi verificării de ipoteze, modele
conceptuale, teorii. Aceasta urmăreşte realizarea unor obiective de perspectivă al căror
efect se va materializa mai târziu;
- aplicativă, destinată în principal utilizării cunoştiinţelor ştiinţifice pentru perfecţionarea
sau realizarea de noi produse, tehnologii şi servicii. Aceasta urmăreşte obţinerea unor
rezultate cu aplicare imediată în practica culturii plantelor sau domenii cu profil
asemănător;
Paradoxul de necontestat al ştiinţei este că odată cu lărgirea cunoaşterii creşte şi numărul
enigmelor sau al elementelor necunoscute care necesită a fi studiate şi ulterior lămurite.
Obiectivele cercetării ştiinţifice în general şi a celei agro-biologice în special sunt
schimbătoare, într-o continuă dinamică, dependentă de evoluţia bazei materiale şi de
pretenţiile societăţii. Principalele obiective ale cercetării agricole sunt:
- crearea unor noi cultivare superioare celor existente în ceea ce priveşte capacitatea de
producţie, calitatea, însuşiri de rezistenţă, etc;
- studiul efectelor pe care le generează modificările factorilor de producţie şi identificarea
nivelelor optime ale acestor factori pentru producţie, calitate şi alte însuşiri ale plantelor;
- studiul unor noi tehnologii, noi specii de cultură sau suprafeţe care pot asigura sporirea
producţiei agricole dintr-o anumită zonă;
- oferirea de noi informaţii cultivatorilor care să le permită realizarea unor producţii şi
profituri superioare;
- extinderea bazei teoretice asupra modului de acţiune separat şi interacţiunii diferiţilor
factori asupra creşterii, dezvoltării şi producţiei plantelor de cultură.
Cercetarea ştiinţifică din domeniul culturii plantelor este foarte complexă datorită
multitudinii de probleme ca urmare a biodiversităţii existente în cadrul speciilor şi
genurilor, a tehnologiilor specifice de cultură, a mediului sau habitatului ecologic.
Pentru a contribui la dezvoltarea ştiinţelor biologice aplicative (în cazul de faţă al culturii
plantelor) experimentarea ştiinţifică trebuie să-şi extindă metodele de la observaţii, la
concluzii şi recomandări cu valoare practică în care statistica matematică are un rol
considerabil.
Rezolvarea obiectivelor cercetării agricole presupune realizarea a diferite experienţe şi
experimente, pe care le vom defini în continuare conform dicţionarului explicativ al limbii
române.
Experienţele reprezintă verificarea cunoştinţelor pe cale practică, prin cercetarea
fenomenelor din realitate.
Experimentul este un procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în provocarea
intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor
care le guvernează.
Domeniul experienţelor agricole (ştiinţele care studiiază toate speciile vegetale) este
extrem de vast şi variat cuprinzând ştiinţe fundamentale (Biochimia, Botanica, Fiziologia,
Genetica, etc.), ştiinţe aplicative (diferite tehnologi agricole şi horticole, protecţia plantelor,
ameliorarea plantelor, etc.) dar şi scopuri practice. Ele se desfăşoară în laborator, casa de
vegetaţie, seră, fitotron dar mai ales în câmpul experimental.
Experienţele din laborator oferă posibilitatea aprofundării sau confirmării observaţiilor
efectuate în câmpul experimental. În laborator se pot reproduce anumite procese fizice sau
fizico-chimice observate în câmp, iar studiul acestora permite elaborarea unor metode de
dirijare a factorilor de vegetaţie la culturile de producţie. Rezultatele obţinute sunt cu atât
mai reale cu cât condiţiile experimentale din laborator sunt mai apropiate de cele din câmp.
Experienţele din casa de vegetaţie permit dirijarea cu mare precizie, cantitativă şi calitativă
a factorilor de vegetaţie (apă, lumină, temperatură, substanţe nutritive, etc.) pe parcursul
experimentării. Rezultatele obţinute explică fenomenele care se petrec în câmp pe
parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor şi permit o interpretare mai bună a rezultatelor
de producţie obţinute.
Experienţele din câmp reprezintă mijlocul cel mai concret de studiere a diferitelor
fenomene sau factori care permit îmbunătăţirea rezultatelor de producţie. Aceste experienţe
se realizează în condiţii foarte apropiate celor din culturile de producţie, iar rezultatele
obţinute permit elaborarea unor concluzii şi recomandări cu aplicaţie directă şi imediată în
producţie în vederea obţinerii unor rezultate superioare şi o sporire a eficienţei economice
a culturilor.
Pe măsură ce în agricultură sunt folosiţi tot mai mulţi şi mai variaţi factori pentru
mărirea producţiei, experimentarea agricolă apare ca o necesitate pentru a stabili atât
măsura eficienţei lor cât şi cea a interacţiunii dintre aceştia pentru îmbunătăţirea cantitativă
şi calitativă a producţiilor obţinute, respectiv sporirea beneficiului economic al culturii
diferitelor specii.
Experimentările riguroase efectuate în laborator şi în câmp reprezintă, fără îndoială,
mijlocul esenţial de realizare a cercetării ştiinţifice, deoarece pe baza lor se obţin datele
ştiinţifice care stau la baza tuturor ştiinţelor agricole şi se elaborează tehnologiile practice
ale speciilor de cultură.
Pentru practica agricolă experimentările în câmp au o importanţă însemnată deoarece pun
la dispoziţia cultivatorilor informaţii preţioase privind gradul de aplicabilitate al unor
recomandării făcute de unităţile de cercetare pentru localitatea sau zona respectivă privind
valoarea unor genotipuri, substanţe de combatere, tehnologii de cultură, etc. În plus,
experienţele de câmp şi loturile demonstrative reprezintă mijlocul cel mai credibil de
propagandă ştiinţifică în vederea promovării în producţie a noilor cultivare, substanţe de
combatere, măsuri tehnologice, etc.
Referindu-ne doar la experienţele de câmp menţionăm că ele se desfăşoară permanent
pentru fiecare specie cultivată pentru că an de an apar noi genotipuri, noi substanţe de
combatere, noi îmbunătăţiri tehnologice care impun a fi testate. De asemenea, având în
vedere că rezultatele experimentale obţinute sunt afectate de influenţa factorilor
pedoclimatici, experienţele trebuiesc efectuate în fiecare zonă sau microzonă ecologică,
deoarece solul şi clima acestora prezintă deosebiri evidente şi pentru ca rezultatele
experimentale să fie valabile ele trebuie obţinute în condiţiile respective de climă şi sol.
Posibilitatea obţinerii unor rezultate experimentale corespunzătoare (reale,
repetabile cu cheltuieli rezonabile) depinde de mai mulţi factori, dintre care amintim:
- Planificarea judicioasă a experienţelor. Ca atare, cu mult timp înainte de începutul efectiv
al experimentări se va stabili planul experimental (numărul factorilor studiaţi şi graduările
acestora, suprafaţa parcelelor, numărul de repetiţii, metoda de aşezare adoptată, varianta
sau variantele martor, etc), astfel încât să se poată asigura toate resursele materiale, umane
şi tehnologice necesare pentru o bună desfăşurare a experimentării. În ceea ce priveşte
problematica studiata în experienţă, aceasta trebuie să fie foarte clar definită (se vor studia
acele probleme care prezintă importanţă pentru practica din zona respectivă), să poată fi
rezolvată cu resursele existente în perioada de timp dinainte stabilită. Prioritatea
obiectivelor studiate se va stabili în funcţie de impactul tehnico-ştiinţific şi social al
acestora;
- Necesitatea aplicării unei tehnologii performante pe baza unei dotări corespunzătoare
(maşini şi utilaje specifice pentru câmpurile experimentale), care să permită executarea
mecanizată, uniformă şi într-o perioadă scurtă de timp a lucrărilor din câmpul
experimental. În acest sens se urmăreşte reducerea pe cât posibil a lucrărilor manuale din
câmpul experimental, deoarece acestea reprezintă o importantă sursă de erori, având în
vedere diferenţele în ceea ce priveşte modul de executarea al acestor lucrări de către
persoane diferite;
- Organizarea judicioasă a colectării, înregistrării şi prelucrării datelor experimentale,
respectiv interpretarea statistică şi valorificarea rezultatelor obţinute. La colectarea datelor
experimentale trebuie ţinut cont de obiectivul urmărit şi posibilitatea ca acesta să fie
apreciat, măsurat cât mai exact. Dispozitivele experimentale şi metodele statistice de
analiză a rezultatelor experimentale, trebuie alese astfel încât să permită stabilirea cu
precizie a diferenţelor reale existente între variantele studiate;
- Repetarea în timp şi spaţiu a experienţelor. Această condiţie se impune datorită
variabilităţii condiţiilor locale de climă şi sol. În acest sens este necesară executarea unei
experienţe în diferite localităţi din zona sau regiunea unde urmează a fi aplicate în practică
rezultatele obţinute, pe o perioadă de cel puţin trei ani normali din punct de vedere climatic;
- Alegerea şi pregătirea corespunzătoare a personalului care deserveşte experimentarea. În
primul rând persoanele respective trebuie să cunoască foarte bine biologia şi tehnologia de
cultură a speciei care se experimentează. De asemenea, este necesar ca personalul care se
ocupă de experienţe să dovedească interes şi corectitudine pentru activitatea pe care o
desfăşoară. O altă condiţie este reprezentată de stabilitatea acestor persoane, respectiv
vechimea lor în această activitate care le permite dobândirea unei experienţe profesionale
care are ca efect final obţinerea unor rezultate experimentale reale şi cu valoare ştiinţifică.
În vederea unei reuşite depline a experienţei o atenţie deosebită trebuie acordată şi modului
în care vor fi diseminate şi prezentate rezultatele obţinute, astfel încât acestea să fie
accesibile şi uşor de înţeles de către cei interesaţi.

2. Metode de amplasare a experienţelor

2.1. Experienţe monofactoriale

În cadrul acestor experienţe se studiază un singur factor care influenţează producţia

(îngrăşăminte, lucrări ale solului, soiuri, epoci de semănat, etc.) iar distribuţia variantelor
poate fi sistematică sau randomizată.
a) Metode de aşezare cu distribuţia sistematică a variantelor
Metodele de aşezare cu distribuţia sistematică a variantelor nu se mai folosesc astăzi
deoarece aşezarea sistematică a parcelelor nu corespunde cu cerinţele regulilor statistice.
Pentru a putea fi prelucrate statistic, datele sau valorile obţinute trebuie să provină în urma
alegerii lor la întâmplare. Înlăturarea erorilor prin calcul necesită, deci, repartizarea
 randomizată sau întâmplătoare a parcelelor în spaţiu. Dintre aceste metode amintim metoda
standard, metoda în fâşii (Zade) şi metoda liniară.
Metoda standard se caracterizează prin aceea că, după un anumit număr de
variante se introduce o parcelă martor sau standard, cu scopul de a înlătura prin calcul
erorile din cauza neuniformităţii solului. Parcela standard se poate introduce după una,
două, trei sau patru parcele experimentale, în raport de neuniformitatea terenului. Blocul
de variante cu martorul se poate repeta pe acelaşi rând, pe al doilea rând sau la 100-150 m
depărtare. Înlăturarea erorilor prin calcul se face prin raportarea producţiei parcelelor la
producţiile interpolate ale martorilor învecinaţi.
În prezent această metodă nu mai este folosită în experienţe riguroase deoarece
necesită mult teren iar erorile se elimină prin calcul numai parţial. Compararea producţiilor
obţinute pe diferite variante prin mijlocirea martorului deformează rezultatele deoarece
parcelele martor sunt şi ele afectate de erori.
Aşezarea în fişii se poate considera ca o variantă a metodei standard dar cu repetiţiile
aşezate cap la cap. Varianta martor (standard) se plasează după 1-4 variante, în raport cu
uniformitatea solului, ca şi la metoda standard. Ca neajunsuri ale acestei metode, pe lângă
cele amintite la metoda standard, menţionăm faptul că, repetiţiile fiind cap la cap, se pot
considera ca o singură repetiţie iar soiurile nu pot fi grupate după perioada de vegetaţie din
cauza intercalării martorului, etc. Nici metoda în fâşii nu se mai aplică în experienţele
riguroase, decât în cazuri cu totul izolate.
Aşezarea liniară (Mitscherlich şi Lindhardt) nu mai include parcele martor, variantele
fiind aşezate în cadrul blocurilor (repetiţiilor) şi blocurile în cadrul experienţei în mod
sistematic, în aceeaşi ordine (fig. 1).
Fig. 1. Aşezarea liniară, după Mitscherlich, 6 variante în 5 repetiţii

1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6

Blocurile pot avea formă pătrată sau dreptunghiulară. Numărul de variante poate fi
de cel mult 10, cu sau fără soţ.
Metoda Mitscherlich nu se mai foloseşte în experienţe riguroase pentru că are
dezavantajul că nu permite experimentarea unui număr mai mare de variante iar parcelele
sunt aşezate sistematic. În plus, compensarea erorilor se face prin calcul printr-o metodă
elaborată de Mitscherlich care necesită timp mult şi duce la o compensare numai parţială
a erorilor.
Pentru a corecta, într-o anumită măsură, acest dezavantaj, Lindhardt a propus ca, la
metoda de aşezare după Mitscherlich să se adauge, la ambele capete ale experienţei, parcele
ajutătoare.
b) Metodele de aşezare cu distribuţia randomizată a variantelor
Aceste metode permit experimentarea mai riguroasă a influenţei factorilor luaţi în
cercetare. Ele sunt: metoda blocurilor, metoda pătratului latin, metoda dreptunghiului latin
şi metoda de amplasare în grilaje.
Metoda blocurilor constă în amplasarea variantelor experimentale în blocuri
randomizate. Blocul reprezintă alăturarea parcelelor experimentale dintr-o repetiţie.
Blocurile pot fi aşezate diferit: unul deasupra altuia, liniar, pe un singur rând, pe două –
trei rânduri sau chiar împrăştiat (fig. 2). Această metodă a fost elaborată de Fischer şi poate
cuprinde până la 10 variante în cadrul fiecărui bloc. Blocurile trebuie să aibă forma pătrată
sau cât mai apropiată de această formă. Distribuţia întâmplătoare se poate face fie prin
tragere la sorţi, după sistemul propus de Fischer, fie prin folosirea de tabele de distribuţie.

RI P 1 2 3 4 5 P

Alee

R II P 4 2 1 5 3 P

Alee

R III P 3 1 4 2 5 P

Fig. 2. Metoda blocurilor cu 5 variante în 3 repetiţii sau blocuri

Metoda blocurilor dă rezultate bune pe solurile uniforme. Pe solurile neuniforme blocurile

se pot amplasa împrăştiat. Calcularea rezultatelor se face prin analiza varianţei, cu
eliminarea deosebirilor de sol numai dintre blocuri, nu şi din interiorul acestora.
Metoda pătratului latin (aşezarea pătratică sau în şah) a fost propusă tot de Fisher
şi permite studierea a cel mult 10 variante. Neuniformităţile de sol pot fi eliminate, atât
dintre blocuri dar şi în interiorul acestora, prin faptul că variantele se grupează atât orizontal
(în blocuri), cât şi vertical (în coloane). Este de dorit ca parcelele să aibă formă pătrată, ca
şi întreaga experienţă. Numărul variantelor este egal cu numărul repetiţiilor, adică numărul
coloanelor este egal cu numărul blocurilor iar numărul total de parcele reprezintă pătratul
numărului de variante.
La elaborarea pătratului latin se porneşte de la aşezarea blocurilor şi a coloanelor
cu distribuţie sistematică apoi se schimbă blocurile cu şi, după aceea, coloanele, ajungându-
se la distribuţia întâmplătoare a parcelelor.
Pătratul latin este o metodă foarte bună de aşezare şi poate fi folosită în experienţele
cu îngrăşăminte, soiuri sau lucrări ale solului cu condiţia să se lase drumuri între blocuri
pentru întoarcerea agregatelor.

Coloane

3 4 2 5 1
 5 3 1 2 4
Blocuri 2 5 4 1 3

4 1 5 3 2

1 2 3 4 5

Fig. 3. Metoda pătratului latin cu 5 variante

Metoda dreptunghiului latin permite studierea a cel mult 26 de variante. Fiecare

coloană este formată din 2-5 şiruri de parcele alăturate numite subcoloane. Numărul
coloanelor este egal cu numărul blocurilor (repetiţiilor) iar numărul variantelor se divide
atât cu numărul repetiţiilor şi al coloanelor, cât şi cu numărul subcoloanelor. Atât blocurile
cât şi coloanele sunt repetiţii complete deoarece fiecare variantă se află o dată în fiecare
coloană, cât şi în fiecare bloc.

Coloane
Subcoloane

5 12 10 9 3 2 11 1 7 6 8 4

3 8 11 7 10 4 6 9 5 12 1 2

4 10 6 5 11 8 2 12 3 1 9 7
Blocuri

11 7 1 8 9 12 10 3 4 2 6 5

6 9 2 12 7 1 4 5 8 11 3 10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fig. 4. Metoda dreptunghiului latin cu 6 coloane, 6 blocuri, 12 subcoloane şi 12 variante

Pe planul iniţial toate variantele se aşează pe subcoloane, coloane şi blocuri în mod
sistematic, apoi se face randomizarea blocurilor şi după aceea a subcoloanelor, rezultând o
distribuţie randomizată a parcelelor. Parcelele au forma dreptunghiulară iar mărimea lor
trebuie aleasă astfel încât întreaga experienţă să aibă formă de pătrat sau cât mai apropiată
de această formă.
Metoda de aşezare în grilaje se bazează pe faptul că blocurile nu se mai confundă
cu repetiţiile, ca la metodele expuse anterior. Deseori, este necesar să studiem un număr
mai mare de variante, chiar în experienţe monofactoriale, în special în experienţele cu
soiuri. De aceea, este necesar ca repetiţia să fie segmentată în mai multe blocuri. În acest
mod, variantele sunt aşezate în interiorul blocurilor şi al coloanelor astfel încât formează o
figură de forma unui grilaj sau reţea. Acest mod de amplasare a experienţei permite să se
lucreze cu un număr mare de variante, determinat de modul de separare a repetiţiilor în
blocuri şi coloane. Cele mai utilizate grilaje sunt: grilajul simplu şi grilajul balansat.
La grilajul simplu, numărul total de variante (v) trebuie să fie egal cu pătratul variantelor
din cadrul unui bloc (k2). Fiecare bloc cuprinde, deci, un număr de variante k egal cu
rădăcina pătrată a numărului total de variante, adică v=k2.
Variantele din fiecare bloc (k) se aşează la început orizontal, formând prima grupă,
însemnată cu X, apoi vertical, formând formând grupa a doua, însemnată cu Y. Variantele
care în grupa X se află în acelaşi bloc trebuie ca, în grupa Y să se afle în grupe diferite. În
figura următoare se prezintă aşezarea unei experienţe de tipul 5x5=25 variante în patru
repetiţii.
Repetiţia III Repetiţia IV
Blocuri Grupa X Blocuri Grupa Y
15 24 23 22 25 21 23 3 18 8 13
14 2 4 3 5 1 25 15 10 5 20
13 13 14 12 15 11 19 9 24 4 14
12 10 7 6 9 8 11 6 1 21 16
11 17 20 18 16 19 17 22 12 7 2
Repetiţia I Repetiţia II

Blocuri Grupa X Blocuri Grupa Y

5 21 22 23 24 25 10 15 5 10 20 25
4 16 17 18 19 20 9 23 13 8 18 3
3 11 12 13 14 15 8 19 24 14 4 9
2 6 7 8 9 10 7 22 12 7 17 2
1 1 2 3 4 5 6 6 21 11 1 16

Atât repetiţiile cât şi blocurile în cadrul repetiţiilor pot fi aşezate pe teren dispersat.
Variantele din interiorul blocurilor şi blocurile în cadrul repetiţiilor se distribuie
întâmplător sau randomizat. Calculul se face prin analiza varianţei.
Tabelul 1
Tipurile de experienţe care se pot face cu aşezarea parcelelor în grilaj simplu
Tip Nr. total de Nr. de Nr. Numărul Nr. total de
variante (v) variante repetiţiilor blocurilor parcele
dintr-un (n) (b)
bloc
 (k)
4x4 16 4 6 24 96
5x5 25 5 6 30 150
6x6 36 6 4;6 24-36 144-216
7x7 49 7 4;6 28-42 196-294
8x8 64 8 4 32 256
9x9 81 9 4 36 324
10 x 10 100 10 4 40 400
11 x 11 121 11 4 44 484
12 x 12 144 12 4 48 576
13 x 13 169 13 4 52 676

Grilajul balansat se caracterizează prin faptul că variantele care se găsesc în

acelaşi bloc, în prima repetiţie, în celelalte repetiţii formeză blocuri cu alte variante. Acest
lucru înseamnă că balansarea se produce numai între blocuri, nu şi între coloane. Pentru
balansare sunt necesrae k+1 repetiţii iar numărul de variante dintr-un bloc poate fi 3;4;5;7;8
sau 9 variante, adică, în total, 9-71 variante. Nu se pot folosi grilaje balansate cu 36 ori cu
100 de variante deoarece experienţele cu 6 ori cu 10 variante într-un bloc nu se pot balansa.
Când sunt peste 10 variante într-un bloc, numărul de repetiţii şi blocuri devine prea mare.
Variantele sunt distribuite întâmplător prin schimbarea blocurilor între ele sau a variantelor
în interiorul blocurilor.
Calcularea rezultatelor se face prin analiza varianţei.

2.2. Experienţe polifactoriale

Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele sunt expuse efectelor a numeroşi factori de

mediu, naturali sau artificiali (tehnologiei). A vând în vedere faptul că reacţia (răspunsul)
unei plante la acţiunea unui anumit factor este influenţată şi de acţiunea altor factori. pentru
obţinerea unor informaţii mai complete se folosesc experienţe polifactoriale care studiază
concomitent acţiunea separată şi interacţiunea mai multor factori.
În urma comparării diferitelor variante, experienţele de câmp urmăresc a stabili care sunt
diferenţele reale dintre aceste variante precum şi probabilitatea de reapariţie a acestor
diferenţe în cazul repetării experienţei sau aplicării variantelor în culturile destinate
producţiei. Probabilitatea de reapariţie a diferenţelor dintre variante poate fi stabilită cu
ajutorul unor teste statistice (testul t), fără a fi practic necesară repetarea experienţei.
În lucrările de ameliorare experienţele poartă denumirea de microculturi sau culturi
comparative, acestea studiază acţiunea factorilor ecologici şi tehnologiei asupra producţiei,
calităţii, rezistenţelor şi altor însuşiri ale diferitelor soiuri, hibrizi, clone, linii, familii,
descendenţe.
Orice element (soi, hibrid, tratament, tehnologie, etc.) care influenţează producţia,
calitatea, rezistenţa, etc., sau alte însuşiri ale plantelor şi este studiat într-o experienţă se
numeşte factor experimental.
În funcţie de numărul factorilor studiaţi experienţele pot fi: monofactoriale sau simple care
studiază acţiunea izolată a unui singur factor (de exemplu, într-o experienţa cu soiuri sau
hibrizi se studiază efectul acestora asupra producţiei); respectiv experienţe polifactoriale
sau complexe care studiază simultan atât acţiunea izolată cât şi interacţiunea mai multor
factori (de exemplu, într-o experienţa bifactorială cu soiuri şi tratamente se poate stabili
care este cel mai bun soi sau tratament pentru sporirea producţiei, precum şi care este cea
mai eficientă combinaţie soi x tratament).
Parcela experimentală reprezintă elementul de bază al unui câmp experimental deoarece
pe baza datelor şi informaţiilor obţinute de pe suprafaţa sa, este posibilă caracterizarea şi
stabilirea valorii variantei cultivată sau aplicată pe suprafaţa sa. Totodată, parcela este
considerată unitatea experimentală căreia i se aplică un anumit tratament (soi,
îngrăşăminte, substanţe de combatere, măsuri tehnologice, etc.), cu scopul de a evalua
răspunsul materialului biologic studiat faţă de tratamentul respectiv.
În funcţie de materialul biologic studiat parcela poate avea diferite aspecte. În experienţele
din primele etape ale procesului de ameliorare, parcela poate fi reprezentată printr-o
singură plantă sau un rând de plante. La experienţele cu diferite specii anuale de cultură,
parcela este reprezentată de plantele de pe o anumită suprafaţă de teren. În cazul unor
experienţe cu specii legumicole parcela poate cuprinde unul sau mai multe cuiburi. La
experienţe cu specii multianuale (pomi fructiferi, viţă de vie, arbori, etc.) parcela poate
avea unul sau mai mulţi, pomi, tufe, etc.
Pentru a exprima cât mai exact caracteristicile şi însuşirile variantelor pe care le reprezintă,
parcelele experimentale trebuie să respecte următoarele condiţii:
- să fie egale ca suprafaţă, sau să cuprindă un număr egal de plante care vor fi studiate;
- să fie complet şi uniform cultivate (semănate sau plantate) pe întreaga suprafaţă;
- să conţină plante uniform dezvoltate (în condiţii optime de cultură) şi de aceiaşi vârstă la
speciile multianuale;
- să cuprindă un număr de plante suficient de mare pentru a permite o bună caracterizare a
variantelor studiate.
Pentru a respecta aceste condiţii, în conformitate cu factorul experimental studiat şi specia
experimentată, parcelele experimentale trebuie să aibă o anumită formă şi mărime.
În cadrul experienţelor de câmp forma parcelelor poate fi pătrată sau dreptunghiulară
(alegerea se face în funcţie de mai multe criterii şi factori limitativi ce vor fi prezentaţi în
continuare). Forma parcelelor este cuantificată pe baza raportului dintre lungimea şi
lăţimea acestora.
Principalul criteriu îl reprezintă cunoaşterea variaţiei fertilităţii solului. Astfel, pe terenurile
neuniforme sunt recomandate parcelele dreptunghiulare, în timp ce pe terenurile uniforme
se recomandă parcelele patrate, dacă nu apar şi alte considerente de care trebuie să se ţină
cont. Deasemenea, se recomandă utilizarea parcelelor pătrate în cazul când variabilitatea
fertilităţii solului din suprafaţa destinată amplasării experienţei nu este cunoscută.
Un alt criteriu important pentru alegerea formei parcelei experimentale este metoda de
aşezare a experienţelor. De regulă, se impune forma dreptunghiulară, cu excepţia
metodelor de aşezare în patrat latin şi grilaje care, opţional pentru mărirea preciziei,
necesită parcele de formă pătrată.
Alţi factori care influenţează forma parcelelor sunt:
- lăţimea de lucru a maşinilor şi utilajelor folosite la semănat, plantat sau recoltat. De obicei,
lăţimea parcelei se ia egală cu lăţimea de lucru a acestor maşini, sau un multiplu cât mai
mic, astfel încât să se reducă numărul treceri lor şi întoarcerilor la capătul parcelei;
- dimensiunile suprafeţei de teren disponibile pentru amplasarea câmpului experimental.
În funcţie de aceste dimensiuni, având în vedere că trebuie amplasate un anumit număr de
parcele într-o repetiţie şi un anumit număr de repetiţii în experienţă, se alege forma parcelei
care permite amplasarea corespunzătoare a experienţei pe teren;
- necesitatea înlăturării influenţei marginilor şi a variantelor vecine.
Altfel spus, parcelele experimentale trebuie să fie suficient de lungi şi de late astfel încât
după eliminarea influenţelor de mai sus, în parcelă să rămână un număr suficient de plante
pentru analize şi determinări;
- necesitatea de a reduce încrucişări le spontane, conditie importantă mai ales în
experienţele de genetică şi ameliorare. În acest se~s, se impune ca suprafaţa de contact
dintre parcelele vecine să fie cât mai redusă, respectiv parcelele să nu fie prea alungite.
De regulă, sunt preferate parcelele dreptunghiulare lungi şi înguste cu raportul dintre cele
două laturi (L/l) de la 4/1 până la 10/1, raportul optim fiind de 4/1-6/1. Principalele avantaje
ale utilizării acestor sunt:
- acoperă într-o mare măsură neuniformitatea solului, îndeosebi când aceasta variază
sistematic într-o anume direcţie, ca atare parcelele vor fi orientate cu lungimea în direcţia
neuniformităţii respective. Pe terenurile în pantă parcelele vor fi obligatoriu de formă
dreptunghiul ară şi plasate perpendicular pe curbele de nivel, excepţie fac experienţele
amplasate pe terenuri supuse eroziunii unde parcelele pot fi orientate pe direcţie paralelă
curbelor de nivel.
La stabilirea mărimii parcelei experimentale trebuie ţinut cont de următorii factori:
- uniformitatea solului şi dimensiunile suprafeţei disponibile.
- lăţimea de lucru a maşinilor şi utilajelor folosite pentru semănatul, îngrijirea şi
recoltatul experienţei.
- specia care se experimentează. La experienţele cu specii cultivate în rânduri dese
mărimea parcelelor se exprimă în m2 (suprafaţă recoltabilă) şi este mai redusă decât la
speciile cultivate în rânduri rare unde se exprimă în număr de plante recoltabile. La
experienţele cu pomi, viţă de vie, arbori, arbuşti, mărimea parcelelor depinde de numărul
plantelor şi distanţa de plantare a acestora;
- factorul experimental studiat. Astfel, la experienţele cu soiuri sau hibrizi, parcelele sunt
mai mici decât la experienţele cu diferite tratamente sau lucrări ale solului respectiv lucrări
de îngrijire.
- omogenitatea materialului experimental. În situaţiile în care materialul experimental este
eterogen din punct de vedere biologic, se recomandă folosirea parcelelor mai mari pentru
a reduce erorile datorate individualităţii plantelor;
- faza de experimentare. În primele faze ale experimentării (culturi comparative de
orientare) se utilizează parcele mai mici (minim 10 m2 la speciile cultivate în rânduri dese
şi 30-40 plante la speciile cultivate în rânduri rare), decât în fazele mai avansate (culturi
comparative de concurs) unde parcelele au 20 m2 la speciile cultivate în rânduri dese şi 60-
80 plante la cele cultivate în rânduri rare. Experienţele de producţie care reprezintă faza
finală a experimentării folosesc parcele mari de 0,5-5 ha;
- influenţa marginilor, variantelor vecine şi a golurilor. La speciile care reacţionează
puternic la oricare din aceste influenţe, parcelele vor fi mai mari, pentru ca, după eliminarea
plante lor care au suferit influenţa respectivă, în parcelă să rămână o suprafaţă recoltabilă
(număr de plante recoltabile) suficient de mare pentru a permite o caracterizare
corespunzătoare a variantei.
Metoda parcelelor subdivizate
În producţia agricolă, atât factorii naturali cât şi cei tehnologici nu acţionează în mod izolat
asupra plantelor ci în interacţiune. Pentru a aprecia în mod real influenţa unui factor asupra
plantelor el trebuie cercetat împreună cu alţi factori în experienţe polifactoriale.
Efectul interacţiunii dintre factori poate fi stabilit doar dacă factorii respectivi sunt studiaţi
în aceiaşi experienţă. Dacă nu există interacţiune între factori, atunci acţiunea simplă a unui
factor este constantă pe toate graduările celorlalţi factori fiind egală cu acţiunea principală
a factorului respectiv. In situaţia când factorii studiaţi acţionează independent, rezultatele
obţinute (dintr-o experienţă polifactorială) sunt echivalente cu cele obţinute prin studierea
graduărilor fiecărui factor într-o experienţă separată.
Această metodă este utilizată în cazul experienţelor polifactoriale la care factorii
studiaţi manifestă intensităţi diferite de acţiune. Principiul de bază al acestei metode constă
în divizarea parcelelor mari corespunzător graduărilor primului factor, în parcele mijlocii
corespunzător graduărilor celui de-al doilea factor, acestea la rândullor se divid în parcele
mici În funcţie de graduările celui de-al treilea factor.
De exemplu, într-o experienţă se poate studia efectul arăturii şi al îngrăşămintelor. În
aceste experienţe fiecare factor se notează cu literă mare (A, B, C, etc.) iar variaţia sau
graduarea se notează cu literă mică la care se adaugă un indice (a 1, a2, etc.). De exemplu,
factorul A – arătură se poate studia la două adâncimi sau graduări (a1=20 cm; a2=30 cm)
iar factorul B – azotat de amoniu cu următoarele graduări: b1 = 30 kg/ha; b2=60 kg/ha;
b3=90 kg/ha; b4=120 kg/ha. Avem, în acest caz, o experienţă bifactorială de tipul 2x4, cu 8
posibilităţi de îmbinare a factorilor.
Între doi factori dintr-o experienţă există interacţiune dacă efectul unuia variază pe măsură
ce se modifică graduările celuilalt factor. De exemplu într-o experienţă cu doi factori (A,B)
a câte două graduări fiecare, se obţin patru combinaţii (alb1; alb2; a2bl; a2b2), în funcţie de
acestea se poate stabilii acţiunea simplă şi principală a fiecărui factor precum şi
interacţiunea dintre factori.
Dacă la cei doi factori mai adăugăm unul, factorul C, să presupunem hibridul de
porumb, cu trei graduări (trei hibrizi), atunci experienţa devine trifactorială de tipul 2x4x3,
cu 24 de variante. In acest caz, însă, compararea rezultatelor se complică în mod
exponenţial, rezultând combinări de 24 luate câte două, adică 272 de posibilităţi de
interpretare. Mai mult de trei factori nu se experimentează din acest motiv.
În tabelul următor vom arăta cum se structurează factorii de experimentare într-o
experienţă bifactorială şi cum se pot amplasa parcelele experimentale.
Tabelul 3
Factorii experimentaţi şi combinaţia lor
Factorul A Factorul B Combinaţia factorilor
b1 a1b1
b2 a1b2
a1
b3 a1b3
b4 a1b4
b1 a2b1
b2 a2b2
a2
b3 a2b3
b4 a2b4

Fig. 5 Amplasarea experienţei după metoda blocurilor randomizate

Conform acestei metode simple, parcelele care conţin graduările factorilor studiaţi sunt
aşezate alăturat, randomizate liber, cu excepţia primei repetiţii unde sunt aşezate sistematic
(în ordinea graduărilor factorilor). La fel ca şi în cazul experienţelor monofactoriale,
această metodă de aşezare este eficientă şi poate fi utilizată pentru experimentarea unui
număr redus de variante (combinaţii ale factorilor).
Blocurile sau repetiţiile, pot fi amplasate pe teren, linear, etajat sau dispersat, în funcţie de
forma suprafeţei disponibile şi de uniformitatea solului. Dacă în funcţie de numărul
variantelor combinate, forma blocurilor se depărtează de cea patrată, atunci variantele
dintr-un bloc pot fi amplasate pe două rânduri. Numărul repetiţiilor variază între 3 şi 7 în
funcţie de uniformitatea solului. Distribuţia combinaţiilor factorilor se face randomizat în
interiorul repetiţiilor.
În situaţiile în care numărul variantelor combinate este mare, datorită faptului că factorul
secundar sau chiar terţiar are un număr mare de graduări, aceste experienţe polifactoriale
pot fi aşezate conform principiilor dreptunghiului latin.
Variantele rezultate în urma interacţiunii factorilor studiaţi, sunt grupate pe blocuri,
coloane şi subcoloane, totodată fiind randomizate liber în interiorul repetiţii lor şi al
coloanelor. Acest dispozitiv permite obţinerea unor rezultate cu o precizie superioară
blocurilor randomizate şi inferioară patratului latin

a1

a1b4 a1b2 a1b1 a1b3 Blocul II

a1b3 a1b4 a1b1 a1b2 Blocul II

a1b1 a1b2 a1b3 a1b4 Blocul I

a2

a2b4 a2b2 a2b1 a2b3 Blocul III

a2b3 a2b4 a2b1 a2b2 Blocul II

 a2b1 a2b2 a2b3 a2b4
Blocul I

Deoarece variantele care conţin combinaţiile graduărilor factorilor sunt randomizate liber,
metodologia de valorificare a acestor experienţe este similară celei prezentată la
experienţele monofactoriale, în plus este necesară subdivizarea varianţei variantelor în
funcţie de factorii studiaţi. În cazul unei experienţe cu bifactoriale varianţa variantelor se
divide în trei componente şi anume varianţa factorului principal, varianţa factorului
secundar şi varianţa interacţiunii factorilor. La experienţele trifactoriale varianţa
variantelor se descompune în componente aferente fiecărui factor, componente ale
interacţiunilor simple şi duble dintre factori.

3. INTERPRETAREA REZULTATELOR EXPERIMENTALE PRIN

ANALIZA VARIANŢEI LA EXPERIENŢELE AMPLASATE DUPĂ
METODA BLOCURILOR

3.1. Analiza varianţei – descrierea metodei

Analiza varianţei este o metodă statistico-matematică de prelucrare a datelor

experimentale care permite descompunerea varianţei totale în mai multe componente în
funcţie de cauzele care determină variaţia datelor experimentale. Cauzele care determină
această variaţie pot fi cunoscute (controlabile) datorându-se factorilor experimentali (soi,
hibrid, tratament, doză, etc) şi alcătuind varianţa factorială, sau pot fi necunoscute
(necontrolabile) care reprezintă o sursă de erori alcătuind varianţa reziduală.
Analiza varianţei permite studierea concomitentă a variabilităţii mai multor probe
(variante), astfel mărindu-se considerabil precizia rezultatelor şi concluziilor obţinute.
Această metodă prezintă şi o importanţă economică pentru experimentare, deoarece
permite identificarea efectelor semnificative dintre variante, pe baza unui număr redus de
măsurători.
Varianţa reziduală sau varianţa erorii se foloseşte ca unitate de măsură pentru examinarea
semnificaţiei celorlalte componente ale varianţei totale, prin testul F sau testul t.
Valoarea experimentală F care reprezintă raportul dintre varianţa factorială şi varianţa
reziduală, se compară cu valoarea teoretică F5%. Dacă valoarea experimentală este mai
mare, atunci influenţa factorului (factorilor) studiat asupra rezultatelor este
nesemnificativă. Dacă valoarea experimentală F este mai mare decât valoarea teoretică
F5%, factorul studiat determină apariţia unor diferenţe semnificative între variantele
studiate. Ulterior, dacă cel puţin o diferenţă dintre variantele studiate este semnificativă,
influenţa diferiţilor factori este studiată mai profound prin intermediul testului t.
Aplicarea metodei de analiză a varianţei are la bază următoarele principii: - varianţele
probelor studiate să fie omogene;
- varianţele să reprezinte probe extrase din populaţii cu distribuţie normală sau t;
- formarea probelor să se realizeze randomizat;
- numărul valorilor individuale să fie suficient de mare.
Pentru asigurarea acestor condiţii, uneori este necesară o prealabilă transformare a datelor
experimentale prin diferite procedee, În vederea eliminării aditivităţii, abaterilor de la
normalitate şi a eterogenităţii varianţelor.
În funcţie de modul de grupare al observaţiilor analiza varianţei poate fi:
- simplă, când gruparea observaţiilor se realizează după un singur criteriu;
- dublă, când observaţiile se grupează după două criterii, iar varianţa
totală se descompune în trei componente;
- multiplă, când varianţa totală se descompune după trei sau mai multe criterii şi
varianţa totală se descompune în patru sau mai multe componente.
După numărul factorilor studiaţi analiza varianţei poate fi: monofactorială, când se studiază
acţiunea unui singur factor şi polifactorială când se studiază atât acţiunea izolată a fiecărui
factor cât şi interacţiunile dintre aceştia.
Analiza varianţei prezintă o deosebită importanţă pentru valorificarea rezultatelor
experienţelor din agricultură şi biologie, deoarece:
- poate fi utilizată în cazul experienţelor cu număr mare de variante, fiecare dintre
acestea cu număr diferit de observaţii;
- oferă posibilitatea calculării unei singure valori medii a erorii pentru toate variantele
studiate;
- permite eliminarea erorilor datorate acţiunii unor factori controlabili prin dispozitivul
experimental (diferenţe de fertilitate a solului dintre repetiţii, blocuri, coloane, etc);
- prin intermediul testului F este posibilă atât o testare generală a semnificaţiei, cât şi a
efectului diferitelor surse de variaţie;
- permite obţinerea unor concluzii laborioase şi exacte în ceea ce priveşte modul de acţiune
al diferitelor surse asupra variabilităţii totale a datelor experimentale, astfel este posibilă o
mai eficientă rezolvare a problematicii studiate.
Pentru a înţelege cum se interpretează datele experimentale obţinute trebuie să plecăm de
la determinarea lor şi să terminăm cu obţinerea semnificaţiilor.
După înregistrarea producţiilor pe parcelele unei variante (repetiţii) se constată că
ele diferă de la o parcelă la alta. Prin calcularea producţiei medii putem obţine o valoare
mai apropiată de cea adevărată, mai constantă dar totuşi numai probabilă din cauza erorilor
care încarcă producţia diferitelor repetiţii. Unele sunt erori sistematice, afectând anumite
variante în toate repetiţiile cum sunt cele provocate de diferenţa de fertilitate a solului.
Folosind metode de aşezare corespunzătoare a parcelelor şi alegând terenuri cât mai
uniforme se pot înlătura aceste erori prin calcul.
Alte erori sunt întâmplătoare. De exemplu, la executarea arăturilor nu s-a putut
respecta aceeaşi adâncime pe toate repetiţiile unei variante sau unele variante au suferit
mai mult din cauza atacului de dăunători sau boli, furtuni, etc. Ele pot fi scoase în evidenţă
cu atât mai mult cu cât se lucrează cu un număr mai mare de repetiţii deoarece, făcând
media unei variante, cu cât anumite repetiţii sunt mai încărcate de erori întâmplătoare cu
atât ele se abat mai mult de la medie.
În afară de erorile sistematice şi întâmplătoare, unele variante mai pot fi încărcate
cu erori grosolane cum sunt greşelile făcute la măsurători, cântăriri, etc. Printr-o atenţie
deosebită la toate lucrările din câmpul de experienţă, prin verificarea măsurătorilor,
cântăririlor, etc., aceste erori pot fi evitate. Deasemenea, unele rezultate experimentale pot
fi încărcate de erori anuale dacă experienţele respective nu s-au efectuat mai mulţi ani, care
să permită obţinerea unor valori medii cât mai apropiate de cele reale. De exemplu, într-un
an secetos, îngrăşămintele cu azot şi fosfor, chiar moderate, date la porumb, au o eficienţă
mai redusă decât într-un an normal iar această influenţă este mai apropiată de cea reală.
Înlăturarea prin calcul a erorilor sistematice şi întâmplătoare permite să obţinem din datele
experimentale concluzii cât mai apropiate de realitate. În acest scop folosim valorile
individuale sau observaţiile reprezentate prin producţiile obţinute pe fiecare parcelă
repetiţie a unei variante. În cadrul unei variante, însă, producţia unei singure parcele nu ne
poate da adevărata valoare a producţiei de pe întreaga variantă. Cu cât vom avea mai multe
repetiţii la o variantă cu atât vom putea obţine, făcând media lor, o siguranţă mai mare
privind producţia variantei respective. În experienţele de câmp, însă, numărul repetiţiilor
este limitat.
Din punct de vedere matematic, varianţa reprezintă raportul dintre suma pătratelor
abaterilor unei anumite cauze de variabilitate (SP) şi gradele de libertate ale respectivei
cauze de variabilitate (GL).
SP
S2= GL
Pentru calculul sumei pătratelor abaterilor se foloseşte scăzătorul, care reprezintă factorul
de corecţie reprezentând:
( x )2
C= n ;
Unde x reprezintă producţia fiecărei parcele iar n, numărul de parcele experimentale.
De fapt, formula sumei pătratelor, SP este următoarea:
2
 −

SP =   x − x 
 
ceea ce înseamnă suma diferenţelor dintre o anumită valoare şi media valorilor de
producţie, ridicate la pătrat.
Această sumă poate fi descompusă astfel:
 − 2
 ( x ) 2

   =  x 2 − N
 x − x

( x )2

Recunoaştem aici termenul N denumit scăzător şi notat cu C.

GL reprezintă gradele de libertate şi se calculează, pentru fiecare cauză de
variabilitate scăzând o unitate. De exemplu: GL pentru variante este numărul de variante
minus 1.
Odată ce am calculat varianţa pentru fiecare cauză de variabilitate, putem aprecia dacă vom
avea diferenţe semnificative prin testul F (după numele lui Fisher, iniţiatorul metodei
analizei varianţei).
Dacă valoarea F calculată experimental este mai mică decât F5% teoretic, atunci
diferenţele dintre varianţe sunt mici şi nesemnificative, cele două varianţe ale grupelor sunt
omogene şi se consideră că provin din aceiaşi populaţie. În această situaţie se acceptă
ipoteza nulă deoarece nu există diferenţe reale între grupele (variantele) studiate.
Dacă valoarea experimentală F este mai mare decât valoarea teoretică F5%” diferenţele
dintre varianţe sunt mari şi semnificative, varianţele se consideră că aparţin unor grupe ce
provin din populaţii diferite. Ca atare, se respinge ipoteza nulă, deoarece între grupe
(variante) există diferenţe reale. Ulterior, prin intermediul testului t se stabileşte
semnificaţia diferenţelor dintre grupe (variante).
Cauza SP GL s2 Testul F
variabilităţii
Totală
Variante s 2v
Blocuri s 2e
Eroare
Valoarea teoretică a testului F se ia din tabele la diferite grade de libertate ale
variantelor şi erorii, la probabilitatea de transgresiune de 5%.
Dacă valoarea testului F experimental este mai mare decât f teoretic, găsit în tabel, varianţa
variantelor este mai mare decât varianţa erorii rezultă că vom avea diferenţe semnificative
între variante şi merită să continuăm calculul prin testul t, prin care se calculează diferenţele
limită, DL.

3.2. Exemplu de calcul prin analiza varianţei

Problema de rezolvat este de a interpreta prin analiza varianţei o experienţă cu 7

variante în 4 repetiţii, amplasată după metoda blocurilor. Variantele experimentate au fost:
- V1 – arat normal
- V2 – arat superficial
- V3 – arat adanc
- V4 – lucrat cu discul, ca lucrare de baza
- V5 – lucrat cu cizelul
- V6 – lucrat cu paraplugul
- V7 – semănat direct
După recoltarea producţiilor pe parcele şi ordonarea acestora pe variante vom avea
următorul tabel:
Producţiile aşezate pe variante şi repetiţii
Var. Repetiţiile ΣV
I II III IV
1 3,5 3,3 6,8 9,5 23,1
2 4,2 4,6 7,5 9,7 26
3 7,1 6,7 5,7 3,9 23,4
4 3,6 7,6 6,7 4,1 22
5 3,8 8,3 7,4 5,2 24,7
6 5,9 5,6 8,1 4,8 24,4
7 6,1 7,2 9,2 7,9 30,4
Σ Bl Σx=174
(rep) 34,2 43,3 51,4 45,1

După cum se vede, în primul rând s-au făcut sumele, atât pe repetiţii (sau blocuri, în acest
caz), cât şi pe variante precum şi suma totală.
Cu ajutorul acestor date se calculează scăzătorul (C) şi sumele pătratelor (SP).
 ( x )2
1742
C= N = 28 =1081,286
N reprezintă numărul total de parcele experimentale şi se află înmulţind numărul de
variante, 7, cu numărul de repetiţii, 4.
N= v  n =7 x 4=28
SPTotal= 
x2 − C
=(3,52+3,32+6,82+ ... + 7,22+9,22+7,92)–1081,286 = =98,95429
 Bl 2 − C = 34,22 + 43,32 + 51,42 + 45,12
SPBlocuri(repetiţii)= v 7 -C=21,64286
V 2
23,12 + 26,02 + 23,42 + 22,02 + 24,7 2 + 24,42 + 30,42
−C = −C
SPvariante= n 4 =11,40929
SPEroare= SPT – (SPBl+SPv)=98,95429-(21,64286+11,40929) = 65,90214
În continuare se stabilesc gradele de libertate cu ajutorul următoarelor formule:
GLT=N-1=28-1=27
GLBlocuri= n-1=4-1=3
GLvariante= v-1=7-1=6
GLEroare= (n-1)(v-1)=3 x 6=18
După ce am efectuat aceste calcule putem determina varianţa s2. Aceasta ne dă
amplitudinea diferenţelor valorilor individuale faţă de medie, aşa cum am văzut.
Reţinem: Formula varianţei este:
SP
2 GL
s= ;
Pentru a efectua testul F, care ne indică dacă vom avea diferenţe semnificative, se
întocmeşte următorul tabel:

Analiza varianţei pentru experienţa aşezată în blocuri randomizate

Cauza variabilităţii SP GL s2 Proba F
Total 98,95429 27
Blocuri (repetiţii) 21,64286 3
Variante 11,40929 6 1,901 1,901
Fc =
Eroare 65,90214 18 3,661 3,661
=0,519
F teoretic=2,66

Acest test ne arată că nu vom avea diferenţe semnificatife dintre valorile individuale şi
media experienţei deoarece valoarea F calculată din experienţa noastră este mai mică decât
valoarea teoretică, luată din tabelul anexă, la intersecţia dintre GL variante la numărător
(orizontal) şi GL eroare la numitor (vertical). Această valoare este de 2,66.
Totuşi, pentru verificare vom merge cu calculul mai departe, pentru a demonstra ca nu
există diferenţe semnificative între variante şi media experienţei.
Astfel, pentru a calcula diferenţele limită se foloseşte următoarea formulă:
DL = sd  t
Valoarea sd se calculează astfel:
 2  s2E
sd =
n ;
unde s E este varianţa erorii iar n – numărul de repetiţii
2

Astfel:
2  3,661
=
sd= 4 1,353
Valorile t se iau din tabel, în funcţie de probabilitatea de transgresiune de 5%, 1% şi 0,1%
şi de GLE. Acestea sunt:
t(5%)= 2,10; t(1%)=2,88; t(0,1%)=3,92
Rezultă
DL 5% = 1,353 x 2,10 = 2,84
DL 1% = 1,353 x 2,88 = 3,89
DL 0,1% = 1,353 x 3,92 = 5,30
Facând diferenţele dintre varianta 1, luată ca martor şi fiecare dintre celelalte 6 variante
vom avea următoarele rezultate:
V2-V1= 0,725; V3-V1= 0,075; V4-V1=- 0,275; V5-V1= 0,4; V6-V1= 0,325; V7-
V1=1,825
Observaţie: Se observă că niciuna dintre diferenţe nu depăşeşte cea mai mică diferenţă
limită, ceea ce înseamnă că diferenţele dintre variante se încadrează în limita erorilor
experimentale şi nu sunt semnificative.
Acest lucru a fost evident după testul F.

3.3. Interpretarea rezultatelor folosind diferenţa limită

Având în vedere faptul că principalul instrument de lucru în analiza statistică îl reprezintă

proba, ulterior este necesară utilizarea unor metode şi procedee care să permită o
caracterizare a populaţiei din care provine proba respectivă. În acest sens, statistica
inferenţială cuprinde metode şi tehnici prin intermediul cărora se pot deduce (infera)
caracteristicile unei populaţii pe baza observaţiilor efectuate asupra unei probe din
populaţia respectivă.
Inferenţa statistică implică trei distribuţii asociate caracterului sau însuşirii studiate:
distribuţia populaţiei, distribuţia de sondaj şi distribuţia probei. Distribuţia populaţiei sub
aspectul caracteristicii (variabilei) studiate nu este cunoscută şi urmează a fi apreciată pe
baza celorlalte două distribuţii. Distribuţia probei pentru variabila studiată, este cunoscută,
evaluată în întregime pe baza tuturor observaţiilor rezultate prin măsurarea elementelor
probei. Distribuţia de sondaj al unui indice statistic reprezintă distribuţia acestui indice în
mulţimea tuturor probelor de volum dat extrase dintr-o populaţie. Ca atare, după alegerea
probelor şi stabilirea distribuţiei probei şi a distribuţiei de sondaj, inferenţa statistică
permite elaborarea unor concluzii asupra populaţiei în urma testării unor ipoteze.
Ipoteza reprezintă o presupunere, explicaţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte
cunoscute, cu privire la esenţa, cauza, legea, mecanismul intern al unui fenomen şi care
este supusă verificării sau demonstrării. Ipoteza statistică reprezintă orice presupunere
privind distribuţia unei variabile aleatoare, iar metodele de verificare a ipotezelor statistice
se numesc teste statistice. În acelaşi context, în cazul diferitelor experienţe datele
(observaţiile) sunt obţinute şi prelucrate statistic pentru a verifica diferite ipoteze ale
cercetătorilor, care pot fi exprimate textual sau numeric.
Verificarea ipotezelor are ca scop evaluarea din punct de vedere statistic a deciziei de
respingere a ipotezei. În termeni generali, verificarea presupune parcurgerea a trei etape:
formularea ipotezei; obţinerea datelor experimentale; verificarea ipotezei prin analiza
datelor (observaţiilor) respective. Dacă evidenţa empirică a datelor, este contrară ipotezei,
atunci ipoteza este falsă şi poate fi respinsă. Dacă evidenţa coincide cu ipoteza, în mod
sigur ipoteza nu poate fi respinsă, chiar dacă nu se poate afirma în mod cert că este
adevărată.
În analiza statistică cel mai frecvent se utilizează ipoteza nulă (Ha) care presupune că
abatera dintre indicii probei faţă de parametrii populaţiei este zero (nulă). Orice abateri
între indicii probelor şi parametrii populaţiei reprezintă ipoteze alternative (HA). În cazul
când ipoteza nulă se dovedeşte a fi falsă, se acceptă existenţa unor diferenţe reale
(semnificative) între indicii probei şi parametrii populaţiei.
Probabilitatea ca în procesul de testare statistică să apară o eroare de un anumit tip, se
numeşte probabilitate de transgresiune sau prag de semnificaţie. Pragurile de semnificaţie
elimină subiectivismul În procesul de luare a decizi lor referitoare la ipotezele studiate.
Convenţional s-a stabilit să se respingă ipotezele care se realizează cu o probabilitate mai
mică de 5 % (0,05). Această probabilitate desparte evenimentele semnificative care
determină respingerea ipotezei nule, de evenimentele nesemnificative care nu permit
respingerea ipotezei nule. Probabilitatea de apariţie a unei ipoteze (valori calculate) se
numeşte probabilitate critică Pc, Luarea deciziilor referitoare la ipotezele studiate se
realizează în funcţie de raportul dintre probabilitatea critică Pc şi pragul de semnificaţie a
astfel:
- dacă Pc:5 a, se respinge ipoteza nulă Ho în favoarea ipotezei alternative HA;
- dacă Pc> a, nu se respinge ipoteza nulă Ho.
Mulţimea rezultatelor testului care conduc la respingerea ipotezei nule pentru un prag de
semnificaţie el; reprezintă regiunea de respingere. Limitele numerice ale regiunii de
respingere a ipotezei, reprezintă valorile critice ale testului.
Testele de semnificaţii pennit respingerea ipotezei nule, insă nu pot confinna în totalitate
faptul că ipoteza nulă este adevărată, ci doar că există o concordanţă între datele
experimentale şi ipoteză.
Pentru a stabili dacă diferenţele dintre două variante sunt sau nu reale, sau dacă
există diferenţe între media aritmetică a unei probe şi media adevărată a populaţiei din care
provine, se folosesc diferite teste de semnificaţie. Astfel, aplicând teoria distribuţie normale
şi calculând probabilitatea de apariţie a diferenţelor, convenţional s-a stabilit că:
- diferenţele care apar cu o probabilitate mai mare de 5 % sunt considerate nesemnificative,
ca atare nu există diferenţe reale, deci se acceptă ipoteza nulă;
- diferenţele care apar cu o probabilitate cuprinsă între 5 şi l % sunt considerate
semnificative, ca atare se respinge ipoteza nulă deoarece există diferenţe reale;
- diferenţele a căror probabilitate de apariţie este cuprinsă între l şi 0,l % sunt considerate
distinct semnificative, acestea fiind reale se respinge ipoteza nulă;
- diferenţele a căror probabilitate de apariţie este mai mică de 0,1 % sunt considerate foarte
semnificative, reale, respingându-se ipoteza nulă
 Aceste probabilităţi de transgresiune sunt utilizate pentru stabilirea limitelor în care
se găsesc parametrii populaţiei din care provine proba analizată. Limitele respective se
numesc intervale de încredere sau intervale de confidenţă.
Astfel:
- dacă diferenţele dintre variante sunt mai mici decât DL 5% rezultă că nu avem nici o
semnificaţie şi nu se notează cu nimic;
- dacă diferenţele dintre variante sunt cuprinse între DL 5% şi DL 1% acestea sunt
considerate semnificative şi se notează cu * ori cu 0 (dacă sunt negative);
- dacă diferenţele dintre variante sunt cuprinse între DL 1% şi DL 0,1% sunt
considerate distinct semnificative şi se notează cu ** ori cu 00, dacă sunt negative;
- dacă diferenţele dintre variante sunt mai mari decât DL 0,1% sunt considerate
foarte semnificative şi se notează cu *** ori cu 000 (dacă sunt negative).
Formula diferenţei limită este:
DL = sd x t
2  s2E
sd =
Unde n iar valoarea t se ia din tabel, în funcţie de gradele de libertate ale erorii
şi de probabilitatea de transgresiune 5%, 1% şi 0,1%.

4. INTERPRETAREA REZULTATELOR EXPERIMENTALE PRIN

ANALIZA VARIANŢEI LA EXPERIENŢELE AMPLASATE DUPĂ
METODA PARCELELOR SUBDIVIZATE CU DOI FACTORI

4.1. Amplasarea experienţei

Planificarea experienţei
Ne propunem studierea influenţei anotimpului de plantare şi a unor doze de îngrăşăminte
chimice la cultura de topinambur. Vom studia aceşti doi factori deoarece producţia şi
calitatea recoltei poate fi influenţată atât de anotimpul de plantare cât şi dozele de
îngrăşământ ce pot fi folosite.
Alegerea terenului
În vederea obţinerii de rezultate veridice trebuie să alegem terenul astfel încât să
obţinem, pe cât posibil, doar influenţa acestor factori de vegetaţie. Pentru aceasta trebuie
să alegem un teren pe care să nu fi fost făcute experienţe cu alte îngrăşăminte, pe care să
nu fi fost pus moloz ori alte materiale, un teren uniform ca fertilitate.
Procurarea materialelor necesare
Pentru realizarea experimentului trebuie să ne procurăm din timp materialul de
plantat care trebuie păstrat în condiţii corespunzătoare, precum şi toate celelalte materiale
necesare: îngrăşămintele chimice, picheţi, sfoară, etichete, cântar, găletuşe, ruletă, ciocan,
unelte necesare scoaterii tuberculilor, prelate, saci, coşuri, caiete, creioane, computer
personal.
Efectuarea lucrărilor
Pentru realizarea experimentului se efectuează arătura de toamnă, pregătirea patului
germinativ prin 1-2 discuiri şi bilonatul, la 70 cm distanţă între rânduri. Prima plantare se
realizează toamna, conform schiţei experienţei. Astfel, pentru prima graduare a factorului
A (epoca de plantare) se amplasează toate variantele factorului B, şi anume: b1-nefertilizat;
b2- N50; b3-N100; b4-N150 kg/ha azot. Experienţa va avea trei repetiţii. Astfel, vom avea
trei blocuri (repetiţii), fiecare cu câte 4 variante. Acestea vor reprezenta a1. În primăvară
vom face acelaşi lucru pentru a2, adică încă trei blocuri (repetiţii) cu câte 4 variante ale
factorului B.
Pentru fiecare graduare a factorului A, primul bloc se va amplasa în ordine
sistematică iar celelalte două se vor randomiza. Schema experienţei va arăta astfel:

a1

a1b4 a1b2 a1b1 a1b3 Blocul II

a1b3 a1b4 a1b1 a1b2 Blocul II

a1b1 a1b2 a1b3 a1b4 Blocul I

a2

a2b4 a2b2 a2b1 a2b3 Blocul III

a2b3 a2b4 a2b1 a2b2 Blocul II

a2b1 a2b2 a2b3 a2b4

Blocul I

Parcela experimentală va avea 100 m2. Pentru acest lucru vom lua 10 rânduri (0,7 m x 10
= 7 m) pe lungimea de 14,3 m. Astfel, blocul va avea 50 de rânduri (4 variante a câte 10
rânduri plus două perdele de câte 5 rânduri). Atât blocurile, cât şi variantele vor fi pichetate
după efectuarea plantatului, folosind ca repere rândurile. Se vor lăsa alei între blocuri de 1
m lăţime. Aplicarea îngrăşămintelor se va face primăvara, după plantarea celei de-a doua
parte a experienţei. Pentru calculul cantităţii necesare se face următorul calcul:
10 000 m2 ............................. 100 kg
100 m2 ....................................x kg
x=100 x 100/10 000= 1 kg îngrăşământ substanţă activă.
În funcţie de conţinutul în substanţă activă al îngrăşământului folosit se calculează
cantitatea de produs comercial necesară. Astfel:
1 kg p.c (uree) ........................0,4 s.a. azot
x kg uree ................................ 1 kg s.a. azot
x = 1/0,4 = 2,5 kg uree
Toate lucrările de îngrijire trebuie făcute în mod uniform pentru toate variantele, de
exemplu, aplicarea erbicidelor, prăşitul ş.a.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se vor face determinări ale înălţimii plantelor, atacul de
boli sau dăunători, data răsăritului, etc. Aceste date vor fi necesare la explicarea datelor de
producţie.
Toamna, se va recolta producţia de pe fiecare parcelă experimentală. Dacă există goluri, se
va proceda în mod diferenţiat. Astfel, dacă procentul de goluri nu depăşeşte 4%, acestea
nu se iau în seamă. Dacă sunt mai mult de 4% goluri în parcelă, producţia se corectează cu
următoarea formulă:
 ng 
Pc = Pr 1 + 
 2np  ;
unde: Pc – producţia corectată; Pr – producţia reală, cântărită; ng – numărul golurilor; np-
numărul plantelor recoltate.
La plantele semănate în rânduri dese nu se face această corecţie însă, dacă suprafaţa
golurilor depăşeşte 10%, parcela nu se mai ia în calcul.

4.2. Calculul rezultatelor prin programul Excell.

Rezultatele de producţie, pe parcele se prezintă astfel:
Factorul A Factorul B RI RII RIII
(epoca de (doze de azot)
plantare)
b1 - nefertilizat 3,1 5,2 7,9
a1 plantat b2 – N 50 4,2 6,3 8,8
toamna b3 – N 100 5,3 3,7 6,9
b4 – N 150 10,3 12,4 15,2
b1 - nefertilizat 5,5 6,3 3,3
a2 plantat b2 – N 50 7,2 5,8 6,3
primăvara b3 – N 100 9,4 10,5 12,2
b4 – N 150 15,4 14,2 17,3

Pentru efectuarea calcului de analiză a varianţei producţiile se introduc într-o foaie

Excell
RI RII RIII Suma Media

3,1 5,2 7,9 16,2 5,4

4,2 6,3 8,8 19,3 6,433333
5,3 3,7 6,9 15,9 5,3
10,3 12,4 15,2 37,9 12,63333
Total a1 22,9 27,6 38,8 89,3 7,441667
5,5 6,3 3,3 15,1 5,033333
7,2 5,8 6,3 19,3 6,433333
9,4 10,5 12,2 32,1 10,7
15,4 14,2 17,3 46,9 15,63333
Total a2 37,5 36,8 39,1 113,4 9,45
Suma blocuri
60,4 64,4 77,9 202,7
 Pentru calculul sumei producţiilor pe repetiţii şi variante (pe orizontală şi verticală), cât
şi pentru sumele factorului A trebuie să selectăm celula respectivă şi să scriem în bara de
deasupra operaţia pe care dorim să o efectueze. Astfel, valoarea 16,2 a fost obţinută în felul
următor:
- după ce s-au introdus datele de producţie, s-a selectat celula care dorim să efectueze
această operaţie;
- s-a scris în bara de deasupra =a1+b1+c1 şi s-a dat enter ori s-a selectat altă celulă
În acest mod se procedează şi pentru celelalte calcule. Astfel, pentru calculul mediei
producţiei pe varianta a1b1 (primul rând), s-a selectat celula din coloana următoare şi s-a
scris: =d1/3. Celula D1 reprezintă suma variantei a1b1 în cele trei repetiţii.
În acest mod s-au calculat scăzătorul C=D11^2/24, sumele pătratelor, varianţa şi
DL.
În succesiunea lor, calculele sunt următoarele:
- calculul sumelor pe variante şi repetiţii, precum şi a sumei totale
- calculul scăzătorului:
( x )2
202,7 2
= =
C= N 2  4  3 1711,97
- calculul gradelor de libertate
Pentru întreaga experienţă:
GLT=N-1=a x b x n = 2 x 4 x 3=23
Pentru parcelele mari (a):
GLT1= n x a -1=3 x 2 -1 = 5
GLrep=n-1=3-1=2
GLA=a-1= 2-1 =1
GLE(a)= (a-1)(n-1) = (2-1)(3-1)=2
Pentru parcele mici (b):
GLT2=GLT - GLT1= 23-5=18
GLB=b-1=4-1=3
GLAxB=(a-1)(b-1)=(2-1)(4-1)=3
GLE(b)= a(n-1)(b-1)=2(3-1)(4-1)=12

- calculul sumelor pătratelor:

Se ordonează producţiile pe parcele mari:
Parcela mare Repetiţia ΣA
I II III
a1 22,9 27,6 38,8 89,3
a2 37,5 36,8 39,1 113,4
Σ Rep. 60,4 64,4 77,9 202,7

pentru întreaga experienţă (vezi tabelul cu datele iniţiale):

SPT=Σx2-C=3,12+5,22+...+14,22+17,32-C=393,67
pentru parcelele mari:
 a 2 22,92 + 27,62 + ... + 39,11 − C =
SPT1= b -C= 4 58,25
  Re p 2

−C =
60,42 + 64,42 + 77,92
−C =
SPRep= a b 24 21,02
A 2
89,32 + 113,42
−C = −C =
SPA= n  b 3 4 24,20
SPE(a)=SPT1-(SPRep+SPA)=13,03
pentru parcele mici:
Se ordonează producţiile parcelelor mici:
Factorul Factorul B ΣA
A b1 b2 b3 b4
a1 16,20 19,30 15,90 37,90 89,3
a2 15,10 19,30 32,10 46,90 113,4
ΣB 31,30 38,60 48,00 84,80 202,7

SPT2=SPT – SPT1= 393,67 - 58,25=335,42

 v 2 − C = 16,22 + ... + 46,92 − C =
SP(axb)= n 3 339,58
B 2
31,32 + 38,62 + 48,02 + 84,82
−C = −C =
SPB= a  n 23 282,14
SPAB=SP(axb)-(SPA+SPB)=339,58 – (24,20+282,14)=33,24
SPE(b)=SPT2-(SPB+SPAB)=335,42-(282,14+33,24)=20,03

- calculul varianţei:
SPE ( a ) 13,03
= =
2 GLE ( a ) 2
s E(a)= 6,51
SPE (b ) 20,03
= =
2 GLE (b ) 12
s E(b)= 1,67
- calculul DL
DL= sd  t
a) Între două medii ale factorului A
2s 2 E ( a ) 2  6,51
= = 1,04
- sd= n  b 3 4
Valorile t se iau din tabel, corespunzător GLE(a)=2, pentru 5%=4,30; pentru 1%=9,93 şi
pentru 0,1%=31,60.
Astfel:
DL5%=1,04 x 4,30 = 4,48 kg/parcelă
DL1%=1,04 x 9,93 = 10,31 kg/parcelă
DL 0,1% = 1,04 x 31,60 = 32,93 kg/parcelă
b) Între două medii ale factorului B
2s 2 E (b ) 2  1,67
= = 0,74
sd= n  a 3 2
Valorile t se iau din tabel, corespunzător GLE(b)=12, pentru 5%=2,18; pentru 1%=3,06 şi
pentru 0,1%=4,32.
Astfel:
DL5%=0,74 x 2,18 = 1,62 kg/parcelă
DL1%=0,74 x 3,06 = 2,23 kg/parcelă
DL 0,1% = 0,74 x 4,32 = 3,20 kg/parcelă
c) Între două medii ale factorului B la aceeaşi graduare a factorului A (de exemplu:
a1b2-a1b1 ori a2b3-a2b1)
2s 2 E (b ) 2  1,67
= =
sd= n 3 1,05
Valorile t sunt aceleaşi ca între două medii ale factorului B
Astfel:
DL5%=1,05 x 2,18 = 2,29 kg/parcelă
DL1%=1,05 x 3,06 = 3,21 kg/parcelă
DL 0,1% = 1,05 x 4,32 = 4,53 kg/parcelă
d) Interacţiunea A x B
2(b − 1)( s 2 E ( a ) + s 2 E (b ) ) 2  3(6,51 + 1,67)
= = 0,94
sd= n  b 3  4
Valorile t se iau din tabel, corespunzător mediei dintre GLE(a)=2, şi GLE(b)=2, adică 7,
pentru 5%=2,37; pentru 1%=3,50 şi pentru 0,1%=5,41.
Astfel:
DL5%=0,94 x 2,37 = 2,24 kg/parcelă
DL1%=0,94 x 3,50 = 3,31 kg/parcelă
DL 0,1% = 0,94 x 5,41 = 5,10 kg/parcelă

4.3. Interpretarea rezultatelor folosind diferenţa limită

Pentru interpretarea rezultatelor trebuie să transformăm rezultatele de producţie din

kg/parcelă în kg/ha. Astfel, dacă pe suprafaţa parcelei experimentale de 100 m2 avem
producţia a
100 m2 .............................................a kg
10 000 m2 ....................................... x kg
10000  a
Rezultă x= 100 =100 a
Deoarece există patru situaţii de comparaţie între variante, vom avea 4 tabele de
sinteză:
a) între două medii ale factorului A
Pentru aflarea producţiei medii a graduărilor factorului A se adună toate producţiile din a1
şi se împarte la numărul de parcele (12). La fel se procedează şi cu a2 (vezi tabelul iniţial).
De exemplu, 9,45=113,4/12.
Combinaţia Producţia Diferenţa Semnificaţia
factorilor Kg/ha Kg/ha
a2-a1 945-744 201
 DL5%=448 kg/ha
DL1%=1031 kg/ha
DL 0,1% =3293 kg/ha
Se observă ca diferenţa dintre mediile graduărilor factorului A este mai mică decât cea mai
mică diferenţă limită. Acest lucru înseamnă că, deşi producţia medie a plantării de
primăvară (a2), este mai mare decât producţia medie a plantării de toamnă, diferenţa nu
este semnificativă ci se încadrează în limita erorii experimentale.
b) intre două medii ale factorului B
Pentru a afla producţia medie a fiecărei graduări B se adună parcelele corespunzătoare
fiecărei graduări B din fiecare parcelă mare a şi se împarte la numărul de parcele. De
exemplu, 6,43 = 38,6/6
Combinaţia Producţia Diferenţa Semnificaţia
factorilor Kg/ha Kg/ha
b2-b1 643-521 122
b3-b1 800-521 279 **
b4-b1 1413-521 892 ***
b3-b2 800-643 157
b4-b2 1413-643 770 ***
b4-b3 1413-800 613 ***
DL5%= 162 kg/ha
DL1%= 223 kg/ha
DL 0,1%= 320 kg/ha
Din aceste rezultate se observă că diferenţa dintre b2 şi b1, precum şi cea dintre b3 şi
b2 nu sunt semnificative. Diferenţa dintre b3 şi b1 este distinct semnificativă, pozitivă iar
cele dintre b4 şi b1, b4 şi b2 precum şi cea dintre b4 şi b3 sunt foarte semnificative,
pozitive. Reamintim că b1 înseamnă nefertilizat, b2=N50; b3=N100 iar b4=N150 kg
azot/ha.

c) între două medii ale factorului B la aceeaşi graduare a factorului A

Combinaţia Producţia Diferenţa Semnificaţia

factorilor Kg/ha Kg/ha
a1b2- a1b1 643-540 103
a1b3- a1b1 530-540 -10
a1b4- a1b1 1263-540 723 ***
a1b3- a1b2 530-643 -113
a1b4- a1b2 1263-643 620 ***
a1b4- a1b3 1263-530 733 ***
a2b2- a2b1 643-503 140
a2b3- a2b1 1070-503 567 ***
a2b4- a2b1 1563-503 1060 ***
a2b3- a2b2 1070-643 427 **
a2b4- a2b2 1563-643 920 ***
a2b4- a2b3 1563-1070 493 ***
DL5%=229 kg/ha
DL1%=321 kg/ha
 DL 0,1% =453 kg/ha
Din aceste rezultate se observă că diferenţele dintre doze sunt diferite, în funcţie de
epoca de plantare. Astfel, în cadrul plantării de primăvară (a2) aproape toate diferenţele
sunt distinct şi foarte semnificative. Aceste influenţe trebuie explicate de către cercetător
prin determinările efectuate în perioada de vegetaţie.
d) între două medii ale factorului A la aceeaşi graduare sau la graduări diferite ale
factorului B.
Combinaţia Producţia Diferenţa Semnificaţia
factorilor Kg/ha Kg/ha
a2b1-a1b1 503-540 -37
a2b2- a1b2 643-643 0
a2b3- a1b3 1070-530 -957 000
a2b4- a1b4 1563-1263 300 *
a2b2- a1b1 643-540 103
a2b3- a1b1 1070-540 530 ***
a2b4- a1b1 1563-540 1023 ***
a2b3- a1b2 1070-643 427 **
a2b4- a1b2 1563-643 920 ***
a2b4- a1b3 1563-530 1033 ***
DL5%=224 kg/ha
DL1%=331 kg/ha
DL 0,1% =510 kg/ha

5. INTERPRETAREA REZULTATELOR EXPERIMENTALE PRIN

METODA KRIGING
5.1. Descrierea metodei kriging

Krigging este o procedură statistică de interpolare a datelor între valori măsurate.

Este una dintre multele proceduri disponibile pentru estimarea valorilor necunoscute într-
un domeniu bazat pe valori deja cunoscute. In general, interpolările sunt folosite
deterministic sau stocastic. Interpretările deterministice implică desenarea de linii,
polinoame sau poligoane între valorile cunoscute şi atribuirea de valori în locurile
necunoscute. Deşi aceste metode se folosesc de mai mult de un secol, ele nu estimează
eroarea probabilă a valorilor interpolate. Metodele stocastice de interpolare sunt multe iar
dintre acestea amintim: distanţa inversă faţă de valorile vecine, analiza orientării, medii de
greutate, funcţii „spline”.
Numele de „kriging” a fost dat de către Georges Matheron în onoarea inginerului
miner sudafrican Danie Krige. Această metodă realizează o regresie spaţială optimă care
necesită un model cunoscut ca variogramă ce reprezintă o structură internă spaţială a
datelor. Datele iniţiale sunt analizate pe baza unui model de variogramă, parametri de
căutare şi probe folosite pentru a estima prin kriging.
Procedura kriging mai este cunoscută şi ca BLUE (Best Linear Unbiased
Estimator). În această tehnică suma greutăţii dată fiecărei date iniţiale este egală cu 1 iar
eroarea este menţinută la minim. Procedura utilizează variograma, care nu depinde de
valoarea actuală a variabilei respective ci, mai degrabă, distribuţia ei spaţială. Variograma
dă o vedere clară a datelor folosite pentru a construi un sistem kriging de interpolare.
Metoda krigging utilizează structura semivariogramei pentru a da cea mai bună
estimare a unei valori nemăsurate, calculată din greutatea valorilor măsurate vecine;
identifică, deasemenea, marimea unei erori probabile a valorii estimate şi apreciază forma
semivariogramei teoretice ce trebuie aleasă în descrierea structurii spaţiale a proprietăţilor
solului sau a plantei în domeniul experimental. Eroarea probabilă depinde de calitatea
semivariogramei, de numărul şi distribuţia valorilor cunoscute şi de poziţia şi mărimea
locurilor pentru care trebuie făcută estimarea.

Ghid de calcul

După efectuarea unui număr n de măsurători ale unei proprietăţi a solului Ai, luate
la un interval de 1 m, pe orizontală, în locurile xi, obţinem o valoare a a lui A, la locul x1,
notată ca A(x1) şi, în mod similar, A(x2), A(x3), ... A(xi), ... A(xn). Noi dorim să estimăm
prin krigging valoarea lui A în poziţia x0, prin presupunerea că această valoare este funcţia
lineară a valorilor cunoscute A(xi).

  A(x )
n

A (x0)= i =1
*
i i
, unde i este factorul de greutate ales pentru a se realiza
n

 i =1
i =1
condiţia . Factorii de greutate sunt aleşi în aşa fel ca diferenţa dintre valoarea
( ) ( ) 
estimată şi A*(x0) este egală cu zero iar varianţa lui A x0 − A x0 este minimă. Acest
*

minim se obţine când :

   (x − x j ) +  =  (xi − x0 )
n

pentru i= 1,2,3, ...n iar  este un multiplicator

j i
j =1

Lagrangian. Valorile semivarianţei lui A, între locaţiile xi şi xj şi a celor dintre xi şi x0 se

obţin din semivariograma calculată din cele n măsurători. De aici, cele (n+1) necunoscute
1 , 2 ,...n şi  .
Dacă avem 4 determinări ale temperaturii solului, în patru locuri, şi vrem să
estimăm prin krigging temperatura solului la distanţa de 5 m, aşa cum este arătat în figura
de mai jos, vom proceda în felul următor:
 26

x1,25
Temperatura solului

24 x2,24
Dorim sa estimam temp. la x(o)=5 m

22 x3,22

x4,21
20
0 2 4 6
Distanta x(m)
Determinările de temperatură sunt 25; 24; 22 şi 21 °C la locaţiile x1, x2, x3 şi x4.
Inlocuind în ecuaţia semivarianţei pe A cu T, vom avea:
1 N (h )
 (h ) =  T (xi ) − T (xi + h )2
2 N (h ) i =1
unde h este distanţa între perechile de măsurători . Având trei perechi de măsurători pentru
h=2, ecuaţia de mai sus devine:

 (2 ) =
1
23

(24 − 25 )2 + (22 − 24 )2 + (21 − 22 )2 
Pentru h=4 sunt două perechi de măsurători iar de aici:

 (4 ) =
1
22

(22 − 25 )2 + (21 − 24 )2 
iar pentru h=6 este numai o pereche care dă:

 (6 ) =
1
21

(21 − 25 )2 
Valorile de mai sus ale varianţei  (h ) puse în grafic cu valorile distanţei lag h dintre
perechile de măsurători dau o semivariogramă liniară cu ecuaţia  = 1,125 h .
8 Aplicând condiţia de minim a varianţei, obţinem
următoarele 4 ecuaţii:
1 (0 ) + 2 (2 ) + 3 (4 ) + 4 (6 ) +  =  (5 )
4 1 (2 ) + 2 (0 ) + 3 (2 ) + 4 (4 ) +  =  (3)
g=1,125h 1 (4 ) + 2 (2 ) + 3 (0 ) + 4 (2 ) +  =  (1)
1 (6 ) + 2 (4 ) + 3 (2 ) + 4 (0 ) +  =  (1)
0
4 Substituind valorile lui  (h ) din variograma liniară
 = 1,125h în ecuaţiile de mai sus vom avea:
0 1 + 2 ,252 + 4 ,50 3 + 6 ,754 +  = 5 ,625
2 ,251 + 0 2 + 2 ,253 + 4 ,50 4 +  = 3.375
4 ,50 1 + 2 ,252 + 0 3 + 2 ,254 +  = 1,125
6 ,751 + 4 ,50 2 + 2 ,253 + 0 4 +  = 1,125
1 + 2 + 3 + 4 = 1
Rezolvând aceste ecuaţii găsim cele 5 componente ca fiind egale cu 1 = 0 ; 2 = 0 ;
3 = 0 ,5 ; 4 = 0 ,5 ;  = 0 . Inlocuind aceste valori precum şi pe cele ale temperaturii
solului în ecuaţia iniţială, vom avea:
( ) ( ) ( ) ( ) ( )
T* x0 = 1T x1 + 2T x2 + 3T x3 + 4T x4 deci,
T*(5) = 0 x 25 + 0 x 24 + 0,5 x 22 + 0,5 x 21
Varianţa calculată prin krigging devine:
sk2 = 1 (5 ) + 2 (3 ) + 3 (1) + 4 (1) + 
sk2 = 0  5 ,625 + 0  3 ,375 + 0 ,5  1,125 + 0 ,5  1,125 = 1,125
De aici rezultă că temperatura solului, estimată prin krigging, la 5 m este de 21,5°C, cu o

abatere standard de 1,125 adică plus sau minus 1,059 °C. Se observă că valorile lui i
ale celor două poziţii egal distanţate de x0 contribuie cu factori de greutate egali la estimare
pe c`tă vreme cele ale poziţiilor depărtate sunt zero. Deasemenea, se observă că, prin
structura spaţială, valoarea prelucrată prin krigging a lui T la x0 are o abatere standard de
1,059°C, o valoare mai mică decât abaterea standard a mediei, presupunând că cele patru
valori ale temperaturii solului au fost independente spaţial.

1.2. Folosirea programului de calculator Surfer

Acest mod de calcul, (krigging) poate fi folosit în cadrul programului Surfer al

companiei Golden software. Succesiunea operaţiilor este următoarea:
File/
new/
worksheet – introducerea datelor/
file/
save(se da un nume fisierului)/
file/
new/
plot/
grid/
data/
numele fisierului/
ok/
krigging/
options/
anisotropia (se alege)
tipulvariogramei (se alege)/
no drift(se alege)/
ok/
map/
contour map/
ok.
Spre exemplu, datele prelevate de pe teren din diverse puncte se prezintă astfel:

a1(25;2;0,5) a6(25;8;0,9)
a4(25,2;2,7;2,5)
a5(23;1,7;0,75)
a2(23;1,5;0,7)

a3(20;2,3;1,5)

a8(17;9;1,4)
a7(18;8,5;0,2)

Punctele au trei coordonate, x,y şi z care reprezintă localizarea şi valoarea determinării z

(conţinutul de humus, de ex.). In această situaţie ne este greu să analizăm conţinutul de
humus al parcelei respective. După prelucrarea prin programul Surfer şi metoda krigging
de interpolare, harta va arăta în felul următor:
9

17 18 19 20 21 22 23 24 25

O demonstraţie a modului de lucru poate fi descărcată de pe site – ul Golden Softare.