UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN CLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTUL
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof. dr. RUSU TEODOR

TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ

CUPRINS

pag.
Introducere ...................................................................................................................... 2

Cap.1. Cercetarea ştiinţifică şi progresul tehnic ....................................................... 4

Cap.2. Tehnica experimentală şi metode de cercetare ............................................. 22

Cap.3. Interpretarea datelor experimentale ............................................................. 78

Cap.4. Calcularea rezultatelor ................................................................................... 91

Bibliografie ...................................................................................................................... 120

Editura AcademicPres USAMV Cluj

Cluj-Napoca, 2013
 INTRODUCERE

Tehnica experimentală este o metodologie de cercetare care oferă studenţilor

pricepere şi deprinderi temeinice în ceea ce priveşte modul de organizare a
experienţelor agricole, înregistrarea datelor şi prelucrarea lor statistică, precum şi
interpretarea rezultatelor obţinute. Cursul are ca obiectiv motivarea mijloacelor şi a
modurilor de menţinere a rigorii ştiinţifice, a precizării normelor minime care trebuie
respectate în proiectarea, organizarea, interpretarea şi folosirea rezultatelor
experimentale. Deosebit de important este modul de obţinere a datelor experimentale,
întrucât rezultatele interpretării statistice redau relaţiile şi interacţiunile exprimate prin
cifre supuse prelucrării statistice. Interpretarea rezultatelor unei experienţe trebuie
caracterizată prin reţinere în aprecieri şi răspundere în afirmaţii.
Cercetarea ştiinţifică este factorul determinant al progresului tehnic şi tehnologic
din agricultură, iar limbajul şi instrumentele de accesare a programelor naţionale şi
internaţionale sunt proceduri de bază, elementare pentru tinerii cercetători. Rolul
cercetării este esenţial, atât în crearea condiţiilor biologice, cât şi tehnico-economice
care stau la baza agriculturii durabile şi eficiente economic. Aplicarea analizei
statistice în ştiinţele agricole presupune cunoaşterea atât a unor principii de bază a
acestor procedee, cât şi a detaliilor caracteristice domeniului de specialitate.
Agricultura, ca sursă principală de asigurare a hranei, a progresat continuu, odată
cu dezvoltarea societăţii omeneşti şi evoluţia sistemelor de agricultură. Acumularea
cunoştinţelor, selecţia artificială a celor mai valoroase varietăţi de plante cultivate,
observaţia şi experienţele cu soiuri, hibrizi, îngrăşăminte, lucrări ale solului, tratamente
fitosanitare, metode de ameliorare a fertilităţii solului etc., au constituit fundamentul
dezvoltării ştiinţelor agricole.
Domeniul experimentărilor agricole este în prezent vast şi variat, cu o
importanţă permanentă în dezvoltarea agriculturii, importanţă rezultată din necesitatea
studiului influenţei numeroşilor factori care se împletesc la realizarea producţiilor
agricole. Câmpul de experienţă reprezintă instrumentul esenţial de cercetare ştiinţifică,
care contribuie, prin studiul fenomenelor, la lărgirea cunoştinţelor ştiinţifice. El
constituie fundamentul cel mai solid pe care se clădesc ştiinţele agronomice.
În mod firesc, nu se poate concepe dinamizarea agriculturii fără aportul cercetării
ştiinţifice, care trebuie să fie o adevărată forţă promotoare a programelor de dezvoltare
a producţiei, prin experimentarea noului şi stimularea gândirii creatoare, în colaborare
cu problemele ridicate de practica agricolă. Totodată trebuie avut în vedere impactul

2
rezultatelor cercetării ştiinţifice asupra societăţii, industriei, exportului şi mediului
înconjurător. Pe de altă parte este necesară o implicare mai profundă în programele de
cooperare internaţională din spaţiul european.
Pentru ca cercetarea ştiinţifică să-şi îndeplinească obiectivele este necesar să se
dea atenţie deosebită unui fapt neglijat în ultimii 20 de ani în România şi anume
formării tinerilor cercetători de elită, formaţi în centre universitare, centre de cercetare
şi centre de excelenţă, şi la şcoala internaţională, completat cu formarea specialiştilor
în cercetare – dezvoltare. În acest context a fost elaborat şi prezentul curs de Tehnică
Experimentală, pentru a fi utilizat de studenţii Facultăţii de Agricultură în vederea
însuşirii metodicii experimentale utilizate în cercetarea ştiinţifică agricolă.
Cursul cuprinde patru capitole, şi anume: cercetarea ştiinţifică şi progresul
tehnic, tehnica experimentală şi metode de cercetare, interpretarea datelor
experimentale şi calcularea rezultatelor. Sunt predate astfel noţiuni importante legate
de programe şi proiecte de cercetare, metodologia elaborării proiectelor de cercetare
şi stabilirea factorilor experimentali. Sunt analizate regulile de bază în amplasarea
experienţelor de câmp, ca instrument esenţial de cercetare ştiinţifică, care contribuie,
prin studiul fenomenelor, la lărgirea cunoştinţelor ştiinţifice. Sunt predate mijloacele şi
criteriile de menţinere a rigorii ştiinţifice, sunt precizate normele care trebuie
respectate în proiectarea, organizarea, interpretarea şi valorificarea rezultatelor.
Deosebit de important este modul de obţinere a datelor experimentale, întrucât
rezultatele interpretării statistice redau relaţiile şi interacţiunile exprimate prin cifre
supuse prelucrării statistice.
Cursul se finalizează cu aprofundarea interpretării rezultatelor unei experienţe,
interpretare caracterizată prin reţinere în aprecieri şi răspundere în afirmaţii, de aceea
valorificarea rezultatelor se face numai după analiza varianţei, prelucrarea statistică cu
testul Duncan, corelaţii, regresii, testul ANOVA etc.
Pentru a asigura cursului un pronunţat caracter practic s-a realizat, pe baza
literaturii de specialitate interne şi străine, dar şi din experienţa autorilor, un capitol
nou: „cercetarea ştiinţifică şi progresul tehnic”, unde sunt prezentate noţiuni
importante pentru activitatea de cercetare agricolă, cum ar fi: programe şi proiecte de
cercetare, şi metodologia elaborării proiectelor de cercetare.
Mulţumim anticipat tuturor celor care vor contribui prin sugestii şi observaţii la
îmbunătăţirea prezentului suport de curs, în eventualitatea unei noi ediţii.

3
 Capitolul 1. CERCETAREA ŞTIINŢIFICÃ ŞI PROGRESUL TEHNIC

Cuprins

1.1. Aria Europeană a Cercetării ................................................. 5

1.2. Cercetarea ştiinţifică la nivel naţional ................................. 7
1.3. Procesul de inovare tehnologică şi cercetare-dezvoltare ..... 10
1.4. Programe de cercetare .......................................................... 13
1.4.1.Granturile CNCSIS ..................................................... 13
1.4.2.Programele PNCDI ..................................................... 14
1.4.3.Programe cu finanţare internaţională .......................... 15
1.5. Proiecte de cercetare ............................................................ 16
1.5.1.Conceptul de proiect de cercetare ............................... 16
1.5.2.Ciclul de viaţă al proiectului ....................................... 17
1.5.3.Elaborarea proiectelor de cercetare ............................ 17
1.5.4.Managementul proiectelor de cercetare ...................... 18
1.5.5.Finalizarea şi diseminarea rezultatelor ....................... 19
1.6. Întrebări recapitulative ......................................................... 20
1.7. Teste de autoevaluare .......................................................... 20
1.8. Rezumat ............................................................................... 21
1.9. Bibliografie .......................................................................... 21

Introducere Acest capitol prezintă rolul cercetării științifice pentru progresul

tehnic din agricultura. De asemenea sunt prezentate principalele
programe de cercetare din domeniul agricol și metodologia
elaborării proiectelor de cercetare. Capitolul se încheie cu
prezentarea unei bibliografii selective, a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica
prezentată în cuprinsul capitolului.

Obiectivele capitolului

La sfârșitul acestui capitol vei fi capabil:

- să definești aria europeană a cercetării;
- să descri procesul de inovare tehnologică și cercetare -
dezvoltare;
- să identifici programele naționale și internaționale de
cercetare;
- să elaborezi un proiect de cercetare.

Durata medie de studiu individual – 7 ore

4
 1.1. ARIA EUROPEANÃ A CERCETĂRII
Dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţelor tehnice, chimice şi biologice din ultimii
ani, ridică din ce în ce mai des întrebarea: care vor fi direcţiile de dezvoltare viitoare
a producţiei agricole?. Ce forme vor avea „fabricile de hrană” ale viitorului, cum vor
arăta fermele agricole din secolul al XXI-lea?. Agricultura a beneficiat din plin de
cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne, fiind aplicate în producţie metode şi soluţii
care erau considerate utopii, în urmă cu 50 de ani. Există în acelaşi timp o mare
diversitate a tehnicii aplicate, de la plugul cu tracţiune animală în statele sărace şi
până la tehnologia ultramodernă aplicată în SUA şi Uniunea Europeană, şi multe
probleme încă nerezolvate (eroziune, degradare, compactare, poluare etc.). Care va fi
drumul dezvoltării şi care va fi nivelul ei, ce soluţii tehnologice noi vor fi folosite în
agricultură?; la această întrebare trebuie să răspundă cercetarea ştiinţifică.
Cercetarea ştiinţifică este factorul determinant al progresului tehnic şi
tehnologic din agricultură. Cercetările fundamentale în chimie, biologie, fiziologie,
ecologie etc. reprezintă pilonii de bază ai unei agriculturi ştiinţifice de mare
randament. Inovaţia tehnică, ştiinţele aplicate sunt însă cele care intervin direct şi cu
eficacitate imediată în procesul de producţie.
Rolul cercetării este esenţial, atât în crearea condiţiilor biologice, cât şi
tehnico-economice care stau la baza agriculturii durabile şi eficiente economic.
Soluţionarea marilor obiective ale producţiei agricole impune amplificarea
cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice în toate zonele agricole şi pentru toate tipurile
de ferme. Soluţiile preconizate trebuie să ţină seama de diversitatea sistemelor de
cultură şi de condiţiile cadrului natural local pentru a fi cât mai eficiente şi legate
concret de organizarea şi optimizarea agroecosistemului.
Relansarea economică a României bazată pe competitivitate, pe introducerea
inovării inclusiv în activitatea agricolă, este necesară, deoarece este deja o
certitudine că societăţile comerciale care nu reuşesc să-şi menţină caracterul inovativ
vor fi preluate de către organizaţii noi, mai tinere şi mai viguroase.
Economia celor şapte state super-industrializate (SUA, Germania, Japonia,
Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada) se datorează faptului că guvernele acestor
state, au sesizat revoluţia tehnico-ştiinţifică şi implicaţiile acesteia în viaţa social-
economică şi au dat atenţie atât dezvoltării cercetării ştiinţifice proprii, cât şi
achiziţionării de brevete, invenţii şi patente din alte ţări, pe care le-au introdus în
activitatea de producţie. În acelaşi timp au continuat să aloce cercetării ştiinţifice
sume din ce în ce mai mari, care reprezintă din PIB 2,8% în SUA şi Japonia, 1,9% în
Uniunea Europeană şi Israel, 0,8% în India, 0,7% în China, 0,4% în America de Sud,
în timp ce la noi în ţară această alocare de fonduri pentru cercetarea ştiinţifică este, în
ultimii ani, sub 0,02% din PIB, iar rezultatele în sfera dezvoltării social-economice
sunt şi ele corespunzătoare acestor investiţii (D.Davidescu şi Velicica Davidescu,
2002).
Există o strânsă interdependenţă între dezvoltarea cercetărilor şi progresul
practicii agricole, deoarece producţia reflectă nivelul cercetărilor. Gh.Ionescu Şişeşti,
1928, părintele cercetării ştiinţifice agricole româneşti spunea: „nu se poate îndruma
temeinic agricultura ţării dacă nu vom avea cercetări ştiinţifice aplicate la condiţiile
noastre de pământ şi climă, .... la organizarea economică cea mai potrivită pentru
condiţiile economice şi sociale în care ne găsim”. Astăzi numărul cercetătorilor la
1000 de locuitori a scăzut în ţara noastră la 1,4, faţă de 1,5 cât are R.Moldova, 1,6 –
Bulgaria, 2,4 – Marea Britanie, 2,5 – Slovenia, 2,6 – Franţa, 3,5 – Rusia, 3,7 –
Suedia şi SUA, 4,3 – Japonia. Poziţia periferică a cercetării ştiinţifice din ţara
noastră, se reflectă în rezultatele economice şi starea socială. Iar „o ţară fără o
agricultură performantă este cauza unei slăbiciuni economice, a lipsei unei industrii
competitive şi o ameninţare pentru viitor” (D.Davidescu, 2002).
5
 În prezent se constată o tendinţă de globalizare a cercetării ştiinţifice, de
interpătrundere a laboratoarelor şi institutelor pe plan naţional şi internaţional, în
special prin reţeaua internet, astfel că cercetarea ştiinţifică depăşeşte cadrul naţional,
mai ales în domeniul unor cercetări fundamentale, ca cel al geneticii, al
biotehnologiilor, al conservării biodiversităţii vegetale şi animale, al descoperirii de
noi surse de energie, al creşterii coeficientului de fotosinteză şi de folosire a
elementelor nutritive de către plantele cultivate, a sporirii coeficientului de
bioconversie a furajelor, al combaterii biologice a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor
din culturile agricole, a obţinerii de noi specii intergenice etc.
Cercetarea ştiinţifică agricolă are drept obiective sporirea contribuţiei sale la
protecţia mediului ambiant agricol, la prevenirea şi combaterea poluării solului, la
folosirea corespunzătoare a fondului funciar, la exploatarea eficientă a sistemelor de
amelioraţii agricole, la folosirea eficientă a apei etc.
Europa are o tradiţie statornică în perfecţionare, în cercetare şi inovaţie.
Echipele comunităţilor ştiinţifice europene continuă să atingă scopuri progresive în
diferite câmpuri ale ştiinţei şi tehnologiei, dar, deşi centrele de perfecţionare sunt
distribuite pe întreg continentul, eforturile lor se plafonează în impracticabilitate
privind contextul european prin absenţa unei reţele adecvate de cooperare. Este astfel
timpul pentru adunarea eforturilor în virtutea formării unui sistem omogen de
cercetare şi inovaţie echivalent cu o „piaţă comună” de bunuri şi servicii. Aceasta
structură se numeşte „Aria Europeana a Cercetării” (European Research Area –
ERA, CE - Brussels, 18.01.2000).
Obiectivul iniţiativei „Aria Europeana a Cercetării” combină trei concepte
relaţionate şi de asemenea complementare (www.cncsis.ro):
- formarea unei „pieţe interne” în cercetare;
- o arie pentru mişcarea liberă a cunoştinţelor, produselor cercetării şi
tehnologiei printr-o colaborare sporită;
- o restructurare a „fabricii europene de cercetare” prin îmbunătăţirea
coordonării politicilor şi activităţilor naţionale de cercetare (privind procesele de
cercetare dezvoltate şi finanţate în Europa);
- dezvoltarea unei politici europene de cercetare care nu se referă numai la
fondul activităţilor de cercetare, ţinând de asemenea seama de alte aspecte relevante
ale altor politici de nivel naţional sau continental.
Dezvoltarea cercetării în spaţiul Uniunii Europene este stimulată de editarea
unor periodice on-line de informare:
1.Cordis Focus – www.cordis.lu/focus/en/home.html. Cordis Focus este
publicat o dată la două săptămâni în engleză, franceză, germană, italiană şi spaniolă.
Conţinutul apariţiei Cordis Focus este extras din articolele de ştiri zilnice publicate în
CORDIS News Service prezentând cele mai noi informaţii privind cercetarea şi
inovarea în Uniunea Europeana precum şi alte programe şi politici complementare.
Informaţii despre programele FP6 şi FP7 se pot găsi la următoarele adrese:
Uniunea Europeana on line: http://www.europa.eu.int/
Parlamentul European: http://www.europarl.eu.int/
Misiunea Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană:
http://ue.mae.ro/
CORDIS: http://cordis.europa.eu/
FP7: http://cordis.europa.eu/fp7/
Health and Consumer protection: http://ec.europa.eu/health/index_en.htm
Agriculture and Rural development:
http://ec.europa.eu/dgs/agriculture/index_en.htm
Environment: http://ec.europa.eu/dgs/environment/index_en.htm
EU Newsletter: http://euobserver.com/

6
 Proiect HPC – Europa: http://www.hpc-europa.org/
EU Funding Portal: http://www.eucenter.org/
Marie Curie Fellowship: http://ec.europa.eu/research/fp6/mariecurie-
actions/indexhtm_en.html
Mobilităţi, finanţare, angajare: http://ec.europa.eu/eracareers/index_en.cfm
Ştiri din cercetare: http://europa.eu.int/eracareers/index_en.cfm?l1=4
CORDIS database search: http://fp6.cordis.lu/fp6/partners.cfm
CORDIS database registration: http://partners-
service.cordis.lu/index.cfm?pos=2
ERAENV database: http://www.eraenv.com
2.Technology Opportunities Today – www.cordis.lu/focus/en/src/
supplements.htm (Supliment al Cordis Focus). Technology Opportunities Today
apare o dată la şase săptămâni. Ediţiile speciale sunt de asemenea publicate periodic:
RTD Results Supplement, CORDIS special editions.
3.Euroabstracts – www.cordis.lu/euroabstracts/en/home.html. Publicaţia
Euroabstracts este editată de şase ori pe an în engleză. Aceasta are ca scop
diseminarea publicaţiilor de orientare ştiinţifică (în cercetare) în întreaga Europă.
4.Innovation & Technology Transfer (ITT) – www.cordis.lu/itt/itt-
en/home.html. Innovation & Technology Transfer este o publicaţie a D.G.Enterprise
al Comisiei Europene; apare de şase ori pe an în engleză, franceză, germană, italiană
şi spaniolă în cadrul Programului de Inovare al Comisiei având ca scop promovarea
inovării la nivelul Comunităţii Europene.
5.RTD Info – www.europa.en.int/comm/research/rtdinfo_en.html. RTD Info
este publicat o dată la trei luni în engleză, franceză, germană şi spaniolă. Această
revistă oferă actualizări de informaţie privind programele de cercetare ale Comisiei
Europene: datele apelurilor pentru propuneri, evenimente, conferinţe, publicaţii etc.

1.2. CERCETAREA ŞTIINŢIFICÃ LA

NIVEL NAŢIONAL
Cercetarea ştiinţifică agricolă la nivel naţional este coordonată de
următoarele organisme naţionale:
- Academia Agricolă de Ştiinţe Agricole şi Silvice – ASAS – www.asas.ro
- Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării – MEC şi respectiv CNCSIS –
www.cncsis.ro
- Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – MAPDR –
www.maap.ro
- Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – MMGA – www.mmediu.ro
ASAS
ASAS (www.asas.ro) - Academia Agricolă de Ştiinţe Agricole şi Silvice se
înfiinţează în anul 1969 şi reuneşte personalităţi de prestigiu din domeniul
agriculturii, industriei alimentare, silviculturii, îmbunătăţirii funciare şi protecţiei
mediului în agricultură.
Prin statutul ASAS i se stabilesc următoarele atribuţii principale:
- elaborează strategia cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în
domeniul agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii;
- propune programe de cercetare multidisciplinară;
- colaborează la elaborarea programelor de cercetare anuale şi de perspectivă
ale unităţilor de cercetare;
- participă la programele, strategiile şi planurile de acţiune ale Ministerului
Agriculturii. Alimentaţiei şi Pădurilor - MAAP;

7
 - organizează şi analizează desfăşurarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi
dezvoltării tehnologice şi urmăreşte creşterea eficienţei acestora;
- prezintă anual MAAP şi Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului sinteze
ale rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi propuneri pentru valorificarea lor;
- elaborează sinteze, studii şi rapoarte privind probleme actuale şi de
perspectivă ale cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi economice din
domeniul agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii, şi le înaintează organelor,
organismelor şi institutelor interesate;
- organizează activităţi de perfecţionare şi specializare profesională şi de
atestare a cercetătorilor şi poate acorda în condiţiile legii titluri academice şi grade
ştiinţifice;
- organizează activitatea de editare a lucrărilor ştiinţifice, de dezvoltare şi
transfer tehnologic;
- participă la fundamentarea şi elaborarea actelor normative naţionale şi
internaţionale, din domeniile profilului său;
- acordă asistenţă tehnică, consultanţă de specialitate şi sprijin în activitatea de
extensie;
- organizează manifestări ştiinţifice pe probleme de cercetare teoretică,
aplicativă şi extensie;
- întreţine şi dezvoltă relaţii de colaborare cu instituţii ştiinţifice din ţară şi din
străinătate precum şi cu organizaţii internaţionale;
- acordă distincţii, premii şi diplome pentru cele mai valoroase lucrări
ştiinţifice publicate, invenţii şi aplicaţii ale cercetării ştiinţifice în condiţiile legii.

CNCSIS

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

(CNCSIS – www.cncsis.ro) este principala instituţie prin care se finanţează
cercetarea ştiinţifică în universităţile din România, precum şi studiile
postuniversitare. Înfiinţarea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior, la sfârşitul anului 1994, a constituit o parte esenţială a
reformei învăţământului superior, elaborată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Programele curente ale CNCSIS au două obiective principale:
- asigură consolidarea şi dezvoltarea activităţilor de cercetare ştiinţifică din
învăţământul superior românesc;
- aloca fondurile în vederea dezvoltării noii generaţii de cercetători din
învăţământul superior românesc şi de profesionişti cu pregătire avansată.
CNCSIS are în subordine funcţională Unitatea Executivă pentru
Finanţarea Învăţământului superior şi a Cercetării Ştiinţifice Universitare
(UEFISCSU – www.uefiscsu.ro), care asigură activitatea executivă a CNCSIS
privind alocarea resurselor financiare de la bugetul de stat şi din alte venituri pentru
învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifica.
CNCSIS a devenit membru al Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă (European
Science Foundation – ESF) începând cu anul 2003. Fundaţia Europeană pentru
Ştiinţă este o asociaţie internaţională neguvernamentală cu activitate non-profit, ai
cărei membri sunt instituţii cu activitatea dedicată promovării cercetării ştiinţifice.
DOMENIILE PRIORITARE de cercetare finanţate de CNCSIS sunt
(GRANT-urile CNCSIS – 2004 – 2007, PNII- Programul Idei, Resurse umane etc. -
2008):
1. INGINERIE ŞI NANOŞTIINŢE.
2. BIOLOGIE CELULARÃ ŞI MOLECULARÃ.
3. DEZVOLTARE DURABILA; SISTEME ECOLOGICE; CUNOAŞTEREA ŞI
CONTROLUL MODIFICĂRILOR GLOBALE.

8
 4. TEHNOLOGII PENTRU SOCIETATEA INFORMAŢIONALÃ.
5. DINAMICA SOCIAL-UMANÃ.
6. CALITATEA ŞI SECURITATEA ALIMENTARÃ.
7. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE EURO – ATLANTICE:
8. CUNOAŞTERE PRIN ARTÃ ŞI CULTURÃ.
COMISIILE de lucru ale CNCSIS sunt:
Comisia 1 - MATEMATICA ŞI ŞTIINŢELE NATURII.
Comisia 2 - ŞTIINŢE INGINEREŞTI.
Comisia 3 - ŞTIINŢE SOCIO-UMANE SI ECONOMICE.
Comisia 4 - ŞTIINŢELE VIEŢII ŞI ALE PĂMÂNTULUI.
Comisia 5 - ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINA VETERINARÃ.
Comisia 6 - ŞTIINŢE MEDICALE.
Comisia 7 - ARTE ŞI ARHITECTURÃ.

PNCDI –I

Planul Naţional de Cercetare Dezvoltare şi Inovare (PNCDI,

www.mct.ro/web/2/default.htm.) a fost lansat în anul 1999 în baza HG nr.562/1999
publicat în Monitorul Oficial nr. 344/20.07.1999. În cadrul Planului Naţional se
finanţează de la bugetul de stat, proiecte şi activităţi de cercetare ştiinţifică,
dezvoltare tehnologică (recunoaşterea ca centre de excelenţă, centre de cercetare
etc.), transfer tehnologic, valorificare şi alte activităţi cu rol de sprijin pentru
stimularea cercetării – dezvoltării şi inovării.
PNCDI cuprinde 12 programe de cercetare – dezvoltare şi stimulare a
inovării şi are la bază o serie de obiective strategice, aşa cum rezultă din HG
nr.1006/26.10.2000 şi anume:
- creşterea relevanţei şi impactului activităţilor de cercetare – dezvoltare şi de
stimulare a inovării în vederea satisfacerii cerinţelor prioritare în plan economic şi
social, în perspectiva asigurării relansării şi a dezvoltării durabile a economiei;
- intensificarea proceselor de inovare şi transformarea lor în suport direct
pentru creşterea calităţii şi competitivităţii produselor şi serviciilor oferite de
întreprinderile româneşti pe piaţa internă şi internaţională;
- concentrarea competenţelor şi resurselor din domeniul ştiinţei şi tehnologiei
pentru extinderea patrimoniului ştiinţific, tehnologic şi de inovare naţional;
- armonizarea cu cadrul legal, instituţional şi procedural din Uniunea
Europeană, în vederea implementării rapide şi eficiente a parteneriatului pentru
aderare.

Scopul PNCDI este:

1.Relansarea economică a României bazată pe competitivitate şi crearea de noi
locuri de munca, ca urmare a introducerii inovării în activitatea economica:
- creşterea competitivităţii agenţilor economici, şi în special a IMM-urilor, prin
introducerea de produse, tehnologii sau servicii noi sau modernizate,
- adaptarea activităţii agenţilor economici, şi în special a IMM-urilor, la
cerinţele şi exigentele pieţei,
- stimularea dezvoltării regionale şi locale,
- eficientizarea utilizării resurselor existente,
- promovarea unei culturi referitoare la inovare printre agenţii economici
români, în special la nivelul IMM-urilor.
2.Creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor româneşti, în
scopul asigurării competitivităţii lor pe plan intern şi extern:
- eliminarea decalajului faţă de nivelul european în privinţa standardelor,
precum şi a măsurătorilor şi încercărilor, prin promovarea mijloacelor de realizare
care să asigure precizia, repetabilitatea şi reproductibilitatea acestora,

9
 - susţinerea şi dezvoltarea Sistemului Naţional al Calităţii, cu componentele de
acreditare, certificare şi evaluarea conformităţii, standardizare, metrologie:
armonizarea şi integrarea europeană şi internaţionala a politicilor şi practicilor uzuale
în domeniul calităţii; dezvoltarea infrastructurilor adecvate.
3.Dezvoltarea parteneriatului internaţional în domeniul ştiinţific şi tehnologic,
în scopul acumulării şi difuzării tehnologiilor, precum şi a cunoştinţelor şi
competenţelor tehnologice avansate:
- intensificarea cooperării în plan european şi integrarea în Programele Cadru
de cercetare şi dezvoltare tehnologică ale UE,
- dezvoltarea cooperării ştiinţifice şi tehnice bi- şi multi-laterale în cadrul
acordurilor inter-guvernamentale,
- extinderea şi diversificarea participării la organisme ştiinţifice şi tehnice
internaţionale,
- îmbunătăţirea imaginii României în lume, prin obţinerea şi difuzarea
rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice de nivel internaţional.

PN II
Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare - PN II. Guvernul
României, în şedinţa din 28 februarie 2007, a aprobat Proiectul de Hotărâre privind
Strategia Naţională în domeniul cercetării, dezvoltării şi inovării pentru perioada
2007-2013. Adoptarea Strategiei face parte din eforturile de dezvoltare a României,
de racordare la obiectivele Agendei Lisabona, respectiv de transformare a
domeniului Cercetare Dezvoltare şi Inovare (CDI) într-un motor al creşterii şi
ocupării. Pe fondul unei majorări a cheltuielilor publice cu cercetarea-dezvoltarea
până la 1% din PIB în 2010, Strategia are în vedere o antrenare corespunzătoare a
investiţiei private în domeniu, precum şi o creştere a impactului asupra creării de
cunoaştere, competitivităţii economiei româneşti şi calităţii sociale. Planul Naţional
de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare reprezintă instrumentul prin care se realizează
politica guvernamentală în domeniu, iar programele cuprinse sunt de cercetare-
dezvoltare şi de stimulare a inovării.
Obiectivele strategice cuprinse în Planul Naţional urmăresc:
- relansarea economică a României bazată pe competitivitate şi crearea de noi
locuri de muncă, ca urmare a introducerii inovării în activitatea economică;
- creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor româneşti, în
scopul asigurării competitivităţii lor pe plan intern şi extern;
- dezvoltarea parteneriatului internaţional în domeniul ştiinţific şi tehnologic,
în scopul acumulării şi difuzării tehnologiilor, precum şi a cunoştinţelor şi
competenţelor tehnologice avansate.
Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare desfaşurată în vederea realizării
programelor din componenţa Planului Naţional va avea efecte favorabile asupra
dezvoltării României şi va facilita integrarea sa socio-economică în structurile
regionale şi euro-atlantice.

1.3. PROCESUL DE INOVARE TEHNOLOGICĂ

ŞI CERCETARE DEZVOLTARE
Omenirea este dependentă de inovaţii pentru a depăşi obstacolele care se ivesc.
Omenirea este pusă în faţa unei cereri crescânde de hrană, furaje, fibre, combustibil
şi multe alte produse industriale care au la bază materii prime din plante. Deoarece
terenul arabil nu poate fi crescut semnificativ, obiectivul major rămâne intensificarea
şi creşterea producţiei agricole nu doar cantitativ ci şi calitativ. Pentru atingerea
acestui obiectiv, se împletesc tehnologii de vârf cum sunt genetica, robotica,
inteligenţa artificială şi nanotehnologia. Această strategie este de aşteptat să conducă
10
la inovaţiile necesare pentru a asigura şi îmbunătăţi viaţa populaţiei mondiale în
creştere.
Mai mult decât oricând, lumea este dependentă de inovaţii pentru a depăşi
obstacolele care apar şi pentru a oferi tuturor o viaţă sănătoasă fără spectrul foametei.
De aceea B.Garthoff, 2004 consideră că în viitor:
- ne aşteptăm la tot mai multă şi nu mai puţină inovaţie;
- tehnologiile sunt cei mai importanţi factori pentru o schimbare globală;
- viitorul lumii va depinde tot mai mult de tehnologie;
- tehnologia are impact asupra mediului şi invers;
- tehnologia este un instrument esenţial în rezolvarea problemei resurselor;
- tehnologia determină modul de viaţă;
- necunoaşterea impactului tehnologiei este un pericol pentru societate ca
întreg.
Aşa după cum se arată în Raportul pe 2001 de Dezvoltare al Naţiunilor Unite
“Punerea noilor tehnologii în slujba dezvoltării umane”, distribuţia geografică a
inovaţiilor şi noutăţilor tehnologice este concentrată într-un număr mic de zone, bine
delimitate (J.Hillner, 2002). Trebuie să recunoaştem că, în general, tehnologiile sunt
elaborate şi implementate mai întâi de şi pentru lumea industrializată. Inovaţiile au
consecinţe adânci în plan economic şi social. În trecut, schimbările fundamentale în
tehnologie, factor al creşterii industriale, au avut o defazare de aproximativ 50 de
ani. Este esenţial de remarcat faptul că ciclurile inovaţionale ale tehnologiilor devin
tot mai scurte. Acest lucru implică timp mai scurt în luarea deciziilor, intensificarea
lor şi adaptarea societăţii la mai multe schimbări aduse de noile tehnologii.
În timpul ultimelor decenii, au existat câteva schimbări tehnologice al căror
impact a depăşit cu mult pe cel al electricităţii. Microelectronica, bazată pe
digitalizarea şi miniaturizare, a contribuit nu doar la siguranţa numeroaselor metode
de producţie industrială dar au făcut chiar ca aceste procese să devină mai economice
şi uneori mai uşor de acceptat. Memoriile electronice din ce în ce mai mici au condus
la dezvoltarea roboticii care automat a dus la necesitatea unor procese mai rapide şi
mai precise decât cele umane.
Omenirea a ajuns în final la frontierele vieţii însăşi. Oamenii de ştiinţă pot
modifica modul în care ia naştere viaţa, să construiască maşini autonome şi altele
care pot învăţa singure. Ei au ajuns la nivelul molecular al materiei. Împletirea
acestor ştiinţe va transforma ceea ce vom face si vom fi în viitorul apropiat şi în
sectorul agricol şi agroindustrial. Oamenii de ştiinţă vor analiza în mod sistematic
principiile funcţiilor biologice naturale pentru a le putea exploata din punct de vedere
comercial. Specialiştii în materiale şi chimiştii, arhitecţii, inginerii şi constructorii de
automobile vor căuta tot mai mult în “cutia de unelte” a naturii.
Se pune astfel în evidenţă faptul că, în esenţă, inovarea tehnologică şi
cercetarea – dezvoltarea au drept scop transformarea cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnologice în produse care satisfac cerinţele actuale ale societăţii. Este necesar să
facem o distincţie între „inovare tehnologică” şi „cercetare – dezvoltare”, deşi
ambele acoperă acelaşi domeniu al cercetării ştiinţifice:
- inovarea tehnologică – este procesul de transformare a unei „idei” în produs
şi implică creativitate; inovarea nu poate exista fără creativitate, iar calitatea inovării
rezultă din originalitate şi noutate;
- cercetarea – dezvoltarea – reprezintă activitatea de realizare a unei
„tehnologii”, care să permită realizarea unui produs dorit.
„Idea” de produs nou se naşte în mod normal în următoarele 2 ipostaze:
- prin activitatea de cercetare – dezvoltare care se concretizează prin apariţia
unei noi „tehnologii” sau din aplicarea diferită a unei tehnologii existente;

11
 - studii de marketing care arată că produsul nou este corespunzător cerinţei
pieţei.
Studii efectuate la nivel internaţional evaluează că numărul „ideilor” impuse de
activitatea de cercetare – dezvoltare este până la 1/3 din numărul total (N.Vasiliu,
2001), dar importanţa acestora poate fi mai mare, deoarece prin aplicarea unei
„tehnologii mature” poate fi apreciat mai corect potenţialul „ideii” noi.
În conformitate cu definiţia inovării tehnologice, „idea” (invenţia) devine
„inovare” numai dacă are succes pe piaţă conform schemei ilustrate în figura 1.1.
cunoştinţe
Concepţie
Cerinţe
tehnologică
ştiinţifice
Cercetător
Proiectant Cumpărător
cunoştinţe
Proiectare
“tehnologie”
tehnologice

Preferinţe
Materii prime Fabricaţie Produs

Figura 1.1. Procesul de inovare tehnologică

Succesul unei inovaţii este influenţat de următoarele:
- orientarea către cerinţele pieţei;
- obţinerea unui profit mai mare ca urmare a unei investiţii pentru inovare
tehnologică;
- resursele destinate inovării tehnologice se justifică numai dacă au ca efect
realizarea obiectivelor propuse;
- selecţia eficientă şi evaluarea corectă a proiectelor;
- conducerea şi controlul eficient al proiectelor;
- antrenarea unei echipe corespunzătoare
- receptivitatea la inovări.
Inovarea tehnologică este un factor important pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea oricărei societăţi comerciale.
În domeniul agriculturii activitatea de cercetare – dezvoltare şi inovare
tehnologică poate fi caracterizată de următoarele:
1. Cercetarea ştiinţifică şi condiţiile de existenţă în cadrul sistemului
economic concurenţial globalizat.
2. Dezvoltarea ingineriei genetice şi implicare acesteia „de la cercetarea
genomului la plante virtuale”.
3. Îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a produselor agricole pentru
acoperirea cerinţelor viitoare.
4. Cooperarea mondială în vederea accelerării inovaţiilor.
5. Stabilirea încrederii în noile tehnologii prin comunicarea către publicul
larg.
6. Prezenţa informaţiei în programarea activităţii la fermele agricole.

12
 1.4. PROGRAME DE CERCETARE

1.4.1. GRANTURILE CNCSIS

Grantul reprezintă o formă specifică de finanţare, pe baze competitive, a

temelor de cercetare ştiinţifică de interes naţional, cu un pronunţat caracter de
originalitate.
Grantul, suma de bani nerambursabilă se acordă unui cercetător individual /
coordonatorul unei echipe de cercetare dintr-o instituţie de învăţământ superior
acreditată / institut de cercetare, unităţi şi structuri de cercetare de drept public sau
privat, pentru realizarea, într-o perioadă de timp determinată, a unei activităţi de
cercetare ştiinţifică care aduce contribuţii la dezvoltarea cunoaşterii. Grantul poate
asigura inclusiv finanţarea unor activităţi de cercetare (procurarea de echipamente de
cercetare, realizarea de publicaţii sau brevetarea rezultatelor cercetării, comunicări
ştiinţifice, burse de cercetare etc.).
Granturile se acordă pe baza evaluării meritului proiectului de cercetare propus,
a performanţelor anterioare ale solicitanţilor şi în conformitate cu strategia naţională
de dezvoltare a cercetării ştiinţifice, precum şi strategia proprie a fiecărei instituţii
sau unităţi cu vocaţie în domeniu.
Principiul acordării granturilor este competiţia la nivel naţional.
Pentru anul 2005 s-a organizat competiţie pentru următoarele tipuri de granturi
CNCSIS (Programe pentru proiecte multianuale de cercetare ştiinţifică,
www.cncsis.ro):
1.Tip A-Consorţiu. Programul urmăreşte stimularea asocierii instituţiilor
publice şi private, sub forma de consorţii care pot deveni centre reprezentative pentru
un nou model de cercetare şi pentru un nou sistem de folosire a resurselor,
contribuind la dezvoltarea cunoaşterii, în conformitate cu strategia naţională de
dezvoltare a cercetării ştiinţifice.
2.Tip A. Programul urmăreşte stimularea activităţii de cercetare ştiinţifică de
înaltă performanţă, în conformitate cu strategia naţională de dezvoltare a cercetării
ştiinţifice şi care aduce contribuţii la dezvoltarea cunoaşterii.
3.Tip AT. Programul urmăreşte să încurajeze tinerii cercetători de valoare,
doctori în ştiinţe, pentru a-şi putea realiza cercetările ştiinţifice de nivel ridicat cu
precădere prin utilizarea infrastructurii performante de cercetare existente în ţară.
4.Tip TD. Programul urmăreşte să încurajeze tinerii cercetători de valoare,
doctoranzi cu sau fără frecvenţă, pentru a-şi putea realiza cercetările prevăzute în
cadrul programului de doctorat cu precădere prin utilizarea infrastructurii
performante de cercetare existentă în ţară. Aceste granturi trebuie accesate ca fonduri
suplimentare în bugetul de cercetare al tânărului cercetător.
aceste decade.

Începând cu 2008 CNCSIS coordonează următoarele programe din PNII:

Program: Resurse Umane

SCOP: Creşterea numărului de cercetători din Romania şi a performanţelor

profesionale ale acestora.

Program: Idei

SCOP: Obţinerea unor rezultate ştiinţifice şi tehnologice de vârf, compatibile cu

cele de nivel european reflectate prin creşterea vizibilităţii şi recunoaşterea
internaţională a cercetării româneşti.
13
 1.4.2. PROGRAMELE PNCDI

Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare desfăşurată în vederea realizării

programelor din componenţa Planului naţional va avea efecte favorabile asupra
dezvoltării României şi va facilita integrarea sa socio-economică în structurile
regionale şi euro-atlantice.
Aceste programe sunt:
1.Agricultură şi alimentaţie – AGRAL (www.agral.usamv.ro/). Programul de
cercetare - dezvoltare AGRAL este un program interdisciplinar, cu obiective care
urmăresc obţinerea de noi rezultate ştiinţifice, tehnologice, de produse de natură
materială / informaţională în folosul direct al potenţialilor utilizatori.
2.Mediu, energie, resurse – MENER (www.energ.pub.ro/). Programul
naţional pentru cercetare, dezvoltare şi inovare MENER, îşi propune să susţină
creşterea competivităţii economiei şi dezvoltării economice durabile.
3.Amenajarea teritoriului şi transporturi – AMTRANS
(www.ipa.ro/AMTRANS).
4.Viaţă şi sănătate – VIASAN (www.viasan.ro/). Programul VIASAN vizează
promovarea şi susţinerea cercetărilor medicale de bază, strategice şi aplicate în
vederea înţelegerii mecanismelor îmbolnăvirii la om, în tratarea afecţiunilor
patologice şi în prevenirea bolilor cu impact mare în populaţie, crearea şi dezvoltarea
cadrului adecvat pentru armonizarea calităţii actului medical, cu cerinţele Uniunii
Europene şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.
5.Relansare economică prin cercetare şi inovare – RELANSIN
(www.amcsit.ro/). Scopul programului RELANSIN este relansarea economica a
unor unităţi, grupuri sau categorii de unităţi economice, cu capital majoritar
românesc, prin implementarea de proiecte integrate care vizează atât procesul de
cercetare - dezvoltare, cât şi cel de realizare a investiţiei necesare obţinerii
rezultatelor economice preconizate.
5.Stimularea aplicării invenţiilor – INVENT (www.inma.ro/invent).
Programul are ca scop stimularea valorificării rapide în economie a invenţiilor, în
special a celor din domeniile tehnice avansate.
6.Calitate şi standardizare – CALIST (www.calist.ase.ro/). Scopul
programului este crearea şi dezvoltarea în România a unui mediu favorabil asigurării
calităţii produselor şi serviciilor.
7.Consolidarea infrastructurilor calităţii şi standardizării – INFRAS
(www.renar.ro/). Scopul programului este dezvoltarea activităţilor din domeniul
evaluării conformităţii şi standardizării, în concordanţă cu principiile şi practicile
internaţionale destinate eliminării barierelor tehnice în calea comerţului, în mod
special cu cele din Uniunea Europeană, menite să promoveze libera circulaţie şi
recunoaşterea internaţională a produselor.
8.Societatea informaţională – INFOSOC (www.infosoc.ro/). Scopul
programului este acela de a analiza în mod sistemic, de a stimula şi favoriza
dezvoltarea largă şi coerentă a Societăţii Informaţionale în România, în cadrul
tendinţei generale de evoluţie către Societatea bazată pe cunoaştere şi comunicare,
precum şi în corelare atât cu Strategia naţională de dezvoltare economică a României
pe termen mediu, cât şi cu Strategia naţională de informatizare şi cu prevederile
recentelor documente ale UE privind "e-Europe".
9.Biotehnologii – BIOTECH (www.biotech.usamv.ro/). Scopul programului
este stimularea dezvoltării biotehnologiilor în diferitele sectoare ale economiei.
10.Materiale noi, micro şi nanotehnologii – MATNANTECH
(http://193.231.133.243/).

14
 11.Tehnologii în domeniul aeronautic şi spaţial – AEROSPAŢIAL
(www.rosa.ro/).
12.Cercetarea fundamentală, de interes socio-economic şi cultural – CERES
(www.infim.ro/ifa/).

Începând cu 2008, CNMP coordonează Programul 4 – Parteneriate în

domenii prioritare din cadrul PNII 2007 – 2013. Planul Naţional de Cercetare,
Dezvoltare şi Inovare II, aprobat prin Hotarîrea Guvernului nr. 475/ 2007, pentru
perioada 2007-2013, reprezintă principalul instrument prin care Autoritatea
Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS), implementează Strategia Naţională
pentru CDI.
Scopul Programului 4 este de a crea condiţii pentru o mai bună colaborare
între diferitele entităţi de cercetare-dezvoltare şi inovare, agenţi economici şi/sau
unităţi ale administraţiei publice în vederea soluţionării problemelor identificate.
Obiectivul general îl reprezintă creşterea competitivităţii CD prin stimularea
parteneriatelor în domeniile prioritare, concretizate în tehnologii, produse şi servicii
inovative pentru rezolvarea unor probleme complexe şi crearea mecanismelor de
implementare.
Implementarea şi realizarea obiectivelor propuse în Programul 4 –
Parteneriate în domenii prioritare se va face prin următoarele tipuri de proiecte:
- Proiecte complexe - PC;
- Proiecte complexe de anvergură - PC-A
Programul este structurat pe nouă direcţii de cercetare:
1. Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţii;
2. Energie;
3. Mediu;
4. Sănatate;
5. Agricultură, siguranţa şi securitate alimentară;
6. Biotehnologii;
7. Materiale, procese şi produse inovative;
8. Spaţiu şi securitate;
9. Cercetare socio-economică şi umanistă.

1.4.3. PROGRAME CU FINANŢARE INTERNAŢIONALÃ

Accesarea proiectelor internaţionale este o condiţie importantă pentru

dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi inovarea tehnologică din ţara noastră.
Menţionăm câteva dintre aceste programe:
- Programe PHARE (www.mie.ro, www.infoeuropa.ro) – Coeziunea
Economică şi Socială – Dezvoltarea Resurselor Umane.
- Programul Cooperare şi Parteneriat Internaţional – CORINT
(www.mct.ro/web/2/default.htm) cu subprogramele: EU-RO, EUREKA-R, NATO-
STI, NUC-INT.
- Programul Băncii Mondiale (www.assp.ro) prin Unitatea de Management a
Proiectului UMP-MAAP „Sprijinirea Serciciilor din Agricultură”, „Modernizarea
Sistemului de Informare şi Cunoaştere din Agricultură” – www.makis.ro.
- Programul RoDI (www.bionet.usamv.ro). Scopul acestui proiect este de a
facilita participarea Instituţiilor de Cercetare publice şi private sau IMM-urilor din
domeniul biotehnologiilor IST la proiecte europene de cercetare şi de a stimula
cooperarea tehnică şi ştiinţifică cu instituţii similare din ţările UE şi ţările candidate.
- Programul SAPARD (www.sapard.ro). Scopul programului este agricultura
şi dezvoltarea rurală - pregătirea României pentru aderarea la UE. Sunt derulate până

15
în prezent următoarele măsuri: 1.1.Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului
produselor agricole şi piscicole; 3.1.Investiţii în exploataţiile agricole;
3.4.Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi
multiple şi venituri alternative; 4.1.Îmbunătăţirea ativităţii profesionale;
3.2.Constituirea grupurilor de producători.
- Programul Cadru 7 - PC7 - http://cordis.europa.eu/fp7/ - Framework
Programme – FP7 – este principalul instrument al Uniunii Europene pentru
finanţarea cercetării şi dezvoltării. PC este propus de către Comisia Europeană şi
adoptat de către Consiliul şi Parlamentul European ca urmare a unei decizii
COMUNE. PC sunt implementate din 1984 şi acoperă o perioadă de 5 ani (ultimul
an al unui PC şi primul an al PC următor se suprapun). Excepţie este PC 7 care
începe la 1 ianuarie 2007 (PC 6 s-a încheiat la sfârşitul anului 2006) şi va acoperi 6
ani (2007-2013). PC7 a fost „proiectat” pentru a dezvolta Zona Europeană a
Cercetării şi se preconizează ca va realiza dezvoltarea unei economii şi a unei
societăţi bazată pe cunoaştere în Europa.
Bugetul aprobat de comisie pentru PC7 in data de 6 aprilie 2005 este de 72.726
milioane Euro, completat ulterior cu EUROTOM 3.092 milioane Euro şi în data de
24 iulie 2006 pentru JRC – 50.521 milioane Euro, pentru perioada 2007-2013.
PC 7 este organizat pe 4 Programe specifice:
1. Cooperare – cuprinde întreaga gamă de activităţi de cercetare realizate la
nivelul transnaţional (beneficiază de peste 50% din buget).
2. Idei – urmăreşte creşterea dinamismului, creativităţii şi excelenţei în
cercetarea din Europa (nu a existat până la PC7).
3. Persoane – urmăreşte întărirea cantitativă şi calitativă a resursei umane din
cercetare.
4. Capacităţi – va asigura dezvoltarea infrastructurii de cercetare şi a IMM-
urilor.
Temele de cercetare din cadrul PC 7 sunt:
1. Sănătatea.
2. Alimentaţie, Agricultură şi Biotehnologii.
3. Tehnologiile Informaţiei şi Comunicaţiei.
4. Nanoştiinţe, Nanotehnologii, Materiale şi Noi Tehnologii de Producţie.
5. Energie.
6. Mediul şi Schimbări Climatice.
7. Transport şi Aeronautică.
8. Stiinţe Social – Economice şi Umaniste.
9. Securitate şi Spaţiu.
Suplimentar programul EUROTOM acoperă alte 2 teme:
10. Cercetări în Energie Nucleară.
11. Fisunea nucleară şi protecţia contra radiaţiilor.

1.5. PROIECTE DE CERCETARE

1.5.1. CONCEPTUL DE PROIECT DE CERCETARE

Proiectul (project = proces de transformare) reprezintă o activitate prin care se

constituie o structură temporară, un proces de transformare, nerepetitiv, prin care se
realizează o entitate nouă (produs/serviciu).
Proiectul este o subunitate a programelor de cercetare şi reprezintă
instrumentul principal prin care se rezolvă obiectivele programelor de cercetare
majore acţionând prin obiective specifice de interes local sau naţional.

16
 Fiecare proiect se caracterizează printr-o dată de început, o dată de sfârşit, un
buget şi una sau mai multe activităţi. Fiecare activitate are un obiectiv, fiecare
activitate consumă resurse (inclusiv timp) şi fiecare activitate are un moment de
început şi un moment de încheiere. Între activităţile aceluiaşi proiect există relaţii de
interdependenţă.
O activitate din proiect este o acţiune care este necesară pentru transformarea
resurselor date în rezultate planificate într-o perioadă de timp specificată.

1.5.2. CICLUL DE VIAŢÃ AL PROIECTULUI

Proiectul reprezintă o formă organizatorică temporară ce funcţionează în

paralel cu structura organizatorică de bază şi care cuprinde următoarele etape
(Ionescu,S., 2001):
1.Formularea:
- analiza situaţiei existente;
- identificarea nevoilor;
- analiza problemelor;
- stabilirea priorităţilor;
- definirea ideii proiectului;
- elaborarea obiectivelor.
2.Pregătirea:
- stabilirea obiectivelor;
- identificarea resurselor;
- planul proiectului;
- prezentarea proiectului.
3.Realizarea:
- identificarea problemelor pe fiecare etapă;
- mobilizarea resurselor pentru activităţi;
- modificarea obiectivelor planificate;
- raportarea etapelor şi monitorizarea
4.Evaluarea:
- îndeplinirea obligaţiilor asumate şi realizarea obiectivului;
- identificarea concluziilor pentru alte proiecte.

1.5.3. ELABORAREA PROIECTELOR DE CERCETARE

Elaborarea unui proiect de cercetare presupune, de regulă, completarea unor

formulare specifice programelor de cercetare şi dezvoltare tehnologică lansate de
instituţii naţionale sau internaţionale.
Etapele de elaborare a proiectului sunt:
1.Ttitlul proiectului: care trebuie să fie expresiv pentru tema abordată, scurt,
concis (în general sub 200 caractere) şi să conţină termeni cheie din domeniul
abordat.
2.Echipa de cercetare: constituirea unui colectiv separat, o formă
organizatorică temporară ce funcţionează în instituţia de bază. Colectivul este
constituit pe baza specializărilor şi a experienţei acumulate pentru realizarea
obiectivelor planificate, stabilindu-se compartimentele de lucru: alegerea
executanţilor, responsabilii de activităţi, organizarea contabilităţii etc. Sunt
prezentate CV-urile membrilor echipei de cercetare cu reliefarea competenţelor în
rezolvarea obiectivelor planificate prin proiect.
3.Alegerea directorului de proiect: are sarcini de coordonare operaţională,
fixează obiectivele, planifică proiectul, urmăreşte realizarea proiectului, coordonează

17
activităţile, actualizează planul, evaluează riscurile, stabileşte termenele activităţilor,
identifică acţiunile corective, stabileşte proceduri de revizuire etc.
4.Instituţia de bază şi infrastructura de cercetare: este prezentată instituţia de
bază, capacităţile şi echipamentele pentru experimentare – cercetare; sunt prezentate
apartenenţele la centre de cercetare recunoscute, proiectele desfăşurate anterior,
competenţele echipei de cercetare, acordurile de implementare a proiectului din
partea conducerii instituţiei de bază sau a instituţiilor colaboratoare, acorduri de
colaborare internaţională etc.
5.Rezumatul proiectului: cuprinde pe cel mult o pagină prezentarea succintă dar
clară a domeniului de încadrare a proiectului, obiectivul general şi obiectivele
specifice, grupul ţintă căruia i se adresează proiectul, activităţile, metodologia de
lucru şi rezultatele scontate.
6.Bugetul proiectului - resursele solicitate şi cele disponibile (partea
financiară a proiectului): sunt descrise pe capitole de cheltuieli resursele eligibile
(diferite în funcţie de tipul proiectului):
- cheltuieli de personal (salarii, CAS, ajutor şomaj, CASS, colaborări / convenţii civile);
- cheltuieli indirecte (regie);
- cheltuieli de informare - documentare (materiale pentru biblioteca);
- mobilităţi (vizite de studiu, participări la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale în
concordanţă cu tematica proiectului, taxe de acces, transport şi acomodare);
- costuri de funcţionare, materiale şi servicii, obiecte de inventar (materiale consumabile,
combustibili, inclusiv reactivi, componente);
- costuri destinate instruirii la proiectele de extensie (cursuri de instruire pe termen scurt a
membrilor echipei, cursuri cu fermieri, costuri pentru participanţi, onorariile lectorilor şi
consultanţilor etc.);
- costuri de valorificare a rezultatelor cercetării (cheltuieli de editare – publicare, acţiuni în
vederea realizării temei de cercetare sau valorificării rezultatelor);
- cheltuieli de capital (investiţii: echipamente – inclusiv costuri de utilizare, sofware /
upgrading) în proporţie de maxim 20-30% din valoarea totala a proiectului.
7.Prezentarea proiectului de cercetare (partea tehnică a proiectului):
7.1.Stadiul actual al cunoaşterii în domeniu pe plan naţional şi internaţional.
7.2.Relevanţa temei pentru dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice.
7.3.Contribuţia potenţială la dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice (aspecte
originale / inovative ale cercetării) contribuţiile se vor raporta la cele mai recente
realizări existente în fluxul principal de publicaţii.
7.4.Contribuţii în domeniu ale echipei şi modalităţi de finalizare a cercetării;
rolul membrilor echipei; delimitarea sarcinilor tinerilor cercetători.
7.5.Obiectivele şi activităţile de cercetare (faze şi termene) din cadrul
proiectului. Este prezentată metodologia de lucru cu detalierea etapelor,
metodelor şi procedeelor experimentale. Sunt programate activităţile pe etape,
pentru fiecare precizându-se: obiectivul, responsabilii, termen de începere şi
finalizare, bugetul alocat, indicatorii pentru monitorizare etc.
7.6.Modul de valorificare al rezultatelor, diseminarea cunoştinţelor în
comunităţi ştiinţifice universitare şi extrauniversitare.
7.7.Măsura în care proiectul contribuie la dezvoltarea resursei umane înalt
calificate.
7.8.Măsurile prevăzute pentru respectarea normelor deontologice ale
cercetării.

1.5.4. MANAGEMENTUL PROIECTELOR DE CERCETARE

Conducerea proiectului prezintă o serie de particularităţi şi o filozofie

managerială coerentă privind definirea şi realizarea activităţilor cu eficienţă, ţinând
seama de un set de restricţii, un ansamblu de idei şi combinarea resurselor pentru a
atinge obiective clar definite.
18
 Directorul de proiect trebuie să dispună de o serie de calităţi cum ar fi: viziunea
(unde trebuie ajuns şi care este scopul proiectului), misiunea (care este rolul
proiectului şi ce obiectiv trebuie rezolvat), politica (ce comportament trebuie avut
pentru a obţine rezultatele cele mai bune din colaborarea echipei), strategia (cum să
combine cel mai bine resursele).
Directorul de proiect este responsabil din partea contractorului cu negocierea
sumelor solicitate prin proiect, semnarea contractului de finanţare cu autoritatea
contractantă, cu semnarea protocoalelor de colaborare etc.
Îndeplinirea obligaţiilor asumate prin proiect presupune de asemenea un
management operaţional cu activităţi specifice de conducere cum sunt (Ionescu,S.,
2001):
- previziunea – determină starea viitoare a sistemului:
 prognoza – studiul cantitativ şi calitativ asupra viitorului;
 strategie – ansamblu de reguli care determină drumul ce va fi urmat;
 planificare – elaborarea unui plan de acţiune;
- organizare – crearea unei arhitecturi a sistemului:
 structura – un sistem de elemente (oameni, echipamente);
 proces – succesiunea de activităţi prin care se obţine un obiectiv;
- direcţionare – utilizarea unor mijloace noncoercitive pentru implicarea
personalului:
 antrenare – învăţarea unor operaţii specifice;
 motivare – crearea dorinţei de acţiune;
 comandă – ordinul ce declanşează acţiunea;
- coordonare – introducerea unor comenzi suplimentare:
 armonizare – eliminarea contradicţiilor;
 sincronizare – păstrarea ritmului;
 echilibrare – găsirea unor noi proporţii;
- control – verificarea stadiului realizării obiectivelor:
 preventiv – identificarea unor simptoame din proces;
 operativ – gradul de realizare a obiectivelor;
 audit – un control indirect asupra obiectivelor.

1.5.5. FINALIZAREA ŞI DISEMINAREA REZULTATELOR

Finalizarea unui proiect presupune îndeplinirea tuturor obligaţiilor planificate

iniţial (sau modificate prin aprobare de autoritatea contractantă), referitoare la
executarea etapelor, a serviciilor, a dotărilor şi a realizării obiectivelor.
Orice proiect se finalizează printr-un Raport final de activitate care va
cuprinde:
- prezentarea, pe scurt, a stadiului cercetărilor din domeniu la data iniţierii
proiectului şi necesitatea temei;
- analiza modului de desfăşurare, din punct de vedere tehnic, a activităţilor,
comparativ cu etapele planificate (tematică, realizări, termene, indicatori de
monitorizare etc.)
- analiza financiară a contractului de finanţare (devizul postcalcul), comparativ
cu valorile prevăzute prin devizul antecalcul;
- prezentarea obiectivelor realizate – susţinută cu documente şi materiale
grafice;
- prezentarea beneficiarului şi a modului de implementare.
Diseminarea rezultatelor reprezintă o acţiune care trebuie să stea la baza
oricărui demers ştiinţific, întrucât doar circulaţia informaţiei poate garanta asigurarea
unui impact optim al acestuia.

19
 Informaţia, în general, dar mai ales informaţia ştiinţifică, trebuie să fie validată
de beneficiarii direcţi sau indirecţi, pentru a căpăta valoare de întrebuinţare, pentru a
se multiplica şi ulterior, pentru a se valoriza la parametri optimi.

1.6. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt obiectivele inițiativei ”Aria Europeană a Cercetării”?

...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2. Care sunt atribuțiile principale ale ASAS?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
3. Precizați etapele de elaborare a unui proiect:
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
4. Care sunt punctele componente ale prezentării părții tehnice a proiectului?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
5. Ce cuprinde Raportul final prezentat la încheierea unui proiect?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

1.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. „Ideea”de produs nou are cele mai mari şanşe de reuşită daca rezultă din:
(a) Activitatea de cercetare – dezvoltare.
(b) Studii de marketing care arată că produsul nou este corespunzător cerinţei pieţei.
(c) Planificarea programelor naţionale.
2. În conformitate cu definiţia inovării tehnologice, „ideea” (invenţia) devine
„inovare” numai dacă:
(a) Înglobează cunoştiinţe ştiinţifice.
20
(b) Are succes pe piaţă.
(c) Respectă legislaţia în vigoare.
3. În cadrul unui proiect / contract de cercetare responsabilitatea coordonării
activităţilor revine:
(a) Directorului de proiect.
(b) Directorului şi membrilor proiectului.
(c) Unităţii contractante.
1.a, 2.b, 3.a

1.8. REZUMAT

Cercetarea ştiinţifică este factorul determinant al progresului tehnic şi

tehnologic din agricultură. Rolul cercetării este esenţial, atât în crearea condiţiilor
biologice, cât şi tehnico-economice care stau la baza agriculturii durabile şi
eficiente economic. Soluţionarea marilor obiective ale producţiei agricole impune
amplificarea cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice în toate zonele agricole şi
pentru toate tipurile de ferme. Soluţiile preconizate trebuie să ţină seama de
diversitatea sistemelor de cultură şi de condiţiile cadrului natural local pentru a fi
cât mai eficiente şi legate concret de organizarea şi optimizarea
agroecosistemului.
Cercetarea ştiinţifică agricolă la nivel naţional este coordonată de
următoarele organisme naţionale: Academia Agricolă de Ştiinţe Agricole şi
Silvice – ASAS, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării – MEC şi respectiv
CNCSIS, UEFISCDI, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale –
MAPDR, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – MMGA.
Activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare desfăşurată la nivel național
urmărește integrarea socio-economică a României în structurile regionale şi euro-
atlantice. Strategiile implementate sunt definite prin intermediul unor planuri,
obiective, programe, proiecte. Prin program se urmărește implementarea unei
politici într-un domeniu specific. Realizarea programului se efectuează prin
intermediul proiectelor. Proiectul este o subunitate a programelor de cercetare şi
reprezintă instrumentul principal prin care se rezolvă obiectivele programelor de
cercetare majore acţionând prin obiective specifice de interes local sau naţional.
Proiectul de cercetare-dezvoltare reprezintă modalitatea de atingere a unui
obiectiv al unui program, cu un scop propriu bine stabilit, care este prevăzut să se
realizeze într-o perioadă determinată, utilizând resursele alocate și căruia ii este
atașat un set propriu de reguli, obiective și activități.

1.9. BIBLIOGRAFIE

1. Rusu, T., 2007, Tehnică experimentală. Curs litografiat, Editura AcademicPres

USAMV Cluj-Napoca.
2. Covrig, M., 2001, Managementul proiectelor. AMCSIT – Politehnica Bucureşti.

21
 Capitolul 2. TEHNICA EXPERIMENTALĂ ŞI METODE DE CERCETARE
Cuprins
2.1. Istoricul experienţelor comparative ..................................... 23
2.2. Observaţia ........................................................................... 27
2.3. Experienţa de câmp .............................................................. 27
2.3.1.Câmpul de experienţă: caracteristici, alegere ............. 27
2.3.2.Proiectarea experienţelor ............................................ 29
2.3.3.Organizarea experienţelor ........................................... 31
2.3.4.Părţile componente ale experienţelor de câmp............ 32
2.3.5.Parcelarea şi pichetarea experienţelor ........................ 35
2.3.6.Tehnologia aplicată în experienţe ............................... 37
2.3.7.Cercetarea în câmp: observaţii, notări, determinări .... 42
2.3.8.Clasificarea experienţelor ........................................... 42
2.3.9.Metode de aşezare a experienţelor .............................. 44
2.3.10.Forma şi mărimea parcelei experimentale ................ 52
2.3.11.Alegerea numărului de repetiţii ................................ 54
2.3.12.Factori deformatori ai producţiei parcelelor
experimentale ........................................................... 55
2.4. Cercetarea în laborator ......................................................... 57
2.5. Cercetarea în case de vegetaţie şi fitotroane ........................ 58
2.6. Loturi demonstrative şi activitatea de producţie .................. 58
2.7. Evaluarea producţiei agricole .............................................. 62
2.8. Întrebări recapitulative ......................................................... 74
2.9. Teste de autoevaluare .......................................................... 75
2.10. Rezumat ............................................................................... 77
2.11. Bibliografie .......................................................................... 77

Introducere Acest capitol prezintă experiențele de câmp, modul de organizare

a acestora, precum și tehnologia aplicată. De asemenea este
prezentată metodologia de cercetare în câmp și măsurile de
reducere a erorilor experimentale. Capitolul se încheie cu
prezentarea unei bibliografii selective, a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica
prezentată în cuprinsul capitolului.
Obiectivele capitolului

La sfârșitul acestui capitol vei fi capabil:

- să organizezi o experiență de câmp;
- să aplici în experiență o tehnologie specifică care să
reducă erorile experimentale;
- să elaborezi planul cercetărilor în câmp;
- să evaluezi producția agricolă.

Durata medie de studiu individual – 7 ore

22
 2.1. ISTORICUL EXPERIENŢELOR COMPARATIVE

Progresul ştiinţelor agronomice este strâns legat de cercetarea ştiinţifică şi

dezvoltarea metodologiei de cercetare şi experimentare din domeniul agricol. Din
cele mai vechi timpuri observaţia şi experimentarea sunt două componente esenţiale
pentru evoluţia ştiinţei.
Ştiinţa agricolă reprezintă de fapt o generalizare a experienţei şi cuprinde legi,
principii şi noţiuni verificate şi sistematizate prin ceea ce constituie metodologia de
cercetare în domeniul studiat. A studia un fenomen sau un proces înseamnă a-l
înţelege, a te ridica prin ipoteze succesive de la concretul practic la cunoaştere şi a te
întoarce la practică.
Experienţa, în sens larg, reprezintă o încercare, executată după anumite reguli,
cu scopul de a se obţine un răspuns cât mai rapid, mai clar şi mai sigur la o problemă
ştiinţifică.
Experienţele s-au impus în cercetare prin precizia şi exactitatea planificării şi
executării lor.
Câmpul de experienţă reprezintă instrumentul esenţial de cercetare ştiinţifică,
care contribuie, prin studiul fenomenelor, la lărgirea cunoştinţelor ştiinţifice. El
constituie fundamentul cel mai solid pe care se clădesc ştiinţele agronomice. De
aceea, rezultatele experienţelor efectuate în alte condiţii (în vase de vegetaţie,
fitotroane, sere etc.) trebuie să-şi primească confirmarea prin “examenul”
experienţelor de câmp, plasate în condiţii similare celor din producţie.
Tehnica experimentală este o metodologie de cercetare care oferă cunoştinţe
largi în ceea ce priveşte modul de organizare a experienţelor agricole, înregistrarea
datelor şi prelucrarea lor statistică, precum şi interpretarea rezultatelor obţinute.
Observaţiile şi încercările simple s-au făcut de la primele străduinţe ale
oamenilor de a-şi asigura hrana. Au făcut astfel de observaţii chiar şi oamenii
primitivi, care colectau seminţele, bulbii şi rădăcinile de la plantele pe care le
considerau mai productive şi mai gustoase. Tot prin încercări simple s-au orientat
apoi primii agricultori asupra valorii seminţelor aduse din ţinuturi îndepărtate
(N.A.Săulescu şi N.N.Săulescu, 1967).
Nu se poate preciza cine a executat cele dintâi încercări în câmp; fără îndoială
că idea de a face astfel de încercări este tot aşa de veche ca şi dorinţa de a învinge
greutăţile apărute în agricultură.
Se ştie că Romanii, bazându-se pe observaţii şi încercări în câmp, au cunoscut
influenţa binefăcătoare, în sporirea rodniciei pământului, a gunoiului de grajd, a
îngrăşămintelor verzi şi a amendamentelor calcaroase. Tot ei au încercat să schimbe
sămânţa între diferite provincii şi au putut astfel determina cele mai bune
provenienţe.
Încercări experimentale în câmp, mai serioase, sunt menţionate în literatura de
specialitate (P.Dagnelie, 1984) încă în secolul al XV-lea, bazele acestor
experimentări fiind puse de Francis Bacon (1561-1926) şi Rene Descartes (1596-
1650).
Primele scrieri despre rolul observaţiilor şi experimentărilor în dezvoltarea
cunoaşterii în agricultură au apărut în secolul al XVII-lea prin scrierile lui Johann
Georg von Zimmermann (1728-1795) şi Antoine-Laurent de Lavoisier (1743-1794)
prin care se face o diferenţiere clară între rolul observaţiei şi experimentării: “o
experienţă în câmp diferă de o simplă observaţie care nu se descrie decât pe ea
înseşi, în timp ce o experienţă este planificată pentru a explica un întreg fenomen”
(J.G.Zimmermann, 1774). Tot în această perioadă sunt menţionate experienţele
efectuate de fondatorul celei dintâi fabrici de zahăr K.Achard care în 1786 a cultivat,

23
în Silezia, în cadrul unor culturi comparative 23 de provenienţe de sfeclă spre a alege
cele mai corespunzătoare pentru fabricarea zahărului (P.Guş, 1986).
În secolul al XVIII-lea cercetările lui Justus von Liebig (1803-1873) şi
elaborarea în cadrul Universităţii din Giessen (Germania) a teoriei nutriţiei minerale,
a determinat o mare extindere a experienţelor de câmp, ele trebuind să aducă dovezi
convingătoare asupra necesităţii îngrăşămintelor în sporirea producţiei agricole. În
această perioadă sunt începute experienţele de lungă durată efectuate de Claude
Bernard (1813-1878), Johann Gregor Mendel (1822-1884) şi John Bennet Lawes
care împreună cu Henry Gilbert înfiinţează în 1843 Staţiunea Experimentală
Rothamsted (Anglia). Studiile efectuate se refereau, în special, la efectele
îngrăşămintelor la principalele culturi agricole şi pe pajişti precum şi la problema
rotaţiilor. Unele dintre aceste experienţe au devenit renumite prin lunga lor durată,
ele efectuându-se în continuare şi astăzi. Experienţele efectuate în această perioadă
erau efectuate pe parcele mari (pentru a da încredere agricultorilor) şi fără repetiţii.
S-a constatat curând că experienţele efectuate în astfel de condiţii duc la concluzii
greşite, fiind încărcate de diferite erori. O sursă principală de erori o constituie
golurile (plantele lipsă), a căror importanţă mai ales la prăşitoare a semnalat-o
H.Grouven, 1868, şi care a propus rectificarea producţiilor brute, în funcţie de
numărul golurilor; acelaşi autor a arătat că rezultatele unei experienţe au o
semnificaţie strict locală şi că numai executând experienţe în mai multe localităţi se
pot trage concluzii cu o valabilitate generală.
O îmbunătăţire a tehnicii experimentale a adus-o P.Wagner, 1880, care a
evidenţiat necesitatea repetării de mai multe ori a fiecărei variante prezente într-o
experienţă, argumentând că numai astfel se pot stabili limitele erorilor. O contribuţie
însemnată la dezvoltarea metodelor de experimentare a adus G.Drechsler, 1880, prin
studiile sale asupra mărimii, formei şi aşezării parcelelor experimentale. Merită de
asemenea să fie menţionat aportul adus de încercările lui M.Fleischer, 1891, de a
determina prin aşa-numitele experienţe oarbe, neuniformităţile solului şi a le elimina
prin factori de corecţie.
Secolul al XIX-lea este caracterizat prin extinderea domeniului experienţelor
de câmp, prin introducerea repetiţiilor şi a calculului probabilităţilor în valorificarea
rezultatelor experimentale. Extinderea domeniului experienţelor de câmp a fost
consecinţa firească a constatării că obţinerea recoltelor mari nu este posibilă numai
prin aplicarea îngrăşămintelor ci şi prin metode culturale corespunzătoare şi în
special sistemul de lucrare a solului, precum şi utilizarea materialului biologic
adecvat capabil să valorifice la maxim condiţiile optime oferite.
Folosirea calculului probabilităţilor în valorificarea experienţelor agricole a
fost propusă mai întâi de Rodewald şi Quante în 1907. În Anglia, folosirea parcelelor
experimentale mici, dar repetate de mai multe ori în executarea experienţelor a fost
introdusă, începând din anul 1915, în urma propunerilor lui T.B.Wood &
F.I.M.Stratton, 1910 şi W.B.Mercer & A.D.Hall, 1911, care au demonstrat
necesitatea repetiţiilor ca şi a folosirii metodelor statistice în experimentările
agricole.
Th.Roemer, 1930, a fost cel care a contribuit la creşterea preciziei experienţelor
de câmp, prin perfecţionarea metodicii şi tehnicii experimentale prin care pot fi
descoperite chiar diferenţele mici dintre variante. Un progres deosebit în metodica
experimentală s-a înregistrat datorită lui Ronald Aylmer Fisher (1890-1963) care, în
lucrările publicate în 1926, 1935, 1938 ca şi cele publicate împreună cu adepţii lui,
colaboratori la Staţiunea de Cercetări de la Rothamsted (R.A.Fisher şi F.Yates,
1963), a elaborat noţiunile de aşezarea randomizată a variantelor în experienţe
precum şi analiza varianţei.

24
 Dezvoltarea statistici matematice oferă, pentru toţi cei ce execută experienţe,
principiile general valabile pentru: planificarea şi executarea experienţelor; obţinerea
şi prelucrarea datelor experimentale; luarea deciziilor în condiţii de nedeterminare.
Idea de legături între variabilele observate în colectivităţi statistice, dezvăluită şi
transpusă în limbaj matematic de şcoala biometrică Galton - Pearson (E.S.Pearson şi
H.O.Hartley, 1966) s-a constituit în teoria corelaţiei statistice denumită şi corelaţie.
Metoda corelaţiei întruneşte complexul întreg de procedee şi investigaţii a
conexiunilor statistice, conducând la expresii numerice sintetice ca: ecuaţii de
regresie, coeficienţi de corelaţie, de determinaţie, erori de estimare etc.
Aplicarea analizei statistice în ştiinţele biologice utilizând metoda corelaţiei şi
regresiei, presupune cunoaşterea unor principii de bază a acestor procedee şi a
detaliilor caracteristice domeniului de specialitate din biologie. Complexitatea
legăturilor din sistemele biologice ne constrânge la anumite simplificări, când se
doreşte formalizarea matematică a dependenţelor cauzale. Profesorul olandez
C.T.Witt, fondatorul şcolii moderne de cercetare a sistemelor biologice prin
modelare matematică dinamică a rezumat această latură a problemei în felul următor:
„Modelele matematice sunt copii simplificate a unor sisteme complexe pe care dorim
să le studiem, pe care însă nu le putem aborda decât sub forma conceptelor
simplificate”.
În prezent majoritatea experienţelor sunt polifactoriale şi în serie (pe mai mulţi
ani şi mai multe localităţi), ele valorificându-se prin stabilirea semnificaţiei
diferenţelor şi determinarea semnificaţiei acţiunilor şi interacţiunilor diferiţilor
factori. Metoda analizei varianţei a devenit o metodă de bază a valorificării
experienţelor, cu ajutorul ei obţinându-se uşor o imagine concisă a raportului între
variabilitatea provocată de factorii experimentaţi şi fluctuaţia întâmplătoare a
rezultatelor.
În ultima vreme dezvoltarea metodelor de statistică matematică (corelaţii,
regresii, modelare matematică) ca şi introducerea pe scară largă a programelor de
calculator au permis cercetării agricole să abordeze într-un mod nou problema
relaţiilor între fenomenele experimentale.
În România primele simple experimentări în agricultură au fost organizate la
sfârşitul secolului al XVIII-lea deşi scrierile despre agricultură sau referiri în
documentele vremurilor, sunt vechi şi pe teritoriul ţării noastre: Arrianus (335 î.e.n.),
Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) etc. Primele scrieri cu conţinut direct agricol, rezultate
din observaţii sau simple experimentări, au apărut în ţara noastră la sfârşitul
secolului al XVIII şi au continuat apoi, fie cu traduceri ale unor cărţi străine, fie
sfaturi practice pentru agricultori. Pot fi menţionate, astfel: Ion Molnar („Economia
stupilor”, 1785), Ion Ionescu de la Brad („Manualul de agricultură”, Calendarul
bunului cultivator”, 1818-1891), Vlad Cârnu Munteanu (1859-1903), Gheorghe
Maior (1855-1935), Haralab Vasiliu (1880-1953), Marin Chiriţescu Arva (1889-
1935), Constantin Sandu Aldea (1874-1927), Gheorghe Ionescu Şişeşti (1895-1967),
Nicolae Zamfirescu (1899-1977), Nicolae Săulescu (1898-1977), Amilicar Vasiliu
(1900-1994), Irimie Staicu (1905-1989) etc.
Cercetarea ştiinţifică în agricultură, în ţara noastră, îşi are începuturile în
secolul al XIX-lea, în 1852, când este menţionat planul pentru moşia Pantelimonului
(întocmit de W.Konzelman), arendată Şcolii Naţionale de Agricultură, plan care
prevedea „cercetarea unor asolamente de 7, 8 şi 10 holde, încercarea a 330 populaţii
şi soiuri de plante iconomico-uzuale”. Acestea sunt continuate de experienţele făcute
la Şcoala Centrală de Agricultură de la Herăstrău la care era director P.S.Aurelian
(1833-1909), precum şi la Ferma Model de la Brad (jud. Bacău), condusă de către
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). În anul 1886 se înfiinţează Staţiunea
Agronomică Centrală – SAC, de la Bucureşti sub conducerea lui Vlad Cârnu-

25
Munteanu (1858-1903), Cornel Roman (1859-1919) şi Ion Enescu, care în 1922
publică rezultatele experienţelor efectuate la SAC în lucrarea „25 de ani de
experienţe cu îngrăşăminte naturale şi artificiale făcute la SAC din Bucureşti” –
Tipografia Universală.
Între anii 1891-1893 se instalează primele soiuri cu sfeclă de zahăr pe terenul
Staţiunii Agronomice de la Herăstrău. În perioada 1909-1912 se extind experienţele
cu îngrăşăminte chimice, iar din anul 1920, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor
organizează experienţe pe tot cuprinsul ţării, unde se testează specii, populaţii, soiuri
de plante cultivate şi cu îngrăşăminte naturale şi chimice.
Colective puternice de cercetare s-au format pe lângă instituţiile de învăţământ
superior, Şcoala Centrală Agricolă de la Herăstrău (astăzi USAMV Bucureşti),
Academia Agricolă din Cluj (USAMV Cluj Napoca), Facultatea de Agronomie a
Universităţii din Iaşi (USAMV Iaşi) etc.
La Cluj se pot menţiona, în prima jumătate a secolului XX, rezultatele
cercetărilor floristice făcute de prof. Iuliu Prodan (1875-1959), Ion Grinţescu (1874-
1963) şi prof. Al.Buia (1911-1964); pe cele zootehnice: prof. I.Oţetea, E.Negruţiu
(1911-1988), de ameliorarea plantelor: V.Velican (1904-1980), economie agrară:
prof. Mihai Şerban (1887-1935) etc.
În perioada 1920-1935, prof. M.Chiriţescu Arva (1889-1935) studiază zonele
de cultură a plantelor agricole, seceta şi mijloacele de combatere, organizează
experienţe cu îngrăşăminte şi lucrările solului, efectuează pentru prima oară cercetări
privind ecologia solului. Tot el organizează Institutul Experimental pentru Cultura şi
Fermentarea Tutunului de la Băneasa.
Activitatea de cercetare agricolă şi-a găsit definitiv identitatea prin înfiinţarea,
în anul 1927, a Institutului de Cercetări Agricole din România (ICAR) a cărui
director coordonator a fost timp de 20 de ani academicianul Gh. Ionescu Siseşti.
În anul 1957 din ICAR se desprind noi unităţi de cercetare, ca urmare a
specializării şi diversificării domeniilor abordate, astfel:
- Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice Fundulea,
- Institutul de Horticultură Bucureşti,
- Institutul de Legumicultură Ţigăneşti,
- Institutul de Cercetări Pomicole Mărăcineni,
- Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Cultura Cartofului şi
Sfeclei de Zahăr Braşov,
- Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Cultura Pajiştilor Herman.
În a doua jumătate a secolului XX, se înfiinţează noi unităţi de cercetare –
dezvoltare pentru acoperirea unor domenii noi, astfel:
- 1963, Institutul de Irigaţii şi Drenaj Băneasa,
- 1966, Institutul de Cercetări pentru Mecanizarea Lucrărilor Agricole,
- 1966, Institutul de Cercetări de Îmbunătăţiri Funciare,
- 1966, Institutul de Fotogrametrie, Geodezie şi de Organizare a teritoriului,
- 1966, Institutul de Hidrologie şi Meteorologie,
- 1967, Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor,
- 1969, Institutul de Pedologie şi Agrochimie.
Din anul 1969 se înfiinţează Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS),
instituţie care coordonează institutele de cercetări pe ramuri şi zone climatice din
toată ţara. ASAS susţine Centrele zonale de Încercare şi Omologare a Soiurilor
(CIOS), precum şi centrele de cercetări biologice, staţiuni de cercetare etc.,
însumând în anul 1989 cca. 114 unităţi de cercetare la nivelul ţări. După constituirea
CNCSIS, în 1994, în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării (MEC), cercetarea
din învăţământul universitar este coordonată, în special, prin intermediul acestui
consiliu.

26
 Cel mai cunoscut manual, din ţara noastră, care descrie metodologia de
efectuare a experienţelor de câmp este „Câmpul de experienţă”, ediţia a II-a,
N.A.Săulescu şi N.N.Săulescu, apărut în 1967 la Editura Agro-Silvică din Bucureşti.

2.2. OBSERVAŢIA

Observaţia este cea mai veche metodă, simplă, expeditivă şi foarte accesibilă
(nu necesită aparatură, reactivi) dar, este subiectivă şi puţin precisă. Preocuparea
viitorului este de a exprima orice proprietate prin numere, fapt confirmat şi de
afirmaţia lui W.Thomson, citat de A.Milea, 1982: „Când se poate măsura
proprietatea despre care vorbim şi exprima în numere, atunci cunoaştem ceva despre
ea; când n-o putem măsura şi exprima în numere, cunoaşterea noastră este slabă şi
nesatisfăcătoare”.
Observaţia permite culegerea primelor informaţii despre fenomenele din natură
şi ajută la emiterea unor ipoteze, care trebuie verificate prin experienţe pentru
definitivare, amendare sau infirmare. Cu ajutorul observaţiei se urmăreşte creşterea
şi dezvoltarea plantelor în diferite condiţii, se stabilesc metode prin care creşterea şi
dezvoltarea pot fi dirijate şi se trag concluzii cu privire la eficacitatea metodei
folosite. Observaţiile făcute de agricultori în activitatea practică pe ogoare au fost
transmise din generaţie în generaţie, la început pe cale orală, apoi în scris şi au avut
un rol important în selecţia celor mai valoroase plante şi în perfecţionarea
tehnologiilor agricole.
Observaţia rămâne o metodă la îndemâna oricui, ca prim indiciu pentru o
activitate de cercetare precisă. Ciclul permanent: observaţie – ipoteză de lucru –
experienţe – nouă ipoteză de lucru, constituie cadrul progresiv al metodologiei
experimentale.

2.3. EXPERIENŢA DE CÂMP

Experienţa de câmp reprezintă o cultură comparativă executată conform

regulilor de tehnică experimentală, pe parcele egale ca mărime şi cât mai grupate în
spaţiu, planificată cu scopul de a studia acţiunea unuia sau mai multor factori
experimentali în vederea rezolvării unor probleme specifice producţiei agricole.
A efectua o experienţă înseamnă a alege, printr-un procedeu susceptibil de a fi
repetat, un element sau mai multe dintr-o mulţime dată. Un anume rezultat
(producţia, elementele de productivitate, calitate, rezistenţa la boli şi dăunători etc.)
constituie proba de baza care, în funcţie de scopul urmărit, justifică alegerea făcută
de către cercetător şi îi confirmă sau infirmă ipoteza de lucru.
Astfel, dintr-un sortiment de soiuri sau hibrizi, alegerea celui mai productiv soi
se face pe baza unor experienţe riguroase, având criteriul de bază producţia,
respectând anumite reguli de tehnică experimentală care permit reluarea aceleiaşi
alegeri (experimentale) în condiţii similare.

2.3.1. CÂMPUL DE EXPERIENŢĂ: caracteristici, alegere.

Câmpul de experienţă sau porţiunea de teren pe care se execută experienţele de

câmp, reprezintă un mijloc esenţial de cercetare ştiinţifică, care asigură lărgirea
sferei de cunoaştere, prin descoperirea legităţilor şi acţiunilor factorilor care domină
şi determină producţia agricolă.
Câmpul de experienţă poate să includă o singură experienţă (monofactorială
sau polifactorială) sau mai multe experienţe.

27
 Reuşita oricărei experienţe de câmp şi valabilitatea concluziilor, începe de la
condiţiile de experimentare, de la câmpul de experienţă, care trebuie să îndeplinească
anumite condiţii, referitoare atât la caracteristicile terenului cât şi la alegerea zonei în
care se execută experienţele.
O primă caracteristică a câmpului de experienţă o constituie uniformitatea
terenului, care include:
- uniformitatea solului,
- uniformitatea reliefului,
- uniformitatea tehnologiilor de cultură folosite.
Uniformitatea solului constituie condiţie şi măsură de prevenire a erorilor
experimentale, fapt ce impune amplasarea câmpului de experienţă pe acelaşi tip şi
subtip de sol, evitând terenurile cu complexe de soluri, terenurile modificate prin
intervenţia omului (modelări, desfundare, fertilizare neuniformă cu îngrăşăminte
naturale etc.), terenurile cu alunecări sau colmatate etc.
Uniformitatea reliefului trebuie avută în vedere, la alegerea şi amplasarea
câmpului de experienţă, sub aspectul formelor de macro şi microrelief. Astfel, pe
suprafeţe cu acelaşi tip de sol se vor evita porţiunile de teren cu depresiuni mici, cu
terenuri înmlăştinite şi drenaj extern diferit, cu muşuroaie etc. Uniformitatea
terenului şi a condiţiilor de microclimat, pe acelaşi tip de sol, se observă după
uniformitatea vegetaţiei, care exprimă bine condiţiile ecologice locale.
Câmpul de experienţă cu parcele comparative trebuie să cuprindă o singură
formă de macrorelief, teren de luncă, terasă sau versant. Pe versanţi parcelele
experimentale comparative trebuie amplasate în condiţii uniforme de topoclimat,
astfel încât, să includă teren cu acelaşi grad de eroziune, cu pante uniforme şi aceeaşi
expoziţie sau expoziţii apropiate ca efect (est-vest).
Tehnologiile de cultură folosite anterior pe terenul preconizat a deveni câmp de
experienţă este necesar să fi fost uniforme, întrucât orice diferenţiere amplifică
gradul de variabilitate a fertilităţii solului. Astfel, cel puţin în anul anterior
organizării experienţelor, terenul trebuie cultivat cu aceeaşi plantă de cultură,
fertilizat cu aceleaşi doze şi sortimente de îngrăşăminte, iar lucrările solului
îndeosebi cele de bază, arătura, lucrările de subsolaj şi scarificare să fie identice.
A doua caracteristică a câmpului de experienţă o constituie cunoaşterea
indicilor ecologici, referitori la sol şi climă. Dintre aceştia importanţă deosebită
prezintă: tipul şi subtipul de sol, însuşirile solului (conţinutul de humus, N total,
P2O5 mobil şi total, K mobil, SB, SH, V, pH-ul, textura, structura etc.), drenajul
solului, nivelul apei freatice etc. Caracteristicile pedologice ale câmpului de
experimentare trebuie să fie în relaţie cu cerinţele plantelor testate şi a celor în care
se vor cultiva acestea în producţie (Ex.: experienţe cu in fibră, orzoaică, secară pe
soluri cu conţinut ridicat de azot; experienţe cu sparcetă pe soluri cu reacţie acidă;
experienţe cu ghizdei pe soluri cu reacţie alcalină; experienţe cu cartof şi sfeclă
pentru zahăr pe terenuri cu apă freatică la mică adâncime etc.).
Cunoaşterea condiţiilor climatice: temperatura medie anuală, precipitaţiile
medii anuale, caracterul ploilor şi repartiţia acestora în timpul anului, data primului
şi ultimului îngheţ etc., contribuie de asemenea la reuşita experienţelor, îndeosebi, a
celor cu soiuri şi hibrizi, tratamente (îngrăşăminte, erbicide, insecticide, fungicide
etc.) sau lucrări agropedo-ameliorative.
A treia caracteristică a câmpului de experienţă o constituie mărimea şi
elementele de identificare.
Mărimea câmpului de experienţă include suprafeţele ocupate cu experienţe
(parcelele experimentale), benzile de protecţie, drumurile şi locurile de întoarcere a
maşinilor agricole. Mărimea câmpului va fi adecvată scopului cercetării, astfel încât,
să asigure realizarea parametrilor experimentali specifici metodei de aşezare a

28
experienţei. Un principiu fundamental, care trebuie respectat la alegerea mărimii
câmpului experimental, este ca parcelele experimentale să fie cel puţin aşa de mari,
încât toate lucrările, care se aplică în câmpul de experienţă să poate fi executate ca şi
în condiţii de producţie şi ca numărul de plante să fie aşa de mare, încât să fie
eliminată atât influenţa individualităţii plantei asupra rezultatului experimental, cât şi
influenţa marginii, vecinilor şi golurilor. Mărimea câmpului de experienţă depinde
de: tipul şi mărimea maşinilor pentru lucrările agricole, tipul experienţelor, planta de
cultură, neuniformitatea solului şi etapa de experimentare
Elementele de identificare a câmpului de experienţă includ:
- denumirea câmpului,
- proiectul în cadrul căruia se execută experienţele,
- localitatea şi instituţia executantă şi beneficiară,
- obiectivele urmărite,
- responsabili câmpului,
- schiţa amplasării experienţelor etc.
Alegerea terenului pentru câmpul de experienţă se face astfel încât, terenul,
clima şi condiţiile de experimentare să corespundă scopului pentru care se
organizează experienţele.
Terenul trebuie să fie uniform, uniformitate care se testează prin observaţii
asupra vegetaţiei naturale şi cultivate, cartare pedologică şi agrochimică. Cu un an
înainte de instalarea experienţelor, pentru uniformizare, terenul se poate cultiva cu:
orzoaică, in pentru fibră, cânepă, muştar şi alte culturi care „copiază” şi exprimă
foarte bine neuniformitatea terenului.
Cartarea agrochimică se va executa la scară mare (1:100; 1:500; 1:1000) pentru
caracterizarea amănunţită a însuşirilor agrochimice şi agrobiologice.
Pentru caracterizarea pedologică a solului se pot folosi date din studiile de
cartare pedologică şi bonitare, dacă, pe terenul destinat a deveni câmp de experienţă
a existat un profil principal de sol. Se vor evita terenurile care sunt neuniforme, chiar
şi datorită altor factori, ca: modul de folosinţă diferit în ultimii doi ani, suprafeţe cu
răzoare, gropi de împrumut, cărări, platforme de gunoi etc. De asemenea câmpul de
experienţă trebuie instalat în afara surselor de influenţe naturale sau antropice:
ravene, pâraie, izvoare de coastă păduri, clădiri, stâlpi, locuri cu instalaţii şi conducte
subterane etc.
La alegerea câmpului de experienţă se ţine seama de asemenea, de durata
cercetării, întrucât la experienţele de lungă durată, terenul pentru experienţe va avea
un asolament propriu, pe când experienţele de scurtă durată se includ în una din sole
la asolamente deja organizate.
Forma şi suprafaţa terenului preconizat a fi câmp de experienţă trebuie să
asigure aşezarea în teren a experienţelor şi respectarea parametrilor experimentali.

2.3.2. PROIECTAREA EXPERIENŢELOR

Proiectarea experienţelor de câmp presupune formularea scopului şi a

obiectivelor urmărite, precum şi elaborarea protocolului de lucru (a metodologiei de
experimentare), de la sinteza bibliografică la folosirea rezultatelor (figura 2.1).
Informarea bibliografică generală şi specifică constituie începutul oricărei
cercetări, fiind locul unde se conturează idea care stă la baza soluţiei de rezolvare a
unor probleme (obiective). Întrebarea (problema de rezolvat) trebuie să includă
elementul de nou şi să nu fie o repetare şablon a unor cercetări anterioare. Soluţia
propusă trebuie fundamentată ştiinţific, astfel încât să răspundă la obiectivele
problemei şi să fie realizabilă.

29
 Ipoteza de cercetare constituie al doilea element în proiectarea experienţelor de
câmp şi constă în prognozarea rezultatului final al cercetării, al căilor şi etapelor care
trebuie parcurse pentru a afla dacă ipoteza se confirmă sau nu. Ipoteza este o
presupunere, rezultatul cercetării un adevăr.
Planul de cercetare se întocmeşte în concordanţă cu ipoteza de cercetare, astfel
încât, să asigure organizarea şi executarea experienţelor.
Informarea bibliografică IDEA
generală şi specifică

1. Problema de rezolvat

2. Ipoteza de lucru
Reconsiderare

3. Plan de cercetare

4. Executarea cercetării

5. Calcularea rezultatelor

6. Interpretarea rezultatelor

Confirmarea sau
7. infirmarea ipotezei NU

DA

8. Valorificarea rezultatelor

În producţie Pentru cercetări noi Bază de date

Figura 2.1. Schiţă – protocol de lucru

Elaborarea planului de cercetare începe prin precizarea factorilor
experimentali şi a graduării acestora. Factorii experimentali în număr de unul sau
mai mulţi, în funcţie de complexitatea cercetării, se notează cu A, B, C, D etc.
Graduările factorilor experimentali se notează cu: a1, a2, a3 etc., pentru A; b 1, b2, b3
etc. pentru B; c1, c2, c3 pentru C; d1, d2, d3 pentru D etc., urmărindu-se ca graduările
să fie raţionale, să includă limitele extreme, iar la factorii cantitativi, pe cât posibil,
să respectăm anumite intervale (ex. 30-60-90-120-180 kg/ha N sau 50-100-150-200
kg/ha N).
A doua componentă a planului de cercetare o constituie stabilirea parametrilor
experimentali:
- metoda de aşezare a experienţei,
- caracterul monofactorial sau polifactorial,
- mărimea şi numărul parcelelor experimentale,
- numărul repetiţiilor,
- suprafaţa drumurilor, a cărărilor şi a parcelelor de protecţie.

30
 De asemenea, forma parcelei experimentale şi dimensiunile de lungime –
lăţime trebuie precizate pentru a şti dacă terenul preconizat a fi câmp de experienţă
asigură transpunerea în teren a experienţei planificate.
Localizarea câmpului de experienţă, precizarea duratei cercetărilor şi a etapelor
de lucru asigură organizarea corespunzătoare a experienţelor.
Alegerea seminţelor şi a materialelor pentru tratamente (fertilizanţi, erbicide,
insecticide, fungicide etc.) constituie de asemenea o componentă a planului de
cercetare. În toate variantele experimentale se impune să se folosească seminţe din
acelaşi soi, hibrid şi categorie biologică, iar pentru tratamente acelaşi produs.
Elaborarea programului de analize cuprinde precizarea modului, a
periodicităţii şi ritmicităţii de recoltare a probelor, precum şi a metodelor de analiză.
Recoltarea probelor trebuie să se facă din cel puţin trei locuri pentru fiecare variantă,
probe care se analizează individual.
Tehnologia aplicată trebuie precizată începând cu tipul lucrării, succesiunea
acestora şi a maşinilor agricole necesare.
Metodologia de efectuare a observaţiilor, înregistrarea datelor, calcularea şi
interpretarea rezultatelor se include în planul de cercetare, întrucât toate observaţiile
trebuie înregistrate corect pe bază de măsurători, cântăriri sau estimare cu note pe
bază de scări (Metodologia de Elaborare a Studiilor Pedologice - 1978, SRTS - 2003,
EWRS, Munsell etc.).
Alegerea echipei de lucru va fi subordonată ipotezei şi necesităţii cercetării,
astfel încât să fie acoperit cu specialişti domeniul sau domeniile de cercetare
abordate.
Executarea experienţelor presupune organizarea activităţii în teren, lucrările
de parcelare şi pichetare, aplicarea tehnologiei stabilite (administrarea
îngrăşămintelor, lucrările solului, semănatul, lucrările de îngrijire, recoltat), precum
şi efectuarea observaţiilor, determinărilor, recoltarea probelor etc. pentru realizarea
obiectivelor de cercetare.
Metodologia de calculare şi interpretare a rezultatelor, precizarea
indicatorilor de monitorizare pentru fiecare etapă de lucru şi a modului cum se vor
folosi rezultatele încheie activitatea de planificare a experienţelor.
2.3.3. ORGANIZAREA EXPERIENŢELOR
Organizarea experienţelor începe prin determinarea conturului câmpului de
experienţă şi a parcelelor experimentale, localizând în acelaşi timp şi punctele în care
se pot instala anexe pentru depozitarea materialelor, maşinilor, probelor sau puncte
pentru instalarea unor aparaturi de înregistrare a datelor. Important este alegerea
aliniamentului de bază – AB, întrucât după acesta va începe parcelarea terenului
(figura 2.2, după P.Guş, 1986).
BLOC III BLOC IV
C D

A
N BLOC I BLOC II
E
X
E

A B

Figura 2.2. Schiţa unei experienţe

31
 2.3.4. PĂRŢILE COMPONENTE ALE EXPERIENŢELOR DE CÂMP

Specializarea avansată în diverse ramuri ale ştiinţei are ca urmare şi formarea

unor limbaje proprii domeniului respectiv. Aceste limbaje au un bagaj de cuvinte
specifice şi chiar o gramatică specializată. Utilizarea acestor limbaje uşurează
comunicarea (transferul de informaţii) între specialişti şi ajută la înţelegerea şi
decodificarea conceptelor care stau la baza domeniilor respective.
Principalele componente ale experienţelor de câmp sunt: parcelele
experimentale, variantele, repetiţiile (blocul), parcelele protectoare, banda de
protecţie, drumurile şi cărările despărţitoare (figura 2.3, după T.Onisie şi G.Jităreanu,
1992). Suprafaţa de teren necesară pentru amplasarea unei experienţe şi valoarea
ştiinţifică a rezultatelor experimentale sunt condiţionate, în principal, de buna
proiectare şi dimensionare a părţilor componente ale experienţelor.
În experienţele de câmp se foloseşte o terminologie specifică, a cărei însuşire
este absolut necesară în vederea executării corecte a experienţelor, precum şi în
procesul de prelucrare şi interpretare a rezultatelor experimentale.
Experienţa de câmp este o încercare („cultură comparativă”), executate după
anumite reguli, pe parcele egale ca mărime şi grupate cât mai strâns pe teren, aşezate
în condiţii naturale cât mai apropiate sau chiar identice celor din producţie, în scopul
identificării celui/celor mai adecvate tratamente sau combinaţii de tratamente care
influenţează cantitativ şi calitativ producţia, sau alt caracter analizat.

Bandă de protecţie

Repetiţie (Bloc) R I R II R III

Parcele experimentale

V1 V2 V3 V4 V1 V2 V3 V4 V1 V2 V3 V4

Variante Drum Cărări despărţitoare Perdea

Figura 2.3. Principalele elemente componente ale unei experienţe de câmp

Tratamentul (sinonim cu termenul de „factor experimental”) este reprezentat

de factorul/factorii de vegetaţie, condiţii de mediu sau elemente de tehnologie a căror
influenţă asupra producţiei şi calităţii acesteia se studiază în experienţa de câmp
respectivă. Astfel, după tipul tratamentului aplicat, experienţele de câmp se împart
astfel (M.Ardelean şi colab., 2002):
- experienţe de câmp cu soiuri, hibrizi, varietăţi etc.
- experienţe de câmp cu îngrăşăminte,
- experienţe de câmp cu pesticide (erbicide, fungicide, insecticide),
- experienţe de câmp cu lucrări aplicate solului,
- experienţe de câmp cu lucrări aplicate plantei,

32
 - experienţe de câmp cu irigaţii,
- experienţe de câmp cu lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.
Parcela experimentală este unitatea fundamentală a experienţei de câmp care
primeşte un singur tratament, uniform pe întreaga suprafaţă. Parcelele unei
experienţe de câmp, pentru a putea fi expresia justă a influenţei factorului cercetat,
trebuie să fie identice ca formă şi mărime, uniforme, trebuie observate, îngrijite şi
recoltate separat. Forma parcelelor poate pătrată sau dreptunghiulară. Sunt preferate
parcelele dreptunghiulare, lungi şi înguste, deoarece cuprind mai bine varietatea
terenului şi se amplasează mai uşor în câmp.
Variantele sunt reprezentate de graduările cantitative şi calitative ale aceluiaşi
tratament, sau ale unor combinaţii de tratamente studiate într-o experienţă de câmp,
graduări ce ocupă parcele diferite şi care se compară în experienţa respectivă. Astfel,
dacă factorul cercetat este adâncimea arăturii, variantele pot fi: V1 – 18 cm, V2 – 22
cm, V3 – 25 cm, V4 – 30 cm. La experienţele cu soiuri sau hibrizi, variantele vor fi
reprezentate de soiurile diferite care se compară în acea experienţă. La experienţele
polifactoriale (se studiază acţiunea simultană a mai multor factori experimentali)
numărul variantelor rezultă din combinarea graduărilor factorilor cercetaţi.
Stabilirea corectă a numărului de variante şi conţinutul acestora este deosebit
de importantă, întrucât limitele de graduare a factorilor trebuie să păstreze conţinutul
ştiinţific al cercetării. Spre exemplu, la experienţele cu tratamente fitosanitare, limita
minimă şi maximă va avea în vedere atât aspecte de cantitate – calitate a recoltei, cât
şi aspectele economice.
Variantele pot fi constituite prin graduarea oricărui factor cercetat, dar în aşa
fel încât numărul minim al graduărilor să fie doi (pentru a se putea compara), iar cel
maxim, în funcţie de precizia informaţiei ce se aşteaptă şi metoda de aşezare a
experienţei.
Varianta martor (standard, varianta de control) este reprezentată de acea
graduare a tratamentului care serveşte drept termen de comparaţie pentru celelalte
variante încercate în experienţă. Este deosebit de importantă alegerea şi precizarea
variantei martor, întrucât în cadrul aceleiaşi experienţe semnificaţia diferenţelor
(pozitive sau negative) poate avea asigurare statistică diferită, în funcţie de martorul
ales. De obicei, se consideră martor varianta cea mai cunoscută şi mai folosită în
producţie pentru zona respectivă şi faţă de care se caută o soluţie mai bună. Atunci
când nu există o variantă cunoscută se poate folosi ca martor media variantelor
experimentale.
Repetiţia este gruparea de parcele experimentale care cuprinde o singură dată
toate variantele experimentale. Repetarea variantelor este absolut necesară deoarece
terenul folosit pentru experienţe nu poate perfect uniform în ceea ce priveşte starea
de fertilitate. Folosind datele obţinute în mai multe repetiţii (3-6), avem posibilitatea
să calculăm erorile experimentale de care este afectat rezultatul obişnuit.
În mod obişnuit, în prima repetiţie a experienţei, aşezarea parcelelor se face în
ordine sistematică, în timp ce, în repetiţiile următoare, aşezarea parcelelor se face
randomizat, pentru a se putea controla (calcula) influenţa neuniformităţii solului
asupra rezultatelor experimentale şi pentru a elimina o parte din influenţa vecinilor.
Parcele repetiţii sunt parcelele experimentale ocupate cu aceeaşi variantă în
toate repetiţiile.
Blocul este gruparea de parcele aşezate, de regulă, pe un rând, care cuprinde
variante diferite aparţinând unei singure repetiţii. Blocul poate fi complet, dacă
cuprinde toate variantele unei repetiţii (caz în care se substituie repetiţiei) şi
incomplet, dacă cuprinde numai o parte a variantelor unei repetiţii (caz în care
repetiţia este formată din mai multe blocuri).

33
 Coloana este gruparea de parcele experimentale aşezate cap la cap (suprapuse),
care cuprinde variantele diferite ale unei singure repetiţii. Ca şi blocul, coloana poate
fi completă, caz în care se identifică cu repetiţia, şi incompletă, când nu cuprinde
toate variantele unei repetiţii.
Banda de protecţie este fâşia de teren care mărgineşte câmpul de experienţă, cu
lăţime variabilă şi care este semănată cu aceeaşi specie cu cea existentă în
experienţă. Aceasta are rolul de protejare a experienţelor de acţiunea distructivă
directă a oamenilor, animalelor, păsărilor, utilajelor etc. La experienţele semănate în
rânduri dese, benzile de protecţie au şi rolul de a elimina o parte din influenţa
marginilor, pentru parcelele marginale laterale ale experienţei.
Perdelele de protecţie sunt asemănătoare cu benzile de protecţie fiind semănate
cu aceeaşi specie ca în experienţe, aşezate pe părţile laterale ale câmpului de
experienţă, cu rol de protejare a acestuia.
Drumurile de acces între repetiţii servesc pentru intrarea şi întoarcerea
utilajelor agricole, având lăţimi corespunzătoare acestor operaţii.
Cărările despărţitoare între parcelele experimentale se practică numai la
experienţele de câmp semănate în rânduri dese şi au rolul de a delimita parcelele
alăturate şi de a permite accesul în vederea efectuării observaţiilor. Lăţimea acestora
este, de regulă, de 50 cm.
Pentru ca producţia unei parcele să oglindească real influenţa tratamentului sau
factorului cercetat, la recoltare este necesar să se îndepărteze influenţa marginilor
frontale şi laterale precum şi a golurilor.
Eliminările frontale şi laterale reprezintă porţiuni frontale şi laterale ale
parcelei, ale căror plante nu se iau în considerare la stabilirea efectului tratamentului,
în scopul înlăturării influenţei marginilor şi a vecinilor. Plantele care cresc în
apropierea drumurilor de acces şi a cărărilor despărţitoare se dezvoltă mai puternic şi
produc mai mult decât cele din interiorul parcelei.
În urma efectuării eliminărilor frontale şi laterale pe fiecare parcelă rămâne o
suprafaţă exact determinată, care poartă numele de „parcelă recoltabilă”, de pe care
se recoltează plantele pentru determinarea producţiei.
„Golurile” din parcelele experimentale sunt locurile unde plantele de pe
parcela experimentală au fost distruse datorită unor cauze diferite. Influenţa golurilor
se face resimţită asupra producţiei parcelelor întrucât plantele vecine golurilor sunt
favorizate şi se dezvoltă mai mult, deoarece ale au la dispoziţie mai multă hrană,
umiditate şi lumină.
Golurile pot fi sistematice, dacă apar în aceeaşi măsură în toate repetiţiile
variantei. Ele pot să apară, de exemplu, datorită slabei rezistenţe la ger, boli şi
dăunători, şi atunci influenţa lor nu trebuie înlăturată nici la recoltare şi nici la
valorificarea rezultatelor.
Când golurile nu apar în aceeaşi măsură în toate repetiţiile, datorându-se
greşelilor de semănat, pagubelor provocate accidental etc., ele poartă numele de
„goluri întâmplătoare”. Influenţa lor este luată în considerare la calculul datelor
experimentale, căutându-se ca printr-un mod raţional de eliminare a plantelor vecine
golurilor să se stabilească producţia reală a plantelor de pe parcela experimentală
(care au vegetat în condiţii normale).
Durata experienţelor de câmp trebuie să cuprindă cel puţin un ciclu
experimental de 3 ani, deoarece condiţiile climatice variază mult de la un an la altul
şi numai media rezultatelor pe mai mulţi ani ne dă posibilitatea să tragem concluzii
certe.
Simbolurile şi prescurtările utilizate cel mai des în organizarea experienţelor
de câmp sunt următoarele:
Sp – suprafaţa totală (semănată) a parcelei - repetiţie;

34
 Sr – suprafaţa recoltabilă a parcelei – repetiţie;
S – suprafaţa totală a experienţei (inclusiv drumuri şi benzi de
protecţie);
N – numărul total al parcelelor din experienţa de câmp;
n – numărul repetiţiilor din experienţa de câmp;
v – numărul variantelor dintr-o experienţă;
b – numărul blocurilor din experienţa de câmp (complete sau
incomplete);
l – numărul coloanelor din experienţa de câmp;
k – numărul de blocuri (sau coloane) incomplete, la aşezările în
grilaje;
x – producţia unei variante pe o singură parcelă;
Σ – însumarea unor valori;
Σ x – suma producţiilor obţinute pe toate parcelele unei experienţe:
x1+x2+x3+........+xn;
R - suma producţiilor unei repetiţii;
V – suma producţiilor unei variante în toate repetiţiile;
L – suma producţiilor parcelelor unei coloane;
x - media aritmetică a producţiei tuturor variantelor din experienţă;

producţia relativă, % - media aritmetică a producţiei variantei

exprimată în valori relative;
date brute – rezultatele obţinute în cadrul unei experienţe pe diferite
parcele fără nici un fel de prelucrare şi transformare;
s2 – varianţa – (de la cuvântul englez variance = neomogenitate) este o măsură
a neomogenităţii datelor experimentale; ea este de fapt abaterea medie pătratică şi se
calculează prin raportarea sumei pătratelor abaterilor de la media experienţei la
numărul gradelor de libertate:
SP
s2 =
GL
SP – suma pătratelor abaterilor de la media experienţei; este folosită (ca şi s2 şi
GL) cu indici care arată la ce se referă: de exemplu SPT (total), SPB (blocuri), SPV
(variante), SPR (repetiţii), SPL (coloane), SPE (eroare); se calculează după formule
speciale în funcţie de metoda de aşezare a parcelelor;
C – scăzătorul (sau termenul de corecţie) este o valoare necesară la calcularea
SP, care este suma producţiilor obţinute la toate parcelele unei experienţe ridicată la
pătrat şi raportată la numărul total al parcelei: C = (Σ x)2/N;
GL – gradele de libertate – se folosesc la calcularea lui s2, numărul lor fiind, în
general, egal cu numărul termenilor la care se referă s2 minus unu; se calculează după
formule speciale în funcţie de metoda de aşezare a parcelelor;
DL – diferenţa limită arată cât de mare trebuie să fie o diferenţă pentru a fi
semnificativă (DL 5%), distinct semnificativă (DL 1%), respectiv foarte
semnificativă (DL 0,1%);
analiza varianţei – este o metodă de valorificare a datelor experimentale care
constă din separarea fluctuaţiilor rezultatelor experimentale în felurite categorii de
variaţii care acţionează simultan.

2.3.5. PARCELAREA ŞI PICHETAREA EXPERIENŢELOR

Parcelarea şi pichetarea experienţelor presupune transpunerea în teren a

planului experienţei, trasând linii drepte şi unghiuri, după care se fixează limitele

35
fiecărei parcele prin pichetare cu ţăruşi. Se trasează linia de bază – AB – reprezentată
printr-o lungime care este cu câţiva metri mai mare decât lungimea stabilită pe plan.
Pe acest aliniament, delimitat prin două jaloane, marcat printr-o sfoară întinsă, se
fixează prin măsurare exactă punctele A şi B, distanţa dintre ele fiind egală cu
lungimea experienţei sau baza experienţei. Marcarea punctelor A şi B se face cu
ţăruşi de lemn. Din punctele A şi B se ridică apoi perpendiculare folosind echere cu
fir sau oglinzi, ori unul din următoarele procedee:
Procedeul 1. Se bazează pe teorema lui Pitagora, potrivit căreia într-un triunghi
dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu pătratul celor două catene,
corespunzător
relaţiei: c2 = a2 + b2; 4m
c2 = 25; a2 = 16; b2
= 9, în cazul în care
a = 4; b = 3. Pe A1 B
A
teren din punctul A,
care reprezintă un A2
colţ al experienţei
se măsoară pe 5m
aliniamentul AB,
spre punctul B, o 3 m
distanţă de 4 m,
reprezentată prin
punctele A şi A1 4m
(figura 2.4). A A1 B
Din punctul
A, cu panglica se C
merge spre punctul
C, 3 m şi se descrie
un arc de cerc, care A2
să-l intersecteze pe
cel trasat din 900
punctul A.
Intersecţia arcelor
A A1 B
de cerc este punctul
A2 prin care Figura 2.4. Trasarea unei perpendiculare cu ajutorul
prelungind din triunghiului dreptunghic (teorema lui Pitagora)
punctul A dreapta
AC, aceasta va fi perpendiculară pe aliniamentul AB şi reprezintă a doua linie ce
delimitează suprafaţa experienţei. Procedând identic şi în punctul B se obţine a treia
linie ce delimitează suprafaţa experienţei. Se măsoară pe cele două perpendiculare
AC şi BD dimensiunea exactă a lăţimii experienţei. Se controlează exactitatea
măsurătorilor, prin compararea lungimilor AB şi CD care trebuie să fie egale.
Punctele C şi D se vor marca, de asemenea, cu ţăruşi.
Procedeul 2 foloseşte segmente de cerc (figura 2.5). Astfel, din punctul A care
reprezintă primul colţ al experienţei, se măsoară spre dreapta şi spre stânga două
lungimi a câte 3 m fiecare determinând punctele A1 şi A2. Din punctele A1 şi A2 se
descrie cu ajutorul ruletei sau a unei sfori lungi de 6 m câte un segment de cerc.
Întâlnirea celor două segmente în punctul C1 va determina o dreaptă AC1
perpendiculară pe baza AB. Prin prelungirea dreptei AC1 cu lungimea
corespunzătoare lăţimii experienţei se obţine al doilea colţ al experienţei. În punctul
B se procedează identic, delimitarea celei de a patra laturi a experienţei făcându-se la
fel ca în procedeul 1.

36
 C

C1

6m 6m

A2 3m A 3m A1 B

Figura 2.5. Trasarea unei perpendiculare cu ajutorul segmentelor de cerc

După ce s-au fixat colţurile experienţei, se trece la pichetarea parcelelor cu

ajutorul ţăruşilor. Pentru a executa un pichetaj corect, trebuie să se ţină seama de
următoarele reguli:
- ţăruşii care se folosesc să aibă aceleaşi dimensiuni, preferabil ţăruşi cu
muchii şi nu cei rotunzi;
- pichetarea începe întotdeauna de la un singur colţ al experienţei, de regulă pe
aliniamentul de bază (AB), cu ţăruşi bătuţi pe sfoară, în interiorul suprafeţei
pichetate, la 0,5-1 cm distanţă de sfoară, pentru a nu modifica poziţia acesteia;
- ţăruşii se bat în poziţie verticală cu dimensiunea cea mai mare perpendiculară
pe linia care o delimitează, la început în mod provizoriu şi după verificare în mod
definitiv, astfel încât să rămână vizibili;
- panglica care măsoară distanţele la care se bat ţăruşii se ţine perfect întinsă de
către două persoane;
- ţăruşii care marchează blocul sau repetiţia şi colţurile experienţei, vor fi dubli
şi bine bătuţi, pentru a nu fi deranjaţi prin lucrările de întreţinere.
Fiecare parcelă va fi identificată pe baza etichetei fixată lângă ţăruşul din colţul
stâng sau la mijlocul distanţei dintre ţăruşii care delimitează lăţimea parcelei.
Etichetele trebuie aşezate totdeauna în acelaşi loc pentru toate parcelele, indiferent
de drumul de acces în experienţe.
Pentru identificarea variantelor, respectiv parcelelor, cele mai bune etichete
sunt cele din lemn sau metal, vopsite în alb şi scrise cu negru.
Cea mai simplă metodă de marcare este numerotarea curentă a parcelelor, de la
prima până la ultima parcelă, străbătând tot câmpul de experienţă şi notarea în
carnetul de teren a corespondenţei numărului cu repetiţia, varianta şi experienţa.
2.3.6. TEHNOLOGIA APLICATĂ ÎN EXPERIENŢE
Tehnologia aplicată în experienţele de câmp, precum şi utilajele folosite trebuie
să fie corespunzătoare scopului şi obiectivelor cercetării. Aplicarea tehnologiei în
experienţele de câmp întâlneşte două situaţii diferite:
- când un element de tehnologie este factorul cercetat (fertilizare, lucrările
solului, lucrări de întreţinere etc.), caz în care acesta trebuie aplicat diferenţiat
conform dispozitivului experimental;
- când tehnologia aplicată este uniformă pe întreaga suprafaţă a experienţei,
constituind agrofondul, pentru factorii care urmează a fi cercetaţi.
Administrarea îngrăşămintelor. O primă regulă de folosire a îngrăşămintelor
constă în administrarea uniformă şi respectarea dozelor. Atât îngrăşămintele chimice

37
cât şi cele naturale se cântăresc pentru fiecare parcelă în parte. Pentru suprafeţele ce
depăşesc 0,5 ha, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face mecanizat. Îngrăşământul
folosit trebuie să fie fără aglomerări (bulgări) şi să se cunoască exact substanţa
activă. În cazul când suprafeţele sunt mici împrăştierea uniformă pe fiecare parcelă
nu se poate face decât manual. În cazul dozelor mici de îngrăşăminte chimice /
parcelă, pentru o împrăştiere uniformă, cantităţile de îngrăşăminte cântărite pentru
fiecare parcelă se amestecă pe o prelată cu o cantitate de 3 ori mai mare de pământ,
după care se împrăştie. Pentru o aplicare exactă şi uniformă, se recomandă ca doza
de îngrăşământ pentru fiecare parcelă, după amestecarea ei cu pământ, să se împartă
în două şi să se împrăştie pe parcelă succesiv trecând de două ori pe suprafaţa ei. La
parcelele de formă pătratică, deplasarea să fie în direcţii perpendiculare.
Îngrăşămintele naturale vor fi luate din platformă tăind porţiunile de sus până
jos, amestecându-se pentru omogenizare.
Cantitatea de îngrăşământ pe parcelă se calculează după relaţia:
a x c
X=
b x 100
În care: X – cantitatea de îngrăşământ, în kg/parcelă;
a – cantitatea de substanţă activă planificată, în kg/ha;
b – conţinutul de substanţă activă a îngrăşământului, în %;
c – mărimea parcelei, în m2;
Lucrările solului. Acestea includ lucrări de îmbunătăţiri funciare, lucrări
ameliorative, lucrări de bază, de pregătire a patului germinativ şi de întreţinere, la fel
ca şi pentru sectorul de producţie, dar respectând toate cerinţele agrotehnice şi
protocolul experimental, precum şi cerinţele agrotehnice de calitate pentru asigurarea
condiţiilor uniforme de semănat, răsărire, creştere şi dezvoltare a plantelor. Pentru
realizarea acestor condiţii se recomandă ca arăturile să fie executate cu pluguri
reversibile, pentru a elimina neajunsurile determinate de şanţurile şi coamele ce
rezultă la arăturile executate cu plugurile obişnuite. Dacă nu se dispune de pluguri
reversibile se va ara numai într-un sens. Aratul se va face alternativ, la cormană şi în
lături, pentru a reduce numărul de şanţuri şi coame. De asemenea, în scopul de a
obţine o arătură uniformă, se va ara la umiditate optimă, dând o lăţime mică
brazdelor.
Pregătirea patului germinativ se va realiza printr-un număr egal de treceri peste
toate parcelele experimentale şi cu acelaşi agregat.
Lucrările din aceeaşi grupă – de bază sau de pregătire a patului germinativ, se
vor executa în aceeaşi zi pe toate parcelele experimentale. Eşalonarea arăturii sau a
pregătirii patului germinativ, în aceeaşi experienţă, produce neuniformităţi.
Întotdeauna agregatele mecanice vor întoarce în afara parcelelor experimentale
iar lucrările se vor executa până la capătul parcelei, fără a se reveni pentru arat şi
lucrat la capetele parcelei.
Semănatul. Lucrarea de semănat are importanţă deosebită pentru reuşita
experienţelor de câmp, deoarece prin semănat trebuie să se încorporeze în sol
cantitatea de sămânţă stabilită, să fie semănată întreaga suprafaţă a parcelei
experimentale, desimea culturii şi adâncimea de semănat să fie asigurate şi uniforme.
Cantitatea de sămânţă pe parcelă se calculează cu relaţia:
ax b x c
X=
d x 10000
În care: X – cantitatea de sămânţă, în kg/parcelă;
a – numărul de boabe germinabile / m2;
b – masa a 1000 seminţe (MMB), în g;

38
 c – capacitatea germinativă, în %;
d – suprafaţa parcelei, în m2.
Cantitatea de sămânţă / parcelă va fi încorporată uniform în sol dacă,
semănătorile sunt bine reglate şi se deplasează cu viteză uniformă pe întreaga
lungime a parcelei de semănat.
Semănatul experienţei, cu excepţia celor cu epoci de semănat, trebuie executat
în aceeaşi zi, folosind sămânţă din aceeaşi categorie biologică. Viteza de deplasare
va fi menţinută constantă iar oprirea semănătorii va fie efectuată numai în afara
parcelei experimentale.
Declanşarea distribuitorului de seminţe trebuie să înceapă cu cel puţin 1-2 m
înaintea liniei care marchează intrarea pe suprafaţa parcelei şi să fie închis după ce
maşina a depăşit linia ce marchează celălalt capăt. Nu este admis semănatul
capetelor parcelei în alt mod decât s-a semănat parcela.
La capătul parcelei, după întoarcerea semănătorii, se verifică tuburile şi
brăzdarele pentru a evita greşurile determinate de înfundarea lor cu pământ sau
resturi de plante, iar la terminarea semănatului unui soi sau hibrid, maşina se curăţă
pentru a evita impurificarea seminţelor.
Lucrările de întreţinere trebuie executate la timp şi în condiţii optime, în
concordanţă dispozitivul experimental, cerinţele ecologice ale fiecărei specii şi
condiţiile naturale ale zonei.
Uniformitatea lucrărilor de întreţinere, pe parcela experimentală, este una din
condiţiile care concură la evitarea erorilor experimentale, considerent pentru care,
maşinile şi utilajele folosite trebuie să fie bine reglate. Pentru situaţiile când există
martor - varianta prăşită manual, echipa va lucra cu toţi muncitorii pe fiecare
variantă în parte şi nu un muncitor pe variantă, deoarece există deosebiri între
calitatea lucrării de la un muncitor la altul.
La lucrările de întreţinere se va evita producerea de goluri prin distrugerea
plantelor sau neuniformizarea condiţiilor de vegetaţie (greşuri).
Orice lucrare de întreţinere trebuie realizată în aceeaşi zi pe întreaga
experienţă, cu excepţia situaţiilor când factorul studiat îl constituie lucrările de
îngrijire executate diferenţiat.
Recoltarea experienţelor constituie lucrarea de care depinde în mare măsură
rigurozitatea rezultatelor experienţelor, fiind necesar a se respecta o metodologie
corectă, întrucât, spre deosebire de alte erori, erorile care se înregistrează la recoltare
se amplifică, cu atât mai mult cu cât suprafaţa recoltabilă a parcelei este mai mică.
Producţia reală a culturii din parcela experimentală se obţine dacă: se
recoltează cu exigenţă suprafaţa reală a parcelei, producţia se cântăreşte corect,
recoltarea probelor pentru obţinerea coeficienţilor de transformare (pentru umiditatea
STAS, pentru substanţa uscată, pentru boabe etc.) se face corespunzător, la fel şi
înregistrarea datelor.
Înainte de recoltare se asigură materialele şi utilajele necesare ca: etichete, saci,
coşuri pentru recoltat, cântare, pungi, sfoară pentru legarea probelor în snopi, carnet
de teren pentru înregistrarea datelor, umidometre etc. Pentru recoltarea probelor de
sol sunt necesare, de asemenea: cazmale, sonde, cilindrii, metru, cuţit pedologic etc.
Aparatura de fotografiat şi filmat este necesară pentru a uşura valorificarea şi
demonstrarea rezultatelor experimentale.
Recoltarea începe cu benzile de protecţie din jurul experienţelor, după care se
recoltează marginile (eliminările) laterale şi frontale, la cereale 1-2 rânduri laterale şi
0,5 m la capetele frontale. Eliminările frontale trebuie pregătite când plantele au 10-
15 cm, prin întinderea unei sârme, care rămâne în câmp până la recoltare. La platele
prăşitoare se elimină în general câte două plante la capetele rândurilor şi minimum
un rând lateral. În cazul experienţelor cu tratamente sau irigaţii, eliminările laterale

39
trebuie să cuprindă minimum două rânduri. La plantele furajere se elimină lateral
lăţimea unei brazde, iar frontal 0,5-1 m. După efectuarea eliminărilor, pe fiecare
parcelă rămâne numai suprafaţa recoltabilă, stabilită iniţial.
Dacă cultura parcelei recoltabile este uniformă, fără goluri sau golurile sunt
repartizate uniform în parcelă şi nu depăşesc 10% din suprafaţă, cultura se
recoltează. În cazul când golurile depăşesc 10% şi sunt repartizate într-un singur loc,
la un capăt sau pe o latură a parcelei, se renunţă la suprafaţa afectată de goluri şi se
calculează producţia pe baza recoltei obţinute din suprafaţa parcelei neafectate,
conform relaţiei:
a x b
X=
c
În care: X – producţia corectată, în kg, t;
a – producţia stabilită pe suprafaţa parcelei neafectate;
b – suprafaţa recoltabilă iniţială;
c – suprafaţa parcelei neafectate.
La culturile prăşitoare procentul de goluri nu trebuie să depăşească 15% din
suprafaţa parcelei, ţinându-se seama de faptul că, în jurul fiecărei plante sau cuib
lipsă trebuie să se elimine patru plante care au avut condiţii mai bune de dezvoltare.
Se consideră gol, dar nu se fac eliminările din jurul lui, situaţiile în care plantele au
fost distruse cu puţin timp înainte de recoltare, sau dacă lipseşte doar ştiuletele sau
capitulul.
La experienţele cu plante prăşitoare, producţia parcelei experimentale se poate
obţine fie recoltând plantele de pe suprafaţa recoltabilă, în cazul culturilor fără
goluri, sau recoltând un anumit număr de plante, în cazul când sunt goluri, la care se
cântăreşte recolta şi se corectează după relaţia:
a
X = c
a– b/2
În care: X – producţia parcelei experimentale;
a – numărul normal de plante pe parcelă;
b – numărul de goluri în parcelă;
c – producţia stabilită pe parcela cu goluri.
În cazul în care cultura unei parcele sau a unui bloc este neuniformă şi golurile
depăşesc limitele care admit corecţia recoltei, se poate renunţa la repetiţia (blocul)
afectată, dar să rămână minimum trei parcele repetiţii pentru recoltare. La
experienţele organizate după metoda pătratului sau dreptunghiului latin, în cazul
când lipsesc mai multe parcele din acelaşi bloc, se poate renunţa la blocul respectiv
şi rezultatele se vor prelucra după metoda blocurilor.
În majoritatea situaţiilor care se ivesc în practică, măsurarea are o valoare care
se poate exprima cantitativ, valoare care este adevărată dacă este asigurată atât
precizia măsurătorilor (erori sub cele tolerate) cât şi uniformitatea măsurătorilor
(fiecare cercetător să folosească riguros aceeaşi unitate de măsură).
La măsurători, în general, şi la cântărirea recoltei în special, trebuie evitate
erorile de măsurare (cântărire). Erorile de măsurare pot apare la: proba supusă
măsurării, aparatul de măsurat, interacţiunea aparat (cântar) – probă de măsurat –
cercetător şi influenţe exterioare.
Erorile datorită probei supusă cântăririi provin fie din curăţirea incompletă de
sol, la rădăcinile de sfeclă, la cartofi etc., decoletare sau depănuşare
necorespunzătoare, cosire la înălţimi diferite, separarea incompletă a boabelor de pe
ştiulete sau a seminţelor din capitule etc. De asemenea, cântărirea recoltei fără a se
face corecţia în funcţie de umiditatea conţinută. La unele plante, îndeosebi la plantele

40
furajere, grâu, porumb, masa depinde foarte mult de umiditatea momentană, de aceea
cântărirea trebuie însoţită totdeauna şi de măsurarea umidităţii (% de apă conţinută),
pentru a se face corecţia faţă de umiditatea STAS.
Erorile datorate cântarului sau altor aparate de măsurat, depind de construcţia
şi precizia de lucru, fiind influenţate în mare măsură de modul cum sunt folosite.
Precizia unei măsurători trebuie să fie în concordanţă cu scopul urmărit prin
măsurarea respectivă, având în vedere consecinţele unei incertitudini de măsurare
care ar depăşi limitele admise.
Pentru cântărire trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- cântărirea cu acelaşi cântar,
- cântarul să fie gradat corespunzător,
- exactitatea cântarului să permită cântăriri până la o eroare de 0,01%.
Erorile datorate interacţiunii cântar – probă de măsurat – cercetător, sunt
provocate de acţiunea perturbatoare pe care o exercită proba de măsurat asupra
cântarului sau invers, de cântar asupra probei măsurate şi de manipularea greşită sau
citirea greşită. La cântărire trebuie evitat ca recolta cântărită să depăşească valoarea
maximă de cântărire sau să ajungă jos, ori între piesele cântarului, perturbând
funcţionarea normală a acestuia. De asemenea, înainte de începerea oricărei cântăriri,
cântarul se fixează corespunzător şi se verifică. Dacă la cântărirea recoltei se
folosesc şi lădiţe sau coşuri, acestea trebuie cântărite anterior, pentru a le cunoaşte
tara, care se va scădea din masa înregistrată la fiecare cântărire.
Erorile datorate influenţelor exterioare, ca ploaie şi vânt, trebuie evitate prin
efectuarea recoltări experienţelor numai în zile cu condiţii meteorologice
corespunzătoare.
Recoltarea experienţelor se face mai devreme decât pe suprafeţele din
producţie, pentru a evita pierderile prin scuturarea recoltei.
Recoltatul trebuie efectuat uniform, la aceeaşi înălţime, îndeosebi la plantele
furajere şi fâneţe, precum şi la cereale, mai ales atunci când se determină şi producţia
de paie.
La experienţele cu soiuri de cereale păioase, pe cât posibil, la fiecare parcelă,
se face acelaşi număr de snopi, iar snopi etichetaţi se transportă şi se treieră separat,
pentru a evita impurificarea. În cazul loturilor demonstrative cu soiuri sau hibrizi,
când recoltarea se face mecanizat, după fiecare parcelă, combina va fi curăţată
manual şi apoi lăsată să funcţioneze câteva minute în gol.
Recoltarea unei experienţe trebuie să se termine în aceeaşi zi, cu excepţia
experienţelor cu soiuri (hibrizi), epoci de semănat şi plante furajere la care recoltarea
se face în faza de maturitate optimă.
Stabilirea producţiei. Producţia parcelelor repetiţii (a parcelelor ocupate cu
aceeaşi variantă) se stabileşte calculând media cântăririlor, cântăriri la care s-au făcut
corecţiile necesare. Pentru a face corecţiile de umiditate, după cântărirea recoltei din
fiecare parcelă, se iau probe pentru determinarea umidităţii, eventual şi pentru alte
analize. În cazul când nu avem posibilitatea să luăm probe din fiecare parcelă,
trebuie să ridicăm o probă medie pe variantă. Proba medie la cereale este de 1-5 kg,
la cartofi 5-10 kg, la sfecla de zahăr 10-15 kg, la plantele furajere 1-2 kg. Umiditatea
se determină pe loc, cu ajutorul umidometrului sau în laborator cât mai repede
posibil după recoltare. Pe baza umidităţii momentane se calculează producţia la
umiditatea STAS care este de 14% la grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez, porumb,
sorg pentru boabe, sfeclă, mazăre şi fasole; 10% la in, rapiţă, trifoi roşu şi lucernă;
11% la floarea soarelui şi cânepă; 12% la soia; 18% la in şi cânepă pentru fibră
(tulpini).

41
 2.3.7. CERCETAREA ÎN CÂMP: observaţii, notări, determinări

Rezultatele experimentale se pot uşor explica şi interpreta dacă pe parcursul

experimentării, observaţiile au fost efectuate şi înregistrate corect.
Efectuarea observaţiilor şi a determinărilor se face sistematic, pe întreaga
perioadă de vegetaţie a culturilor, înregistrând atât evoluţia unor elemente planificate
a fi urmărite, cât şi orice fenomen sau schimbare apărută în cadrul experienţei.
Observaţiile, îndeosebi cele care nu pot fi încadrate precis într-o scară sau
măsurate, este recomandat să fie efectuate de aceeaşi persoană sau separat de două
persoane, iar apoi se face media notaţiilor.
Nu orice proprietate este exprimabilă cantitativ, adică măsurabilă, dar se poate
încadra într-o anumită „scară”, pentru a fi apreciată cantitativ. Putem măsura o
proprietate dacă găsim o corespondenţă între intensitatea proprietăţii (slab, mediu,
puternic etc.) şi un număr din mulţimea numerelor reale. Acest lucru este posibil
dacă mulţimea stărilor referitoare la proprietatea analizată, se ordonează, astfel încât
să putem stabili relaţii de echivalenţă (=), mai mic (<) sau mai mare (>). În al doilea
rând între mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să se poată stabili o
corespondenţă univocă sau corespondenţă de scară, adică fiecărui element din
mulţimea stărilor să-i corespundă un singur număr real.
Observaţiile şi determinările se efectuează în minimum trei repetiţii, în aceleaşi
condiţii generale pentru fiecare repetiţie, respectând în funcţie de specificul
determinării (determinări la sol, determinări la plantă etc.) metodologia specifică
domeniului abordat.

2.3.8. CLASIFICAREA EXPERIENŢELOR

Experienţele se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care se pot
menţiona: scopul urmărit, numărul factorilor cercetaţi, natura factorilor studiaţi, felul
plantelor şi specificul terenului, respectiv repetarea în timp şi spaţiu.
După scopul urmări, experienţele pot fi: preliminare (de orientare), riguroase
şi demonstrative.
Experienţele preliminare sau de orientare au ca scop furnizarea datelor
generale în problema studiată şi alegerea dintr-un număr mare de variante a unui
număr necesar de variante, care să poată fi apoi urmărite în experienţe riguroase.
Experienţele de orientare se organizează numai în cazul când nu avem alte informaţii
despre problema cercetată, astfel nu sunt utile deoarece se extinde durata
cercetărilor.
Specific experienţelor de orientare sunt:
- informaţia preliminară şi generală furnizată;
- numărul mare de variante analizate;
- suprafaţa mică a parcelei experimentale, de 1-12 m2;
- repetiţii puţine, 2-3, iar uneori se poate lucra fără repetiţii;
- durata de executare scurtă, de obicei un ciclu de producţie;
- rezultatele nu se interpretează statistic.
Experienţele riguroase se organizează în câmpurile de experienţă de la
universităţi, institute şi staţiuni de cercetare.
Se caracterizează prin:
- rigurozitate în planificare şi executare;
- interpretarea statistică a datelor;
- un număr limitat de variante, dependente de metoda de aşezare;
- suprafaţa parcelei experimentale este de 20-100 m2 (frecvent 20-25 m2);
- numărul de repetiţii minimum 3 (cel mai frecvent 4);

42
 - durata de experimentare, cel mai frecvent, 3 cicluri de producţie.
Experienţele demonstrative (loturile demonstrative) au un scop bine precizat,
de a demonstra eficacitatea unor variante studiate, respectiv oportune pentru extensie
în producţie. În loturile demonstrative trebuie să fie introduse variantele adaptate
condiţiilor socio-economice şi pedoclimatice locale, şi care să răspundă unor cerinţe
actuale, cât şi viitoare. Numărul variantelor trebuie să fie limitat la 2-3, existând
întotdeauna varianta martor folosită pentru comparaţie.
După numărul factorilor cercetaţi, experienţele sunt monofactoriale şi
polifactoriale.
Experienţele monofactoriale au ca obiect de studiu un singur factor, respectiv
graduările acestuia. De exemplu, influenţa adâncimii arăturii asupra producţiei de
sfeclă de zahăr, influenţa tratamentului cu diferite erbicide asupra combaterii
buruienilor din cultura de grâu etc.
Experienţele polifactoriale urmăresc concomitent, în aceeaşi experienţă,
influenţa a doi sau mai factori, permiţând să se studieze atât influenţa fiecărui factor
în parte, cât şi efectul acţiunii lor combinate. Atunci când efectul aplicării fiecăruia
dintre factori rămâne aceeaşi, indiferent de graduările celorlalţi factori, se consideră
că nu există interacţiune între factorii experimentali. Când efectul unuia dintre factori
depinde de graduările celorlalţi factori există interacţiune între factorii experimentali.
În cazul când există interacţiune, producţiile variantelor vor fi determinate nu numai
de însumarea efectelor fiecărui factor, ci şi de efectul combinării lor.
Experienţele polifactoriale dau posibilitatea să se studieze modul în care diferiţi
factori cercetaţi se influenţează reciproc la diferite graduări ale acestora. De
asemenea, prin experienţele polifactoriale se obţine o folosire mai eficientă a
câmpului de experienţă, întrucât rezultatele obţinute sunt complexe, iar timpul de
experimentare se reduce.
Experienţele polifactoriale se numesc bifactoriale când se studiază doi factori
(de exemplu: adâncimea arăturii şi desimea de semănat; soiuri şi îngrăşăminte;
lucrările solului şi îngrăşămintele etc.) şi trifactoriale când se studiază trei factori
(soiuri, îngrăşăminte şi erbicide; îngrăşăminte, desimi de semănat şi irigare etc.).
Factorii cercetaţi se notează cu simbolurile A şi B, în cazul experienţelor
bifactoriale, respectiv A, B, C la experienţele trifactoriale. Graduările fiecărui factor
se notează cu litere mici: a, b, c – însoţite de indicii 1, 2 .....n, corespunzător
numărului de graduări pentru fiecare factor. Numărul de variante este egal cu
produsul dintre graduările celor doi factori, după cum rezultă şi din exemplul
următor:
Factorul A (adâncimea arăturii)
a1 – arat la 18 cm
a2 – arat la 22 cm
a3 – arat la 28 cm
Factorul B (desimea de semănat pentru porumb)
b1 – 60 000 boabe / ha
b2 – 70 000 boabe / ha
b3 – 80 000 boabe / ha
Variantele rezultate din combinarea factorilor (V = 3 x 3 = 9):
V1 – a1 b 1 V4 – a2 b 1 V7 – a3 b1
V2 – a1 b 2 V5 – a2 b 2 V8 – a3 b2
V3 – a1 b 3 V6 – a2 b 3 V9 – a3 b3
Experienţa bifactorială (adâncimi de arat şi desimi de semănat) este de tipul 3
x 3, deoarece fiecare factor este la rândul lui subdivizat de trei ori. Pot exista
experienţe bifactoriale de tipul 4 x 3 (cu 12 variante) sau 5 x 2 (cu 10 variante) etc.,

43
cifrele indicând: prima câte graduări are primul factor şi a doua câte graduări are al
doilea factor.
După natura factorilor studiaţi experienţele pot fi: cu tratamente
(îngrăşăminte, amendamente, erbicide, fungicide, insecticide etc.), cu soiuri şi
hibrizi, cu tehnologii (convenţionale, sisteme minime, semănat direct etc.) sau
experienţe complexe.
După felul plantelor şi specificul terenului experienţele pot fi: experienţele
cu plante din cultura mare (cereale, leguminoase, prăşitoare, plante tehnice etc.), cu
plante hortiviticole (legume, flori, pomi, viţă de vie, arbuşti etc.), experienţe pe
păşuni şi fâneţe, pe terenuri cu amenajări hidroameliorative (terenuri desecate,
irigate, perimetre amenajate antierozional etc.) sau experienţe în sere şi solarii.
După repetarea în timp experienţele se pot clasifica în experienţe de un ciclu
de vegetaţie sau mai multe.
După repetarea în spaţiu experienţele pot fi staţionare sau schimbătoare, în
acelaşi câmp experimental sau în localităţi diferite. Experienţele organizate în acelaşi
an în localităţi diferite sau în aceeaşi localitate în ani diferiţi sunt cunoscute sub
denumirea de experienţe în serie.
Clasificarea experienţelor prezintă importanţă sub aspect didactic, deoarece
în practică orice experienţă include elemente care o pot încadra în mai multe grupe.

2.3.9. METODE DE AŞEZARE A EXPERIENŢELOR

Tehnica experimentală prevede amplasarea parcelelor experimentale în

câmpul de experienţă după anumite reguli, care urmăresc ca rezultatele cercetării să
fie afectate în măsură cât mai mică de erori.
O primă posibilitate de reducere a erorilor o constituie alegerea metodei de
aşezare a parcelelor experimentale, care să asigure aşezarea acestora grupat, în
blocuri ori repetiţii, pe teren cu condiţii ecologice cât mai uniforme. Când numărul
de variante este mic şi natura factorilor cercetaţi permite executarea lucrărilor în
parcele de formă pătrată, adaptarea formei blocurilor cât mai apropiate de pătrat
contribuie la reducerea erorilor experimentale.
La experienţele cu număr de variante mai mare de 12-15, blocurile devin prea
mari, nu mai au forma apropiată de cea pătrată, uniformitatea solului din interiorul
lor scade, iar eficienţa în reducerea erorilor experimentale devine foarte redusă. În
acest caz, folosirea de blocuri incomplete favorizează gruparea variantelor în blocuri
mici şi mult mai uniforme.
La alegerea metodei de aşezare a parcelelor experimentale, respectiv a
întregii experienţe se ţine seama de numărul factorilor cercetaţi (monofactorială sau
polifactorială), numărul variantelor (mai puţine de 12 sau mai multe), uniformitatea
solului, forma şi mărimea terenului pentru amplasarea experienţelor, natura
experienţei (cu soiuri, îngrăşăminte, tratamente fitosanitare, lucrările solului etc.).
În tehnica experimentală se folosesc următoarele metode de aşezare a
experienţelor:
- metoda blocurilor,
- metoda pătratului latin,
- metoda dreptunghiului latin,
- metoda grilajelor,
- metoda parcelelor subdivizate.
Metoda grilajelor se foloseşte numai pentru aşezarea experienţelor
monofactoriale, iar metoda parcelelor subdivizate poate fi utilizată numai la
experienţele polifactoriale. Metoda blocurilor, pătratului latin şi a dreptunghiului

44
latin sunt utilizate atât pentru experienţele monofactoriale, cât şi pentru cele
polifactoriale.
Pe soluri mai puţin uniforme sunt recomandate metodele în pătrat latin,
dreptunghi latin şi metoda grilajelor. La experienţele cu soiuri, hibrizi şi lucrări ale
solului este recomandată metoda blocurilor, iar la cele cu îngrăşăminte, metoda
pătratului latin. La număr de variante mai mare de 25 trebuie folosite metoda
grilajelor sau parcelelor subdivizate.
La toate metodele de aşezare a experienţelor distribuţia variantelor se face
randomizat. Randomizarea presupune amplasarea variantelor fie la întâmplare (prin
tragere la sorţi), fie condiţionat de învecinarea în fiecare bloc tot cu o altă variantă
(figura 2.6).
R I (B I) R II (B II) R III (B III)

3 1 4 2

1 2 3 4 4 1 3 2

Figura 2.6. Aşezarea variantelor randomizat în repetiţiile doi şi trei

Randomizarea variantelor asigură şanse egale pentru fiecare dintre ele de a

„prinde” în diverse puncte terenul şi de a avea un alt vecin. Astfel, dacă un soi A, cu
talie mare şi mai voluminos decât un alt soi B, conform aşezării fără randomizare,
este plasat în toate repetiţiile, întotdeauna lângă soiul B, el va avea o influenţă
negativă asupra acestuia, deformându-i producţia. Prin randomizare, soiurile A şi B
ajung şi în alte vecinătăţi.
De regulă, randomizarea se face începând cu repetiţia a –II-a. Pe lângă scopul
principal al randomizării, de a asigura condiţii cât mai apropiate pentru toate
variantele, randomizarea contribuie şi la păstrarea secretului experienţei şi al
variantelor până la publicarea rezultatelor.
Randomizarea trebuie făcută pentru fiecare experienţă în parte şi schimbată
anual în cursul ciclului experimental. Sunt experienţe unde nu este indicată şi
posibilă randomizarea, de exemplu, la cercetarea efectului remanent al erbicidelor, a
efectului prelungit al gunoiului de grajd. Când nu se face randomizarea, este indicat
să fie mărit numărul parcelelor ocupate de varianta martor (standard).
Metoda blocurilor. Aşezarea parcelelor experimentale după metoda blocurilor
este frecvent întâlnită în cercetarea agricolă atât în cazul experienţelor
monofactoriale (figura 2.7), cât şi a celor polifactoriale (figura 7.8).
Principalele caracteristici ale metodei blocurilor sunt:
- fiecare bloc cuprinde toate variantele identificându-se, în acest caz, cu
repetiţia, deci b = n;
- numărul variantelor cuprinse în bloc (repetiţie) este indicat să nu depăşească
12, deoarece mărirea numărului acestora duce la alungirea exagerată a formei
blocurilor şi la creşterea neuniformităţii condiţiilor ecologice în interiorul fiecărui
bloc;
- în interiorul blocurilor variantele sunt aşezate randomizat, cu excepţia
blocului nr. 1, în care sunt aranjate în ordinea de bază;

45
 - numărul blocurilor (repetiţiilor) nu este fix, ci poate fi ales de cercetător în
funcţie de exactitatea pe care o doreşte în experienţa respectivă şi de uniformitatea
terenului pe care acesta este amplasată (4-6 repetiţii/blocuri).

1. Pe un singur rând, v = 5, n = b = 4
RI R II R III R IV

3 1 5 4 2 2 5 3 1 4

1 2 3 4 5 5 3 1 2 4
2. Pe două rânduri, v = 5, n = b = 4
RI R II

RI
1 2 3 4 5

1 2 3 4 5 3 1 5 4 2

R II
2 4 1 5 3
5 3 1 2 4 2 5 3 1 4

R III R IV
R III
4 1 5 3 2

R IV 3. Dispersate, v = 5, n = b = 4
R III
3 5 2 4 1

4. Aşezate cap la cap (etajat), v = 5, n = b = 4

RI 5 3 1 2 4
R II
R IV

1 2 3 4 5
3 1 5 4 2
2 5 3 1 4

Figura 2.7. Posibilităţi de amplasare a parcelelor experimentale la metoda

blocurilor (pe un rând, pe două rânduri, dispersat, cap la cap)

- precizia acestei metode de aşezare este mai scăzută, datorită faptului că, la
valorificarea datelor, se pot calcula şi elimina doar variantele sistematice, existente
între blocuri, nu şi cele din interiorul blocului, fapt ce impune folosirea metodei
blocurilor pe terenuri cât mai uniforme;

46
 - blocurile sunt unităţi independente, nelegate structural între ele, cea ce
permite amplasarea lor pe teren în oricare din situaţiile dorite de cercetător (pe un
rând, pe două rânduri, cap la cap, dispersate), în aşa fel încât să se utilizeze cât mai
eficient terenul experimental avut la dispoziţie.
42 32 12 22 21 33 41 43 23 31 11 13
R IV
11 8 2 5 4 9 10 12 6 7 1 3

21 42 32 23 33 13 11 22 12 43 31 41
R III
4 11 8 6 9 3 1 5 2 12 7 10

43 13 22 33 31 41 23 11 42 32 12 21

R II
12 3 5 9 7 10 6 1 11 8 2 4

11 12 13 21 22 23 31 32 33 41 42 43
RI
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Figura 2.8. Schema de aşezare a unei experienţe bifactoriale cu metoda

blocurilor A x B – R (4 x 3 – 4), cu 12 variante

Metoda pătratului latin este mai precisă decât metoda blocurilor şi se

recomandă să se folosească atunci când este necesar să se scoată în evidenţă
diferenţe mici existente între variante.
Caracteristicile principale ale acestei metode sunt:
- parcelele sunt astfel aşezate încât atât blocul (orizontal) cât şi coloana
(vertical) constituie repetiţii complete, fiecare variantă fiind deci reprezentată o
singură dată în fiecare bloc şi în fiecare coloană, deci n = b = l;
- numărul variantelor este egal cu numărul repetiţiilor, deci v = n = b = l
(figura 2.9);
- randomizarea se face în fiecare bloc şi coloană în parte, în aşa fel ca fiecare
variantă să se întâlnească o singură dată în acelaşi bloc şi aceeaşi coloană;
- controlul influenţei neuniformităţii solului poate fi făcuta în două sensuri
(prin blocuri şi coloane), motiv pentru care această metodă de aşezare dă rezultate
mult mai precise decât metoda
blocurilor; L1 L2 L3 L4 L5 L6
- numărul de variante cu care
se poate experimenta este limitat
datorită dificultăţii de a se lucra cu 4 3 5 1 6 2 B VI

un număr prea mare de repetiţii, fiind BV

2 5 6 3 4 1
cuprins între 6-8 (maxim 12).
Metoda dreptunghiului latin. B IV
6 1 4 2 3 5
Este o metodă de aşezare care derivă
B III
din pătratul latin, la care numărul
5 4 2 6 1 3
variantelor poate fi de 2-4 ori mai B II
mare decât numărul repetiţiilor. 3 6 1 5 2 4
Metoda a fost elaborată de A.Mudra, BI
1952, din dorinţa de a combina 1 2 3 4 5 6
precizia pătratului latin, cu
posibilitatea experimentării unui
număr mai mare de variante, fără a Figura 2.9. Pătratul latin ( v = n = b = l = 6)
fi necesar sporirea numărului de

47
repetiţii.
Dreptunghiul latin cuprinde blocuri şi coloane complete, deosebirea faţă de
pătratul latin constă în aceea că la dreptunghi fiecare coloană se împarte în 2-4
subcoloane (figura 2.10 şi figura 2.11).
subcoloane
L1 L2 L3 L4 L5

4 8 10 9 7 1 6 3 5 2 BV

5 9 7 6 2 4 10 1 3 8 B IV

6 3 5 2 10 8 9 4 7 1 B III

7 10 8 1 3 9 5 2 4 6 B II
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 BI

Figura 2.10. Schema de aşezare a unei experienţe monofactoriale

după metoda dreptunghiului latin (v = 10, n = b = l = 5)
L1 L2 L3 L4
121 212 112 222 111 221 122 211 Variante
B IV
3 6 2 8 1 7 4 5 Parcele

211 222 212 221 122 112 121 111

B III
5 8 6 7 4 2 3 1

221 122 111 211 222 121 212 112

B II
7 4 1 5 8 3 6 2

111 112 121 122 211 212 221 222

BI
1 2 3 4 5 6 7 8

Figura 2.11. Schema de amplasare a unei experienţe trifactoriale după

metoda dreptunghiului latin (A x B x C – R; 2 x 2 x 2 – 4), v = 8, n=b=l=4

Metoda dreptunghiului latin prezintă următoarele caracteristici:

- numărul variantelor ce pot fi încercate creşte până la 15-20, iar acesta trebuie
să fie divizibil atât cu numărul repetiţiilor, cât şi cu cel al subcoloanelor;
- randomizarea se va face separat pe blocuri şi coloane, în aşa fel ca fiecare
variantă să se găsească o singură dată în acelaşi bloc şi aceeaşi coloană;
- numărul blocurilor şi a repetiţiilor este egal cu numărul coloanelor (b = l =
n);
- controlul asupra neuniformităţilor sistematice ale solului este tot dublu, prin
blocuri şi coloane;
- nu se va lucra cu mai mult de 20 variante (frecvent 12-15) întrucât blocurile
şi coloanele devin prea mari şi precizia comparaţiilor între variante scade.
Metoda grilajelor se aplică numai la experienţele monofactoriale. Metoda
aşezării în grilaj prezintă ca avantaj posibilitatea de a studia în aceeaşi experienţă un

48
număr mare de variante, prin gruparea parcelelor în blocuri mici, care cuprind numai
o parte din variante, rezultând astfel aşezări cu blocuri incomplete, adică în grilaje.
În acest caz o repetiţie este formată din mai multe blocuri incomplete; cu alte cuvinte
variantele care alcătuiesc o repetiţie sunt dispuse pe mai multe rânduri, spre
deosebire de blocurile complete, unde toate variantele unei repetiţii se găsesc grupate
într-un singur rând.
Metoda grilajelor a apărut din dorinţa cercetătorilor de a experimenta simultan,
în aceeaşi cultură comparativă, un număr cât mai mare de variante, fără ca prin
aceasta să se ajungă la o alungire exagerată a blocurilor şi, implicit, la creşterea
erorilor experimentale datorită neuniformităţii solului în blocuri de asemenea formă.
Forma repetiţiilor, la metoda grilajelor, este aproape pătrată, ceea ce face
posibil o grupare foarte strânsă a variantelor studiate şi, deci, o amplasare pe teren
cât mai uniformă. Mai multe blocuri incomplete alcătuiesc o repetiţie. Numărul
variantelor (v) trebuie să fie un pătrat perfect, deci v = k2, iar în fiecare repetiţie,
variantele sunt dispuse în k blocuri incomplete, a câte k variante fiecare. Prin
alăturarea blocurilor rezultă totodată şi k coloane incomplete a câte k variante
fiecare. Deci în fiecare repetiţie cele k2 variante sunt aşezate în plan, într-un pătrat cu
latura k.
Repartizarea întâmplătoare a variantelor se realizează prin randomizarea
blocurilor între ele şi prin randomizarea liberă a variantelor în interiorul blocurilor.
La aşezarea variantelor se urmăreşte ca fiecare pereche de variante să se
întâlnească în acelaşi bloc incomplet de un număr egal de ori, operaţie numită
balansare, iar grilajul rezultat se numeşte balansat.
Frecvent se foloseşte grilajul simplu, grilajul balansat şi grilajul pătrat.
La grilajul simplu, în prima repetiţie variantele sunt aşezate sistematic, urmând
ca în a doua repetiţie variantele din repetiţia I, care au fost aşezate în direcţie
orizontală în blocuri incomplete, să formeze coloane incomplete (figura 2.12). În
repetiţiile III şi IV locul variantelor se stabileşte prin randomizarea blocurilor din
schemele de bază I şi II şi a variantelor din interiorul blocurilor.
RI R II R III R IV

1 2 3 4 5 1 6 11 16 21 8 6 7 10 9 13 25 5 19 7
6 7 8 9 10 5 10 15 20 25 19 16 18 20 17 11 22 3 18 8
11 12 13 14 15 4 9 14 19 24 2 3 5 1 4 15 21 1 18 10
16 17 18 19 20 3 8 13 18 23 23 25 21 24 22 12 24 4 20 6
21 22 23 24 25 2 7 12 17 22 14 15 11 13 12 14 23 2 17 9

Figura 2.12. Randomizarea variantelor în cadrul unui grilaj simplu

(v = 25, k = √25 = 5, n = 4, b = l = 20, N = 100)
La grilajul balansat numărul repetiţiilor trebuie să fie n = k + 1, iar
randomizarea variantelor se face în aşa fel încât fiecare variantă întâlneşte pe fiecare
din celelalte în acelaşi bloc incomplet câte o singură dată (figura 2.13). De exemplu,
perechile de variante 1-2 se întâlnesc în blocul 1, o singură dată, iar perechea 8-9 tot
o singură dată, în blocul 3.
RI R II R III R IV

1 2 3 1 4 7 1 8 6 1 5 9
4 5 6 2 5 8 4 2 9 7 2 6
7 8 9 3 6 9 7 5 3 4 8 3
Figura 2.13. Randomizarea variantelor în cadrul unui grilaj balansat
(v = 9, k = √9 = 3, n = k + 1 = 4, b = l = 12, N = 36)
49
 Controlul influenţei neunuiformităţilor solului se realizează, la acest tip de
aşezare, prin estimarea erorilor sistematice, atât între repetiţii, cât şi între blocurile
incomplete.
La grilajul pătrat numărul variantelor este tot un pătrat perfect, dar nici
blocurile şi nici coloanele nu sunt complete. Se deosebeşte de grilajul balansat prin
faptul că estimarea şi eliminarea influenţelor neuniformităţilor solului poate fi făcută
în ambele sensuri, prin blocuri şi coloane incomplete.
Gruparea variantelor se face pe baza principiului balansării, dar diferit, după
cum k este un număr par sau impar.
Când numărul variantelor este par, numărul repetiţiilor n = k + 1,
randomizarea trebuind să se facă astfel încât fiecare pereche de variante să se
întâlnească o dată în acelaşi bloc şi o dată în aceeaşi coloană (figura 2.14).
RI R II R III R IV RV

1 5 9 13 1 2 3 4 1 11 16 6 1 7 12 14 1 10 15 8
2 6 10 14 6 5 8 7 12 2 5 15 8 2 13 11 9 2 7 16
3 7 11 15 11 12 9 10 14 8 3 9 10 16 3 5 13 6 3 12
4 8 12 16 16 15 14 13 7 13 10 4 15 9 6 4 5 14 11 4

Figura 2.14. Randomizarea variantelor într-un grilaj pătrat de tipul k + 1

(v = 16, k = 4, n = k + 1 = 5, b = l = 20, N = 80)

Când numărul variantelor este impar, randomizarea se face astfel ca fiecare

variantă să întâlnească o singură dată fiecare dintre celelalte variante sau în acelaşi
bloc sau în aceeaşi coloană (figura 2.15), iar numărul repetiţiilor este: n = k+1/2

RI R II R III

1 2 3 4 5 1 10 14 18 22 1 8 15 17 24
6 7 8 9 10 23 2 6 15 19 25 2 9 11 18
11 12 13 14 15 20 24 3 7 11 19 21 3 10 12
16 17 18 19 20 12 16 25 4 8 13 20 22 4 6
21 22 23 24 25 9 13 17 21 5 7 14 16 23 5

Figura 2.15. Randomizarea variantelor în cadrul unui grilaj pătrat de

tipul (k+1)/2 (v = 25, k = 5, n = (k+1)/2 = 3, b = l = 15, N = 75)

Metoda parcelelor subdivizate este aplicabilă numai experienţelor de câmp

polifactoriale şi a fost elaborată tocmai din necesitatea de a înlătura inconvenientele
semnalate la celelalte metode, atunci când ele sunt folosite pentru amplasarea în
câmp a experienţelor polifactoriale.
Metoda parcelelor subdivizate presupune împărţirea fiecărei repetiţii într-un
număr de parcele mari, corespunzător graduărilor factorului experimental cu cel mai
mare grad de generalitate, sau cel mai dificil de aplicat (de exemplu planta
premergătoare, lucrările solului etc.). Aceste parcele mari se subdivid, la rândul lor,
într-un număr de parcele mai mici, corespunzător celui de al doilea factor
experimental care, de regulă, are un grad mai redus de dificultate la aplicarea în
teren. La rândul lor, aceste parcele pot fi şi ele subdivizate fiecare într-un număr de
parcele mai mici, corespunzător graduărilor unui eventual al treilea factor
experimental ş.a.m.d. (figura 2.16, 2.17, 2.18, 2.19). Randomizarea se execută
separat, la nivelul fiecărui factor de cercetare, deci parcelele mari se randomizează în
interiorul fiecărei repetiţii, parcelele mici în cadrul parcelelor mari.
50
 Metoda parcelelor subdivizate are avantaj faţă de metoda blocurilor,
posibilitatea de a grupa parcelele conform acţiunii probabile a factorilor cercetaţi.
Astfel, când trebuie să urmărim influenţa concomitentă a doi factori, unul cu acţiune
probabilă puternică şi celălalt cu acţiune probabilă mai slabă, se va lucra cu metoda
parcelelor subdivizate, metodă care asigură cerinţa de precizie, în sensul realizării
unui număr mai mare de repetiţii, pentru a obţine diferenţe limite mai mici, punând
astfel în evidenţă diferenţe de producţii mici, ca rezultat al influenţei factorului cu
acţiune mai slabă.

a3 a1 a2
B IV
b3 b1 b4 b2 b3 b4 b1 b2 b3 b2 b4 b1

a2 a3 a1
B III
b4 b3 b2 b1 b4 b2 b3 b1 b4 b3 b1 b2

a2 a1 a3
B II
b2 b4 b1 b3 b2 b1 b4 b3 b2 b1 b3 b4

a1 a2 a3
BI
b1 b2 b3 b4 b1 b3 b2 b4 b1 b4 b2 b3

Figura 2.16. Schema de aşezare a unei experienţe bifactoriale după metoda

parcelelor subdivizate (A – parcela mare x B – parcela mică – R; 3 x 4 – 4)
RI R II R III

123 213 132 321 213 132 321 231 213 312 123 213 231 312 123 231 132 312

b1 b2 b3 b2 b1 b3 b1 b3 b2 b3 b1 b2 b2 b1 b3 b 1 b3 b 2

a1 a2 a2 a1 a1 a2

Figura 2.17. Aşezarea unei experienţe trifactoriale după metoda

parcelelor subdivizate (A x B x C – R; 2 x 3 x 3 – 3)
b1 b2 b3
a1 a1 1.1 1.2 1.3
a2 a2 2.1 2.2 2.3
b1 b2 b3
a3 a3 3.1 3.2 3.4
a4 a4 4.1 4.2 4.3

Factorul A Factorul B Factorul A+B

Figura 2.18. Schema unui bloc (repetiţie) din cadrul unei experienţe
bifactoriale (A x B – R, factorul A cu 4 graduări, factorul B cu 3 graduări)

51
 a1 a2 a3
c1
b1
c1 1.1.1 2.1.1 3.1.1
c2 b1
c2 1.1.2 2.1.2 3.1.2
c3
c3 1.1.3 2.1.3 3.1.3
c2
c2 1.2.1 2.2.1 3.2.1
a1 a2 a3 b2
c3 b2
c3 1.2.2 2.2.2 3.2.2
c1 c1 1.2.3 2.2.3 3.2.3
c2 c2 1.3.1 2.3.1 3.3.1
b3 b3
c1 c1 1.3.2 2.3.2 3.3.2
c3 c3 1.3.3 2.3.3 3.3.3

Factorul A Factorul B şi C A+B+C

Figura 2.19. Schema unui bloc (repetiţii) din cadrul unei
experienţe trifactoriale (A x B x C – R, 3 x 3 x 3 – R)

2.3.10. FORMA ŞI MĂRIMEA PARCELEI EXPERIMENTALE

Parcela experimentală ca definiţie reprezintă o suprafaţă de teren ocupată de o

singură variantă în cadrul unui bloc sau repetiţie. Parcela experimentală reprezintă
elementul fundamental al unei experienţe de câmp, deoarece numai prin cunoaşterea
exactă a recoltei obţinută pe aceasta se obţin date asupra capacităţii de producţie a
variantelor testate şi se interpretează corect concluziile.
Parcela experimentală, pentru a putea fi expresia justă a productivităţii
variantelor pe care le reprezintă, trebuie să îndeplinească unele condiţii şi anume:
- să fie egale ca mărime, adică exact măsurate;
- să fie complet şi uniform semănate sau plantate pe întreaga suprafaţă;
- să cuprindă un masiv complet de plante (fără lipsuri, goluri) de plante;
- să cuprindă un număr suficient de mare de plante recoltabile pentru a putea
elimina influenţa individualităţii (producţia parcelelor experimentale este dată de
către masivul de plante şi nu de plante izolate a căror variaţii individuale deformează
capacitatea reală de producţie a variantei).
Aceste condiţii se realizează prin conştiinciozitatea cercetătorului, cum sunt:
lucrările de pichetare-parcelare, lucrările de îngrijire, cântărirea corectă a producţiei
pentru a elimina influenţa factorilor care deformează producţia (margini, goluri), de
aceea parcela experimentală trebuie să aibă o anumită formă şi mărime.
Forma parcelelor experimentale este impusă de metoda de aşezare a
parcelelor experimentale, precum şi de dimensiunile terenului care ne stau la
dispoziţie şi neuniformitatea acestuia.
Sunt preferate parcelele dreptunghiulare, deoarece:
- cuprind mai multe variaţii ale solului din câmpul de experienţă;
- apropie în teren parcele ocupate de diferite variante şi simplifică comparaţia
culturilor;
- se amplasează mai uşor, iar semănatul, recoltatul, precum şi notarea
observaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie este mai practică;
- reduce risipa de teren ocazionată de drumuri, fâşii.
La parcelele dreptunghiulare raportul dintre lungime şi lăţime se consideră
favorabil când variază între 4/1 până la 10/1.

52
 Mărimea parcelelor experimentale. Exactitatea rezultatelor experimentale
depinde în mare măsură de mărimea parcelelor experimentale.
Cercetările făcute de A.A.Kudreavţeva, 1949 (citată de N.A. Săulescu şi
N.N.Săulescu, 1967) cu privire la mărimea parcelelor experimentale, a stabilit că
eroarea scade dacă parcela experimentală se măreşte; cea mai mare scădere
observată a fost la mărimea de 100 m2.
După cercetările lui K.Isenbeck, 1941, eroarea experimentală descreşte mai
mult dacă parcelele se măresc prin lungimea lor. Pornind de la dimensiunea 6,7/1 m
s-a ajuns la o reducere de până la 58,3% la dimensiunile de 40/3 m (tabelul 2.1).
Tabelul 2.1.
Descreşterea erorii experimentale
în funcţie de dimensiunile parcelelor

Lăţimea parcelei, Lungimea parcelei, în m

în m 6,7 13,5 20,0 40,0
Eroarea experimentală (%)
1 100 78,2 68,1 50,1
2 81,8 75,7 70,4 61,2
3 81,6 70,5 63,2 58,3

Pe terenurile neuniforme scăderea erorii este mult mai mică. Astfel, A.Mudra,
1958, sesizează faptul că pe solurile neuniforme, sporirea suprafeţei nu produce
decât o reducere mult mai mică decât pe solurile uniforme.
Exactitatea rezultatelor experimentale ar îndreptăţi adoptarea de parcele mari.
Dar, în tehnica experimentală actuală sunt folosite parcele mici, deoarece cercetătorii
au un mijloc mai eficient pentru mărirea exactităţii din experienţele de câmp şi
anume, folosirea repetiţiilor.
În prima perioadă a experimentărilor agricole utilizarea parcelelor mari, dar
fără repetiţii, a dat rezultate pentru că variantele experimentale se deosebeau prin
mari diferenţe de producţie, chiar dacă includeau erorile sistematice şi accidentale.
Cercetările efectuate de Th.Roemer, 1930, arată că eroarea rezultată prin
folosirea unei singure parcele de 200 m2 este practic egală prin folosirea a 2 parcele a
25 m2.
În prezent sunt preferate parcele experimentale mici deoarece:
- găsesc teren mai omogen pentru amplasarea experienţei;
- suprafaţa terenului pentru experienţă este mai mică şi de aici cheltuielile
materiale şi cu forţa de muncă sunt mai mici;
- folosirea repetiţiilor în experienţele de câmp permite prelucrarea statistică a
datelor experimentale.
În alegerea mărimii parcelelor experimentale trebuie să ţinem cont de mai
mulţi factori şi anume:
1.Gradul de variabilitate a fertilităţii solului. Pe soluri uniforme se recomandă
să folosim parcele mai mari deoarece eroarea scade pronunţat în funcţie de mărimea
parcelei, iar pe solurile neuniforme trebuie să adoptăm parcele mici cu număr mare
de repetiţii, pentru că pe astfel de soluri mărimea parcelei experimentale este redusă.
2.Felul plantei influenţează în parte mărimea parcelei experimentale deoarece
tehnologiile agricole impun anumite desimi pentru fiecare plantă cultivată.
3.Scopul experienţei şi anume la experienţele riguroase cu metode culturale
suprafaţa parcelei experimentale este de 200-400 m2, iar la experienţele cu soiuri de
cereale păioase sunt indicate parcele recoltabile de 20-30 m2, de asemenea la plantele
prăşitoare mărimea parcelelor experimentale este în funcţie de numărul plantelor

53
(cuiburi, rădăcini, capitole etc.) recoltabile conform regulilor de tehnică
experimentală.
N.Ceapoiu, 1968 recomandă ca mărimea parcelelor experimentale să fie
stabilită în funcţie de cultură şi tratamentul experimentat (tabelul 2.2).
Pentru a fi o expresie corectă a valorii producţiei parcelelor experimentale,
numărul de plante recoltabile, pe parcelă experimentală este în funcţie de precizia
tehnologiei aplicate. Cu cât această precizie este mai mică cu atât suprafaţa sau
numărul de plante recoltabile trebuie să fie mai mare pentru a diminua valoarea
erorii experimentale.
Tabelul 2.2
Mărimea parcelelor experimentale la culturile de câmp

Nr. Planta de Experienţe cu

crt. cultură Unitatea de Soiuri Îngrăşăminte Metode
masură Aplicate Aplicate agrotehnice de
manual mecanizat lucrare a solului
1 Cereale, m2 20-40 30-40 40-100 20-100
păioase
şi mazăre
2 Soia, fasole m2 25-50 35-50 50-100 30-100
3 Porumb nr. pe recoltă 50-100 50-100 100-150 50-150
4 Floarea - nr. capitule pe 100-120 120-170 160-300 100-360
soarelui recoltă
5 Cartof nr. cuiburi 100-200 120-150 150-200 100-300
pe recoltă
6 Sfeclă nr. de rădăcini 130-200 170-220 400-600 150-650
de zahăr pe recoltă

2.3.11. ALEGEREA NUMĂRULUI DE REPETIŢII

Repetiţia este o grupare de parcele ocupate de variante diferite. Repetiţiile

constituie mijlocul cel mai eficace de a calcula diferitele abateri care afectează
rezultatele experimentale (neuniformitatea solului sau cauze accidentale).
Actualmente nici o experienţă nu poate da rezultate concludente fără repetiţii oricât
de mare sau corespunzătoare ar fi parcela experimentală.
S-a constatat faptul că prin repetarea aceleaşi variante pe teren (în experienţa
de câmp) producţia este diferită, pentru că producţia parcelelor experimentale este
determinată de numeroşi factori de vegetaţie, ei înşişi variabili. Aceasta se datorează
nu numai capacităţii de producţie a variantei ci şi influenţei solului, erori de semănat,
lucrări de îngrijire, de recoltare etc.
Creşterea numărului repetiţiilor reprezintă un mijloc eficace pentru reducerea
erorilor experimentale dar în tehnica experimentală, chiar dacă s-a constatat că
eroarea experimentală scade foarte mult până la repetiţia a zecea, în practică
experienţele de câmp sunt proiectate pentru 4-6 repetiţii. Acest fapt se explică prin
alegerea corectă a terenului, prin profesionalismul cercetătorului în proiectarea,
executarea, notarea observaţiilor şi recoltarea experienţelor.
Potrivit legii probabilităţii erorilor, eroarea medie scade odată cu sporirea
numărului de repetiţii, conform relaţiei:
2s 2
Eroarea diferenţei sd 
n
În care s2 este varianţa erorii (abaterea medie pătratică), iar n - numărul de
repetiţii.
Deci, eroarea se micşorează cu rădăcină pătrată a numărului de repetiţii.

54
 Micşorarea teoretică a erorii medii ( sx ) şi a abaterii standard se verifică în
practică prin executarea corectă a experienţelor de câmp. În caz contrar eroarea nu
scade proporţional cu rădăcină pătrată a numărului de repetiţii ci într-o măsură mult
mai mică.
Th.Roemer, 1930, în cercetările sale arată că prin înmulţirea numărului de
repetiţii eroarea experimentală se reduce în măsură mai mare decât prin sporirea
suprafeţei parcelei experimentale.
Alegerea numărului de repetiţii este condiţionată de mai mulţi factori:
1.Gradul de variabilitate a fertilităţii solului. Cu cât solul este mai neuniform,
cu atât numărul repetiţiilor trebuie să fie mai mare. Mijloc sigur de stabilire a
numărului de repetiţii este cel bazat pe gradul de uniformitate a solului, testat prin
“cultură de recunoaştere”.
2.Mărimea diferenţelor dintre variante deoarece atunci când se aşteaptă
diferenţe mari între variante, se vor folosi variante mai puţine şi invers. Dacă
diferenţele dintre variante sunt pronosticate ca fiind mai mici de 5%, este inutil să se
experimenteze.
3.Faza cercetării, la experienţele de orientare sunt suficiente 1-2 repetiţii
(pentru că nu se prelucrează statistic), iar la experienţele riguroase numărul
repetiţiilor oscilează între 4-6 repetiţii.
4.Numărul variantelor. Dacă numărul variantelor dintr-o experienţă este mare
este mai greu să separăm erorile datorită neuniformităţii solului de cele accidentale.
Dar există un mijloc eficace de separare a acestor erori: sporirea numărului de
repetiţii. Deci, cu cât numărul variantelor creşte cu atât trebuie să înmulţim numărul
de repetiţii.
Numărul de repetiţii are o limită care este greu de depăşit şi se datorează în
principal posibilităţilor tehnice de execuţie a experienţelor şi metodelor de aşezare a
parcelelor experimentale. La pătrat latin unde se cere ca întreaga experienţă să aibă
formă pătrată numărul variantelor este limitat pentru că acestea trebuie să fie egal cu
numărul blocurilor şi cu numărul coloanelor.
Numărul minim de repetiţii trebuie să fie 3 pentru că în formulele de calcul
statistic atunci când utilizăm gradele de libertate GL (GL pentru total experienţă =
N-1), termen des utilizat în calcule statistice, termen care apare numai la numitor (s2
= SP/GL), dacă N = 2 şi folosind formula N-1: fracţia (formula) este nonsens.

2.3.12. FACTORII DEFORMATORI AI PRODUCŢIEI

PARCELELOR EXPERIMENTALE

Prin experienţele de câmp (culturi comparative) se stabileşte cu ajutorul

parcelelor mici producţia pe care ar da-o diferitele variante, dacă ele ar fi cultivate pe
parcele mari (hectare). În acest scop este necesar ca lucrările de pe aceste parcele
mici să fie executate în acelaşi condiţii ca şi în cele din cultura mare, pentru ca
acestea să nu sufere influenţe care le-ar deforma producţia. Aceste influenţe sunt
neînsemnate pentru parcele mari, dar deformează producţia parcelelor mici.
Se obţin medii exacte, dar nereale, atunci când rezultatele experimentale,
încărcate chiar de erori mici, sunt deformate fie de condiţiile anormale de vegetaţie
ale anului de experimentare, fie de greşeli de tehnică culturală, cum ar fi: neaplicarea
la timpul potrivit a îngrăşămintelor, lucrările solului şi semănatul efectuate cu viteză
diferită şi greşuri, întrebuinţarea de provenienţe diferite de sămânţă etc.
În rezultatul producţiei unei parcele experimentale trebuie să fie oglindită
numai capacitatea de producţie a variantei respective. Pentru aceasta, cercetătorul
trebuie să înlăture în timpul vegetaţiei şi la recoltare influenţa marginii, a golurilor
(plante lipsă) şi a vecinilor

55
 Influenţa marginilor. Influenţa pe care o exercită cărările separatoare şi
drumurile asupra plantelor de la marginea parcelelor experimentale se numeşte
influenţa marginii. Aceste influenţe se datorează umidităţii, substanţelor nutritive, pe
care de obicei le obţin în plus şi se evidenţiază prin vigurozitate mai mare, alt colorit
al frunzelor, elemente ce duc la o producţie mai mare pe aceste rânduri. Astfel, la
culturile de ovăz, grâu şi orz semănate la distanţa de 15 cm între rânduri şi la care
parcelele erau despărţite prin cărări late de 45 cm, s-au constatat producţii mult mai
mari (tabelul 2.3, după N.A. Săulescu şi N.N.Săulescu, 1967). Se constată că
producţia rândurilor marginale este dublă faţă de rândurile interioare.
Tabelul 2.3.
Influenţa marginii longitudinale (%)

Rânduri Ovăz Grâu Orz

Interioare 100 100 100
Secundele rânduri marginale 124 152 150
Primele rânduri marginale 186 204 228

Pentru înlăturarea, în parte, a influenţei marginii se fac mai multe eliminări,

cum ar fi:
1. La experienţele cu cereale păioase, leguminoase anuale şi perene semănate
în rânduri dese şi plante furajere se elimină câte două rânduri la fiecare margine
laterală atunci când experienţele sunt cu soiuri. La aceleaşi grupe de plante, dar când
factorul cercetat este nivelul de fertilizare, metode de lucrare a solului, irigaţii etc. se
elimină câte 4-8 rânduri marginale. La marginile frontale se elimină 0,5-1 m.
2. La plantele prăşitoare: porumb, floarea-soarelui, cartof, sfeclă de zahăr etc.
se elimină rândurile marginale laterale, iar frontal se elimină 2-4 plante (porumb,
floarea-soarelui), 2-3 cuiburi (cartof), 5-6 rădăcini (sfecla de zahăr).
Trebuie să precizăm faptul că prin înlăturarea influenţei marginii rezultatele
devin mai reale, adică se constată mai bine adevărata capacitate de producţie a
variantelor, pentru că influenţa marginii este o sursă importantă de erori sistematice.
Influenţa vecinilor. Eliminările rândurilor laterale diminuează în mare măsură
influenţa vecinilor. Totuşi, influenţa vecinilor se manifestă când între parcele nu
există cărări despărţitoare sau acestea sunt foarte înguste, mai ales la experienţele cu
fertilizare diferenţiată, irigaţii etc. şi este determinată de:
- distanţa între rânduri - influenţa vecinilor este mai mare la plantele cultivate
în rânduri apropiate;
- felul experienţei – influenţa vecinilor este mai mare la experienţele cu
îngrăşăminte, norme de udare;
- deosebirile dintre variante – influenţa vecinilor este mai mare la parcelele cu
plante înalte învecinate cu plante cu talie joasă;
- forma parcelelor experimentale - la parcele experimentale lungi şi înguste,
influenţa vecinilor este mai mare.
Influenţa golurilor (plante lipsă). Diversitatea factorilor de vegetaţie, a
tehnologiilor, precum şi a lucrărilor de îngrijire - întreţinere determină apariţia de
goluri în parcele experimentale.
În practica experienţelor de câmp de întâlnesc două categorii de goluri şi
anume: goluri sistematice şi goluri accidentale.
Golurile sistematice apar la anumite variante în toate repetiţiile şi se datorează
sensibilităţii variantelor respective (exemplu: soiul la acţiunea gerului sau atacului de
boli). Această influenţă nu trebuie eliminată, deoarece această categorie de goluri
reflectă o însuşire negativă a variantei respective, la care va trebui să reflectăm la
recomandarea în producţie.

56
 Golurile accidentale apar neregulat în diferite repetiţii şi se datorează unor
cauze întâmplătoare (atacul de păsări, greşeli la semănat, calitatea seminţei, furt etc.).
În acest caz, influenţa golurilor trebuie îndepărtată pentru că s-a constatat că în cazul
plantelor semănate în rânduri dese, unde producţia se exprimă la unitate de suprafaţă,
producţia datorită golurilor va fi mai mică decât cea reală, iar la plantele prăşitoare,
unde se recoltează un anumit număr de plante, producţia poate fi uneori mai mare
decât cea reală.
Pentru a evalua cât mai corect valoarea producţiei parcelelor experimentale, se
procedează în felul următor:
1. La plantele semănate în rânduri dese, când suprafaţa golurilor nu depăşeşte
10%, aceasta nu se ia în considerare, deoarece se presupune că producţia se
compensează prin lăstărire mai puternică în jurul golurilor. Dacă depăşeşte 10%, fie
se elimină parcela experimentală, fie se recoltează o suprafaţă mai mică fără goluri.
Dacă sunt mai multe parcele dintr-un bloc, acesta se elimină.
2. La plantele prăşitoare, limita superioară este tot de 10%. Sub 10% goluri se
elimină 4 plante în jurul golurilor. Sub 4% goluri influenţa lor se neglijează.
Pentru a scoate în evidenţă influenţa golurilor la plantele prăşitoare trebuie să
precizăm faptul că plantele vecine cu unul sau mai multe goluri se dezvoltă mai
puternic. Th.Roemer, 1930, evidenţiază prin experienţe influenţa golurilor. Astfel,
cultura de sfeclă de zahăr, plantele se dezvoltă cu atât mai puternic cu cât se
învecinează cu mai multe goluri (tabelul 2.4).
Tabelul 2.4.
Influenţa golurilor la sfecla de zahăr

Distanţe de Greutatea unei rădăcini (g)

semănat Plantă Plantă vecină cu un Plantă vecină cu două
normală gol goluri
36,5 + 25 367 416 458
36,5 + 30 442 511 551
36,5 + 40 513 552 616
36,5 + 50 561 629 688

La acelaşi nivel de fertilitate greutatea unei rădăcini de sfeclă de zahăr se

dublează, în funcţie de numărul de goluri şi distanţa între rânduri. La parcele care au
între 5-10% goluri se recoltează numai plantele care sunt la aceeaşi distanţă pe rând
(conform reglajului maşinii de semănat) sau cu ajutorul metodei de “corecţie” unde
se folosesc diferite formule dintre care des utilizată este formula lui Henrichs:
N g
N p 
Pc  Pe 2
N p

în care:
Pc - producţia corectată,
Pe - producţia cântărită,
Np - numărul plantelor cântărite (recoltate),
Ng - numărul de goluri.

2.4. CERCETAREA ÎN LABORATOR

Cercetarea în laborator oferă posibilitatea aprofundării observaţiilor făcute în

teren, urmărind determinarea principalelor proprietăţi ale solului, compoziţia chimică
a plantelor, elementele de productivitate, calitatea recoltelor gradul de poluare a
mediului înconjurător etc., la un moment dat sau în dinamică. Cercetarea în laborator

57
se efectuează cu respectarea metodologiei de cercetare specifică domeniului abordat:
analize de sol, analize de plantă, identificarea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
analize de toxicitate şi rezidii etc.
Determinările şi înregistrările efectuate în teren sunt calculate, prelucrate şi
interpretate prin metode specifice tehnicii experimentale.

2.5. CERCETAREA ÎN CASE DE VEGETAŢIE

ŞI FITOTROANE

Cercetarea în case de vegetaţie şi fitotroane constă în cultivarea unor plante –

test (ovăz, orz, iarba de Sudan etc.) în vase de vegetaţie, cu cantităţi de sol
cunoscute, pentru determinarea influenţei diferitelor tratamente. De asemenea,
comportarea unor plante de cultură la factorii experimentali, poate fi efectuată în
case de vegetaţie, ca o metodă, care să preceadă experimentarea în câmp.
Experienţele în vase de vegetaţie sunt indicate ca cercetări preliminare de fiziologie
şi pentru studiul stării de fertilitate a diferitelor tipuri de sol şi nevoii de îngrăşăminte
a diferitelor plante pe aceste tipuri de sol. Graduarea factorilor de vegetaţie, în
special apă şi elemente nutritive, se face cu precizie. Fiecare vas de vegetaţie cu
acelaşi tratament, reprezintă o repetiţie.
Fitotroanele sunt dotate cu instalaţii complexe, moderne, cu ajutorul cărora se
pot doza cu mare precizie lumina, temperatura, umiditatea, hrana. Ele necesită
importante investiţii, mai ales la înfiinţare.
Rezultatele experienţelor efectuate în vase de vegetaţie, fitotroane, sere etc.
trebuie să-şi primească confirmarea prin “examenul” experienţelor de câmp, plasate
în condiţii similare celor din producţie. Excepţie fac experienţele cu legume şi flori
de seră care vor fi folosite în continuare în aceleaşi condiţii.

2.6. LOTURI DEMONSTRATIVE ŞI

ACTIVITATEA DE PRODUCŢIE

Loturile demonstrative sau culturile demonstrative reprezintă în esenţă

experienţe ce se execută pe suprafeţe mai mari, după o tehnică adecvată, cu scopul
de a scoate în evidenţă rezultatele obţinute de cercetare în câmpurile experimentale
(pe parcele mici) şi de a fi demonstrate pentru toţi cei care lucrează în producţie.
Necesitatea loturilor demonstrative este determinată în primul rând de
neîncrederea pe care o manifestă fermierii faţă de rezultatele obţinute în câmpurile
experimentale pe parcele mici, presupunând că plantele cresc aici în condiţii diferite,
artificializate faţă de cele din producţie. Loturile demonstrative fac deci legătura
dintre cercetare şi producţie. În acelaşi timp loturile demonstrative reprezintă un
mijloc preţios prin care cercetătorii şi specialiştii care lucrează în agricultură şi
domeniile furnizoare de inputuri (mecanizare, pesticide, fertilizanţi etc.) au
posibilitatea să-şi clarifice anumite probleme cu caracter strict local, să stabilească o
agrotehnică diferenţiată adaptată condiţiilor locale, să aleagă cele mai bune elemente
de tehnologie, inputuri şi maşini.
Loturile demonstrative au scopul de a face cunoscute şi de a extinde în
producţie soiuri şi hibrizi noi, sisteme noi de lucrare a solului, sisteme noi de
agricultură, tipuri şi doze de îngrăşăminte, diferite tratamente (erbicide, insecticide,
fungicide, fitoregulatori etc.), a căror valoare a fost stabilită prin experienţe
sistematice anterioare.
La organizarea loturilor demonstrative trebuie să se respecte anumite norme
metodologice prezentate în continuare:

58
 1.Realizarea bazei de date pedo-climatice şi socio-economice a zonei. Lotul
demonstrativ trebuie să fie reprezentativ pentru o anumită zonă iar rezultatele
obţinute să demonstreze rezolvarea unor probleme locale. Astfel este necesară
realizarea unei baze de date referitoare la zona de influenţă, scop şi obiective, care să
cuprindă următoarele:
- o scurtă caracterizare a zonei sub aspect geomorfologic, climatic şi
pedologic, starea de fertilitate a terenurilor, structura culturilor, cantităţile de
îngrăşăminte, pesticide folosite etc.;
- realizarea unui plan tematic cu o scopul şi obiectivele ce se urmăresc a fi
rezolvate prin organizarea lotului demonstrativ;
- realizarea planului de organizare a lotul demonstrativ cu necesarul de utilaje,
seminţe, îngrăşăminte, pesticide etc.
2.Alegerea terenului, numărul şi suprafaţa loturilor demonstrative. Terenul pe
care se va amplasa lotul demonstrativ trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
esenţiale:
- tip de sol să fie reprezentativ pentru zona de influenţă, pentru ca rezultatele
demonstrate să cuprindă o arie cât mai întinsă;
- terenul să fie cât mai uniform şi cu o pantă reprezentativă pentru zona de
influenţă;
- tehnologia aplicată în anii anteriori să fie aceeaşi pe toată suprafaţa;
- terenul să fie în loc vizibil, uşor accesibil vizitelor, de preferinţă de-a lungul
şoselelor sau drumurilor de acces principal;
- amplasarea lotului demonstrativ se va face la o distanţă de cel puţin 5 m de la
drum pentru a evita neuniformităţile de la capătul parcelei şi a asigura în acelaşi timp
şi locul de prezentare a rezultatelor.
Numărul loturilor demonstrative este dat de capacitatea exploataţiilor agricole
existente de a asigura realizarea în cele mai bune condiţii a acestor experienţe pe
suprafeţe mari. Trebuie avut în vedere faptul că un lot demonstrativ nereuşit poate
compromite extinderea rezultatelor dorite. Astfel, numărul loturilor demonstrative
este impus de multitudinea problemelor şi rezultatelor care trebuiesc demonstrate şi
capacitatea de ale realiza în cele mai bune condiţii.
Suprafaţa loturilor demonstrative este foarte importantă în reuşita acestora. De
la început trebuie precizat că suprafaţa acestora este mai mare decât în experienţele
organizate de cercetarea ştiinţifică. La stabilirea suprafeţei optime a lotului
demonstrativ se va ţine seama de următoarele:
- suprafaţa optimă este considerată cea apropiată de parcelele din producţia
agricolă a zonei respective;
- suprafaţa parcelei trebuie, de asemenea, să permită realizarea indicilor
calitativi pentru toate elementele de tehnologie, motiv pentru care suprafaţa minimă
a unei variante este de 500 m2, iar maximă în funcţie de zonă şi dotarea exploataţiei
agricole;
- suprafaţa parcelei este mai mare în cazul culturilor de câmp, pentru
prezentarea de soiuri şi hibrizi, şi este mai mică pentru culturile de legume, pentru
culturile seminicere de câmp, sau atunci când se demonstrează metode, inputuri care
necesită volum mare de muncă umană, dificultăţi tehnice legate de natura factorului
studiat etc.;
- suprafaţa lotului demonstrativ va fi mai mare în zonele cu soluri uniforme,
fără denivelări şi mai mică pe terenurile accidentate.
Ca un obiectiv general în stabilirea suprafeţei lotului demonstrativ trebuie
subliniată importanţa obţinerii recoltelor, din lotul demonstrativ, în condiţii de lucru
asemănătoare cu cele din producţie. Artificializarea unor lucrări, sau executarea

59
manuală a acelor lucrări care în producţie se execută mecanizat, trebuie complet
înlăturate.
3.Numărul de repetiţii şi metodele de aşezare a loturilor demonstrative. În
mod obişnuit în loturile demonstrative nu se lucrează cu repetiţii, dat fiind suprafaţa
mare pe care o ocupă o variantă şi faptul că ceea ce se doreşte a demonstra a fost
riguros experimentat şi verificat. Totuşi în funcţie de natura factorilor studiaţi şi
pentru a putea valorifica şi rezultatele din producţie la un nivel ştiinţific ridicat, se
pot folosi trei până la maxim patru repetiţii. Repetarea variantelor cuprinse în lotul
demonstrativ este necesară în special în legumicultură.
Aşezarea loturilor demonstrative în teren se face în mod obişnuit după
metoda liniară având grijă ca parcelele să fie orientate cu latura îngustă spre drumul
de acces (figura 2.20).
Blocul I (repetiţia 1) Blocul II (repetiţia 1I) Blocul III (repetiţia 1II)
A A T T T A T A T A A T
R P U U U R U P U P R U
I U R R R I R U R U I R
E L D D D E D L D L E D
Ş L A A A Ş A L A L Ş A
A U 2 9 2 A 9 U 9 U A 2
N M 0 5 0 N 5 M 5 M N 0
0 0 0
0 0 0

1 2 3 4 3 1 4 2 4 2 1 3

Drum de acces
Figura.2.20. Aşezarea liniară în blocuri a unui lot
demonstrativ cu 4 variante în 3 repetiţii (exemplu cu soiuri de grâu)
Conform tehnicii experimentale în primul bloc sau repetiţia 1, cele patru
variante sunt aşezate în ordine normală, în timp ce în blocurile sau repetiţiile 2 şi 3,
aşezarea lor este întâmplătoare sau randomizată, condiţie cerută de calculul statistic.
În cazul când acest lot demonstrativ are un caracter stric local se poate renunţa la
repetiţia 2 şi 3, dar se măreşte suprafaţa repetiţiei 1. Este obligatorie realizarea pe
marginile lotului demonstrativ a unor benzi de protecţie de 4-6 m lăţime.
4.Tehnologia aplicată în loturile demonstrative este cea recomandată pentru
cultura şi zona respectivă, cu deosebiri în funcţie de elementele de tehnologie
demonstrate.
Lucrările solului şi pregătirea patului germinativ se vor executa (în variantele
care cer astfel de lucrări) numai în condiţii optime pentru a evita greşurile,
denivelările, coamele, tasarea marginilor de parcele etc. Trebuie asigurat pe toată
varianta de lucrare condiţii identice pentru semănat, răsărit, creştere şi dezvoltare a
culturilor. Indiferent de lucrările executate se recomandă ca întoarcerea să nu se
execute pe suprafaţa lotului demonstrativ, ci în afara lor, spre a înlătura inevitabilele
neuniformităţi ce se creează în acest caz.
Aplicarea îngrăşămintelor trebuie de asemenea să fie uniformă pe întreg lotul
demonstrativ, când se utilizează acelaşi agrofond, sau foarte bine dozat şi administrat
conform dispozitivului de lucru, atunci când se demonstrează rezultate cu
îngrăşăminte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pesticide.
Semănatul este foarte important pentru calitatea lotului demonstrativ, deoarece
un semănat neuniform, cu rânduri strâmbe sau cu greşuri arată de la început o
tehnologie necorespunzătoare şi poate compromite lotul demonstrativ. Semănatul se

60
va realiza conform tehnologiei recomandate pentru zona de cultură respectivă şi
trebuie încheiat în aceeaşi zi, atunci când nu se urmăreşte influenţa epocilor diferite
de semănat. Pe lângă folosirea unui material biologic valoros pentru zona respectivă
se impune să se ţină seama de următoarele:
- să se realizeze norma de sămânţă precis calculată;
- distanţa dintre rânduri va fi ideal materializată, cu rânduri echidistante şi
drepte, care să arate rigurozitate;
- după semănatul unui soi sau hibrid maşina de semănat se curăţă cu grijă
înlăturând complet boabele rămase în camerele distribuitoare pentru a evita
impurificarea;
- declanşarea distribuitorului de seminţe trebuie să înceapă cu cel puţin 1-2 m
înaintea liniei care marchează intrarea pe suprafaţa lotului.
Lucrările de îngrijire trebuie executate în aceeaşi zi şi în aceleaşi condiţii pe
toată suprafaţa lotului demonstrativ, fără a produce greşuri sau goluri. Lucrările de
îngrijire a culturilor se aplică în mod diferenţiat numai atunci când acestea reprezintă
factorul studiat sau demonstrat.
5.Parcelarea, pichetarea şi etichetarea lotului demonstrativ. După
materializarea în teren, prin măsurători, a colţurilor lotului demonstrativ se trece la
pichetarea variantelor cu ţăruşi. Cei mai indicaţi sunt ţăruşii cu muchii de dimensiuni
egale. Etichetarea fiecărei variante se recomandă a se face imediat după răsărirea
culturilor, pentru a oferi posibilitatea efectuării observaţiilor pe parcursul perioadei
de vegetaţie atât de organizatorii lotului cât şi de potenţiali utilizatori.
6.Observaţii, notări şi determinări, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie a
culturilor constituie un factor important, deoarece numai cu ajutorul acestora se
poate face o interpretare corectă a rezultatelor obţinute. Sub forma unor tabele,
grafice, figuri etc. se vor înregistra datele din teren, analize de laborator şi
interpretare statistică a datelor conform planurilor tematice şi obiectivelor concepute
iniţial. Câteva din datele necesare le prezentăm în continuare:
- date meteorologice care cuprind mersul general al vremii, comparaţiile cu
mediile multianuale, evoluţiile decadale, lunare, intensitatea vânturilor etc.;
- notările cu privire la fazele fenologice ca: răsărire, înfrăţire, înflorire etc., se
vor face atunci când 75% din plante sunt în faza respectivă;
- se va nota rezistenţa plantelor la temperaturile scăzute din prima perioadă de
vegetaţie, la arşiţă, secetă, boli, dăunători etc., cu note de la 1 la 9 (9 – foarte
rezistent, 1 – foarte slab rezistent);
- datele de producţie (desimea plantelor, număr de spice, număr de ştiuleţi,
numărul de boabe, MMB, masa hectolitrică, producţia fizică în kg/ha etc.), precum şi
cele specifice lotului demonstrativ organizat (grad de îmburuienare, atacul de boli şi
dăunători, poluare etc.) sunt foarte importante;
- folosirea fotografiilor, realizarea de producţii video cu variante, în stadii
fenologice care arată clar diferenţele dintre acestea, sunt extrem de importante pentru
demonstrare, având un puternic caracter convingător.
7.Recoltarea loturilor demonstrative constituie lucrarea de care depinde în
mare măsură rezultatele obţinute. Greşelile care se fac cu ocazia recoltării pot
determina erori foarte mari, denaturând rezultatele de producţie şi ducând la o
interpretare eronată a lor. Pentru a executa un recoltat corect al loturilor
demonstrative trebuie respectate următoarele:
- înainte de recoltat se asigură toate materialele şi utilajele necesare recoltării
probelor pentru analize: etichete, pungi, saci, coşuri, umidometre, cântare etc.;
- se recoltează mai întâi benzile şi perdelele de protecţie din jurul lotului
demonstrativ, după care se recoltează marginile frontale şi laterale astfel încât să
rămână numai suprafaţa recoltabilă stabilită iniţial pentru fiecare variantă;

61
 - după recoltarea unei variante se cântăreşte exact producţia principală
obţinută, iar maşinile se curăţă foarte bine înainte de a se deplasa la o altă variantă.
Rezultatele obţinute prin organizarea loturilor demonstrative şi îndeplinirea
obiectivelor planificate este asigurată de implicarea fermierilor în organizarea
acestora de caracterul educativ al acestora şi de extensie a unor soiuri, hibrizi şi
tehnologii noi.
Activitatea de producţie. Cele mai bune variante, tehnologiile noi sau
perfecţionate se verifică mai întâi în staţii pilot, în condiţii de producţie şi apoi sunt
recomandate pentru extensie către producătorii agricoli. Producţia agricolă, la rândul
ei, oferă noi teme de cercetare pentru soluţionarea problemelor care apar în procesul
de producţie, inclusiv în exploataţiile familiale. În acest fel se menţine unitatea
indestructibilă dintre ştiinţa şi practica agricolă, având ca obiectiv comun sporirea
cantităţii şi calităţii producţiei agricole, în condiţiile creşterii sau cel puţin menţinerii
potenţialului agroproductiv al solurilor.
Fondatorul ştiinţelor agricole româneşti, Ion Ionescu de la Brad, sublinia, în
1870, legătura dintre ştiinţa şi practica agricolă: „Oamenii numai de teorie şi oamenii
numai de practică nu pot să ne înveţe cu folos agricultura. Cei dintâi se amăgesc
adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalţi nu vor putea spune pentru ce fac un
lucru într-un fel şi nu în altul”, sau „Unind teoria cu practica, vom şti cum să facem
şi pentru ce să facem”.

2.7. EVALUAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE

Evaluarea producţiei agricole vegetale se efectuează în scopul cunoaşterii şi

urmăririi evoluţiei culturilor, precum şi determinării cantitative şi calitative a
producţiei vegetale principale. Evaluarea producţiei agricole este necesară atât în
producţie (fermieri, arendare, litigii etc.), loturi demonstrative, cât şi în cercetare.
Planificarea veniturilor şi cheltuielilor, managementul deciziilor la nivelul
fiecărei exploataţii agricole impune evaluarea producţiei agricole vegetale, chiar
înainte de recoltarea şi cântărirea efectivă a acesteia.
Dezvoltarea vegetativă a culturilor se poate urmării pe întreaga perioadă de
vegetaţie iar evaluarea producţiei principale se poate realiza cu precizie suficientă cu
cca.10-20 zile înainte de recoltare.
Urmărirea stării de vegetaţie a culturilor se face periodic în fazele caracteristice
de dezvoltare a plantelor, pentru culturile de toamnă la intrarea şi la ieşirea din iarnă,
iar pentru culturile de primăvară după răsărirea plantelor şi până la intrarea în pârgă
(tabelul 2.5). Evaluarea propriu-zisă se efectuează când seminţele şi fructele sunt pe
deplin formate şi are la bază metoda analizei probelor (Evaluarea producţiei agricole
vegetale, DCS nr.77/1986) alese astfel încât să fie reprezentative pentru cultura
respectivă.
La evaluarea producţiei agricole trebuie cunoscute, pentru a fi luate în calcul,
caracteristicile speciei, soiului sau hibridului cultivat cum ar fi:
- MMB (masa a 1 000 seminţe),
- umiditatea STAS,
- greutatea medie a fructelor,
- greutatea medie a unui strugure normal dezvoltat etc.
Unele valori orientative sunt trecute în tabelele 2.6, 2.7, 2.8.

62
 Tabelul 2.5.
Fazele caracteristice pentru aprecierea periodică a stării de
vegetaţie a culturilor şi perioada de evaluare

Specia Faze caracteristice Evaluarea

Grâu, secară periodic, la intrarea şi ieşirea din iarnă 1-10 iunie
Orz şi orzoaică de toamnă periodic, la intrarea şi ieşirea din iarnă 15 mai – 1 iunie
Orzoaică de primăvară la răsărire 1-10 iunie
Orez la răsărire şi la înfrăţire 20 august – 1
septembrie
Porumb şi sorg boabe la formarea primelor 3-4 frunze 1-15 august
Fasole boabe la formarea primelor 3-4 frunze şi la 10-20 iulie
înflorit
Soia boabe la formarea primelor 3-4 frunze şi la 1-20 august
înflorit
Floarea – soarelui la formarea primelor 4-6 frunze 15-30 iulie
Sfeclă de zahăr după răsărire şi la formarea primelor 4-6 20 iulie – 10 august
frunze
In şi cânepă pentru fibră la formarea primelor 3-4 frunze şi la 15-30 iulie
înflorit
In pentru ulei la formarea primelor 3-4 frunze şi la 15-30 iunie
înflorit
Rapiţă boabe la intrarea şi ieşirea din iarnă 20 mai – 1 iunie
Tutun – frunze la 15 zile după plantare 20 iulie – 1 august
Cartofi de toamnă după răsărire şi la înflorit 25 iulie – 10 august
Tomate la 15 zile după plantare şi la înflorit în funcţie de sol
Ceapă uscată la formarea primelor 3-4 frunze 10 iunie – 5 iulie
Varză de toamnă la 15 zile după plantare 20 august – 10
septembrie
Prun după căderea fiziologică a fructelor 20 iunie – 15 august
Măr de toamnă după căderea fiziologică a fructelor 20 iunie – 1 septembrie
Struguri la formarea ciorchinilor şi a boabelor 10 iulie – 15 august
Leguminoase perene şi la pornirea vegetaţiei în funcţie de data
amestecuri cu graminee recoltării
pentru fân
Fâneţe naturale la pornirea vegetaţiei 20 mai – 1 iunie

Tabelul 2.6.
Masa a 1 000 de seminţe la principalele plante de cultură
(valori orientative) şi umiditatea STAS
Specia MMB, g Umiditatea STAS, %
Grâu 30-60 14
Secară 20-31 14
Orz 37-51 14
Orzoaică 28-46 14
Ovăz 24-32 14
Orez 25-45 14
Porumb 100-380 14
Sorg pentru boabe 20-25 14
Sfeclă 18-22 14
Floarea-soarelui 60-120 11
In şi cânepă pentru fibră (tulpini) - 18
Cânepă 18-22 11
In pentru fuior 3,5-5,0 10
In pentru ulei 5,5-14 10
Mazăre 135-360 14
Fasole 160-330 14
Soia 80-130 12
Rapiţă 3,0-4,7 10
Trifoi roşu 1,8 10
Lucernă 2,55 10

63
 Tabelul 2.7.
Greutatea medie şi numărul fructelor / kg la măr şi prun
Specia Soiul Greutatea medie a fructului, g Numărul fructelor la kg
Măr Stark Earliest 60 16-17
Vista Bella 100-120 10-8
Jerseymac 100-120 10-8
Red Melba 40-100 12-10
James Grieve 120-160 8-5
Prima 120-150 8-7
Frumos de Voineşti 120-140 8-7
Jonathan 100-135 10-8
Idared 180-200 6-5
Wagener 100-120 10-8
Golden delicious 120-150 8-7
Starkrimson 150-180 7-6
Prun Rivers timpuriu 30-35 33-28
Pêche (Nectarina roşie) 50-60 20-17
Ialomiţa 30-35 33-28
Tuleu timpuriu 35-40 28-25
Silvia 45-50 22-20
Centenar 45-50 22-20
Pescăruş 45-50 22-20
Tuleu gras 25-30 40-33
Dâmboviţa 45-50 22-20
Anna Spáth 30-35 33-28
Renclod d`Althan 30-35 33-28
Vinete româneşti 18-20 55-50
Grase româneşti 20-25 50-40
Vinete de Italia 30-35 33-28
D`Agen 18-20 55-50
Tabelul 2.8.
Greutatea medie orientativă a unui strugure normal dezvoltat
la unele soiuri de viţă de vie aflate în cultură
Soiul Greutatea medie, Soiul Greutatea medie, g
g
Afuz Ali 480 Italia 400
Alicante Bouchet 120 Kiş-Miş alb 170
Aligote 125 Kiş-Miş negru 150
Aramon 180 Majarcă 220
Ardeleancă 120 Malbec 70
Băbească neagră 160 Merlot 100
Burgund mare 180 Muscat de Hamburg 190
Busuioacă de Bohotin 100 Muscat Ottonel 70
Cabernet Sauvignon 90 Mustoasă 180
Cadarcă 200 Oporto 130
Cardinal 340 Perlă de Csaba 130
Ceauş alb 220 Pinot gris 90
Chasselas dore 130 Pinot noir 100
Chasselas roz 140 Plăvaie 180
Chardonnay 130 Regina viilor 230
Cinsant 230 Riesling italian 90
Clairette 150 Rkaţiteli 140
Coarnă albă 180 Roşioară 200
Coarnă neagră 180 Saint Emilion 180
Creaţă 160 Saperavi 120
Crâmpoşie 220 Sauvignon 120
Fetească albă 90 Sultanină 200
Fetească neagră 140 Sarba 140
Fetească regală 120 Tămâioasă românească 180
Frâncuşe 160 Traminer roz 120
Galbenă de Odobeşti 170 Zghihară 160
Iordană 160 Amestec alb de vin 100

64
 Pentru înregistrarea datelor şi calculul producţiei evaluate se poate folosi un
model de fişă ca cel din tabelul 2.9.
Tabelul 2.9.
Fişa de înregistrare şi calcul
pentru evaluarea producţiei de ……………….*

Nr. Specificare Punct de evaluare

crt. 1 2 …………
1. Nr. sau denumirea solei
2. Soiul sau hibridul cultivat
3. Suprafaţa, în ha
4. Nr. de probe luate
5. Suprafaţa totală a probelor, în m2
6. Nr. mediu de spice, ştiuleţi, capitule etc., la m2
7. Nr. mediu de boabe în spic, pe ştiulete, în capitul
8. Greutatea a 1000 de boabe (MMB), în g
9. Producţia medie, în kg/ha
10. Producţia totală, în kg
* Grâu, secară, orz, orzoaică, orez, porumb boabe, sorg boabe, fasole, soia, cânepă pentru
fibră, floarea-soarelui, in pentru ulei şi fibră, rapiţă, sfeclă de zahăr.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA GRÂU, SECARĂ, ORZ,

ORZOAICĂ DE TOAMNĂ ŞI PRIMĂVARĂ, OREZ
Metodologia de evaluare a producţiei în câmp este următoarea:
a. Se stabileşte numărul şi locul punctelor de control, în funcţie de mărimea şi
uniformitatea lanului, de omogenitatea desimii culturii, pentru a se cuprinde aspectul
mediu al lanului. În cazul unui lan uniform se aleg 5 puncte de control pentru
suprafeţe sub 100 ha şi 10 puncte de control la suprafeţe mai mari de 100 ha,
echidistante, pe diagonala lanului. Determinările se fac cu ajutorul ramei metrice.
b. Se evaluează producţia în punctele stabilite astfel: se numără spicele din
interiorul ramei şi se stabileşte numărul mediu de spice la m2; se stabileşte proporţia
de spice mari, mijlocii şi mici (ex.: 60% spice mari, 30% spice mijlocii şi 10% spice
mici). Se aleg 10 spice proporţional cu mărimea lor (în acest caz vom lua 10 spice
din care 6 spice mari, 3 spice mijlocii şi un spic mic) la care se numără boabele.
Totalul boabelor obţinute se împarte la spicele la care s-au numărat boabele (10)
obţinându-se numărul mediu de boabe în spic.
c. Pe baza celor două elemente: numărul mediu de spice la m2, numărul mediu
de boabe în spic şi cunoscând masa a 1 000 boabe (MMB) la soiul cultivat, se
calculează producţia medie la ha, folosind formula:
Nsp x Nb x MMB
Q kg/ha = ----------------------------
100
unde: Q kg/ha – producţia medie, în kg/ha,
Nsp – numărul mediu de spice la m2,
Nb – numărul mediu de boabe în spic,
MMB – greutatea a 1 000 de boabe.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA PORUMB ŞI SORG PENTRU BOABE

Evaluarea producţiei de porumb se realizează cu suficientă precizie după faza

de coacere lapte-ceară. Metodologia de evaluare este următoarea:
a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de uniformitatea şi
mărimea solei: pentru o solă uniformă de până la 100 ha se iau 5 puncte de control,
iar pentru solele mai mari de 100 ha se vor lua minimum 8 puncte situate la distanţe

65
egale pe diagonala mare a solei. Suprafaţa unui punct de control este de 28 m2 (4
rânduri x 0,70 m x 10 m lungime).
b. Evaluarea producţiei în punctele stabilite. În fiecare punct de evaluare se
numără ştiuleţii. Numărul de ştiuleţi la hectar se calculează cu formula:
nşt x 10 000
Nş t/ha = ---------------------
d xi
unde: Nş t/ha – numărul de ştiuleţi la hectar,
nşt –numărul de ştiuleţi număraţi în toate punctele de control,
d – suprafaţa unui punct de control, în m2,
i – numărul punctelor de control.
Din totalul ştiuleţilor la probele delimitate se stabileşte procentul ştiuleţilor
mari, mijlocii şi mici (Ex.: 50% ştiuleţi mari, 30% ştiuleţi mijlocii, 20% ştiuleţi
mici). Se recoltează 10 ştiuleţi proporţional cu mărimea lor (în acest caz se vor
recolta 10 ştiuleţi din care: 5 mari, 3 mijlocii şi 2 mici). Determinarea numărului
mediu de boabe pe un ştiulete se face ponderat la cei 10 ştiuleţi recoltaţi.
c. Având cele două elemente (numărul de ştiuleţi la hectar şi numărul mediu
de boabe pe un ştiulete) şi cunoscând MMB la hibridul cultivat se va calcula
producţia medie la hectar, la umiditatea actuală, după formula:
Nşt x Nb x MMB
Q kg/ha = -------------------------
1000 x 1000
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
Nşt – numărul de ştiuleţi la hectar,
Nb – numărul mediu de boabe pe ştiulete,
MMB – greutatea a 1000 boabe.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA SOIA, MAZĂRE ŞI FASOLE

Metodologia de lucru este următoarea:

a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de mărimea solei şi
uniformitatea culturii. Până la 100 ha se vor stabili 3 puncte de control, iar peste 100
ha, minimum 5 puncte de control, situate la distanţe egale pe diagonala lanului.
Punctele sunt astfel stabilite pentru a reprezenta media lanului. Suprafaţa unui punct
de control va fi de 10 m2 măsurată cu panglica (2 m lungime x 5 m lăţime).
b. Evaluarea producţiei în punctele de evaluare: se numără plantele existente
în fiecare punct, numărul mediu de păstăi pe plantă şi numărul mediu de boabe în
păstaie.
c. Pe baza acestor elemente se calculează producţia medie la ha, folosind
formula:
Npl x Npp x Nbp x MMB
Q kg/ha = -------------------------------------
100
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
Npl – numărul mediu de plante pe m2,
Npp – numărul mediu de păstăi pe plantă,
Nbp – numărul mediu de boabe pe păstaie,
MMB – masa a 1000 boabe.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA FLOAREA SOARELUI

Metodologia de lucru este următoarea:

66
 a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de uniformitatea şi
mărimea solei: pentru o solă uniformă de până la 100 ha se iau 5 puncte de control,
iar pentru solele mai mari de 100 ha se vor lua minimum 8 puncte situate la distanţe
egale pe diagonala mare a solei. Suprafaţa unui punct de control este de 28 m2 (4
rânduri x 0,70 m x 10 m lungime).
b. Se evaluează producţia în fiecare punct stabilit, astfel: se numără capitulele
în fiecare punct şi se stabileşte numărul mediu de capitule la m2 şi la ha, după
următoarea formulă:
ncp x 10 000
Ncp / ha = ---------------------
d xi
unde: Ncp /ha – numărul total de capitule la hectar,
ncp–numărul de capitule numărate la toate punctele de control,
d – suprafaţa unui punct de control, în m2,
i – numărul punctelor de control.
Din totalul capitulelor la probele ridicate se stabileşte procentul capitulelor
mari, mijlocii şi mici (Ex.: 40% mari, 40% mijlocii, 20% mici). Se vor alege 10
capitule proporţional cu mărimea lor (după exemplul luat vom avea: 4 capitule mari,
4 mijlocii şi 2 mici). Determinarea numărului mediu de seminţe pe un capitul se face
ponderat la cele 10 capitule recoltate.
c. Având cele două elemente, numărul de capitule la ha şi numărul mediu de
seminţe pe un capitul, şi cunoscând MMB se va calcula producţia medie la hectar,
după formula:
Ncp x Ns x MMB
Q kg/ha = ----------------------------
1000 x 1000
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
Ncp – numărul mediu de capitule la hectar,
Ns – numărul de seminţe pe capitul,
MMB – greutatea a 1000 de seminţe.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA SFECLA PENTRU ZAHĂR

Deoarece evaluarea producţiei la cultura sfeclei de zahăr se face într-o perioadă

în care rădăcinile nu au ajuns la maturitatea tehnică şi greutatea maximă care să
exprime producţia posibilă de realizat, este necesar ca producţia evaluată să fie
corectată.
La greutatea rezultată în momentul evaluării producţiei în câmp se adaugă
sporul mediu zilnic de creştere, ţinându-se cont de starea culturii, precipitaţii,
fertilizare, irigaţii etc.
Sporul mediu zilnic de creştere a producţiei, în condiţii normale, la sfecla de
zahăr este de 3-5 grame / plantă / zi, în funcţie de zona de cultură.
Metodologia de lucru este următoarea:
a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de mărimea solei şi
uniformitatea culturii, astfel: până la 100 ha se iau 5 probe şi peste 100 ha, 10 probe.
Probele se ridică de pe diagonala solei, la distanţe egale, astfel ca acestea să fie cât
mai reprezentative. Suprafaţa unui punct de control va fi de 10 m2 (7,4 m lungime x
3 rânduri x 0,45 m).
În situaţia în care cultura este semănată după alte scheme de semănat decât
cea în rânduri echidistante, mărimea probei va fi aceeaşi (10 m2), însă atât lungimea,
cât şi lăţimea probei, se vor lua în funcţie de schema de semănat. Stabilirea punctelor
se va face pe multiplu de semănătoare folosită.

67
 b. Evaluarea producţiei în punctele stabilite se face astfel: la fiecare punct de
control se recoltează plantele, se decoletează, se curăţă de pământ şi se cântăresc.
c. Producţia medie la hectar se determină după formula următoare:

q x 10 000
Q kg/ha = ------------------
d xi
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
q – cantitatea de rădăcini rec. din punctele de control, în kg,
d – suprafaţa unui punct de control, în m2,
i – numărul punctelor de control.
La producţia stabilită se va adăuga sporul de producţie ce se va realiza de la
data evaluării la data prevăzută pentru recoltare.

EVALUAREA PRODUCŢIEI DE IN ŞI CÂNEPĂ PENTRU FIBRĂ

Metodologia de evaluare a producţiei este aceeaşi la ambele culturi:
a. Numărul punctelor de control se stabileşte în funcţie de mărimea solei şi
uniformitatea culturii. Sub 50 ha se iau 5 puncte de evaluare, iar peste 50 ha se iau
minim 7 puncte, suprafaţa unui punct de evaluare fiind de 1 m2.
Punctele de control se stabilesc la distanţe egale pe diagonala mare a solei, iar
pentru determinare se foloseşte rama metrică.
b. Evaluarea producţiei în punctele stabilite: plantele recoltate se
condiţionează prin uscare, se scutură de restul frunzelor şi de pământ, se cântăresc şi
se calculează la umiditatea de recepţionare prevăzută de STAS (18 %).
c. Pentru calculul producţiei medii la ha se foloseşte următoarea formulă:
q x 10 000
Q kg/ha = ------------------
d x i
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
q – greutatea tulpinilor recoltate din punctele de control
exprimată la umiditatea de recepţionare, în kg,
d – suprafaţa unui punct de control, în m2,
i – numărul probelor de control.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA TUTUN

La evaluare se face aprecierea generală asupra stării de vegetaţie, gradului de

uniformitate şi stării fitosanitare a culturii, astfel:
a. În raport cu observaţiile făcute culturile se împart în porţiuni de aceaşi
uniformitate. În fiecare din acestea se delimitează probe de câte 100 m2 în mai multe
puncte, pe diagonală: 5 pentru suprafeţe de până la 10 ha; 7 pentru suprafeţe cuprinse
între 10-20 ha; 10 pentru suprafeţe cuprinse între 20-50 ha; 15 pentru suprafeţe de
peste 50 ha.
b. Elementele care se determină şi care stau la baza evaluării producţiei de
tutun sunt următoarele:
- suprafaţa: 100 m2;
- numărul mediu de plante pe 100 m2 (P): se numără plantele existente în
fiecare punct de evaluare, se adună şi rezultatul se împarte la numărul de puncte de
evaluare din porţiunea delimitată;
- numărul mediu de frunze pe plantă (F): mai întâi se stabileşte numărul de
frunze pe o plantă (prin alegerea, în fiecare punct de evaluare, a unui rând cu aspect
mediu de dezvoltare la care se numără frunzele şi se împarte la numărul total de

68
plante din rândul respectiv), apoi se determină numărul mediu de frunze pe o plantă
prin însumarea numărului de frunze pe plantă din toate punctele de evaluare şi
împărţite la numărul punctelor de evaluare din porţiunea respectivă;
- numărul mediu de frunze uscate ce intră într-un kg (M): acesta diferă în
raport cu soiul, etajul foliar, natura terenului, lucrările agrotehnice şi condiţiile
meteorologice ale anului. Orientativ numărul de frunze uscate într-un kg este de: la
soiul Djebel 3000-3300, la soiul Molovata 2000-2500, la soiul Ghimpaţi 800-900, la
soiul Virginia 400-500, la soiul Burley 400-500, la soiul Banat 500-600, la soiul
Bărăgan 400-500.
c. Calculul producţiei medii pe hectar, pentru fiecare porţiune delimitată, se
face după formula:
P x F
Q kg/ha = -------------- x 100
M
unde: Q kg/ha – producţia medie pe hectar,
P – numărul mediu de plante pe 100 m2,
F – numărul mediu de frunze pe plantă,
M – numărul mediu de frunze uscate ce intră într-un kg.

Pentru înregistrarea datelor se poate folosi modelul de fişă din tabelul 2.10.
Tabelul 2.10.
Fişa de înregistrare şi calcul pentru evaluarea producţiei de tutun
Nr. Specificare Punct de evaluare
crt. 1 2 ……………
1. Soiul
2. Suprafaţa, ha
3. Nr. de probe
4. Nr. de plante la 100 m2
5. Nr. mediu de foi pe plantă
6. Nr. de foi la 1 kg tutun uscat
7. Cantitatea de tutun uscat la 100 m2, în kg
8. Producţia medie, în kg/ha
9. Producţia totală, în kg

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA CARTOFII DE TOAMNĂ

Evaluarea producţiei se efectuează la momentul maturităţii fiziologice, când

75% din vreji sunt uscaţi şi îngălbeniţi, folosind următoarea metodologie de lucru:
a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de suprafaţa solei
cultivate cu cartofi, după cum urmează: până la 5 ha – 3 puncte, între 5-10 ha –5
puncte, între 10-20 ha – 8 puncte, între 20-50 ha – 10 puncte de evaluare.
Probele se iau pe diagonala mare a parcelei. Suprafaţa unui punct de evaluare
va fi de 10 m2: cartofii se recoltează pe 14,28 m.l. în cazul plantării la 70 cm între
rânduri la neirigat şi pe 20 m.l. în cazul plantării la 50 cm între rânduri la irigat.
b. După luarea probelor se determină starea fitosanitară a tuberculilor,
eliminându-se tuberculii atacaţi de putregaiul umed, roz şi uscat (în condiţii normale
nu trebuie să depăşească 10 %). Tuberculii rămaşi în probă se adună, se curăţă de
pământ, se şterg, se cântăresc şi se determină producţia medie pe punct de evaluare
(10 m2) prin media aritmetică a producţiei înregistrate în toate punctele de evaluare.
c. Producţia medie de cartofi la hectar se determină cu următoarea formulă:
Q kg/ha = q x 1000
unde: Q kg/ha – producţia medie pe hectar,
q – producţia medie pe punct de evaluare (10 m2), în kg.
69
 EVALUAREA PRODUCŢIEI LA TOMATE

Evaluarea producţiei de tomate în câmp este posibilă când fructele din prima
inflorescenţă au intrat în pârgă, folosind următoarea metodologie de lucru:
a. Numărul punctelor de control este în funcţie de mărimea parcelei: cel puţin
5 probe pentru suprafeţe sub 10 ha şi 10 probe pentru suprafeţe mai mari de 10 ha.
Mărimea unui punct de evaluare este de 10 m2. Fixarea şi materializarea în teren a
punctelor de evaluare se face pe diagonala parcelei la distanţe egale, în funcţie de
lungimea diagonalei şi numărul probelor, pentru a cuprinde zonele reprezentative ale
fiecărei parcele de cultură.
b. În fiecare punct de evaluare se notează elementele de productivitate
înregistrate în tabelul 2.11.
Tabelul 2.11.
Fişa de înregistrare şi calcul
pentru evaluarea producţiei de tomate
Nr.crt. Specificare Nr. de ordine al probelor
1 2 3 4 5 ..............
1. Nr. de plante
2. Nr. de inflorescenţe roditoare
- media pe plantă
- total
3. Nr. de fructe + flori roditoare
- media în inflorescenţe
- total fructe + flori roditoare
4. Suprafaţa cultivată a probelor, în m2 (s) 5 x 10 m2 = 50 m2
5. Greutatea medie a fructelor, în g 60 g
6. Producţia probelor, în kg (q) (total fructe + flori roditoare în cele 5 probe) x 0,06
7. Producţia medie, în kg/ha
8. Suprafaţa totală cultivată, în ha
9. Producţia totală, în kg

c. Calculul producţiei medii la hectare se face cu ajutorul formulei următoare:

q x 10 000
Q kg/ha = ------------------
s
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
q – producţia probelor, în kg,
s – suprafaţa cultivată a probelor, în m2.

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA CEAPĂ USCATĂ

Evaluarea producţiei de ceapă este identică atât pentru cea semănată direct în
câmp, cât şi pentru ceapa din arpagic. Evaluarea în câmp se face când cămaşa
exterioară a bulbilor se colorează specific soiului cultivat. Metodologia de lucru este
următoarea:
a. Numărul punctelor de evaluare se stabileşte în funcţie de mărimea parcelei
astfel: în număr de 5 pentru parcele cu suprafeţe de până la 10 ha, şi de 10 pentru
suprafeţe mai mari de 10 ha. Mărimea unui punct de evaluare este de 4 m2. Fixarea şi
materializarea pe teren a punctelor de evaluare se face pe diagonala parcelei de
cultură, la distanţe egale, în funcţie de lungimea diagonalei şi numărul probelor
dispuse, în aşa fel încât să reprezinte condiţiile medii din terenul cultivat. Zonele cu
locuri accidentate sau în depresiuni (unde a băltit apa) se delimitează şi se evaluează
separat.
b. Evaluarea producţiei în punctele stabilite: pentru fiecare probă se scot
plantele, se curăţă de frunze şi pământ, după care se cântăresc, apoi se face greutatea
medie a bulbilor pe fiecare probă. Prin însumarea cantităţilor recoltate în fiecare

70
probă se obţine cantitatea totală, după care se calculează producţia medie a probelor.
Pentru înregistrarea datelor se foloseşte modelul din tabelul 2.12.
c. Calcularea producţiei evaluate la hectare se face cu formula următoare:
Nb x g
Q kg/ha = x 10 000
s
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
Nb – numărul total de bulbi din probele recoltate,
g – greutatea medie a bulbilor, în kg,
s – suprafaţa totală a punctelor de evaluare, în m2.
Tabelul 2.12.
Fişa de înregistrare şi calcul
pentru evaluarea producţiei de ceapă uscată
Nr.crt Specificare Nr. de ordine al probelor
. 1 2 3 4 5 .....
1. Numărul de bulbi
2. Greutatea bulbilor pe probelor, în kg
3. Greutatea medie a bulbilor, în g
4. Suprafaţa totală a probelor, în m2
5. Producţia medie, în kg/ha
6. Suprafaţa totală cultivată, în ha
7. Producţia totală, în kg

EVALUAREA PRODUCŢIEI LA VARZĂ DE TOAMNĂ

Evaluarea în câmp a producţiei de varză de toamnă se face când 10% din

plante au format căpăţâni apte pentru consum, iar restul plantelor sunt în curs de
învelire a căpăţânii. Metodologia de evaluare este următoarea:
a. Probele evaluate trebuie să fie cât mai reprezentative şi recoltate din cel
puţin 5 puncte de evaluare pentru suprafeţe de până la 10 ha şi de 10 pentru suprafeţe
mai mari de 10 ha. Punctele se fixează şi se marchează în teren pe diagonala
parcelei, la distanţe egale în funcţie de lungimea diagonalei şi numărul probelor.
Mărimea unui punct de evaluare este de 8 m2.
b. Evaluarea producţiei în punctele stabilite se face prin înregistrarea
elementelor de productivitate precizate din tabelul 2.13.
Tabelul 2.13.
Fişa de înregistrare şi calcul pentru evaluarea producţiei de varză de toamnă
Nr. Specificare Nr. de ordine al probelor
crt. 1 2 3 4 5 ...
1. Numărul total de căpăţâni
- nr. de căpăţâni formate
- nr. de căpăţâni în curs de formare
2. Greutatea căpăţânilor formate, în kg
3. Greutatea medie a căpăţânilor formate, în kg
4. Suprafaţa totală a probelor, în m2
5. Producţia medie, în kg/ha
6. Suprafaţa totală cultivată, în ha
7. Producţia totală, în kg

c. Calcularea producţiei evaluate în funcţie de cele înregistrate se face cu

ajutorul următoarei formule:
Nc x g
Q kg/ha = x 10 000
s
unde: Q kg/ha – producţia medie la hectar,
Nc – numărul total de căpăţâni din probele recoltate,
g – greutatea medie a căpăţânilor formate, în kg,
s – suprafaţa totală a punctelor de evaluare, în m2.
71
 EVALUAREA PRODUCŢIEI DE FRUCTE

Evaluarea producţiei de fructe se realizează separat pe specie şi soi. Numărul

minim de pomi care se examinează este de 2% (2-5%). Pentru ca evaluarea să fie cât
mai exactă se aleg pomi cei mai reprezentativi ca vigoare, stare de sănătate şi
încărcătură de fructe, dispuşi pe diagonala parcelei, evitându-se pomii din rândurile
marginale.
Evaluarea producţiei se face prin numărarea fructelor.
La plantaţiile în primul şi al doilea an de rod se numără toate fructele de pe
pomii aleşi. Începând cu anul trei de producţie şi până în anul al şaselea inclusiv se
aleg două şarpante de încărcătură medie pe fiecare pom şi se numără fructele de pe
şarpantele respective, iar rezultatul numărătorii se împarte la 2, pentru a afla
încărcătura medie pe şarpantă.
La pomii mai în vârstă se alege câte o singură şarpantă din pom, astfel ca
aceasta să aibă o încărcătură medie de fructe comparativ cu celelalte şarpante ale
pomului respectiv şi se numără fructele găsite pe această şarpantă.
La pomii tineri în primii 2 ani de rod, producţia pe pom se obţine direct, prin
numărarea tuturor fructelor.
Fiecărui pom ales şi analizat odată cu numărătoarea fructelor i se numără şi
şarpantele (axul se consideră tot şarpantă). După aceea se determină numărul mediu
de fructe pe pom şi greutatea acestora în kg. Pentru determinarea greutăţii se folosesc
datele referitoare la greutatea medie a unui fruct pe soiuri şi numărul de fructe la kg.
După ce se determină greutatea fructelor pe şarpantă, se înmulţeşte cu numărul
de şarpante din acelaşi pom, pentru fiecare pom analizat în parte. Însumând
cantităţile de fructe de la toţi pomii analizaţi şi împărţind la numărul de pomi rezultă
încărcătura medie de fructe pe pom. Aceasta se înmulţeşte cu numărul de pomi
existenţi la un ha de plantaţie şi se obţine astfel producţia medie la ha. Datele
înregistrate se trec într-o fişă de calcul (tabelul 2.14).
Tabelul 2.14.
Fişa de înregistrare şi calcul
pentru evaluarea producţiei de fructe
Nr.cr Specificare Pomi analizaţi
t. 1 2 ............ media
1. Nr. Pomi
2. Nr. şarpante pe pom
3. Nr. fructe pe şarpantă analizată
4. Greutatea medie a unui fruct, în kg
5. Greutatea totală a fructelor pe şarpantă, în kg
6. Greutatea totală a fructelor, în kg
7. Producţia, în kg/pom
8. Producţia medie, în kg/pom
9. Producţia medie, în kg/ha

Pentru calcul se vor utiliza formulele:

N.fr.ş.
Pr.kg.ş = sau N.fr.ş. x G.m.fr.
N.fr.kg

Pr.kg.p. = kg.fr.ş. x N.ş.

S.p.t.p.a.
Pr.m.kg.p. =
N.p.a.
Pr.m.kg/ha = Pr.m.kg.p. x N.p.ef.e.ha

72
 unde: Pr.kg.ş. – producţia în kg pe şarpantă,
N.fr.ş. – numărul de fructe pe şarpantă,
N.fr.kg. – numărul de fructe la kg,
G.m.fr. – greutatea medie a unui fruct,
Pr.kg.p. – producţia în kg / pom,
kg.fr.ş. – kg fructe pe şarpantă,
N.ş. – numărul şarpantelor,
Pr.m.kg.p. –producţia medie în kg / pom,
S.p.t.p.a. – suma producţiei tuturor pomilor analizaţi,
N.p.a. – numărul pomilor analizaţi,
Pr.m.kg/ha – producţia medie în kg/ha,
N.p.ef.e.ha – numărul pomilor efectiv existenţi la ha.

EVALUAREA PRODUCŢIEI DE STRUGURI

Metodologia de evaluare a producţiei de struguri presupune delimitarea

parcelelor după gradul de uniformitate, soi etc. şi determinarea pentru fiecare parcelă
delimitată a următoarelor:
- numărul butucilor pe rod la ha,
- producţia medie de struguri / butuc,
- producţia medie de struguri / ha,
- producţia totală de struguri.
a. Numărul de butuci pe rod la hectar se află folosind următoarea relaţie:
1 000
N.b.ha. = N.g.
d.r. x d.b.
unde: N.b.ha. – numărul de butuci pe rod la hectar,
d.r. – distanţa dintre rânduri, în m,
d.b. – distanţa dintre butuci pe rând, în m,
N.g. – numărul mediu de goluri la hectar.
b. Evaluarea producţiei de struguri pe butuc. După stabilirea numărului de
butuci pe rod la hectar, pentru a evalua producţia de struguri pe butuc, este necesar
să se numere toţi strugurii de pe un număr de 1-2% din butucii existenţi în parcelă, în
funcţie de uniformitatea plantaţiei.
Deoarece parcelele în plantaţiile de vii au o suprafaţă de 3-5 ha este
recomandat să se efectueze numărătoarea strugurilor pe fiecare al zecelea butuc din
15 în 15 rânduri, exceptându-se butucii situaţi pe marginea parcelei. Procedându-se
astfel, rezultă că la o parcelă de circa 5 ha vor fi număraţi strugurii de pe circa 200
butuci (28 rânduri a câte 7 butuci din fiecare rând).
După aceea se calculează producţia de struguri pe butuc folosindu-se
următoarea formulă:
G.m.s. x N.s.
P.m.b. =
N.b.a.
unde: P.m.b. – producţia medie pe butuc, în g,
G.m.s. – greutatea medie a strugurilor (specifică soiului), în g,
N.s. – numărul de struguri găsiţi la numărătoare,
N.b.a. – numărul butucilor analizaţi.
c. Calcularea producţiei la hectar. Cunoscând producţia de struguri pe butuc
şi numărul de butuci la hectar, se determină producţia medie de struguri la hectar
după formula:
P.m.ha. – N.b.ha. x P.m.b.

73
 unde: P.m.ha. – producţia medie de struguri la ha, în kg,
N.b.ha. – numărul de butuci pe rod la hectar,
P.m.b. – producţia medie pe butuc, în kg.
d. Evaluarea producţiei totale de struguri. Mai întâi se evaluează producţia de
struguri pe fiecare parcelă prin înmulţirea producţiei de struguri / ha cu suprafaţa
parcelei şi după aceea, prin însumarea producţiei la toate parcelele, se obţine
producţia totală de struguri.
Pentru înregistrarea datelor se poate folosi modelul de fişă din tabelul 2.15.
Tabelul 2.15.
Fişa de înregistrare şi calcul pentru evaluarea producţiei de struguri

Nr. Specificare Butuci analizaţi

crt. 1 2 ……………
1. Parcela
2. Suprafaţa, în ha
3. Soiul
4. Nr. de butuci pe rod la hectar
5. Nr. mediu de ciorchini pe butuc
6. Greutatea medie a unui strugure
7. Producţia medie, în kg/butuc
8. Producţia medie, în kg/ha
9. Producţia totală, în kg

EVALUAREA PRODUCŢIEI DE FÂN

Probele pentru evaluarea producţiei se vor cosi de pe suprafeţe de control de

cel puţin 1 m2 din 5 puncte pentru tarlale de până la 10 ha, la care se adaugă câte 1
punct de evaluare pentru fiecare 5 hectare în plus.
Producţia de fân se obţine prin înmulţirea producţiei de masă verde cu un
coeficient de transformare menţionat în tabelul 2.16, în funcţie de umiditatea la
recoltare a diferitelor specii şi procedeul de uscare.
În timpul procesului de uscare se produc pierderi cantitative datorită proceselor
fiziologice şi fenomenelor meteorologice care variază în funcţie de procedeul de
uscare, între 25-45% la uscarea fânului pe sol şi 20-30% la uscarea pe suporţi.
Tabelul 2.16.
Coeficienţii de transformare a producţiei de
masă verde în fân
Nr. Cultura Umiditatea Coeficienţi de transformare
crt. medie la în fân
recoltare Uscare pe sol Uscare pe
suporţi
1. Leguminoase perene, amestecuri de 78-82 0,15 0,17
leguminoase cu graminee perene şi
anuale, raigras aristat şi peren, golomăţ
şi ovăscior
2. Fâneţe naturale, timoftică, păiuşul roşu, 74-78 0,18 0,21
păiuşul de livezi şi păiuşul înalt,
recoltate la înspicare
3. Culturile de la pct. 2 recoltate la 70-74 0,21 0,25
începutul înfloritului

2.8. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiți experiența de câmp:

...............................................................................................................................
........................................................................................................................................

74
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2. Care sunt caracteristicile câmpului de experiențe?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
3. Cum se administrează îngrășămintele în experiențele agricole?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
4. Care sunt metodele de așezare a experiențelor?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
5. Cum se elimină influența golurilor dintr-o experiență?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
6. Cum se alege terenul pentru loturile demonstrative?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

2.9. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Observaţia în comparaţie cu experimentarea este:

(a) Cea mai importantă metodă de tehnică experimentală.
(b) Mai rapidă şi exactă.
(c) Accesibilă, expeditivă dar puţin precisă.

75
2. O carateristică importantă a câmpului de experienţă este:
(a) Modificarea solului prin intervenţie antropică.
(b) Uniformitatea solului.
(c) Prezenţa unui complex de soluri.

3. Culturile recomandate pentru a „copia” neuniformitatea solului sunt:

(a) Orzoaică, muştar.
(b) Porumb, trifoi.
(c) Cartof, sfeclă pentru zahăr.
4. Unitatea fundamentală a experienţei de câmp este:
(a) Banda de protecţie.
(b) Parcela experimentală.
(c) Eliminările frontale şi laterale.
5. Durata experienţelor de câmp trebuie să cuprindă:
(a) Cel puţin un ciclu experimental de 2 ani.
(b) Cel puţin un ciclu experimental de 3 ani.
(c) Cel puţin un ciclu experimental de 4 ani.

6. Gradele de libertate (GL) se folosesc la:

(a) Calcularea lui s2.
(b) Coeficientul de corelaţie.
(c) Coeficientul de regresie.
7. Semănatul experienţei, cu excepţia celor cu epoci de semănat, trebuie
executat:
(a) La intervale de 1 zi pentru fiecare parcelă experimentală.
(b) La intervale de 2 zile pentru fiecare parcelă experimentală.
(c) În aceeaşi zi pentru toate parcelele experimentale.

8. Eliminările laterale şi frontale ale parcelei experimentale, la cereale sunt de:

(a) 4 rânduri laterale şi 0,1 m la capetele frontale.
(b) 1-2 rânduri laterale şi 0,5 m la capetele frontale.
(c) 4-5 rânduri laterale şi 0,5 m la capetele frontale.

9. Metoda grilajelor se foloseşte numai pentru aşezarea:

(a) Experienţelor monofactoriale.
(b) Experienţelor bifactoriale.
(c) Experienţelor trifactoriale.

10. La metoda blocurilor este indicat ca numărul variantelor cuprinse în bloc sa

nu depăşească:
(a) 12 variante.
(b) 17 variante.
(c) 19 variante.

11. Cea mai precisă metodă de aşezare a experienţelor este:

(a) Metoda blocurilor.
(b) Metoda pătratului latin.
(c) Metoda dreptunghiului latin.
1.c, 2.b, 3.a, 4.b, 5.b, 6.a, 7.c, 8.b, 9.a, 10.a, 11.b

76
 2.10. REZUMAT

Tehnica experimentală este o metodologie de cercetare care oferă

cunoştinţe largi în ceea ce priveşte modul de organizare a experienţelor agricole,
înregistrarea datelor şi prelucrarea lor statistică, precum şi interpretarea
rezultatelor obţinute.
Experienţa de câmp reprezintă o cultură comparativă executată conform
regulilor de tehnică experimentală, pe parcele egale ca mărime şi cât mai grupate
în spaţiu, planificată cu scopul de a studia acţiunea unuia sau mai multor factori
experimentali în vederea rezolvării unor probleme specifice producţiei agricole.
Experienţele s-au impus în cercetare prin precizia şi exactitatea planificării şi
executării lor. Câmpul de experienţă reprezintă instrumentul esenţial de cercetare
ştiinţifică, care contribuie, prin studiul fenomenelor, la lărgirea cunoştinţelor
ştiinţifice. El constituie fundamentul cel mai solid pe care se clădesc ştiinţele
agronomice.
Proiectarea experienţelor de câmp presupune formularea scopului şi a
obiectivelor urmărite, precum şi elaborarea protocolului de lucru (a metodologiei
de experimentare), de la sinteza bibliografică la folosirea rezultatelor.
Executarea experienţelor presupune organizarea activităţii în teren, lucrările
de parcelare şi pichetare, aplicarea tehnologiei stabilite (administrarea
îngrăşămintelor, lucrările solului, semănatul, lucrările de îngrijire, recoltat),
precum şi efectuarea observaţiilor, determinărilor, recoltarea probelor etc. pentru
realizarea obiectivelor de cercetare.
La alegerea metodei de aşezare a parcelelor experimentale, respectiv a
întregii experienţe se ţine seama de numărul factorilor cercetaţi (monofactorială
sau polifactorială), numărul variantelor (mai puţine de 12 sau mai multe),
uniformitatea solului, forma şi mărimea terenului pentru amplasarea
experienţelor, natura experienţei (cu soiuri, îngrăşăminte, tratamente fitosanitare,
lucrările solului etc.). În tehnica experimentală se folosesc următoarele metode
de aşezare a experienţelor: metoda blocurilor, metoda pătratului latin, metoda
dreptunghiului latin, metoda grilajelor, metoda parcelelor subdivizate.
Loturile demonstrative sau culturile demonstrative reprezintă în esenţă
experienţe ce se execută pe suprafeţe mai mari, după o tehnică adecvată, cu
scopul de a scoate în evidenţă rezultatele obţinute de cercetare în câmpurile
experimentale (pe parcele mici) şi de a fi demonstrate pentru toţi cei care
lucrează în producţie.

2.11. BIBLIOGRAFIE

1. Rusu, T., 2007, Tehnică experimentală. Curs litografiat, Editura AcademicPres

USAMV Cluj-Napoca.
2. Ardelean, M., R. Sestraş, Mirela Cordea, 2002, Tehnica experimentală horticolă.
Editura Academicpres, USAMV Cluj-Napoca.
3. Ceapoiu, N., 1968, Metode statistice aplicate în experienţele agricole şi biologice.
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
4. Fisher, R.A. şi F. Yates, 1963, Statistical tables for biological, agricultural and
medical research. Oliver and Boyd, Edinburgh.
5. Guş, P., 1986, Tehnică experimentală. Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
6. Pearson, E.S. şi H.O. Hartley, 1966, Biometrika tables for statisticians (Vol.1).
University Press, Cambridge.
7. Săulescu, N.A., N.N. Săulescu, 1967, Câmpul de experienţă (ediţia a-II-a). Editura
Agro-Silvică Bucureşti.
8. Snedecor, G., 1968, Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi
biologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
77
 Capitolul 3. INTERPRETAREA DATELOR EXPERIMENTALE
Cuprins
3.1. Erori experimentale ............................................................. 79
3.2. Modalităţi de interpretare a datelor experimentale .............. 80
3.2.1.Organizarea bazei de date ........................................... 81
3.2.2.Media aritmetică, geometrică ..................................... 82
3.2.3.Analiza varianţei ......................................................... 83
3.2.4.Testul F ....................................................................... 84
3.2.5.Testul t ........................................................................ 85
3.2.6.Testul Duncan ............................................................. 85
3.2.7.Coeficientul de corelaţie „r”........................................ 86
3.2.8.Coeficientul multiplu de corelaţie .............................. 87
3.2.9.Coeficientul de determinaţie (indice de precizie) ....... 87
3.2.10.Coeficientul de regresie ............................................ 88
3.3. Întrebări recapitulative ......................................................... 88
3.4. Teste de autoevaluare .......................................................... 89
3.5. Rezumat ............................................................................... 90
3.6. Bibliografie .......................................................................... 90

Introducere Acest capitol prezintă modalitatea de înregistrare corectă a datelor

primare, acuratețea obținerii datelor experimentale, organizarea
bazei de date și prelucrarea acestora. De asemenea sunt prezentate
etapele analizei varianței, a testului Duncan, precum și alte
modalități de valorificare a datelor experimentale. Capitolul se
încheie cu prezentarea unei bibliografii selective, a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica
prezentată în cuprinsul capitolului.

Obiectivele capitolului

La sfârșitul acestui capitol vei fi capabil:

- să identifici și să elimini erorile experimentale;
- să calculezi și să interpretezi indicatori ca: mediile,
varianţa şi analiza varianţei, testul F, abaterea normală,
coeficientul de corelaţie, testul Duncan;
- să stabilești natura interacțiunii dintre factorii
experimentali.

Durata medie de studiu individual – 7 ore

78
 3.1. ERORI EXPERIMENTALE

Problema de bază a oricărei experienţe cantitative este de a determina direct sau indirect
„valoarea adevărată” a aportului fiecărui factor cercetat, astfel încât să se poată face generalizări, să
se elaboreze recomandări valabile ori de câte ori apare fenomenul respectiv, fără a fi necesare
organizarea de noi experienţe. Deosebit de important este obţinerea corectă a datelor primare (de
bază) care se interpretează, întrucât în mod inevitabil, fiecare şir de măsurători ale unei cantităţi este
afectat de erori, de natură şi importanţă deosebită.
Erorile experimentale sunt formate din erori elementare mici, cu semnul plus sau minus.
Dacă „E” este mărimea uneia dintre erorile elementare presupuse egale, atunci posibilitatea ca E să
fie cu semnul + (pozitive) este ½, de asemenea ½ cu semnul – (negative). Dacă există n erori
probabilitatea ca toate erorile să fie pozitive (n x E) este ( ½ )n.
Probabilitatea ca toate erorile să fie pozitive, afară de unul, este:
n [ ( ½ )n-1 x ( ½ )1] = n ( ½ )n
Prin interpretarea datelor experimentale se urmăreşte şi separarea erorilor experimentale,
exprimarea lor în cifre, înlăturarea lor dacă este posibil, astfel încât „valoarea adevărată” care
reflectă capacitatea reală a variantelor experimentale, să fie cea reală.
Erorile care denaturează datele experimentale pot fi grosolane, sistematice şi accidentale.
Primele două grupe sunt dependente, în mare măsură, de modul de organizare şi executare a
experienţelor, de cercetător şi precizia instrumentelor folosite. Erorile accidentale (întâmplătoare)
sunt independente de cercetător.
Erorile grosolane se datorează neaplicării regulilor de tehnică experimentală, a neglijenţei şi
slabei pregătiri profesionale a cercetătorului. Erorile grosolane nu sunt admise, nu pot fi înlăturate
prin calcul, afectează rezultatele şi denaturează concluziile. Erorile grosolane pot să apară datorită
suprafeţelor inegale a parcelelor experimentale (măsurători greşite, pichetare neglijentă etc.),
influenţei marginii (îndeosebi când se lucrează fără randomizarea variantelor), influenţei golurilor
(îndeosebi când acestea apar în primele faze de vegetaţie), precum şi a cântăririlor greşite sau a
înregistrării greşite a rezultatelor etc.
Erorile sistematice nu variază la repetarea unei măsurători în condiţii practic identice,
afectează toate variantele dintr-o experienţă sau numai pe cele dintr-un bloc şi se datorează, în
general, neuniformităţii solului, condiţiilor climatice, ineficacităţii unor tratamente etc. Erorile
sistematice sunt mai puţin dăunătoare, întrucât se pot exprima în cifre şi elimina. Diferenţele de
producţie dintre parcelele repetiţii se datorează, în principal, acestei grupe de erori.
Erorile accidentale (întâmplătoare, aleatoare, imprevizibile) variază imprevizibil, atât ca
valoare cât şi ca semn, la repetarea unei măsurări în condiţii practic identice. Sunt erori care rămân
după ce se estimează toate celelalte surse probabile de erori. Erorile accidentale se pot exprima în
cifre, deoarece se grupează simetric în jurul mediei aritmetice, conform Legii lui Gauss. Important
este ca aceste erori să fie cât mai reduse.
Oscilaţia producţiilor cauzate de mersul vremii, de la un an la altul, nu trebuie considerate
erori, întrucât ele exprimă situaţia reală din fiecare an. Dacă în cursul ciclului experimental intervin
ani care se abat de la cei obişnuiţi (secetă, regim termic) experienţa trebuie prelungită, astfel că la
încheierea ei să fie obţinute rezultate pe trei ani normali.
Valorificarea datelor experimentale se realizează numai după ce ne convingem că datele
obţinute într-o experienţă (variaţiile de producţie) se datorează factorului sau factorilor studiaţi ori
erorilor experimentale. Verificarea experienţelor se realizează prin analiza varianţei, metodă
propusă de E.A.Fisher şi se caracterizează prin aceea că erorile sunt analizate sub raportul cauzelor
care le provoacă. Analiza varianţei ne ajută să facem o comparaţie între mărimea variaţiilor de
producţie datorate factorilor studiaţi şi ce a variaţiilor de producţie cauzate de diferite erori
experimentale.

79
 În situaţia în care ajungem la concluzia că variaţiile de producţie se datorează factorilor
studiaţi şi nu erorilor experimentale, suntem siguri că diferenţele de producţie obţinute între
variantele experimentale sunt certe şi vom stabili în continuare gradul lor de semnificaţie.

3.2. MODALITĂŢI DE INTERPRETARE A

DATELOR EXPERIMENTALE

Pentru interpretarea rezultatelor experimentale se folosesc indicatori ca: mediile, varianţa şi

analiza varianţei, testul F, abaterea normală, coeficientul de corelaţie etc.
Schema de principiu pentru prelucrarea datelor experimentale este prezentată în figura 3.1
(după W.Copony şi colab., 1980).

Ipoteza de lucru pentru un proiect de cercetare

Întocmirea fişei de cercetare

Datele experimentale rezultate

Intenţia de a aproxima un nor de puncte printr-o expresie matematică

Organizarea bazei de date în tabele cu dublă intrare (tabele bilaterale

XiYi) în care se ordonează rezultatele experienţei

Reprezentări grafice în plan sau în spaţiu a rezultatelor experimentale

brute pentru a obţine o imagine optică a tipului de dependenţă XY, YXi

Alegerea expresiei matematice Y = f (X, Z, Q …) ce pare a fi cea mai

adecvată pentru aproximarea norului de puncte

Prelucrarea bazei de date pentru expresia matematică aleasă. Rezultă:

ecuaţie matematică, coeficienţi de corelaţie, analiza varianţei pentru
semnificaţia indicatorilor statistici, reprezentarea grafică a ecuaţiilor cu
norul de puncte reale, tabelul cu reziduale.

Analiza gradului de aproximare a norului de puncte prin expresia NU

matematică aleasă - CORESPUNDE CERINŢELOR
DA

Interpretarea statistică a indicatorilor statistici

Interpretarea biologică a rezultatelor prelucrate

Corespunde cu ipoteza emisă la înfiinţarea experienţei NU

Elaborarea de lucrări ştiinţifice şi recomandări pentru practică

Figura 3.1. Schema de principiu pentru prelucrarea datelor experimentale

80
 3.2.1. ORGANIZAREA BAZEI DE DATE

Rezultatele experimentale obţinute într-o experienţă de câmp se pot referi la date de

producţie, calitatea acesteia, gradul de îmburuienare, atacul de boli şi dăunători, caracteristici
fiziologice, rezistenţa la erbicide etc. Aceste determinări se pot exprima în unităţi de măsură
absolute (t, kg, g, m, cm, note etc.), iar altele în valori procentuale (gradul de îmburuienare, gradul
de atac, rezistenţa la ger, procentul de pierderi la păstrare etc.).
Înregistrarea datelor experimentale se face în mod sistematic, pentru fiecare parcelă în parte,
iar apoi se transformă valorile cantitative, de exemplu producţia, în t sau kg/ha.
Organizarea bazei de date este foarte importantă pentru a putea verifica în continuare
corectitudinea datelor înregistrate şi pentru a ajuta la prelucrarea corespunzătoare din punct de
vedere statistic.
Datele obţinute se înscriu într-un tabel identic cu schema de aşezare a parcelelor în
experienţa de câmp. Ca exemplu se ia o experienţă cu 9 variante în 3 repetiţii (n = b = l = 3) cu
sisteme de lucrare a solului (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1.
Înscrierea datelor de producţie, transformate în kg/ha, conform
schemei de amplasare a experienţei de câmp

L1 L2 L3 ΣB
B1 1 2 3 4 5 6 7 8 9
3.730 3.986 3.683 3.612 3.615 3.586 3.625 3.752 3.645 33.234
B2 7 9 6 1 8 2 4 3 5
3.615 3.610 3.543 3.642 3.761 3.997 3.590 3.720 3.598 33.076
B3 5 4 8 7 9 3 1 6 2
3.642 3.640 3.784 3.642 3.625 3.650 3.760 3.592 3.920 33.255
ΣL 33.233 33.130 33.202 99.565

După cum se vede din tabelul 3.1, în partea de sus a fiecărei parcele, se notează numărul
variantei, conform randomizării aplicate în fiecare bloc, iar în centrul parcelei se trece producţia
obţinută. Pentru a ne verifica în două direcţii şi pentru a constata eventuale diferenţe mari între
blocuri şi coloane, se efectuează suma producţiei fiecărui bloc (Σ B) şi suma producţiei fiecărei
coloane (Σ L). Suma blocurilor trebuie să fie egală cu suma coloanelor (99.565 kg în exemplul
menţionat), aceasta fiind prima „cheie” de verificare a corectitudinii calculelor.
Rezultatele experimentale se înscriu, în continuare, într-un tabel sistematic, pe variante şi
repetiţii (tabelul 3.2).
Tabelul 3.2.
Înscrierea sistematică a datelor (producţia în kg/ha), pe variante şi repetiţii

Nr. Varianta tehnologică Blocul ΣV Media

crt. I II III variantei
1 Plug + disc 3.730 3.642 3.760 11.132 3.710,66
2 Plug + gr.rotativă 3.986 3.997 3.920 11.903 3.967,66
3 Disc – 2x 3.683 3.720 3.650 11.053 3.684,33
4 Disc + gr.rotativă 3.612 3.590 3.640 10.842 3.614,00
5 Grapă rotativă 3.615 3.598 3.642 10.855 3.618,33
6 Paraplow + disc 3.586 3.543 3.592 10.721 3.573,66
7 Paraplow + gr.rotativă 3.625 3.615 3.642 10.882 3.627,33
8 Cizel + gr.rotativă 3.752 3.761 3.784 11.297 3.765,66
9 Semănat direct 3.645 3.610 3.625 10.880 3.626,66
ΣB 33.234 33.076 33.255 99.565

81
 În tabelul 3.2, după înscrierea sistematică a datelor, se calculează suma fiecărei variante în
cele trei repetiţii (Σ V) şi suma fiecărui bloc (Σ B). Suma variantelor trebuie să fie egală cu suma
blocurilor şi egală cu sumele blocurilor şi coloanelor din tabelul 3.1. Aceasta constituie a doua
„cheie” de verificare a exactităţii datelor şi a corectitudinii executării calculelor.
Tabelul astfel obţinut va constitui baza efectuării, în continuare, a calculelor necesitate de
analiza varianţei.

3.2.2. MEDIA ARITMETICĂ, GEOMETRICĂ

La repetarea unei anumite determinări, valorile care sunt mai apropiate de media acesteia, se
repetă mai des, decât valorile care prezintă abateri mai mari de la medie, cu alte cuvinte, frecvenţa
valorilor apropiate de medie este mai mare şi scade cu atât mai mult, cu cât valoarea notată se abate
mai mult de la medie.
În cazul în care producţia a două parcele (a şi b) urmărite în trei repetiţii (n) este: x1 = 3, x2 =
5, x3 = 7 pentru parcela „a”, respectiv x1 = 4,5, x2 = 5,0, x3 = 5,5 pentru parcela „b”, se pune
întrebarea care valoare va trebui considerată ca fiind probabil cea mai apropiată de valoarea
adevărată.
Pentru a obţine răspunsul se poate folosi:
- media aritmetică (media adunării): x = x ;
n
- media geometrică: x = √x1 . x2 . .......... xn ;
- media aritmeticã ponderatã: x = n1 x1  n 2 x 2  n 3 x 3  ...  n k x k ;
n
- mediana (valoarea centrală): x m, adică valoarea din mijloc când datele sunt înscrise în
ordinea mărimii lor, sau chiar valoarea x care apare cel mai frecvent în şirul respectiv de valori.
Mediile calculate vor fi cu atât mai apropiate de valoarea adevărată, cu cât există mai multe
valori individuale (x), deci cu cât este mai mare numărul repetiţiilor (n), iar valorile sunt cât mai
strâns grupate în apropierea mediei.
În exemplul anterior, valoarea mediei este 5 în ambele situaţii, insuficientă pentru
caracterizarea unui şir de valori, întrucât nu ne dă nici o informaţie asupra dispersiei valorilor în
jurul mediei. Astfel, aceeaşi medie poate fi obţinută din valori care se abat mai mult sau mai puţin,
în plus sau în minus de la valoarea medie. Precizia oricărei determinări este caracterizată de
dispersia mai mică, cu alte cuvinte de „îngustarea curbei” (figura 3.2).

1 – precizie bună
1 2 – precizie mai slabă

2
x
Figura 3.2. Curba lui Gauss pentru două şiruri de măsurători

Pentru a caracteriza dispersia valorilor, cea mai potrivitã mărime statisticã este abaterea
standard (sd) care se obţine din abaterea medie pãtraticã (s2). În practicã 68,27% din numărul
determinărilor individuale dau rezultate în limitele x  s , iar 95,45% între x  2 s . De aici rezultã,
cã precizia unei determinări este cu atât mai mare, cu cât abaterea standard este mai micã. Cu alte
cuvinte, rezultatele măsurării pot fi reprezentate sub forma: x = x  2 s cu un nivel de încredere de
95%, ceea ce înseamnă o probabilitate de 0,95 ca rezultatul sã fie în acest interval.

82
 xx
Expresia se numeşte abaterea normalã, se notează cu litera t şi reprezintă diferenţa
s
dintre media aritmeticã ( x ) şi o observaţie oarecare (x), raportate la abaterea standard.
Varianţa (s2) este o măsură a neomogenităţii datelor experimentale. Ea este de fapt, abaterea
medie pătratică şi se calculează prin raportarea sumei pătratelor abaterilor de la medie (SP) la
numărul gradelor de libertate (GL) (s2= SP ). Pentru calcularea SP şi GL se folosesc mai multe
GL
formule identice:
 x
2

  2
SP   x  x   x 2

n
   x 2  x x   x 2  n x
2

GL sau termenii independenţi sunt egali, în general, cu numărul termenilor la care se referã
s2 minus unu (GL = n-1). Cu cât valorile s2 şi s sunt mai mici, cu atât valorile x sunt mai
concludente (tabelul 3.3). Valorile de la situaţia „b”, din exemplul menţionat anterior, sunt mai
apropiate de valoarea adevărată, având o abatere standard foarte mică şi o varianţă redusă.
Tabelul 3.3.
Calculul varianţei

Parcela
A B
2
(x- x ) (x- x )2
x1=3 x1- x = 3 - 5 = - 2 4 x1= 4,5x1- x =4,5-5=0,5 0,25
x2=5 x2- x = 5 – 5 = 0 0 x2= 5,0x2- x =5,0-5=0,0 0,00
x3=7 x3- x = 7 – 5 = 2 4 x3= 5,5x3- x =5,5-5=0,5 0,25
Σx= 15 (x- x )2 = 8 Σx= 15 (x- x )2 = 0,50

x
 x  15  5 x
 x  15  5
n 3 n 3
GL = n-1 = 3-1 = 2 GL = n-1 = 3-1 = 2

s2
=
x  x2
8
 4 2
s =
x  x2


0.50
 0.25
GL 2 GL 2
2
s= s  42 s= s 2  0.25  0.5

Valoarea s2 descreşte la parcela b exprimând o neomogenitate redusã şi o medie aritmeticã

 x  x  sau suma
2
mai apropiatã de valoarea realã. Varianţa este cu atât mai micã cu cât
pãtratelor (SP) are valori mai mici, iar gradele de libertate sunt mai mari. Varianţa se micşorează
când erorile sunt reduse şi creşte numărul repetiţiilor.

3.2.3. ANALIZA VARIANŢEI

Analiza varianţei reprezintă procesul matematic de descompunere a varianţei totale în

diferite variaţii potrivit cauzelor care le provoacă (variante şi eroare).
În orice experienţã de câmp sunt diferenţe de producţie atât între parcelele repetiţii cât şi
între variante, cauzate de diferiţi factori:
- factorul studiat în experienţã – variaţiile se manifestã în principal prin diferenţele între
variante;
- neuniformitatea solului care se regăseşte ca diferenţe între blocuri sau blocuri şi coloane;
- interacţiunea dintre factori – când în experienţã se studiază mai mulţi factori;
- erori experimentale, îndeosebi cele aleatoare sau imprevizibile.

83
 Analiza varianţei ca metodă de interpretare a datelor experimentale constă în separarea
varianţei totale, pentru întreaga experienţă şi exprimarea numerică. Astfel, dispersia totală (SPT)
este determinată de SPV sau variaţia dintre variante, expresie a aportului factorului cercetat; SPB
(variaţia dintre blocuri), expresie a neuniformităţii solului; SPE ca expresie a erorilor accidentale şi
grosolane.
Din dispersia totală (SPT) se scade dispersia datorată neuniformităţii solului (SPB) şi cea
datorată factorului cercetat (SPV), rezultând dispersia ce se datorează influenţei unor factori ce nu se
cunosc, considerată eroare (SPE).

SPE = SPT – (SPB + SPv)

Valoarea obţinută este folosită pentru calcularea varianţei erorii (S2E), respectiv a abaterii
standard a diferenţelor dintre mediile aritmetice ale variantelor ( s d ) şi indirect a diferenţelor limită.
După epuizarea tuturor posibilităţilor de analizã rămâne un rest a cărui cauzalitate nu se
cunoaşte. Acest rest cade în sfera erorilor accidentale, din care cauzã varianţa acestui rest se
numeşte varianţa erorii.
Varianţa erorii reprezintă etalonul cu care se compară toate celelalte variante. Astfel, dacă
varianţa erorii este cu mult mai mică faţă de varianţa variantelor, înseamnă că diferenţele se
datorează factorului cercetat şi ele se vor menţine la repetarea experienţelor.
Dacă varianţa erorii este mare sau apropiată de varianţa variantelor, atunci influenţa
factorului cercetat nu este sigură şi se datorează unor cauze întâmplătoare.

3.2.4. TESTUL „F”

Testul F, raport a douã varianţe (denumit astfel de G.Snedecor, 1968, în cinstea lui
R.A.Fisher, cel care apus bazele analizei varianţei), ca modalitate de interpretare a rezultatelor
experimentale, asigurã punerea în evidenţã a diferenţelor reale dinte variantele cercetate, prin
compararea varianţei variantelor cu varianţa erorii. Varianţa erorii cuprinde întotdeauna numai
efectul fluctuaţiei întâmplătoare şi aportul datorat variantei, a factorului cercetat.
s2
Testul F se calculează cu formula: F = V2
sE
Valoarea F se modificã cu scăderea gradelor de libertate. Pentru interpretare se comparã F
experimental (calculat) cu valoarea F teoretic (anexele 1 şi 2) pentru probabilităţile de transgresiune
de 5% şi 1%. Când valoarea calculatã este mai micã decât valoarea corespunzătoare din tabel, testul
este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că cele douã varianţe sunt omogene, aparţin aceleaşi populaţii
statistice, diferentele obţinute se găsesc în limitele erorii. Când valoarea F exprimatã este mai mare
decât cea din tabel, testul este semnificativ, diferenţele trec peste limita erorilor, factorul cercetat
contribuind în măsură mai mare la varianţa rezultatelor decât factorii accidentali.
Pentru separarea variantelor semnificative de cele nesemnificative, se determinã diferenţa
minimã (limitã), asiguratã statistic, ce depăşeşte eroarea experimentalã pentru posibilitatea de
transgresiune (P) de 5%, 1%, 0,1%. Diferenţa limitã (DL) se calculează cu formula DL= t . sd în
care t este abaterea normalã (anexa 3), iar sd este abaterea standard a diferenţei.
Diferenţa dintre media aritmeticã ( x ) şi o observaţie oarecare (x), raportate la abaterea
standard poartã denumirea de abatere normalã şi se noteazã cu t. Deci : t = x  x
s
În tehnica experimentalã interesează acele valori care ies din limitele erorii experimentale,
întrucât acestea se datorează influenţei factorilor cercetaţi. De asemenea, interesează siguranţa sau
precizia rezultatului faţã de valoarea adevărată. Siguranţa este în legătură directã cu probabilitatea
de transgresiune (P).
Astfel, din totalul valorilor individuale (100%) în cazul distribuţiei normale 68,27% sunt
situate în dreapta şi în stânga mediei x pe un interval t = ± 1. Dacă limitele cresc la t = ± 2,

84
intervalul va cuprinde 94,95% din totalitatea observaţiilor, iar t = ± 3 intervalul va cuprinde 99,73%
din observaţiile individuale.
La aprecierea semnificaţiei diferenţelor, importanţă deosebită are probabilitatea ca aceasta
să depăşească anumite limite, cum ar fi t = ± 1, t = ± 2, t = ±3. Probabilitatea (P) se calculează
scăzând din probabilitatea tuturor observaţiilor (100%) frecvenţa relativă a valorilor individuale,
cuprinse între anumite limite (68,27%, 94,45%, 99,73% etc.).
Probabilitatea obţinerii valorilor mai mari decât x ± 2t (adică valori care sunt în afara
intervalului x ± 2t) este de:
P = 100 – 94,45 = 4,55%
Din motive practice nu se ia limita 4,55 ci P = 5% care corespunde unui t = ± 1,96. De
asemenea, se foloseşte şi limita P = 1% corespunzătoare unui t = ± 2,58 şi P = 0,1% unde t = ± 3,29.
Valorile care întrec media aritmetică cu t = ± 1,96 ( x + 1,96 < x < x - 1,96) având deci o
probabilitate de reproducere prin hazard mai mică de 5% sunt considerate ca valori asigurate
statistic. Aceste limite sunt valabile pentru repartiţia normală cu şiruri mai mari de valori. În
experienţele de câmp, valorile lui t sunt mai ridicate, întrucât se lucrează cu un şir de valori mai
restrâns.
Dacă admitem ca mediile variantelor ( x ) se grupează în jurul mediei generale ( x ) atunci t
= x  x sau t = d , în care abaterea standard a diferenţelor ( s d ) se calculează cu formula :
sd sd

2s E2
sd =
n
2
Unde s E este varianţa erorii, iar n este numărul de repetiţii.
Diferenţa de producţie dintre variantele cercetate şi varianta martor se comparã cu
diferenţele limitã sau diferenţele minime semnificative, stabilindu-se semnificaţia (tabelul 3.4).
Tabelul 3.4.
Semnificaţia diferenţelor
Specificare Diferenţe Specificaţia
pozitive negative
Diferenţe mai mari sau egale cu DL 5% - - nesemnificative
Diferenţe cuprinse între DL 5% şi DL x o semnificative
1%
Diferenţe cuprinse între DL 1% şi DL xx oo Distinct semnificative
0,1%
Diferenţe mai mari sau egale cu DL xxx ooo Foarte semnificative
0,1%

3.2.5. TESTUL „t”

Semnificaţia diferenţelor se poate stabili şi cu ajutorul valorii „t” calculate prin împărţirea
d
diferenţelor faţã de martor la eroarea standard a diferenţelor : t =
sd
Pe baza valorii t experimental (calculat) şi a gradelor de libertate ale erorii, se precizează
tabelar probabilitatea de transgresiune, notatã cu P şi semnificaţia adecvatã.

3.2.6. TESTUL DUNCAN

Testul Duncan sau metoda comparaţiilor multiple ia în considerare pe lângă gradele de

libertate ale erorii şi numărul variantelor din experienţã, iar din tabele foloseşte mai multe valori în
funcţie de depărtarea între mediile comparate în clasificarea variantelor.

85
 2 s E2
Valorile q din tabel nu se înmulţesc cu abaterea standard pentru diferenţe s d = ci
n
s E2
cu eroarea mediilor s x = care este de aproximativ 1,4 ori mai micã decât abaterea standard
n
pentru diferenţe.
Semnificaţia diferenţelor pentru probabilitatea de 5% se calculează cu relaţia: DS 5% = s x .
q. Valoarea q 5% se găseşte în anexa 6, la întretăierea rândului corespunzător GL al erorii cu
coloana corespunzătoare numărului de variante cuprinse între limitele comparaţiei. Valoarea DS 5%
pentru prima limită de comparaţie este egală cu DL 5%.
Pentru uşurarea comparaţilor se întocmeşte un tabel bilateral, în care variantele se trec în
ordine descrescătoare, fără a ţine seama de numărul de ordine şi se calculează diferenţele de
producţie, considerând pe rând fiecare variantã ca martor pentru toate celelalte.

3.2.7. COEFICIENTUL DE CORELAŢIE „r”

Corelaţia este un raport de dependenţǎ reciprocǎ ce existǎ între douǎ însuşiri variabile, în aşa
fel încât o schimbare anumitǎ într-o însuşire atrage după sine o anumitǎ schimbare (±) într-o altǎ
însuşire.
Prin analiza varianţei, testele F, t şi Duncan se stabilesc diferenţele reale dintre variante şi
asigurarea sau nu din punct de vedere statistic, fără a se putea preciza corelaţia dintre parametrii şi
legitatea legǎturilor în cazul unei dependenţe.
Doi parametric experimentali (x şi y; cantitatea de îngrăşăminte şi recolta) în cazul în care
sunt corelaţi între ei, nu variază independent unul de altul, întrucât au şi o dispersie comunǎ, o
varianţă comunǎ, numitǎ covarianţǎ. Covarianţa este produsul abaterii medii s2 xy.
x y
 xy 
n
s xy2 
n 1
Analog cu suma pătratelor abaterilor (SP) se foloseşte suma produselor abaterilor: SPr (xy).

SPr ( xy )   xy 
x y
n
Covarianţa se exprimǎ în unităţile experienţei, fiind greu de interpretat, considerat care
determinǎ folosirea coeficientului de corelaţie r ca indice pentru exprimarea corelaţiei.
În mod obişnuit una din variabile se notează cu x si este variabila independentǎ (doza de
îngrăşământ, soi, desime culturii etc.), iar cealaltă cu y şi este variabila dependentǎ (recolta).
Variabila y poate depinde de mai multe variabile independente.
Coeficientul de corelaţie r ca parametru statistic de exprimare a legăturii dintre variabilele x
şi y, are valori cuprinse între ± 1 şi 0. Valoarea 0 indicǎ lipsa totalǎ a corelaţiei, iar valoarea +1 sau
–1, dependenţa totalǎ pozitivǎ sau negativǎ între doi parametric. Semnul + al lui r aratǎ o creştere a
lui y odată cu creşterea lui x.
În general, valoarea coeficientului de corelaţie permite sǎ se răspundă la întrebarea în ce
măsură y, este dependent de x, judecând după o anumitǎ probǎ luatǎ dintr-un grup de date.
Coeficientul de corelaţie se calculează după diferite formule dintre care cele mai uzuale
sunt:

n  xy   x   y
r (A.G. Worthing, J. Geffner, 1959)
n x 2

 ( x ) 2  n  y 2  (  y ) 2 

86
 _ _

r
 ( x  x)  ( y  y) (N.A. Sǎulescu şi colab., 1967)
_ _
2 2
 ( x  x)  ( y  y)


 xy   
x y
r n (Bravai, după Davidescu şi colab., 1978)
( x) 2 ( y) 2 
  x2    y2  
  

 n   n 
   

Cea mai utilizatǎ este formula lui Bravai.

După calcularea coeficientului de corelaţie se verificǎ, cu ajutorul testului F sau a anexei 4

cu coeficienţii de corelaţie care pot fi consideraţi semnificativ diferiţi de zero la nivel de 5% şi 1%,
dacǎ este asigurat sau nu statistic.
r 2 ( n  2)
Valoarea lui F se obţine după formula: F  .
1 r2
Corelaţiile calculate între doi parametric, menţinând constant influenţa celorlalţi, se numesc
corelaţii parţiale.
Varianţa unui parametru, determinat de variaţia celuilalt, se exprimǎ procentual prin
coeficientul de siguranţǎ, care rezultǎ din înmulţirea pătratului coeficientului de corelaţie cu 100.

3.2.8. COEFICIENTUL MULTIPLU DE CORELAŢIE

în cazul în care dorim sǎ stabilim efectul simultan pe care îl exercitǎ doi sau mai mulţi
factori (x, z, q) asupra parametrului studiat, şi îndeosebi a intensităţii legăturii, se calculează
coeficientul multiplu de corelaţie:

bx  SPr ( yx)  SPr ( yz )  bq  SPr ( yq )

Rm 
SPy

în care:
Rm – coeficient multiplu de corelaţie
bx – coeficientul de regresie
bz - coeficientul de regresie
bq - coeficientul de regresie
SPr(yx) – suma produselor abaterilor
Spy – suma pătratelor abaterilor

3.2.9. COEFICIENTUL DE DETERMINAŢIE

(INDICE DE PRECIZIE)

Coeficientul de determinaţie este pătratul coeficientului multiplu de corelaţie. Se notează cu

litera d şi indică în procente influenţa unui factor asupra variabilităţii celuilalt, cu alte cuvinte, acea
parte a dispersiei factorului cercetat (y) care provine din variaţia factorului determinat x, z. De
exemplu: coeficientul multiplu de corelaţie între producţia de grâu şi îngrăşăminte cu azot este de
0,75, adică:
Rmy = 0,75
Dyx = 0,752 = 0,56
Dyx = 0,56 x 102 = 56%

87
 La variaţia producţiei de grâu, variaţia îngrăşămintelor cu azot a contribuit cu 56% sau din
dispersia producţiei de grâu, 56% se poate explica prin variaţia azotului.

3.2.10. COEFICIENTUL DE REGRESIE

Natura corelaţiei şi legitatea matematică prin care se caracterizează dependenţa între

parametri se stabileşte cu ajutorul ecuaţiilor matematice de tipul: y = x2; y = x; y = k + bx; y = k +
bx + cx2 etc., cea mai simplă fiind ecuaţia lineară, la care creşterii lui x îi corespunde o creştere
proporţională constantă pentru y. Prin reprezentarea grafică a ecuaţiei, obţinem o dreaptă, unde k
indică punctul de întretăiere al dreptei cu axa y (când x este 0), iar b, coeficientul de regresie indică
creşterea (sau scăderea când b este negativ) lui y, când x creşte cu unitatea. Dreapta de regresie se
trasează cu ajutorul punctelor grafice, dar numai în intervalul de la x minim la x maxim. În ecuaţia
_ _ _ _
de regresie, k  y  b x ; y şi x fiind mediile aritmetice pentru parametrii x şi y. Coeficientul de
regresie b, se poate calcula cu relaţia:
 xy 
x y
cov arianta xy SP xy r n
b   2
var ianta x SP x x 
Regresia poate fi parţialã între x şi y, când eliminãm influenţa celorlalţi factori sau
multiplã când stabilim concomitent influenţa factorului x şi a celorlalţi factori asupra lui y.

Prin analiza varianţei se stabileşte asigurarea statisticã a diferenţelor identificate între

variante, corelaţia precizează dependenţa între parametri, iar regresia natura corelaţiei.

3.3. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Precizați tipurile de erori și cum pot fi înlăturate acestea?

...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2. Ce reprezintă analiza varianței?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
3. Ce reprezintă diferența limită (DL) și cum se stabilește semnificația
diferențelor?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

88
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
4. Cum se stabilește semnificația diferențelor la testul Duncan?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
5. Ce reprezintă corelația?
...............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

3.4. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Precizia oricărei experienţe este caracterizată de:

(a) Media geometrică a valorilor.
(b) Dispersia mai mare a valorilor.
(c) Dispersia mai mică a valorilor.

2. Semnificaţia diferenţelor este: distinct semnificativă, dacă:

(a) Diferenţele sunt cuprinse între DL5% şi DL1%.
(b) Diferenţele sunt cuprinse între DL1% şi DL0,1%.
(c) Diferenţele sunt mai mari sau egale cu DL0,1%.

3. Factorul F stabileşte:
(a) Dacă varianţa erorii este mai mică decât varianţa variantelor.
(b) Asigurarea statisticã a diferenţelor identificate între variante.
(c) Dacă diferenţele sunt mai mari sau egale cu DL5%.

4. Analiza varianţei (ANOVA) stabileşte:

(a) Dependenţa dintre factorii experimentali.
(b) Asigurarea statisticã a diferenţelor identificate între variante.
(c) Clasificarea variantelor.

5. Coeficientul de corelaţie stabileşte:

(a) Dependenţa dintre factorii experimentali.
(b) Asigurarea statisticã a diferenţelor identificate între variante.
(c) Clasificarea variantelor.
1.c, 2.b, 3.a, 4.b, 5.a

89
 3.5. REZUMAT

Problema de bază a oricărei experienţe cantitative este de a determina direct

sau indirect „valoarea adevărată” a aportului fiecărui factor cercetat, astfel încât
să se poată face generalizări, să se elaboreze recomandări valabile ori de câte ori
apare fenomenul respectiv, fără a fi necesare organizarea de noi experienţe.
Deosebit de important este obţinerea corectă a datelor primare (de bază) care se
interpretează, întrucât în mod inevitabil, fiecare şir de măsurători ale unei
cantităţi este afectat de erori, de natură şi importanţă deosebită. Prin interpretarea
datelor experimentale se urmăreşte şi separarea erorilor experimentale,
exprimarea lor în cifre, înlăturarea lor dacă este posibil, astfel încât „valoarea
adevărată” care reflectă capacitatea reală a variantelor experimentale, să fie cea
reală.
Erorile care denaturează datele experimentale pot fi grosolane, sistematice
şi accidentale. Primele două grupe sunt dependente, în mare măsură, de modul de
organizare şi executare a experienţelor, de cercetător şi precizia instrumentelor
folosite. Erorile accidentale (întâmplătoare) sunt independente de cercetător.
În situaţia în care ajungem la concluzia că variaţiile de producţie se
datorează factorilor studiaţi şi nu erorilor experimentale, suntem siguri că
diferenţele de producţie obţinute între variantele experimentale sunt certe şi vom
stabili în continuare gradul lor de semnificaţie. Pentru interpretarea rezultatelor
experimentale se folosesc indicatori ca: mediile, varianţa şi analiza varianţei,
testul F, abaterea normală, coeficientul de corelaţie etc.
În situaţia în care ajungem la concluzia că variaţiile de producţie se
datorează factorilor studiaţi şi nu erorilor experimentale, suntem siguri că
diferenţele de producţie obţinute între variantele experimentale sunt certe şi vom
stabili în continuare gradul lor de semnificaţie. Pentru interpretarea rezultatelor
experimentale se folosesc indicatori ca: mediile, varianţa şi analiza varianţei,
testul F, abaterea normală, coeficientul de corelaţie etc.
Valorificarea datelor obţinute într-o experienţă se poate realiza prin: analiza
varianţei - stabileşte asigurarea statisticã a diferenţelor identificate între variante;
testul Duncan – comparaţii multiple; corelaţia - precizează dependenţa între
parametri; regresia – arată natura corelaţiei.

3.6. BIBLIOGRAFIE

1. Rusu, T., 2007, Tehnică experimentală. Curs litografiat, Editura AcademicPres

USAMV Cluj-Napoca.
2. Ardelean, M., R. Sestraş, Mirela Cordea, 2002, Tehnica experimentală horticolă.
Editura Academicpres, USAMV Cluj-Napoca.
3. Ceapoiu, N., 1968, Metode statistice aplicate în experienţele agricole şi biologice.
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
4. Fisher, R.A. şi F. Yates, 1963, Statistical tables for biological, agricultural and
medical research. Oliver and Boyd, Edinburgh.
5. Guş, P., 1986, Tehnică experimentală. Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
6. Pearson, E.S. şi H.O. Hartley, 1966, Biometrika tables for statisticians (Vol.1).
University Press, Cambridge.
7. Săulescu, N.A., N.N. Săulescu, 1967, Câmpul de experienţă (ediţia a-II-a). Editura
Agro-Silvică Bucureşti.
8. Snedecor, G., 1968, Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi
biologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

90
 Capitolul 4. CALCULAREA REZULTATELOR
Cuprins
4.1. Analiza varianţei .................................................................. 92
4.1.1.Experienţe aşezate după metoda blocurilor ................ 92
4.1.2.Experienţe aşezate după metoda pătratului latin ........ 96
4.1.3.Experienţe aşezate după metoda dreptunghiului latin. 99
4.2. Testul t la experienţe aşezate după metoda blocurilor ......... 105
4.3. Testul Duncan la experienţe aşezate după metoda
blocurilor .............................................................................. 106
4.4. Analiza varianţei la experienţele bifactoriale cu aşezare în
blocuri .................................................................................. 107
4.5. Analiza varianţei la experienţe bifactoriale cu aşezare în
parcele subdivizate................................................................ 112
4.6. Corelaţii şi regresii ............................................................... 119
4.7. Bibliografie .......................................................................... 120

Introducere Acest capitol prezintă calculul analizei varianței diferențiat în

funcție de metoda de așezare, metoda blocurilor, metoda
pătratului latin și metoda dreptunghiului latin. De asemenea sunt
prezentate etapele analizei testului Duncan la experiențele așezate
după metoda blocurilor, precum și analiza varianței la
experiențele bifactorilae, corelații și regresii. Capitolul se încheie
cu prezentarea unei bibliografii selective.

Obiectivele capitolului

La sfârșitul acestui capitol vei fi capabil:

- să aplici analiza varianței la experiențe așezate după
diferite metode experimentale;
- să calculezi testul Duncan;
- să calculezi corelații și regresii.

Durata medie de studiu individual – 7 ore

91
 4.1. ANALIZA VARIANŢEI

4.1.1. EXPERIENŢE AŞEZATE DUPĂ METODA BLOCURILOR

Pentru a da cursului un pronunţat caracter practic şi aplicativ, se redau în continuare

exemple de calcule şi explicaţiile necesare.

1.Precizarea parametrilor experimentali:

- experienţă monofactorială cu şase soiuri de grâu, aşezată după metoda blocurilor pe două
rânduri (figura 4.1);
- numărul variantelor, v = 6;
- numărul blocurilor, n = 4;
- suprafaţa parcelei recoltabile 20 m2;
- masa recoltei / parcela recoltabilă s-a măsurat în kg.
Bloc III Bloc IV
5 2 6 3 1 4 1 3 5 6 2 4

6,0 4,5 4,0 5,9 4,8 8,5 5,3 6,7 5,9 4,1 4,9 8,3

Bloc I Bloc II
1 2 3 4 5 6 3 5 1 6 4 2

5,4 3,8 5,1 8,2 5,5 4,3 6,8 5,9 5,0 4,2 7,9 4,8

Figura 4.1.Schema experienţei şi producţia de grâu, kg/20 m2

2.Ordonarea producţiilor pe variante şi blocuri. Calcularea Σx, ΣB, ΣV, Σx2, ΣB2, ΣV2,
_
termen comun C şi producţia medie pe variantă ( x ) (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1.
Ordonarea şi calculul producţiei

Bloc I II III IV V V2 _
X
kg / parcelă
Variante
1 5,4 5,0 4,8 5,3 20,5 420,25 5,13
2 3,8 4,8 4,5 4,9 18,0 324,00 4,50
3 5,1 6,8 5,9 6,7 24,5 600,25 6,13
4 8,2 7,9 8,5 8,3 32,9 1082,41 8,23
5 5,5 5,9 6,0 5,9 23,3 542,89 5,83
6 4,3 4,2 4,0 4,1 16,6 275,56 4,15
B 32,3 34,6 33,7 35,2
B2 1043,29 1197,16 1135,69 1239,04

 x  x  x  ........  x
1 2 24 = 5,4 + 3,8 + ........ + 4,1 = 135,8
B  B  B  B  B
I II III IV  32,3 + 34,6 + ...... + 35,2 = 135,8

92
 V  V  V  ........  V  20,5 + 18,0 +....... + 16,6 = 135,8
1 2 6
2 2 2
 x  x  x  ........  x  5,42 + 3,82 + ......... + 4,12 = 814,52
2
1 2 24
2 2
 B  B  .....  B  32,32 + ......... + 35,22 = 4615,18
2
I IV
2 2 2
V  V  V  ........  V  20,52 + ........... + 16,62 = 3245,36
2
1 2 6
2
( x) 135,8 2
C   768,40
N 24
_
X1 
V 
20,5
 5,13 kg / parcelă.
n 4

2
Întotdeauna  x   V   B ;  x 2  V 2   B . Numărul total de parcele se
notează cu N şi rezultǎ prin înmulţirea numărului de variante cu numărul de blocuri (repetiţii): N =
v . n = 6 . 4= 24.

3.Calcularea SPT, SPB, SPV, SPE, GL şi întocmirea tabelului pentru analiza varianţei
(tabelul 4.2)

SPT   x 2  C  814,58 – 768,40 = 46,18

2

SPB 
B 4615,18
C 
 768,40  0,790
v 6

SPV 
V 2  C  3245,36  768,40  42,94
n 4
SPE  SPT  (SPB  SPV )  46,18 – (0,79 + 42,94) = 2,45

Rezultatele pentru SPT, SPB, SPV şi SPE întotdeauna trebuie sǎ fie pozitive.
GLT = N – 1 = 24 – 1 = 23
GLB = b –1 = 4–1= 3
GLV = v – 1 = 6–1= 5
GLE = GLT – (GLB + GLV) = 23 – (3 + 5) = 15
Tabelul 4.2.
Analiza varianţei

Dispersia şi Suma Grade de Varianţa F

cauzele ei pătratelor libertate s2 Calculat Teoretic
SP GL 5% 1%
Totală 46,18 23 -
Blocuri 0,79 3 -
Variante 42,94 5 8,588 52,68 2,90 4,56
Erori 2,45 15 0,163

Varianţa sau media pătratică se calculează după formula:

SP 2 SP 42,94 2 SP 2,45
s2  ; sV  V   8,588; s E  E   0,163
GL GLV 5 GLE 15

Factorul F rezultǎ din raportul varianţelor:

93
 2
sV 8,588
F 2
  52,68
sE 0,163
Factorul F teoretic (2,90) pentru probabilitatea de trasngresiune de 5% se obţine din anexa 1,
la intersecţia coloanei corespunzătoare gradelor de libertate pentru variante (5) cu linia
corespunzătoare gradelor de libertate ale erorii (15).
Valoarea calculatǎ pentru F fiind mult mai mare ca cea teoreticǎ din table, ne indicǎ o
influenţǎ semnificativǎ foarte mare a factorilor experimentali (soiuri) asupra variaţiei producţiei.
Trebuie continuat calculul pentru a vedea care variante se deosebesc între ele şi la cel nivel de
asigurare statisticǎ.
4.Calcularea diferenţelor limitǎ (DL).
Diferenţele limitǎ (DL) se calculează pentru probabilităţile de transgresiune de 5% , 1% şi
0,1%.
DL  t  s d
Valorile pentru t 5%, t 1% şi t 0,1% se caută în anexa 3 pe linia 15 corespunzătoare gradelor
de libertate pentru eroare.

2
2s E 2  0,163
sd    0,285 kg/parcelă = abaterea standard pentru diferenţe.
n 4

0,285 x 500 = 142,5 kg/ha.

Valoarea 500 este rezultatǎ din suprafaţa unui hectar: la suprafaţǎ parcelei recoltabile (10
000 : 20 = 500).

DL 5% = 2,13 x 142,5 = 303, 5 kg /ha

DL 1% = 2,95 x 142,5 = 420, 4 kg /ha
Dl 0,1% = 4,04 x 142,5 = 579, 9 kg /ha

Diferenţele limitǎ se calculează şi în valori relative, raportând valorile absolute . 100 la

producţia medie, pe hectar, a variantei martor.
DLabs  100 303,5  100
DL%  _
  11,83
2565
x martor
420,4  100
DL%   16,39
2565
579,9  100
DL%   22,61
2565

5.Calcularea producţiilor medii / ha la fiecare variantǎ, stabilirea diferenţelor între martor

şi celelalte variante, precizarea semnificaţiei (tabelul 4.3).
Producţia medie kg/ha se calculează prin înmulţirea producţiei medii kg/parcelǎ pentru
fiecare variantǎ cu coeficientul de transformare, de la parcelǎ la hectar.

94
 5,13 x 500 = 2565 kg/ha
4,50 x 500 = 2250 kg/ha etc.
Semnificaţia diferenţelor se stabileşte comparând fiecare diferenţǎ de producţie cu valorile
diferenţelor limitǎ (DL).
Tabelul 4.3.
Producţia de grâu

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
1 2565 100 - martor
2 2250 87,7 - 315 0
3 3065 119,4 500 xx
4 4115 160,4 1550 xxx
5 2915 113,6 350 x
6 2075 80,8 - 490 00
DL 5% 303,5 11,83
DL 1% 420,4 16,39
DL 0,1% 579,9 22,61

Etapele de calcul pentru analiza varianţei la experienţele cu număr diferit de repetiţii la

diferitele variante sunt modificate la stabilirea sumei pătratelor pentru varianţele SP V şi la
determinarea abaterii standard pentru diferenţe s d , în rest analiza varianţei este la fel ca în exemplul

anterior.
Calcularea SP V se realizează prin împărţirea lui V2 (suma pătratelor valorilor individuale
dintr-o variantǎ) la numărul repetiţiilor care corespund pentru varianta respectivǎ, deci la numărul
termenilor din care se compune V. Exemplu în tabelul 4.4.
Tabelul 4.4.
Calcularea sumei pătratelor pentru variante SPV

Varianta n Numărul repetiţiilor

v  x
1

V1 280 7
V2 150 5
V3 350 10
V4 220 9
V5 300 6
2 2 2
280 150 350 220 2 300 2
SPV     
7 5 10 9 6

La calcularea abaterii standard pentru diferenţe s d se vor calcula mai multe DL, întotdeauna
câte un DL pentru compararea a douǎ variante cu număr de repetiţii diferit: conform formulei:
_
n  n2
s d  s2 1
n1  n 2

95
 _
75
Pentru compararea variantelor V1 şi V2 , s d 1, 2  s 2
75
_
5  10
DL = t x sd1,2 ; pentru variantele 2 şi 3, s d 2,3  s 2
5  10
DL = t x sd2,3: în acelaşi mod pentru celelalte variante.

4.1.2. EXPERIENŢE AŞEZATE DUPĂ METODA PĂTRATULUI LATIN

1.Precizarea parametrilor experimentali:

- experienţǎ monofactorialǎ cu doze de îngrăşăminte la orz de toamnǎ, aşezatǎ în pătrat
latin (figura 4.2);
- numărul de variante, v = 5;
- numărul de coloane, L = 5;
- numărul de blocuri, B = 5;
- suprafaţa parcelei recoltabile 20 m2;
- masa recoltei / parcela recoltabilǎ, cântărita în kg.
2.Calcularea  x 2 ,  x ,  L ,  B ,  L2 şi  B 2 conform schemei se aşezare în teren.
Primele trei valori trebuie sǎ fie egale: x  L  B
Coloane B B2
I II III IV V
I 5 3 4 1 2
Blocuri 8,7 5,0 7,0 6,4 8,1 35,2 1239,04
II 4 5 5 3 1
7,9 9,0 7,9 4,9 5,9 35,6 1267,36
III 3 1 5 2 4
4,3 5,8 9,0 8,4 7,0 34,5 1190,25
IV 2 4 1 5 3
8,9 6,8 6,0 8,9 4,8 35,4 1253,16
V 1 2 3 4 5
5,5 8,2 4,5 6,8 8,0 33,0 1089,00
L 35,3 34,8 34,4 35,4 33,8
L2 1246,09 1211,04 1183,36 1253,16 1142,44

Figura 4.2. Schema experienţei

 x  x  x  ........  x = 8,7 + 5,0 +............. + 8,0 = 173,70

1 2 25

 L  L  L  ........  L  35,3 + 34,8 + ....... + 33,8 = 173,70

1 2 5

 B  B  B  .......  B  35,2 + 35,6 +.......+ 33,0 = 173,70

1 2 5
2 2 2 2
 L  L  L  ........  L  1246,09 + 1211,04 +.... + 1142,44 = 6036,09
1 2 5

2 2 2
 B  B  .....  B  1239,04 + 1267,36 + .... + 1089,00 = 6038,81
1 5
2
3.Ordonarea producţiilor pe variante şi calcularea V , V , producţia medie pe
variantǎ şi termenul comun (tabelul 4.5).

96
 Tabelul 4.5.
Ordonarea şi calcularea producţiei

Blocuri V V2 _
x
I II III IV V kg / parcelă
Variante 1 6,4 5,9 5,8 6,0 5,5 29,6 876,16 5,92
2 8,1 7,9 8,4 8,9 8,2 41,5 1722,25 8,30
3 5,0 4,9 4,3 4,8 4,5 23,5 552,25 4,70
4 7,0 7,9 7,0 6,8 6,8 35,5 1260,25 7,10
5 8,7 9,0 9,0 8,9 8,0 43,6 1900,96 8,72
 V  173,70

V   L   B   x  173,70
2 2 2
V  V  V  ........  V  29,62 + ......... + 43,62 = 6311,87
2
1 2 5
2
( x ) 173,7 2
C   1206,86
N 25

4.Calcularea SPT, SPB, SPV, SPE, a GL corespunzătoare şi întocmirea tabelului pentru

analiza varianţei (tabelul 4.6).

SPT   x 2  C  1265,27 – 1206,86 = 58,41

2

SPB 
B 6038,81
C 
 1206,86  0,90
v 5
 L2 6036,09
SPL  C   1206,86  0,36
v 5
2

SPV 
V C 
6311,87
 1206,86  55,51
n 5
SPE  SPT  ( SPB  SPL  SPV )  58,41 – (0,90 + 0,36 + 55,51) = 1,64

GLT = N – 1 = 25 – 1 = 24
GLB = b –1 = 5–1= 4
GLL = L – 1 = 5–1= 4
GLV = v – 1 = 5–1= 4
GLE = GLT – (GLB + GLL + GLV) = 12
Tabelul 4.6.
Analiza varianţei

Dispersia şi Suma Grade de Varianţa F

cauzele ei pătratelor libertate s2 Calculat Teoretic
SP GL 5% 1%
Totală 58,41 24 -
Blocuri 0,90 4 -
Coloane 0,36 4 -
Variante 55,51 4 13,87 101,98 3,26 5,41
Erori 1,64 12 0,136

97
 2 SPV 55,51
sV    13,87
GLV 4
2 SP 1,64
sE  E   0,136
GLE 12
2
sV 13,87
F 2
  101,98
sE 0,136
F teoretic se obţine din anexa 1 şi 2 la intersecţia coloanei patru corespunzătoare GL pentru
varianţa de la numărător (sV2) cu linia 12 corespunzătoare GL pentru varianţa de la numitor (sE2). F
calculat fiind mai mare decât F teoretic ne indicǎ existenţa între variantele experimentale a unor
diferenţe asigurate statistic, deci trebuie continuat calculul.
5.Calcularea diferenţelor limitǎ (DL).
Diferenţele limitǎ se calculează pentru probabilitatea de transgresiune de 5%, 1% şi 0,1%.
DL  t  s d
Valorile pentru t 5%, 1% şi 0,1% se găsesc în anexa 3 pe linia 12 corespunzătoare gradelor
de libertate pentru eroare.
2
2s E 2  0,136
sd    0,23 kg/parcelă x 500 = 115,0 kg/ha
n 5

DL 5% = 2,18 x 115,0 = 250,7 kg/ha

DL 1% = 3,06 x 115,0 = 351,9 kg/ha
DL 0,1% = 4,32 x 115,0 = 498,8 kg/ha

Diferenţele limitǎ se calculează şi în procente, împărţind valorile absolute ale DL la

producţia medie a martorului şi înmulţind cu loc.
250,7 100
DL%   8,46
2960
351,9 100
DL%   11,89
2960
496,8 100
DL%   16,78
2960
6.Calcularea producţiilor medii / ha la fiecare variantǎ, stabilirea diferenţelor între martor şi
celelalte variante, precizarea semnificaţiilor (tabelul 4.7).
Tabelul 4.7.
Producţia de orz de toamnǎ

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
1 2960 100 - martor
2 4150 140,2 1190 xxx
3 2350 79,4 -610 000
4 3550 119,9 590 xxx
5 4360 147,3 1400 xxx
DL 5% 250,7 8,46
DL 1% 351,9 11,89
DL 0,1% 496,8 16,78
98
 Producţia medie kg/ha se calculează prin înmulţirea producţiilor medii / parcelǎ cu
coeficientul de transformare de la parcelǎ la hectar.
Astfel,
v1 = 5,92 x 500 = 2960 kg/ha,
v2 = 8,30 x 500 = 4150 kg/ha etc.
Semnificaţia diferenţelor se stabileşte comparând fiecare diferenţǎ de producţie cu valorile
diferenţelor limitǎ (DL).

4.1.3. EXPERIENŢE AŞEZATE DUPĂ METODA DREPTUNGHIULUI LATIN

1.Precizarea parametrilor experimentali:

- experienţǎ monofactorialǎ cu 12 doze de îngrăşăminte aşezatǎ după metoda
dreptunghiului latin (tabelul 4.8). Cultura: cartof;
- numărul de variante, v = 12;
- numărul de blocuri, n = 5;
- numărul subcoloanelor, L/2 = 12.

Producţia calculatǎ în t/ha.

Etapele de calcul sunt identice cu cele de la metoda pătratului latin cu excepţia calculării ΣL
care rezultǎ din suma subcoloanelor.
În cazul în care producţiile sunt redate prin numere mari, pentru uşurarea calculelor, valorile
se pot reduce, cu aceeaşi valoare, valoarea redusǎ adăugându-se la sfârşitul calculelor, la
definitivarea producţiilor medii.
La exemplul pentru calcul, valorile iniţiale din tabelul 4.8 au fost reduse cu 20. Valoarea
redusǎ se adaugă în final la producţia medie a variantei.

x  x 1  x2  ........  x36 = 1,3 + 8,6 + ...... + 4,0 + 2,0 = 378,0

2 2 2 2
L  L1  L2  ........  L6  64,12 + 61,52 + .... + 62,82 = 23828,68

2 2 2
B  B1  .....  B6  61,02 + 60,02 + ....+ 65,02 = 23850,58

2 2 2 2
x  x1  x2  ........  x36  1,32 + 8,62 +....+ 2,02 = 2461,30

2 2 2
2.Calcularea  x ,  x ,  L ,  B ,  L şi  B (tabelul 4.9).

3.Ordonarea producţiilor pe variante şi calcularea V, V2, producţia medie pe variantǎ şi

termenul comun C (tabelul 4.10).

99
 Tabelul 4.8.
Schema experienţei şi producţia de tuberculi (t/ha)

Coloane
I II III IV V VI
I 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Blocuri
21,3 28,6 23,4 24,8 29,0 21,3 22,8 26,5 28,5 28,3 21,2 25,3
II 11 9 12 6 2 7 10 4 1 8 3 5

22,0 27,8 24,9 22,7 27,8 23,0 27,9 24,7 21,8 25,8 22,9 28,7
III 3 6 8 10 1 9 5 11 7 12 4 2

22,7 21,9 26,1 28,2 22,0 29,0 27,8 21,3 22,9 26,0 23,9 28,9
IV 4 7 1 5 12 8 2 9 3 11 6 10

25,7 23,0 21,7 28,3 25,8 27,0 27,8 27,3 24,0 23,0 23,3 28,4
V 5 8 11 2 10 3 1 12 6 4 9 7

29,0 26,8 22,7 28,0 29,3 23,8 21,7 25,8 22,9 24,8 27,2 24,0
VI 12 10 9 7 4 11 6 3 5 2 8 1

26,0 29,3 28,0 22,7 25,0 22,5 22,7 24,5 27,8 27,5 27,0 22,0

Notǎ: numerele din colţul stâng reprezintă variantele

117
 Tabelul 4.9.
Calcularea  x 2 ,  x ,  L ,  B ,  L2 şi  B 2 (Producţii reduse cu 20 t/ha)
Coloane
I II III IV V VI B B2
I 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Blocuri
1,3 8,6 3,4 4,8 9,0 1,3 2,8 6,5 8,5 8,3 1,2 5,3 61,0 3721,00
II 11 9 12 6 2 7 10 4 1 8 3 5

2,0 7,8 4,9 2,7 7,8 3,0 7,9 4,7 1,8 5,8 2,9 8,7 60,0 3600,00
III 3 6 8 10 1 9 5 11 7 12 4 2

2,7 1,9 6,1 8,2 2,0 9,0 7,8 1,3 2,9 6,0 3,9 8,9 60,7 3684,49
IV 4 7 1 5 12 8 2 9 3 11 6 10

5,7 3,0 1,7 8,3 5,8 7,0 7,8 7,3 4,0 3,0 3,3 8,4 65,3 4264,09
V 5 8 11 2 10 3 1 12 6 4 9 7

9,0 6,8 2,7 8,0 9,3 3,8 1,7 5,8 2,9 4,8 7,2 4,0 66,0 4356,00
VI 12 10 9 7 4 11 6 3 5 2 8 1

6,0 9,3 8,0 2,7 5,0 2,5 2,7 4,5 7,8 7,5 7,0 2,0 65,0 4225,00
L/2 26,7 37,4 26,8 34,7 38,9 26,6 30,7 30,1 27,9 35,4 25,5 37,3
L 64,1 61,5 65,5 60,8 63,3 62,8
L2 4108,81 3782,25 4290,25 3696,64 4006,89 3943,84

118
 Tabelul 4.10.

Ordonarea producţiilor pe variante şi calcularea V, V2 şi producţia medie pe variantǎ

Blocuri V V2 _
x
I II III IV V VI kg / parcelă
1 1,3 1,8 2,0 1,7 1,7 2,0 10,5 110,25 21,75
2 8,6 7,8 8,9 7,8 8,0 7,5 48,6 2361,96 28,10
3 3,4 2,9 2,7 4,0 3,8 4,5 21,3 453,69 23,55
4 4,8 4,7 3,9 5,7 4,8 5,0 28,9 835,21 24,81
Variante
5 9,0 8,7 7,8 8,3 9,0 7,8 50,6 2560,36 28,43
6 1,3 2,7 1,9 3,3 2,9 2,7 14,8 219,04 22,47
7 2,8 3,0 2,9 3,0 4,0 2,7 18,4 338,56 23,07
8 6,5 5,8 6,1 7,0 6,8 7,0 39,2 1536,64 26,53
9 8,5 7,8 9,0 7,3 7,2 8,0 47,8 2284,84 27,97
10 8,3 7,9 8,2 8,4 9,3 9,3 51,4 2641,96 28,57
11 1,2 2,0 1,3 3,0 2,7 2,5 12,7 161,29 22,12
12 5,3 4,9 6,0 5,8 5,8 6,0 33,8 1142,44 25,63

119
 Este recomandat a se verifica dacǎ este îndeplinitǎ condiţia:

V   L   B   x
2 2 2 2
V  V1  V2  ........  V12  10,52 + 48,62 + .... + 33,82 = 14646,24
_
Producţia medie x V1 = V/n = 10,5/6 = 1,75 + 20 (valoarea cu care s-au redus producţiile).
_
Pentru varianta a doua x V2 = V/n = 48,6/6 = 8,1 + 20 = 28,1.
În acelaşi mod se calculează producţiile medii şi la celelalte variante.
( x) 2 378,0 2
C   1984,50
N 72
4.Calcularea SPT, SPB, SPV, SPE, a GL şi întocmirea tabelului pentru analiza varianţei
(tabelul 4.11)
SPT   x 2  C  2641,30 – 1984,50 = 476,80
2

SPB 
B 23850,58
C   1984,50  3,05
v 12
 L2 23828,68
SPL  C   1984,50  1,22
v 12

SPV 
 V 2  C  12646,24  1984,50  456,54
n 6
SPE  SPT  ( SPB  SPL  SPV )  476,80 – (3,05 + 1,22 + 456,54) = 15,99
GLT = N – 1 = 72 – 1 = 71
GLB = b –1 = 6–1= 5
GLL = L – 1 = 6–1= 5
GLV = v – 1 = 12 – 1 = 11
GLE = GLT – (GLB + GLL + GLV) = 50
Tabelul 4.11.
Analiza varianţei

Dispersia şi Suma Grade de Varianţa F

cauzele ei pătratelor libertate s2 Calculat Teoretic
SP GL 5% 1%
Totală 476,80 71 -
Blocuri 3,05 5 -
Coloane 1,22 5 -
Variante 456,44 11 41,50 130,09 2,02 2,70
Erori 15,99 50 0,319
2 SPV 456,54
sV    41,50
GLV 11
2 SPE 15,99
sE    0,319
GLE 50
2
sV 41,50
F 2
  130,09
sE 0,319

103
 F teoretic se obţine din anexa 1 şi 2 la intersecţia coloanei patru corespunzătoare GL pentru
varianţa de la numărător (sV2) cu linia corespunzătoare GL pentru varianţa de la numitor (sE2).
În cazul în care în tabele nu se gǎsesc toate gradele de libertate. Se interpoleazǎ valorile
corespunzătoare gradelor de libertate imediat inferioare şi superioare, gradului de libertate care
lipseşte. De asemenea, se poate considera corespunzătoare şi valoarea GL mai mic decât cel care
lipseşte din tabele. În exemplul de calcul din table lipseşte coloana corespunzǎtoare GL = 11. s-a
folosit varianta 2,02 pentru F 5%, de la intersecţia coloanei 10 corespunzătoare GL = 10, cu linia
corespunzătoare GL = 50.
Valoarea F = 130,09 este mult mai mare decât F teoretic 2,02 şi 2,70, fiind semnificativ,
deci cele douǎ varianţe nu sunt omogene, varianţa variantelor fiind semnificativ mai mare decât
varianţa erorii, experienţa are rezultate semnificative datorită influenţei factorilor cercetaţi. Pentru a
afla cât de mari sunt aceste diferenţe şi dacǎ existǎ diferenţe între toate variantele sau numai între
unele, se impune continuarea calculelor şi stabilirea diferenţelor limitǎ.

5.Calcularea diferenţelor limitǎ (DL)

DL  t  s d

Valoarea t se găseşte în anexa 3 pe linia 50 corespunzătoare GL pentru erori.

2
2s E 2  0,319
sd    0,326 t/ha
n 6

0,655  100
DL 5% = 2,01 x 0,326 = 0,655 t/ha DL%   3,01
21,75
0,874  100
DL 1% = 2,68 x 0,326 = 0,874 t/ha DL%   4,02
21,75

1,137  100
DL 0,1% = 3,49 x 0,326 = 1,137 t/ha DL%   5,23
21,75

Diferenţa limitǎ în procente se calculează cu formula:

DLabsoluta  100
DL%  _
x martor
_
unde x - producţia medie a variantei martor.

6.Întocmirea tabelului centralizator, stabilirea diferenţelor între martor şi celelalte variante,

precizarea semnificaţiilor (tabelul 4.12).

104
 Tabelul 4.12.
Influenţa îngrăşămintelor asupra producţiei de cartof

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
1 21,75 100 - martor
2 28,10 129,2 6,35 xxx
3 23,55 108,3 1,80 xxx
4 24,81 114,1 3,06 xxx
5 28,43 130,7 6,68 xxx
6 22,47 103,3 0,72 x
7 23,07 10,61 1,32 xxx
8 26,53 121,9 4,78 xxx
9 27,97 128,6 6,22 xxx
10 28,57 131,4 6,82 xxx
11 22,12 101,7 0,37 -
12 25,63 117,8 3,88 xxx
DL 5% 0,655 3,01
DL 1% 0,874 4,02
DL 0,1% 1,137 5,23

4.2. TESTUL „t” LA EXPERIENŢE AŞEZATE DUPĂ

METODA BLOCURILOR
Testul t se calculează la experienţa de la punctual 4.1.1., folosind relaţia:
d
t _
sd
în care: d – diferenţa de producţie între varianta martor şi variante
care se comparǎ;
_
s d – abaterea standard pentru diferenţe.
_
Pentru a ajunge la d şi s d se parcurg etapele de calcul specifice analizei varianţei de la
punctual 1 la 5, mai puţin calculul diferenţelor limitǎ. Stabilirea semnificaţiilor se face pe baza
valorilor P%, din anexa 5, stabilit în funcţie de valoarea t care rezultǎ din calcule şi GL ale erorii.
_
Calcularea testului t se face pe baza datelor din tabelul 4.3 şi a valorii s d calculate, astfel:
 315
V2, t  2,2
142,5
500
V3, t  3,5
142,5
1550
V4, t  10,8
142,5
350
V5, t  2,4
142,5
 490
V6, t  3,4
142,5
Se întocmeşte tabelul centralizator (tabelul 4.13) în care se notează: producţia medie,
diferenţele, t calculat, P% din table şi semnificaţia. Valoarea P se găseşte în anexa 5 la intersecţia

105
coloanei corespunzătoare GL pentru erori cu linia corespunzătoare t calculat. Astfel, pentru t = -2,2
şi GLE = 15 se găseşte P = 4,4%. Dacǎ nu se găseşte în tabel valoarea pentru GLE sau t calculat, se
ia valoarea cea mai apropiatǎ sau se calculează prin interpolare.
Semnificaţia se stabileşte în funcţie de localizarea lui P% în anexa 5.

Tabelul 4.13.
Producţia de grâu

Varianta Producţia Diferenţe t (calculat) P Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha % diferenţelor
1 2565 100 - - - Martor
2 2250 87,7 -315 -2,2 4,40 0
3 3065 119,4 500 3,5 0,32 xx
4 4115 160,4 1550 10,8 <0,10 xxx
5 2915 113,6 350 2,4 3,00 x
6 2075 80,8 -490 -3,4 0,40 00

4.3. TESTUL DUNCAN LA EXPERIENŢELE AŞEZATE

DUPĂ METODA BLOCURILOR

Interpretarea rezultatelor cu testul Duncan se face pentru datele experimentale de la punctual

4.1.1. întrucât la orice folosire a testului este necesar sǎ fie calculate producţiile medii / variante,
varianţa erorilor şi GL pentru erori. Etapele de calcul în continuare sunt:
1.Ordonarea variantelor în ordinea crescândǎ a producţiilor şi calcularea diferenţelor
(tabelul 4.14).
Pe orizontalǎ nu se mai trece varianta cu producţia cea mai micǎ, întrucât la calcularea
diferenţei cu aceeaşi variantǎ, valoarea ar fi 0. Indicativul variantelor se trece alături de valoarea
producţiei.
Producţiile se iau din tabelul 4.3, iar varianţa erorilor din tabelul 4.2.
Tabelul 4.14.
Producţii şi diferenţe de producţie

Variante Variante 2 1 5 3 4
Producţii 2250 2565 2915 3065 4115
kg/ha
6 2075 175 490* 840* 990* 2040*
2 2250 - 315* 665* 815* 1865*
1 2565 - 350* 500* 1550*
5 2915 - 150 1200*
3 3065 - 1050*
4 4115 -

Acest tabel permite compararea fiecărei variante cu toate celelalte şi gruparea lor, după
efectul factorilor experimentali. Pentru comparare se calculează diferenţele, considerând pe rând
106
câte o variantǎ ca martor. Astfel, când varianta cu producţia cea mai micǎ este martor diferenţele
sunt:
2250 – 2075 = 175;
2565 – 2075 = 490 etc., iar când varianta a doua este martor, diferenţele sunt: 2565 – 2250 =
315; 2915 – 2250 = 665 etc.
2.Calcularea erorii medii (sx):

_ 2
sE 0,163
sx    0,2018 kg / parcelă x 500 = 100,9 kg/ha
n 4

3.Calcularea DS 5% (diferenţǎ de semnificaţie):

DS 5% = s x . q 5%.
Valoarea q 5% se obţine din anexa 6 la intersecţia liniei 15, corespunzătoare GL pentru erori
cu coloana corespunzătoare numărului de variante cuprinse între limitele comparaţiei.
Valorile DS 5% se înscriu în tabelul 4.15.
Tabelul 4.15.
Valorile DS 5%

Numărul de variante cuprinse 2 3 4 5 6

între limitele comparaţiei
q (5%) 3,01 3,16 3,25 3,31 3,36
_
100,9 100,9 100,9 100,9 100,9
sd
DS 5% 303,7 318,8 327,9 333,9 339,0

4.Stabilirea semnificaţiei diferenţelor şi delimitarea variantelor pe grupe de semnificaţie

(tabelul 4.14).
Semnificaţia diferenţelor se stabileşte comparând diferenţele de producţie cu valoarea DS
corespunzătoare depărtării variantelor comparate, considerând semnificative acele diferenţe care
sunt mai mari decât DS corespunzător. Astfel, diferenţa 175 < DS 303,7, deci nesemnificativǎ, 490
> 318,8 deci semnificativǎ, 315 > 303,7 deci semnificativǎ, 665 > 318,8 semnificativǎ etc. Grupul
de variante semnificative se delimitează printr-o linie frântǎ. Exactitatea calculelor se verificǎ prin
egalitatea între DL 5% obţinut la analiza varianţei şi DS 5% la nivelul inferior (DL 5% = 303,5; DS
5% = 303,7).

4.4.ANALIZA VARIANŢEI LA EXPERIENŢE

BIFACTORIALE CU AŞEZARE ÎN BLOCURI

1.Precizarea parametrilor experimentali:

- experienţǎ bifactorialǎ de tipul 2 x 3 – 4, cu aşezare în blocuri (figura 4.3).
Factorul A cu : a1 N80P80

107
 (agrofond) a2 N120P100K80
Factorul B cu : b1 Apullum
(soi) b2 Arieşan
b3 Turda 2000

- numărul de variante (combinaţii A x B), v = 6;

- numărul de repetiţii (blocuri) , n = 4;
- suprafaţa parcelei recoltabile 20 m2;
- masa recoltei / parcela recoltabilǎ, cântărita în kg.

Bloc 4 a1b2 a 2 b1 a 2 b3 a1b3 a1b1 a 2 b2

5,6 6,0 8,5 7,2 5,0 8,3
Bloc 3 a 2 b3 a1b2 a1b1 a 2 b1 a1b3 a 2 b2
9,0 7,0 5,6 6,7 8,0 9,3
Bloc 2 a 2 b1 a 2 b3 a1b3 a 2 b2 a1b2 a1b1
6,2 8,5 7,5 8,2 6,1 5,3
Bloc 1 a1b1 a 2 b1 a 2 b3 a1b3 a 2 b2 a1b2
5,6 6,5 9,5 7,4 8,9 6,5

Figura 4.3. Schema de aşezare a experienţei (2 x 3 - 4) şi

producţia de grâu, în kg / parcelă

2.Ordonarea producţiilor pe variante şi blocuri.

Calcularea  x , V ,  B ,  V 2 şi  B 2 şi termen comun C (tabelul 4.16).

Tabelul 4.16.
Ordonarea producţiilor

Variante Blocul
I II III IV V V2
1 a1b1 5,6 5,3 5,6 5,0 21,5 462,25

2 a1b2 6,5 6,1 7,0 5,6 25,2 635,04

3 a1b3 7,4 7,5 8,0 7,2 30,1 906,01

4 a 2 b1 6,5 6,2 6,7 6,0 25,4 645,16

5 a 2 b2 8,9 8,2 9,3 8,3 34,7 1204,09

6 a 2 b3 9,5 8,5 9,0 8,5 35,5 1260,25

B 44,4 41,8 45,6 40,6
B2 1971,36 1747,24 2079,24 1648,36

x  x 1  x 2  ........  x 24 = 5,6 + 5,3 + ...... + 8,5 = 172,4

108
 2 2 2
V 2
 V1  V2  ........  V6  21,5 2 + 25 2 + ..... + 35,52 = 5112,80
2 2
B 2
 n1  .....  n 4  44,4 2 + 41,82 + ... + 40,62 = 7446,32
2 2 2
x 2
 x1  x 2  ........  x24  5,62 + 5,32 + ...... + 8,52 = 1281,64
( x) 2 172,4 2
C   1238,40
N 24

3.Calcularea SPT, SPB, SPV, SPE, SPfact.A, SPfact.B, SPA,B şi GL aferente:

SPT   x 2  C  1281,64 – 1238,40 = 43,24 GLT = N – 1 = 23

SPB 
B C 
7446,32
 1238,40  2,65 GLB = n –1 = 3
v 6

SPV 
V C 
5112,80
 1238,40  39,80 GLV = v – 1= 5
n 4

SPE  SPT  ( SPB  SPV )  43,24 – (2,65 + 39,80) = 0,79

Pentru calcularea influenţei factorilor A şi B, producţiile se grupează într-un tabel bilateral
(tabelul 4.17).
Tabelul 4.17.
Producţiile de grâu în funcţie de agrofond (A) şi soi (B)
Factorul B (soi) Factorul A B
a1 a2
b1 21,5 25,4 46,9
b2 25,2 34,7 59,9
b3 30,1 35,5 65,6
A 76,8 95,6  x =172,4
GLA = a – 1 = 2 –1 = 1
GLB(soi) = b – 1= 3 – 1= 2
GLAB = (a –1)(b – 1) = 2
GLE = GLT – (GLn + GLA + GLB + GLAB) = 15
2

SPA 
A C 
15037,60
 1238,40  14,73
nb 43
2

SPB 
 B(soi) C 
10090,98
 1238,40  22,97
na 42
SPAB  SPV  ( SPA  SPB ( soi) )  39,80 – (14,73 + 22,97) = 2,1

4.Întocmirea tabelului varianţei (tabelul 4.18) şi calcularea diferenţei limitǎ.

109
 Tabelul 4.18.
Componentele varianţei
Dispersia si Suma Grade de Varianţa F
cauzele ei pătratelor libertate s2 Calculat Teoretic
SP GL 5% 1%
Totală 43,24 23 -
Blocuri 2,65 3 -
(repetiţii)
Fact. A 14,73 1 14,73 277,92 4,54 8,68
(agrofond)
Fact. B (soi) 22,97 2 11,48 216,60 3,68 6,36
Interacţiunea 2,10 2 1,05 19,81 3,68 6,36
A.B
Erori 0,79 15 0,053
2 2 2
2 SP sA sB s AB
s  ; F 2
; F 2
; F 2
GL sE sE sE

Calcularea diferenţei limitǎ DL:

a.Când se comparǎ agrofondurile, indiferent de soi (DL pentru factorul A).
DL = t . sd; t din anexa 3, corespunzător GLE = 15.
Valoarea t este identicǎ pentru cele trei situaţii.
_ 2
2s E 2  0,053
sd    0,0939 kg / parcelă x 500 = 46,95 kg/ha
nb 43

DL 5% = 2,13 x 46,95 = 100,00 kg/ha

DL 1% = 2,95 x 46,95 = 138,50 kg/ha
DL 0,1% = 4,07 x 46,95 = 191,08 kg/ha

b.Când se comparǎ soiurile, indiferent de agrofond (DL pentru factorul B).

_
DL  t  s d
_ 2
2s E 2  0,053
sd    0,1151 kg / parcelă x 500 = 57,55 kg/ha
na 42
DL 5% = 2,13 x 57,55 = 122,58 kg/ha
DL 1% = 2,95 x 57,55 = 169,77 kg/ha
DL 0,1% = 4,07 x 57,55 = 234,22 kg/ha

c.Când se comparǎ efectul soiului, pe acelaşi agrofond sau agrofonduri diferite.

_
DL  t  s d
_ 2
2s E 2  0,053
sd    0,1627 kg / parcelă x 500 = 81,35 kg/ha
n 4
DL 5% = 2,13 x 81,35 = 173,27 kg/ha
DL 1% = 2,95 x 81,35 = 239,98 kg/ha
DL 0,1% = 4,07 x 81,35 = 331,09 kg/ha

110
 5.Calcularea producţiilor medii şi stabilirea semnificaţiei diferenţelor (tabelele 4.19, 4.20,
4.21).
Tabelul 4.19.
Influenţa dozelor de îngrăşăminte asupra producţiei de grâu

Specificare Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
a1 (N80P80) 3200 100 - Martor
a2 (N120P100K80) 3983 124,4 783 xxx

DL de la punctual 4a. Producţiile medii de calculează din tabelul 4.17, împărţind fiecare
valoare la numărul parcelelor care o compun şi înmulţind cu 500 pentru exprimare în kg/ha. Astfel:

_ _
76,8 95,6
x a1   500  3200 ; x a2   500  3983
12 12
Tabelul 4.20.
Influenţa soiului asupra producţiei de grâu

Specificare Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
b1 (Apullum) 2931 100 - Martor
b2 (Arieşan) 3744 127,7 813 xxx
b3 (Turda 2000) 4100 139,9 1169 xxx

DL de la punctul 4b. Producţiile medii de calculează din tabelul 4.17, împărţind valorile
referitoare la soi la numărul valorilor elementare din care provin şi înmulţind cu 500 pentru
exprimarea în kg/ha. Astfel:

_
46,9
xb1   500  2931 kg/ha ;
8
_
59,9
xb2   500  3744 kg/ha;
8
_
65,6
xb3   500  4100 kg/ha
8

Tabelul 4.21.
Influenţa îngrăşămintelor şi soiurilor asupra producţiei de grâu

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
1 a1b1 2688 100 - Martor
2 a1b2 3150 117,2 462 xxx
3 a1b3 3763 140,0 1075 xxx
4 a 2 b1 3175 118,1 487 xxx
5 a 2 b2 4338 161,4 1650 xxx
6 a 2 b3 4438 165,1 1750 xxx

111
 DL de la punctul 4c. Producţiile medii de calculează cu valori din tabelul 4.17. Astfel:

_
21,5
x a1b1   500  2688 kg/ha
4
_
25,2
x a1b2   500  3150 kg/ha
4

4.5.ANALIZA VARIANŢEI LA EXPERIENŢELE BIFACTORIALE

CU AŞEZARE ÎN PARCELE SUBDIVIZATE

1.Precizarea parametrilor experimentali şi a schemei experimentale:

Parametri experimentali:
- experienţǎ bifactorialǎ de tipul 2 x 3 – 4, aşezatǎ după metoda parcelelor subdivizate
Factorul A cu : a1 N80P80
(agrofond) a2 N120P100K80

Factorul B cu : b1 Apullum
(soi) b2 Arieşan
b3 Turda 2000
- numărul de variante (combinaţii A x B), v = 6;
- numărul de repetiţii (blocuri), n = 4;
- suprafaţa parcelei recoltabile 20 m2;
- masa recoltei / parcela recoltabilǎ, cântărită în kg.
Schema experimentalǎ şi producţia sunt prezentate în tabelul 4.22.
Tabelul 4.22.
Amplasarea experienţei bifactoriale
(2 x 3 – 4; A = 2 graduǎri: a1, a2; B = 3 graduǎri: b1, b2, b3, în 4 repetiţii)
Producţia kg/20 m2

a1 a2 a2 a1
R b3 b1 b2 b3 b1 b2 b1 b2 b3 b1 b2 b3 R
II 7,5 5,3 6,1 8,5 6,2 8,2 6,0 8,3 8,5 5,0 5,6 7,2 IV
R a1 a2 a2 a1
I b1 b2 b3 b1 b2 b3 b3 b1 b2 b3 b1 b2 R
5,6 6,5 7,4 6,5 8,9 9,5 9,0 6,7 9,3 7,0 8,0 5,6 III

2.Ordonarea producţiilor pe variante şi repetiţii. Calcularea producţiilor la parcelele mari

(  a1b şi a b 2 în cele patru repetiţii) a producţiilor totale / variantǎ (V), producţii totale, factorul

A şi B, respective suma producţiilor (  x ). Valorile sunt înscrise în tabelele 4.23 şi 4.24.

112
 Tabelul 4.23.
Ordonarea şi calcularea producţiilor (kg/parcelǎ)

Factorii experimentali Repetiţia Producţia

A B I II III IV totală la
variante V
a1 b1 5,6 5,3 5,6 5,0 21,5
a1 b2 6,5 6,1 7,0 5,6 25,2
a1 b3 7,4 7,5 8,0 7,2 30,1
a b1
19,5 18,9 20,6 17,8
a2 b1 6,5 6,2 6,7 6,0 25,4
a2 b2 8,9 8,2 9,3 8,3 34,7
a2 b3 9,5 8,5 9,0 8,5 35,5
a b2
24,9 22,9 25,0 22,8
Producţia totală la 44,4 41,8 45,6 40,6
repetiţie (R )

Σa1b, RI = a1b1 + a1b2 + a1b 3 = 5,6 + 6,5 + 7,4 = 19,5

Idem celelalte repetiţii, inclusiv pentru a2b.
Producţia totalǎ a variantei 1 (V1) = a1b1RII + a1b1RIII + a1b1RIV = 5,6 + 5,3 + 5,6 + 5,0 =
21,5. Idem pentru celelalte variante.
Producţia totalǎ a repetiţiei RI = a1bRI + a2bRI = 19,5 + 24,9 = 44,4. Idem pentru celelalte
repetiţii.
 x  V   R   A   B  172,4
(  x) 2  (172,4) 2  29712,76
Tabelul 4.24.
Producţiile ordonate în funcţie de factorii cercetaţi

B b1 b2 b3 A
A kg / parcelă
a1 21,5 25,2 30,1 76,8
a2 25,4 34,7 35,5 95,6
B 46,9 59,9 65,6

3.Calcularea termenului comun C, SPT(parcele mari), SPA, SPR, SPE(A), SPT(parcele mici), SPB, SPV,
SPA,B, SPE(B), şi GL corespunzătoare.

( x) 2 29721,76
C   1238,40
N 24
(Pr od. parcele.mari) 2 (19,52  18,9 2  ...  22,82)
SPT ( parcele  C   1238,40  = 17,57
mari) b 3

SPA 
A 76,8 2  95,6 2
C   1238,40  14,73
nb 43

SPR 
 R 2  C  44,4 2  41,8 2  45,6 2  40,6 2  1238,40  2,65
v 6

113
 SPE  SPT  (SPA  SPR )  17,57 –(14,73 + 2,65) = 0,19

SPT ( parcele.mici )   x 2  C  (5,6 2  5,3 2  ...  8,5 2 )  1238,40  43,24

SPB 
B 46,9 2  59,9 2  65,6 2
C   1238,40  22,97
na 42
 V2 21,5 2  25,2 2  ...  35,5 2
SPV  C   1238,40  39,80
n 4
SPAB  SPV  ( SPA  SPB )  39,80 – (14,73 + 22,97) = 2,10

SPE(B) = SPT parcele mici – (SPT parcele mari + SPB + SPA.B) = 43,24 –
(17,57 + 22,97 + 2,10) = 0,60

GLparcele mari = (n x a) – 1 = (4 x 2) – 1 =7
GLA = a – 1 = 2 –1 =1
GLR = n – 1= 4 – 1 =3
GLE(A) = GLparcele mari – (GLA + GLR) = 7 – (1 + 3) =3

GLparcele mici = N – 1 = 24 – 1 = 23
GLB = b – 1 = 3 –1 = 2
GLV = (a – 1)(b – 1)= (2 –1)(3 – 1) = 2
GLE(B) = = a(n – 1)(b – 1)= 2(4 –1)(3 – 1) = 12

4.Întocmirea tabelului pentru analiza varianţei. Calcularea factorului F (tabelul 4.25).

Tabelul 4.25.
Analiza varianţei

Specificare F
SP GL s2 Calculat Tabel
la P 5%
Total parcele mari 17,57 7 -
Repetiţii 2,65 3 -
Factorul A 14,73 1 14,73 233,8 10,1
Eroare (A) 0,19 3 0,063

Total parcele mici 43,24 23 -

Factorul B 22,97 2 11,48
Interacţiunea A . B 2,10 2 1,05 229,6 3,88
Eroare (B) 0,60 12 0,05 21,0 3,88

14,73 11,48 1,05

F  233,8 F  229,6 F  21,0
0,063 0,05 0,05

După cum rezultǎ din tabelul 4.23, valoarea factorului F calculat este mai mare decât F
tabelar, deci îngrăşămintele, soiul şi interacţiunea acestora au diferenţiat producţiile. Îngrăşămintele
şi soiul în proporţie egalǎ, interacţiunea mai puţin.

114
 5.Întocmirea tabelelor centralizatoare şi a DL. Stabilirea semnificaţiei diferenţelor (tabelul
4.26).
În cazul experienţelor polifactoriale aşezate după metoda parcelelor subdivizate, diferenţele
limite se calculează după relaţii diferite în funcţie de mediile comparate.
a.Pentru compararea valorilor medii a factorului A.
_
DL  t  s d
t din anexa 3, pe linia 3 corespunzătoare GLE(A)

_ 2
2s E 2  0,063
sd    0,102 kg/parcelă x 500 = 51,0 kg/ha
nb 43

DL 5% = 3,18 x 51 = 161,18 kg/ha

DL 1% = 5,85 x 51 = 297,84 kg/ha
DL 0,1% = 12,94 x 51 = 659,94 kg/ha
Tabelul 4.26.
Influenţa factorului A asupra producţiei

Specificare Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
a1 3200 100 - Martor
a2 3980 124 780 xxx

A 76,8
Producţia pentru a1    6,4 kg / parcelă x 500 = 3200 kg/ha
n b 43
Din tabelul 4.26. rezultǎ diferenţe foarte semnificative de producţie pe agrofondul a2
comparativ cu agrofondul a1.
b.Pentru compararea a douǎ valori medii a factorului B (tabelul 4.27).
_
DL  t  s d
t din anexa 3, pe linia 12 corespunzătoare GLE(B).
DL 5% = 2,18 x 55,5 = 129,9 kg/ha
DL 1% = 3,06 x 55,5 = 169,8 kg/ha
DL 0,1% = 4,32 x 55,5 = 239,7 kg/ha

_ 2
2 s EB 2  0,05
sd    0,111 kg / parcelă x 500 = 55,5 kg/ha
na 42

Tabelul 4.27.
Influenţa factorului B asupra producţiei

Specificare Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
b1 2930 100 - Martor
b2 3740 128 810 xxx
b3 4100 140 1170 xxx

115
 Producţia kg/ha se calculează cu formula:

b1 
 B  46,9  500  2930 kg/ha
na 42

b3 – b1 = 4100 – 2930 = 1170 kg/ha

b2 – b1 = 3740 – 2930 = 810 kg/ha
b3 – b2 = 4100 – 3740 = 360 kg/ha

Soiurile 2 şi 3 determinǎ diferenţe de producţie foarte semnificative faţǎ de soiul 1. De

asemenea, soiul 3 faţǎ de soiul 2.
c.Când se comparǎ mediile factorului B pe graduǎrile factorului A (tabelul 4.28)
_
DL  t  s d
t din anexa 3, pe linia 12 corespunzătoare GLE(B).

_ 2
2 s EB 2  0,05
sd    0,5 kg/parcelă x 500 = 250 kg/ha
n 4

DL 5% = 2,18 x 250 = 545 kg/ha

DL 1% = 3,06 x 250 = 765 kg/ha
DL 0,1% = 4,32 x 250 = 1080 kg/ha

Tabelul 4.28.
Influenţa factorului B pe diferite graduări A, asupra producţiei

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
1 a1b1 2687 100 - Martor
2 a1b2 3150 117 463 -
3 a1b3 3762 140 1075 xx

4 a 2 b1 3175 100 - Martor

5 a 2 b2 4337 135 1162 xxx
6 a 2 b3 4437 140 1262 xxx

Producţia medie se calculează cu formula:

_
V 21,5
x   5,375 kg / parcelă x 500 = 2687 kg/ha
n 4

d.Când se comparǎ mediile factorului A pe nivele egale sau diferite ale factorului B.
_
DL  t  s d

_ 2 2
2[(b  1)  s EB  s EA 2[(3  1)  0,05  0,063
sd    0,164
nb 43
kg/parcelă x 500 = 82 kg/ha

116
 Deoarece în formula de mai sus intrǎ douǎ varianţe pentru eroare: sEB2 şi sEA2 cu grade de
libertate diferite, este necesar sǎ se calculeze şi valoarea t cu formula propusǎ de W.Cochran şi
G.Cox, 1964:
2 2
(b  1)  s EB t B  s EA tA
t 2 2
(b  1)  s EB  s EA

Valorile tB şi tA reprezintă valorile t găsite în table pentru factorii B şi A corespunzător GL

pentru erori B şi A.
5 % = 2,18
Valorile: tB pentru 1 % = 3,06
0,1% = 4,32
5 % = 3,18
tA pentru 1 % = 5,84
0,1% = 12,94
Prin introducerea în formulǎ a valorilor teoretice tB şi tA pentru P 5%, 1% şi 0,1%, se obţin
valorile 2,56; 4,13; 7,65, pe care le utilizǎm la calcularea DL-urilor:

DL 5% = 2,56 x 82 = 209,92 kg/ha

DL 1% = 4,13 x 82 = 338,66 kg/ha
DL 0,1% = 7,65 x 82 = 627,30 kg/ha

Diferenţele între graduările factorului A la soiuri diferite sunt prezentate în tabelul 4.29.
Tabelul 4.29.
Semnificaţia diferenţelor între graduările factorului A pe
graduări diferite ale factorului B

Varianta Producţia Diferenţe Semnificaţia

kg/ha % ± kg/ha diferenţelor
a1b1 2687 100 - Martor
b1 3175 118 488 xx
a 2 b2 4337 161 1650 xxx
b3 4437 165 1750 xxx

a1b2 3150 100 - Martor

b1 3175 101 25 -
a 2 b2 4337 137 1187 xxx
b3 4437 141 1287 xxx

a1b3 3762 100 - Martor

b1 3175 84 - 587 00

a 2 b2 4337 115 575 xx

b3 4437 118 675 xxx

117
 4.6. CORELAŢII ŞI REGRESII

Pentru exprimarea corelaţiei între parametrii x şi y, cu alte cuvinte, între doza de azot şi
producţia de sfeclǎ se calculează coeficientul de regresie r. Calculul se face pe baza datelor de
producţie şi a dozelor de azot ordonate în tabelul 4.30.
Tabelul 4.30.
Ordonarea valorilor pentru parametrii x şi y.
Calcularea lui y2, x2, xy şi a sumelor

Varianta y x y2 x2 xy
producţia de n
sfeclă t/ha kg/ha
1 11,2 30 125,44 900 336
2 25,0 60 625,00 3600 1500
3 40,0 90 1600,00 8100 3600
4 53,1 120 2819,61 14400 6372
5 64,2 150 4121,64 22500 9630
6 66,0 180 4356,00 32400 11880
7 67,2 210 4515,84 44100 14112
8 52,5 240 2756,25 47600 12600

 379,2 1080 20919,78 183600 60030

( y ) 2 (379,2) 2
SPy   y 2   20919,8   2945,7
N 8
( x) 2 (1080) 2
SPx   x 2   183600   37800
N 8
yx 379,2  1080
SPr ( xy )   xy 2   60030   8838
N 8

SPr ( xy ) 8838
r   0,837
SP( x )  SP( y ) 37800  2945,7
Pentru a vedea dacǎ coeficientul de corelaţie este asigurat sau nu din punct de vedere
statistic existǎ douǎ posibilităţi. Prima constǎ în calcularea testului F şi compararea valorii obţinute
cu F teoretic din tabel, la intersecţia coloanei 1 cu linia N-2.

r 2 (n  2) 0,701  (8  2) 0,701  6
F    14,06
1 r2 1  0,701 0,299

r2 = 0,701.

118
 Valorile teoretice pentru F sunt: F 5% = 5,99; F 1% = 13,74. Valoarea lui F calculat fiind
mai mare decât F 1% teoretic, indicǎ o corelaţie distinct semnificativǎ între producţie şi azot, rxy =
0,837.
A doua posibilitate de stabilire a semnificaţiei pentru coeficientul de regresie constǎ în
compararea lui r cu coeficientul de corelaţie din anexa 4, unde pentru 8 cazuri studiate coeficienţii
pot fi consideraţi asiguraţi statistic dacǎ depăşesc valoarea 0,71 pentru 5% şi 0,83 la 1%.
Variaţia în procente a producţiei de sfeclǎ determinatǎ de azot este de:
r 2  100  0,701 100  70,1%

Regresie linearǎ
Ecuaţia cea mai simplǎ este cea linearǎ de tipul: y = k +bx
în care:
_ _ _ _
k  y b x ; y şi x reprezintă mediile aritmetice pentru

SPr ( xy ) 8838
b   0,234
SP( x ) 37800
_
y
 y  379,2  47,4
N8
_
x 
x
1080
 135,0
N 8
_ _
y  y  b x bx

y = 47,4 – 0,234 x 135 + 0,234 x = 15,81 + 0,234 x

x= 0 y = 15,81 x = 150 y = 50,91

x = 30 y = 22,83 x = 180 y = 57,93
x = 60 y = 29,85 x = 210 y = 64,95
x = 120 y = 43,89 x = 240 y = 71,97
Pentru verificarea regresiei simple între producţia de sfeclǎ şi cantitatea de azot se
calculează valoarea F şi se comparǎ cu F tabelar.

( SPr ( xy ) ) 2 (8838) 2
SPregresie    2066,41
SPx 37800

SP 2066,41
SPy – SPregresie =   2066,41
GL 1

2 SP 879,29 879,29
s rest     146,55
GL N  2 6

2066,41
F  14,10
146,55
Valoarea teoreticǎ pentru F 5% este 5,99, iar pentru 1% = 13,74. Valoarea corespunzătoare
pentru regresia linearǎ, între producţia de sfeclǎ şi cantitatea de azot este 14,1 de unde rezultǎ cǎ
regresia linearǎ este distinct semnificativǎ.

119
 3.6. Bibliografie

1. Ardelean,M., R.Sestraş, Mirela Cordea, 2002, Tehnica experimentală horticolă. Editura

Academicpres, USAMV Cluj-Napoca.
2. Avery,D.T., 1995, Saving the Planet with Pesticides and Plastic. The Environmental Triumph of
High-Yield Farming. Hudson Institute, Indianapolis, Indiana.
3. Ceapoiu,N., 1968, Metode statistice aplicate în experienţele agricole şi biologice. Editura Agro-
Silvică, Bucureşti.
4. Cochran,W., G.Cox, 1964, Experimental Designs. J.W. and Sons, Inc., New York.
5. Copony,W., Gh.Pamfil, V.Davidescu, C.Chiper, 1980, Interpretarea statistică a experienţelor.
ASAS.
6. Covrig,M., 2001, Managementul proiectelor. AMCSITT – Politehnica Bucureşti.
7. Dagnelie,P., 1984, Principes d'expérimentation. Les Presses Agronomiques de Gembloux, ASBL,
Belgia.
8. Davidescu,D. şi Velicica Davidescu, 2002, Secolul XX – Performanţe în agricultură. Editura Ceres,
Bucureşti.
9. Dincu,D., 1975, Organizarea loturilor demonstrative şi a câmpurilor experimentale. Îndrumări
tehnice MAIA, Bucureşti.
10. Feder,M. Şi T.Mitchell, 2003, Evolution-ary and ecological functional genomics. Nature Reviews
Genetics 4/8, 649-655.
11. Fisher,R.A., 1935, The design of experiments. Oliver and Boyd, Edinburgh.
12. Fisher,R.A. şi F.Yates, 1963, Statistical tables for biological, agricultural and medical research.
Oliver and Boyd, Edinburgh.
13. Garthoff,B., 2004, Global trends in cutting-edge technologies. Pflanzenschutz-Nachrichten Bayer,
57/2004 (1).
14. Grecu,C., 2000, Pregătirea loturilor demonstrative pentru „Ziua Porumbului”. Agricultura
Transilvană, Cultura plantelor de câmp, Buletin informativ, Tipografia Boema, Turda.
15. Guş,P., 1986, Tehnică experimentală. Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
16. Hillner,J., 2002, United Nations Human Development Report 2001, Making New Technologies
Working for Human Development. UNDP, Oxford, Oxford University Press, New York.
17. Ionescu,S., 2001, Managementul proiectelor. În „Managementul proiectelor”, pag. 33-49,
AMCSITT – Politehnica Bucureşti.
18. Mudra,A., 1958, Statistische Methoden fur Feldversuch. Verlag Paul Parley. Berlin.
19. Moisescu,I.D., 2003, Prezenţa informaţiei în programarea activităţii la fermele agricole. În
„Agricultura Banatului”, pag. 18, nr. 11-12/2003, Anul XI, USAB Timişoara.
20. Onisie,T., G.Jităreanu, 1992, Tehnica experimentală – Lucrări practice. USAMV „Ion Ionescu de la
Brad” Iaşi.
21. Opran,C., 2001, Integrarea proiectelor naţionale în cadrul programelor internaţionale de cercetare
şi dezvoltare tehnologică. În „Managementul proiectelor”, pag. 183-193, AMCSITT – Politehnica
Bucureşti.
22. Pearson,E.S. şi H.O.Hartley, 1966, Biometrika tables for statisticians (Vol.1). University Press,
Cambridge.
23. Roemer,Th., 1930, Der Feldversuch. Berlin.
24. Rusu, T., 2007, Tehnică experimentală. Curs litografiat, Editura AcademicPres USAMV
Cluj-Napoca.
25. Taru,I., V.Surăianu, M.Bularda, 2001, Manual pentru câmpul demonstrativ cu noţiuni de tehnică
experimentală agricolă. ASAS-SCCASS Brăila.
26. Săulescu,N.A., N.N.Săulescu, 1967, Câmpul de experienţă (ediţia a-II-a). Editura Agro-Silvică
Bucureşti.
27. Snedecor,G., 1968, Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi biologie. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
28. Vasiliu,N., 2001, Procesul de inovare tehnologică. În „Managementul proiectelor”, pag. 27-32,
AMCSITT – Politehnica Bucureşti.
29. Zachariasse,V., 2003, Policy Advice and EU Enlargement: New Challenges for Agricultural
Research. 10th Ost-West Agrarforum, Berlin.

120
30. Zimmermann,J.G., 1774, Traité de l'expérience en général et en particulier dans l'art de guérir.
Vincent, Paris.
31. www.mie.ro,
32. www.assp.ro
33. www.sapard.ro
34. www.cncsis.ro.
35. www.amcsit.ro/
36. www.renar.ro/
37. www.viasan.ro/
38. www.infosoc.ro/
39. www.uefiscsu.ro.
40. www.infoeuropa.ro
41. www.agral.usamv.ro.
42. www.energ.pub.ro/
43. www.inma.ro/invent
44. www.calist.ase.ro/
45. www.bionet.usamv.ro
46. www.ipa.ro/AMTRANS
47. www.biotech.usamv.ro/
48. www.mct.ro/web/2/default.htm.
49. www.cncsis.ro/Legislatie.
50. www.cordis.lu/focus/en/home.html.
51. www.cordis.lu/focus/en/src/ supplements.htm.
52. www.cordis.lu/euroabstracts/en/home.html.
53. www.cordis.lu/itt/itt-en/home.html.
54. www.europa.en.int/comm/research/rtdinfo_en.html.
55. http://home.ubalt.edu/ntsbarsh/Business-stat/otherapplets/ANOVA.htm
56. http://onlinestatbook.com/chapter0/analysis_lab_anova.html

121