Sunteți pe pagina 1din 171

CAPITOLUL 3

CEREALE

3.1. GENERALITĂŢI

3.1.1. Importanţă

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de


răspândire în toate zonele de cultură pe glob. implicit şi în România. Boabele
(fructele) acestor plante de câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa
2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi (proteine, grăsimi, vitamine etc.) (tab. 3.1),
au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de bază sub formă de pâine, paste
făinoase etc.) şi a animalelor, sau ca materie primă pentru diferite industrii. Ele
sunt dintre cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul mediteranean, Caucaz
şi Asia Centrală etc, având o vechime de circa zece mii de ani.
Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Specificare
componente
Apă 12-14 - la nivelul umidităţii critice
Proteine 8-25 - în proporţie mai mare la periferia bobului (în pericarp), însă digestibilitatea
(N x 5,85) creşte spre interiorul bobului
- albumine - 4 - 5%; globuline = 5 - 10%; caseine = 85 - 90%
- din totalul caseinelor: 40 - 50% = prolamine; 30 - 40% = glutenine
- prolaminele cerealelor sunt: gliadină (grâu şi secară), hordeină (orz), avenină
(ovăz), zeină (porumb) etc.
- influenţa factorilor genetici: grâu durum 20- 25%; grâu moale = 12-1 5% etc.
- conţinutul este influenţat de factorii de vegetaţie (climă, fertilizare etc.)
- aminoacizi: esenţiali (9); semiesenţiali (6); neesenţiali (5)
Glucide 55-70 - amidon circa 90%; creşte de la periferie spre centru; în embrion lipseşte
- dextrine şi zaharuri circa 10% (în proporţie mai mare în embrion)
- conţinutul este influenţat de climă, fertilizare etc.
Grăsimi 1,5-6 - % mai ridicat în boabele de porumb
- majoritatea depozitate în embrion (la porumb, circa 35%)
- în scutelum circa 45%
- compoziţie grăsimi: acizi graşi, glicerina, fitostearine şi lecitine
Celuloză 2,0-12 - majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz, ovăz)
- boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari
- în tarate = 4,5 -5,5%
Cenuşă 0,2 - 5,5 - în făină albă de grâu = 0,2 - 0,3%
- compuşi: acid fosforic, oxizi de K şi de Mg (principali); oxizi de Ca, Fe, Na
(secundari) etc

Notă: Paiele, strujenii şi plevele conţin 2 - 4% proteine brute, l - 2% grăsimi brute, 33 - 40% substanţe
extractive neazotate, 30 - 40% celuloză şi 3 - 12% cenuşă (formata din 70 - 80% siliciu şi 10 - 13% potasiu
etc.).
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Poaceae
(Gramineae), împărţite în:
- Cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse, fructe
alungite prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit 3-8
rădăcini embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- Cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având fructe
fără şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină
embrionară (orezul, porumbul, sorgul, meiul).
În grupa cerealelor este inclusă şi hrişcă, plantă din familia Polygonaceae,
cu importanţă redusă pentru ţara noastră, al cărei fruct are conţinutul şi utilizările
similare cu a celorlalte plante din această grupă fitotehnică.
Suprafaţa cultivată cu cereale, pe glob, este de 700 - 740 milioane hectare
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată de F.A.O. la 1,4 -
1,6 miliarde ha), în 1998 suprafaţa mondială cu cereale a fost de 692 milioane ha,
producţia totală de 2.052 milioane t, iar producţia medie la ha de 29,70 q
(„Production yearbook”, F.A.O., voi. 52, 1998).
În România cerealele se cultivă pe 6,0 - 6,5 milioane hectare (60 - 65% din
terenul arabil), cu o producţie medie de circa 30 q/ha, şi o producţie totală de 18-
20 milioane tone (circa 8 q/cap de locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzut, care sunt
răspândite în toate zonele agricole ale ţării. Celelalte cereale se cultivă pe suprafeţe
mai restrânse şi numai în anumite zone pedoclimatice.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Poaceae =
Gramineae), au particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice
comune, care vor fi prezentate detaliat în continuare, după care se va descrie
biologia şi tehnologia de cultivare pentru fiecare cereală în parte.

3.1.2. Particularităţile biologice ale cerealelor

Germinaţia (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii potrivite


seminţele „viabile” trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi ciclul de
vegetaţie.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită în
funcţie de specie, fiind, în medie, la cereale (cu excepţia meiului), de circa 50%
din masa seminţelor (grâul 45%, secara 58%, orzul 4fc%, ovăzul 60%, porumbul
44%, meiul 25%). Alte plante, cum sunt leguminoasele, cu seminţe bogate în
proteină, absorb de circa 2 ori mai multă apă pentru încolţire decât cerealele).
Ritmul de absorbţie a apei este diferit după specie şi temperatură. Apa
absorbită este repartizată într-un procent mai mare în zona embrionului.
Temperatura influenţează mult ritmul germinaţiei, fiecare planta având un
prag minim, unul optim şi unul maxim al valorilor termice între care se desfăşoară
acest proces. Astfel, la cerealele originare din zona temperată (grâu, secară, orz,
ovăz), temperatura minimă de germinaţie este de l - 3°C, optima între 20 - 25°C,
iar maxima 28 - 32°C. La porumb, temperatura minimă este de 8 - 10°C, optima
32 - 33°C, iar maxima 40°C. Apropiate de ale porumbului sunt şi temperaturile de
germinaţie la mei şi sorg.

Fig. 3.1. - A - Secţiune longitudinală prin embrionul bobului de grâu; a - scutellum;


ep - strat epiteliul; cr - coleoriza; r - radicula; m - muguraş; c - coleoptil; e - epiblast;
p - pericarp; f - fascicul conducător;
B - celule din stratul epitelial al scutellumului în repaus;
C - celule din stratul epitelial al scutellumului în timpul încolţirii.

În prezenţa factorilor externi ai germinaţiei, sistemul enzimatic existent în


bob (enzime proteolitice, amilolitice, lipazele) transformă substanţele de rezervă în
substanţe asimilabile (aminoacizi, glucoza, acizi graşi şi glicerina), care sunt
absorbite de embrion prin scutellum.
Celulele epiteliale ale scutellumului se alungesc şi pătrund adânc în
endosperm, mărindu-şi suprafaţa de absorbţie (fig. 3.1, după N. ZAIMFTESCU,
1965).
În procesul încolţirii, mai întâi apare radicula (excepţie face orezul)
protejată de coleoriza, apoi muguraşul, protejat de coleoptil. Coleoriza sparge
pericarpul şi ajunge în contact cu solul, apoi coleoriza se despică, rădăcina
embrionară se alungeşte, fiind urmate de celelalte rădăcini. Muguraşul, protejat de
coleoptil, străbate stratul de sol ieşind la suprafaţă.
Ritmul de creştere al embrionului, respectiv perioada încolţirii, este
dependentă de nivelul factorilor externi ai germinaţiei, fiind mai scurtă în condiţii
optime de temperatură, apă şi aer.
La cerealele „golaşe” (grâu, secară, porumb) coleoptilul şi coleoriza apar în
zona embrionului (germinaţie unipolară), pe când la cerealele cu bobul îmbrăcat
în palei (ovăz, orz) coleoptilul apare la un capăt iar coleoriza la celălalt capăt al
bobului (germinaţie bipolara).
Formarea sistemului radicular. în procesul germinaţiei, din bob apar
rădăcinile embrionare. Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele
originare din zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare
din zona temperată (3 la grâul de toamnă, 5 la grâul de primăvară, 3 la ovăz, 4 la
secară şi 5 - 8 la orz) (fig. 3.2, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Rădăcinile embrionare se ramifică şi se adâncesc în sol, aprovizionând
tânăra plăntuţă cu apă şi săruri minerale în primele zile de vegetaţie.
La circa 3-4 săptămâni de la încolţire, la nodurile tulpinii din sol (Ia porumb
şi de la suprafaţa solului) se formează rădăcinile coronare (adventive), mult mai
numeroase şi mai viguroase decât cele embrionare. După apariţia rădăcinilor
coronare, rădăcinile embrionare, deşi nu pier, îşi reduc mult ponderea în absorbţie.
Masa principală a rădăcinilor o constituie rădăcinile coronare, care au rol principal
în nutriţia plantelor.

Fig. 3.2. - Germinaţia la cereale: a - grâu; b - secară; c - orz;


d - ovăz; e - mei; f - porumb;

Rădăcinile coronare ale cerealelor sunt fasciculate, având masa, adâncimea


şi raza de răspândire diferite, în funcţie de specie şi condiţiile de cultură (mai ales
de proprietăţile fizico-chimice ale solului). La înfrăţire, fiecare „frate” formează şi
rădăcini proprii, astfel că masa radiculară este dependentă şi de factorii care
influenţează înfrăţirea.
Cea mai mare parte din rădăcini cu rol major în nutriţie se găsesc în stratul
arabil. Rădăcinile care ajung la l - 2 m au un rol redus în absorbţia elementelor
nutritive, servind, în principal, la aprovizionare cu apă în perioadele de secetă.
Răsărirea. La încolţire, muguraşul creşte, protejat de coleoptil, până ajunge
la suprafaţa solului. In această fază plantele se consideră răsărite.
Coleoptilul este, în general, alb-translucid, cu excepţia secarei la care este
brun-violaceu.
După ce creşte 2 - 4 cm (4 - 6 cm) la suprafaţa solului, coleoptilul este
străpuns de prima frunză adevărată, care, ajungând la suprafaţa solului, începe
procesul de fotosinteză. Până în acest moment planta s-a dezvoltat pe seama
rezervei de substanţe din sămânţă.
Ritmul de răsărire este condiţionat de: energia germinativă, puterea de
străbatere (a solului) a plantei şi de condiţiile de vegetaţie. Seminţele cu energie
germinativă slabă au şi putere de străbatere redusă, eşalonând răsărirea.
La adâncimi prea mari de semănat răsărirea este deficitară; de aceea, trebuie
respectată adâncimea optimă de semănat pentru fiecare plantă, ţinând cont de
textura şi umiditatea solului.
Înfrăţirea. Ramificarea tulpinii cerealelor poartă denumirea de înfrăţire, iar
lăstarii noi formaţi se numesc „fraţi”. La cerealele păioase (grâu, secară, orz, ovăz)
fraţii pornesc de la nodurile tulpinii din sol, iar la porumb tulpina se ramifică de Ia
suprafaţa solului (fraţii fiind numiţi lăstari sau copiii).
Înfrăţirea începe după circa trei săptămâni de la răsărire (după formarea
frunzei a treia). De pe tulpină se formează fraţi de ordinul întâi, de pe care pot
porni alţii de ordinul doi etc. (fig. 3.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Nodurile de la care pornesc fraţii sunt foarte apropiate; de aceea, în mod
curent, acest loc este numit nod de înfrăţire. Când se însămânţează la adâncime
mai mică, nodul de înfrăţire se găseşte lângă sămânţă, iar la un semănat mai adânc
porţiunea dintre sămânţa şi nodul de înfrăţire (care se găseşte mai la suprafaţă) se
numeşte ax mezocotil (rizom).
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde de specie şi soi, de
intensitatea luminii şi de adâncimea de semănat. Cerealele de toamnă mai
rezistente la ger formează nodul de înfrăţire mai adânc. La plantele de grâu de
toamnă, cu nod de înfrăţire mai adânc, se formează şi un sistem radicular nai mare
decât la cele cu nodul superficial.

Fig. 3.3. - Schema înfrăţirii cerealelor: a1a2 - fraţi de ordinul


b1b2b3b4 - fraţi de ordinul II

Lumina mai intensă determină formarea nodului de înfrăţire la o adâncime


mai mare. în condiţii de lumină mai slabă în perioada de răsărire-înfrăţire, nodul
de înfrăţire este mai puţin adânc, ceea ce duce la o mai slabă rezistenţă la ger.
Adâncimea de semănat influenţează adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire nu creşte în aceeaşi
măsură în care se măreşte adâncimea de semănat (fig. 3.4, după D. SOLTNER,
1990, citat de GH. BÎLTEANU, 1998).
Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de „fraţi” produşi de o
plantă şi este dependentă de factori interni (specie şi soi) şi de factori externi
(condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată).
Capacitatea de înfrăţire a cerealelor, în ordine descrescândă, este
următoarea: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi grâul, în cadrul fiecărei plante sunt
soiuri cu diferite grade de înfrăţire. La grâu, soiurile intensive au în general, o
capacitate de înfrăţire mai redusă decât vechile soiuri. Capacitatea de înfrăţire a
soiului condiţionează densitatea de boabe germinabile, stabilite la m2, la semănat.

Fig. 3.4. - Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire,


în funcţie de adâncimea de semănat

Factorii climatici (lumina, căldura) şi umiditatea solului influenţează


capacitatea de înfrăţire. Favorabil înfrăţirii este timpul răcoros, cu temperatura
cuprinsă între 6 - 12°C. Iluminarea intensă prelungeşte înfrăţirea. Ea este factorul
energetic ce condiţionează fotosinteza, deci şi capacitatea de înfrăţire. Umiditatea
optimă a solului pentru parcurgerea fazei de înfrăţire este de 60 - 80% din
capacitatea de câmp pentru apă.
Factorii fitotehnici care condiţionează gradul de înfrăţire: mărimea
seminţei, data semănatului, densitatea şi adâncimea de semănat, elementele
fertilizante şi lucrările de îngrijire.
Din seminţe mai mari rezultă pante mai viguroase, cu capacitate mai mare
de înfrăţire.
Data semănatului influenţează indirect înfrăţirea, prin condiţiile climatice
(temperatură) în care se petrece acest proces. O înfrăţire mai bună, atât toamna cât
şi primăvara, are loc la semănăturile mai timpurii.
Densitatea de semănat este un factor care influenţează mult gradul de
înfrăţire, după cum rezultă din multe cercetări şi observaţii practice.
Semănatul la adâncime mai mare decât normal duce la scăderea capacităţii
de înfrăţire, datorită întârzierii răsăririi, fapt care determină debilitarea plantelor.
Substanţele nutritive influenţează diferit gradul de înfrăţire. S-a constatat
efectul favorabil asupra înfrăţirii al azotului, singur sau împreună cu fosforul, şi
efectul negativ al fosforului şi potasiului, singure sau împreună.
Lucrările de întreţinere (combaterea buruienilor şi grăparea) favorizează
înfrăţirea prin realizarea unei luminozităţi mai bune şi înlăturarea buruienilor, care
concură la factorii de vegetaţie cu plantele de cultură, consumând din hrana,
lumina, apa destinată acestora din urmă.
Numărul de fraţi la o densitate normală este de l - 2 până la 2 - 4 la o plantă,
în situaţii de excepţie (densităţi mici, plus de azot şi condiţii climatice favorabile),
numărul fraţilor la o plantă poate fi mult mai mare (se citează cazuri de 100- 120
fraţi/plantă).
Din înfrăţirea totală numai o parte (l - 3) este „înfrăţire productivă”, adică
fraţii care formează spic cu rod. De obicei fraţii formaţi toamna ajung să rodească,
iar cei de primăvară rodesc mai rar. Cei care nu rodesc se numesc „fraţi de poală”.
în unele situaţii fraţii de poală sunt dăunători, deoarece consumă din rezervele
nutritive ale „fraţilor fertili”.
Înfrăţirea, între anumite limite, este o însuşire pozitivă pentru producţie, în
condiţii normale de densitate, o parte din fraţii formaţi contribuie la realizarea
producţiei (element de productivitate), putându-se face, deci, o economie de
sămânţă, faţă de cazul când s-ar asigura densitatea numai cu plante principale. Prin
înfrăţire se mai pot completa „golurile de iernare” în zonele şi în anii cu ierni aspre
sau cele provenite din alte cauze.
Deoarece producţia fraţilor este mai scăzută decât a plantei principale, cu
cât numărul lor este mai mare, cu atât rezultă spice cu producţie mai mică. Deci,
peste o anumită limită, înfrăţirea este nefavorabilă producţiei şi din considerentul
că eşalonează mult maturizarea spicelor în lan.
Soiurile actuale de grâu au, în general, o capacitate slabă sau mijlocie de
înfrăţire. Numărul de plante la m2 se realizează prin stabilirea unei densităţi optime
de boabe germinabile la m2.
Cunoscând factorii care influenţează înfrăţirea, se poate dirija capacitatea
de înfrăţire (numărul de plante la m2) şi adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire (care influenţează rezistenţa la iernare).

Fig. 3.5. - Secţiune longitudinală printr-o plantă tânără de secară


(la data de 24 februarie) a - spic; b - tulpină cu internodii
Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina (şi
inflorescenţa), cerealele de toamnă au nevoie de 30 - 45 de zile cu temperaturi
joase (cuprinse între 1°C şi 5°C). Altfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele
rămân cu o rozetă de frunze, nu formează pai şi nu fructifică. Acest proces poartă
denumirea de vernalizare (faza de iarovizare).
După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14
C
-16 C, plantele trec în faza de împăiere (alungirea paiului). Internodurile tulpinii
încep să se formeze din toamnă. In lunile februarie-martie lungimea spicului (în
fază embrionară) depăşeşte lungimea tuturor internodurilor (fig. 3.5, după GH.
BÎLTEANU, 1991).
Tulpina cerealelor (pai, culm) este alcătuită din 5-7 internoduri separate
prin noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz, ovăz, orez),
pline cu măduvă (porumb, sorg) sau cu un lumen foarte mic (mei). Lungimea
internodurilor creşte de la bază spre vârf. Cel mai lung internod este cel din partea
superioară, care poartă şi inflorescenţa. Mai scurte şi cu lumen mai mic sunt
internodurile bâzâie, care dau rezistenţa la cădere. La porumb, internodurile cele
mai lungi sunt cele care poartă inflorescenţele.
În secţiune transversală printr-un internod al tulpinii cerealelor se disting
straturile de celule redate în figurile 3.6 şi 3.7, (după N. ZAMFIRESCU şi colab.,
1965).
Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), adică flecare
internod creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în partea
bazală a acestuia (deasupra nodului inferior). Ordinea de creştere a internodurilor
este de jos în sus, mai întâi alungindu-se primul internod bazai (situat deasupra
nodului de înfrăţire). La intervale de 3 - 5 zile începe să crească al doilea, apoi al
treilea internod etc.; fiecare internod îşi termină creşterea în circa două săptămâni.
La cerealele păioase creşterea paiului durează 50 - 65 de zile, în funcţie de
specie (factori genetici), de condiţiile de vegetaţie (temperatură, umiditate, lumină,
regimul de nutriţie etc.). Soiurile precoce au perioada de creştere a tulpinii mai
scurtă. La umiditate mai ridicată şi temperaturi mai scăzute perioada creşterii se
alungeşte.
În perioada formării paiului sunt favorabile temperaturi medii de 14 - 16°C.
Lumina mai slabă (umbrirea) duce la alungirea pereţilor celulari şi la slăbirea
rezistenţei tulpinii la cădere. Excesul de azot forţează creşterea, reducând
rezistenţa la cădere etc.
Fig. 3.6. - Secţiune transversală printr-un internod din partea mijlocie a paiului de
grâu: a - epidermă; b - celule cu clorofilă; c - sclerenchim;
d - fascicul libero-lemnos; e-parenchim;

Fig. 3.7. - A - secţiune transversală prin internodul inferior al paiului de grâu:


B - celule de sclerenchim din internodul inferior: a - sclerenchim; fa - fascicul
libero - lemnos; p - parenchim

În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de reproducere


(în plantă se petrec procese fiziologice complexe). Pe măsura alungirii paiului, de
la fiecare nod se dezvoltă frunzele (dispuse altera).
Componenta foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel. Teaca înveleşte
internodul superior pe o anumită lungime, protejând zona de creştere a
internodului. Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două
formaţiuni membranoase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, denumite: urechiuşe
(pinteni), care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula, dispusă în prelungirea
epidermei inferioare a tecii. Aceste doua organe ajută la recunoaşterea cerealelor
înainte de înspicare, fiind un caracter bine diferenţiat. Astfel, la orz urechiuşele
sunt mari, ligula este redusă; la ovăz ligula este bine dezvoltată şi urechiuşele
lipsesc; la grâu şi secară aceste organe sunt mijlocii ca mărime (grâul are
urechiuşele păroase, iar la secară sunt glabre) (fig. 3.8, după N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965).

Fig. 3.8. - Urechiuşele şi ligula la cereale:


a - ovăz; b - secară; c - grâu; d - orz; e - orez; f - porumb.

Căderea cerealelor. Deşi elastic, în anumite situaţii paiul cerealelor


cedează sub greutatea pe care p susţine şi cade. în aceste situaţii se reduce
producţia, planatele sunt mai intens atacate de boli şi dăunători, se împiedică
fecundarea (Ia secară), se reduc numărul şi masa boabelor, este împiedicată
recoltarea mecanizată etc. Căderea este mai dăunătoare când apare în fazele de
vegetaţie timpurii, deoarece împiedică formarea bobului, într-o experienţă (citată
de V. VELICAN, 1972) în care s-a provocat artificial căderea înainte şi după
înspicare cu l - 2 săptămâni, s-a constatat că la căderea timpurie s-a redus mai mult
numărul de boabe; la cea după înspicare, masa boabelor, deci producţia, s-a redus
cu până la 33%.
Plantele căzute se mai pot redresa până când nodurile tulpinii şi frunzele
sunt încă verzi. Porţiunea dinspre sol beneficiază de un aport auxinic mai mare,
celulele se alungesc mai mult, formând un „genunchi” şi ridicând vârful tulpinii.
Cauzele căderii sunt, în general, de natură ereditară şi, în bună parte, este
influenţată de o serie de factori de vegetaţie. Referitor la natura ereditară, se
constată că cerealele se comportă diferit faţă de fenomenul căderii. Astfel, mai
sensibile sunt orzul şi ovăzul, apoi grâul şi secara; porumbul şi sorgul sunt mult
mai rezistente şi cad foarte rar. În cadrul fiecărei specii există soiuri mult diferite
între ele în privinţa rezistenţei la cădere. Soiurile rezistente la cădere sunt în
general, mai scunde şi cu pai gros, iar internodurile bâzâie sunt mai scurte şi cu
ţesutul mecanic de susţinere mai dezvoltat.
Cât priveşte factorii de vegetaţie care influenţează negativ rezistenţa la
cădere a cerealelor, amintim:
- intensitatea mai redusă a luminii, care determină creşterea etiolată a
internodurilor bâzâie şi formarea de „ţesuturi mai debile”, fenomen care apare în
cazul desimii prea mari a plantelor, a creşterii masei foliare, a înfrăţirii prea
puternice (exces de azot) şi a umbririi produse de buruieni;
- excesul de azot, care duce la o mai slabă dezvoltare şi lignificare a
ţesuturilor mecanice, ca urmare a dezechilibrului între sinteza glucidelor şi a
protidelor (a raportului între carbon şi azot); un plus de azot conduce la o
insuficienţă de glucide în internodurile bâzâie şi, deci, la slaba lor lignificare;
- anumiţi agenţi patogeni ca Ophiobolus, Leptosphaeria şi Fusarium, care
slăbesc rezistenţa internodurilor inferioare;
- ploaia, care îngreunează plantele şi slăbeşte fixarea rădăcinilor, prin
înmuierea solului;
- vânturile puternice, care culcă mai ales plantele cu o rezistenţă scăzută la
cădere.
Pentru prevenirea căderii, trebuie înlăturate sau evitate situaţiile prezentate
anterior: cultivarea unor soiuri rezistente la cădere; stabilirea densităţii optime la
semănat; fertilizarea raţională; combaterea, bolilor şi dăunătorilor; evitarea
excesului de umiditate etc.
Pentru prevenirea căderii se pot folosi şi „substanţe nanizante”, cum ar fi
clorura de clorcolină (CCC). Prin stropirea lanului la începutul formării paiului cu
CCC se reduce talia plantelor, dar creşte rezistenţa la cădere la grâu, efectul fiind
mai slab la orz, la secară şi ovăz rezultatele sunt mai puţin concludente.
Tratamentele cu CCC la grâu, prin reducerea taliei plantelor, favorizează
îmburuienarea lanului. Eliminarea acestui neajuns se poate realiza prin CCC,
împreună cu erbicide (2,4 D etc.).
Înspicarea. Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei frunze
(din „burduf”). O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puţin o treime
din spiculeţele superioare ale inflorescenţei, iar un lan este considerat înspicat
când, la majoritatea plantelor, au apărut inflorescenţele (spicul sau paniculul); întâi
înspică planta principală apoi fraţii, în ordinea formării lor.
Inflorescenţa cerealelor este sub formă de spic (grâu, secară, orz), spic
modificat (inflorescenţa femelă la porumb) şi panicul (ovăz, orez, sorg, mei şi
inflorescenţa masculă la porumb).
Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe un
rahis, la cele cu spic (fig. 3.9, după GH. BILTEANU, 1998), sau în vârful
ramificaţiilor paniculului. Pe un „călcâi” al rahisului şi în vârful ramificaţiilor
paniculului se găseşte, de regulă, câte un spiculeţ (cu 2-4 flori); excepţie face orzul
la care pe fiecare călcâi al rahisului sunt dispuse trei spiculeţe (uniflore).
Fig. 3.9. - Rahis din spicul de grâu (A) şi spiculeţe prinse de rahis (B): 1 - axa
spiculeţului

Fig. 3.10. - Spiculeţul: A- rahis; bb1 -glume; cc1 - palee; d-lodicule;.


e -gineceu; f - stigmat; g -stamine;

Fig. 3.11. - Forme de glume la cereale, a-grâu; b-orz; c-secară; d-ovăz; e-orez

Fig. 3.12. - Floare de grâu a - antere; s - stigmat; l - lodicule


Spiculeţele sunt formate la exterior din două glume (de forme şi mărimi
diferite, după specie) şi în interior o floare (la orz) sau mai multe flori (grâu,
secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt (fig. 3.10 şi 3.11, după N. ZAMFIRESCU
şi colab., 1965). Florile sunt formate din două palei (o palee inferioară, uneori
aristată şi una superioară), două lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul
(trei stamine, cu excepţia orezului care are şase), gineceul (monocarpelar şi
stigmatul bifidat) (fig. 3.12, după GH. BÎLTEANU, 1998).
Înflorirea. Deschiderea florii se produce la maturitatea sexuală a plantei.
Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodiculele (care până atunci sunt
mici şi membranoase), absorb apă şi-şi măresc volumul îndepărtând paleea
exterioară de cea inferioară. După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce- face ca
paleele să revină la poziţia iniţială, închizând floarea.
Înflorirea poate avea loc o dată cu apariţia inflorescenţei (orz), la l - 2 zile
după înspicare (grâu) sau la un interval de 5 - 7 zile la înspicat (secară).
Ordinea înfloririi în lan este similară cu ordinea înspicării astfel că „fraţii”
înfloresc după „plantele principale”, în ordinea apariţiei lor. La grâu, primele se
deschid florile de fa mijlocul spicului (sau de la baza treimii mijlocii), continuând
spre extremităţi, iar la ovăz înfloritul începe de la vârful paniculului spre partea
inferioară, în spiculeţ mai întâi se deschid florile inferioare.
Florile se deschid dimineaţa şi rămân astfel până se produce fecundarea (la
grâu, circa o oră), apoi se închid, înfloritul unei plante durează 5-8 zile (în funcţie
de umiditatea aerului).
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz,
ovăz, orez), sau alogame (secară, porumb). Uneori şi la plantele autogame (grâu)
se întâlneşte un anumit procent de alogamie.
După înflorire (la câteva ore) anterele eliberează polenul şi are loc
polenizarea (autogamă sau alogamă). Polenizarea se petrece, de regulă, dimineaţa
sau seara, când temperatura este de circa 14 - 16°C.
Fecundarea are loc imediat după polenizare (în 5 - 10 ore). Grăunciorii de
polen ajunşi pe stigmat absorb lichidul stigmatic (în 2 - 3 minute) şi formează
tubul polinic (prelungire exterioară a exinei) în care pătrund cei doi nuclei:
vegetativ în vârful tubului şi apoi cel generativ. Tubul polinic străbate stilul,
ajungând prin micropil la sacul embrionar, când nucleul vegetativ se resoarbe, iar
cei generativ (spermatic) se divide în două. O parte se uneşte cu oosfera din care
rezultă embrionul, iar cealaltă parte se uneşte cu nucleul secundar al sacului
embrionar dând naştere endospermului. Din învelişul ovulului rezultă învelişul
seminţei (testa), iar din pereţii ovarului se formează învelişul fructului (pericarp).
Formarea bobului şi maturizarea plantei (coacerea). După fecundare
începe formarea şi maturizarea bobului (embrionului, endospermului şi
învelişurilor), proces care durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara şi
circa 40 de zile la cele recoltate toamna, în perioada de coacere a bobului se
disting trei faze principale de maturizare (coacere): maturitatea verde (sau „în
lapte”); maturitatea galbenă (sau „în pârgă”) şi maturitatea deplina - faze în care
se petrec modificări importante în bob şi în întreaga plantă.
Maturitatea verde („în lapte”) se caracterizează printr-un lan cu aspect
verde, plante cu tulpini (noduri) şi frunze verzi (cele bâzâie sun gălbui). Bobul este
de culoare verde, cu volumul mai mare decât normal, are un conţinut lăptos,
umiditate de circa 50%, este lipsit de sticlozitate; în el se acumulează încă intens
substanţele de rezervă. Embrionul este în creştere, având o slabă germinaţie.
Această fază durează circa 7-10 zile, fără să existe pericolul de scuturare.
Maturitatea galbenă („în pârgă”) se instalează când aspectul lanului este
galben; plantele (tulpină, noduri, frunze) rămân verzui numai în partea superioară.
Bobul are culoarea şi volumul caracteristice soiului, consistenţa încă vâscoasă,
umiditatea fiind de circa 30%; aspectul este mai mult sau mai puţin sticlos.
Embrionul este normal ca dezvoltare, având o bună germinaţie. Faza durează 5-8
zile, scuturarea fiind încă slabă.
Maturitatea deplină este atunci când plantele în întregime sunt uscate.
Bobul are mărimea şi culoarea specifică soiului, fiind tare în secţiune; umiditatea
este de circa 15% şi sticlozitatea după soi. Embrionul, bine dezvoltat, are o bună
viabilitate. Faza durează circa 3-6 zile trecând în „răscoacere”(plante fragile şi
spice încovoiate), pericolul de scuturare fiind mare (îndeosebi la orz, ovăz şi unele
soiuri de grâu); întregul lan se închide la culoare, iar pe plante se dezvoltă agenţi
patogeni.
În funcţie de mijloacele de recoltare şi utilizarea produsului principal
(boabele), cerealele se recoltează de la maturitatea galbenă (in pârgă) la cea
deplină.
În diferitele faze de maturitate se schimbă aspectul şi conţinutul boabelor,
compoziţia chimică şi însuşirile fiziologice ale embrionului.
În fazele de maturare, plantele acumulează mai întâi în inflorescenţe, apoi
în boabe, cantităţi mari de auxine, orientează apa şi substanţele de rezervă spre
seminţe, ducând la formarea şi umplerea a boabelor. Acumularea de substanţe de
rezervă în boabe se face şi pe seama unor substanţe care "migrează" din alte
organe, după fecundare.
Procesul de acumulare a substanţelor de rezervă în bob are loc în perioada
maturităţii verde (în lapte).
Durata de umplere a boabelor este dependentă de soi şi condiţiile de
vegetaţie. In zonele şi în anii cu climat fără arşiţă, perioada de umplere a boabelor
se prelungeşte formându-se „boabe mari”. Seceta şi temperaturile ridicate din
această fază scurtează depunerea substanţelor de rezervă, reduc mult fotosinteza,
deci acumularea de substanţe de rezervă; ele împiedică translocarea substanţelor
de rezervă acumulate anterior în plantă, uneori duc chiar la autoconsum; se
formează boabe mici, mai subţiri, denumite, „şiştave” iar fenomenul se numeşte
şiştăvire.
În compoziţia chimică a boabelor, în etapele maturizării, se produc
schimbări cantitative (procentuale) şi calitative, în primele faze boabele sunt mai
bogate în protide, dar spre maturitate ponderea acestora scade, prin acumularea
mai masivă a amidonului. Se produc schimbări şi în natura proteinelor, cresc
albuminele şi scad nealbuminele.
Fructul cerealelor. Este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă (grâu,
secară, porumb) sau învelită în palei (ovăz, orz, orez, mei, sorg). Forma, mărimea
şi culoarea este diferită după specie şi soi. Cerealele originare din zona temperată
(grâu, orz, ovăz, secară) au şănţuleţ ventral în lungul bobului, pe când cele
originare din zona caldă (porumb, sorg, mei) nu au şănţuleţul ventral.

Fig. 3.13. - Secţiune longitudinală într-un bob de grâu: a - radicelă;


b - tulpiniţă; c - coleoriză; d - scutellum; e - strai cu aleuronă; f - embrion;
g - tegument seminal (testa); h - pericarp; i -peri la extremitatea cariopsei; j -
celeoptil; m - muguraş; end – endendosperm

Fig. 3.14. - Secţiune transversală prin endosperrnul bobului de grâu: a - secţiune


transversală: p - pericarp; te - testa; a - strat cu aleuronă; am: - celule cu amidon; B -
celule cu aleuronă văzute în secţiune transversală prin bob
Fig. 3.15. - Grăunciori de amidon la cereale: l - grâu; 2 - secară; 3 - porumb;
4-orez; 5-orz; 6-ovăz;7 - mei; 8 - sorg; 9 – hrişcă

Fructul cerealelor este constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi


embrion (fig. 3.13, după GH. BÎLTEANU, 1991 şi fig. 3.14, după N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul seminţei)
şi pericarp (învelişul fructului), reprezentând 6 - 14% din masa fructului.
Endospermul, ţesutul de rezervă, reprezentând 80 - 86% din masa bobului,
este constituit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă (la orz sunt 3 straturi)
şi înspre interior celule bogate în amidon. Grăunciorii de amidon sunt de mărimi şi
forme diferite: sferici (grâu, secară, orz), poliedrici sau colţuroşi (porumb), mici şi
compuşi (ovăz) etc. (fig. 3.15, după N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
Embrionul (viitoarea plantă în formă incipientă) reprezintă 1,5 - 15% din
masa fructului şi este constituit din muguraş (protejat de coleoptil), tulpiniţă
(tigela, hipocotil), rădăciniţă (protejată de coleoriză) şi scutellum (cotiledonul),
organ de absorbţie dispus înspre endosperm. In partea opusă cotiledonului se
găseşte un apendice mic (lipseşte la secară şi orz), numit epiblast (bractee
embrionară), considerat ca rudiment al celui de-al doilea cotiledon. Se citează
cazuri de poliembrionie, care după KUPERMANN (citat de N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965), s-ar datora unor nivele agrotehnice ridicate, precum şi cazuri de
seminţe lipsite de embrion, având însă endospermul normal.
Organogeneza cerealelor. Ca şi la alte plante, la cereale o dată cu creşterea
vegetativă are loc formarea şi dezvoltarea organelor generative (organogeneza),
Organogeneza, la cereale, se petrece în mai multe etape, fiind caracteristică
fiecărei plante. Primordiile viitoarelor organe (rădăciniţă, tulpiniţă, muguraş) sunt
localizate în embrion. Detalii privind organogeneza se vor prezenta la fiecare
plantă în parte.
3.2. GRÂUL

3.2.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.2.1.1. Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară.
Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se
datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi
raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman;
conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără
dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone
cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii
(după GH.BÂLTEANU, 1991).
Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de
schimburi comerciale.
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainei, destinată
fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele
statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul
caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru
fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse
industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept
carburant).
Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă
pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ
organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost
supuse unui proces de compostare.
Târâtele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat
deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat,
superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca
productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi,
dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.
Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral
mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă
din vară. Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură
agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi
succesive.
3.2.1.2. Compoziţia chimică

Glucidele, în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75%


din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar
restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în
principal în endosperm (tab.3.2, după „Techniques agricoles”, 1993).
Tabelul 3.2
Proporţia diferitelor părţi ale cariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din
s.u.)
Partea din % din Proteine Săruri
Celuloză Pentozani Zahăr Amidon Lipide
cariopsă cariopsă: (N x 5,7) minerale
limite media

Cariopsa
100 100 2,0-3,5 5,6-8,5 2,3-4,4 62-72 10-16 1,8-2,5 1,8-2,2
întreagă
Pericarp 4,5-5,7 5,5 40-60 30-50 _ - 3-7 0,5 2-4
Testa 2,2-3,1 2,8 1,3 30-50 - - 10-16 0,1 745
Stratul cu
4,6-8,5 6,7 6-11 28-30 - - 15-24 4-6 16-19
aleuronă
Endosperm 75-86 81 0,3 1-3 0,1-0,8 78-83 9-15 0,7-2 0,3-0,8
Embrionul 1-1,5 1,2
propriu-zis 2-4,5 5-12 15-20 15-25 25-32 10-20 4-6
Scutellum 1-2 1,8
Tabelul 3.3
Repartizarea azotului şi a proteinelor în bobul de grâu
% din total
Proporţia din
Porţiunea din bob N (% din s.u.) N x 5,7 proteine din
bob (%)
bob
Peri carp 5,8 0,5 2,8 1,7
Testa 2,2 1,7 9,7 2,3
Stratul cu aleuronǎ 7,0 3,15 18,0 16,0
Endospermul extern 12,5 2,2 12,5 19,0
Endospermul median 12,5 1,4 8,0 12,0
Endospermul intern 57,5 1,0 5,7 41,0
Embrion 1,0 5,33 30,4 3,5
Scutellum 1,5 4,27 24,3 4,5

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10-16% din


masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre
părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi
scutellum (tab.3.3, după R.PETERSON, 1965).
Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă -a bobului.
Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de
grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de
îngrăşăminte cu azot folosite. Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol
deosebit de important, în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în
bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor
este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele
reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi
răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de
formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi
mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de
grâu în substanţe proteice este mai scăzut.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine
(4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3-4 g/100 g, predominând
glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi
globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).
Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de
substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm
şi care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de
apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de
dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul pufos.
Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o
cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară
pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor
făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte
rezistente.
Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în
special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine
grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de
comerţ.
Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în
învelişurile bobului (pericarp).
Substanţele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente
chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se
spre părţile periferice ale bobului.

Fig. 3.16. - Împărţirea grâului în clase de calitate, în funcţie de conţinutul lui


în proteină şi indicele de sedimentare
În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6)
şi vitamina PP.
Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece
acestea conţin toţi cei 30 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate
sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al boabelor de grâu
în lizină şi triptofan.
În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea
sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. In acest sens,
noţiunea de „grâne tari”, („hard red”) defineşte grânele de foarte bună calitate sub
aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA,
ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forţă”, nu sunt folosite ca atare în
panificaţie, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăţi
calitatea. „Grânele semitari” conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă,
în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti,
produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei
categorii; acestea sunt denumite şi „grâne pentru panificaţie”, în sfârşit, „grânele
moi” („soft red”) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în
climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în SUA
şi sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine faină
pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie (fig.3.16, după M. SEIFFERT, 1981).

3.2.1.3. Răspândire

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce


îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45°
latitudine sudică, de la nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m altitudine (în zona
Ecuatorului) (flg.3.17, după R.PETERSON, citat de GH.BÂLTEANU, 1974).
În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil. ha, iar în
ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare scădere (până la 224 - 227 mil. ha în
1998 - 1999, tab. 3.4, după „Production Yearbook”, 2001). Producţia globală de
grâu a atins 609 mil. tone în 1998 şi 588 mil. tone în 1999. Producţia medie
mondială în ultimii ani a fost de 2.530 - 2.670 kg boabe/ha. Din producţia
mondială, 101 - 103 mil. tone au reprezentat obiect de comerţ. Ţările mari
producătoare şi, în acelaşi timp, exportatoare de grâu sunt: SUA (în 1999, 23,9
mii. ha semănate şi 29,0 mii. tone de grâu exportate), Canada (10,8 mii. ha şi 14,4
mii. tone export), Australia (11,6 mii. ha si 16,0 mii. tone export) şi Argentina (5,1
mil. ha şi 8,7 mii. tone export). Mari importatoare de grâu sunt, în prezent,
Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud. Ţările Uniunii Europene se înscriu printre
marii producători şi exportatori de grâu (17,1 mil. ha şi 16,0 mii. tone exportate).
Fig. 3.17. - Aria de cultură a grâului pe glob

În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin


importante în ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mii. ha;
suprafeţele s-au redus treptat până la 2,1 mii. ha în perioada 1979 - 1981; în
ultimul deceniu se pot semnala oscilaţii importante ale suprafeţelor, în jurul a 2,0
mii. ha şi câţiva ani sub acest nivel (anii agricoli 1991/1992 - 1,45 mil. ha,
1995/1996 - 1,79 mil. ha, 1996/1997 - 1,90), având drept cauze, printre altele:
condiţiile climatice puţin favorabile din perioada de semănat a grâului; dotarea
tehnică insuficientă şi resursele financiare limitate ale cultivatorilor de grâu;
dificultăţile întâmpinate în valorificarea recoltei de grâu.
Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut considerabil între
anii 3938 (963 kg/ha) şi 1979 - 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat), după
care s-au menţinut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul
rând în funcţie de gradul de favorabilitate al condiţiile meteorologice ale anilor de
cultivare. Se detaşează recoltele medii obţinute la grâu în anii 1977 (2.820 kg/ha),
1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha) şi 1997 (2.795 kg/ha).
Tabelul 3.4
Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(anul 2001)
Suprafaţa Producţia medie Producţia globală
Continentul, ţara
semănată (mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 213.817 '2725 582.692
AFRICA 9.849 1805 17.956
- Algeria 2.400 825 1.908
- Maroc 2.701 1228 3.316
- Egipt 984 6357 6.255
AMERICA DE NORD 31.350 2483 77.849
- Canada 10.971 1940 21.28
- S.U.A 19.689 2706 53.278
AMERICA DE SUD - 9.88 2405 23.631
Argentina 7.108 2493 17.73
- Brazilia 1.702 1881 3.203
ASIA 93.552 2552 238.740
- Afganistan 2.125 1320 2.800
- China 24.399 3823 93.500
- India 24.963 2742 68.458
- Iran 6.000 1250 7.500
- Pakistan 8.125 2333 18.955
- Turcia 8.600 1861 16.000
EUROPA 56.555 3543 200.392
- Bulgaria 1.249 3042 3.800
- Franţa 4.779 6632 31,695
- Germania 2.900 7893 22.889
- Italia 2.305 2822 6.503
- Iugoslavia 863 3417 2.949
- Marea Britanic 1.630 7077 11.570
- Polonia 2.627 3576 9.393
- România 2.500 2800 7.000
- Ungaria 1.204 4293 5.176
OCEANIA 12.582 1957 24.124
- Australia 12.526 1818 23.760
ŢĂRILE FOSTEI
U.R.S.S. 43.364 2127 92.222
- Kazahslan 10.827 1192 12.910
- Federaţia Rusă 20.920 2241 46.871
- Republica 400 2450 980
Moldova 6.880 3101 21.333
- Ucraina 995 3143 3.127
- Uzbekistan

3.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul


Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme
sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul
timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai
frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N.
VAVÎLOV(m 1935) şi modificată de J. MAC. KEY (în 1963) (tab.3.5, după GH.
BÂLTEANU, 1989).
Tabelul 3.5
Clasificarea genului Triticum (după J. MAC KEY)
Denumirea latină Denumirea comună Caracteristici
SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)
- T. monococcum L.
- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)
- T. timopheevi Zhuk. Grâul Iui Timofeev Bob îmbrăcat
ssp. Timopheevi Rahis fragil
- T. turgidum(L.)Thell
- ssp. dicoccoides (Korn.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. durum (Desf.) Grâu „durum” Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.) Grâu polonez Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş
Rahis rezistent
SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)
-T. Aestivum (L.) Thell
- ssp. vulgare (Vili.) MK Grâu comun Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat
Rahis rezistent
- ssp. compactum (Host.) MK Grâu pitic Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Pere.) MK Grâu pitic indian Bob golaş
Rahis rezistent
Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate
şi spontane.
Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum
monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp.
monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale
omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de
dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat şi
care dau o faină albă bogată în gluten.
Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin
încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides,
Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar
formele cultivate sunt numeroase (fig. 3.18, după R. PETERSON).

Fig. 3.18. - Zonele de distribuire a strămoşilor sălbatici ai grânelor cultivate

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală


a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de
căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile
hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în
Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit
din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături
de tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă,
dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este
cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva
mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu
conţinut ridicai în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru
panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens,
aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este
flexibil.
Grâul „durum” cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea
spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult
cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente,
bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb),
coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme
(spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).
În perioada 1989-1998, producţia mondială de grâu „durum” a fost de circa
27 mii. tone (cu oscilaţii între 22,3 şi 34,4 mii. tone), din care 6,8 mii. tone
produse în ţările Uniunii Europene (îndeosebi în Italia, Franţa, Grecia, Spania) 3,5
mii. tone în Turcia, 3,5 mii. tone în ţările fostei URSS, precum şi în Canada (4,7
mii. tone), SUA (2,8 mii. tone) şi ţările de pe litoralul mediteranean al Africii
(Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al producţiei de grâu „durum” a fost
atins în Europa în anuf 1991, cu 3,45 mii. ha şi 11,2 mii. tone produse.
Importatorii importanţi de grâu „durum” sunt Algeria (1,6 - 1,8 mii. tone),
Uniunea Europeană (înjur de l mii. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04,
mii. tone).
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele
decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare),
fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste
făinoase.
Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe
restrânse.
Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu
„englezesc”) este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin
rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară.
Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu „polonez”) are
boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia.
Triticum timopheevi ssp. timopheevi („grâul lui Timofeev”) este considerat tenchi
sălbatic de Caucaz.
Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucişarea
spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma
sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe
specii cultivate, unele deosebit de importante.
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”)
este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.
În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri
(după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe
plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este
ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale
globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi
degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o
perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiţii, se seamănă grâu de
primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei
URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată,
cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu (după GH. BÂLTEANU,
1991).
În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu
această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone
submontane şi unele depresiuni intramontane.
Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi fǎinos, foarte potrivit pentru
panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 -
5 flori în spiculeţ, care formează l - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se
rupe la maturitate sau la treierat).
Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele
după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa
glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră,
aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu);
lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu,
aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob
roşu).
Triticum aestivum ssp. spelta (grâul „spelta”) este o specie cultivată încă
din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos
şi dă o faină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. în prezent, s-a
restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din
Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia („grâul Ardenilor”) şi izolat
în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (după L.
COUVREUR, G. CLAMOT şi A. CROHA1N, 1987). După treierat, bobul rămâne
îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi
separarea fainii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se
valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor
şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate
pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că
această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din
România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine
decât alte cereale.
Luarea în cultură a grâului („domesticirea” grâului) a început cu formele
sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum
turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele
cultivate, corespondente (după-G. FRANKE şi colab., 1977). Tenchi (Triticum
turgidum ssp. dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele
plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum
monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) şi grâul
comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H.
Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată
că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, Ia
început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul
comun.
Originea grâului, în urma expediţiilor ştiinţifice şi studiilor sale,
N.VAVILOV a identificat pentru grâu patru centre de-origine (după GR
BÂLTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan,
Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile
vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul
Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin
T. aestivum, ssp. Vulgare şi ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp.
turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. carthlicum şi T, timopheevi, centrul
abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp.
turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul
mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum
ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum şi ssp- polonicum,
T. aestivum ssp. spelta.
Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială
cuprinde numai forme care aparţin varietăţii „erythrospermun”, predominând
soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie
de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă Ia cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare
nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor (tab.3.6).
Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie
românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul
„durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat
în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984;
Pandur - soi de toamnă, 1996).

Tabelul 3.6
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2002)
Zona de cultivare a Soiuri recomandate
grâului
Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Dropia, Rapid, G.K.
Sudul ţării, irigai
Őthalom, G.K.Góbé, Kraljevica, Boema, Dor.
Sudul ţării, neirigat Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 29, Fundulea 4, Rapid,
Lovrin 41
Oltenia Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34, Fundulea 4, Delia
Zona piemonturilor Albota, Arieşan, Fundulea 29, Fundulea 4, Trivale
sudice
Vestul ţării Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41, Delia, Alex,
Romulus, G.K. Őthalom, G.K. Góbé,, Kraljevica, Bercy,
Renan, Enesco.
Zona colinară din vest Arieşan, Turda 2000, Fundulea 29, Turda 95 .Ardeal, Enesco.
Transilvania Arieşan, Turda 2000, Transilvania, Fundulea 4, Apullum,
Turda 95
Moldova centrală şi de Fundulea 29, Flamura 85, Moldova 83, Fundulea 4, Dropia,
sud Gabriela, Eliana, Bercy, Ardeal, Enesco, Dor, Iaşi 2.
Turda 2000, Aniversar, Arieşan, Suceava 84, Gabriela,
Nordul Moldovei
Eliana, Gaşparom, Magistral, Esenţial, Ardeal, Iaşi 2.

3.2.1.5. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara


noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare şi până la
maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se
recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict
aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.
În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de
grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire,
formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea
(maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa
(perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale
plantelor (de la germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă)
caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la
începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).
În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii
apreciază că această „divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi
au propus „subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai
importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării
recoltei.
Ca urmare, a fost realizată „codificarea vegetaţiei”, prin întocmirea unor
scări de coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. Prima scară de coduri
(fig.3.19, după D. SOLTNER, 1990) a fost realizată de JONARD. Scara cea mai
des citată în literatura de specialitate este cea realizată de FEEKES, care se
bazează pe observarea la exterior a schimbărilor morfologice ale plantei de grâu.
în continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modificări, efectuate de către
unii biologi şi fitotehnişti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975). Ulterior
au fost întocmite codificări mai amănunţite, de către KELLER şi BAGGIOLINI,
precum şi ZADOCKS, CHANG, KONZAK, după un sistem decimal. Mai nou,
TOTTMAN (1987) a completat această scară şi a adaptat-o pentru alte cereale
păioase, cum sunt orzul sau ovăzul.
Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit
pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă
pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai
sensibile la factorii de mediu.
Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la etapa generativă este
marcată prin codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara
Keller - Baggiolini şi 29 - 30 pe scara Zadocks. Acest stadiu este denumit în
lucrările de biologia grâului „spic la l cm” (măsurat de la nivelul nodului de
înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere - fig.3.20, după D.
SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-
Slovacia) „punct de viraj”, momentul în care planta de grâu trece de la etapa de a
forma organe vegetative la aceea de a forma organe generative.

Fig. 3.19. - Stadiile de dezvoltare a grâului, după scările: FEEKS, BAGGIOLINI,


ZADOCKS şi JONARD

Etapa vegetativă. Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde


germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea
frigului.
Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze
trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de
a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din
repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi nu mai
veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de
umiditate, căldură şi oxigen.
Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă
acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

Fig. 3.20. - Stadiul „spic la 1cm” la grâu

În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest


aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în
zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi,
deoarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un
interval de 40 - 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea
situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă
procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a
fost recoltat mai devreme.
Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia
apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului
trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din
endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de
transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în aminoacizi;
amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi graşi şi
glicerina (fig.3.21, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER,
1975). Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor
asimilabile, cu care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre
embrion se face prin intermediul scutellumului.
începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere,
muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile
bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi
celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează
perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb
apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.
În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile
bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de
vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte
rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi
se ofileşte.

Fig. 3.21. - Etapele germinării bobului de grâu

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-


răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire
15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei.
Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde
de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea
seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă;
mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi
dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii,
temperaturii şi aeraţiei în sol.
La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a
facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi
relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi
străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea
structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la
asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.
Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta
formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-
o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie
chimică.
În stadiul de „o frunză”, o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată
deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele
vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze (fig.3.22, după D. SOLTNER,
1990).

Fig. 3.22. - Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire;


stadiul de 3 frunze (preînfrăţire)

Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive


din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie,
dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.
Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză,
încep să se formeze primele rădăcini adventive.
Înfrăţirea. Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze,
creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă
fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte ,,preînfrăţire”: al doilea
internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi
se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.
La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al
doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la
rădăcinile embrionare, înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după
răsărire.
Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului;
la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta
fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la
baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab
productive sau nu formează deloc spice.
Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o
secţiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt
deja formaţi (fig. 3.23, după D. SOLTNER, 1990).
Fig. 3.23. - Planta de grâu în faza de înfrǎţire

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine


vizibil, se formează noi rădăcini de Ia nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate
şi participă la absorbţia apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare,
pe care, treptat, le depăşesc în importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se
dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare masă a
rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la
înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă (fig. 3.24, după L. KUTSCHERA,
1960, citat de A. FALISSE, 1990).

Fig.3.24. - Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea în iarnă (a)


şi la înflorire (b)
Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o
oarecare măsură, de condiţiile de mediu adâncimea de semănat.
Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. In lan încheiat
este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze.
Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal,
fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se
discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o
capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin.
Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare. Este cert
că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite
limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi
scăzute).
În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna.
Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele
iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi
(deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).
În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul
plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul
continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă
continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de
cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt
întrerupte pe timpul iernii.
Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură
bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor
vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi
fertili.
Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-
un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”.
Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului
celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul
nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul
gerurilor din iarnă, în mod convenţional, perioada este împărţită în două faze,
ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură
ce se apropie iarna.
Prima fază durează 15-20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate
ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea
(0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza
temperaturilor destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită.
Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile plantei este
pozitiv.
A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile şi se petrece când
temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri);
fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau
procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului
celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.
Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi
poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori,
printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului (tab.3.7, după GH.
BÂLTEANU, 1974).
Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot
rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar-20°C).
Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu
apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să
apară în situaţiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la
desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile
redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite şi
călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm de
pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub
-20°C.
Tabelul 3.7.
Suma glucidelor (% din s.u. la nodurile de înfrăţire la diferite soiuri de grâu
Soiul Data când au fost recoltate probele:
22 noiembrie 17 februarie 11 martie 23 martie
Mironovskaia 808 31,3 25,6 25,4 23,3
Aurora 26,9 20,1 18,8 20,0
Kaukaz 29.8 16,8 16,9 17,5

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii
normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a
Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20
decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. BERBECEL, 1970).
Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite,
din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese
biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului (chiar la
temperaturi de 0°C, după EMIL SPALDON), precum şi procesul de fotosinteză.
Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca
cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetaţie” (vegetaţie
„ascunsă”) (după GH. BÂLTEANU, 1974).
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe
o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie
de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai
timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie (după O. BERBECEL,
1970).
Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a
elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantităţile de
azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi
azotul existent în soluţia solului.
Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile,
perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu
(comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă).
Etapa generativă. În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu
formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa
generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi
parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui
frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în
condiţii favorabile, procesul de vernalizare.
Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are
înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se
îndepărteze prin formarea internodurilor. Creşterile au loc pe baza ţesuturilor
meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când
s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 -6
internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazai spre cel superior, care
poartă inflorescenţa. Internodurile bâzâie (l - 2) au diametrul cel mai mare şi
peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.
în această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până
la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive (fig.3.25, ,,Techniques agricoles”,
1993). Condiţiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive. influenţează
indirect şi formarea componentelor de producţie. În acest sens, datele din tabelul
3.8 (după D. SOLTNER, 1990) ilustrează corelaţia dintre numărul de rădăcini
adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.

Fig. 3.25. - Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu pe adâncimi, în diferite


faze de vegetaţie
În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea
maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura
substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi
boabelor.
Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de
fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului
are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000
- 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3-4, valori considerate optime
pentru zonele de cultură a grâului din România).
Tabelul 3.8
Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului şi
numărul de spice
Numărul de rădăcini adventive în faza de
Numărul de spice pe plantă
alungire a paiului
6,0 2,5
6,5 2,2
7,5 2,6
8,5 3,1
14,0 5,5

Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de


4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la
bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o
secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele
principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă mai
deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul
alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma
primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în „riduri” paralele,
care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu
o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”) (fig.3.26, după D.
SOLTNER, 1990). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure
floral, deci momentul iniţierii florale.
Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază
spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea
elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat,
în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.
În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; „ridurile”
se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja,
primordiile glumelor.
Fig. 3.26. - Plante de grâu în etapa generativă

Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic,


începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se
observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm
rapid.
Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin
apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat
prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu,
deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de
înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu,
eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât
polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic,
exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate
apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul
este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă,
insuficienţa elementelor nutritive).
Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3
săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime
(fig.3.27, după ,,Techniques agricoles”, 1993). Durata acestei faze influenţează
cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor
şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza
substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La
fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre
maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor
destinate umplerii boabelor (fig. 3.28). După unele determinări efectuate în
Germania (M. SEIFFERT, 1981), din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu,
aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea: spicul - 30%; internodul care
poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) - 12%; limbul
frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile
frunzelor - 36%.
Fig. 3.27. - Evoluţia bobului de grâu de la fecundare pânǎ la maturitate

Fig. 3.28. - Procentul de participare a diferitelor părţi ale plantei de grâu la


suprafaţa totală de asimilaţie, în perioada de formare a bobului.

Fig. 3.29. - Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu

O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe
ale plantei (fig. 3.29, după G. FÎSCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER,
1975).
Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune
analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul
grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă;
numărul de boabe/spic; MMB (g).
Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei.
Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei (are o
manieră specifică de „a-şi construi recolta”) (fig. 3.30, după D. SOLTNER, 1990).
Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea
germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de
plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere
a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli
şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul
înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui
la recoltă.

Fig. 3.30. - Formarea componentelor de producţie la grâu

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma


diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.
Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din
perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condiţiile
de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o
inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în
final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.
În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare
influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MME).

3.2.1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu


necesită temperaturi de minimum de l - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică
numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea
întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în
perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur
de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului
are loc după 7-10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o durată de peste 15 zile
începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.
Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite,
luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când
temperaturile scad sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o
mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul
nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.
Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca
formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care
acestea surprind grâul (fig. 3.31 şi 3.32, după D. SOLTNER, 1990). Rezistenţa cea
mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari
pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de
răsărire (faza de coleoptil).
Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de
temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a
paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. în fazele următoare,
temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune
condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.
Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt
moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în
zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe
perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie
al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către
planta de grâu.

Fig. 3.31. - Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu


Fig. 3.32. - Variaţia rezistenţei grâului la temperaturi scăzute, în funcţie de stadiul
de dezvoltare

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa


uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca
umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru
apă a solului.
Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât
germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme.
Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea
plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor
din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate
lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie favorizată
acumularea apei din precipitaţii.
În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat,
fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal
de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi
nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor
mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne
evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este
asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde
şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.
Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un
dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca
urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai
mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru
şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a
substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul „palierului
hidric”) (fig.3.33, după A. FALISSE, 1990). Pagubele (reducerea recoltei şi a
calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu
cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei
critice.
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase şi luto-
argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau
slab acidă (pH = 6 - 7,5).
Fig. 3.33. - Curbele dezvoltării bobului de grâu şi producerea fenomenului de
şiştăvire
Tabelul 3.9.
Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice
Adâncimea ape freatice Producţia (în %)
Grâu Porumb
20 cm 10 100
40 cm 190 140
60 cm 248 175
80 cm 280 230-

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile,


cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.
Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la
asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade,
până în zona rădăcinilor (tab. 3.9, după D. SOLTNER, 1990). De asemenea, nu
sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot
suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.
În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri
brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe
soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile
albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative
(amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

3.2.1.7. Zone ecologice


În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii
foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa
7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile
pentru cultura grâului (după GH. BÂLTEANU, 1989).
Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot
fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.
Zona foarte favorabilă (fig. 34, după N. ZAMFIRESCU, 1965). Se situează,
în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se
caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat
Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de
formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară
sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele
Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o
suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul
Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat,
cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

Fig. 3.34. - Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă;


precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia
normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi
iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi
scăzute, în anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea
boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în
vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona
foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni
podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai
frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la
începutul verii, în Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai
favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde
cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri
argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl
constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor,
Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Şiretului)
toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată; de
asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt
cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea
unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot crea
condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului

3.2.2.1. Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat


toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să
înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are
un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în
profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare
timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea
devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să
se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile
vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte:
mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră,
cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte
plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru
sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,
chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor
foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după
recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o
arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale
care să îngreuneze lucrarea solului..
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă
solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează
mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost
corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare
excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a
fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii
animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească
a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare,
terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate
suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţă de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca
şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.
Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare,
terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate
mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea
devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea
substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi
este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi răpită, cu condiţia respectării
unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată
atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o
plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul
rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează
suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie
foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea
pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi
avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu,
lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod
frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate
pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte
bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol
rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O
deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele
probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele
umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat
în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă
- trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona
colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste
250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar
reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. în practică însă, din
diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a
dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori
se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte
favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea,
menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă,
floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă.
Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne
un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie
semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a
lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie
adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii,
soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe
terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită
printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru
grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea
sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a
rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive
care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea
târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.
Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte
favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate
fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă
decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă
avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai
devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-
soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de
cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi
încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente
nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi
descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o
parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o
cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, în condiţiile din
România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor
mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele
importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii
care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea
unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu
potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură
adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice
şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea
terenului imediat şi bine de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb, în primul
rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de
Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită
doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu
pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare
ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în
apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre
acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul
grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau
pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul
uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la
culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe
suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu
boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România),
adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă
pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
îmburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 3.10, după I. BOERIU, N.
EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore
rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura,
tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu
al paiului, viermii sârmă (tab. 3.11, după MĂRIA POPESCU şi V. POPESCU,
1991).
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu,
este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul
favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în
asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care
reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

Tabelul 3.10
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de
îmburuienare a terenului la I.C.C.P.T. Fundulea
Proporţia grâului în Masa buruienilor (tone
Numărul de buruieni la m2
structura culturilor (%) masă proaspătă/ha)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7

Tabelul 3.11
Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu
Rotaţia Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium sp. Fusarium sp.: Cercosporella Erisiphe
% boabe pe spice herpotricoide gmminis
pe
atacate s (intensitate
boabe
atac (%))
Monocultura de 20 70 80 80 25
grâu
Porumb-grâu 19 62 70 76 16
Asolament de 3-5 9 30 31 69 12
ani

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea


culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi
de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

3.2.2.2. Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea


îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive
este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe +
paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991). Consumurile corespunzătoare de
elemente nutritive pentru diferite producţii sunt prezentate în tabelul 3.12 (după R.
LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980).
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi;
în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un
volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor
nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al
plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi
până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din
fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie
cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care
trebuie administrat pe solurile din România.
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante
viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis,
favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie
(elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de
culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea
vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la
cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului,
creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.
Tabelul 3.12
Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)
N P205 K2O CaO MgO S
100 kg
- boabe 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
- boabe + paie 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
5. 000 kg
- boabe 95 50 25 8 8 13
- boabe + paie 120 63 85 38 20 23
8.000 kg
- boabe 152 80 40 12 12 20
- boabe + paie 192 100 136 60 32 36

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşăminte le minerale aplicate, cât şi din
rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor
organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o
curbă caracteristică (fig.35, după ,,Techniques agricoles”, 1993). Se consideră că
pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie,
de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte
până în faza de umplere a bobului.

Fig.3.35. - Cantităţile de azot conţinute în diferite organe aeriene ale


plantei de grâu

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate


suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să
se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot
din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi
pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M.
SEIFFERT, 1981).
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când
azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de
înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile
agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară,
deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea
substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de
remanenta îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (fig.3.36, după D.
SOLTNER, 1990).

Fig. 3.36. - Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de
administrare a îngrăşămintelor

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea


vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de
azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi
formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de
mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării
terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea
suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă
din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă
administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere
cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte
creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după
cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând,
calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de
realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni
sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta)
întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru
a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la
întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în
forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul
lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare
aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea
azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul
cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă
(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic,
posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă
(după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :
DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr,
în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul
solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe
solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2
kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat
plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha
după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se
adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este
cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha (tab. 3.13, după CR. HERA, citat de GH.
BÂLTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare
favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă;
în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă.
Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30
- 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare
târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la
desprimăvărare. In anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se
mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în
iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.14 după D. SOLTNER,
1990), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de
vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale
de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a
se obţine.
Tabelul 3.13
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii
optime economic la grâu (medii pe 5 ani)
Specificare Doza de îngrăşământ economic
N P205
Fundulea (cernoziom cambie) 108 83
Lovrin (cernoziom freatic- umed) 106 92
Turda (cernoziom levigat) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58
Şimnic (brun-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 3.14
Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare, în funcţie de
cantitatea de precipitaţii (%)
Cantitatea de precipitaţii căzute Tipul de sol (sub aspectul texturii)
între prima şi a doua fracţiune de Sol greu Sol mijlociu Sol uşor
azot
50 mm 0 0 0
100 mm 0 20 50
150 mm 10 40 70
200 mm 30 60 80
300 mm şi peste 50 80 80

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după


recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se
administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după
semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi
aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie
de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii,
inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor
foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate
tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă
la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu
sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de
grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea
de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului,
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea
sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte
maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor
mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.
Formula de calculare a dozelor este următoarea:
DP= 15xRs- Pgg,
în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs - recolta scontată, în t/ha; Pgg =
aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd,
dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost
aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40
kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha,
fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte
complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează
sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului
determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală
a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 -
80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de
îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că,
într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază
că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd
semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste
îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta
premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul
remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe
solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau
prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc
proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de
15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg
boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de
costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile
agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi
convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu
pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie
economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din
aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră
de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu
solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita
amendării.

3.2.2.3. Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul


semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu
în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la
semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor
(seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie
pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte
mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a
permite semănatul în bune condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o
lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l - 2
zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi
amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica
pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea
condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a
samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu
efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori
nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile
de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi
la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare;
pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se
întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la
scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin
arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi
se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească
condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu
necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în
câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale
(miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări, în condiţiile unor terenuri bine
lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate
cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare).
Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în
profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de
compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a
plantelor şi formarea componentelor de producţie (fig. 3.37, după D. SOLTNER,
1990).
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt
efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi
reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute
perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea
terenului.

Fig. 3.37. - Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a


rădăcinilor şi asupra formării unor componente de producţie la grâu

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări


superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat
cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă
lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se
urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe
adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de
semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului
pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează
compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr,
cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi
vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de
plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu
plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a
scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru
ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape
cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului
germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate),
arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie;
această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime,
realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual,
a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de
întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul),
conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele
secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar
rezulta bulgări greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a
nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta
se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de
0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH.
BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia,
sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-
soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să


provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din
categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri”, să
aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi
MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot
diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. In prezent,
atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe
tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza
(Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului,
cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu
preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de
cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin
(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună,
fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor
înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate
redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai
mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe
terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde
infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes
ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate
insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0
kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS,
2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt
controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă
(gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu
mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii
să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze
450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu
să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele
răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,
primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia
se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De
asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar
neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic,
sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi
boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele
să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte
des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici
datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de
toamnă în România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia
Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10
octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se
recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la
recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să
fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de
semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data
semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea,
trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de
semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în
câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea
solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului
germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.15,
după K. BAEUMER, 1971).
Grâul are capacitatea ca, prin^ înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite,
densităţile nefavorabile. In asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în
primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi
productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se
urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de
fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB
cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată
cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa
buruienilor.
Tabelul 3.15
Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în
câmp, la sămânţa de grâu tratată şi netratată
Anul Facultatea germinativă Răsărirea în câmp (%)
(%) Sămânţă Sămânţă tratată
netratată
1966 97 53 86
90 53 63
80 53 57
1967 95 71 73
88 67 69
1968 95 67 76
87 53 72
78 49 65

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate,


costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare
pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele
foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări
densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile
tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot
fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul
(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de
regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură,
soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată), în condiţiile
din România, grâul este semănat Ia 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate
suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată,
iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu
umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul
semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat
datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent,
prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să
înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România
există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41)
care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,
adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a
asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18
cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie.
Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de
maşinile de semănat aflate la dispoziţie, în România grâul este semănat, în mod
obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale
existente mai frecvent în dotare).
In anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat
ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai
rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este
semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în
România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a
lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor,
de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca
uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la
începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate
ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea
diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi
adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie;
şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin
închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări
corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise
2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul
roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în
vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de
lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.
În figura 3.38 (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N. KNAUER,
1975) este prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se lucrează cu
un singur tractor, cu o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru
administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de lucru, maşina pentru erbicidare are 12
m lăţime de lucru.
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu
mijloace „avio” (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat,
urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme
care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa
dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru
aplicarea tratamentelor.

Fig. 3.38. - Schema pentru semănatul în cărări

3.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de


rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire
care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea
patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la
desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni,
infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea
cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2
lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8
treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar
atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune
sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se
fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie
evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme
când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul
iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt
descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi
uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe
solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de
tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza
aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din
tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia
recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în
majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la
desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,
importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul,
încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura
grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în
mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca
urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în
culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului,
semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile
din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis,
Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi
arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze
preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face
primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea
primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă;
temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt,
timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând
MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de
buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora,
Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,
Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea
situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin
Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D
(Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-
sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate
speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se
recomandă preparatele conţinând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 +
Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale
grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai
devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării
erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia
unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în
anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba
vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de 'dezvoltare în
zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de
tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha),
diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l - 3
frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie
toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l - 3
frunze ale buruienii.
Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat,
aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime,
sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba
vântului.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi
monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g
+ 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).
Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri
preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus
tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi,
de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat, în cazuri extreme, când în
toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă
tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,
2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se
efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7
exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit
locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când
temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,
la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3
larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de
maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2
(l larvă/m2pentru culturile semincere).
Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS,
1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3
l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3
l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător
periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,
argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se
recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate
înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se
fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de
apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în
ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente
repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura
trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este
de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.
Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-
cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la
apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m,
folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa
-Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel
mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu
şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive,
precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,
administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor
preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă
îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte
sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea
unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate
ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea
rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea
echilibrată.
În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu
produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5
l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5
kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de
dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25%
pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se
transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului,
frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi
cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,
respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente,
iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii
(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit
prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei,
respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se
recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite
prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea
samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze
moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se
recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5
kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un
interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fǎinării.
Pragul economic de dǎunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe
suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică
doze mari de îngrăşăminte cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea
căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite
substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe
bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franţa,
Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de
alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără
vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3
l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în
cazul tratamentelor „avio”.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm,
scurtarea şi îngroşarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic
şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele
plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a
MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi
recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon
(Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu
bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins
deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V.
ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se
petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii gloioase şi cu
vânturi puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă
interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de
apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este
acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la
semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în
situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a
arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei
udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. în situaţiile în care pregătirea
patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu
răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară
(apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu
norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna
aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii),
înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare
folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

3.2.2.6. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci


când boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat
lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare
operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când
boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie
recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin
scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este
absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a
evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12
-13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică
pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de
aproximativ 5-8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a
reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu
scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina
se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi
necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea
divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu
vindroverul Ia înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru
uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura
grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie,
care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.
Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent
folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport),
aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga
tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi
transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru
furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior
paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite
industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea
composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive
speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a
combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate,
încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu
doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în
sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului)
nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi
un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de
2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a
fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în
ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha
(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin
comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial
(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,
producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995
(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în-anii
favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

3.3. SECARA

3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.3.1.1. Importanţă

Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de


câmp. Se pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în
zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.
în prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a
doua cereală "panificabilă", după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă,
care reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau
cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.
Din boabele de secară se obţine faina folosită la prepararea pâinii, pentru o
bună parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de
grâu, însă este „hrănitoare şi priitoare sănătăţii” (I. IONESCU DE LA BRAD).
Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la
culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de fabricare a pâinii din
amestec de faină de grâu şi secară.
Din faina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată
pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.
Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat, în acelaşi scop, o mare
utilizare o au taratele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită
conţinutului proteic ridicat (14 - 15%).
Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în
amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu,
utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân.
Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei,
alcoolului etc.
În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul
secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru
obţinerea unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.),
folosiţi Ia prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni
circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc. Boabele de secară provenite din
aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.
Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri
(obiecte de artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

3.3.1.2. Compoziţie chimică

Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de carbon, 13,5%


proteine, 1,9% grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B1, B2, PP).
Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt: 18,6%
tegumentul plus stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul.
În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de
proteine decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi
conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea
celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob,
superioară orzului şi ovăzului.
Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv
42%), dar o slabă valoare furajeră.
Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi
potasiu, iar cea din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.

3.3.1.3. Răspândire

Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost, în 2001, de 9,672 milioane ha,


iar producţia medie de 23,4 q/ha („Production yearbook”, vol. 55, 2001). Secara
ocupă suprafeţe mari în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate
mai slabe.
În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 - 45 mii ha, cu o
producţie medie de circa 20 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase, pe
soluri acide (circa 20 mii ha), în zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe suprafeţe
mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi extinderea
acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi cedate acestuia în ultimii
ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile sărace de pe dealuri şi
din zonele nisipoase. In aceste condiţii, secara depăşeşte în producţie grâul.

3.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de
numeroşi cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi
componenţei speciilor.
Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are
spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea
bobului.
Origine. Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul,
Patria de origina a secarei este Asia de Sud - Vest, Asia Mică şi Caucazul, unde
cresc diverse forme în flora spontană sau ca buruieni în grâu şi orz. O dată cu
migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Europei (împreună cu sămânţa de
grâu), în condiţii vitrege de sol şî climă secara s-a adaptat mai bine decât grâul şi
orzul.
Secara cultivată (S. cereale) provine din S. segetale care, la rândul ei, îşi are
originea în. speciile anuale (S. vavilovi şi S. silvestre), iar acestea descind din
speciile perene, cuprinse în secţia Kuprijanovi.
Soiuri de secară cultivate, în prezent, la noi în ţară sunt prezentate în
tabelul 3.17 (v. Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din
România).
Tabelul 3.17
Soiurile de secară cultivate în România
Nr. Tipul de Ţara Anul Anul
Soiul de înregistrării reînscrierii Menţinătorul soiului
crt. soi
1. Amando de toamnă origine D 1995 (radierii) Saten Union România S.R.L.
2. Apart de toamnă D 1996 Saten Union România S.R.L.
3. Ergo* de toamnă R 1988 1998 S.C.A. Suceava
4. Gloria de toamnă R 1983 1999 S.C.A. Suceava
5. Impuls de R 1995 S.C.A. Suceava
6. Marlo de toamnă D 1996 Saten Union România S.R.L.
7. Orizont de toamnă R 1988 1998 S.C.A. Suceava
8 Quadriga de toamnă D 1998 Saten Union România S.R.L.
9. Rapid de toamnă D 1996 Saten Union România S.R.L.
10. Raluca de toamnă D 1999 S.C.A. Suceava
11. Suceveana de toamnă R 1996 S.C.A. Suceava
* Numai pentru producerea scleroţilor de Claviceps purpurea

3.3.1.5. Particularităţi biologice

Secara germinează la temperatura minimă de l - 2°C, cea optimă de circa


25°C, iar maxima Ia 30°C. Pentru germinaţie are nevoie de circa 50% apă
raportată Ia masa bobului. Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al germinaţiei, este
dependent de temperatură. .
Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4 (dar ajung uneori până la 6) (fig,
3.39). Rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii (fig. 3.40, după I. GAŞPAR
şi L. REICHBUCH). Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o
mare capacitate de solubilizare. Circa 60% din rădăcini sunt dispuse până la 25 cm
în sol, dar ele ajung şi la 150 cm, iar pe soluri nisipoase Ia peste 200 cm. Volumul
mare ale sistemului radicular şi puterea mare de solvire şi absorbţie (depăşind
grâul, orzul etc.), explică cerinţele reduse ale secarei faţă de sol.
Fig. 3.39. Apariţia şi creşterea muguraşului până la ivirea primei frunze adevărate:
s - sămânţă; m - muguraş; rl - r5 - rădăcini embrionare

Fig. 3.40. - Înrădăcinarea la secară a - rădăcini embrionare (primare) b - rădăcini


coronare (adventive)

Fig. 3.41. Spic de secară


Fig. 3.42. - Structura spiculeţului (A) şi a florii (B) la secară: a - ariste, pe - paleea
externă; pi - paleea internă; g - glumele spiculeţului; s - stigmat; f- filamentul
staminei; ant - antere; l - lodiculi; o - ovar

La răsărire prima frunză este protejată de coleoptil, care are 3 - 6 cm


lungime, iar culoarea roşiatic-violacee.
Înfrăţirea începe la circa 8-10 zile de la răsărire. Factorii care influenţează
înfrăţirea secarei sunt cei prezentaţi la caracterele generale ale cerealelor (şi la
grâu). Nodul de înfrăţire se formează mai aproape de suprafaţa solului. Secara
înfrăţeşte mai mult toamna, ceea ce face ca fraţii să aibă o creştere uniformă
primăvara.
Tulpina are 5 - 6 internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este
cuprinsă între 120 - 180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140 -
160 cm înălţime. Paiul de secară are o creştere mai rapidă decât a celui de grâu sau
ovăz, astfel că secara valorifică mai bine rezerva de apă din zăpadă şi înăbuşă mai
uşor buruienile decât acestea.
Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul
dispare şi devin verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi
glabre. Limbul frunzei este mai mare decât la grâu (15 - 20 cm lungime şi 0,8 -1,0
cm lăţime). La înspicare l - 3 frunze sunt verzi, iar cele inferioare se usucă.
Inflorescenţa secarei este un spic (fig. 3.41) cu 10 - 35 spiculeţe (câte unul
pe un călcâi al rahisului); de regulă, fiecare spiculeţ are 2 - 3 flori din care 2 flori
fertile, dar sunt şi biotipuri cu 3 sau 4 flori în spiculeţ (fig. 3.42). Glumele sunt
înguste, aciforme, carenate şi terminate cu o prelungire aristiformă. Paleea externă
(inferioară) este carenată şi terminată cu o aristă (de 1-3 cm).
Spicul apare la circa 40 - 50 zile de la pornirea în vegetaţie, primăvara.
Secara înspică cu 10 - 15 zile înaintea grâului.
înflorirea secarei are loc la 5 - 7 zile de la înspicare, când temperatura
aerului este de 12 - 14°C, astfel că se petrece, de obicei, în orele de dimineaţă.
Florile se deschid eşalonat, începând din mijlocul spicului. Durata înfloririi unei
flori este de 12 - 25 minute, iar la temperaturi scăzute (8 - 10°C) ajunge la 35 - 40
minute, înflorirea durează 3-4 zile pentru un spic şi 8 - 14 zile pentru o plantă (cu
3 - 4 fraţi).
La înflorire anterele ies repede din floare datorită alungirii filamentului
staminelor, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată.

Fig. 3.43. - Modul de acoperire a bobului de secară cu pleve: a - bobul incomplet


acoperit; b - bobul complet acoperit

Fig. 3.44. Forma bobului la secară: a - forma bobului; l şi 3- ovală; 2 şi 4 - alungită;


b - caracterul suprafeţe vârfului bobului; l –„periuţă” bazală pronunţată; 2 - fără
„periuţă”; 3 - cu perişori mici şi rari

Polenizarea este alogamă, anemofilă; la formele cultivate floarea este


autosterilă. Polenul este dus de vânt până la 300 - 500 m, deci pentru păstrarea
purităţii unui soi trebuie asigurat spaţiu corespunzător de izolare (peste l .000 m).
Fructul la secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve (fig. 3.43),
de culoare verzuie până la gălbui (în cazul din urmă faina este mai albă), de forme
diferite şi cu MMB 30 - 40 g, la unde soiuri ajungând la 50 g (fig. 3.44, după I.
GASPAR şi L. REICHBUCH, 1978).
3.3. 1 6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Clima. Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280


-290 zile. Limitele sunt însă mult mai largi, în funcţie de soi, de latitudine,
altitudine şi de condiţiile de cultură. SCHREPFER (citat de V. VELICAN, 1972)
arată că pentru fiecare grad de latitudine corespunde o diferenţă de 3 zile în
perioada de vegetaţie, iar pentru fiecare 100 m altitudine perioada de vegetaţie
creşte cu 4 - 5 zile. Dacă temperaturile medii ale lunilor mai şi iunie sunt mai
reduse cu 2°C faţă de normal, perioada de vegetaţie se prelungeşte cu 7 - 10 zile.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800
-2.100°C, în funcţie de soi şi climă.
Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6 - 12°C. Pentru
formarea paiului secara necesită circa 14°C, la înflorire 14 - 16°C, iar pentru
formarea şi umplerea bobului, 18 - 20°C.
Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă grâul
şi orzul de toamna.
Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Coeficientul de
transpiraţie este de 250 - 400.
Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede. Este, deci, o plantă care
valorifică condiţiile extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte
cereale. Umiditatea prea mare în cursul toamnei îi este dăunătoare, deoarece
împiedică deshidratarea celulelor, deci pregătirea pentru iernare (călire). Având o
creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante
rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zone mai secetoase.
Solul. Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă
de sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie. Ea
reuşeşte pe solurile unde grâul nu dă rezultate, cum sunt solurile acide (podzoluri)
şi solurile nisipoase, uşor pietroase şi cele moderat alcaline. Desigur, rezultate mai
bune se obţin pe soluri fertile, însă acolo este locul grâului.

3.3.1. 7. Zonele ecologice

Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Finlanda), iar ca altitudine


până spre 2.000 m (Alpi).
La noi în ţară, potenţial, secara se poate cultiva pe un areal întins, însă ea
este cultivată în principal în două zone:
- pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-
estul Bărăganului;
- în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.
Suprafeţe mai mici se cultivă şi în alte zone ale tării.
3.3.2. Tehnologia de cultivare a secarei

3.3.2.7. Rotaţia

Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă. de sol şi planta premergătoare.


Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.
Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune
pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele,
porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării)
borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi
brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul
de toamnă, răpită, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din
zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de
buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

3.3.2.2. Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este


de 2 - 3 kg N, l - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.
Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul
că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la
îngrăşăminte.
Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor
în dozele prezentate în tabelul 3.18.
Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în
întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 - 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa
primăvara la pornirea în vegetaţie.
Tabelul 3.18
Dozele de îngrăşăminte chimice la secară
Fertilitatea Dozele de substanţă activă (kg/ha)
soiului
N P2O5 K2O
Ridicată 40-50 40-60 -
Mijlocie 50-60 50-70 40-50
Scăzută 60-80 70-90 60-80

3.3.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de


toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit,
deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul
dezgolirii lui prin tasarea solului „înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai
mare decât la grâu.

3.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul


secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la
grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului
de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 - 50 zile de vegetaţie),
şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim, în zonele
subcarpatice secara se seamănă între 15-25 septembrie, iar în zonele sudice între
25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la formarea unei mase
vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii sau epuizării sub stratul
gros de zăpadă.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe germinabile
la m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat: 2-3 cm pe solurile grele, 3-4 cm pe solurile mijlocii
şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la
suprafaţă, nu este justificat semănatul Ia adâncime mai mare. Un semănat mai
adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi,
reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.
Cantitatea de sămânţa la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de
MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara
poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare. Cantitatea
de sămânţă se măreşte cu 10 - 15%, când secara se seamănă mai târziu sau într-un
pat germinativ mai puţin corespunzător.

3.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi tehnică
şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la iernare, se
impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii, deoarece
cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă, plantele sunt
expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales dacă plantele
au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la secară, nodul
de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse dezrădăcinării, în
primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar în al
doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.
Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm
de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida).
obţinându-se, în general, culturi curate.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de
toamnă.

3.3.2.6. Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă


umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a
putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,
cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,
fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât
grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare
este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în
pârgă.
Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,
miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în
unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi
la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai
vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de
secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m cu 1,5 - 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă
producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).
Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare.

3.4. TRITICALE

3.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.4.1.1. Importanţă

Triticale este o cereală nouă, creată de om prin hibridare între genurile


Triticum şi Secole (fiind, din punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu şi
secară).
Prin realizarea acestor hibrizi s-a urmărit obţinerea unei noi plante de
cultură cu însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară. Pe
lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea unor
caractere favorabile ale secarei, intre care: precocitatea; numărul mare de spiculeţe
în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă; valorificarea condiţiilor mai
vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai aspră (ger, strat gros de
zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă etc.).
Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor (păsărilor, porcilor
etc.), a omului (soiurile cu însuşiri de panificaţie mai bune), în producerea de malţ
pentru fabricarea berii, în industria spirtului sau amidonului etc. Sub formă de
masă verde sau însilozată, triticale se poate folosi ca furaj în hrana animalelor,
formele de toamnă fiind foarte productive (peste 40 t masă verde la ha).
Perspective mai largi pentru această nouă cereală (triticale) s-au deschis
după înlăturarea unor „defecte” ca: sensibilitatea la cădere, sterilitatea parţială a
spicelor, umplerea defectuoasă a bobului, precum şi prin îmbunătăţirea unor
însuşiri privind compoziţia chimică a bobului, pentru a putea fi utilizate
diferenţiat: în panificaţie, în furajare, în industria alcoolului şi a amidonului etc.
În diferite ţări sunt de mat mult timp în cultură forme de triticale: în Suedia
se cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile grâului, în Canada se cultivă în
principal ce plante furajere, în Rusia este răspândită în zone mai nordice etc.
Triticale este în curs de introducere în cultură sau extindere şi în alte ţări.

3.4.1.2. Compoziţie chimică

Principalele componente chimice ale boabelor de triticale se situează între


valorile grâului şi secarei, după cum atestă şi rezultatele pentru condiţiile din ţara
noastră obţinute la S.C.A. Suceava (tab. 3.19, după L. GAŞPAR şi colab., 1986; C.
VASILICĂ, 1991). Faţă de aceste valori medii se înregistrează fluctuaţii destul de
mari, determinate de soiul cultivat şi de condiţiile de climă şi sol.
Soiurile şi liniile de triticale cultivate în prezent dau un randament de faină
mai redus (şi dau o cantitate mai mare de tarate) decât grâul (conţinutul de tărâţe
este de circa 28% la grâu şi de 34 - 42% la triticale). Făina de triticale are
însuşirile de panificaţie inferioare fainii de grâu, faţă de care are calităţi mai reduse
a glutenului,
Tabelul 3.19
Compoziţia chimică a boabelor de triticale, grâu şi secară
% din s.u. a boabelor: Componentul % din total proteine:
Componentul (aminoacidul
grâu triticale secară ) grâu triticale secară
Protide brute 14,6 14,2 11,9 Lizina 3,03 3,44 4,50
Amidon 62,8 62,0 59,1 Triptofan 0,86 1,03 0,77
Grăsimi brute 1,8 1,6 1,7 Cistina 2,15 3,38 2,87
Cenuşă 2,2 2,0 1,9 Histidina 1,43 1,49 1,53
Tirozina 1,42 1,31 1,88
Alanina 2,87 4,08 3,54

3.4.1.3. Răspândire

După datele Centrului internaţional de ameliorare a plantelor CIMMYT din


Mexic şi alte estimări, suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume, depăşeşte
un milion de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi climă
neprielnice grâului şi secarei.
În România, triticale se cultivă pe 15-20 mii de ha, apreciindu-se că
suprafaţa se poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin favorabile
grâului şi orzului.

3.4.1.4. Sistematică. Soiuri

Sistematică. Triticale (Triticosecale Wilttmack) aparţine fam. Poaceae


(Gramineae), tribul Hordeae. După provenienţa genetică, formele de triticale pot
fi:
- octoploide (2n = 56), obţinute prin încrucişarea speciei Triticum
aestivum (2n = 42, aparţinând genomurilor A, B, D) cu Secale cereale (2n = 14,
aparţinând genomului R);
- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucişarea speciilor de grâu
tetraploide (2n = 28, aparţinând genomurilor A, B) cu secara (2n = 14, aparţinând
genomului R);
- tetraploide (2n = 28) create prin încrucişarea formelor hexaploide de
triticale cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor în F1 (hibridarea
speciilor de grâu diploide cu secara a dat urmaşi sterili, nefiind folosită pentru
crearea formelor tetraploide de triticale).
Dintre cele trei forme de triticale prezentate, cele tetraploide au un potenţial
productiv mai scăzut decât cele octoploide şi hexaploide. Formele octoploide au,
la rândul lor, unele însuşiri negative, între care fecunditatea mai slabă şi aspectul
exterior n e satisfăcător al bobului. Formele hexaploide de triticale au cea mai
mare perspectivă, fiind mai stabile şi mai productive, prezentând o vigoare
vegetativă evidentă a plantelor, fertilitate mai ridicată, rezistenţă mai bună a
plantelor la iernare, cădere şi boli etc., însă au o calitate panificabilă mai slabă a
boabelor decât formele de triticale octoploide (care au şi genomul D de la grâul
comun).
Soiurile create şi omologate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 3.20
(Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România).
Tabelul 3.20
Soiurile de triticale cultivate în România
Denumirea Ţara de Anul Anul Menţinătorul
Tipul soiului
soiului origine înregistrării reînscrierii soiului
Colina de toamnă România 1993 ICCPT Fundulea
Plai de toamnă România 1992 ICCPT Fundulea
Prospect de toamnă România 1993 SCA Suceava
Silver de toamnă România 1992 SCA Suceava
Titan de toamnă România 1998 ICCPT Fundulea
Tril de toamnă România 2001 ICCPT Fundulea
Ţebea de primăvară România 1991 2001 SCA Turda
Ulpia de toamnă România 1993 SCA Turda
Vlădeasa de toamnă România 1986 1996 SCA Turda

3.4.1.5. Particularităţi biologice

Însuşirile plantelor de triticale sunt asemănătoare cu cele ale grâului şi


secarei; germinaţia şi răsărirea plantelor de triticale se petrece în timp mai scurt
decât la grâu.
Rădăcina este bine dezvoltată putând valorifica solurile cu condiţii mai
puţin favorabile (fig. 3.45 şi 3.46, după I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985).

Fig.3.45. - Înrădăcinarea şi nodul de înfrăţire la Tridicale: a - rădăcini embrionare;


b - nodul de înfrăţire şi apariţia de rădăcini coronare

Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire (capacitatea de înfrăţire este


superioară grâului şi apropiată de cea a secarei), iar alungirea patului începe la 30 -
15°C, decurgând asemănător cu a secarei.
Tulpina (paiul) are înălţimea variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 - 150
cm şi chiar mai mult. Sunt mai valoroase formele cu înălţimea de 90 - 100 cm,
cele mai înalte având rezistenţa mai slabă la cădere.
Înspicarea are loc la 188 - 195 zile după răsărire, iar înflorirea la 7 - 10 zile
de la înspicare. Polenizarea este autogamă, în proporţie de circa 85%.
Spicele au forme şi dimensiuni diferite (fig. 3.47 şi 3.48, după I. GAŞPAR,
G. BUTNARU 1985). Ele pot fi laxe (de tip speltoid), cu 29 - 30 de spiculeţe,
compacte (de tip durum sau turgidum), cu 40 - 42 spiculeţe şi mijlociu de
compacte, cu 33 - 36 spiculeţe. Spiculeţele au 3 - 9 flori (fig. 3.49 şi 3.50, după
RIGHIN şi ORLOVA, 1977 citaţi de I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985), din
care se formează 3-5 boabe.
Formarea şi umplerea boabelor se petrece în ritm mai intens în primele 35
zile după fecundare, apoi ritmul scade; la multe soiuri la maturitate, boabele devin
zbârcite (fenomen condiţionat genetic). Acest defect cât şi încolţirea boabelor în
spic (pe vreme ploioasă la recoltare) constituie neajunsuri ale acestei plante.
Fructul (bobul) de triticale este asemănător (morfologic) cu formele
parentale, având la maturitate 10-12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB de
32 - 60 g, iar MH de 76-78 kg. Triticale regenerează bine după cosire, putându-se
obţine după o producţie de masă verde (aprilie) încă o recoltă pentru nutreţ-siloz
sau chiar de boabe.

Fig. 3.46. - Dezvoltarea sistemului radicular la Triticale: I - în faza de înfrăţire;


II - faza de împăiere; III -faza de înspicare

Fig. 3.47. - Variabilitatea spicului la Triticale

Fig. 3.48. - Structura spicului la Triticale; 1 - rahisul; 2, 3 - spiculeţe; 4 - fragment de


rahis şi modul de aşezare a spiculeţelor
Fig. 3.49. - Forma glumei şi glumelei; 1 - grâu; 2 - secară; 3- Triticale

Fig. 3.50 - Androcelu şi gineceul la Triticale; l - grâu; 2 - Triticale; 3 - secară

3.4.1. 6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Triticale are perioada de vegetaţie 220 - 260 zile, în funcţie de soi şi


condiţiile de climă.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie (suma mediilor zilnice mai mari de
+5°C) este de 1200 - 1390°C. Între semănat şi răsărire necesită circa 120°C.
înfrăţirea se petrece la 10 - 14°C. Rezistenţa la iernare este similară cu cea a
secarei. Când masa vegetală la intrarea în iama este prea abundentă, rezistenta la
iernare se reduce mult. în perioada de înspicare şi înflorire triticale nu suportă
temperaturile scăzute, în faza formării şi umplerii bobului triticale are nevoie de
temperaturi moderate, cultura realizând producţii ridicate în zone răcoroase.
Cerinţele faţă de umiditate la triticale sunt mai ridicate decât ale secarei.
având ca faze critice faţă de apă perioada dintre alungirea paiului şi formarea
bobului. Seceta la alungirea paiului duce la degenerarea spiculeţelor de la baza
spicului, iar seceta, la înflorire, conduce la sterilitatea spiculeţelor din partea
superioară a spicului. Formele mai timpurii sunt mai puţin sensibile la secetă, însă
mai puţin productive.
Triticale se poate cultiva pe soluri diferite ca textură şi fertilitate. Valorifică
bine solurile sărace, acide (cu pH peste 4,5) sau alcaline, cele nisipoase, uşoare
etc.
3.4.1.6. Zone ecologice

Zonele favorabile de cultură pentru triticale sunt (după I. GAŞPAR şi GR.


BUTNARU, 1985 etc.):
- zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş, submontane,
depresiunile intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace din
zonele umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul
Moldovei şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură producţii
mai mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25 - 40%
din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe
restrânse (condiţiile fiind favorabile pentru grâu şi orz), prezentând interes ca
plantă furajeră.

3.4.2. Tehnologia de cultivare a triticalei

3.4.2.1. Rotaţie

Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în


rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu:
leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, răpită, cartof şi porumb
timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru
fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită
în special sensibilităţii la fuzarioză.

3.4.2.2. Fertilizare

Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N, 10


kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de
triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având
talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere -mare de
valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie
moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.21, după C. VASILICĂ, 1991).
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două
reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).
Tabelul 3.21
Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha)
Fertilitatea solului N P205 K20
Scăzută 80-100 70-90 50-60
Mijlocie 70-80 60-70 40-50
Ridicată 60-70 40-60 -

3.4.2.3. Lucrările solului

Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru


triticale sunt similara cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă.

3.4.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. înaintea
semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de
toamnă.
Epoca de semănat este între 15 septembrie - l octombrie în zonele mai reci
(colinare) ale ţării şi l - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării.
Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului nu
permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra
rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.
Adâncimea de semănat este 5-7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile
la 2m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie
de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.

3.4.2.5. Lucrările de îngrijire

Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale


sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să
se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de
erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului
internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în
toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m 3 apă Ia ha), iar în timpul
vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A.
(cu l - 2 udări, folosind 500 - 800 m apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).

3.4.2.6. Recoltare

Triticale se recoltează Ia începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se


întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind
mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte
ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.

3.5. ORZUL
3.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.5.1.1. Importanţă

Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt
menţiuni că el s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale
agriculturii.
Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000 de
ani înaintea erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂ-
GHICI şi colab., 1975). La chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea
animalelor şi în industrie.
În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde
cultura are o pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului
(faţă de celelalte cereale) în unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt
cele de dincolo de Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine
(Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.) (N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută înlocuirea din
alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărâmicioasă, necrescută, greu
digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec
de faină de grâu şi orz.
Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş
(„surogat de orez”).
Crupele obţinute din boabe de orz (prin „perlare”) se folosesc la prepararea
supelor şi sosurilor, iar măcinate (faină sau floricele) se folosesc în hrana sugarilor
şi la prepararea unor specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se
obţin: înlocuitori de cafea, diverse preparate din lapte cu malţ, faină din malţ
pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea unor alimente, siropuri de malţ
pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt şi a unor
medicamente.
Largă utilizare are orzul în furajarea animalelor.
Substanţele nutritive din boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o
bună digestibilitate.
Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele
puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. El poate intra în
raţia de concentrate în proporţie de 20 - 25% în hrana păsărilor, 25 - 30% pentru
tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi reproducători masculi, 30 - 35% la
animale în lactaţie, 30 - 40% pentru animalele de tracţiune şi 50 - 70% în raţia
porcilor puşi la îngrăşat (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Târâtele de orz au o bună valoare furajeră, conţinând 126 g proteină
digestibilă şi 0,86 unităţi nutritive la kg.
Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag
de toamnă) sub formă de masă verde, siloz sau fân.
Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi secară,
fiind folosite ca un bun nutreţ fibros. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită
mucoasa tubului digestiv al animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec cu
furaje suculente, concentrate sau cu borhoturi.
Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o-bună valoare furajeră,
contribuind la stimularea producţiei de lapte a vacilor.
în obţinerea înaltului pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din
vechime, având o largă utilizare şi în zilele noastre.
La germinaţia boabelor de orz în germeni apar enzimele alfa si beta-amilaza
(în cantitate mai mare decât la grâu şi secară etc.), care participă în procesul de
hidrolizare a amidonului în glucide simple, fermentescibile.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce
acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea, au
rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită
uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai bogat în
amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului,
dextrinei, glucozei etc.

3.5.1.2. Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul


3.22., iar conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 3.23.
(după L DRÂGHICI şi colab., 1975).
Tabelul 3.22
Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz.
Specificare Valorile medii(în %) la:
boabe ] paie
Apă 13,92 13,15
Proteină brută 10,53 2,87
Grăsime totală 2,08 1,40
Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94
- din care amidon 55,16 -
Celuloză 4,85 38,65
Cenuşă 2,78 4,45

Tabelul 3.23
Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi orzoaica
de primăvară
Forma de cultură Proteină % S.U. Amidon % S.U.
minimă medie maximă minimă medie maximă
Orz de toamnă
10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79
(32 de soiuri)
Orzoaica de primăvară
9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28
(73 de soiuri)

Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer


trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi
grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este
superior porumbului, conţinând în cantitate mai mare aminoacizii lizină şi
triptofan.
Orzul pentru bere trebuia să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 -12%),
deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare
de amidon, de care depinde extractul berii. In acest sens, calităţi mai bune
întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit (mai
puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă boabe mari (MMB 40 -
48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât obţinerea
înaltului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegai şi putrezi).
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe
mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După
cum s-a arătat, calitatea panificabilă a fainii de orz este slabă, fiind lipsită de
gluten.
3.5.1.3. Răspândire

În 2001 suprafaţa cultivată cu orz pe glob a fost de 54,26 milioane ha, iar
producţia medie de 26,0 q/ha („Production yearbook”, vol. 55, 2001). Suprafeţe
mai mari cultivă Canada (4,3 milioane ha), S.U.A. (1,7 milioane ha) Turcia (3,5
milioane ha), Spania (2,9 milioane ha), Germania (2,1 milioane ha), Franţa (1,7
milioane ha) etc, în 2001.
Dinamica suprafeţelor şi a producţiei la orz şi orzoaica la noi, în ţară se
prezintă în tabelul 3.24 (Anuarul statistic al României, 2001).
înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945
s-au extins în cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau
primăvara. După 1950 a crescut treptat ponderea orzului de toamnă, înlocuindu-l
pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile soiuri de orz de toamnă sunt foarte
productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu două rânduri
(orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara
noastră.

Tabelul 3.24.
Suprafaţa şi producţia la orz şi orzoaica în România
Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2001
Suprafaţa
692,4 534,3 265,7 288,5 809,5 749,0 411,9
cultivată (mii ha)
Producţia totala
501,6 324,9 405,0 513,5 2348,7 2679,6 867,0
(mii tone)
Producţia medie
7,24 6,08 15,24 17,80 29,02 31,77 21,05
(q/ha)

3.5.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri.

Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi


cercetători, părerile fiind uneori diferite.
Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în sens larg,
după MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD,
1950, citat de L. DRĂGH1CI şi colab., 1975).

Fig. 3.51. - Spiculeţe de orz, convar. hexastichum: a - spiculeţ central; b - spiculeţ


lateral; c - arista; d - glume; e - dintele glumei aristiform

Fig. 3.52. Diagrama aşezării spiculeţelor în spicul de orz: a - convar. distichum;


b - hordeum vulgare (cu patru muchii); c - Hordeum vulgare (cu şase muchii)

- Convarietatea hexastichon Alef. (sin hexastichum), care cuprinde orzuri


cu câte trei spiculeţe fertile Ia un călcâi al rahisului (fig. 3.51., după W.
LEONARD şi J. MARTIN, 1963, citat de GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu spicul
lax au aspect de patru rânduri, iar cele cu spicul dens de şase rânduri, dar în
realitate toate au tripleta fertilă (fig. 3.52., după N. ZAMFIRESCU, 1965);
- Convarietatea intermedium Körn., cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale total sau parţial sterile;
- Convarietatea distichon Alef. (sin. distichum), are spiculeţele centrale
fertile (hermafrodite), iar cele laterale sterile (incomplet alcătuite) (fig. 3.52. şi
fig. 3.53.; după L. TONIOLO, 1981, citat de GH. BÎLTEANU, 1998);
- Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa
glumelor.
Apar şi forme intermediare între convarietăţi le amintite, acestea fiind
considerate convarietate aparte („conv. Labile”).
Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase
varietăţi deosebite după caracterele plevelor aristelor şi boabelor. În cultură sunt
soiuri care se încadrează în varietăţile aparţinând la două convarietăţi:
hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două rânduri se deosebesc de cele
ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii „penei bâzâie” sunt mai lungi
(fig. 3.54., după GH. BÎLTEANU, 1998).

3.53. - Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de orz, covar. distichum: 1 - spiculeţ central
fertil; 2 - spiculeţe laterale sterile

Fig. 3.54. - Pana bazală la boabele de orz: A -la H. v. convar distichum;


B - la H.v. convar. Hexasticum

Soiurile de orz şi orzoaica cultivate la noi în ţară se încadrează în:


- Convar. distichum (orzoaica)
- var. nutans (spic lax)
- var. erectum (spic dens
- Convar. hexastichum (comun)
- var. pallidum (spic lax)
- var. parallelum (spic dens)
Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei
de culoare gălbuie şi au aristele aspre.
Originea. Forma ancestrală şi „centrele genetice” au fost mult comentate,
emiţându-se diverse păreri. Astfel, COVAS (1950) stabileşte că orzurile cultivate
cu două şi şase rânduri au ca punct de plecare H. spontaneum.
Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt următoarele:
- Centrul est-asiatic (din Tibet până in Japonia), unde s-au format orzurile
cu 6 rânduri, aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista trifurcată şi
orzul golaş (care în zonele înalte este cereală panificabilă).
- Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul
rând orzurile cu 2 rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2 rânduri
(H. spontaneum).
- Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de
forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a spicelor şi
boabelor.
Soiurile. Cele cultivate la noi în ţară se prezintă în tabelul 3.25. (Lista
oficială a soiurilor-hibrizilor de plante de cultură din România. La noi în ţară sunt
în cultură soiuri de orz (cu 6 rânduri) de toamnă şi de orzoaica (cu 2 rânduri) de
toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6 rânduri de primăvară s-a scos din cultură, fiind
depăşit în producţie de orzul de toamnă.
Tabelul 3.25.
Soiuri de orz şi orzoaica cultivate în România
Anul
Tipul Ţara de Anul
Nr. crt. Soiul reînscrierii Menţinătorul soiului
soiului origine înregistrării.
(radierii)
Soiuri de orz
1 Adi de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
2 Andrei de toamnă România 1998 - 1CCPT Fundulea
3 Balkan de toamnă Franţa 1997 - Roman- Verneuil
4 Compact de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea
5 Dana de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
6 Glenan de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil
7 Mădălin de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea
8 Regal de toamnă România 2000 - ICCPT-Fundulea-
9 Orizont de toamnă România 1996 - ICCPT Funduiea
10 Precoce de toamnă România 1986 1996 ICCPT Fundulea
11 Productiv de toamnă România 1981 radiat 1999 -
12 Sonora de toamnă Franţa 1996 - Roman-Vcrneuil
Soiuri de orzoaicǎ
1 Andra de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea
2 Aura de primăvară România 1992 - S.C.A. Turda
3 Ditta de primăvară Germania 1995 - Sateen Union România S.R.L.
4 Farmec de primăvară România 1995 - S.C.A. Suceava
5 Kelibia de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil
6 Kristal de toamnă Iugoslavia 1998 - C.A.T.R. Zajecar
7 Laura de toamnă România 1992 - ICCPT Fundulea
8 Măria de primăvară România 1998 - S.C.A. Suceava
9 Novosadski 293 de toamnă Iugoslavia 1997 - I.C.C.LNoviSad
10 Prima de primăvară România 1988 1998 S.C.A. Suceava
11 Tremois de primăvară Franţa 1995 - Roman-Verneuil
12 Turdena de primăvară România !988 1998 S.C.A. Turda
13 Amilis de toamnă Franţa 1999 - Roman- Vemeuil
S-au mai înregistrat: Avânt, Barke, Cecilia, Daciana, Scarlet, Thuringia

Fig. 3.55. - Germinaţia bobului de orz

3.5.1.5. Particularităţi biologice

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 -4° C, optima 20°C, maxima


28 - 30° C, iar cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor. Orzul are
germinaţie bipolară (fîg. 3.55.).
Rădăcinile embrionare (în număr de 5 - 8, fig. 3.55.) ajung la 15 - 30 cm în
sol şi rămân active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare. Rădăcinile
coronare pătrund în sol până la 60 sau chiar 100 cm (în diametru ocupă circa 90
cm), însă cea mai mare parte se răspândesc până la 25 cm adâncime. Sistemul
radicular al orzului este mai redus (8,7% din masa totală a plantei) decât al grâului,
secarei sau ovăzului (9,8 - 10% din masa plantei) şi cu putere mai slabă de
solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare „frate”
formează rădăcini proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.
Orzul are puterea de străbatere a solului mai redusă decât alte cereale.
Semănat prea adânc (6-7 cm), dacă solul formează crustă puternică, deseori colţul
nu poate să răsară (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2-3 săptămâni şi
se petrece în condiţii bune, la temperatura de 8 - 12°C şi la umiditatea solului de
60 - 80 % din capacitatea de câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi
densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la celelalte cereale.
Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. La orzoaica
înfrăţirea este recomandabil să fie mai slabă, pentru a nu reduce uniformitatea
plantelor şi, respectiv, a boabelor.
Împăierea începe când primordiile spicului se află Ia circa 5 cm faţă de
nivelul solului. Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă
stadiul de vernalizare (35 - 45 zile, la 1-3°C) ca şi grâul de toamnă. La formele
„umblătoare” vernalizarea se parcurge în timp mai scurt (15 - 20 zile, la 2 -4°C),
putându-se petrece şi primăvara. La formele de primăvară durata vernalizării este
de 10 - 15 zile, la temperaturi de 3 - 5°C.
Tulpina are 5 - 7 internodii, mai scurte cele bâzâie, influenţând rezistenţa la
cădere, înălţimea tulpinii este de 50 - 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 -35
cm lungime şi l - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine
dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei
spiculeţe uniflore (tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei
spiculeţele; la cel cu două rânduri, numai spiculeţul central din tripletă. Rahisul
poate avea 5-12 cm. Numărul de boabe în spic variază între 25 - 60 (orzul cu şase
rânduri) şi între 15-30 (orzul două rânduri). Spicele de la orz pot fi aristate, mutice
sau cu arista trifurcată.
Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face
diferenţierea spiculeţelor şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de
organogeneză.
Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu
cele arătate la grâu şi secară.
Înflorirea se petrece în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele din
mijlocul spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă" înfloreşte mai întâi
spiculeţul central. Un spic înfloreşte în 3 - 6 zile, iar o plantă în 8 - 12 zile. O
floare rămâne deschisă 20 - 90 minute (fig. 3.56., după A. WEIBE şi A. REID,
1961; citaţi de Gh. BÎLTEANU, 1998).
Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o
plantă, în mod obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de
temperatură scăzută la înflorire (SUMESON, 1953). Temperatura ridicată şi
umiditatea relativă scăzută determină ca înflorirea să se producă în burduf, pe când
vremea răcoroasă şi umedă împiedică deschiderea florilor (HOFFMANN, 1958).
Au înflorirea mai deschisă orzurile „golaşe" decât cele „îmbrăcate", cele cu spicul
„lax" decât cele "dense" (TSCHERMAK, 1923), iar în cazul tripletei, spiculeţele
laterale au mai frecvent înflorirea deschisă decât cele centrale (TAYLOR şi
HARLAN, 1943, citaţi de L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Formarea boabelor începe după fecundare: în primele 12 zile se dezvoltă
mai mult endospermul, apoi în următoarele două săptămâni se formează germenele
(embrionul), după care are loc depunerea substanţelor de rezervă, până la
maturitatea (coacerea) deplină. La baza fructului, în şănţuleţul ventral se dezvoltă
seta bazală.

Fig. 3.56. - Floare de orz: a - paleea inferioară: b - paleea superioară;


c - antere; d - glume

Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în palee, rar golaşă, cu


MMB 25 -50 g (mai mare la orzoaica decât la orz), iar procentul de pleve 7 - 15%.
Fiind concrescute pe fruct, plevele se desprind numai prin metode chimice (tratat
cu acid sulfuric sau soluţie amoniacală). O particularitate anatomică a orzului este
faptul că are trei straturi cu aleuronă (fig. 3.57., după GH. BÎLTEANU, 1998).
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 - 120 zile, iar
de Ia semănat 250 - 270 zile (se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului de toamnă).
Orzul şi orzoaica de primăvară au perioada de vegetaţie de 90 - 120 zile (orzoaica
de primăvară este mai tardivă cu câteva zile ca orzul de primăvară).

Fig. 3.57. - Secţiune prin cariopsă de orz: A - longitudinală: g - palee: t - tegument;


e- endosperm; r - radiculă; p - pilor iză; tg - tigela cu nodul embrionar; m - muguraş;
c - coleoptil; em - embrion; (s - scutellum; ep - strat epitelial; cr - coleoriză);
B - transversală: g -palee; t - tegument; a - strat aleuronic; am - celule cu amidon

Perioada de vegetaţie este influenţată de latitudine, altitudine şi de


condiţiile de cultură. La desprimăvărare timpurie şi la temperaturi mai scăzute se
prelungeşte perioada de vegetaţie, în special creşterea vegetativă.

3.5.7.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice (orzul cu 4


rânduri) până la zona ecuatorială - aridă (orzul cu 6 rânduri), iar unele forme
reuşesc şi la altitudini foarte mari (var. coeleste).
Orzul are o multitudine de forme cultivate, adaptate la diverse condiţii
pedoclimatice. Orzoaica reuşeşte bine în zone temperate şi umede.
Ca latitudine, orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (până la 70
grade latitudine), iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m în
Caucaz şi până la 4.700 m în Tibet.
Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse decât la grâu,
dar aceste cerinţe sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent Ia
temperaturi ridicate decât grâul, secara şi ovăzul.
Orzul de primăvară (furajer), având perioada de vegetaţie scurtă, reuşeşte în
climate aspre sau în cele uscate. Suma de grade a acestuia pe perioada de vegetaţie
este de 1.200 - 1.800° C.
Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în
zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai scăzut,
prin prelungirea perioadei depunerii amidonului. Suma de grade pentru orzoaica
este de 1.300-1.000° C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de
toamnă, rezistând până la -15° C la nivelul nodului de înfrăţire (dacă a parcurs
procesul călirii). Sub strat de zăpadă orzul călit şi bine înrădăcinat suportă şi
temperaturi de -28° C, (chiar -30°C). Orzul de toamnă este sensibil la ger, dacă nu
s-a „călit" în condiţii bune. Apar pierderi mari la orzul de toamnă, la gerurile
survenite în „ferestrele iernii" sau la gerurile venite după pornirea în vegetaţie, la
desprimăvărare. Suma de grade la orzul de toamnă este de l .700 - 2.100° C.
În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de
transpiraţie de 300 - 400, dar există diferenţe mari între formele de cultură, după
cum s-a arătat mai sus. Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării
paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de organogeneză (cerinţe
similare cu ale grâului).
Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se
înainte de secetele de vară. Deci, orzul scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul.
Dacă seceta intervine mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, având
sistemul radicular mai puţin dezvoltat şi mai la suprafaţă (fiind mai expus uscării
solului).
Cerinţele faţă de sol. Orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul
radicular cu capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă.
Orzul „merge bine” pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH -6,5 - 7,5 şi
fertile. Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile, şi solurile aluviale solidificate.

Fig. 3.58. - Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă: I - foarte favorabile;


II - zone favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii
Fig. 3.59. - Zone de cultură a orzoaicei de primăvară: I - zone foarte favorabile;
II - zone favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii

Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se


poate cultiva în limitele pH-ului de 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată
în zona solurilor brune de pădure.
S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la
un anumit grad de salinitate al solului (L. MUNTEAN, 1979). Sunt contraindicate
pentru orz şi orzoaica solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau
prea grele (argiloase).

3.5.1.7. Zone ecologice

Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente de forma de


cultură: orz şi orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară (fig. 3.58. şi
3.59., după L. DRǍGHICI şi colab., 1975).
Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor
ondulate, de tip cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.
Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, Estul
Bărăganului şi S - E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia Jijiei.
Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari suprafeţe
în Câmpia Transilvaniei.
Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de
N-V) sărăturate şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N-E Munteniei), soluri
puternic acide, neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei)
şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul şi S-E Transilvaniei şi Nordul
Moldovei.
În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ
nivelul recoltelor (frecvenţa acestei cauze este de maximum 5 - 8%, deci o dată la
15 - 20 de ani); neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al
toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului, semănatul şi, deci, răsărirea
orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de 10 ani sunt: 2 - 3 ani în
Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în S-E ţării.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei,
depresiunile Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi
Mureşului, în Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile
Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea Şiretului şi porţiuni din zona
colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele cu climat
continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii
pentru orzoaica (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei şi
N-E Munteniei.

3.5.2. Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei

3.5.2.1. Rotaţie

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi


scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli
suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de
toamnă faţă de planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă,
trebuie să revină după plante care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a
verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt: leguminoasele
anuale şi perene, borceagurile, răpită, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Pentru
orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de
buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre
plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară
(zone subcarpatice), bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr,
fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb dacă resturile
organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze semănatul.
După orz şi orzoaica de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme
(decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj (porumb,
sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este asigurat dacă se
seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate suficientă (din ploi sau
irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece
trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se
depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.
3.5.2.2. Fertilizare

Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al


grâului. Astfel, pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie,
orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat
economic de orzul de toamnă, nici de orzoaica. Deoarece gunoiul de grajd se
aplică altor plante, orzul se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate
sunt prezentate în tabelele 3.26. şi 3.27. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Tabelul 3.26.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la
orzul şi orzoaica de toamnă
Cultura şi rezistenţa Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de
la cădere a soiului planta premergătoare, fertilizarea din anii precedenţi şi
fertilitatea naturală a solului
Foarte Mijlocie (după
Bună (după
bună(după prăsitoare,
cartofi fertilizaţi Slabă (după
leguminoase porumb floarea
numai organic, premergătoare
anuale şi perene soarelui mediu
după sfecla târzii, insuficient
sau cartofi bine fertilizată; după
pentru zahăr şi fertilizate)
fertilizaţi cu azot cereale păioase în
in)
şi gunoi de grajd) primul an)
Orz de toamnă, soiuri
cu rezistentă bună la 20-30 40-60 70-90 100-200
cădere
Orz de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie 10-20 30-40 50-70 80- 100
la cădere
Orzoaica de toamnă,
soiuri cu rezistenţă 10-20 30-40 50-60 70-80
mijlocie la cădere
Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare,
nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici pe soluri
mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da


o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul
(floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile
uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum şi
atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).
Tabelul 3.27.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor
kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă.
Producţia de Aprovizionarea cu fosfor mobil
boabe (q/ha)
Bună Slabă
Mijlocie
(6-8 mg P2O5 /100 g (<4mgP205/100gsol)
(4-6 mg P2O5 /100 g
sol) Sole fertilizate în Sole nefertilizate în
sol) Sole fertilizate în
anii anteriori cu gunoi anii anteriori cu gunoi
anii anteriori cu fosfor
de grajd şi cu fosfor de grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30-50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110
Nota: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate
pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamna.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.


Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest
element, dându-se 80 - 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 - 120 kg/ha
pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea
patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt
prezentate în tabelul 3.28.
Tabelul 3.28.
Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de primăvară (în
substanţă activă, kg/ha)
Specificare N P2 O5 K2O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri
65-75 70-80 40-50
mai slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente 30-40 30-40 20-30
nutritive

La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi


potasiu se face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,
primăvara.
Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu, chiar
şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună rezistenţă la
cădere a orzului (L. MUNTEAN, 1978).
Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi
primăvară, se recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură
necesară pentru a asigura producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se
aplică 3-6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de bază
(de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).
3.5.2.3. Lucrările solului

La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea


patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că
au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ
influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a
acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă („explozivă"), care contribuie direct la mărimea şi calitatea
producţiei.

3.5.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%),


germinaţie (peste 90%) şi MMB specifică, înainte de semănat, sămânţa se tratează
contra bolilor produse de: Fusarium ssp, şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc
produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de
sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune insectofungicidă este
produsul Tirametox 90 PTS (3,0 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile
înaintea grâului (între l5 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în
iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare
prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză,
fǎinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca optimă
de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul funii
septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate
ieşi la câmp. întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi
dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină,
diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 - 500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 - 550 boabe germinabile/m2, iar la
orzoaica de primăvară 450 - 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire
bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optimă densitatea la
orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaica este de 12,5 cm. Reducerea distanţei
între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine
pregătite, caz în care se seamănă la 8 - 10 cm sau chiar 6 - 8 cm şi se asigură o mai
uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 - 5 cm, iar
la orzoaica de primăvară de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Fig. 3.60. - Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi înrădăcinării
plantelor de orz

Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate, deoarece


plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai slabă
putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat -
răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor (fig. 3.60., după G.
AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU, 1989).
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi
orzoaica este între 160 - 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

3.5.2.5. Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna,


eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de
întreţinere Ia desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în
cazul fenomenului de „descălţare", combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Combaterea
buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul
3.29, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaica sunt mai reduse cu 10
-20 % decât la grâu şi secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe
graminis f. sp. hordei (fǎinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor),
Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC
(0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (l l/ha) etc,
aplicate în două faze: primul tratament la apariţia atacului (o dată cu erbicidarea
sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf - înspicare. Aceste tratamente
asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a
boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării
bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac şi
tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema
melanopa) se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (l/ha), Decis 2,5
CE (0,31/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de
afide, tripşi, muşte etc.
Tabelul 3.29.
Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orzoaicǎ
Doza în produs
Erbicidul comercial (l sau Perioada aplicării
kg/ha)
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile l 2,4 D
Sare de dimetil amină În faza de înfrăţire până în la începutul formării
2,0 - 2,5
(2,4 D) paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Dikotex 2,0-3,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Acetadin 4,0 - 6,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Icedin forte 1,5-2,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Basagran 2,0-4,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Erbicidul se încorporează în sol odată cu
Avadex BW 4,0 - 6,0
pregătirea patului germinativ
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are
Avadex BW 10 G 30-50
2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are
Iloxan (Diclofopmetyl) 2,0-3,0
2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosui are
Sufix BW 3,0-3,5
2-3 frunze
4. In culturile infestate cu iarba - vântului
Igran, Granarg 3,0-4,0 După însămânţare sau răsărire
Puma 0,8-1,0 Primăvară, când buruiana are 2 - 4 frunze
Iloxan 2,0-2,5 Primăvară, când buruiana are 2 - 4 frunze
Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii cu


deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare
importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase.
Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m3/ha), asigurând şi
pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 -400
m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.
Primăvara se fac l - 2 udări de 300 - 500 m3/ha, pentru menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din
intervalul umidităţii active.

3.5.2.6. Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă, începe


la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 - 17%. Întârzierea
recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor.
Orzoaica pentru malţ nu se recoltează Ia umiditate mai ridicată de 15%,
deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă
recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la
uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte
repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea,
este mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în
ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 - 70 q/ha.
Soiurile de orzoaica de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40 - 60
q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa l : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe
judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a
porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că
extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai
puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

3.6. OVĂZUL

3.6.1. Importanţă. Biologic. Ecologie

3.6.1.1. Importanţă

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul.


Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană în orz, pe care 1-a
depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi
nordul Europei, unde apar urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului
(mileniu III - IV î.e.n.).
V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în cultură
o data cu invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea de „ovăz”
(„ovesu”, în slavona veche).
Importanţa principală a ovăzului este ca furaj. Boabele reprezintă un furaj
concentrat foarte apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor
specii (tauri, berbeci), a vacilor pentru lapte, păsărilor etc,
Ovăzul, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un furaj
foarte apreciat sub formă de masă verde, însilozat sau ca fân. în alimentaţia omului
are utilizări restrânse, sub formă de fulgi de ovăz, faină şi grişuri. Valoarea
alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le recomandă în alimentaţia
copiilor sau a oamenilor bolnavi etc.
În unele zone nordice faina de ovăz se mai foloseşte (pe scară mai redusă)
în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii. Pâinea din faina de ovăz este,
însă, de calitate slabă şi se întăreşte repede.
Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsă, şi ca materie primă industrială.
Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât alte
plante solurile cu fertilitate redusă din zonele umede, precum şi solurile nisipoase.
Ovăzul valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale.

3.6.1.2. Compoziţie chimică

Compoziţia boabelor şi paielor sunt prezentate în tabelul 3.30.

Tabelul 3.30
Compoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului)
Substanţe
Specificare Apa Proteină Grăsimi extractive Celuloză Cenuşă
neazotate
Boabe 13,3 10,8 5,2 57,7 10,0 3,0
îmbrăcate
Boabe 12,8 13,5 7,6 62,8 1,2 2,1
decorticate
Paie 14,3 3,8 1,6 35,9 38,7 5,7
Pleavă 13,8 5,0 2,5 41,5 26,7 10,5

Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de soi şi condiţiile de


cultură. Proteinele sunt formate din albumine 1%, globuline 80%, prolamine
(avenină) 10 - 15% şi glutenine 5%. Ele au un grad ridicat (circa 80%) de
digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai mare decât al celorlalte
cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut mai ridicat de
grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste
90%), apoi zahăr şi dextrină.
Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare
nutritivă scăzută, dar mai mare decât a celor de grâu şi secară.
Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor (29,5%), potasiu
(17,4%), siliciu (36,4%), calciu (5,8%), magneziu (5,9%) etc.; cea din paie: siliciu
(46,5%), potasiu (24,8%), calciu (5,9%), iar cea din pleavă: siliciu (73,2%), calciu
(18,2%), potasiu (6,5%) etc.

3.6.1.3. Răspândire

În 2001 suprafaţa cultivată cu ovăz, pe glob, a fost de 12,86 milioane ha, cu


o producţie medie de 21,2 q/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Federaţia Rusă (4
milioane ha), Canada (1,3 milioane ha), SUA (0,77 milioane ha), Polonia,
Germania („Production yearbook”, vol. 55, 2001).
În ţara noastră, suprafaţa şi producţia de ovăz, în diferite perioade, se
prezintă în tabelul 3.31 („Anuarul statistic al României”, 2000).
Reducerea suprafeţelor cultivate cu ovăz, după al II-lea război mondial, atât
pe glob cat şi ia noi în ţară, se datoreşte mecanizării agriculturii şi, ca o consecinţă,
reducerea efectivului de cai.

Tabelul 3.31
Suprafaţa şi producţia la ovăz în România
Specificare 1938 1950 1960 3970 1980 1990 2000
Suprafaţa cultivata (mii ha) 568,1 520,3 269,9 131,3 50,9 144,3 232.3
Producţia totală (mii tone) 404,4 282,9 284,3 116,8 47,0 234,0 243,9
Producţia medie (q/ha) 7,12 5,44 10,53 8,90 9,23 16,22 10,50

3.6.1.4. Sistematica. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Avena face parte din tribul Avenae Ness şi cuprinde
numeroase specii grupate în dona secţii: Avenastrum Koch (specii perene) şi
Euavena Griseb. (speciile anuale, sălbatice şi cultivate),
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are A.
saliva L., iar dintre speciile sălbatice A. fatua L (odos).
Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt:
mutica (spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe),
aurea (spiculeţe nearistate, boabe galbene).
Origine: După VAVILOV (citat de V. VELICAN. 1972), centrele de
origine ale speciilor de ovăz sunt: Bazinul Mediteranean (A. byzantina), platoul
Abisiniei (A, abyssinica), Asia (sudul Chinei) şi, probabil, Europa Centrală (în
ambele centre: A. saliva).
A. sativa se consideră că are ca specie de origine A. fatua. Aceste specii sunt
înrudite, după cum au dovedit cercetările citologice (ambele cu 2n = 42
cromozomi), serologice şi hibridologice (între ele apar uşor hibrizi fertili).
Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3.32
(„Lista oficială a soiurilor - hibrizilor de plante de cultură din România”).
Tabelul 3.32
Soiuri de ovăz cultivate în România
Anul
Nr. Tipul Tara de Anul Menţinătorul
Soiul reînscrierii
crt. soiului origine înregistrării soiului
(radierii)
1. Cory de primăvară Franţa 1994 - Roman -Verneuil
2. Mureş de primăvară România 1991 - S.C.A. Turda
3. Someşan de primăvară România 1988 1998 S.C.A. Turda

3.6.1.5. Particularităţi biologice

Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează, de regulă, trei rădăcini


embrionare (fig. 3.61), după care apar rădăcinile coronare ce cresc până la
înflorire.
Sistemul radicular al ovăzului este bine dezvoltat (depăşind grâul, secara şi
orzul), profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive. Masa de
rădăcini a ovăzului este cu 40% mai mare decât masa de rădăcini a orzului (N.
ZAMFIRESCU, 1965). Aceasta face ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de
sol, valorificând elementele nutritive şi din forme mai greu solubile.
Tulpina este formată din 5-8 internoduri, având lungimea de 80-150cm, în
funcţie de soi şi condiţiile de cultură.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit. La plantele tinere, limbul este
uşor răsucit de la dreapta la stânga, invers faţă de cele de la grâu, secară, orz.
Urechiuşele lipsesc sau sunt foarte mici, în schimb ligula este mare, triunghiulară,
bifidată.
Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje
(fig.3.62). Ramificaţiile pot fi îndreptate în toate direcţiile, formând unghiuri
diferite faţă de axul principal sau pot fi strânse şi îndreptate într-o singură direcţie
(stindard). Spiculeţele sunt dispuse în vârful ramificaţiilor şi axului principal, fiind
formate din 2-3 flori, din care, de obicei, 2 sunt fertile. Aristele la ovăz nu pornesc
din vârful paleii ci din treimea ei superioară. La formele aristate cultivate numai o
parte din flori au ariste, mai scurte decât la grâu sau orz. Aristare mai pronunţată
apare la formele sălbatice.
Înfloritul începe de la paniculul plantei principale şi continuă cel al fraţilor
în ordinea formării lor. În cadrul panicului înfloritul începe de la vârf spre baza
acestuia, iar în spiculeţ se deschid florile de jos. Un spiculeţ înfloreşte în 1-2 zile,
un panicul în 6-7 zile, iar o plantă în 10-12 zile. O floare rămâne deschisă 30-70
minute. Florile se deschid pe măsură ce apar din burduf. Deschiderea lor se petrece
în orele de după amiază spre seară la temperaturi de 15-170C, care sunt favorabile
şi fecundării. Ovăzul este o plantă autogamă, însă cazuri de alogamie se întâlnesc
destul de des. Se realizează frecvent şi hibrizi între ovăzul cultivat (A. sativa) şi cel
sălbatic - odos (A. fatua), determinând impurificări biologice în culturi. Şi din
acest considerent devine necesar reînnoirea seminţei de ovăz.

Fig. 3.61. - Germinaţia bobului de ovăz

Fig.3.62. - Inflorescenţe şi spiculeţ de ovăz: A - panicul strâns; B - panicul resfirat;


C - spiculeţ; a - glume; b - palei; c - stamine;

Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, însă nu concrescute cu fructul ca


la orz (fig. 3.63). Paleile pot fi albe, galbene sau brune. Sunt şi biotipuri care, la
treierat, sunt „golaşe”, fără palei.
În cadrul unui spiculeţ cariopsă dinspre exterior este mai scurt
pedunculată, cu MMB mai mare, procent de pleve mai ridicat şi cu baza internă
dreaptă. Următoarea cariopsă este mai mică pedunculată şi cu procentul de pleve
mai mic. A treia floare este sterilă sau formează o cariopsă mai mică, cu un
peduncul filiform. Procentul de pleve este de 28 - 30% la cariopsele „externe”
şi de 24 - 25%,o la cele „interne” (V. VELICAN, 1972). La soiurile cultivate la
noi în tară, procentul de pleve este în medie de 26 - 28%.
Ovăzul este cultivat în ţara noastră, în mod obişnuit, ca plantă de
primăvară. Cu formele de toamnă s-au făcut încercări de cultivare în ţara noastră
în special în Banat.
Factorul hotărâtor în extinderea arealului culturii ovăzului de toamnă în
România îl constituie rezistenţa la iernare a soiurilor cultivate. Dintre factorii
tehnologici, data semănatului influenţează cel mai mult rezistenţa la iernare a
ovăzului de toamnă (D.N. MANEA, 1998).

Fig. 3.63. - Secţiune longitudinală prin bobul de ovăz fără pleve: 1 - rest de stil;2
-perişori; 3 - strat aleuronic; 4 - endosperm; 5 - scutellum

3.6.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Cu toate


acestea, ovăzul suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile mai secetoase. Este,
deci, planta care valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită marii sale
plasticităţi ecologice.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2 - 3°C, iar tinerele plantule
suportă temperaturi negative până la -7°C. Unele soiuri de toamnă rezistă la
-12°C (fără zăpadă). În prima parte a vegetaţiei ovăzul creşte şi se dezvoltă bine
la 5 - 12°C (pentru desfăşurarea organogenezei), apoi la 12 - 15°C. La înflorire şi
fecundare sunt favorabile temperaturi de 15 - 17°C, iar pentru maturizare
17 -20°C.
Suma de grade pe întreaga perioadă de vegetaţie este de l .700 - 2.000°C.
Perioada de vegetaţie fiind lungă (100 - 140 zile), iar suma de grade
destul de mare, ovăzul nu depăşeşte 65° latitudine şi nu atinge altitudinea de
cultură a orzului (faţă de care se coace cu 2 - 3 săptămâni mai târziu).
Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate, având
coeficientul de transpiraţie cel mai mare dintre cereale (400 - 600). Consumul
maxim de apă este în fazele de formare a paiului şi la înspicare - înflorire.
Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi
puterii mari de solubilizare a acestora. Preferă soluri cu pH de 5,5 - 7,0. Merge
bine pe cernoziomuri, pe soluri brune şi chiar pe podzoluri. Nu merge pe solurile
argiloase, compacte, neaerate, iar pe nisipurile din zona secetoasă suferă de lipsa
apei. Pe solurile acide reuşeşte mai bine decât grâul, orzul sau secara.
3.6.1.7. Zonare

Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45° şi 65°, iar la altitudine, până
la 1.800 m.
La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe
văile Someşului şi Oltului.
Zona favorabilă I cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic,
Depresiunea Jijiei şi valea superioară a Şiretului.
Zonele favorabile II + III sunt celelalte zone agricole ale ţării, exceptând
solurile nefavorabile amintite şi altitudinile de peste 1.000 m.

3.6.2. Tehnologia de cultivare a ovăzului

3.6.2.1. Rotaţie

Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este


bine fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene
(însă în practică, după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare:
grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăsitoare (cartof,
porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru
zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de
nematozi, comuni ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăsitoare, leguminoasele etc. Nu se practică
semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai
puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.

3.6.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe +


paiele care revin (circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P 2O5; 2,74 kg
K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate
tipurile de sol. In mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi
planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori
medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe
solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg
K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.

3.6.2.3. Lucrările solului


În funcţie de premergătoare, lucrările soiului se execută ca şi pentru
orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii
apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.

3.6.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar
masa seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi
mai productive. Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt
preferabile pentru semănat, iar cele mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai
indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri) sămânţa se tratează cu Vitavax 200 (2
kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare;
cufundare şi sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă
(350 ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 1 0 minute,
amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire Ia umbră. Cu
100 l soluţie apoasă de formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de
ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15%
formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele
se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu. o prelată umectată cu aceeaşi
soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă
în concentraţie de 0,50%. Folosind l l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta
se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată
umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în
concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate
ieşi la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din
precipitaţiile de peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1- 10 octombrie.
Densitatea de semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la
10 cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ
redusă; semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea
culturală, este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.

3.6.2.5. Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară


(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul
„Icedinului” forte de l - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma
melanopa) se tratează (la avertizare) cu „Sinoratox” R35 (1,5 - 3,51/ha), care
combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

3.6.2.6. Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte
cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să
aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline, în acest caz
seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se
recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e
matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar
randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile
sunt foarte mari.
înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina
sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze:
tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.
Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile
realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab
fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în
ultimii ani, a fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la l : 2.

3.7. PORUMBUL

3.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.7.1.1. Importanţă

Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele cultivate pe


glob.
Această poziţie, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie de
particularităţi, astfel:
- prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată
faţă de celelalte cereale;
- are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de
răspândire, dând recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de
abaterile climatice;
- este o planta prăsitoare, bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor;
- suportă monocultura mai mulţi ani;
- are un coeficient mare de înmulţire (l 50 - 400);
- având o însămânţare mai târzie în primăvară, permite o mai bună
eşalonare a lucrărilor agricole;
- cultura este mecanizabilă 100%;
- recoltarea se face fără pericol de scuturare;
- valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa
de irigaţie;
- posibilităţile de valorificare a producţiei sunt foarte variate etc.
Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg taină sau 63 kg amidon, 44 l alcool,
71 kg de glucoza, 1,8 - 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU şi colab. 1963).
În alimentaţia omului din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată, se
obţin: faină de mălai, fulgi de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial etc.;
prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se obţin, pe lângă produsele enumerate,
şi un sirop bogat în fructoză (pentru diabetici), bere, înlocuitori pentru cafea, paste
pentru glasat drajeuri etc. Prin diferite tratamente, după măcinatul umed, se obţin:
amidon, glucoza, dextroza, whisky, gazohol, medicamente etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă, de 1,17 - 1,30 unităţi nutritive,
la 1 kg boabe.
Din ciocălăi se obţin: furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri;
vitamine etc. sau sunt folosiţi drept combustibili.
Pănuşile se utilizează pentru împletituri sau în furajare.
„Tuleii” (tulpinile, cocenii) se utilizează ca furaj sau în industria celulozei
şi la fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obţinerea unor combustibili
(metanol, etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a boabelor, când asigură
un furaj deosebit de valoros.

3.7.1.2. Compoziţie chimică

După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: apă 13,5%;


proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri
minerale 1,4%, substanţe organice acide 0,4%.
Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%).
Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în
endosperm, 1,3% în embrion şi 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporţie de 15 - 18%, conţin 45% prolamine (predominantă
fiind zeina), 35% glutenine şi 20% globuline.
Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în
embrion şi 2,2% în pericarp.
Fertilizarea raţională influenţează conţinutul în aminoacizi. Astfel,
îngrăşămintele cu azot ridică conţinutul de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc
ia o creştere a conţinutului în lizină (JEGES şi colab., 1970).
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. în componenţa uleiului
intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% şi
alţii.
Boabele conţin vitaminele B1, B2 şi E şi PP în proporţie mai mare,
provitamina A (la varietăţile cu boabe galbene); vitamina C lipseşte.
Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de
vegetaţie şi tehnologia aplicată.

3.7.1.3. Răspândire

Porumbul ocupă al treilea Ioc între plantele cultivate pe glob, totalizând,


după datele statistice din 2001, suprafaţa de 137,6 mii. ha. Cele mai întinse
suprafeţe cu porumb sunt în SUA 27,8 mii. ha, după care urmează China (23,4 mii.
ha), Brazilia (12,3 mii. ha), Mexic (7,2 mii. ha), India (6,5 mii. ha). Producţia
medie mondială este cuprinsă între 4000 - 4400 kg/ha.
Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. In
anul 2001 s-a cultivat pe 3.100.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut
de numai 2.419 kg/ha (Buletin FAO, 2001).

3.7.1.4. Sistematică. Origine. Hibrizi cultivaţi în România

Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia


Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi). Din acelaşi
trib, pe lângă genul Zea, fac parte 8 genuri (ENGLER, 1964), din care importante
pentru filogenia porumbului sunt doua Euchlena şi Tripsarum, ambele răspândite
în America.
În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia Zea
mays cuprinde mai multe convarietăţi:
- Zea mays L conv. indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris Koerva),
porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundîformă. Partea
periferică a bobului este cornoasă, iar la interior este amidonoasă. Boabele au
diferite culori: albe, galbene, portocalii, roşii. Provine din zona muntoasă a
Americii Centrale.
Acestei convarietăţi îi aparţin majoritatea vechilor soiuri româneşti de
porumb.
- Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn porumbul dinte de
cal, cu boabe mari, care în zona coronară prezintă o adâncitură. In secţiune boabele
au zona tare (cornoasă), dispusă periferic, iar zona coronară şi mijlocul sunt
ocupate de stratul amidonos, care la maturitate se contractă determinând formarea
„mişunei” (adânciturii). Originea acestei convarietăţi este Mexicul, în prezent fiind
predominantă în lume.
- Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma Koern),
porumbul cu bob mic, cornos, utilizat pentru floricele.
- Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat), porumbul
zaharat, cu boabe zbârcite şi sticloase.
- Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu boabe
mari,
rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant şi foarte puţin
endosperm cornos, în zona coronară. Este răspândit în Peru şi Bolivia.
- Zea mays L, amyleosaccharaîa Sturt (Montg), cu partea inferioară a
boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă. Este răspândit în Peru şi
Bolivia.
- Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos, opac, cu
aspect ceros; în loc de amidon conţine eritrodextrină. A fost descoperit în
China, iar în prezent este răspândit în Asia şi Filipine.
- Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat care, după
GREBENSCIKOV (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea mays -
hirta, Zea mays - japonica etc.).
Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea
paleelor.
După analiza polenului găsit la Mexico City vechimea porumbului ar fi de
circa 80.000 de ani (WALDEN, citat de MUREŞAN, 1975), ceea ce ar pleda
pentru existenţa unei specii sălbatice.
Pe baza datelor arheologice şi a reconstituirilor experimentale,
MAUGELSDORT, MAC NEISCH şi GALINAT (citaţi de MUREŞAN, 1975),
presupun că dezvoltarea filogenetică a porumbului s-a produs în patru etape.
- prima etapă presupune existenţa în porumb sălbatic, de „tip
tunicat”, cu inflorescenţe bisexuate şi ştiuleţi de până la 2,5 cm lungime;
- în etapa a doua s-a produs o mutaţie care a determinat apariţia
porumbului „cu bobul golaş”;
- în etapa a treia (anii 3.400 - 2.300 î.e.n.), porumbul a fost luat în
cultură;
- în etapa a patra, s-au produs hibridări cu Tripsacum şi Euchlena, care
au condus la apariţia porumbului din anii 100 - 200 e.n. şi care a evoluat spre
formele actuale.
Origine. BRANDOLINI (1967), citat de CRISTEA (1975), menţionează
doua centre de formare a porumbului în America: la nord de ecuator, unde
predomină formele centrului primar Mexic - Guatemala, şi la sud de ecuator,
unde, predomină germoplasma centrului primar Peru - Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui CRISTOFOR
COLUMB (1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.
În ţara noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui
Şerban Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe
timpul împărătesei Măria Tereza (1740-1760).
În prezent, soiurile de porumb sunt puţin răspândite în cultură.
Introducerea în cultură a hibrizilor a început în S.U.A. din anul 1933, iar în
ţara noastră aceştia s-au extins în cultura după anul 1954. Sporul mediu mondial
adus de introducerea hibrizilor faţă de soiuri este apreciat la 40 - 50%.
După modul de obţinere, hibrizii pot fi:
- simpli (H.S.), între două linii consangvinizate;
- dubli (H.D.), între doi hibrizi simpli;
- triliniari (H.T.); între în hibrid simplu şi o linie consangvznizată.
În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii cultivaţi în România
necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit - înflorit şi 60 - 70 de zile pentru
formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un total de 110 - 155 zile (în
sudul ţării). Sub aspectul analizat, au fost diferenţiaţi în 9 grupe de maturitate.
Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de
vegetaţie, cuprinde 9 grupe, flecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui
hibrid american. Din cele 9 grupe, importanţă prezintă doar 6 (tab. 3.33).
Hibrizii de porumb zonaţi şi admişi în cultură în anul 2002 sunt prezentaţi
în tabelul 3.34.
Tabelul 3.33.
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
Clasificarea F.A.O.
Grupa de prccociatateClasificarea românească (nr. cod)
(nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-200
Hibrizi timpurii 100-199 200 - 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 - 400
Hibrizi semitârzii 300 - 399 400 - 500 şi 500 - 600
Hibrizi târzii peste 400 650 - 700

Pentru constanţă în realizarea producţiilor, flecare cultivator este bine să


folosească 3-4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie. La alegerea acestora trebuie
să se urmărească:
- să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat;
- să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi,
pentru
siguranţă în acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu 150 faţă de
potenţialul zonei;
- să fie rezistent la secetă, boli, dăunători;
- să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a
ştiuleţilor.
Zonarea hibrizilor. Principalul criteriu de zonare îl reprezintă constanta
termică. Aceasta, în cazul porumbului, se obţine prin însumarea temperaturilor mai
mari de 10°C pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp, s-
au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb. Zonele ecologice sunt
prezentate în detaliu, la 3.7.17.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse
între 1400 şi 600°C.
Zona a II - a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active
cuprinse între 1200 - 1400°C.

Tabelul 3.34
Hibrizii de porumb – Zea mays L.
Denumirea Tipul Precocitatea Ţara Denumirea Tipul Precocitatea Ţara de
hibridului hibridului FAO de hibridului hibridului FAO origine
origine
Action HS 400-500 D Eli ta HS 100-200 USA
Agana HT peste 600 USA Eva HS 300-400 USA
Alberta HT 200-300 USA Evelina HS 400-500 USA
Alesia HS peste 600 F Evelina SB** HS 400-500 USA
Alfor HS 300-400 F Faur HS 500-600 R
Aliacam HS peste 600 F Felipe HS peste 600 D
Altleza HS 400-500 D Felicia HS 200-300 USA
Amadeus HT 200-300 D Florencia HS 500-600 USA
Amiral HS 400-500 F Florencia SB** HS 500-600 USA
(UAS 1426)
Ana HS 500-600 R-USA Florian HT 100-200 F
Anca* HS 400-500 R- USA Forban HS 400-500 F
Andreea HS 300-400 R Fulger HS 500-600 R
Anko HT 200-300 D Fulvia HS 500-600 USA
Apache HS 100-200 F Fundulea 98 HT 100-200 R
Aral HS 100-200 USA Fundulea 320 HS 400-500 R
Astral (UAS HS 300-400 F Fundulea 322 HS 400-500 R
2292)
Auriu (UAS HS 300-400 F Fundulea 340 HS 400-500 R
2392)
AW 641 HS 300-400 USA. Fundulea 365 HS peste 600 R
AW 641 HS 300-400 USA Fundulea 376 HS 500-600 R
RR(n)
Alfa HS 300-400 F Fundulea 410 HS peste 600 R
Ampere HS 500-600 F Fundulea 412 HS peste 600 R
Bucovina HT 100-200 R Fundulea 418 HD peste 6 00 R
Campion HS 500-600 R Fundulea 420 HT peste 600 R
Caraibe HT 100-200 D Furio HS 200-300 CH
Cardial HT 100-200 F Furio CB (n) HS 200-300 CH
Cecilia HS peste 600 USA Gabi HS peste 600 R-USA
Cecilia HS peste 600 USA Gardel HS peste 600 F
CB**
Corona HS 300-400 R Georgina HT 500-600 USA
Cervia HS 500-600 B Granit HS 400-500 R
Cherif HS 300-400 F Helga HS 200-300 USA
Ciclon HD 100-200 R Hella HS 300-400 H
Clarica HS 200-300 USA Hockey HS peste 600 F
Clarisia HS 400-500 USA Ileana HS 300-400 R
Clarisia HS 400-500 USA Janus HS 100-200 D
SB**
Cocor HS peste 600 R Kallista HT 100-200 F
Colomba HS 500-600 USA Kincs HT 400-500 CH
Coralba HS peste 600 USA Kintal HT 200-300 USA
Corulba HS peste 600 USA Kiskun 4230 HS 300-400 H
SB**
Costador HS 500-600 F Kiskun 4255 HT 300-400 H
Cristal HT 100-200 R Kiskun 4297 HS 400-500 H
Dacic HS 500-600 R Kiskun 4344 HS 400-500 H
Dana HS 100-200 R Kiskun 4380 HS 400-500 H
Danella HS 400-500 USA Kiskun 4444 HS 500-600 H
Danubiu HS 400-500 R Laura HS peste 600 USA
Deniro HS peste 600 D LG 2306 HT 200-300 F
DK 232 HS 100-200 USA LG 23I3 HS 300-400 F
DK 250 HS 100-200 USA LG 2380 HS 300-400 F
DK 300 HS 200-300 USA LG 2530 HS 500-600 F
DK 386 HS 200-300 USA Libero HT 200-300 D
DK 391 HS 400-500 USA Lorenca HS 200-300 H
DK 398 HS 200-300 USA Lovrin 400 HS 500-600 R
DK 443 HS 200-300 USA Luce HS peste 600 D
DK 485 HS 400-500 USA Luisiana HS 400-500 USA
DK 526 HT 400-500 USA Marista HS 300-400 USA
DK 527 HS 500-600 USA Marista SB** HS 300-400 USA
DK 554 HS 400-500 USA Marista IR*** HS 300-400 USA
DK 566 HS 500-600 USA Mendoza HS 200-300 B
DK 646 HS peste 600 USA Merlin HT 100-200 D
Doina HT 100-200 R Milcov HS 300-400 R
Dolar HT 400-500 CH Millenium HT 100-200 R
Duplo HS 500-600 D Minerva HD 300-400 R
Durandal HS 400-500 USA Mono HS 100-200 USA
Elan HT 200-300 R Monalisa HS 200-300 USA
Electra HT 100-200 D Monesa HS 200-300 USA
Montana HT 100- 200 R Pura HS 500-600 USA
Nastia HS 400-500 USA Pura SB HS 500-600 USA
Nastia SB** HS 400-500 USA Rafaela HS 500-600 USA
Natacha HT 100-200 USA Raisa HS 200-300 USA
Natalie HS 100-200 H Ranchero HS 400-500 D
Neptun HS 300-400 R Randa HS 500-600 USA
Nobilis HS 200-300 F Rapid HS 400-500 R
Nandou HS 300-400 F Rapsodia HS 400-500 R
Nordic HT 100-200 R Rialto HS 200-300 D
norma HS 300-400 H Rival HS 500-600 R
NS 300 HS 400-500 YU Robust HS 500-600 R
NSSC HS 400-500 YU Rossella HS peste 600 USA
375 YU
NSSC HS 400-500 YU Roxana HS 100-200 R
420 YU
Oana HS 300-400 K Rubin HS 500-600 R
Octavia*** HS 500-600 USA Safir HS 500-600 R
Octavian HS 500-600 R Safror HS 500-600 F
Oituz HS 300-400 R Saturn HS 300-400 R-D
Olt HS 400-500 R Simona HS 100-200 R
Opal HS 400-500 R Somax HS 200-300 F
Optima HS 200-300 USA Stira HS 300-400 USA
Oranje HS 300-400 D Stira SB** HS 300-400 USA
Orizont HS 500-600 R Suceava 95 HD 100-200 R
Ovidiu HS 400-500 R Suceava 97 HT 100-200 R
Paltin HS 400-500 R Suceava 99 HT 100-200 R
Panciu HS 400-500 R Suceava 108 HT 100-200 R
Pandur HD 400-500 R Supermonark HT 400-500 F
Pirosca HT 300-400 H Şoim HS 400-500 R
Partizan HS 400-500 R SZSC 516 HS 500-600 H
Parvis EIT 100-200 F SZTC 358 HT 300-400 H
Perceval HS 400-500 USA SZTC 465 HT 400-500 H
Perlis HT 200-300 P Temerar HS peste 600 R
PF 709/91 HS 500-600 R- USA Tempra HS peste 600 CH
Portillo HS 500-600 F Themis HS 500-600 F
Podu Iloaiei HT 100-200 R Tirabella HT 100-200 USA
101
Podul Iloaiei HS 100-200 R Torpedo HT 300-400 D
110
Polo HT 300-400 D Turda 100 HD 200-300 R
PR 35R57 HS 500-600 USA Turda 160 HS 200-300 R
PR 35R58 HS 500-600 USA Turda 167 HT 100-200 R
(m)
PR 36G32 HS 400-500 USA Turda 200 HD 200-300 R
(m)
PR 36R56 HS 400-500 USA Turda 200 Plus HT 100-200 R
PR 36T58 HT 500-600 USA Turda 215 HT 300-400 R
PR 37B04 HS 400-500 USA Turda 260 HS 300-400 R
PR HS 400-500 USA Turda Super HT 200-300 R
37G50***
PR HS 400-500 USA Turda SU 181 HS 100-200 R
37J99***
PR 37K55 HT 400-500 USA Turda SU 182 HS 200-300 R
PR37M81 HS 400-500 USA Turda SU 210 HT 300-400 R
PR 37R71 HS 400-500 USA Vasilica HT 400-500 USA
(m)
PR 38B32 HS 200-300 USA Vero HS peste 600 D
(m)
PR 38F70 HS 200-300 USA Veronica IIS 400-500 H
(SZSC 427)
PR 38G17 HS 200-300 USA Volga HS 500-600 USA
(m)
PR 38K94 HS 200-300 USA Vultur HS 400-500 R
(m)
PR 39F55 HS 100-200 USA ZP 335 HS 400-500 YU
PR 39K09 HT 200-300 USA ZP394 HS 400-500 YU
Presta EIT 100-200 F ZP409 HT 500-600 YU
Primizia HS 500-600 F ZP47I HS 400-500 YU
Prinval HS 100-200 USA ZP488 HS 400-500 YU
Progres HS 400-500 R Zsuzsanna HS 200-300 H
Pueblo HS peste 600 F
Porumb pentru floricele (pop corn): Excelent (1001-HS-R); Fundulea 625 (HS-R); Perlat 624(HS-R)
Porumb zaharat: Dacia (HD-01-R); Delicios (HD-03-R); Desert (HS-02-R); Diamant (UD-03-R).
Dulcin (HT-03-R); Jubille (HS-03-NL); Legend (HS-0,1 1-F).

LEGENDA
Tipul hibridului:
HS - hibrid simplu
HD - hibrid dublu
HT - hibrid trilinial
* - pentru cultura irigatǎ
** - hibrizi produşi pe bază de androsterilitate citoplasmaticǎ
*** - rezistent la erbicidul Pivot
1
Pentru porumb zaharat: 01 - timpuriu; 02 - semitimpuriu; 03 - semitârziu; 04 - târziu

3.7.1.5. Particularităţi biologice

Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în primele


2-3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3 - 7 rădăcini
seminale care pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri subterane
variază, în funcţie de perioada de vegetaţie, între 6-10. Din fiecare nod se
formează 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini adventive permanente. Din nodurile 2 -7
supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi
absorbţie.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la
2,5 m, iar lateral, de 60 - 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează” circa 6
m3 de sol. Suprafaţa de absorbţie a sistemului radicular nu se corelează cu volumul
de sol explorat, totuşi apa o valorifică din volumul total. Aproximativ 60% din
masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul de sol până fa 30 cm.
Tulpina este formată din 7 - 15 (21) internoduri pline cu măduvă, care
totalizează o înălţime de Ia 0,30 m Ia 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii
este corelată cu perioada de vegetaţie, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60 mm
la mijloc şi 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează lăstari
denumiţi copiii.
În ameliorarea porumbului se urmăreşte reducerea taliei, dar nu prin
reducerea numărului de internoduri, ci a lungimii acestora, în felul acesta, numărul
de frunze rămânând neschimbat, dar se poate mări densitatea lanului, ceea ce
conduce la obţinerea unor sporuri de recoltă de 11 - 26% (GH. BÎLTEANU, V.
BÂRNAURE, 1979).
Rezistenţă la frângere şi cădere a tulpinilor este o însuşire importantă
pentru recoltarea mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa
potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul de fuzarioză reprezintă câteva din
cauzele care determină frângerea şi căderea tulpinilor.
Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile
ondulate, ceea ce Ie conferă flexibilitate. Prezenţa celulelor buliforme din
epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de
secetă, proces prin care planta îşi măreşte rezistenta la secetă. Indicele suprafeţei
foliare la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile neirigate şi
de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafaţa foliară atinge valori maxime în momentul
înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetaţie. Astfel V.
NOZZOLINI (1963); citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după
numărul de frunze, după cum urmează: extratimpurii sub 18 - 20, tardivi 20 - 22 şi
foarte tardivi, cu peste 22 frunze.
Valorile asimilaţiei nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până la
13,5 g/m /zi în perioada de la formarea paniculului şi până la maturitatea în lapte),
comparativ cu frunzele etajului de mijloc (6,1 g/m /zi, în aceeaşi perioadă).
CONTI (1971) reliefează necesitatea reducerii unghiului de inserţie, al
frunzelor, fapt care permite mărirea densităţii lor. PENDLETON şi colab (1968),
HICKS şi STRNEKER (1972) au obţinut sporuri de recoltă de 40% prin folosirea
de plante cu frunze erecte care au valorificat mai bine energia luminoasă şi au fost
cultivate cu densităţi mai mari, comparativ cu plantele de porumb cu frunzele
aplecate.
Menţinerea frunzelor verzi până la maturitate măreşte recolta de boabe şi
valoarea furajeră a producţiei secundare.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile
mascule sunt grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele femele
sunt grupate în inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroşat),
protejate de frunze modificate (pănuşi) situate Ia subsuoara frunzelor.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile
înaintea maturării ovulelor, în condiţii de secetă decalajul poate să depăşească
chiar 10 zile, determinând creşterea procentului de plante sterile.
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi
de vânt până la l km distanţă.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 30%; endospermul
80 - 87%, iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 - 1.100 g, frecvent 200 -
400 g, iar MH este de 72 - 88 kg.

3.7.1.6. Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale

În ciclul ontogenetic al porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate


după sistemul zecimal, cu O - 5 în etapa vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă.
Criteriile de delimitare în etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa
generativă evoluţia creşterii şi maturării bobului.
Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8-16 zile şi necesită 120 - 180°C;
temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol şi de
-4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanşează la temperatură minimă
de 8°C, prin absorbţia apei în proporţie de 35 - 40% faţă de masa seminţei.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10 zile
de la data răsăririi; se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei se
realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând, o
dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile
după răsărire; planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub
suprafaţa solului; începe procesul de iniţiere al paniculului, de formare a tuturor
frunzelor şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul uşor pot distruge frunzele
expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac tratamente
împotriva carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă şi
fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire: vârful
de creştere este Ia suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi, de Ia
nodurile situate încă sub suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt predominante;
creşte consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la
hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere
este la 5 - 8 cm deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense;
grindina poate diminua recolta cu 10 - 20%; se fac tratamente contra
sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouǎlor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii şi
48 - 50 de zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe
creşterea rapidă a paniculului şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la hibrizii
mijlocii şi 54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid; indicele
foliar este 3-4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea apei din
întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile de
la răsărire la hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile Ia hibrizii târzii; se caracterizează
prin creşterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodiilor şi alungirea rahisului
ştiuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza rahisului; consumul de
apă şi al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la răsărire
şi, respectiv, după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se
alungesc ultimele internodii; se alungesc stigmatele, este necesară irigarea culturii.
Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de zile
la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele foliar
este 5-6; gradul de acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid de fosfor
şi azot, se încetineşte absorbţia potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are Ioc după 12 zile de la apariţia
stigmatelor: ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe acumularea
amidonului; continuă absorbţia azotului şi a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor: are
loc depunerea în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele nutritive şi
stresul termic pot provoca şiştăvirea boabelor.
Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia
stigmatelor: la hibrizii din conv, dentiformis se formează mişuna; începe uscarea
frunzelor bâzâie; şiştăvirea boabelor se produce din aceleaşi cauze menţionate
anterior.
Faza 9 (coacerea în pârga-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia
stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de rezervă;
între endosperm şi embrion apare stratul negru de separare, care împiedică fluxul
substanţelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia
stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a
frunzelor şi pănuşilor.
Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite cultivatorului să
dirijeze procesul de formare a recoltei.

3.7.1.7 Cerinţele faţă de climă şi sol

Porumbul, datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, se


cultivă azi în nord până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în
Noua Zeelandă).
Cerinţele faţă de temperatură. Seminţele germinează la 8 - 10°C. La
temperaturi mai scăzute în sol are loc putrezirea boabelor, datorită atacului
ciupercilor saprofite, instalarea lor fiind favorizată şi de procesul de exosmoză a
produselor de hidroliză a amidonului.
După răsărire, la temperatura de 4 - 5°C, creşterea încetează, se degradează
clorofila şi plantele mor. Brumele târzii distrug frunzele, iar la temperatura de
-4°C, după 2-4 ore, este distrusă întreaga plantă.
Creşterea se desfăşoară în bune condiţii dacă în luna mai temperaturile
medii nu scad sub 13°C, iar în iulie şi august nu coboară sub 18°C. Cea mai
ridicată viteză de creştere se realizează la temperaturi cuprinse între 24 -30°C.
După cercetătorii americani, când temperatura lunii mai scade sub 12,7°C,
producţia de porumb se diminuează cu 15%.
O perioadă critică o reprezintă înflorirea, când temperatura trebuie să fie
cuprinsă între 18 - 24°C. Temperaturile ridicate, în această fază, determină în
pronunţat decalaj între apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor. La temperatura de
28 - 30°C scade viabilitatea polenului. Amplitudinile de temperatură de peste 30°C
ziua şi sub 10,0°C noaptea, ce survin în etapele a 6-a şi a 7-a ale organogenezei
împiedică formarea anterelor, implicit dezvoltarea grăunciorilor de polen şi
desfăşurarea normală a proceselor de fecundare (MUREŞAN şi colab, 1967).
Şocurile termice după fecundare dereglează acumularea substanţelor de rezervă în
bob şi apare fenomenul de şiştăvire. Cele mai bune condiţii termice pentru
maturare, între faza de coacere în ceară şi cea deplină, sunt de 21°C.
WALACE şi BRESSMANN (1954) găsesc ca optime pentru porumb în
„zona Cordonului porumbului” din S.U.A. („Corn Belt”) următoarele temperaturi
medii lunare: mai 18,3°C, iunie 21,6°C, iulie 22,7°C, august 22,7°C, septembrie
17,7°C, octombrie 11,1°C.
Observaţiile Iui J. HUMLUM pentru ţara noastră, în urma studiilor
efectuate în Dobrogea, Muntenia şi o parte din Transilvania, arată că cele mai mari
recolte sunt realizate la următoarele temperaturi: mai 16 - 20°C; iunie 19 -21 °C,
iulie 20 - 23°C, august 19 - 22°C, septembrie 14 - 17°C
Rezultă că, din punct de vedere practic, este deosebit de importantă zonarea
atentă a hibrizilor de porumb, în funcţie de „disponibilul termic” din fiecare zonă.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul rezistă foarte bine Ia secetă, mai
ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic
dezvoltat, consumului specific redus (233 - 445; S. ALDRICH şi colab. - 1975),
caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate.
Evapotranspiraţia creşte mult în lunile de vară, astfel că un lan de porumb
poate evapora zilnic, în lunile iulie şi august, până la 18 l/m de apă, iar o plantă de
porumb până la 2 - 4 1.
Perioada critică se situează între 10-20 iunie şi 10-20 august adică înaintea
apariţiei paniculelor şi până Ia maturitatea în lapte, când consumul de apă se ridică
la 68 - 74% din totalul necesar pentru întreaga vegetaţie, în această perioadă solul
trebuie să aibă 60 - 80% apă din capacitatea de câmp.
Sensibilitatea la secetă a porumbului şi scăderea recoltei în funcţie de
perioada când intervine lipsa de apă este prezentată în figura 3.64 (după V.
BÎRNAURE, L VÂJIALĂ, 1992).
T. ANGELINI (1965) consideră ca perioadă critică începutul înfloritului şi
următoarele 10 zile, când consumul plantă/zi este de 1,5 - 4,5 1.
In perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea
acestora, intervalul critic fiind de 40 - 50 de zile.
J. HUMLUM a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media, în
condiţiile ţării noastre, când se realizează următoarea repartiţie a precipitaţiilor:
mai, peste 40 mm; iunie 60 mm; iulie 60 mm; sub 80 mm în august. Repartizarea
optimă a precipitaţiilor, după acelaşi autor, este următoarea: mai 60 - 80 mm: iunie
100 - 120 mm; iulie 100 - 120 mm; august 20 - 60 mm.
W. WALACE ŞI E. BRESSMANN (1954) consideră ca optimă, pentru
„cordonul porumbului” din S.U.A., următoarea repartizare: mai 87,5 mm; iunie
87,5 mm; iulie 112 mm; august 112 mm; în septembrie şi octombrie precipitaţii
puţine.
Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are mare importanţă în
stabilirea corectă a densităţii plantelor.
Cerinţele faţă de lumină. Porumbul, fiind plantă de zi scurtă, creşte bine
fa lumină intensă. Energia chimică din întreaga biomasă poate, reprezenta 5 - 6%
din energia solară incidenţă pe sistemul foliar, din care circa 50% poate fi în
boabe.
Extinderea în cultură a hibrizilor cu, poziţia frunzelor mai aproape de
verticală şi care se pretează la densităţi mai mari va conduce la ridicarea
coeficientului de convertire a energiei solare.

Fig.3.64. - sensibilitatea la secetă a porumbului; scăderea randamentului în funcţie


de perioada în care intervine seceta (hibrid tardiv)

Cerinţele faţă de sol. Porumbul asigură recolte pe soluri foarte variate,


însă rezultatele cele mai bune se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, care
permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi
elementele nutritive.
Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile lutoase şi luto-nisipoase, cu
3 - 5% humus, peste 8 mg P2O5, Al peste 20 mg K2OAl/100 kg sol, gradul de
saturaţie 75 - 90 % şi pH = 6,5 - 7,5.
Pe solurile cu pH sub 5,8 este obligatorie aplicarea amendamentelor cu
calciu, pentru corectarea reacţiei acide.
Cele mal bune rezultate se obţin pe solurile aluviale, fertile, pe
cernoziomuri, soluri bălane şi pe cele brun-roşcate şi brune de pădure.
Pe solurile nisipoase, prin fertilizare şi irigare, se pot obţine recolte ridicate.
Mai puţin favorabile sunt solurile argiloase, care menţin mai multă umiditate, se
încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupându-se rădăcinile plantelor.
Rezultate modeste se obţin pe solurile tasate şi compacte, cât şi pe cele cu
hardpan, care necesită lucrări de afânare adâncă.

3.7.1.8. Zone ecologice

Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în ţara


noastră are la bază cerinţele faţă de temperatură: pe baza datelor referitoare la
potenţialul termic al fiecărei zone (temperaturi mai mari de 10°C) s-au stabilit în
ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului (fig. 3.65).

Fig. 3.65. - Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor


biologice active (unităţi termice utile), mai mari de 10°C (aprilie - octombrie)

Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de


1.400 - 1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea
şi partea de sud a Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de Oradea.
În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi
tardivi, care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse
între 1.200 - 1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o
mică parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor
Meridionali şi Câmpia din Nord-Vestul tării.
În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi
20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma
temperaturilor biologic active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare
ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord
Depresiunea Maramureşului.
În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din
suprafaţa cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.
Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie
cea mai lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai
mari de 10°C), eliminându-se, astfel, riscul neajungerii la maturitate.

3.7.2. Tehnologia de cultivare a porumbului

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi


potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii
moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai
avansate ţări ale lumii.

7.3.2.1. Rotaţia

Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.


Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi
furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful,
sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de
azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului
mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în
zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a
celor două culturi, în această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o
premergătoare timpurie, în culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor
specii, această rotaţie se întrerupe după 4-5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai
joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase
excesului temporar de umiditate - terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi
măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe
soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate
raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultură prelungită se reduce conţinutul
de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se
epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi
dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de
îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se
realizează în asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în
tabelul 3.35.

Tabelul 3.35.
Producţia de porumb în funcţie de rotaţie
Recolta q/ha în:
Staţiunea Sistemul de asolament de
monocultură grâu - porumb
experimentală cultivare 4 - 6 ani
Fundulea neirigat 49,0 55,7 60,2
(cernoziom cambie) irigat 69,6 78,4 80,7
Şimnic (brun neirigat 46,6 52,0 57,5
roşcat) irigat 27,9 33,5 46,8

La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de


primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu
perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda
atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

3.7.2.2. Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul


este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.
F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin
excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în
funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în
tabelul 3.36. Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t)
şi potasiu (23 - 36 kg/t).
Tabelul 3.36.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene
aferente, în funcţie de nivelul producţiei
Elementul Producţia de boabe (t/ha)
chimic 3-4 5-6 7-8 9-10 11 - 12 13- 14 >14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P205 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură
formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează
favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la
culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică
transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli.şi
întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului.
Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul
radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează
protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă
prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne
slab dezvoltat.
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de
zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a
frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute
din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe
toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se
aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau
fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la
aplicare în condiţii de monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin
procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea
unor sporuri mari de recoltă.
Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut
prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care
sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se
produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se
recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile
de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă;
potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în
condiţii de irigare (tab. 3.37).
Sporul producţiei de boabe la l kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de
tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
În figura 3.66. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită
îngrăşămintelor cu azot, aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi
colab.992).

Tabelul 3.37.
Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământ
Tipul de sol N P2O5 K2O
Cernoziomuri 12 6 0-5
Aluvial 13 5 0-5
Brun-roşcat argilo-iluvial 9 4 3
Brun argilo-iluvial 9 6 6

Fig.3.66. - Efectul îngrăşămintelor cu azot asupra recoltei

Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi,


pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar
în condiţii de fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol,
nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta premergătoare.
Fertilizarea cu azot. În tabelul 3.38. sunt prezentate dozele optime
economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu 30
- 90 kg mai mici decât în cultură irigată.
În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică
determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare
tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 -10 t/ha şi,
respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.

Tabelul 3.38.
Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia
planificată(boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot
(apreciată după indicele azot - I.N.)*
Producţia planificată DOE de N (kg/ha) la IN al solului
boabe (kg/ha)
1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 Y 4,5
5000 144 134 122 113 106 100 94 89
6000 168 157 146 138 130 124 118 114
7000 191 180 169 160 153 147 141 137
8000 211 201 190 181 173 167 161 157
9000 231 220 209 200 193 186 180 176
10000 248 238 226 217 210 204 199 194
11000 265 254 213 234 227 221 216 210
12000 280 269 258 249 242 236 230 226
14000 308 297 286 277 270 234 258 254
*Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de
producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N (faţă de 9)

Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după


leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată
direct porumbului şi, respectiv, cu l kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la
planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la
frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea
soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură
În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-
februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie;
se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în
primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de
amoniu, concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă
de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10-20 kg/ha, corelate cu
dozele, aplicate anterior şi starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă
dozele economice înscrise în tabelul 3.39.

Tabelul 3.39.
Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5, în funcţie de producţia
pianificată(boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
Producţia planificată DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P):
boabe (kg/ha)
10 20 30 40 50 60
5000 82 61 42 27 14 -
6000 95 74 55 40 27 18
7000 106 85 66 50 38 28
8000 115 93 75 59 47 37
9000 122 101 82 67 54 45
10000 129 107 89 73 61 51
11000 134 113 94 79 66 57
12000 139 117 99 83 71 61
13000 143 121 103 87 75 65
14000 146 125 i 06 91 78 69
* Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de
producţie în loc de 20 şi numai 6 nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13.
** P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg


P2O5/t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu
conţinut sub 6 mg P2O5/100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru flecare
mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu l kg P2O5, când aplicarea s-a
făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată
plantei premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea
patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi
concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a
solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt
prezentate în tabelul 3.40.

Tabelul 3.40.
Doza optimă de K2O5, în funcţie de producţia planificată şi de starea de
aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil
Producţia planificată DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):
boabe (kg/ha)
60 100 140 180 220 260

5000 120 86 54 26 - -
6000 141 107 75 47 21 -
7000 160 125 94 65 39 17
8000 176 141 110 81 56 33
9000 190 155 124 95 70 47
10000 203 168 137 108 82 60
11000 214 179 148 119 94 71
12000 224 190 158 129 104 81
13000 233 199 167 139 113 91
14000 242 207 175 147 121 99
*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de
producţie faţă de 20 şi numai 6 nivele de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul
se aplică direct şi cu l kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,
nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi
aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor.
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi
ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a
sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri,
la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de
zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de
saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 -
5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.

3.7.2.3. Lucrările solului

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare


şi vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale,
mărunţirea, nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază fa 20 - 25 cm
adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele,
cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări
cu grapele cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara fa 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu
se justifică prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi
adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,
pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80
cm, odată la4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie
de grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de
nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi
răsărirea porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi rară resturi vegetale la suprafaţă,
solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatoriii sau cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după
zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu
colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu
combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la
semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm
este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat", pentru a favoriza ascensiunea
apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate
se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni:
administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de
pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime
(„minimum tillage”), în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,
erbicidarea şi semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;
discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul
„no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare,
deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe
terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere,
realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu
se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri.
Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se
diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.

3.7.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi


germinaţia minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,
Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t),
Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a
seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus
dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t),
Furadan 35 ST (2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t),
Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când. la
ora 7, la 30 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de
încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se
seamănă între l - 20 aprilie şi între 15-30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar
încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru flecare zi câştigată la răsărire
se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci,
perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata
răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul
putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea
semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare
este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai
mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile
scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor
recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât
alte prăsitoare (fig. 3.67).
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de
hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai
mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu
creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea mari însă,
frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează
protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii
sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi
cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai
mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe: aparat vegetativ de circa 1:1
asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil
aparatului vegetativ.

Fig. 3.67. - Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb şi a


producţiei de boabe la hectar

Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.


În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul
limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii
trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul
vegetaţiei.
În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul
de bază în stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada
toamnă - iarna - primăvară, până la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se
reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha.
Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică
densităţile menţionate în tabelul 3.41.

Tabelul 3.41.
Densitatea la recoltare (mit plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a
hibrizilor şi tipul de cultură
Densitatea la Culturi neirigate (mii Culturi irigate (rnii
maturitate plante/ha) plante/ha)
Hibrizi timpurii 45-60 65-70
Hibrizi mijlocii 40-55 60-65
Hibrizi târzii 40-50 60-65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15-30 kg, în funcţie de


puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la
semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce
apar până la răsărire şi în intervalul răsărire - recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor
sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o
mai bună distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului,
în regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe
suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de
semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de
semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu
SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de
5-11 km/oră.
3.7.2.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,


porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele
faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu
cele 800 - 1.500 buruieni care răsar la l m2 .Cercetările efectuate în 15 staţiuni
experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent pierderile de
recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000 - 7.000
kg/ha boabe.
La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense,
producţia de porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.
COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după
BELL, HOEPPE (1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de
mohor asupra porumbului care, împreună cu consumul mare de apă a mohorului,
au redus recolta de porumb cu 317 - 495 kg/ha.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale,
prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea
erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută
următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4-6 zile de la semănat, pentru distrugerea
buruienilor şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se
ridică rouă, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută
perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la
viteza maximă a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu
viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
- praşilă a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu
viteza de 8 - 10 km/h;
- praşilă a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6
cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar
două, după primele două praşile mecanice.
Praşilă a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în
tabelul 3.42.
Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude
efectuarea a l - 3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este
necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca
necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul
este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase
perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de
preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-
sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai
eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă
al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m / ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 -30
iunie si 20 - 30 august.
Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45
m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.
Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul
vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe
adâncimea de 60 - 80 cm. în caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o
udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile
înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada umplerii
boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la porumb,
după V. BÎRNAURE (1972); este reprezentată în figura 3.68.

Tabelul 3.42.
Erbicide folosite la cultura porumbului
Nr. Conţinutul în Perioada Gr.de
Erbicidul Testul pentru care a fost avizat Doza
crt. substanţă activă aplicării toxicitate
1 Alirox 80 CE EPTC Buruieni monocotiledonate şi unele ppi 6-10 l/ha IV
720g/l +antidot dicotiledonate anuale
2 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +80g/l Buruieni monocotiledonate şi unele ppi 6-10 l/ha IV
AD 67g/l dicotiledonate anuale
3 Diizocab 80EC Butilat 800g/l Buruieni monocotiledonate şi unele ppi 6-10 l/ha IV
dicotiledonate anuale
4 Diprocarb EPTC 750 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele ppi 6-10 l/ha IV
75 CE antidot dicotiledonate anuale
5 Eradicane EPTC 720 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele ppi 6-10 l/ha IV
antidot 60 g/l dicotiledonate anuale
6 Atred 50 WP Atrazin 50% Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
7 Alred 500 L Atrazin 500 g/1 Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
Buruieni dicotiledonate şi unele 6-10 kg singur
8 Bladex 50 WP Cianazin 50% ppi II
monocotiledonate 3-4 kg asociat
Gesaprim 50 Buruieni monocotiledonate şi ppi sau 5-10 kg singur
9 Atrazin 50% IV
WP dicotiledonate anuale preemerg 2-6 kg asociat
3-6 kg singur
Gesaprim 80 Buruieni monocotiledonate şi ppi sau
10 Atrazin 80% 1,2-3,8 kg IV
WP dicotiledonate anuale preemerg
asociat
11 Onezin 400 SC Atrazin Buruieni monocotiledonate şi Preemerg 8- 10 l/ha IV
400 g/1 dicotiledonate anuale
5- 10 kg
Buruieni monocotiledonate şi
12 Onezin 50 PU Atrazin 50% Preemerg singur 2-6 kg IV
dicotiledonate anuale
asociat
Buruieni monocotiledonate şi ppi sau 5-10 kg singur
13 Sanazin 50 SC Atrazin 500g/l IV
dicotiledonate anuale preemerg 3 kg asociat
14 Simadon Simazim 400g/l Buruieni monocotiledonate şi Preemerg 8- 10 l/ha IV
400 SC dicotiledonate anuale
2,5-6 l/ha
Buruieni monocotiledonate anuale şi
15 Acenit 50 EC Acetoclor 50% Preemerg (după IV
parţial dicotiledonate perene
semănat)
Acetoclor 840g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi
16 Acetorom RV ppi 1,72-2,5 l/ha IV
+antidot 86 g/1 unele dicotiledonate
8-10 l/ha
Alaclor Buruieni monocotiledonate anuale şi ppi sau
17 Alachlor 48 EC singur 4-6 I/ha IV
480 g/1 uncie dicotiledonate preemerg
asociat
8-10 l/ha
Buruieni monocotiledonate anuale şi ppi sau
18 Alanex 48 EC Alaclor480g/l singur 4-6 l/ha IV
uncie dicotiledonate preemerg
asociat
5-10 l/ha
Buruieni monocotiledonate anuale şi
19 Dual 500 EC Metolaclor 500g/l ppi singur 3-6 l/ha IV
unele dicotiledonate
asociat
20 Dual 960 EC Metolaclor 960g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi ppi 1,5-2,5 l/ha IV
unele dicotiledonate
Dimetamid Buruieni monocotiledonate anuale şi ppi sau
21 Frontier 720 EC 1,5-2,5 l/ha IV
720 g/1 unele dicotiledonate preemerg
22 Frontier 900 EC Dimetamid Buruieni monocotiledonate anuale şi ppi 1,2- 1,6 l/ha IV
900 g/1 unele dicotiledonate
Acetoclor 820-860 g/I Buruieni monocotiledonate anuale şi preemerg
23 Guardian CE 3, 5-2,5 l/ha IV
+ antidot unele dicotiledonate sau ppi
Acetoclor 900-940 Buruieni monocotiledonate anuale şi preemerg
24 Harness CE 2-4 l/ha IV
g/1 unele dicotiledonate sau ppi
Buruieni monocotiledonate anuale şi
25 Lacron 48 EC Alaclor 48% ppi 6- 10 l/ha IV
parţial dicotiledonate anuale
8-10 l/ha
Alaclor Buruieni monocotiledonate şi unele ppi sau
26 Lasso CE singur 4-6 l/ha IV
480 g/1 dicotiledonate preemerg
asociat
8-10 l/ha
Lasso RV 48 Alaclor Buruieni monocotiledonate şi unele
27 preemerg. singur 4- IV
CE 480 g/1 dicotiledonate
6l/ha+Onezin
Mecloran 48 Buruieni monocotiledonate şi unele ppi sau
28 Alaclor 48% 6- 10 l/ha IV
CE dicotiledonate preemerg
8-13,7l/ha
Mecloran 35 Buruieni monocotiledonate şi unele singur
29 Alaclor 35% preemerg IV
CE dicotiledonate 6-81/ha
asociat
Buruieni monocotiledonate şi unele ppi sau
30 Ramrod Propaclor 65% 6- 10 l/ha IV
dicotiledonate preemerg
Buruieni monocotiledonate şi unele ppi sau
31 Satecid 65 WP Propaclor 65% 6- 10 l/ha IV
dicotiledonate preemerg
32 Stomp 330 EC Pendimetalin Buruieni monocotiledonate şi unele preemerg 5 l/ha IV
dicotiledonate
33 Butizin 40 SC Butilat 200g/l Buruieni monocotiledonate şi preemerg 6- 10 l/ha IV
+Atrazin200g/l dicotiledonate
Diburom 800 Dimetenamid 200g/1 Buruieni monocotiledonate şi parţial
34 ppi 3-5 l/ha IV
CE +Butilat600g/l dicotiledonate
Alaclor33,6% Atrazin Buruieni monocotiledonate anuale şi
35 Lacorn combi ppi 6 l/ha IV
14,4% parţial dicotiledonate
Buruieni monocotiledonate şi unele
Primextra 500 Metolaclor 300g/1+ ppi sau
36 dicotiledonate inclusiv Sorghum 4-6 I/ha IV
FW Atrazin 200 g/1 preemerg
halepense din sămânţă
Metolaclor Buruieni monocotiledonate şi unele
Primextra ppi sau
37 300 g/1 + dicotiledonate inclusiv Sorghum 4-6 l/ha IV
50 PU preemerg
Atrazin 200 g/1 halepense din sămânţă
38 Sacemid A CE Acetoclor 50% Buruieni monocotiledonate anuale preemerg 5 l/ha IV
Dahemid 80%
Acetoclor 762g/l + Buruieni monocotiledonate şi ppi sau
39 Trophy 2-3 l/ha IV
Diclonid 126 g/I dicotiledonate preemerg
40 Onezin combi Atrazin 25%+ Buruieni monocotiledonate şi preemerg 10 kg/ha IV
50PU Simazin 25% dicotiledonate anuale
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele
41 dimetilamină *postemergent 1,5-2 l/ha III
+ 2,4-D33% perene
33 LS
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele
42 dimetil amină *postemergent 1 l/ha III
+ 2,4-D 600 g/1 perene
tip 600
Sare de dimetil amină
43 DMA 6 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene *postemergent 0,8 l/ha III
+ 2,4-D660g/l
Bromotril P Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4
44 Bromoxinil 250 g/1 *postemergent 1 ,5 l/ha IV
25 SC D
45 Pardner Bromoxinil octanoat Buruieni dicotiledonate rezistente la *postemergent 1-1,5 1/ha IV
225 g/1 ariloxiacizi
Glifosat sare de Buruieni monocotiledonate şi postemergent
46 Roundup CS izopropilamidă dicotiledonate anuale şi perene inclusiv înainte de 3-4 l/ha IV
360 g/1 Sorghum halepense din rizomi recoltare
1 l/ha (loturi
47 Lentagran EC Pridat 640 g/I Buruieni dicotiledonate anuale postemergent IV
de hibridare)
Starane Fluroxipir Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
48 postemergent 1-2 l/ha IV
250 EC 250 g/1 + Gallium aparine, fără Cirsium
Harmony Tifensulfuron metil Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
49 postemergent 15 g/ha IV
75 DF 75 % rezistente la 2,4 D
Mistral SL Nicosulfuron Buruieni monocotiledonate anuale
50 postemergent 1-1,5 l/ha IV
950 45 C 40 g/1 inclusiv Sorghum halepense din rizomi
Primisulfuron metil
25 g/ha + 0,15
51 Ring 80 WG 30% + prosulfuron Buruieni dicotiledonate anuale postemergent III
l/ha extravon
50%
Buruieni monocotiledonate anuale
40g/ha +
52 Tell 75 WG Primisulfuron 75% inclusiv Sorghum halepense din rizomi şi postemergent IV
extravon
unele dicotiledonate anuale
Granule Buruieni monocotiledonate anuale
40-60 g/ha +
53 Titus 25 DF autodispersabile de inclusiv Sorghum halepense din seminţe postemcrgent IV
surfactant
Rimsulfuron 250 g/kg şi rizomi şi unele dicotiledonate anuale
Dicamba 480 g/1 +
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
54 Banvel 480 Sare de K postemergent 0,5-0,75 l/ha IV
şi cele rezistente la Atrazin
şi Na
55 Banvel 480 Dicamba 480 g/I Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemcrgcnt 0,6 l/ha IV
Buetril Bromoxinil280g/1+2,4
56 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha IV
universal D D 280g/1 ester
3,5-4 l/ha
Atrazin 200 g/1 +
57 Ladok 48 SC Buruieni dicotiledonate anuale postemergent inclusiv loturi IV
Bentazon 200 g/1
de hibridare
Dicamba 11,5% +
58 Marksman SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 22,2%
59 Oltisan extra Acid 2,4 D 325g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha III
+Dicamba 75g/l
Atrazin 100 g/1 +
Sanolt
60 Dicamba 75 g/l + Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1-1,5 l/ha III
combi SC
Acid 2,4D200 g/1
Atrazin 200g/l+
Sanolt
61 Dicamba 75g/l + Acid Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergcnt 1-1,5 l/ha III
combi 400 SC
2,4D125 g/1
Dicamba 12,1% +
62 Sanrom 40 SC Buruieni dicotiledonaîe anuale şi perene postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 2 1,4%
Atrazin 20 % +
63 Sanrom 375 Dicamba 7,5% + Acid Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha III
2,4 D 10%
2,4 D 360 g/1
64 Sansac +Metosulfan 5g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha IV
Dicambal20g/l + Acid
65 Weed - Master Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1,5 l/ha III
2,4 D 344g/l
66 Phoenix Piridat 150 g/1 Buruieni dicotiledonate anuale postemergcnt 1 ,5 l/ha IV
400 SC +Atrazin 200 g/1
Udarea de răsărire (200-400 m3 apǎ/ha) este necesară în primăverile
secetoase.

3.7.2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi.


Începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când
aceasta este cuprinsă între 24-26%. Mai târziu „recoltarea în ştiuleţi” se execută
manual, pentru a preveni scuturarea boabelor.

Fig. 3.68. - Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la porumb
(medii pe 6 ani)

Dintre combine şi echipamentele care s-au fabricat în ţară pentru


„recoltarea în ştiuleţi” menţionăm:
- Combina autopropulsă C6P, care execută o recoltare integrală,
ştiuleţii depănuşaţi fiind încărcat în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate
într-o altă remorcă ce se deplasează paralel cu combina;
- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează
într-o remorcă, taie şi toacă tulpinile. Depănuşarea ştiuleţilor se execută staţionar
cu instalaţia DS-6;
- Combina C12 + CS – 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi,
echipament de depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente
adecvate;
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea
acestora scade sub 25%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS - 4 - M70 + EZ sau
C14 + CS - 6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a
ştiuleţilor şi treieratul acestora.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi;
ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.
În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează
plantele întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă
ulterior. Motivaţia procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.
Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de „tulei” (tulpini) variază între 0,51-
0,92, micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile
culturii porumbului.
Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8-1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

3.7.3. Cultura succesivă de porumb

Culturile succesive semănate până la l iunie trebuie să beneficieze de 1.200


- 1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C) în Câmpia Română, sudul Moldovei,
Dobrogea şi o parte din vestul ţării.
Amplasarea culturilor succesive în zonele menţionate se va face pe terenuri
irigate. In unele zone mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza culturi
succesive pentru masă verde şi siloz.
Reuşita culturii este dependentă de alegerea corectă a hibrizilor, în cultură
succesivă se vor utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la
110 zile.
Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul l - 5 iulie. Din
acest considerent amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul devreme
(secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, răpită, orz şi soiuri
timpurii de grâu).
Grăbirea semănatului se poate realiza prin semănat direct în teren nelucrat,
folosind maşina MCSN-6 sau AM-9.
Pe terenurile îmburuienate este necesară, totuşi, efectuarea unor arături
superficiale sau lucrarea solului prin 2-3 treceri cu grapele cu discuri.
Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi
potasiu.
Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha. După semănat
se aplică udarea de răsărire cu 300 - 400 m3 apă/ha.
În cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile cu
norme de 500 - 800 m3 apă/ha.
Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru
boabe.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre
sfârşitul lunii octombrie.
În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea brumelor,
este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

3.8. SORGUL

3.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.8.1.1. Importanţă

Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe, mături,
sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de
făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt.
În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în
amestec cu boabele de orz
Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, serveşte pentru confecţionarea
măturilor, a periilor şi altor împletituri.
Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu utilizări
foarte variate.
În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat sau
ca boabe, având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. Pentru nutreţ
verde este deosebit de important în zonele aride, după recoltare plantele
regenerând repede, deci putând fi folosit ca păşune. Pentru aceste utilizări au fost
selecţionate soiuri şi hibrizi fără glicozidul durină, care pune în primejdie viaţa
animalelor.
În China şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la
vopsirea stofelor, a lânii şi pieilor.

3.8.1.2. Compoziţia chimică

Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de


porumb. Astfel, conţinutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi
3,79%, celuloză 2,18%, cenuşă 1,28% (T. MUREŞAN, 1965).
Sorgul zaharat conţine 16 - 18% substanţe dulci, predominantă fiind
zaharoză.
3.8.1.3. Răspândire

Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de circa 42,63 mii. ha (2001).


ocupând locul 5 după grâu, orez, porumb şi orz. Cele mai mari suprafeţe, 52,7%.
sunt situate în Africa (Nigeria, Sudan, Niger ş.a), după care urmează Asia cu 7,9 %
(India, China, Pakistan etc.)-
În America de Nord şi Centrală se cultivă pe 14% din suprafaţa totală
mondială, iar în America de Sud pe circa 2,3%. Suprafeţe de peste 3,0 mii. ha se
cultivă cu sorg pentru boabe în S.U.A., în zonele semiaride.
în Europa, în prezent, suprafeţele sunt mici, sub 187 mii ha.
În România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha. După
1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998, de pe care s-a
recoltat o producţie medie de 1664 kg boabe/ha. De remarcat că în ţările în care se
acordă atenţie acestei culturi se obţin frecvent recolte de peste 6.000 boabe/ha,
menţionându-se şi recolte de peste 10.000 kg/ha boabe, în condiţii de irigare.

3.8.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sorgul aparţine familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul Sorghum


Adams, care cuprinde 31 de specii anuale şi perene.
Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum
bicolor (L) Moench. Această specie se împarte, în raport cu modul de folosinţă, în
patru grupe:
1. Sorgul pentru boabe cu varietăţile: cafra (răspândit în centrul şi
estul
Africii); shallu (răspândit în India şi Africa de Vest); kaoleang (cultivat în
China); feterita (existent în Sudan); hegarii (existent în Sudan); durra
(cultivat în Africa Centrală şi Orientală); milo (cultivat în Africa Centrală şi
Orientală). E. SPALDON, 1982, defineşte sorgul pentru boabe Sorghum
vulgare var. eusorghum.
2. Sorgul pentru mături (S. v. var. tehnicum)
3. Sorgul zaharat (S. v. var. saccharatum)
4. Sorgul pentru furaj (S. v. var. sudanense)
După unii autori, originea sorgului este în India, iar după alţii în Africa
Ecuatorială. După N. VAVILOV (citat de GH. BÎLTEANU, 1991), cele mai multe
din formele sorgului cultivat provin din centrul genic abisinian. Sorgurile de tip
„kaoliang” provin din centrul chinez. În Europa cultura este cunoscută din secolul
al XV-lea. în America s-a introdus prin anul 1855.
Pentru boabe se cultivă hibrizii de sorg, care au apărut în urma descoperirii
de către STEPHENES a unor biotipuri androsterile şi a altora restauratoare de
fertilitate, fiind mai productivi cu 30 - 40% faţă de soiuri (N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965).
În tabelul 3.43 sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi în
„Catalogul soiurilor şi hibrizilor” pentru anul 2001. Rezultă că toţi sunt hibrizi
simpli, cu talia cuprinsă între 90 - 330 cm, cu panicul semicompact (cei pentru
boabe), cu coacere rapidă şi uniformă. Perioada de vegetaţie durează 120 - 150 de
zile, MMB este de 20 - 25 g, capacitate de producţie până la 10.000 kg/ha.

Tabelul 3.43
Hibrizi de sorg zonaţi în România (2001)
Denumirea Denumirea
Ţara de origine Ţara de origine
hibridului (soiului) hibridului (soiului)
Pentru boabe Dorina Yugoslavia
Aralba Franţa Şiret România
Argence Franţa Sorg zaharat
B. 864 U.S.A. Carmen România
Fundulea 21 România Doina România
Fundulea 30 România Monori édes Ungaria
Fundulea 32 România Prut România
Pentru mături Roza România
Denisa România

3.8.1.5. Particularităţi biologice

La germinare planta formează o singură rădăcină. Sistemul radicular este


foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de 2 m şi prezintă un număr aproape
dublu de perişori absorbanţi, faţa de porumb.
R. LAUDI (1967), citat de G h. BÎLTEANU (1991), menţionează că faţă de
suprafaţa foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat, în
comparaţie cu sistemul radicular al porumbului.
Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia
variază frecvent între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului,
între, 0,3 - 4,5 m.
Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită în cazul sorgului
pentru boabe.
Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină şi au o
ligulă scurtă, păroasă, urechiuşele lipsesc.
Inflorescenţa este un panicul cu l .000 - 5.000 de flori.
Spiculeţele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil, în
fiecare spiculeţ sunt două flori, din care una este redusă la o palee membranoasa
Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20-60 g; MH = 65-75 kg.
Conţinutul de pleve este de 5 - 15%.

3.8.1.6. Cerinţe faţă de clima şi sol

Sorgul are cerinţe ridicate fată de temperatură. Temperatura minimă la


germinaţie este de 10°C. Temperaturile medii zilnice favorabile creşterii sunt de
21 - 22°C, foarte favorabile creşterii, fiind de 27 - 28°C. Creşterea încetează la
temperaturi sub 15°C.
Suportă arşiţele de 38 - 40°C. Suma de grade necesară, pentru întreaga
vegetaţie pentru hibrizii cultivaţi în România, este de 2.500 - 3.500°C.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Coeficientul de
transpiraţie este de 153 - 190 (R. LAUDI, 1967). Datorită rezistenţei mari la
secetă, sorgul este denumit "cămilă vegetală".
Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH = 4,5 - 8,5. Valorifică
eficient solurile nisipoase şi pe cele sărăturate. Sorgul pentru mături necesită soluri
mai fertile.
În ţara noastră sorgul pentru boabe se cultivă în arealul porumbului, pe
terenuri nisipoase sărăturate şi pe cele erodate, pe care la porumb se obţin recolte
mici.

3.8.2. Tehnologia de cultivare a sorgului

3.8.2.1. Rotaţie

Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul mare
de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul curat de
buruieni, de obicei culturi prăsitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale de
toamnă, pentru care are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi substanţe
nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi de
primăvară.

3.8.2.2. Fertilizare

După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia


secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu.
După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de tulpini
sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor.
În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la
fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de
proteină, în zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul. Dozele practicate
azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare, între N50-150P36-100. În
condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU (1991),
recomandă N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt pentru
care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile. Când
sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate efectua
cu N90-120P70-80 Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei premergătoare, cu
excepţia măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se recomandă aplicarea
lui directă, încorporat adânc în sol.

3.8.2.3. Lucrările solului


Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.

3.8.2.4 Sămânţa şi semănatul

Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97% şi


germinaţia de cel puţin 85%. în sol îşi reduce germinaţia cu 30 - 50% faţă de
laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la fel
ca la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora
8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat reduce numărul
plantelor răsărite cu peste 50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii.
plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 -
8 kg la cel pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi
la porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu
umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de
umiditate.

3.8.2.5. Lucrări de îngrijire

Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru


distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi
după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă, în culturile
neerbicidate se execută 2-3 praşile mecanice şi l - 2 praşile manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate
şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500,
Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 - 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L,
Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 - 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA
sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare l - 3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37
(2 l/ha) sau cu alte produse.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze 5e execută răritul şi
înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.

3.8.2.6.. Recoltare
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără
pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza
de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.
Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă
în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu l - 2 internoduri, după care se depozitează sub
şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la
sorgul pentru mături 3-4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care se
pot obţine peste 3.000 l alcool.

3.9. MEIUL

3.9.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Meiul (Panicum miliaceum L.) este considerat una dintre cele mai vechi
plante cultivate, în China ocupă suprafeţe importante cu 3.000 ani î.H., boabele
fiind folosite în alimentaţie; de asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în
India, în Egipt, sudul şi sud-estul Europei, în climatele mai calde, a fost înlocuit în
mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
În prezent, suprafaţa mondială semănată cu această specie de mei,
caracteristică zonei temperate, este de aproximativ 10,1 mii. ha, din cele circa 36,5
mil. ha suprafaţa totală ocupată cu diferite specii de mei, majoritatea aparţinând
genurilor Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine, cultivate în zonele aride din
Asia şi Africa; suprafeţe mai importante există în Asia Centrală şi de Est
(Federaţia Rusă, Mongolia, Japonia), Orientul Mijlociu, Europa de Est. Producţia
medie mondială se situează în jur de 800 kg boabe/ha, în Europa şi în SUA, meiul
este semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj (1308 mii ha în 2001, din
care 1027 mii ha în Federaţia Rusă şi 268 mii ha în Ucraina).
În România, meiul a fost cultivat din timpurile vechi, jucând un rol foarte
important în alimentaţie; treptat, însă, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind înlocuit
în cultură şi în alimentaţie, de porumb. Prin comparaţie cu anii 1930 -1939, când s-
au cultivat cu mei 47,5 mii hectare (producţie medie de 812 kg boabe/ha), până în
1965 suprafeţele s-au redus la doar 20 - 30 mii hectare, concentrate în zonele
secetoase ale ţării, în prezent, meiul a devenit o cultură de importanţă cu totul
secundară, prezentând un oarecare interes, mai ales în cultură succesivă, pentru fân
sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi a perioadei scurte de
vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era considerat o plantă de
completare, destinată înlocuirii, primăvara târziu, a semănăturilor nereuşite,
precum şi pentru terenurile care au fost inundate. Boabele de mei conţin circa 10,6
- 18,0% proteine, 61,1 - 68,9% glucide, 3,6% lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri
minerale.
Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de faină utilizată în
alimentaţie pentru prepararea de crupe, păsat sau mămăligă. Prin decorticare se
pierd 20 - 40% din masa boabelor.

Fig.3.69. - Meiul (Panicum miliaceum)

Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot
fi destinate, de asemenea, furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Paiele şi
pleava au o valoare furajeră ridicată, conţinând 4,5 - 5% proteine. Planta întreagă
este folosită sub formă de masă verde sau fân, oferind un furaj de foarte bună
calitate.
În prezent, în ţara noastră există în cultură soiurile româneşti: „Minerva”
(1987) - soi mai precoce, recomandat pentru zonele cu deficit termic; „Mărgărit”
(1989) - soi ceva mai tardiv, recomandat pentru zone cu resurse termice şi hidrice;
„Marte” (1992) - soi precoce (60 - 70 zile perioada de vegetaţie), rezistent la
secetă şi cădere, destinat pentru cultura succesivă; „Matador” (1994) - soi mai
tardiv cu 2 zile ca Minerva, Mirel, Marius, cu 3 - 5 t boabe/ha productivitate.
Meiul este o plantă erbacee anuală, cu capacitate mare de înfrăţire
(fig.3.69). Planta are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele germinează la 10-
12°C) şi este sensibilă la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C
plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de
vegetaţie este scurtă, de numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze
800 - 850°C, temperaturi mai mari de 10°C.
La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este
puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru
germinat necesită numai 25% apă din masa seminţei. Meiul are cel mai mic
consum de apă dintre toate cerealele. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă,
numărul mic de stomate, structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi
semideşert îi conferă o mare rezistenţă la secetă şi arşiţă. Nu întâmplător, datorită
rezistenţei la secetă, care-i permite să fie cultivat şi pe terenuri mai slab
productive, meiul a fost denumit „grâul nisipurilor” (N. SĂULESCU, 1947).
Tulpina ajunge la circa 80 - 120 cm înălţime şi înfrăţeşte. Inflorescenţa este
un panicul lung de 20 - 25 cm şi ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor
foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele se caracterizează prin MMB
de 4 - 7 g, MH = 70 kg şi procentul de pleve 17 - 20%.
Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi
fertilitate ridicată, cum ar fi cernoziomurile sau solurile aluviale; suportă pH până
la 5,5-5,8.
În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat pentru cultivare
în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. In cultură
succesivă pentru furaj, se recomandă sa fie semănat în câmpiile din sud şi vest;
pentru a realiza culturi reuşite şi producţii bune trebuie să fie amplasat cu prioritate
pe terenurile amenajate pentru irigat. În acest sens, în cultură succesivă este
necesar ca la semănat, în sol, să existe o rezervă de apă care să asigure răsăritul şi
dezvoltarea plantelor cel puţin în primele 20 - 25 zile de vegetaţie sau se irigă;
apoi, în timpul vegetaţiei, trebuie să cadă 150 - 180 mm precipitaţii sau să se
intervină cu udări.

3.9.2. Tehnologia de cultivare

Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de


fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură
principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după cereale păioase
de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau prăsitoare (floarea-
soarelui, porumb, sfeclă sau cartof), în cultură succesivă pentru furaj, poate fi
cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi
după secară pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.
Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat în
cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură
neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de
îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80
kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH = 5,5 - 5,8) se pune problema aplicării
îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit,
curat de buruieni, fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările
de pregătire a terenului sunt cele recomandate, de regulă, pentru plantele care sunt
semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se efectuează lucrări
superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare în agregat cu tăvălugul
inelar.
Semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de
minimum 97% şi germinaţia de minimum 85%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când
temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15-25 aprilie
în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare. Semănatul se
efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe terenurile
îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă
superficial, la 2 - 2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea
premergătoarei şi nu mai târziu de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în
zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între rânduri, de 12,5 cm, cu o
cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o
lucrare de tăvălugit pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de
îngrijire este combaterea buruienilor. Există posibilitatea aplicării înainte de
semănat, la pregătirea patului germinativ, cu încorporare cu combinatorul, a
erbicidelor pe bază de atrazin - Onezin 50 PU, Gesaprim 50 WP, ş.a., în doze de 5
- 10 kg/ha, împotriva buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu:
SDMA, 1,5 - 2,5 l/ha; Icedin forte, 2 l/ha; Glean 75 DF, 50 g/ha sau Lontrel 438 C,
4 - 5 l/ha, aplicate când plantele de mei sunt în faza de înfrăţit şi înainte de
alungirea paiului.
Meiul este atacat de puţine boli. Reţine atenţia tăciunele, care se combate
prin tratarea seminţei cu un preparat pe bază de carboxină (Vitavax 200, 2,0
kg/tona de sămânţă).
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi atunci când
este semănat în cultură succesivă. Se recomandă să se aplice o udare imediat după
semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de udări cu norme mai mari, de 500 -550
m3/ha, la interval de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia umidităţii solului).
Recoltarea. La alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru boabe
trebuie avut în vedere faptul că meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul
scuturării boabelor, în plus, boabele se sparg uşor la treierat; ca urmare, turaţia
bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut. Faza optimă de
recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului au căpătat culoarea
caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul paniculului
sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite
situaţii, meiul poate fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe
s-au întărit, se taie plantele cu vindroverul, la 15 - 20 cm înălţime şi numai pe
rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de la cosire se treieră cu
combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin
cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu.
Raportul boabe : paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt
cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha, în condiţiile ţării noastre se pot
obţine producţii de l .000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare)
sau chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).
3.10. OREZUL

3.10.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.10.1.1. Importanţă

Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante cultivate.
Boabele orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei umane, constituind hrana
de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde
consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, şi atinge 190 kg în
Vietnam, 144 kg în Indonezia, 137 kg în Thailanda, 134 kg în Bangladesh (prin
comparaţie cu un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an), în ultimele
decenii, consumul de orez a crescut considerabil în Africa (de exemplu, 60
kg/locuitor/an în Senegal) şi America Latină (48 kg în Brazilia, 35 kg în
Columbia). In ţările din zona temperată orezul reprezintă un „aliment de
completare”, prezent în hrană, adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub
diferite forme de preparare (de exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez
este de 3,7 kg/locuitor). Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod
frecvent numai prin fierbere. Acestea au o valoare dietetică şi nutritivă deosebită,
calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor
cereale.
În cantităţi mai mici, comparativ cu cele destinate consumului alimentar,
boabele de orez sunt folosite pentru fabricarea de alcool, (în Japonia se produce
băutura tradiţională „sake”), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoza, acid acetic,
acetonă, ulei, produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. în furajare sunt
folosite numai subprodusele rezultate de la prelucrare: spărturi de boabe, târâte,
boabe nemature sau boabe mai mici.
Paiele sunt, de regulă, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după
recoltare. Ele pot fi întrebuinţate pentru producerea hârtiei, a cartonului, drept
combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca furaj; cenuşa rezultată după arderea
paielor poate servi ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.

3.10.1.2. Compoziţia chimică

Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u. proteine, 2,1% din
s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză; 5,7% din s.u. săruri
minerale. Prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa
75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape
complet vitaminele. Ca urmare, boabele de orez prelucrate ("orezul alb") sunt
constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt sărace în proteine
(5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la prelucrare, a părţilor exterioare ale bobului şi
a embrionului), lipide (0,4% - 0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%)
(tabelul 3.44, după „Techniques agricoles”, 1993).
De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în vitaminele complexului B
şi în unii aminoacizi esenţiali (lizina). În componenţa proteinelor predomină
glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g boabe uscate, în principal orizeina) şi albuminele (1,6
- 3,2 g/100 g, în principal leucosina), prin comparaţie cu globulinele şi prolaminele
(câte 0,5 g/100 g).
Consumul boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Totodată,
trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi ai bobului.
Tabelul 3.44
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)
Specificare Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)
Orez Orez
Orez brut Orez Orez brut Orez
decorticat decorticat
(„paddy”) alb („paddy”) alb
(„cargo”) („cargo”)
Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37
Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19
Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05
Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00
Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0.46

3.10.1.3. Răspândire

În prezent, pe glob, se cultivă cu orez 151,5 mii. ha (în 2001; locul al


doilea după grâu), iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 2.570
-3.500 kg/ha (după „Production Yearbook”, 2001). Ţările mari cultivatoare de
orez sunt situate în Asia: India - 44,5 mii. ha; China - 28,5 mii.ha; Indonezia - 11,5
mii. ha; Bangladesh - 10,9 mii. ha; Thailanda - 9,8 mii. ha; Vietnam - 7,5 mii. ha;
Filipine - 4,0 mii. ha. Suprafeţe întinse cu orez se mai cultivă în Nigeria (2,1 mii.
ha), Brazilia (3,1 mii. ha), Pakistan (2,4 mii. ha), Cambodgia (1,9 mii. ha), SUA
(1,3 mii. ha). Producţiile medii obţinute pe aceste suprafeţe depăşesc
productivitatea altor cereale: 6.929 kg/ha în Coreea, 6.618 kg/ha în Japonia, 6.349
kg/ha în China, 4.247 kg/ha în Indonezia, 7.205 kg/ha în SUA, reflectând
productivitatea ridicată a orezului.
Comerţul mondial cu orez însumează aproape 25 mii. tone (în anul 1999),
iar principalii exploatatori de orez sunt: Thailanda (6,1 mii. tone), Vietnam (4,5
mii. tone), China (2,8 mii. tone), India (2,4 mii. tone), SUA (2,7 mii. tone).
Comerţul cu orez este mai restrâns comparativ cu alte cereale (numai 4% din
producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în principal, în zonele de
producere.
Fig. 3.70. - Aria de răspândire a orezului în lume

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (596,8 mii ha în 2001);


dintre ţările cultivatoare de orez se evidenţiază Italia cu 220 mii ha şi Spania cu
313 mii ha, producţiile situându-se frecvent peste 4.500 kg/ha (de exemplu, 5.558
kg/ha în Italia şi 7.841 kg/ha în Spania, în anul 2001). Ţările europene, inclusiv
Uniunea Europeană, sunt dependente de importurile de orez de foarte bună calitate
(circa 750 mii tone în Europa de Vest şi 240 mii tone în Europa de Est), care
provine din Asia, dar şi din SUA.
România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul
introducerii şi menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi
necesarul pentru consumul curent, din producţia proprie.
Orezul este o cultură agricolă relativ nouă pentru România. Prima orezărie
din ţară a fost înfiinţată în anul 1786 de către o familie de agricultori italieni la
Topolia (lângă Ban loc, judeţul Timiş), pe râul Bârzava. Cultura orezului s-a extins
destul de greu, astfel încât, în 1938 se cultivau abia circa 400 ha (după N.
SĂULESCU, 1947).
Interesul pentru cultura orezului a sporit mult după al doilea război
mondial, perioadă în care suprafeţele au crescut Ia 5 mii ha în 1946, 18,7 mii ha în
1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. Producţiile medii au depăşit, în mod obişnuit.
3.000 boabe kg/ha, acestea fiind superioare, adesea, producţiilor altor cereale
păioase cultivate la noi; ca atare, orezul a fost considerat o cultură rentabilă.
În anul 1989, în România existau în jur de 62 mii ha amenajate pentru
cultivarea orezului; se intenţiona amenajarea unei suprafeţe totale de 75 mii ha,
dintre care să fie cultivate anual circa 50 mii ha, pentru acoperirea consumului
intern.
În ultimii ani, cultura orezului în România a cunoscut un regres
considerabil din cauza anumitor dificultăţi economice, îndeosebi din cauza
costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului
din import. Ca urmare, suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16
mii ha în 1992, 5-6 mii ha în 1995- 1996 şi la doar 1,5 - 2,5 mii ha în 1998-2001
(producţii medii de 2.691 - 2.979 kg/ha, în ultimii ani). Drept consecinţă, România
este dependentă de orezul din import pentru acoperirea consumului intern (39 mii
tone importate în 1995 şi 66 mii tone în 1997).
3.10.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului 3000
î.h. exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în zonele
tropicală şi subtropicală, cât şi în zona temperată. Limita nordică de cultivare a
orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României (fîg.3.70,
după GH, BÂLTEANU, 1989).
Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul
comun), care cuprinde trei subspecii: ssp. brevis, caracterizată prin boabe scurte,
de 3 - 4 mm lungime; ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante
cu tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie;
ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu
frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată în
zona temperată.
În comerţul mondial, orezul este împărţit în grupe (tipuri) în funcţie de:
compoziţia chimică a amidonului (amidonul poate fi constituit aproape exclusiv
din amilopectină sau, atât din amiloză, cât şi din amilopectină); aroma boabelor
(tipul aromat este cultivat în India); caracteristicile bobului, şi îndeosebi lungimea
(tipul cu bobul scurt -7,2 mm lungimea medie - este preferat de consumatorii din
Asia de nord; tipul cu bolul lung - 9,9 mm - este preferat de majoritatea
consumatorilor americani şi europeni).
În România se cultivă ssp. japonica temperată (existentă în cultură, în
principal, în nordul Chinei, Coreea, Japonia, bazinul mediteranean). Soiurile
folosite în prezent în România fac parte din varietatea italica, caracterizată prin
panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri
precoce - creaţii ale amelioratorilor români de orez (tabelul 3.45).
Trebuie menţionat că în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic
(Zizania aquatica L. şi Z. palustris L.), plantă erbacee, anuală, existentă în stare
sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în mlaştini. Acesta a
reprezentat, timp îndelungat, un aliment de bază pentru locuitorii Americii pre-
columbiene. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în zona
marilor lacuri canadiene. Compoziţia chimică a boabelor este asemănătoare cu cea
a orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în vitaminele
complexului B. Boabele sunt folosite pe scară restrânsă, pentru preparate
alimentare tradiţionale.

3.10.1.5. Particularităţi biologice

Principalele caracteristici ale orezului cultivat sunt: înfrăţire abundentă,


limbul frunzei îngust, inflorescenţa un panicul răsfirat, purtând spiculeţe pedicelate
uniflore. Floarea prezintă 6 stamine, iar fecundarea este autogamă. La recoltare
bobul este îmbrăcat în palee.
Încolţirea. În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen,
comparativ cu alte cereale, astfel încât boabele pot germina şi în apă. La
germinarea obişnuită, în sol uscat, din bob iese mai întâi radicula şi apoi
coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul bobului apare întâi plumula.
Tabelul 3.45
Soiurile de orez cultivate în România (2002)
Rezistenţa
Perioada Capacitatea
la boli,
Soiul (anul de Rezistenţa MMB de
dăunători şi Zone de cultivare recomandate
înregistrării) vegetaţie la cădere (g) producţie
temperaturi
(zile) (kg/ha)
scăzute
Foarte In special în partea de vest a ţării, cu
BEGA (1978) 110-120 Mijlocie 25-26 5.000-6.500
rezistent posibilităţi de extindere în toată ţara
Zonele din sudul şi sud-estul ţării,
BRĂILA Foarte
120-125 Mijlocie 28-30 5.000-7.000 îndeosebi pe solurile sărăturate
(1985) rezistent
ameliorate sau în curs de ameliorare
CHIRNOG Foarte Foarte
113-118 30-32 5.500-7.450 Toate zonele de cultivare
(1989) rezistent rezistent
CRISTAL Foarte Foarte
120-125 38-40 5.000-6.000 Toate zonele de cultivare
(1988) rezistent rezistent
DIAMANT Foarte În special partea de vest a ţării, cu
110-120 Mijlocie 25-28 5.000-6.500
(1984) rezistent posibilităţi de extindere în toată ţara
DUNĂREA
120-122 Rezistent Rezistent 31-32 6.290 Toate zonele de cultivare
(1998)
ELIDA 117-12 Mijlocie Rezistent 43 4.989 Toate zonele de cultură
(2001)
OLTENIŢA Foarte
112-120 Rezistent 30-32 5.000-6.000 Toate zonele de cultivare
(1991) rezistent
Zonele de cultivare din sud şi sud-est.
POLIZEŞTI Foarte
125-135 Mijlocie 25-32 5.000-6.500 îndeosebi pe terenuri sărăturate şi
28 (1978) rezistent
ameliorare
SPERANŢA
118-128 Rezistent Rezistent 31-33 8.600 Toate zonele de cultivare
(1994)

Fig. 3.71. - Secţiune transversală în rădăcina adventivă dezvoltată de orez


în parenchimul cortical sunt dezvoltate spaţii aerifere
Fig. 3.72. - Secţiune transversală schematizată, prin internod la paiul de
orez. Se observă fascicule vasculare mici şi mai mari şi elemente (lacune) ale
sistemului aerifer

Înfrăţirea. Începe la 10 -15 zile după răsărit. Planta de orez formează, de


regulă, 3-6 fraţi fertili. Rădăcinile, paiul şi frunzele de orez sunt prevăzute cu
canale aerifere, care asigură oxigenul necesar pentru respiraţia organelor
subterane, în condiţiile terenului acoperit cu strat de apă (fig.3.71 şi 3.72, după
F.CRESCINI, citat de GH. BÂLTEANU, 1989).

Fig. 3.73. - Inflorescenţa (panicul) la orez

Înflorirea. Este precedată de apariţia paniculului şi durează, la un panicul,


5-9 zile, în funcţie de soi. Înflorirea şi fecundarea sunt favorizate de temperaturi
ale aerului de minimum 22°C (temperatura optimă 27 - 29°C), iar umiditatea
relativă a aerului trebuie să fie de 70 - 80%. Pentru orez sunt nefavorabile zilele
reci şi ploioase, iar temperaturile sub 17°C determină sterilitate. La maturitate
temperatura optimă se situează în jur de 25°C.
Paniculul de orez este răsfirat, cu numeroase spiculeţe uniflore şi formează
30 - 90 boabe îmbrăcate în palee, cu MMB = 25-45 g şi 18 - 22% de pleve
neconcrescute cu bobul (fig. 3.73). Pericarpul cariopsei este, de regulă de culoare
brună şi cu miros relativ puternic, astfel încât, la preindustrializare, se urmăreşte
îndepărtarea pericarpului. în condiţii mai puţin favorabile, în endospermul bobului
se poate observa o pată albicioasă („pancia bianca”), care conţine îndeosebi
maltoză şi dextrine şi mai puţin amidon, şi care apare datorită unei umpleri
defectuoase a bobului; prezenţa acesteia creează unele dificultăţi Ia treierat şi
condiţionare, prin deformarea şi spargerea boabelor, precum şi la preparare, prin
desfacerea Ia fiert a boabelor şi formarea unui terci.
Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145
zile. Cerinţele termice pe întreaga durată a vegetaţiei sunt de 2.400 - 3.200°C
(temperaturi mai mari de 0°C). Pentru condiţiile din România, un soi trebuie să
aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge la maturitate (după
Prof. P. MUNTEANU, 1938).

3.10.1.6. Cerinţe faţa de climă şi sol

Temperatura. Planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură,


necesitând temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august).
Germinarea seminţelor începe la 10 - 12°C, dar se desfăşoară lent până la 16°C;
optimum se situează înjur de 30 - 35°C. în perioada înfloritului, condiţiile optime
de temperatură sunt asigurate la 27,5 - 32,5°C şi cele minime la 17,5 - 22,5°C.
Scăderile de temperatură (sub 15°C media zilnică), care se produc uneori la noi în
timpul înfloritului (luna august), antrenează căderea florilor şi reduc, adesea
drastic, recoltele de boabe.
Umiditatea. Orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De aceea,
în anumite regiuni ale globului, acolo unde se poate produce orez în cultură
neirigată, trebuie să cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau l.000 - l.800 mm pe
întreaga perioadă de vegetaţie. In cultură irigată este necesar un debit mediu de
circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m1
apă/ha.
În zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi bruşte
în timpul verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important. Ca
urmare, în zona temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în condiţii
submerse (în strat de apă). După cum arată GH. BÂLTEANU (1991), cerinţele
fiziologice pentru apă ale orezului nu sunt cu mult superioare grâului; coeficientul
de transpiraţie al orezului este de 600, prin comparaţie cu cel al grâului, care este
de 500. Pentru condiţiile din România se consideră că este necesară o normă de
irigaţie de 20.000 m3 apă/ha/an.
Apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai
potrivită pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu trebuie
să depăşească l - 2 g/1; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie numai cu
condiţia să fie asigurat un drenaj foarte bun.
Curenţii de aer. În anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce unele
pagube: stânjeneşte înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire, poate
favoriza căderea plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.
Lumina. Orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum 1.000
ore de strălucire a soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate ridicată.
Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500 cal/cm2/zi.
Solul. Orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub
aspectul structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica şi
soluri neproductive sau slab productive, saline, alcaline; nu se cultivă pe soluri
nisipoase sau argiloase. Preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă, mai
puţin permeabile; solurile prea permeabile determină consumuri exagerate de apă.
Reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate ale pH sunt de 4,5 -8,5,
iar optimum este de 6 - 7). Un sol prea acid poate prilejui apariţia unor simptome
de carenţă şi toxicitate.
Orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, conţinutul acestora
nu trebuie să depăşească însă 2 %o. Pe solurile sărăturate terenul trebuie să fie
perfect nivelat, iar evacuarea apei se va efectua cât mai corect, pentru a se evita
concentrarea sărurilor în microzonele mai înalte, în anumite condiţii, cultura
orezului poate reprezenta o soluţie de valorificare a terenurilor sărăturate. De
altfel, din suprafaţa totală de circa 500 mii ha de soluri afectate de sărăturare
existente în România, circa 100 mii ha sunt situate în zona climatică favorabilă
orezului. Ameliorarea solurilor sărăturate prin submersie, şi folosirea lor ca
orezarii este metoda cea mai rapidă şi eficientă de valorificare a acestor soluri
(GH. BÂLTEANU, 1989).

3.10.1.7. Zone ecologice

Pe teritoriul României condiţiile de temperatură nu permit delimitarea unei


zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a unor areale restrânse, în
care se întrunesc condiţii favorabile.
Zona favorabilă I pentru cultura orezului în România este situată în lungul
Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de
Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de vară de 22°C
(fig.3.74, după I. BADEA, 1975).
Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este
situată în luncile râurilor Şiret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul
judeţului Timiş.

Fig. 3.74. - Aria răspândirii în cultură a orezului în România


3.10.2. Tehnologia de cultivare a orezului

3.10.2.1. Rotaţia

Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special,


împărţite în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de l - 4 ha fiecare, înconjurate de
diguleţe şi prevăzute cu canale destinate alimentării cu apă de irigaţie, precum şi
canale destinate evacuării acesteia; admisia şi evacuarea apei din parcele se fac
prin vanele de alimentare şi de evacuare (fig.3.75, după I. BADEA, 1975).
Amenajările pentru orezărie sunt costisitoare, astfel încât, sub aspect
economic, este de dorit să se realizeze o încărcare cât mai mare cu orez pe
suprafeţele amenajate. Pe de altă parte, orezul este o plantă care suportă
monocultura. Aceasta nu trebuie practicată, însă, mai mult 3 - 4 ani la rând, apoi
trebuie întreruptă, deoarece există pericolul apariţiei unor procese negative, cum ar
fi: acidifierea, compactarea lui, manifestarea unor procese anaerobe, spălarea
elementelor nutritive, îmburuienarea terenului cu buruieni specifice ş.a.
Pe terenurile fertile, cu apa freatică situată mai în adâncime, unde nu există
pericolul salinizării solului, se poate practica o încărcare cu orez de până la 75
-80%. Pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există
pericolul de salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%. în ultimul
timp se recomandă să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu orez,
urmaţi de doi ani de „odihnă”; în primul an se cultivă o prăsitoare - soia, porumb
sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara), iar în anul următor o cereală
păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a solului în vederea
semănatului orezului (după recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).

Fig. 3.75. - Amenajarea orezăriei: A - schiţa de amenajare a unui sector de orezărie;


B – secţiune printr-un sector de orezărie (tip clasic de amenajare)
Trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale,
folosind, de pildă, borceag semănat toamna şi recoltat primăvara devreme ca nutreţ
verde, după care se seamănă orez. în anumite situaţii, în orezarii poate fi semănată
şi lucerna, care este menţinută 2 ani în cultură.

3.10.2.2. Fertilizarea

Necesarul de elemente nutritive al unei culturi de orez, pentru a produce


100 kg boabe/ha este estimat la 2,2 kg N, l kg P2O5, 2 kg K2O şi l kg CaO.
Azotul. Orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor,
îndeosebi ca urmare a spălării elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie. Cele
mai importante sunt îngrăşăminte le cu azot, care se recomandă să fie aplicate în
doze de 120 - 150 kg/ha; mărimea dozelor este corelată cu fertilitatea solului, soiul
cultivat (interesează în primul rând rezistenţa la cădere a soiului), condiţiile
meteorologice din anul de cultură, data când a fost efectuat semănatul (pentru a nu
întârzia vegetaţia).
Azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doza totală primăvara, înainte de
semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze, moment
în care planta trece în faza reproductivă), fără, însă, a depăşi data de l iulie, în
cazul în care azotul este administrat mai târziu, perioada de vegetaţie se
prelungeşte, creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat
atacul de boli criptogamice. Daca premergătoarea a fost o leguminoasă (de
exemplu, soia) doza totală de azot se poate reduce cu 20 - 30%. Trebuie subliniat
că îngrăşarea cu azot în timpul vegetaţiei se suprimă dacă s-a semănat mai târziu,
precum şi în cazurile în care vegetaţia este luxuriantă şi întârziată faţă de situaţia
normală.
Dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului de
amoniu, deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este reţinut în
sol), fiind mai bine folosit de planta de orez. în perioada de vegetaţie se
administrează, în primul rând, sulfat de amoniu, dar pot fi aplicate şi alte
îngrăşăminte cu azot, cum ar fi azotatul de amoniu sau îngrăşăminte complexe.
Pentru împrăştierea îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace „avio” sau
terestre (tractoare prevăzute cu roţi cu pinteni şi maşini pentru administrat
îngrăşăminte chimice).
Fosforul. Este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a
echilibra efectul azotului. Influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea, conferă
rezistenţă la cădere şi boli, favorizează maturarea mai devreme a boabelor,
îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele recomandate fiind de
80 - 100 kg P2O5/ha. Administrarea se poate face toamna sau chiar primăvara
înainte de semănat, cu încorporare în sol.
Potasiul. Ca îngrăşământ este important pe solurile uşoare, precum şi în
orezăriile vechi, mai ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte cu
azot şi fosfor. Dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate în întregime înainte de
semănat sau fracţionat, la fel ca azotul.
Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd este eficient în cultura
orezului, îndeosebi în orezăriile vechi. Se recomandă să fie aplicate 30 t/ha gunoi
în stare bine fermentată, de dorit la cultura premergătoare prăsitoare din
asolament.
Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente cu
reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha.

3.10.2.4. Lucrările solului

Arătura. Lucrarea de bază a solului este reprezentată de arătura de toamnă


efectuată cât mai de timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile normale şi 28 -
30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărǎturi, în orezarii este necesară, în mod
frecvent, afânarea adâncă a solului (scări fi carea), efectuată o dată la 4 ani,
îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin
permeabile, în anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai
greu de distrus) este recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii
au fost descoperiţi şi expuşi la ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai
superficial. La desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat
cu grapa cu colţi.
Nivelarea terenului. Este o lucrare foarte importantă din tehnologia de
cultivare a orezului. Nivelarea de întreţinere (sau de exploatare) se face în fiecare
an şi are ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice.
Prin comparaţie, nivelarea capitală se face la amenajarea orezăriei şi apoi la
interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament.
Nivelarea se poate realiza în teren uscat sau după inundarea terenului cu un
strat de apă. In teren uscat lucrarea este realizată prin două treceri în sensuri
diferite cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea
apei în parcelă, apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează cu
tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare.
După nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în sol
cu grapa cu discuri; eventual, prin aceeaşi lucrare, sunt încorporate şi erbicidele pe
bază de molinat (Ordram). înainte de semănat, cu ajutorul unor mijloace mecanice
se pot deschide rigole necesare pentru inundarea terenului şi pentru evacuarea mai
rapidă a apei din parcelă.

3.10.2.5. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să conţină numai boabe întregi,


nedecorticate, cu puritatea fizică minimum 98%, germinaţia minimum 80% şi
energie germinativă cât mai ridicată.
Înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei, folosind lindan +
tiuram + metiltiofanat (Tirametox 90 PTS, 3 kg/t de sămânţă) lindan + carboxină
(Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă), împotriva dăunătorilor care atacă la începutul
vegetaţiei şi a unor boli (arsura bacterienă sau „brusone”).
Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca
pentru orice păioasă).
Semănatul în apă este metoda cea mai extinsă, atât Ia noi, cât şi pe plan
mondial (circa 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această
metodă prezintă o serie de avantaje: se câştigă 10-15 zile din perioada de vegetaţie,
deoarece se foloseşte sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai devreme;
metoda poate fi aplicată pe terenurile salinizate; se asigură condiţii bune pentru
semănat pe solurile grele, precum şi în situaţiile în care nu se poate pregăti foarte
bine patul germinativ (aşa cum cere semănatul „în uscat”); permite utilizarea
erbicidelor pe bază de molinat (Ordram), foarte volatile şi care trebuie încorporate
în sol şi terenul inundat, imediat după aplicare.
În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 - 28 ore
până la încolţire („punctare”), apoi se zvântă uşor. Semănatul se efectuează prin
împrăştiere cu mijloace terestre (tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi
maşina de împrăştiat îngrăşăminte chimice) sau „avio”. Este esenţială distribuirea
(împrăştierea) cât mai uniformă a seminţelor, înainte de semănat se efectuează
tulburarea apei pentru ca, după semănat, peste seminţe să se depună un strat de
mâl (nămol) de circa 0,5 cm grosime.
Semănatul „în uscat” se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind maşini
pentru administrat îngrăşăminte chimice sau semănători universale, fără
încorporare (fără brăzdare). In prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea unor
rigole superficiale. Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit
cu tăvălugul inelar, pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de inundare,
împrăştierea seminţelor se poate face şi cu mijloace „avio”. Pe terenurile bine
pregătite se poate semăna cu semănătoarea universală, la adâncimea de circa 2 cm,
folosind patine prevăzute cu limitatori de adâncime.
Densitatea recomandată este mai mare decât la alte păioase, şi anume 900 -
1.000 boabe germinabile/m2, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile din
perioada semănat-germinat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350
plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m2 . Pentru realizarea acestor densităţi
este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg sămânţă/ha.
În ţara noastră orezul este semănat atunci când în sol temperatura ajunge la
10 - 12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5
mai. întârzierea semănatului este foarte dăunătoare, deoarece se întârzie vegetaţia
în toamnă, cu toate consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul producţiilor
etc.

3.10.2.6. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din


cultura orezului. Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se
produce, îndeosebi, cu buruieni iubitoare de apă. Majoritatea buruienilor
păgubitoare fac parte din familia Poaceae (Gramineae), mai frecvent specii ale
genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech. oryzoides - mohor)
şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă buruieni specifice de
baltă, cu ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus; Juncellus) şi
Alismataceae (Alisma; Sagitaria).
Pentru combaterea mohorului se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază
de molinat (Ordram 72 CE, 7-8 l/ha), dizolvate în 200 - 400 l apă/ha.
Administrarea se face înainte de semănat, pe teren foarte bine pregătit, urmărindu-
se distribuirea cât mai uniformă şi încorporarea imediată la 6 - 8 cm adâncime,
prin 2 lucrări cu grapa cu discuri, în sensuri diferite şi inundarea obligatorie a
parcelei imediat după aplicare (şi nu mai târziu de 24 ore). Aceste preparate
combat şi 30 - 40% dintre speciile de buruieni din familia Cyperaceae. În schimb,
nu distrug toate speciile de mohor. Rezultate bune se obţin şi cu erbicidele
conţinând tiobencarb (Saturn 50 EC, 8-10 l/ha), aplicate preemergent şi care pot fi
folosite, atât în cazul semănatului în apă, cât şi la semănatul în uscat (tabelul 3.46).
În mod frecvent, este necesară o erbicidare de corecţie, în perioada de
vegetaţie, pentru combaterea speciilor de mohor rezistente la molinat, precum şi a
unor generaţii mai târzii de mohor. Se folosesc erbicide pe bază de quinoclorac
(Facet PU, 0,75-1,0 kg/ha), tiobencarb + propanil (Saturn 50 EC + STĂM LV-10,
6,0 + 8,0 l/ha, sau Satunil CE, 10,0 l/ha), pretilaclor + propanil (Soffit Plus 500
EC, 6,0 l/ha) sau chiar molinat (Ordram).
Înainte de efectuarea tratamentului apa este evacuată complet din parcelă:
după 1-2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15-20 cm, apoi după
alte 6-8 zile se revine la stratul de apă de grosime normală.
Împotriva buruienilor din familia Cyperaceae şi a buruienilor
dicotiledonate se fac tratamente în vegetaţie cu preparate pe bază de triclopyr şi
MCPA (Garlon 4E+Dicotex, 1,0 + 2 l/ha) sau bensulfuron metil (Londax 60 DF,
70 - 90 g/ha); rezultate bune se obţin şi cu bentazon+MCPA (Basagran M 60, 3,0
l/ha). De obicei, aceste preparate sunt asociate cu erbicidele destinate combaterii
monocotiledonatelor.
Contra buruienii Leersia oryzoides, mult extinsă în ultimele decenii în
orezăriile din ţara noastră şi deosebit de dăunătoare, se recomandă administrarea
postemergentă a preparatelor conţinând glufosinat (Basta CE, 5,0 l/ha).
Administrarea înainte de recoltarea orezului a tratamentelor cu glifosat permite
distrugerea rizomilor de buruieni.
Contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din
orezărie, se foloseşte sulfat de cupru, în cantitate de până la 20 kg/ha pe întreaga
perioadă de vegetaţie. Tratamentul se face prin aşezarea la vaneta de alimentare cu
apă a parcelei a unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o spumă
la suprafaţa apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor. Se mai pot
folosi trifenilacetat de staniu şi Maneb (Brestan 60 WP, 2-4 l/ha), introduse în apa
de irigat, ori de câte ori este nevoie.
Combaterea bolilor. Boala cea mai periculoasă din cultura orezului este
arsura bacteriană (sau „brusone” - Pyricularia oryzae) care atacă orezul pe toata
durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire. Atacul este favorizat de
verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi la
noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot. Măsurile
preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea
arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte de
semănat cu macozeb) sunt foarte importante şi eficiente.
Tabelul 3.46
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura orezului
Buruieni Substanţa Produsul Doza produs Momentul
Recomandări de administrare
prezente activă comercial comercial de aplicare
. - Se încorporează imediat în sol, la
Ordram 7,0-8,0l/ha adâncimea de 6-8 cm, prin două treceri cu
Molinat ppi
72 CE grapa cu discuri, cu inundare la cel mult
24 ore de la aplicare
- La semănatul în apă se aplică la
suprafaţa solului, după ultima discuire; se
inundă şi se seamănă la 4-5 zile după
Echinochloa Saturn 8,0-10,0l/ha preem sau aplicare.
Tiobencarb
sp. (mohor) 50 EC postem - La semănatul în uscat cu
încorporarea seminţei în sol, se aplică
imediat după semănat, după care se
inundă
- Se aplică cu adjuvantul Wetal, 1 l/ha, în
faza de 1-2 frunze ale mohorului (doza de
Quinoclorac Facet PU 0,75-1,0kg/ha postem
0,75 kg/ha) sau 4-5 frunze ale mohorului
(1 kg/ha)
Saturn
Tiobencarb + 50 EC+ - în faza de 1-4 frunze ale mohorului, cu
6,0-8,0 l/ha postem
Propanil STAMLV- evacuarea apei din parcelă
10
Cyperaceae şi Tryclorpyr+ Garlon 4E - în faza de 1-2 frunze ale mohorului,
1,0+2,0 l/ha postem
buruieni MCPA + Dicotex după evacuarea apei din parcelă
dicotiledonate
Bensulfuron - în faza de 1-2 frunze ale mohorului,
Londax GS 70-90 g/ha postem
metil după evacuarea apei din parcelă
Leersia - Se poate aplica şi ca desicant, în doză de
Glufosinat B asta CE 5,0 l/ha postem
oryzoides 2,0-2,5 l/ha
(orizica) - Când umiditatea boabelor este de
20-25%, iar plantele de Leersia sunt încă
Glifosat Roundup 6,0 l/ha postem verzi. După tratament, se aşteaptă 20-25
zile ca erbicidul să transloce în rizomi şi
apoi se recoltează.
Sulfat de - Se aplică începând cu prima inundare,
Alge cupru - 20,0 kg/ha - ori de câte ori este nevoie

O boală periculoasă în cultura orezului este şi pătarea brună


(Helminthosporium oryaze), pentru care se recomandă aceleaşi măsuri preventive
ca şi în cazul arsurii bacteriene, la care se adaugă posibilitatea cultivării unor
soiuri rezistente; fuzarioza (Fusarium sp.) atacă în fazele de germinat şi înflorit,
măsurile preventive şi curative fiind similare cu cele prezentate la celelalte boli.
Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau ţânţarul
orezului, atacul periculos fiind provocat de larve, când orezul este în faza de
plantulă. Cultura atacată are frunzele galbene, plantele sunt firave şi se poate
ajunge până la pieirea plantelor. Se recomandă tratamente cu diferite insecticide,
efectuate cu mijloace terestre, dacă atacul este izolat, în vetre pe locurile mai joase,
sau cu mijloace "avio", pe suprafeţe mari. De asemenea, în orezarii apar, de regulă,
moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea), la atac foarte puternic
recomandându-se evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei.
Irigarea. Este o lucrare esenţială în cultura orezului. După cum s-a
menţionat, în zona temperată este obligatorie cultivarea orezului în strat de apă,
prin care se acoperă necesarul de apă al plantelor, dar se atenuează şi oscilaţiile de
temperatură, foarte dăunătoare plantei de orez.
Regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia
intermitentă cu nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului
în apă, se face inundarea parcelei cu 10 cm de apă, cu î - 2 zile înainte de semănat;
după 6-8 zile de la semănat se evacuează apa timp de 48 ore, pentru înrădăcinarea
plăntuţelor, apoi terenul se inundă din nou, cu mărirea treptată a grosimii stratului
de apă; la înfrăţit nivelul apei se coboară până la 3 - 4 cm, cu scopul de asigura
oxigenul necesar plantei în această fază, dar şi pentru a proteja nodul de înfrăţire
de acţiunea directă a razele solare, în continuare stratul de apă se ridică treptat, la
început la 10 - 15 cm şi atingând maximum de 20 - 25 cm în fazele apariţia
paniculului-înflorire.

Fig. 3.76. - Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă, cu nivel de apă
variabil, la semănatul „în uscat” şi la semănatul „în apă”

La fecundare-formarea bobului, grosimea stratului de apă se poate reduce


până la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară se opreşte alimentarea cu apă, iar
cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid vanetele pentru a permite evacuarea
completă a apei din parcelă (fig.3.76, după I. BADEA, 1975).
Evacuarea apei se face şi în situaţiile în care este necesară administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte 5
- 6 cm strat de apă, care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se de
4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se conduce ca în cazul semănatului „în apă”.

3.10.2.7. Recoltarea

În momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă


evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea repede, pentru a nu determina
căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului se află la coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24%
umiditate). Calendaristic, în România orezul, se recoltează, în mod obişnuit, între
15 septembrie şi 15 octombrie.
Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt necesare uneori
tratamente cu substanţe desicante, cum ar fi diquat (Reglone CS, 2-3 l/ha) sau
dimetipin (Harvade 25 F, 1,5 l/ha), aplicate atunci când boabele au 24-26%
umiditate.
Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct din lan,
având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o turaţie de 500 -
550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o viteza de înaintare de
numai 1,5-2 km/oră.
Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de
anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă;
lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul,
reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când boabele ajung la 15 - 17%
umiditate se treieră cu combina prevăzuta cu ridicător de brazdă.
Producţiile medii obţinute în România înainte de 1990 au fost de 2.500
-3.500 kg boabe/ha, în mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta indiguită a
Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha.
Trebuie, însă, menţionat că în zonele tradiţionale de cultură a orezului pe glob, cu
condiţii climatice şi de sol foarte favorabile, producţiile medii depăşesc 5.000
-6.000 kg boabe/ha.
Imediat după recoltare este obligatorie condiţionarea recoltei, (eliminarea
impurităţilor cu conţinut ridicat de apă, a fragmentelor vegetale verzi şi uscarea
boabelor), cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei, în continuare,
boabele uscate („orezul paddy” - termen din limbajul specific producerii,
comercializării şi prelucrării orezului şi care defineşte boabele îmbrăcate în palei)
sunt prelucrate pentru îndepărtarea, în prima fază, a paleelor („orezul cargo”), apoi
a învelişurilor bobului şi a embrionului („orezul alb”). Albirea poate fi însoţită de
polizare şi glasare cu glucoza şi amidon.
Criteriile de calitate la prelucrare sunt: randamentul la prelucrare sau
procentul de orez alb raportat la orezul „paddy” din care este produs (55 - 70%) şi
care depinde de soi, faza de recoltare (se cere evitarea supracoacerii), tehnica de
uscare (o uscare prea rapidă măreşte pierderile); forma boabelor albe (boabele
lungi şi înguste sunt cele mai apreciate); sticlozitatea; valoarea culinară (calităţile
gustative şi comportarea la fiert).

3.11. HRIŞCA

3.11.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Hrişcă (Fagopyrum esculentum Moench., sin. Fagopyrum sagittatum


Gilib.) aparţine, din punct de vedere botanic, familiei Polygonaceae. Este inclusă
în grupa cerealelor (pseudocereala) datorită compoziţiei chimice a boabelor şi
utilizării acestora în alimentaţie şi în furajare, similar cu boabele cerealelor.
În mod tradiţional, boabele de hrişcă sunt folosite în alimentaţia umană sub
formă de grişuri, pesmeţi, biscuiţi, amestecuri de cereale pentru micul dejun,
crupe, clătite sau supe. De asemenea, pot fi folosite, cu bune rezultate, în furajarea
animalelor (porci, păsări). Valoarea nutritivă a boabelor de hrişcă este ceva mai
scăzută decât a cerealelor, din cauza ponderii mai ridicate a învelişurilor fructului.
Prin măcinarea boabelor rezultă 65 - 72% faină, conţinând circa 70% glucide, 10%
proteine, 1% lipide. Trebuie subliniat că hrişcă este singura cereală care nu este
deficitară sub aspectul conţinutului în lizină (5-7 g/100 g proteină).
Din punct de vedere agronomic, hrişcă prezintă interes deoarece este puţin
pretenţioasă faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin costisitoare. Planta
acoperă foarte repede terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte foarte repede şi poate
asigura, în 3 luni, recolte de circa 4 - 6 t masă uscată, care poate fi utilizată ca furaj
(nutreţ verde sau fân) sau ca îngrăşământ verde. De asemenea, planta de hrişcă
conţine rutină (până la 6% din s.u.), un glucosid flavonic folosit în medicină
pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare sangvine.
Hrişcă este originară din regiunile muntoase ale Chinei şi Nepalului, unde,
de altfel şi-a păstrat importanţa în alimentaţia populaţiei locale. S-a extins la
începutul Evului Mediu în Europa, o dată cu invaziile turco-mongole, fiind
consemnată în documente în sec. XIV - XV în Danemarca, Germania şi Franţa;
ulterior, a fost introdusă de către europeni în Canada, SUA, Argentina şi Brazilia.
A atins apogeul în preajma celui de-al doilea război mondial (3,5 mii. ha pe glob),
apoi s-a restrâns treptat în cultură (2 mii. ha în 1965; 1,85 mii. ha în 1968),
ajungând, în prezent, la ceva mai mult de l mii. ha suprafaţa mondială.
Culturile sunt concentrate îndeosebi în Europa (Federaţia Rusă). Dintre
ţările cultivatoare de hrişcă se mai menţionează Canada (25 mii ha), Franţa (2,5
mii ha), Polonia, SUA. Aria de cultură se extinde până la 70° latitudine nordică şi
până la altitudini de 800 m.
Hrişcă este o excelentă plantă nectaro-poleniferă, furnizând 50 - 150 kg
nectar/ha.
Restrângerea în cultură are mai multe cauze: valoarea nutritivă a boabelor
sub nivelul altor cereale (cum ar fi grâul sau porumbul); producţiile foarte
fluctuante de la un an la altul; recoltarea dificilă datorită maturităţii eşalonate a
boabelor şi culcării la pământ a plantelor la maturitate, care pot conduce la pierderi
mari prin scuturare; valorificarea nesigură pe piaţă a recoltei. Ca urmare,
obiectivele ameliorării sunt: productivitatea, constanţa producţiilor, calitatea
boabelor etc.
Hrişcă a revenit în atenţia consumatorilor din Franţa datorită calităţilor
dietetice ale boabelor. Din acest motiv, în ultimii ani Franţa importă cantităţi
destul de importante de boabe de hrişcă din China şi Brazilia.
Hrişcă este o plantă anuală cu tulpina ramificată, de culoare roşietică (fig.
3.77). Frunzele sunt cordiforme, cu vârful ascuţit. Florile mici, foarte numeroase,
sunt de culoare albă-roz şi grupate în inflorescenţe de tip cimă. Creşterea plantei
este nedeterminată, planta formând noi ramificaţii şi flori pe o perioadă lungă de
timp. Fecundarea este dominant alogamă, impusă de morfologia florii (lungimea
diferită a stilurilor şi a staminelor) şi de autoincompatibilitatea polinică. înflorirea
începe la 30 - 35 zile de Ia semănat şi durează circa 4 săptămâni. Polenizarea
încrucişată este asigurată de către insecte, îndeosebi de albinele melifere.
Deschiderea florilor şi formarea fructelor sunt eşalonate pe o durată mai mare de
timp.
Fructul este o achenă trimuchiată, cu învelişul de culoare cenuşie sau
negricioasă. Coacerea eşalonată determină pierderi mari de boabe prin scuturare,
care pot atinge 10 - 40% din recoltă.
Hrişcă are un ciclu de vegetaţie scurt, de 90 - 120 zile şi un necesar termic
pe perioada de vegetaţie de 1.500 - 1.800°C (temperaturi mai mari de 0°C). Planta
este adaptată la un climat umed şi răcoros. Seminţele germinează repede, răsărirea
având loc după 4-5 zile de la semănat, dacă umiditatea este suficientă şi
temperatura depăşeşte 10°C. Planta este sensibilă la temperaturi scăzute, astfel că
trebuie semănată primăvara mai târziu. Rădăcinile se formează superficial şi sunt
puţin dezvoltate. Ca urmare, planta este sensibilă la seceta prelungită, îndeosebi
dacă insuficienţa apei se instalează în perioada creşterii vegetative puternice. După
încheierea înfloritului, vremea uscată şi căldura favorizează formarea şi maturarea
boabelor.
Planta este puţin pretenţioasă faţă de sol, valorificând solurile mai sărace,
acide, precum şi solurile nisipoase. Solurile bogate sau cele bine fertilizate an de
an nu sunt întotdeauna potrivite, deoarece favorizează creşterile vegetative în
dauna producţiei de boabe, determină căderea plantelor şi întârzierea vegetaţiei.
Solurile grele şi rău drenate nu sunt suportate de hrişcă.
Fig. 3.77. - Hrişcă (Fagopyrum esculentum Moench.): a - tulpina cu inflorescenţe; b
-fructe; c -floare cu stil scurt; d - floare cu stil lung

3.11.2. Tehnologia de cultivare

Rotaţia. Semănatul. Hrişcă poate fi semănată după orice cultură, neavând


cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare. Se seamănă primăvara mai târziu,
când temperatura solului a depăşit 10°C; în ţara noastră, de regulă, perioada de
semănat se situează în a doua jumătate a lunii aprilie - început de mai. În cultură
succesivă se poate amplasa după diferite plante furajere sau după cereale păioase,
semănatul efectuându-se până la sfârşitul lunii iulie.
Se seamănă în rânduri dese (12,5 cm la noi), în teren bine mărunţit la
suprafaţă, nivelat, fără resturi vegetale. Plantele cresc repede şi acoperă terenul,
înăbuşind buruienile. Ca urmare nu sunt necesare, în condiţii normale, prea multe
lucrări de îngrijire.
Fertilizarea. Dozele de îngrăşăminte care se aplică în culturile de hrişcă
sunt mici, de până la 40 - 60 kg N/ha, 40 - 50 kg P 2O5/ha şi 60 - 80 kg K2O/ha. Se
recomandă să se evite folosirea îngrăşămintelor conţinând clorură de potasiu,
deoarece hrişcă este sensibilă la prezenţa clorului în sol.
Albina meliferă este principalul agent polenizator al florilor de hrişcă.
Instalarea stupilor în apropierea lanurilor de hrişcă determină sporirea
considerabilă a recoltelor de boabe. Pentru a obţine o polenizare eficientă, norma
de polenizare este de 2 - 3 familii de albine puternice pe hectar (după I. CÂRNU,
GH. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).
Recoltarea. Realizată, de regulă, în luna septembrie, este o operaţiune
dificilă din cauza maturităţii eşalonate a boabelor. Se recoltează cu combina pentru
cereale, în momentul în care circa 70% din fructe au ajuns la maturitate, în condiţii
obişnuite se recoltează 1.000 - 1.500 kg boabe/ha, dar producţiile pot ajunge la
2.500 - 3.000 kg boabe/ha. Imediat după recoltare este necesară condiţionarea
recoltei, prin eliminarea impurităţilor umede şi uscarea boabelor până la 12 - 14 %
umiditate.