Capitolul 3

CEREALE

3.1. GENERALITĂŢI

3.1.1. Importanţă

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de

răspândire în toate zonele de cultură pe glob. implicit şi în România. Boabele
(fructele) acestor plante de câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa
2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi (proteine, grăsimi, vitamine etc.) (tab. 3.1),
au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de bază sub formă de pâine, paste
făinoase etc.) şi a animalelor, sau ca materie primă pentru diferite industrii. Ele
sunt dintre cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul mediteranean, Caucaz
şi Asia Centrală etc, având o vechime de circa zece mii de ani.

Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Specificare
componente
Apă 12 – 14 - la nivelul umidităţii critice
Proteine 8 – 25 - în proporţie mai mare la periferia bobului (în pericarp), însă digestibilitatea creşte
(N x 5,85) spre interiorul bobului
- albumine = 4 – 5%; globuline = 5 – 10%; caseine = 85 – 90%
- din totalul caseinelor: 40 – 50% = prolamine; 30 – 40% = glutenine
- prolaminele cerealelor sunt: gliadină (grâu şi secară), hordeină (orz), avenină (ovăz),
zeină (porumb) etc.
- influenţa factorilor genetici: grâu durum = 20 – 25%; grâu moale = 12 – 15% etc.
- conţinutul este influenţat de factorii de vegetaţie (climă, fertilizare etc.)
- aminoacizi: esenţiali (9); semiesenţiali (6); neesenţiali (5)
Glucide 55 – 70 - amidon circa 90%; creşte de la periferie spre centru; în embrion lipseşte
- dextrine şi zaharuri circa 10% (în proporţie mai mare în embrion)
- conţinutul este influenţat de climă, fertilizare etc.
Grăsimi 1,5 – 6 - % mai ridicat în boabele de porumb
- majoritatea depozitate în embrion (la porumb, circa 35%)
- în scutelum circa 45%
- compoziţie grăsimi: acizi graşi, glicerină, fitostearine şi lecitine
Celuloză 2,0 – 12 - majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz, ovăz)
- boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari
Cenuşă 0,2 – 5,5 - în tărâţe = 4,5 – 5,5%
- în făină albă de grâu = 0,2 – 0,3%
- compuşi: acid fosforic, oxizi de K şi de Mg (principali); oxizi de Ca, Fe, Na etc.
(secundari)
Notă: Paiele, strujenii şi plevele conţin 2 – 4% proteine brute, 1 – 2% grăsimi brute, 33 – 40% substanţe
extractive neazotate, 30 – 40% celuloză şi 3 – 12% cenuşă (formată din 70 – 80% siliciu şi 10 – 13%

58
 potasiu etc.).
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Poaceae
(Gramineae), împărţite în:
- Cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse,
fructe alungite prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit
3 - 8 rădăcini embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- Cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având
fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină
embrionară (orezul, porumbul, sorgul, meiul).
În grupa cerealelor este inclusă şi hrişca, plantă din familia Polygonaceae,
cu importanţă redusă pentru ţara noastră, al cărei fruct are conţinutul şi utilizările
similare cu a celorlalte plante din această grupă fitotehnică.
Suprafaţa cultivată cu cereale, pe glob, este de 700 - 740 milioane hectare
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată de F.A.O. la 1,4 –
1,6 miliarde ha). În 1998 suprafaţa mondială cu cereale a fost de 692 milioane ha,
producţia totală de 2.052 milioane t, iar producţia medie la ha de 29,70 q
(“Production yearbook”, F.A.O., vol. 52, 1998).
În România cerealele se cultivă pe 6,0 - 6,5 milioane hectare (60 – 65%
din terenul arabil), cu o producţie medie de circa 30 q/ha, şi o producţie totală de
18 - 20 milioane tone (circa 8 q/cap de locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul, care
sunt răspândite în toate zonele agricole ale ţării. Celelalte cereale se cultivă pe
suprafeţe mai restrânse şi numai în anumite zone pedoclimatice.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Poaceae =
Gramineae), au particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice
comune, care vor fi prezentate detaliat în continuare, după care se va descrie
biologia şi tehnologia de cultivare pentru fiecare cereală în parte.

3.1.2. Particularităţile biologice ale cerealelor

Germinaţia (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii

potrivite seminţele “viabile” trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi
ciclul de vegetaţie.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită în
funcţie de specie, fiind, în medie, la cereale (cu excepţia meiului), de circa 50%
din masa seminţelor (grâul 45%, secara 58%, orzul 48%, ovăzul 60%, porumbul
44%, meiul 25%). Alte plante, cum sunt leguminoasele, cu seminţe bogate în
proteină, absorb de circa 2 ori mai multă apă pentru încolţire decât cerealele).
Ritmul de absorbţie a apei este diferit după specie şi temperatură. Apa
absorbită este repartizată într-un procent mai mare în zona embrionului.
Temperatura influenţează mult ritmul germinaţiei, fiecare planta având un
prag minim, unul optim şl unul maxim al valorilor termice între care se desfăşoară
acest proces. Astfel, la cerealele originare din zona temperată (grâu, secară, orz,
ovăz), temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C, optima între 20 - 25°C,
iar maxima 28 - 32°C. La porumb, temperatura minimă este de 8 - 10°C, optima
59
32 - 33C, iar maxima 40°C. Apropiate de ale porumbului sunt şi temperaturile de
germinaţie la mei şi sorg.

3.1. A – Secţiune longitudinală prin

embrionul bobului de grâu:
a – scutellum; ep – strat epitelial;
cr. – coleoriza; r – radicula; m – muguraş;
c – coleoptil; e – epiblast; p – pericarp;
f – fascicul conducător; B – celule din stratul
epitelial al scutellumului în repaus; C –
celule din stratul epitelial al scutellumului în
timpul încolţirii.

În prezenţa factorilor externi

ai germinaţiei, sistemul enzimatic
existent în bob (enzime proteolitice,
amilolitice, lipazele) transformă substanţele de rezervă în substanţe asimilabile
(aminoacizi, glucoză, acizi graşi şi glicerină), care sunt absorbite de embrion prin
scutellum. Celulele epiteliale ale scutellumului se alungesc şi pătrund adânc în
endosperm, mărindu-şi suprafaţa de absorbţie (fig. 3.1, după N. ZAIMFIESCU,
1965).
În procesul încolţirii, mai întâi apare radicula (excepţie face orezul)
protejată de coleoriză, apoi muguraşul, protejat de coleoptil. Coleoriza sparge
pericarpul şi ajunge în contact cu solul, apoi coleoriza se despică, rădăcina
embrionară se alungeşte, fiind urmate de celelalte rădăcini. Muguraşul, protejat de
coleoptil, străbate stratul de sol ieşind la suprafaţă.
Ritmul de creştere al embrionului, respectiv perioada încolţirii, este
dependentă de nivelul factorilor externi ai germinaţiei, fiind mai scurtă în condiţii
optime de temperatură, apă şi aer.
La cerealele “golaşe” (grâu, secară, porumb) coleoptilul şi coleoriza apar
în zona embrionului (germinaţie unipolară), pe când la cerealele cu bobul
îmbrăcat în palei (ovăz, orz) coleoptilul apare la un capăt iar coleoriza la celălalt
capăt al bobului (germinaţie bipolară).
Formarea sistemului radicular. În procesul germinaţiei, din bob apar
rădăcinile embrionare. Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele
originare din zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare
din zona temperată (3 la grâul de toamnă, 5 la grâul de primăvară, 3 la ovăz, 4 la
secară şi 5 - 8 la orz) (fig. 3.2, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Rădăcinile embrionare se ramifică şi se adâncesc în sol, aprovizionând
tânăra plăntuţă cu apă şi săruri minerale în primele zile de vegetaţie.
La circa 3 - 4 săptămâni de la încolţire, la nodurile tulpinii din sol (la
porumb şi de la suprafaţa solului) se formează rădăcinile coronare (adventive),
60
 Fig. 3.2. Germinaţia la cereale:
a – grâu; b – secară; c – orz;
d – ovăz; e – mei; f – porumb.
mult mai numeroase şi mai viguroase decât cele embrionare. După apariţia
rădăcinilor coronare, rădăcinile embrionare, deşi nu pier, îşi reduc mult ponderea
în absorbţie. Masa principală a rădăcinilor o constituie rădăcinile coronare, care
au rol principal în nutriţia plantelor.
Rădăcinile coronare ale cerealelor sunt fasciculate, având masa,
adâncimea şi raza de răspândire diferite, în funcţie de specie şi condiţiile de
cultură (mai ales de proprietăţile fizico-chimice ale solului). La înfrăţire, fiecare
“frate” formează şi rădăcini proprii, astfel că masa radiculară este dependentă şi
de factorii care influenţează înfrăţirea.
Cea mai mare parte din rădăcini cu rol major în nutriţie se găsesc în
stratul arabil. Rădăcinile care ajung la 1 - 2 m au un rol redus în absorbţia
elementelor nutritive, servind, în principal, la aprovizionare cu apă în perioadele
de secetă.
Răsărirea. La încolţire, muguraşul creşte, protejat de coleoptil, până
ajunge la suprafaţa solului. În această fază plantele se consideră răsărite.
Coleoptilul este, în general, alb-translucid, cu excepţia secarei la care este
brun-violaceu.
După ce creşte 2 - 4 cm (4 - 6 cm) la suprafaţa solului, coleoptilul este
străpuns de prima frunză adevărată, care, ajungând la suprafaţa solului, începe
procesul de fotosinteză. Până în acest moment planta s-a dezvoltat pe seama
rezervei de substanţe din sămânţă.
Ritmul de răsărire este condiţionat de: energia germinativă, puterea de
străbatere (a solului) a plantei şi de condiţiile de vegetaţie. Seminţele cu energie
germinativă slabă au şi putere de străbatere redusă, eşalonând răsărirea.
La adâncimi prea mari de semănat răsărirea este deficitară; de aceea,
trebuie respectată adâncimea optimă de semănat pentru fiecare plantă, ţinând cont
de textura şi umiditatea solului.
Înfrăţirea. Ramificarea tulpinii cerealelor poartă denumirea de înfrăţire,
iar lăstarii noi formaţi se numesc “fraţi”. La cerealele păioase (grâu, secară, orz,

61
 Fig. 3.3. Schema înfrăţirii cerealelor:
a1a2 – fraţi de ordinul I; b1b2b3b4 –
fraţi de ordinul II.

ovăz) fraţii pornesc de la nodurile tulpinii din sol, iar la porumb tulpina se
ramifică de la suprafaţa solului (fraţii fiind numiţi lăstari sau copili).
Înfrăţirea începe după circa trei săptămâni de la răsărire (după formarea
frunzei a treia). De pe tulpină se formează fraţi de ordinul întâi, de pe care pot
porni alţii de ordinul doi etc. (fig. 3.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Nodurile de la care pornesc fraţii sunt foarte apropiate; de aceea, în mod
curent, acest loc este numit nod de înfrăţire. Când se însămânţează la adâncime
mai mică, nodul de înfrăţire se găseşte lângă sămânţă, iar la un semănat mai adânc
porţiunea dintre sămânţa şi nodul de înfrăţire (care se găseşte mai la suprafaţă) se
numeşte ax mezocotil (rizom).
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde de specie şi soi, de
intensitatea luminii şi de adâncimea de semănat. Cerealele de toamnă mai
rezistente la ger formează nodul de înfrăţire mai adânc. La plantele de grâu de
toamnă, cu nod de înfrăţire mai adânc, se formează şi un sistem radicular nai mare
decât la cele cu nodul superficial.
Lumina mai intensă determină formarea nodului de înfrăţire la o
adâncime mai mare. În condiţii de lumină mai slabă în perioada de răsărire-
înfrăţire, nodul de înfrăţire este mai puţin adânc, ceea ce duce la o mai slabă
rezistenţă la ger.
Adâncimea de semănat influenţează adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire nu creşte în aceeaşi

62
măsură în care se măreşte adâncimea de semănat (fig. 3.4, după D. SOLTNER,
1990, citat de GH. BÎLTEANU, 1998).
Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de “fraţi” produşi de
o plantă şi este dependentă de factori interni (specie şi soi) şi de factori externi
(condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată).
Capacitatea de înfrăţire a cerealelor, în ordine descrescândă, este
următoarea: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi grâul. În cadrul fiecărei plante sunt
soiuri cu diferite grade de înfrăţire. La grâu, soiurile intensive au în general, o
capacitate de înfrăţire mai redusă decât vechile soiuri. Capacitatea de înfrăţire a
soiului condiţionează densitatea de boabe germinabile, stabilite la m 2, la semănat.

Fig. 3.4. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire,

în funcţie de adâncimea de semănat
Factorii climatici (lumina, căldura) şi umiditatea solului influenţează
capacitatea de înfrăţire. Favorabil înfrăţirii este timpul răcoros, cu temperatura
cuprinsă între 6 - 12°C. Iluminarea intensă prelungeşte înfrăţirea. Ea este factorul
energetic ce condiţionează fotosinteza, deci şi capacitatea de înfrăţire. Umiditatea
optimă a solului pentru parcurgerea fazei de înfrăţire este de 60 – 80% din
capacitatea de câmp pentru apă.
Factorii fitotehnici care condiţionează gradul de înfrăţire: mărimea
seminţei, data semănatului, densitatea şi adâncimea de semănat, elementele
fertilizante şi lucrările de îngrijire.
Din seminţe mai mari rezultă pante mai viguroase, cu capacitate mai mare
de înfrăţire.
Data semănatului influenţează indirect înfrăţirea, prin condiţiile climatice
(temperatură) în care se petrece acest proces. O înfrăţire mai bună, atât toamna cât
şi primăvara, are loc la semănăturile mai timpurii.
Densitatea de semănat este un factor care influenţează mult gradul de
înfrăţire, după cum rezultă din multe cercetări şi observaţii practice.
Semănatul la adâncime mai mare decât normal duce la scăderea
capacităţii de înfrăţire, datorită întârzierii şi răsăririi, fapt care determină
63
debilitarea plantelor.
Substanţele nutritive influenţează diferit gradul de înfrăţire. S-a constatat
efectul favorabil asupra înfrăţirii al azotului, singur sau împreună cu fosforul, şi
efectul negativ al fosforului şi potasiului, singure sau împreună.
Lucrările de întreţinere (combaterea buruienilor şi grăparea) favorizează
înfrăţirea prin realizarea unei luminozităţi mai bune şi înlăturarea buruienilor, care
concură la factorii de vegetaţie cu plantele de cultură, consumând din hrana,
lumina, apa destinată acestora din urmă.
Numărul de fraţi la o densitate normală este de 1 - 2 până la 2 - 4 la o
plantă. În situaţii de excepţie (densităţi mici, plus de azot şi condiţii climatice
favorabile), numărul fraţilor la o plantă poate fi mult mai mare (se citează cazuri
de 100 - 120 fraţi/plantă).
Din înfrăţirea totală numai o parte (1 - 3) este “înfrăţire productivă”, adică
fraţii care formează spic cu rod. De obicei fraţii formaţi toamna ajung să rodească,
iar cei de primăvară rodesc mai rar. Cei care nu rodesc se numesc “fraţi de poală”.
În unele situaţii fraţii de poală sunt dăunători, deoarece consumă din rezervele
nutritive ale “fraţilor fertili”.
Înfrăţirea, între anumite limite, este o însuşire pozitivă pentru producţie.
În condiţii normale de densitate, o parte din fraţii formaţi contribuie la realizarea
producţiei (element de productivitate), putându-se face, deci, o economie de
sămânţă, faţă de cazul când s-ar asigura densitatea numai cu plante principale.
Prin înfrăţire se mai pot completa “golurile de iernare” în zonele şi în anii cu ierni
aspre sau cele provenite din alte cauze.
Deoarece producţia fraţilor este mai scăzută decât a plantei principale, cu
cât numărul lor este mai mare, cu atât rezultă spice cu producţie mai mică. Deci,
peste o anumită limită, înfrăţirea este nefavorabilă producţiei şi din considerentul
că eşalonează mult maturizarea spicelor în lan.

64
 Fig. 3.5. Secţiune longitudinală
Soiurile actuale de grâu au, în general, printr-o plantă tânără de secară
o capacitate slabă sau mijlocie de înfrăţire. (la data de 24 februarie):
Numărul de plante la m2 se realizează prin a – spic; b – tulpină cu internodii
stabilirea unei densităţi optime de boabe
germinabile la m2.

Cunoscând factorii care influenţează înfrăţirea, se poate dirija capacitatea

de înfrăţire (numărul de plante la m2) şi adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire (care influenţează rezistenţa la iernare).
Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina (şi
inflorescenţa), cerealele de toamnă au nevoie de 30 - 45 de zile cu temperaturi
joase (cuprinse între 1°C şi 5°C). Altfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele
rămân cu o rozetă de frunze, nu formează pai şi nu fructifică. Acest proces poartă
denumirea de vernalizare (faza de iarovizare).
După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14 -
16°C, plantele trec în faza de înpăiere (alungirea paiului). Internodurile tulpinii
încep să se formeze din toamnă. În lunile februarie-martie lungimea spicului (în
fază embrionară) depăşeşte lungimea tuturor internodurilor (fig. 3.5, după GH.
BÎLTEANU, 1991).
Tulpina cerealelor (pai, culm) este alcătuită din 5 - 7 internoduri separate
prin noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz, ovăz, orez),
pline cu măduvă (porumb, sorg) sau cu un lumen foarte mic (mei). Lungimea
internodurilor creşte de la bază spre vârf. Cel mai lung internod este cel din partea
superioară, care poartă şi inflorescenţa. Mai scurte şi cu lumen mai mic sunt
internodurile bazale, care dau rezistenţa la cădere. La porumb, internodurile cele
mai lungi sunt cele care poartă inflorescenţele.
În secţiune transversală printr-un internod al tulpinii cerealelor se disting
straturile de celule redate în figurile 3.6 şi 3.7, (după N. ZAMFIRESCU şi colab.,
1965).
Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), adică fiecare
internod creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în partea
bazală a acestuia (deasupra nodului inferior). Ordinea de creştere a internodurilor
este de jos în sus, mai întâi alungindu-se primul internod bazal (situat deasupra

65
nodului de înfrăţire). La intervale de 3 - 5 zile începe să crească al doilea, apoi al
treilea internod etc.; fiecare internod îşi termină creşterea în circa două săptămâni.
La cerealele păioase creşterea paiului durează 50 - 65 de zile, în funcţie
de specie (factori genetici), de condiţiile de vegetaţie (temperatură, umiditate,
lumină, regimul de nutriţie etc.). Soiurile precoce au perioada de creştere a
tulpinii mai scurtă. La umiditate mai ridicată şi temperaturi mai scăzute perioada
creşterii se alungeşte. În perioada formării paiului sunt favorabile temperaturi
medii de 14 - 16°C. Lumina mai slabă (umbrirea) duce la alungirea pereţilor
celulari şi la slăbirea rezistenţei tulpinii la cădere. Excesul de azot forţează
creşterea, reducând rezistenţa la cădere etc.

Fig. 3.6. Secţiune transversală printr-un
internod din partea mijlocie a paiului de grâu:
a - epidermă; b - celule cu clorofilă;
c - sclerenchim ; d - fascicul libero-lemnos
e - parenchim.
Fig. 3.7. A - secţiune transversală prin
internodul inferior al paiului de grâu:
B - celule de sclerenchim din internodul
inferior : a - sclerenchim ;
fa – fascicul libero-lemnos;
p - parenchim.

În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de reproducere

(în plantă se petrec procese fiziologice complexe). Pe măsura alungirii paiului, de
la fiecare nod se dezvoltă frunzele (dispuse altern).
Componenta foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel. Teaca înveleşte
internodul superior pe o anumită lungime, protejând zona de creştere a
internodului. Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două
formaţiuni membranoase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, denumite: urechiuşe
(pinteni), care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula, dispusă în prelungirea

66
epidermei inferioare a tecii. Aceste două organe ajută la recunoaşterea cerealelor
înainte de înspicare, fiind un caracter bine diferenţiat. Astfel, la orz urechiuşele
sunt mari, ligula este redusă; la ovăz ligula este bine dezvoltată şi urechiuşele
lipsesc; la grâu şi secară aceste organe sunt mijlocii ca mărime (grâul are
urechiuşele păroase, iar la secară sunt glabre) (fig. 3.8, după N. ZAMFIRESCU şi

Fig. 3.8. Urechiuşele şi ligula la cereale:

a – ovăz; b – secară; c – grâu; d – orz;
e – orez; f – porumb.
colab., 1965).
Căderea cerealelor. Deşi elastic, în anumite situaţii paiul cerealelor
cedează sub greutatea pe care o susţine şi cade. În aceste situaţii se reduce
producţia, planatele sunt mai intens atacate de boli şi dăunători, se împiedică
fecundarea (la secară), se reduc numărul şi masa boabelor, este împiedicată
recoltarea mecanizată etc. Căderea este mai dăunătoare când apare în fazele de
vegetaţie timpurii, deoarece împiedică formarea bobului. Într-o experienţă (citată
de V. VELICAN, 1972) în care s-a provocat artificial căderea înainte şi după
înspicare cu 1 - 2 săptămâni, s-a constatat că la căderea timpurie s-a redus mai
mult numărul de boabe; la cea după înspicare, masa boabelor, deci producţia, s-a
redus cu până la 33%.
Plantele căzute se mai pot redresa până când nodurile tulpinii şi frunzele
sunt încă verzi. Porţiunea dinspre sol beneficiază de un aport auxinic mai mare,
celulele se alungesc mai mult, formând un “genunchi” şi ridicând vârful tulpinii.
Cauzele căderii sunt, în general, de natură ereditară şi, în bună parte, este
influenţată de o serie de factori de vegetaţie. Referitor la natura ereditară, se
constată că cerealele se comportă diferit faţă de fenomenul căderii. Astfel, mai
sensibile sunt orzul şi ovăzul, apoi grâul şi secara; porumbul şi sorgul sunt mult
mai rezistente şi cad foarte rar. În cadrul fiecărei specii există soiuri mult diferite
între ele în privinţa rezistenţei la cădere. Soiurile rezistente la cădere sunt în
67
general, mai scunde şi cu pai gros, iar internodurile bazale sunt mai scurte şi cu
ţesutul mecanic de susţinere mai dezvoltat.
Cât priveşte factorii de vegetaţie care influenţează negativ rezistenţa la
cădere a cerealelor, amintim:
- intensitatea mai redusă a luminii, care determină creşterea etiolată a
internodurilor bazale şi formarea de “ţesuturi mai debile”, fenomen care apare în
cazul desimii prea mari a plantelor, a creşterii masei foliare, a înfrăţirii prea
puternice (exces de azot) şi a umbririi produse de buruieni;
- excesul de azot, care duce la o mai slabă dezvoltare şi lignificare a
ţesuturilor mecanice, ca urmare a dezechilibrului între sinteza glucidelor şi a
protidelor (a raportului între carbon şi azot); un plus de azot conduce la o
insuficienţă de glucide în internodurile bazale şi, deci, la slaba lor lignificare;
- anumiţi agenţi patogeni ca Ophiobolus, Leptosphaeria şi Fusarium, care
slăbesc rezistenţa internodurilor inferioare;
- ploaia, care îngreunează plantele şi slăbeşte fixarea rădăcinilor, prin
înmuierea solului;
- vânturile puternice, care culcă mai ales plantele cu o rezistenţă scăzută
la cădere.
Pentru prevenirea căderii, trebuie înlăturate sau evitate situaţiile
prezentate anterior: cultivarea unor soiuri rezistente la cădere; stabilirea densităţii
optime la semănat; fertilizarea raţională; combaterea bolilor şi dăunătorilor;
evitarea excesului de umiditate etc.
Pentru prevenirea căderii se pot folosi şi “substanţe nanizante”, cum ar fi
clorura de clorcolină (CCC). Prin stropirea lanului la începutul formării paiului cu
CCC se reduce talia plantelor, dar creşte rezistenţa la cădere la grâu, efectul fiind
mai slab la orz, la secară şi ovăz rezultatele sunt mai puţin concludente.
Tratamentele cu CCC la grâu, prin reducerea taliei plantelor, favorizează
îmburuienarea lanului. Eliminarea acestui neajuns se poate realiza prin CCC,
împreună cu erbicide (2,4 D etc.).
Înspicarea. Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei
frunze (din “burduf”). O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puţin o
treime din spiculeţele superioare ale inflorescenţei, iar un lan este considerat
înspicat când, la majoritatea plantelor, au apărut inflorescenţele (spicul sau
paniculul); întâi înspică planta principală apoi fraţii, în ordinea formării lor.
Inflorescenţa cerealelor este sub formă de spic (grâu, secară, orz), spic
modificat (inflorescenţa femelă la porumb) şi panicul (ovăz, orez, sorg, mei şi
inflorescenţa masculă la porumb).
Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe
un rahis, la cele cu spic (fig. 3.9, după GH. BÎLTEANU, 1998), sau în vârful
ramificaţiilor paniculului. Pe un “călcâi” al rahisului şi în vârful ramificaţiilor
paniculului se găseşte, de regulă, câte un spiculeţ (cu 2 - 4 flori); excepţie face
orzul la care pe fiecare călcâi al rahisului sunt dispuse trei spiculeţe (uniflore).

68
 Fig. 3.9. Rahis din spicul de grâu (A) şi Fig. 3.10. Spiculeţul:
spiculeţe prinse de rahis (B): A – rahis; bb1 –glume; cc1 – palee; d – lodicule;
1 – axa spiculeţului e – gineceu; f – stigmat; g – stamine;

a
a b c d e
l
Fig. 3.11. Forme de glume la cereale. Fig. 3.12. Floare de grâu.
a – antere; s – stigmat; l - lodicule

Spiculeţele sunt formate la exterior din două glume (de forme şi mărimi
diferite, după specie) şi în interior o floare (la orz) sau mai multe flori (grâu,
secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt (fig. 3.10 şi 3.11, după N. ZAMFIRESCU
şi colab., 1965). Florile sunt formate din două palei (o palee inferioară, uneori
aristată şi una superioară), două lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul
(trei stamine, cu excepţia orezului care are şase), gineceul (monocarpelar şi
stigmatul bifidat) (fig. 3.12, după GH. BÎLTEANU, 1998).
Particularităţile înspicării şi constituţia florii diferitelor cereale se prezintă
când se va trata fiecare plantă în parte.
Înflorirea. Deschiderea florii se produce la maturitatea sexuală a plantei.
Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodiculele (care până atunci sunt
mici şi membranoase), absorb apă şi-şi măresc volumul îndepărtând paleea

69
exterioară de cea inferioară. După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce face ca
paleele să revină la poziţia iniţială, închizând floarea.
Înflorirea poate avea loc o dată cu apariţia inflorescenţei (orz), la 1 - 2
zile după înspicare (grâu) sau la un interval de 5 - 7 zile la înspicat (secară).
Ordinea înfloririi în lan este similară cu ordinea înspicării astfel că “fraţii”
înfloresc după “plantele principale”, în ordinea apariţiei lor. La grâu, primele se
deschid florile de la mijlocul spicului (sau de la baza treimii mijlocii), continuând
spre extremităţi, iar la ovăz înfloritul începe de la vârful paniculului spre partea
inferioară. În spiculeţ mai întâi se deschid florile inferioare.
Florile se deschid dimineaţa şi rămân astfel până se produce fecundarea
(la grâu, circa o oră), apoi se închid. Înfloritul unei plante durează 5 - 8 zile (în
funcţie de umiditatea aerului).
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz,
ovăz, orez), sau alogame (secară, porumb). Uneori şi la plantele autogame (grâu)
se întâlneşte un anumit procent de alogamie.
După înflorire (la câteva ore) anterele eliberează polenul şi are loc
polenizarea (autogamă sau alogamă). Polenizarea se petrece, de regulă, dimineaţa
sau seara, când temperatura este de circa 14 - 16°C.
Fecundarea are loc imediat după polenizare (în 5 - 10 ore). Grăunciorii de
polen ajunşi pe stigmat absorb lichidul stigmatic (în 2 - 3 minute) şi formează
tubul polinic (prelungire exterioară a exinei) în care pătrund cei doi nuclei:
vegetativ în vârful tubului şi apoi cel generativ. Tubul polinic străbate stilul,
ajungând prin micropil la sacul embrionar, când nucleul vegetativ se resoarbe, iar
cel generativ (spermatic) se divide în două. O parte se uneşte cu oosfera din care
rezultă embrionul, iar cealaltă parte se uneşte cu nucleul secundar al sacului
embrionar dând naştere endospermului. Din învelişul ovulului rezultă învelişul
seminţei (testa), iar din pereţii ovarului se formează învelişul fructului (pericarp).
Formarea bobului şi maturizarea plantei (coacerea). După fecundare
începe formarea şi maturizarea bobului (embrionului, endospermului şi
învelişurilor), proces care durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara şi
circa 40 de zile la cele recoltate toamna. În perioada de coacere a bobului se
disting trei faze principale de maturizare (coacere): maturitatea verde (sau “în
lapte”); maturitatea galbenă (sau “în pârgă) şi maturitatea deplină - faze în care
se petrec modificări importante în bob şi în întreaga plantă.
Maturitatea verde (“în lapte”) sa caracterizează printr-un lan cu aspect
verde, plante cu tulpini (noduri) şi frunze verzi (cele bazale sun gălbui). Bobul
este de culoare verde, cu volumul mai mare decât normal, are un conţinut lăptos,
umiditate de circa 50%, este lipsit de sticlozitate; în el se acumulează încă intens
substanţele de rezervă. Embrionul este în creştere, având o slabă germinaţie.
Această fază durează circa 7 - 10 zile, fără să existe pericolul de scuturare.
Maturitatea galbenă (“în pârgă”) se instalează când aspectul lanului este
galben; plantele (tulpină, noduri, frunze) rămân verzui numai în partea superioară.
Bobul are culoarea şi volumul caracteristice soiului, consistenţa încă vâscoasă,
umiditatea fiind de circa 30%; aspectul este mai mult sau mai puţin sticlos.
70
Embrionul este normal ca dezvoltare, având o bună germinaţie. Faza durează 5 - 8
zile, scuturarea fiind încă slabă.
Maturitatea deplină este atunci când plantele în întregime sunt uscate.
Bobul are mărimea şi culoarea specifică soiului, fiind tare în secţiune; umiditatea
este de circa 15% şi sticlozitatea după soi. Embrionul, bine dezvoltat, are o bună
viabilitate. Faza durează circa 3 - 6 zile trecând în “răscoacere” (plante fragile şi
spice încovoiate), pericolul de scuturare fiind mare (îndeosebi la orz, ovăz şi
unele soiuri de grâu); întregul lan se închide la culoare, iar pe plante se dezvoltă
agenţi patogeni.
În funcţie de mijloacele de recoltare şi utilizarea produsului principal
(boabele), cerealele se recoltează de la maturitatea galbenă (in pârgă) la cea
deplină.
În diferitele faze de maturitate se schimbă aspectul şi conţinutul boabelor,
compoziţia chimică şi însuşirile fiziologice ale embrionului.
În fazele de maturare, plantele acumulează mai întâi în inflorescenţe, apoi
în boabe, cantităţi mari de auxine, orientează apa şi substanţele de rezervă spre
seminţe, ducând la formarea şi umplerea a boabelor. Acumularea de substanţe de
rezervă în boabe se face şi pe seama unor substanţe care “migrează” din alte
organe, după fecundare.
Procesul de acumulare a substanţelor de rezervă în bob are loc în perioada
maturităţii verde (în lapte).
Durata de umplere a boabelor este dependentă de soi şi condiţiile de
vegetaţie. În zonele şi în anii cu climat fără arşiţă, perioada de umplere a boabelor
se prelungeşte formându-se “boabe mari”. Seceta şi temperaturile ridicate din
această fază scurtează depunerea substanţelor de rezervă, reduc mult fotosinteza,
deci acumularea de substanţe de rezervă; ele împiedică translocarea substanţelor
de rezervă acumulate anterior în plantă, uneori duc chiar la autoconsum; se
formează boabe mici, mai subţiri, denumite, “şiştave” iar fenomenul se numeşte
şiştăvire.
În compoziţia chimică a boabelor, în etapele maturizării, se produc
schimbări cantitative (procentuale) şi calitative. În primele faze boabele sunt mai
bogate în protide, dar spre maturitate ponderea acestora scade, prin acumularea
mai masivă a amidonului. Se produc schimbări şi în natura proteinelor, cresc
albuminele şi scad nealbuminele.
Fructul cerealelor. Este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă
(grâu, secară, porumb) sau învelită în palei (ovăz, orz, orez, mei, sorg). Forma,
mărimea şi culoarea este diferită după specie şi soi.

71
 Cerealele originare din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au
şănţuleţ ventral în lungul bobului, pe când cele originare din zona caldă (porumb,
sorg, mei) nu au şănţuleţul ventral.

end

Fig. 3.13. Secţiune longitudinală într-un bob de
grâu:
a - radicelă; b - tulpiniţă; c-coleoriză; d - scutellum;
e - strat cu aleuronă; end - endosperm; f - embrion;
g - tegument seminal (testa) ; h - pericarp ; p - peri la
extremitatea cariopsei ; j - coleoptil ; m – muguraş;
end - endosperm
Fig. 3.14. Sectiune transaersală prin
endospermul bobului de grâu:
A - secfiune transversală: p - pericarp;
te - testa; a - strat cu aleuronă;
am: - celule cu amidon; B - celule cu
aleuronă văzute în secţiune transversală
prin bob.

72
 1 - grâu; 2 - secară; 3 - porumb; 4-orez;
5-orz; 6-ovăz;7 - mei; 8 - sorg; 9 - hrişcă.

Fig. 3.15. Grăunciori de amidon la

cereale :

Fructul cerealelor este constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi

embrion (fig. 3.13, după GH. BÎLTEANU, 1991 şi fig. 3.14, după N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul
seminţei) şi pericarp (învelişul fructului), reprezentând 6 - 14% din masa
fructului.
Endospermul, ţesutul de rezervă, reprezentând 80 - 86% din masa
bobului, este constituit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă (la orz sunt
3 straturi) şi înspre interior celule bogate în amidon. Grăunciorii de amidon sunt
de mărimi şi forme diferite: sferici (grâu, secară, orz), poliedrici sau colţuroşi
(porumb), mici şi compuşi (ovăz) etc. (fig. 3.15, după N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965).
Embrionul (viitoarea plantă în formă incipientă) reprezintă 1,5 - 15% din
masa fructului şi este constituit din muguraş (protejat de coleoptil), tulpiniţă
(tigela, hipocotil), rădăciniţă (protejată de coleoriză) şi scutellum (cotiledonul),
organ de absorbţie dispus înspre endosperm. În partea opusă cotiledonului se
găseşte un apendice mic (lipseşte la secară şi orz), numit epiblast (bractee
embrionară), considerat ca rudiment al celui de-al doilea cotiledon. Se citează
cazuri de poliembrionie, care după KUPERMANN (citat de N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965), s-ar datora unor nivele agrotehnice ridicate, precum şi cazuri de
seminţe lipsite de embrion, având însă endospermul normal.
Organogeneza cerealelor. Ca şi la alte plante, la cereale o dată cu
creşterea vegetativă are loc formarea şi dezvoltarea organelor generative
(organogeneză), Organogeneza, la cereale, se petrece în mai multe etape, fiind
caracteristică fiecărei plante. Primordiile viitoarelor organe (rădăciniţă, tulpiniţă,
muguraş) sunt localizate în embrion. Detalii privind organogeneza se vor prezenta
la fiecare plantă în parte.
73