supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea

impurităţile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de
peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme
deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin
presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t
vreji/ha.

4.3. FASOLEA

4.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

4.3.1.1. Importanţă

Boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre

alimentele de bază; după unele statistici FAO, peste 500 milioane de oameni
consumă curent preparate din boabe de fasole. Timp îndelungat, fasolea a fost
denumită "carnea oamenilor săraci", datorită conţinutului ridicat al boabelor în
proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esenţiali (lizină, arginină,
triptofan) şi mai accesibile ca preţ, prin comparaţie cu proteinele de origine
animală. Valoarea energetică a boabelor de fasole este, de asemenea,
considerabilă, apreciată la circa 335 calorii furnizate de 100 g boabe uscate.
Preparatele culinare din fasole uscată au calităţi gustative foarte apreciate;
nu sunt de neglijat nici proprietăţile lor dietetice, fapt pentru care sunt indicate în
dieta care însoţeşte tratarea anumitor boli, printre care afecţiunile ficatului.
Făina de fasole poate fi folosită în proporţie de 5 - 10% în amestec cu
făina de grâu, pentru obţinerea unei pâini gustoase şi hrănitoare.
Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar în bucătăriile
chinezească sau japoneză lăstarii tineri de fasole sunt preparaţi sub formă de
salată.
Vrejii (substanţe proteice - 8,1% din s.u.; glucide - 31% din s.u.; celuloză
- 36% din s.u.) şi tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi
caprine. Tecile au şi utilizare medicinală, fiind folosite sub formă de ceai în
tratarea diabetului.
Fasolea se recoltează vara, destul de devreme (lunile iulie-august), lăsând
terenul îmbogăţit în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului
se fac în condiţii bune, astfel că este o premergătoare bună pentru alte culturi
agricole şi îndeosebi pentru grâul de toamnă.

4.3.1.2. Compoziţia chimică

În compoziţia chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,8 -

58,0%, din care 47,3% amidon) şi proteinele (17 - 32%, în medie 23 - 25%).

240
Boabele mai conţin lipide (0,8 - 2,8%), săruri minerale (2,1 - 2,3%), celuloză (3,8
- 7,9%, în proporţie mai mare la formele de fasole cu bob mic şi tegument seminal
gros) (tabelul 4.4, după N. OLARU, 1982).
Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie mai ridicată: lizină (1,59
g/100 g boabe), triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), valină, leucină,
fenilalanină, a carotenului (provitamina A) şi a acidului ascorbic (vitamina C)
conferă o valoare nutritivă excepţională boabelor de fasole (tabelul 4.5., după N.
OLARU, 1982)). Dintre glucide, zaharoza reprezintă 3 - 4%, iar glucoză 4 - 5%.
Durata de fierbere este un indice important de apreciere a soiurilor de fasole şi
care este influenţat, printre altele, de grosimea învelişului şi de vechimea
boabelor.
Tabelul 4.4
Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)
Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument
Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0
Glucide 50,8 - 58,0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0
Lipide 0,8 - 1,5 1,0 - 1,6 0,1 - 0,9
Celuloză 5,2 - 7,9 1,0 - 1,7 46,0 - 59,0
Săruri minerale 2,1 - 2,3 2,1 - 2,3 2,1 - 2,3

4.3.1.3. Răspândire

Fasolea este una dintre cele mai vechi plante cultivate. Prin denumirea de
"phaseolus" latinii înţelegeau, de fapt fasoliţa, cultivată în antichitate şi înlocuită
destul de târziu în cultură, cu fasolea propriu-zisă, adusă din America.
Formele americane de fasole au existat în cultură în Peru şi Mexic încă
din perioada preincaşă; ele au însoţit porumbul, cerinţele faţă de factorii climatici
fiind foarte asemănătoare.
Speciile de origine asiatică îşi au originea în sudul Asiei (Birmania,
India), popoarele asiatice cultivându-le încă din vechime.
În Europa fasolea a fost introdusă pentru prima dată la 1542 şi apoi s-a
extins foarte mult.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în ultimii ani a fost de 27,1 - 27,5
mil. hectare, iar producţia medie mondială a fost de 663 - 679 kg boabe/ha (după
F.A.O. Yearbook, 1998). Printre ţările mari cultivatoare de fasole se menţionează:
India - 9,8 mil. ha, Brazilia - 4,9 mil. ha, Mexic - 2,1 mil. ha, China - 1,2 mil. ha.
În Europa fasolea se cultivă mai puţin (0,68 mil. ha), cele mai mari
suprafeţe existând în Belarus (174 mii ha) şi Portugalia (150 mii ha).
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. În perioada 1934 -
1938 se cultivau cu fasole 49 mii ha în cultura pură şi 917 mii ha în cultură
intercalată prin porumb. În deceniile următoare suprafeţele au crescut până la 170
mii ha în cultură pură şi 1.400 mii în cultură intercalată (în perioada 1985 - 1989).
În ultimii ani cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha şi 717 kg/ha
în 1992, sau 29,2 mii ha şi 1.046 kg/ha în 1998), astfel încât există un mare deficit
241
de fasole uscată, faţă de necesarul pentru consumul intern.

Tabel orizontal din fişierul Tabele Fasole

242
 Producţiile medii pe ţară situează fasolea printre culturile cele mai puţin
productive, rareori acestea depăşind 1.000 kg boabe/ha (655 kg/ha în 1930 - 1939,
229 kg/ha în 1979-1981, 841 kg/ha în 1989 - 1991, 737 kg/ha în 1994). Trebuie
subliniat, însă, că există exploataţii agricole care realizează şi peste 2.000 kg
boabe/ha.

4.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine

americană sau asiatică.
Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine
americană cea mai răspândită. Originară din Mexic şi Argentina (unde au fost
găsiţi strămoşii sălbatici), are forme numeroase, grupate în 4 varietăţi, care se
diferenţiază după forma boabelor (“sphaericus“, “ellipticus“, “oblongus“,
“compressus“), existând şi multe tipuri intermediare, date de un anumit procent de
polenizare încrucişată.
Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de
Sud, Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predominând culoarea albă.
Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) este o
specie anuală sau bienală cultivată ca plantă anuală, îndeosebi în zona
Mediteranei. Se caracterizează prin germinaţie hipogeică, tulpină urcătoare, flori
albe sau roşii, păstăi mari, late şi boabe mari (MMB = 600-1.250 g), pătate cu
negru, foarte decorative. Este cultivată în America şi Europa ca plantă alimentară,
furajeră sau ornamentală.
Ph. lunatus L. (fasolea de Lima), are forme anuale, bienale sau perene.
Tulpina este urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite şi
conţin 2 - 3 boabe albe sau colorate, cu dungi radiale. Specia este cultivată în
S.U.A. (California), în numeroase ţări din climatele calde şi, mai rar, în Europa.
Boabele sunt folosite în alimentaţie, mai ales în stare conservată.
Dintre speciile de origine asiatică (Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph.
angularis (Wild.) W. (fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate,
urcătoare sau culcate, cu păstăi lungi, înguste, cilindrice, cu 6 - 15 boabe mici
(MMB = 55 - 110 g), de culori diferite. Sunt cultivate în Asia (India, China,
Coreea, Japonia, Filipine, Tadjikistan, Uzbechistan) şi în unele insule din Africa.
În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună.
Sortimentul de soiuri existente, în prezent, în cultură în România (tab. 4.6)
cuprinde 10 soiuri de creaţie românească, care se diferenţiază după o serie de
caracteristici, cum ar fi tipul de creştere, poziţia plantelor la maturitate, rezistenţa
la boli şi la secetă.

4.3.1.5. Particularităţi biologice

Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte

leguminoase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm).
243
Nodozităţile care se formează pe rădăcini sunt mici şi rotunde, fiind situate
îndeosebi spre extremităţile rădăcinii, pe ramificaţiile mai subţiri.

Al doilea tabel orizontal din fisierul tabele fasole

244
Fig. 4.13. Plantă de fasole pitică Fig. 4.14. Sămânţă de fasole – aspectul exterior:
1 – micropil; 2 – hil; 3 – şalază (dreapta); structura
anatomică: a – cotiledon; b – tegument; c – primordiile
primelor două frunze; d – gemulă; e – punct de prindere
a celui de-al doilea cotiledon; f – radiculă; g –
cotiledon (stânga)

245
 Tulpina. La fasolea oloagă sau pitică, cu Fig. 4.15. Secţiune prin tegumentul
creştere determinată, tulpina este scundă, seminal la fasole:
cu port erect, de 30-50 cm înălţime şi 1 – cuticula; 2 – celule palisadice;
ramificată. Acest tip de fasole se 3 – celule mosor; 4 – parenchim.
pretează pentru cultura mare (fig. 4.13).
La formele urcătoare sau volubile, cu
creştere nedeterminată, tulpina poate fi
lungă, chiar până la 3-6 m, necesitând
suporţi de susţinere; nu este potrivită
pentru cultura mare. Există şi forme
intermediare, semivolubile care merg în
cultura mare. Diferenţierea între formele
pitice şi cele volubile apare la câteva zile
după formarea primelor frunze trifoliate,
când începe alungirea tulpinii subţiri,
specifice, cu tendinţă de răsucire şi
căţărare (după N. OLARU, 1982).

După răsărire, marcată prin apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului,

planta de fasole formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple;
următoarele frunze sunt trifoliate, având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.
Florile au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt situate la
subsuoara frunzelor, grupate în raceme scurte. Fecundarea este dominant
alogamă, dar cu numeroase cazuri de alogamie.
Deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Înflorirea este
eşalonată pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi până la 60
zile la formele de fasole urcătoare. Seceta şi căldura scurtează această perioadă,
iar vremea umedă şi răcoroasă o prelungeşte.
Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, care cuprinde seminţe de
culori diferite (predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile (MMB între
200 şi 400 g) (fig. 4.14). Tegumentul seminal are straturile periferice formate din
celule cu pereţii îngroşaţi şi cu celulele strâns unite, adesea greu permeabile
pentru apă şi gaze (fig. 4.15, după M. SEIFFERT, 1981); ca urmare, materialul
semincer la fasole conţine, adesea, un număr mare de seminţe tari, care
germinează cu întârziere.

4.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Datorită originii sale tropicale, fasolea este o plantă termofilă; pentru un

ciclu de vegetaţie de 90 - 120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 1.900°C
(suma temperaturilor mai mari de 10°C).

246
 Boabele germinează la minimum 8 - 10°C (similar cu porumbul) şi
absorb pentru germinat o cantitate mare de apă (110 - 120% din masa uscată a
bobului). La temperaturi de 18°C şi umiditate suficientă, boabele de fasole
germinează în 3 - 4 zile.
Germinaţia este epigeică la majoritatea speciilor de fasole şi hipogeică la
specia Ph. multiflorus. Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de
străbatere, îndeosebi pe solurile grele care sunt predispuse la formarea crustei,
ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor solului şi la respectarea adâncimii
de semănat. În cazul în care crusta întârzie răsăritul, precum şi pe solurile slab
drenate şi reci, cu multă apă, seminţele putrezesc uşor.
În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, răsărirea are loc, de
obicei, după 10 - 12 zile de la semănat.
După răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de
-1... -2°C sau chiar de brume uşoare); sensibilitatea maximă se manifestă imediat
după răsărire, când cotiledoanele degeră foarte uşor.
În perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de temperatură
cresc, optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25 oC; la temperaturi
mai ridicate, însoţite de secetă atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă şi
cad (avortează). Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de
condiţiile de secetă, dar în detrimentul nivelului recoltei.
Deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea
este deosebit de sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-
răsărire şi la înflorire-formarea păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează
consumul maxim de apă).
În perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii
extreme păstăile rămân mici şi avortează.
Plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta
atmosferică; vânturile uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în
zonele de stepă a apărut necesitatea culturii intercalate a fasolei (de regulă, prin
porumb). Fasolea “oloagă“ este mai rezistentă la secetă, datorită precocităţii sale
(plantele înfloresc şi îşi formează păstăile înainte de instalarea secetelor din vară)
şi masei vegetale mai reduse. Adesea, în zona de sud a ţării este necesar un aport
suplimentar de apă, prin irigare, pentru a asigura vegetaţia normală a culturilor de
fasole până la maturitate şi a obţine producţii bune.
Umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea
bogate şi timpul umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea.
Excesul de umiditate măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea
boabelor.
Un sol potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat în adâncime, pentru
a permite pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a
favoriza aerarea şi încălzirea solului şi o răsărire cât mai rapidă. Reacţia optimă a
solului pentru fasole este cea neutră (pH = 6 - 7,5), care este potrivită pentru
formarea nodozităţilor şi pentru asigurarea unui regim normal de nutriţie cu azot.
Este adevărat, fasolea poate vegeta pe soluri foarte diferite, chiar pe
solurile superficiale, cu condiţia să fie asigurată umiditatea necesară. Preferă
247
solurile cu textură mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor, solurile brun-
roşcate şi aluviunile fertile.
Fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede,
nisipoase sau salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele,
dar trebuie evitată formarea crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase
sunt improprii pentru cultura fasolei.

4.3.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru fasole este situată în Câmpia de Vest (în
jurul Aradului, mai ales pe Valea Mureşului, pe aluviunile fertile ale Timişului şi
văile Crişurilor, pe Valea Someşului) şi în Transilvania (pe luncile Mureşului şi
Târnavelor). În aceste areale, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt
favorabile, solurile sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu
prea adâncă (fig. 4.16, după O. BERBECEL, 1960).
Zona favorabilă se întinde pe cea mai mare parte a terenurilor arabile din
România (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), existând unele diferenţe
de favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de fertilitatea solurilor şi de
cantităţile de precipitaţii care cad în lunile iunie şi iulie. Se evidenţiază, prin
favorabilitate, văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea
Jijiei.
Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită
a Dunării unde sunt asigurate umiditatea atmosferică mai ridicată şi aportul
freatic, dar este necesar un drenaj bun al terenului, care să evite băltirea apei sau
excesul de umiditate în sol, în zona rădăcinilor. În zona de sud a ţării, amplasarea
culturilor de fasole (în cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu
prioritate în perimetrele irigate.

248
 Fig. 4.16. Aria răspândirii în cultură a fasolei în România

4.3.2. Tehnologia de cultivare a fasolei

4.3.2.1. Rotaţia

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare.

Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi
vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că
sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a se
dezvolta în stratul superficial al solului.
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul
rând grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb,
sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme (tab. 4.7, după C. OLARU,
1982).
Tabelul 4.7
Producţiile de boabe de fasole după diferite plante premergătoare
Producţia de boabe Producţia relativă Diferenţa
Planta premergătoare
(kg/ha) (%) (kg/ha)
Grâu 1.472 100,0 -
Porumb 1.450 98,0 -22
Orz 1.469 99,7 -3
Floarea-soarelui 1.307 88,8 -165
Sfeclă de zahăr 1.068 72,6 -404
Mazăre 1.268 86,1 -204
Fasole (monocultură) 1.097 74,5 -375
249
 Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu
triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora.
Totodată, nu se recomandă amplasarea după plante cu care are boli comune
(floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea culturi, fasolea nu
trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.
Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului
de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind
necesar un interval de pauză de minimum 3 ani.
La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

4.3.2.2. Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul
rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează
moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din
necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de
bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.
Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate
tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P 2O5/100 g
sol) se recomandă să se aplice 30 - 40 kg P 2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate
(< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P 2O5/ha; administrarea
îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după
recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).
Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se
stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea
naturală a solului, eficienţa activităţii de fixare simbiotică a azotului.
În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu
preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat.
Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se recomandă efectuarea unor
controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de
rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. În mod obişnuit se
aplică 30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă
“bacterizarea“ nu a reuşit. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu
lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe
cultivator.
Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile
insuficient aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K 2O/100 g sol); se folosesc
doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor
insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se
recomandă să se folosească îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de
semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.
În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie
250
amendarea solului (amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu
suportă reacţia acidă.

4.3.2.3. Lucrările solului

Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a

germenilor spre suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o
atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea
lucrărilor solului.
Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea
premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea
profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.
Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru
mărunţirea şi nivelarea arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte
importantă este evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Atunci
când situaţia existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru nivelarea
terenului; aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat
uniform şi a obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea
mecanizată, cu pierderi minime.
Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o
lucrare de grăpat, cu scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste
iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu
combinatorul, efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate,
insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează
erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte
de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă
nivelatoare.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în
primăvară: solul pierde multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în
sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene
scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

4.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate

fizică de minimum 98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină
din culturi neinfestate cu boli. În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara
noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele
pătate şi a celor sparte sau fisurate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor
patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se
recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de
sămânţă), benomil (Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil
(Metoben 70 PU, 3 kg/t de sămânţă).
Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-fasole,
251
conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat,
folosind o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă
pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea administrării preparatului în
timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele
semănătorii.
Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu
perioada de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de
semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic,
semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 - 25
aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în
depresiunile reci.
Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai
târziu, după ce s-a încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine.
Efectele întârzierii semănatului sunt extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se
usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi
fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară,
ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc
considerabil. Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în
solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea
boabelor.
La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie
realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m 2 în cultură neirigată şi 40 -
45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de
pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând datorită atacului de
boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m 2 la neirigat şi 50 -
55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie
frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea
plantelor, din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire şi maturarea
păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.
Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare
densităţilor recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de
mărimea seminţelor).
În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3
rânduri, distanţate la 45 cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de
precizie pentru semănat în cuiburi, prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de
a semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea echipată cu 8
secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere
mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere. În situaţiile în care se va
iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între
benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.
Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o
parte, din cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte,
din cauza necesarului mare de apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un
semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu umiditatea şi textura solului:
252
4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile
uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate
semăna chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic
pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).

4.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din

tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă
care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare,
îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este
necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea
măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.
Folosirea erbicidelor asociate este obligatorie pentru realizarea unor
culturi curate de buruieni. De regulă, se administrează înainte de semănat un
erbicid antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în vegetaţie.
Pentru monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) sunt generalizate tratamentele
cu preparate pe bază de trifluralin (Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75 - 2,5
l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporat imediat şi adânc in sol, prin lucrări
cu grapa cu discuri, sau alaclor (Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6
- 9 l/ha) administrate preemergent.
Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor
erbicide conţinând bentazon (Basagran, 2 - 4 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1 - 1,5
l/ha); se pot efectua 1 - 2 tratamente: în faza când fasolea a format prima pereche
de frunze trifoliate (primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni
dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).
Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente
cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm
înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe
translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea
tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază
de aplicare: quizalofopetil (Traga Super EC, 2 - 3 l/ha), propaquizafop (Agil 100
EC, 0,8 - 1 l/ha).
Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual,
o lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii
buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie
încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu
stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.
Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi
din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza
(Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în
anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul
seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În vederea unui
control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi
tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat
253
după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane; în perioada
următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor.
Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de
cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha).
Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi
păgubitoare, care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după
recoltare. În vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia
frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea
păstăilor. Se folosesc Turdacupral sau Oxiclorură de cupru, în doză de 4 kg/ha.
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei
(Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase.
Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este
necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a
doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, sunt obligatorii tratamente preventive la
depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex 25 WP, 20 g/t de
sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).
Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a
fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la
irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială
pentru a realiza recolte economice la fasole. În mod obişnuit, se recomandă să se
aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de
10 - 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe
brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).

4.3.2.6. Recoltarea

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme

deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei
păstăilor; plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat; păstăile bazale au
inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.
Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat
şi boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.
Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă
sau se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat
fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva
zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici,
adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în
timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor
de brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar
să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între
bătător şi contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la combină
de 2 - 3 ori pe zi, în funcţie de evoluţia vremii.
Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este
254
rezolvată în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate cu
această plantă şi obţinerea unor producţii care să satisfacă cerinţele pentru
consumul intern. În ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul
manual al culturilor de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi
costisitoare, necesită multă forţă de muncă şi durează mai mult timp. În cazul
recoltării manuale pierderile sunt, însă, minime (dacă lucrarea este bine
organizată), spargerea boabelor este mult diminuată şi rezultă o recoltă de foarte
bună calitate (procent redus de spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).
În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe
la ha. În ultimii 15 ani, acestea au oscilat între 229 kg/ha în 1979 - 1981 şi 1.377
kg/ha în 1991, cauza principală constituind-o favorabilitatea condiţiilor
meteorologice, şi îndeosebi regimul precipitaţilor în lunile de vară. În condiţii de
irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg
boabe/ha.
Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în
unele ţări din Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran,
Japonia). Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 -
6.000 kg boabe/ha.

4.3.3. Cultura intercalată

În mod tradiţional, în ţara noastră se practică pe suprafeţe mari semănatul

fasolei în cultură intercalată prin porumb. Plantele de fasole sunt protejate, astfel,
de efectul vânturilor uscate şi al arşiţei din lunile de vară şi se asigură un
microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În plus, acest sistem de
cultură permite obţinerea a două recolte pe acelaşi teren.
Cultivarea fasolei prin porumb necesită, însă, un volum mare de muncă
manuală, pentru efectuarea semănatului, combaterea buruienilor şi recoltare.
Există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la
porumb se aplică tehnologia obişnuit recomandată, deci nemodificată (de
exemplu, în ceea ce priveşte densitatea) şi se urmăreşte ca producţia să nu scadă
prin comparaţie cu o cultură normală. Fasolea este considerată o recoltă
suplimentară; ca urmare, la fasole se seamănă densităţi mai mici decât în cultură
pură, de 10 - 20 mii cuiburi/ha.
Semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia
obişnuită. Fasolea poate fi semănată, de asemenea, mecanizat (concomitent cu
porumbul, utilizând semănători anume pregătite, dotate cu brăzdare speciale) sau
poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3 - 4 boabe/cuib), în momentul în care
porumbul a început să răsară.
Combaterea buruienilor se realizează prin prăşit mecanic, între rânduri şi
prăşit + plivit manual pe rând. Este exclusă administrarea erbicidelor pe bază de
atrazin (fasolea este sensibilă la triazine); este posibilă aplicarea, înainte de
semănat, a unor erbicide pe bază de EPTC + antidot (Eradicane 72 EC, 6 - 10 l/ha,
cu încorporare adâncă), alaclor (Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha) sau metalaclor
(Dual 500 EC, 4 - 6 l/ha), cu încorporare superficială.
255
 Fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de
treieratul efectuat la staţionar.
În cultură intercalată se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha; la
porumb se înregistrează, uneori, o uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu
producţiile realizate în cultura pură de porumb.

4.3.4. Cultura succesivă

Cultura succesivă a fasolei se poate practica cu bune rezultate în sudul

ţării, unde regimul termic al zonei şi perioada scurtă de vegetaţie a plantelor de
fasole permit ajungerea la maturitate până la răcirea vremii în toamnă. Este
obligatorie amplasarea culturilor succesive de fasole în condiţii de irigare, apa
fiind factorul limitativ în aceste zone, mai ales în lunile de vară (după I. PICU,
1984).
Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante care părăsesc
devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi
furajere.
Pregătirea terenului în vederea semănatului se face diferit, în funcţie de
starea terenului. În situaţia în care solul este prea tasat şi prezintă buruieni şi
resturi vegetale, trebuie efectuată imediat arătura, după care terenul se pregăteşte
prin lucrări repetate cu grapa şi combinatorul; această modalitate de pregătire a
terenului este, însă, greoaie, necesită un consum mare de energie, întârzie
semănatul şi solul pierde multă apă. Mai potrivită este cultivarea fasolei fără
arătură, numai prin discuirea terenului; acest sistem cere o lucrare foarte bună a
solului la planta premergătoare; după recoltarea acesteia, terenul trebuie să fie
curat de buruieni, fără resturi vegetale, netasat. Este, de asemenea, posibil
semănatul fasolei în teren nelucrat, folosind semănători speciale; acest sistem se
poate practica doar în condiţiile unei cultivări impecabile a terenului, an de an
(arături adânci, combaterea buruienilor), condiţie mai greu de realizat, în prezent,
în majoritatea exploataţiilor agricole de la noi.
Pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în
doze moderate; fosforul este asigurat prin efectul remanent al îngrăşămintelor
aplicate premergătoarei.
Semănatul trebuie efectuat cât mai repede posibil şi nu mai târziu de 1 - 5
iulie (parametri semănatului sunt cei descrişi la cultura principală).
Lucrările de îngrijire nu diferă de cultura principală; se pune accent pe
aplicarea erbicidelor antigramineice, cu scopul de a distruge buruienile
monocotiledonate şi samulastra de păioase. Aplicarea udărilor (imediat după
semănat şi apoi în funcţie de evoluţia umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor)
este obligatorie în cultură succesivă.
În anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la
15 octombrie. Rezultă producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura
principală; în luna septembrie (când plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare),
condiţiile de temperatură şi umiditate sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile
de vară.
256