PORUMBUL – PARTICULARITATI BIOLOGICE

IMPORTANTA

Porumbul (Zea mays ssp. mays) ocupa al treilea loc, ca importanta, intre plantele cultivate
pe glob. Aceasta pozitie, din punct de vedere agricol, este motivata printr-o serie de
particularitati:
- prezinta o mare capacitate de productie, cu circa 50% mai ridicata fata de celelalte cereale.
- are o mare plasticitate ecologica, care ii permite o larga arie de raspandire, dand recolte mari si
relativ constante, mai putin influentate de abaterile climatice.
- este o planta prasitoare, buna premergatoare pentru majoritatea culturilor.
- suporta monocultura mai multi ani.
- are un coeficient mare de inmultire (150-400).
- avand o insamantare mai tarzie in primavara, permite o mai buna esalonare a lucrarilor agricole
- cultura este mecanizabila 100%.
- recoltarea se face fara pericol de scuturare.
- valorifica foarte bine ingrasamintele organice si minerale, cat si apa de irigatie.
- posibilitatile de valorificare a productiei sunt foarte variate.
Porumbul este una dintre cele mai importante plante de cultură. După F.A.O.,din producţia
mondială de porumb circa 21% se foloseşte în alimentaţia oamenilor, 72% în hrana animalelor şi
7% în industrie. Din 100 kg boabe de porumb se pot obţine unul din următoarele produse: 77 kg
făină, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 50-60 kg de izomeroză (zahăr invertit) sau 44 l de alcool. În
SUA, din consumul total de zahăr 20-30% aparţine izomerozei de porumb. Izomeroza se fabrică
în cantităţi mari în Belgia, Olanda, Germania, Anglia. Din embrioni rezultă în plus 1,8-2,7 l ulei
şi 3,6 kg şroturi (Gh.Balteanu, 1998).
Porumbul este utilizat in alimentatia omului, in furajarea animalelor si ca materie prima
pentru diferite industrii.
In alimentatia omului, porumbul se utilizeaza sub forma de malai din care se prepara mamaliga
sau diferite preparate de patiserie, fulgi de porumb, porumb zaharat conservat sub forma de
boabe sau stiuleti pentru salate si garnituri, porumb fiert sau copt, popcorn, etc. In furajare
porumbul are o valoare nutritiva de 1,17-1,30 unitati nutritive, la 1 kg de boabe.
Din ciocalai se obtine furfurol, nutreturi pentru rumegatoare sau sunt folositi drept combustibili.
Planta intreaga verde se poate utiliza pentru obtinerea unor combustibili sau se insilozeaza,
asigurand un furaj deosebit de valoros.

COMPOZITIA CHIMICA

Cariopsele de porumb, ca şi cele de grâu sunt constituite în cea mai mare parte din
substanţe extractive neazotate, substanţe proteice şi apă. În cantităţi mult mai mici se găsesc:
substanţele grase, substanţe minerale, vitamine, enzime şi alte substanţe.
Se constată că endospermul este foarte bogat în extractive neazotate, sărac în grăsimi şi
foarte sărac în substanţe minerale. Embrionul este foarte bogat în proteine, grăsimi şi substanţe
minerale, iar tegumentul este bogat în celuloză.

1
 După R.J. Martin şi colab., 1970, citat de I. Borcean şi colab., 2002 boabele de porumb
conţin în medie: 13,5% apă, 10,0% proteine, 70,7% glucide (din care amidon 61,0%), 4,0%
grăsimi şi 1,4% săruri minerale, 0,4% substanţe organice.
Substanţele proteice sunt formate din: prolamină – zeină –cca. 45%, glutenina – cca. 35%
şi globuline – cca. 20%.Zeina din bobul de porumb are un conţinut ridicat de acid glutamic,
leucină, alanină, prolamină şi un conţinut redus în: triptofan, lizină, glicocol, cistină, izoleucină,
fapt ce diminuează mult valoarea nutritivă a proteinelor din boabele de porumb. Din totalul
proteinelor 73,1% se acumulează în endosperm, 23,9% în embrion şi 2,2% în pericarp.
Proteinele din embrionul de porumb sunt însă de o excepţională calitate. Conţin aminoacizi
esenţiali în proporţii similare cu proteinele animale, putând fi considerate o sursă importantă de
proteine în alimentaţia umană şi pentru echilibrarea proteinelor bogate în lizină). Factorul
climatic influenţează mai puternic conţinutul în proteine decât factorul genetic (hibridul). Astfel,
în condiţiile unui climat mai secetos şi cald, conţinutul în proteine este cu 3-4% mai mare decât
la porumbul cultivat în zone cu precipitaţii abundente. Perioada de vegetaţie influenţează, de
asemenea, conţinutul în proteine, hibrizii timpurii fiind mai bogaţi în proteină decât cei tardivi.
Extractivele neazotate sunt formate în cea mai mare parte din amidon peste 80%,
celelalte componente fiind: zaharuri şi dextrine cca. 3%, pentozani cca. 6% şi celuloză cca. 3%.
Cea mai mare parte a amidonului se află în endosperm cca. 98%. Zaharurile se află 70% în
embrion, 28% în endosperm şi 2% în tegument.
Conţinutul în amidon a boabelor de porumb este influenţat de factorii de natură genetică şi
condiţiile climatice.
Hibrizii cu perioadă mai lungă de vegetaţie sunt mai bogaţi în amidon decât hibrizii mai
timpurii.
Amidonul din boabele de porumb conţine 25% amiloză şi 75% amilopectină. Amiloza se
acumulează mai intens în verile ploioase şi calde, în timp ce amilopectina se depune mai intens
în verile secetoase. Din amidonul de porumb, prin hidroliză acidă la temperaturi şi presiuni
ridicate se obţine un sirop care prin procedee, astăzi bine cunoscute, se transformă în glucoză
lichidă.
Grăsimile – cea mai mare parte a grăsimilor se găseşte în embrioni 83,2% din totalul aflat
în bob, endospermul conţine 15%, iar pericarpul numai 1,2%. Conţinutul de grăsimi nu se
modifică în condiţii diferite de mediu datorită faptului că substanţele grase se găsesc acumulate
în cea mai mare parte în embrion, parte a bobului mai puţin supusă influenţei mediului.
Materia primă pentru extragerea uleiului din bobul de porumb o constituie embrionul. În
acest scop extragerea embrionului din bob „degerminare” se realizează pe cale industrială. Prin
degerminarea boabelor folosite în industria spirtului sau pentru obţinerea de mălai fin, se separă
embrionii din care se extrage uleiul de porumb de culoare galbenă, semisicativ şi dietetic (nu
provoacă creşterea colesterolului). Uleiul de porumb este foarte bogat în acizi nesaturaţi. Dintre
aceştia, cea mai mare pondere o au: acidul oleic 20-49% şi acidul linolenic 34-64%. Acidul
linolenic se găseşte în uleiul din embrionii de porumb în cantitatefoarte mică 0-3%. Lipsa sau
cantitatea extrem de redusă a acidului linolenic conferă uleiului de porumb o mare stabilitate.
Uleiul de porumb are un grad de sicativitate foarte redus (indicele de iod 103-130).
Prezenţa în cantitate mare a acizilor oleic şi linolenic ridică valoareauleiului de porumb la nivelul
celor mai bune uleiuri vegetale.
Substanţele minerale – se găsesc în bobul de porumb în proporţie de 1,7% din substanţa
uscată. Boabele de porumb sunt mai sărace în substanţe minerale decât boabele celorlalte cereale

2
 Celuloza - boabele conţin o cantitate redusă de celuloză (2-3%), cea mai mare parte peste
55% fiind localizată în pericarp. În endosperm se găseşte cca. 28%, iar în embrion cca. 16% din
celuloza totală a bobului.
Pigmenţi şi vitamine. Boabele de porumb conţin o cantitate însemnată de pigmenţi şi
vitamine. Culoarea bobului de la galbenă până la portocalie se datorează unor pigmenţi din grupa
carotinoidelor. Aceştia se află în cantităţi foarte mici la porumbul cu bobul alb. În cantitatea cea
mai mare, în bobul de porumb, se află pigmentul zeaxantina, însoţit întotdeauna de criptoxantină
şi de carotină (cca. 10% zeaxantina). Importanţă deosebită prezintă carotina şi criptoxantina,
deoarece acestea sunt provitamine care sub acţiunea carotinazei dau naştere vitaminei A, cu
însemnătate incontestabilă pentru valoarea nutritivă a boabelor de porumb.
Cu cât culoarea bobului este mai intensă, cu atât cantitatea de pigmenţi este mai mare şi
mai departe şi cantitatea de vitamina A. Alături de vitamina A, bobul de porumb mai conţine
vitaminele E (tocoferol) mai ales în embrion, B1 (tiamină), B2 (riboflavină), PP (acidul
nicotinic), B6 (piridoxină), acid pantotenic şi acid folic.
Mătasea de porumb conţine săruri de potasiu şi calciu, dioxid de siliciu, saponine, ulei
volatil, alantoină, ceară, vitaminele C, E şi K.

ORIGINE

Porumbul este varianta domesticita a plantei denumita teosint. Cele doua plante au aspect
diferit, porumbul avand o singura tulpina inalta, cu mai multe frunze si teosint fiind o planta
scurta si stufoasa.
Porumbul (regional: papusoi, cucuruz) este o cereala originara din America Centrala
cultivata azi în multe regiuni ale lumii ca planta alimentara, industriala și furajera, reprezinta
alaturi de grau 80% din producția de cereale.
Pe baza datelor arheologice si a reconstituirilor experimentale se presupune ca dezvoltartea
filogenetica a porumbului s-a produs in patru etape:
- prima etapa presupune existenta porumbului salbatic, de ''tip tunicat'', cu inflorescente
bisexuate si stiuleti de pana la 2,5 cm lungime.
- in etapa a doua s-a produs o mutatie care a determinat aparitia porumbului ''cu bobul golas''.
- in etapa a treia (anii 3.400 - 2.300 i.e.n.) porumbul a fost luat in cultura.
- in etapa a patra, s-au produs hibridari cu Tripsacum si Euchlena, care au condus la aparitia
porumbului din anii 100 - 200 e.n. si care a evoluat spre formele actuale.
Se considera ca exista doua centre de formare a porumbului in America:
- la nord de ecuator, unde predomina formele centrului primar Mexic - Guatemala.
- la sud de ecuator, unde predomina germoplasma centrului primar Peru - Bolivia.
Colonistii europeni ajunsi in America de Nord si-au insusit repede cultura porumbului, pe care
l-au denumit ''Indian Corn'', planta ramanand pana astazi o principala cultura a acestui continent.
Porumbul a fost adus in Europa inca de la prima calatorie a lui Columb, in 1493. Introdus
mai intai in Spania, porumbul s-a raspandit destul de repede in cultura. Din Spania porumbul a
fost dus curand spre rasarit, mai intai in Italia, iar venetienii l-au dus mai departe in Orientul
apropiat. Portughezii la randul lor au dus porumbul in Indonezia si Africa.
In tara noastra porumbul este introdus pe la sfarsitul secolului XVII-lea. In Muntenia porumbul a
fost adus in timpul domniei lui Serban Cantacuzino (1678 - 1688) , iar in Moldova pe vremea lui
Constantin Duca-Voda (1693 - 1695).

3
PARTICULARITATI BIOLOGICE

Embrionul dezvolta o singura radacina, care creste foarte repede in adancime. Din
mezocotilul embrionului pornesc radacinile adventive seminale in numar de 3 - 7. Acestea
impreuna cu radacina embrionara constituie sistemul radicular ''temporar'' al plantei. La cateva
zile dupa rasarit, planta formeaza in sol, la mica adancime, primul nod tulpinal. Distanta intre
samanta si primul nod, numita mezocotil este mai mica sau mai mare, in functie de adancimea de
semanat. Aceasta portiune este de fapt primul internod al tulpinii de porumb si el este capabil sa
formeze radacini din orice punct al lungimii sale. In continuare, planta formeaza pe tulpina, in
sol, mai multe noduri. Din fiecare nod subteran se formeaza 8 - 16 si chiar 20 de radacini.
Acestea constitue radaciniile adventive propriu-zise ala porumbului, sau radacinile permanente.
Exista o relatie determinanta intre numarul de noduri subterane si durata perioadei de vegetatie a
porumbului. Cu cat numarul de noduri este mai mare, cu atat perioada de vegetatie a soiurilor sau
hibrizilor este mai lunga.
Porumbul mai formeaza radacini adventive aeriene (radacini ancora) din nodurile 2 - 7 de
la suprafata. Radacinile ce se formeaza din nodurile apropiate de baza tulpinii patrund in sol,
unde ramifica si indeplinesc functii de absorptie si sustinere. Radacinile adventive aeriene au
tesut mecanic foarte dezvoltat si opun rezistenta mare la presiune, incovoiere si tractiune. Ele
ajuta la o mai buna fixare a plantei.
Sistemul radicular al porumbului este fasciculat, ca si al celorlalte cereale. El este insa
mult mai dezvoltat si patrunde in sol pana la 2,4 m adancime. O planta exploreaza circa 6 mc de
sol. In soluri cu umiditate mai redusa, sistemul radicular al porumbului este mai dezvoltat si are o
suprafata de absorptie mai mare decat in solurile umede. Pe soluri fertile, masa radacinilor este
mai mare. Este demonstrat insa faptul ca suprafata de absorbtie pentru substantele minerale a
radacinilor de porumb este resdusa fata de volumul de sol pe care il ocupa, intrucat nu
intodeauna cresterea radacinilor este insotita de o sporire a suprafetei absorbante. Totusi
radacinile porumbului utilizeaza apa din cea mai mare parte a volumului de sol pe care il ocupa.
Tulpina porumbului este formata din 8 - 12 internoduri si variaza foarte mult ca inaltime
(De la 30 la 900 cm). Formele de porumb cu perioada de vegetatie scurta au tulpina mai scunda
in comparatie cu formele semitardive sau tardive. Internodiile sunt rotunde in sectiune, cu
exceptia celor mijlocii, care sunt prevazute cu un jgheab longitudinal. Grosimea internodiilor
este variabila (De la 20 mm la baza pana la 60 mm la mijloc, apoi se subtiaza, ajungand la 5 - 10
mm sub panicul). Tulpina porumbului este plina cu maduva, iar vasele conducatoare de seva se
gasesc dispuse neregulat in aceasta maduva.
Din nodurile de la baza, tulpina porumbului emite lastari, numiti curent ''copili''. Capacitatea de
lastarire nu este aceeasi la toate soiurile si hibrizi cultivati.
Porumbul cu talie mica se dovedeste superior ca productie, porumbului cu portul inalt, prin
faptul ca se cultiva la desnitate mai mare. Densitatea la porumb constituie una din componentele
cele mai importante ale productiei.
Reducerea inaltimii tulpinii de prorumb, dintr-o animita grupa de vegetatie, se realizeaza nu prin
reducerea numarului de internodii, ci prin scurtarea si ingrosarea lor. Numarul si marimea
frunzelor, precum si dimensiunile stiuletiilor raman aproape neschimbate.
Tulpina porumbului trebuie sa prezinte o mare rezistenta la cadere. Caderea porumbului
aduce prejudicii mari recoltarii mecanizate si productiei.
Frunzele porumbului sunt mai mari decat la cerealele paioase. Limbul lat-lanceolat, poate
atinge lungimea de 50-80 cm, iar latimea de 4 - 12 cm. Nervura mediana a frunzei este foarte

4
dezvoltata pe toata lungimea ei. Marginile limbului cresc mai repede decat partea dinspre
nervura mediana, motiv pentru care ele se onduleaza, dand astfel frunzei o mai mare elesticitate.
Pe fata superioara, in epiderma, se gasesc numeroase celule buliforme. In conditii de seceta,
acestea pierd apa, din cauza careia limbul se rasuceste spre interior. Prin acest proces, planta isi
reduce foarte mult suprafata de transpiratie. isi mareste deci rezistenta la seceta; conditiile
ecologice au mare influenta asupra marimii suprafetei de asimilare si a productivitatii frunzelor.
Fara indoiala, prin cresterea densitatii culturii de porumb, la o nutritie minerala si
umiditate corespunzatoare creste si suprafata foliara. Depasirea limitei optime a indicelui
suprafetei foliare atrage insa dupa sine o evidenta reducere a intensitatii procesului de
fotosinteza, cresterea sensibilitatii plantelor la cadere, cresterea insemnata a procentului de plante
sterile. Ca atare se cer cunoscute si respectate densitatile optime pentru toate soiurile si toti
hibrizii si in toate conditiile de umiditate si nutritie minerala, adica densitatile care asigura
indicele suprafetei foliare optime pentru situatiile date.
Ritmul de crestere cel mai accentuat al suprafetei foliare se inregistreaza la circa 35 de zile
dupa rasarit, adica din momentul inceperii alungirii intensive a internodiilor, prin aparitia de
frunze noi si prin dezvoltarea acestora. Dinamica suprafetei foliare inregistreaza un maximum
dupa inflorire. In continuare suprafata foliara creste, datorita in primul rand iesirii din functiune a
frunzelor aflate pe treimea inferioara a tulpinii. Durata activitatii unei frunze de porumb depinde
de timpul in care s-a format. Primele frunze au o activitate mai scurta si ele joaca un rol de mare
importanta pentru primele etape in organogeneza porumbului. Urmatoarele frunze au o durata
foarte lunga, o suprafata de asimilare mai mare si ele joaca rolul de baza in evolutia procesului
de formare a recoltei. Frunzele tinere asimileaza si acumuleaza mai multa substanta uscata la
unitatea de suprafata decat frunzele mai batrane. Productivitatea marita a frunzelor tinere situate
la etajele superioare se explica numai printr-o iluminare mai buna si printr-o asimilare mai
intensa a bioxidului de carbon, dar si printr-un continut ridicat de azot si fosfor, care participa la
formarea substantelor plastice.
In lanurile de porumb cu frunze orizontale, lumina solara patrunde in intregime numai
pana la frunzele superioare, frunzele de la baza beneficiand de mai putina lumina. In pozitie mai
erecta a frunzelor, lumina patrunde mai adanc si suprafata foliara ce beneficieaza de mai multa
lumina creste. In acest fel, se creaza conditii pentru o activitate fotosintetica mai mare si deci
pentru producerea unei cantitati mai mare de substanta uscata. Reducerea unghiului de insertie a
frunzei permite marirea densitatii de plante la hectar, fapt care atrage dupa sine cresterea
insemnata a productiei. Frunzele de porumb fara ligula formeaza cu tulpina un unghi aproximativ
10 grade, in timp ce frunzele cu ligula sunt asezate aproape orizontal.
Numarul de frunze constituie un criteriu din cele mai importante pentru determinarea
perioadei de vegetatie a porumbului. Formele timpurii au un numar mai mic de frunze in
comparatie cu formele semitimpurii sau tardive. Se cunoaste ca perioada de vegetatie a
porumbului este puternic influentata de temperatura. Numarul de frunze nu este insa influentat de
acest factor. El constituie o insusire specifica a soiului sau hibridului, care nu se modifica in
functie de conditiile anului de cultura.
Se constata ca, prin cresterea temperaturii medii in perioada rasarit - inspicat, de la 17,4
la 22,1 grade (diferenta 4,7 grade), durata acestei faze s-a redus de la 70 de zile la 47 zile
(diferenta 23 zile). Sub influenta acestor conditii insa, numarul de frunze a ramas neschimbat. In
schimb, durata timpului in care s-a format o frunza s-a scurtat de la 4,38 zile la 2,92 zile
(diferenta 1,46 zile). Ritmul de aparitie a frunzelor la soiurile si hibrizii de porumb, indiferent de
durata lor de vegetatie, este practic acelasi. La un numar de 30 de soiuri si hibrizi cu durata de

5
vegetatie foarte diferita, timpul mediu de formare a unei frunze a fost de 3,9 zile. Cu cat numarul
de frunze este mai mare, cu atat numarul de zile de la rasarit pana la inspicare va fi si el mai
mare. Diferenta, in zile, intre hibrizii sau soiurile tardive si hibrizii sau soiurile tardive va fi egala
cu diferenta numarului de frunze inmultita cu numarul de zile necesar pentru aparitia unei frunze.
Folosind numarul de frunze ca indice al duratei perioadei de vegetatie a porumbului putem
clasifica hibrizii astfel:
- Foarte precoci, sub 13 frunze.
- Precoci, 13,1 - 14 frunze.
- Medio-precoci, 14,1 - 16 frunze.
- Medii, 16,1 - 18 frunze.
- Medio-tardivi, 18,1 - 20 frunze.
- Tardivi, 20,1 - 22 frunze.
- Foarte tardivi, peste 22 frunze.
Este necesara precizarea ca numarul de frunze se schimba la plantele de porumb numai
sub influenta fotoperiodismului. Aceasta schimbare este insa mai evidenta numai la o mare
deplasare a zonei de cultura, mai precis la o deplasare de 4 - 7 grade latitudine, in functie de soi
sau hibrid. Numarul de frunze ramane deci o insusire proprie soiului sau hibridului cultivat si el
nu sufera variatii sub influenta factorilor meteorologici.
Inflorescentele. Porumbul este o planta unisexual-monoica. Florile mascule sunt grupate
intr-o inflorescenta de forma unui panicul, situata terminal pe internodul superior al tulpinii.
Lungimea inflorescentei varieaza intre 15 si 20 de cm, iar diametrul intre 10 si 20 cm. Paniculul
este compus dintr-un ax principal pe care se prind 10 - 40 ramificatii laterale. Spiculetele inserate
pe ramificatii si pe portiunea terminala a axului principal, sunt biflore (rareori uniflore) si
nearistate. Glumele sunt de aceeasi lungime cu spiculetele, mai mult sau mai putin pubescente,
verzi, sau cu nuante de roz-violaceu. Lodiculele sunt mici, aproape patrate, carnoase.
In momentul infloririi, filamentele se alungesc, din care cauza anterele ies afara din floare,
depasind cu mult glumele si paleile.
Grauciorii de polen sunt de forma sferica si foarte mari pentru familia gramineelor(80- 145
microni). Numarul de graunciori de polen produs de fiecare antera ajunge la 2.000. O singura
inflorescenta produce in jur de 14 milioane graunciori de polen, pentru fiecare ovul revenind cate
2.000. Dupa unii autori, cantitatea de polen produsa de o inflorescenta este mult mai mare,
pentru fiecare ovul revenind pana la 20.000 de graunciori. Dupa unele datele, obtinute in tara
noastra, cantitatea de polen produsa de o planta in conditii de seceta varieaza intre 4.125 si 6.355
mg la hibrizi dubli si 4.138 - 4.542 mg la hibrizi simpli. Cantitatea maxima de polen produsa de
o planta se inregistreaza in ziua a treia de la inceputul infloritului. In timpul zilei, eliberarea
maxima de polen are loc intre orele 7:30 si 9.
Temperaturile ridicate si insuficienta apei determina reducerea cantitatii de polen produse
de o planta de porumb. Aceste conditii determina si reducerea capacitatii fecundative a
polenului. Inflorescenta barbateasca apare inaintea celei femeiesti. Deschiderea anterelor are loc
inainte de inflorirea florii femeiesti cu 5 - 7 zile. Aceasta diferenta poate ajunge la 10 si chiar la
20 de zile in conditii de seceta si temperaturi ridicate. In asemenea situatii, in lanul de porumb
raman multe plante sterile.
Florile femeiesti sunt grupate in inflorescenta spic, cu axul mult ingrosat (''spadix'').
Glumele in partea lor inferioara sunt ingrosate, cornoase, iar in partea superioara mai subtiri,
transparent-membranoase. Paleile sunt subtiri, membranoase, hialine, sau de culoare rozacee,
rosie sau violacee. Dupa indepartearea boabelor, glumele persista pe ciocalau (rahisul ingrosat).

6
 Spiculete sunt biflore, insa fertila este o singura floare, de regula cea superioara. Acesta
la inceputul formarii ei consta dintr-un geneceu, trei stamine rudimentare si doua lodicule.
Staminele si lodiculele dispar in cursul evolutiei florale, asa incat in timpul infloririi nu mai
ramane decat gineceul. Ovarul este monocarpelar si uniovular. Stigmatele (''Matasea
porumbului'') sunt lungi (10 - 15 sau chiar 75 cm la florile inferioare), verzi sau colorate.
Stigmatul este receptiv pentru polen pe toata lungimea lui.
In timpul infloririi stigmatele tuturor florilor ies din panusi si se alungesc sub forma unui
smoc de peri. Cresterea lor se opreste la 24 de ore dupa polenizare. In cazul cand polenizarea nu
se produce, stigmatele continua sa se alungeasca, putand atinge uneori 50 - 75 cm. Capacitatea
lor de receptivitate pentru polen dureaza insa numai 6 - 10 zile.
Spiculetele formeaza pe inflorescenta, randuri longitudinale, drepte, de obicei regulate,
uneori insa in spirala, sau neregulate. Numarul de randuri, intodeauna cu sot, variaza de la 8 la
20 si chiar mai mult. O inflorescenta de dimensiuni mijlocii poarta 700 - 800 de spiculte.
Inflorescenta, in intregimea ei, este protejata de panusi (tecile unor frunze modificate). Ele sunt
bine stranse de stiulete la unele forme si se desfac usor la altele, caracteristica care prezinta o
deosebita importanta pentru recoltarea mecanizata.
Stiuletele de porumb se prinde pe un penducul, mai mult sau mai putin dezvoltat, considerat ca o
ramificatie a tulpinii. Sunt cazuri cand penduculul prezinta 1 - 2 sau chiar mai multe internoduri.
Usurinta desprinderii stiuletului de penducul constituie, de asemenea, o insusire importanta in
cazul recoltarii mecanizate.
Stiuletele matur este lung de 3 - 50 cm si are diametrul de 1,5 - 6 cm. Are forma cilindrica,
cilindro-conica sau fusiforma. Exista o mare variabilitate a marimii si formei stiuletilor. In
functie de marime, greutatea stiuletilor este de 50 - 500 g. Inflorescentele femele iau nastere in
jumatatea inferioara a tulpinii de porumb, pe noduri, la subtioara frunzelor, din muguri axilari
care se formeaza in cursul cresterii. Inlatimea de insertie a stiuletului este o insusire de soi sau
varietate. O insertie inalta caracterizeaza formele tardive. Plantele cu astfel de insertie au o
rezistenta mai slaba la cadere, dar se preteaza mai bine la recoltatul mecanizat. O planta de
porumb formeaza unul sau mai multi stiuleti. Primul care apare este stiuletele superior. Acesta
este si cel mai bine dezvoltat. Caracteristic culturilor obisnuite de porumb este formarea pe
planta a unui singur stiulete, bine dezvoltat. In conditii foarte favorabile de cultura, un numar
insemnat de plante formeaza si pe cel de al doilea. La un numar foarte redus de plante se poate
dezvolta si cel de al treilea stiulete. Procentul plantelor cu trei stiuleti este cu totul neinsemnat.
Exista insa unele varietati de porumb care formeaza un numar mult mai mare de stiuleti. Acestia
insa nu se dezvolta si raman sub forma de foite (''profile''), incluse in teaca frunzei. De remarcat
ca unele noduri inferioare (2 - 6) sunt lipsite de muguri axilari, deci la acestea nu se pot forma
stiuleti. Nodurile fara muguri corespund cu internodurile a caror sectiune este ovala si rotunjita,
fara jgheab longitudinal. Formarea unui numar mai mare de stiuleti la porumb este conditionata
de factorii de mediu si de factorii genetici.
Bobul de porumb ca si boabele altor cereale, este o cariopsa (Fruct uscat indehiscent). El
prezinta o foarte mare variabilitate privind dimensiunile, greutatea, forma si culoarea. Se
mentioneaza lungimi cuprinse intre 2,5 si 22 mm, latimi intre 3 si 18 mm, grosimi de 2,7 - 8 mm,
masa a 1.000 de boabe intre 30 si 1.200 g. Forma si marimea boabelor varieaza chiar pe acelasi
stiulete. Sunt mai mici boabele dinspre varf si mai neregulate ca forma boabele dinspre baza.
Culoarea bobului rezulta din suprapunerea culoriilor proprii ale pericarpului, stratului
aleuronic si endospermului. Pericarpul poate fi galben deschis, portocaliu, brun, rosu, visiniu sau
violaceu. Culoarea stratului aleuronic variaza de la incolor la galben, brun visiniu sau violaceu.

7
Endospermul poate fi de culoare alba, galben deschis sau inchis. Uneori pe acelasi stiulete de
porumb se intalnesc boabe ce se abat mult din punctul de vedere al culorii, de la culoarea
specifica soiului. Aceste abateri, numite xenii, sunt determinate de transmiterea unor caractere
ale plantei ''tata'' chiar in anul incrucisarii.
Consistenta bobului, caracterul suprafetei, culoarea si forma sunt mult folosite in sistematica
porumbului.
La boabele de porumb se intalneste frecvent fenomenul de fisurare, fenomen considerat
aproape unanim a fi de natura fiziologica, ereditara sau hidrostatica. Acest fenomen este foarte
raspandit, iar procentul de seminte fisurate variaza de la hibrid la hibrid si cu conditiile climatice
anuale. Procentul de boabe fisurate este mai mare la hibrizii tardivi. Fisurarea boabelor de
porumb atrage dupa sine o serie de neajunsuri: pierderi de productie, care se pot ridica la 40 -
50% din boabe fisurate; reducerea rasaririi in camp, din cauza infectarii semintelor prin fisuri cu
ciuperci din sol; aparitia de germeni anormali datorita patrunderii prin fisuri a fungicidelor
mercurice cu care se trateaza semintele pentru semanat; aparitia de toxicoze alimentare la
animale si oameni cand in porumbul consumat intra o proportie mare de boabe fisurate. Este
important sa se mentioneze ca in comparatie cu hibrizii vechi, hibrizii noi care se dau in cultura
au gradul de fisurare a boabelor mult mai redus.
Structura anatomica a bobului de porumb este foarte asemanatoare cu structura bobului de
grau. Raportate la greutate totala, diferitele parti ale bobului de porumb reprezinta: invelisul 7 -
10%; stratul aleuronic 8 - 12%; endospermul 70 - 75%; embrionul 10 - 12%. Spre deosebire de
grau, la bobul de porumb invelisul semintei este constituit dintr-o menbrana subtire,
semipermeabila, iar embrionul este mult mai dezvoltat (10 - 12%, fata de 2 - 3%).

CERINTE FATA DE CLIMA SI SOL

Porumbul, datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, se cultivă azi în nord

până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în Noua Zeelandă), iar pe altitudine
ajunge până la 4200 m în Bolivia.
Temperatura. Seminţele germinează la 8-10°C. La temperaturi mai scăzute în sol are loc
putrezirea boabelor, datorită atacului ciupercilor saprofite, instalarea lor fiind favorizată şi de
procesul de exosmoză a produselor de hidroliză a amidonului.
La temperatura de 15-18oC porumbul răsare în 8-10 zile. Temperatura de creştere a
porumbului este cuprinsă între 10-30oC. Astfel, temperaturile mai coborâte se echivalează cu
10oC, iar cele mai ridicate se egalează cu 30oC. (C. Vasilică, 1991, citat de L.S. Muntean şi
colab., 1995).
Hibrizii timpurii au ritm de creştere mai ridicat încă de la încolţire astfel încât răsar mai
repede. (P. Parşan şi colab. 1997).
Temperaturile scăzute după semănat influenţează negativ creşterea rădăcinii şi a tulpinii.
Brumele distrug frunzele tinerelor plante, iar temperaturi de -4 grade pot distruge planta.
Variaţiile termice mari zi-noapte determină reducerea ritmului de creştere al plantelor.
În perioada de înflorire-fecundare, optime sunt temperaturile medii de 22-23℃ şi o umiditate
relativă a aerului de 70-80%. În această perioadă temperaturile scăzute, cele ridicate (peste 35℃)
şi seceta sunt extrem de dăunătoare, reducând viabilitatea polenului şi receptivitatea stigmatelor.
În perioada de fecundare-coacerea boabelor, temperaturile de peste 35℃ însoţite de seceta
solului şi cea atmosferică determină fenomenul de şiştăvire a boabelor.

8
 Umiditatea. Porumbul are cerinţe ridicate faţă de apă fiind în acelaşi timp şi o plantă
rezistentă la secetă. Pentru germinare boabele absorb 27-34% apă din masa bobului uscat.
Consumul maxim se înregistrează în perioada dinaintea apariţiei paniculelor – începutul coacerii
în ceară, timp de circa 50 de zile. Consumul maxim se înregistrează la începutul înfloririi şi
următoarele 10 zile, când consumul este de 1,5-4,5 litri/plantă/zi. În perioada umplerii boabelor
lipsa de umiditate poate determina şiştăvirea.
Lumina. Porumbul este o plantă de zi scurtă, creşte bine la lumină intensă. Energia chimică din
întreaga biomasă poate reprezenta 5-6% dinenergia solară incidentă pe sistemul foliar din care
cca. 50% poate fi în boabe.
Solul. Nu are pretenţii deosebite faţă de sol, rezultatele cele mai bune se obţin însă pe soluri
fertile, structurate, cu textură lutoasă, luto-nisipoase, cu pH 6,5-7. Porumbul se cultivă şi pe
soluri mai slab fertile. Printr-o fertilizare corespunzătoare se pot obţine rezultate foarte bune.
Mai puţin favorabile sunt solurile tasate, compacte, care menţin multă umiditate şi care necesită
lucrări specifice (afânare adâncă).
Zone ecologice. Principalul criteriu de zonare îl reprezintă constanta termică. Aceasta, în cazul
porumbului, se obţine prin însumarea temperaturilor mai mari de 10°C pe întreaga perioadă de
vegetaţie. Pe baza constantei termice a fiecărei zone (temperaturi mai mari de
10°C) s-au stabilit în ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului.
Zona I cuprinde arealul în care constanta termică este de 1.400-1.600°C. În această zonă sunt
cuprinse: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi partea de sud a Podişului Moldovei, Câmpia de
Vest (jud. Timiş, Arad, Bihor).În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă
cu hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II-a cuprinde arealul în care constanta termică este cuprinsă între 1.200–1.400°C. Zona
include:. În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%, hibrizii
mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a se întinde pe suprafeţele unde constanta termică are valori cuprinse între 800°-
1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale Carpaţilor Meridionali şi Orientali, Podişul
Transilvaniei, Depresiunea Maramureşului. În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la
circa 75% din suprafaţa cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii. Potenţialul
termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie cea mai lungă, trebuie să fie,
însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai mari de 10°C), eliminându-se, astfel, riscul
neajungerii la maturitate.