Prin radiatie intelegem atat radiatia emisa ca rezultat al instabilitatii nucleare ( alfa, beta,

gama, neutron), cat si radiatia electromagnetica cum sunt microundele si razele X.

Radiatia electromagnetica este forma de propagare in spatiu a energiei unui camp electric
( E) si magnetic (B), care oscileaza cu aceeasi perioada (T) sau frecventa (V) in planuri
perpendicular atat pe directia de propagare cat si unul pe celalalt.
Radiatiile electromagnetice au un character dualist, ele reprezentand unde (propagarea in
spatiu a unei miscari oscilatorii), cat si corpusculi – fotoni, a caror energie si impuls sunt proprii
pentru fiecare radiatie. Orice radiatie electromagnetica este, simultan, atat unda cat si corpuscul.

Clasificarea radiaţiilor:

I). În funcţie de natura lor:

a). Radiaţii electromagnetice – reprezintă forma de propagare în spaţiu a câmpului

electromagnetic sub formă de undă transversală.
b).Radiaţii elastice – reprezintă forma de propagare sub formă de unde longitudinale a vibraţiilor
unui mediu elastic.
c).Radiaţiile corpusculare (α, β, protonii, neutronii) – reprezintă fascicule (fluxuri) de particule
încărcate electric de mare energie (viteză), emise ca rezultat al instabilităţii nucleului, deci
radiaţii nucleare.

II).În funcţie de energie şi de impactul lor asupra substanţei:

a).Radiaţiile ionizante, sunt radiaţii de mare energie (E > 5eV), capabile să producă ionizarea
(radiaţiile X, α, β, γ )
b).Radiaţiile neionizante, sunt radiaţii de energie mică, insuficientă pentru a produce fenomenul
de ionizare (radiaţiile IR, VIS, UV) Undele electromagnetice sunt unde transversale, vectorul
camp electric E şi vectorul câmp magnetic B oscilează în fază, fiind perpendicular între ei şi
totodată perpendiculari pe vectorul viteză de propagare a undei. Undele electromagnetice se
propagă în vid (aer) cu viteză finită şi constantă, c ≈ 3∙108m/s. Mărimile ce caracterizează o undă
electromagnetică sunt: frecvenţa υ , perioada T, lungimea de undă în vid

λ0 = c∙T = c / υ .

Orice radiaţie electromagnetică este caracterizată prin viteza de propagare (v) respectiv
prin lungimea de undă (ƛ). În cazul propagării în vid, toate radiaţiile electromagnetice au aceeaşi
viteză (notată cu c ≈ 3∙108m/s), însă la trecerea dintr-un mediu în altul atât viteza cât şi lungimea
de undă a radiaţiilor se schimbă. Ceea ce rămâne constant este frecvenţa (deci şi perioada
oscilaţiilor) acestea fiind caracteristici ale sursei şi nu ale mediului de propagare.
Radiaţiile electromagnetice au lungimi de undă de la 103 m, până la 10-15 m, dar atât
proprietăţile lor fizice cât şi efectele biologice sunt foarte diferite în funcţie de lungimea de undă
.

Energia radiaţiilor electromagnetice în funcţie de lungimea de undă

Energia radiatiilor este cuantificata prin relatia:

E hhc / 

în care: h = 6,626.10−34 Js reprezintă o constantă universal (constanta lui Planck)
În afară de energia E = h, un foton posedă şi impulsul p = h/.
Din gama radiaţiilor electromagnetice, radiaţia solară este esenţială
pentru biosferă. Fluxul de energie radiantă intercepat de atmosfera pământului este de
1,4103 𝑚2 .Radiaţia primită la limita superioară a atmosferei are un spectru larg de
lungimi de undă, cuprins între 200 nm şi 2000 nm adică din ultravioletul (UV) extrem în
infraroşu (IR) îndepărtat.
În substanţa care absoarbe lumina (vizibilă sau invizibilă) se produc diferite
transformări. Aşa sunt, de exemplu, reacţiile fotochimice produse de lumina vizibilă,
între care un loc important îl ocupă fotosinteza plantelor verzi, reacţiile care stau la baza
vederii şi fenomenul de fotoluminiscenţă. Ionizarea (dată de radiaţiile X şi ) se produce
când energia fotonilor smulge electroni din atom.


 
Lumina absorbită poate activa anumite procese sau inactiva unele substanţe active,
organite celulare, virusuri etc. În majoritatea cazurilor împărţirea pe regiuni în scara undelor
electromagnetice este convenţională. Criteriul lungimii de undă este asociat cu cel al
mecanismului de producere.
Dacă undele se obţin prin oscilaţii electrice, atunci ele se numesc unde hertziene; dacă
sunt obţinute prin radiaţii termice (calorice), poartă numele de unde infraroşii. Se constată însă
că undele infraroşii de lungime de undă  mai mare, se întrepătrund cu undele
electromagnetice (hertziene) de lungime de undă mică. Aceeaşi întrepătrundere se constată şi
între radiaţiile ultraviolete cu mic şi radiaţiile Roentgen cu  mare (radiaţii X).
Denumirea acestora depinde de metoda de excitare a atomului; dacă se obţin într-un tub
Crookes, ele poartă numele de radiaţii Röntgen, iar dacă se obţin într-o lampă cu vapori de
mercur ele se numesc radiaţii ultraviolete.
În zona lungimilor de undă mici, dincolo de radiaţiile Röntgen, se află radiaţiile  emise de
substanţele radioactive. Întreaga scară a undelor electromagnetice influenţează procesele
vitale (Fig. 31).

Acţiunea biologică a radiaţiilor de lumină vizibilă

Radiaţiile vizibile sunt cuprinse între lungimile de undă de 400750 nm şi au energie

cuprinsă între 3,02 1,65 eV. Lumina vizibilă influenţează atât comportamentul plantelor cât
şi animalelor.
Lumina albă influenţează nutriţia, mişcarea şi dezvoltarea organismelor vii. Nutriţia
plantelor este inseparabilă de fotosinteză. Unele alge, unele animale unicelulare şi pluricelulare
se deplasează sub acţiunea luminii (fototactism). Există şi organe în creştere care se îndreaptă
spre lumină ca de pildă, vârful plantelor (fototropism). Floarea soarelui se orientează
permanent spre soare. Dezvoltarea plantelor este şi ea influenţată de lumină. Plantele ţinute la
întuneric sunt lungi, subţiri şi lipsite de clorofilă.
Animalele au o sensibilitate inegală faţă de lumină. O iluminare prea intensă produce
leziuni ale tegumentelor: pielea expusă intempestiv la soare capătă un eritem, numit
actinodermită, urmată de descuamare şi ulterior, de o pigmentare durabilă a pielii.
Actinodermita se produce sub acţiunea radiaţiilor de lungime de undă mai mică (albastre,
violete). Prin atingerea centrilor nervoşi pot apărea insolaţii. Iluminarea prea intensă a ochiului
poate produce conjunctivită, oftalmii. Pentru protecţia ochiului, persoanele care trebuie să
lucreze mult timp la lumină intensă (sudorii, regizorii de teatru etc.) trebuie să utilizeze ochelari
coloraţi de protecţie. Un mijloc natural de protective a retinei îl constituie absorbţia radiaţiilor
violete şi ultraviolete de către diferitele medii ale ochiului, în special de către cristalin.
Lumina are şi o acţiune bactericidă (mai ales la mici). Apa expusă la soare este
purificată. Numărul microbilor din apa unui râu este mai mic ziua decât noaptea (Pasteur). În
doze moderate, lumina are însă o acţiune trofică asupra animalelor superioare. Menţinerea lor
la întuneric produce anemie, tetanie şi rahitism. Sub acţiunea luminii, în piele protovitamina D
se transformă în vitamina D, antirahitică. Efectele biologice ale luminii vizibile (colorate) sunt
mai puţin studiate atât în ce priveşte acţiunea lor trofică, cât şi acţiunea lor de semnal.

Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii (IR)

Radiaţiile infraroşii au lungime de undă mai mare decât cea a radiaţiilor roşii. Limita
dintre vizibil (roşu) şi invizibil (infraroşu) nu este bine definită. Există oameni şi animale care pot
vedea o parte mai mare sau mai mică din spectrul infraroşu. Unele vipere au organe speciale
pentru detectarea "radiaţiilor calorice" produse de animalele cu sânge cald. Considerând, cum
s-a mai spus, în analogie cu acustica, că o octavă (gama) este domeniul în care frecvenţa se
dublează, atunci domeniul vizibil cuprinde aproape o gamă (4000 7.500 Å). Radiaţiile
infraroşii cuprind, în scara undelor electromagnetice, nouă game de lungimi de undă, între 760
nm şi 106 nm energie de 1,65 1,2.10-3 eV / foton.Cel mai obişnuit izvor de radiaţii infraroşii
este un corp cald sau încălzit. Orice sursă de lumină albă sau orice aparat de încălzit le produce
din abundenţă. Cel mai complet izvor de radiaţii infraroşii este desigur soarele.
Corpurile, de exemplu, apa, absorb în general radiaţiile infraroşii. Sarea gemă este
transparentă pentru domeniul infraroşu până la un de aproximativ 18, , de aceea, lentilele
spectroscoapelor destinate studiilor radiaţiilor infraroşii se fac din sare gemă. Denumirea de
radiaţii calorice, care li se dă uneori, este improprie. Ca şi radiaţiile vizibile sau ultraviolete,
radiaţiile infraroşii sunt absorbite de ecranele sau corpurile puse în calea lor şi energia
lor se transforma din nou în căldură. Radiaţiile infraroşii de mică lungime de undă pot fi
înregistrate pe plăci fotografice, sensibilizate cu materii colorate din grupa cianinelor, introduse
în emulsia fotografică. Din cele aproximativ nouă (game) octave, de radiaţii, cele trei game
mijlocii cuprind radiaţii emise de corpul omenesc, de sol şi de obiectele înconjurătoare.
Organismele printr-o adaptare îndelungată, nu reacţionează la aceste radiaţii.
Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii este complexă. Radiaţiile cu lungimi de undă de
0,76 1,5 sunt mai mult sau mai puţin penetrante, în funcţie de pigmentaţia şi de
temperatura pielii: cele de 1,5 5 sunt absorbite de epidermă şi dermă iar cele cu > 5
sunt absorbite la suprafaţă. Ele activează glandele sudoripare şi stimulează activitatea
nervoasă a pielii fie mărind sensibilitatea pielii, fie calmând durerile. Radiaţiile infraroşii produc
vasodilataţie şi intensifică schimbul dintre celule. Pătrunse în ţesuturi, ele se transformă în
căldură ceea ce are ca efect ridicarea locală a temperaturii.
Doze excesive de infraroşii de adecvat distrug celulele. Drojdia de bere şi bacteriile pot fi
sensibilizate la acţiunea acestor radiaţii prin materii colorante.

Acţiunea biologică a radiaţiilor ultraviolete (UV)

Radiaţiile ultraviolete sunt unde electromagnetice având > 14,4 400 nm cu energie
de 8,03 3,02 eV/foton. Cuarţul este transparent pentru ele, de aceea pentru studierea lor se
utilizează sticle de cuarţ. Cele cu lungime de undă scurtă sunt intens absorbite de diferitele
substanţe, inclusiv de proteine şi de aer. Orice sursă de lumină albă produce radiaţii
ultraviolete, în proporţie cu atât mai mare, cu cât temperatura sursei este mai ridicată; aşadar
soarele este un izvor natural de radiaţii Spectrul radiaţiilor ultraviolete se împarte în trei
regiuni spectrale:
1. ultravioletul A (aproximativ uv = 400 3,15 nm) face parte din
lumina solară care ajunge la suprafaţa pământului.
2. ultravioletul B (312 280 nm) are acţiune asupra pielii, producând un eritem urmat de
pigmentaţie;
3. ultravioletul C (280 144 nm) se mai numeşte şi abiotic, deoarece are acţiune
dăunătoare asupra materiei vii.
În atmosferă, radiaţiile ultraviolete solare, dăunătoare vieţii, sunt absorbite mai ales de
oxigen şi de ozonul din păturile superioare (14 18 km) ale atmosferei. În ultimul timp din
cauza folosirii excesive a fluorocarburii clorurate (freon) şi acumulării ei în atmosferă, stratul de
ozon este tot mai periclitat şi îşi pierde rolul unui ecran de protecţie.
Ultravioletele ionizează gazele producând fenomene de fotoluminiscenţă (fluorescenţă) şi
fenomene fotoelectrice. Marea majoritate a mediilor biologice vegetale şi animale absorb
radiaţiile ultraviolete cu o lungime de undă mai mică de 230 nm. Proteinele absorb radiaţiile cu
= 275 nm Acizii nucleici şi grăsimile sunt, de asemenea absorbante.
Menţionăm că radiaţiile ultraviolete acţionează şi asupra ochiului (oftalmia zăpezii).
Corneea transparentă opreşte o parte din radiaţii, iar cristalinul le absoarbe total. De aceea,
acţiunea prelungită a lor poate provoca leziuni grave (oftalmie actinică, cataractă) ale ochiului.
Ajungând la retină, radiaţiile ultraviolete o pot distruge provocând orbirea.
Radiaţiile ultraviolete care au un maxim în jurul = 300 nm produce cancerizarea
tegumentelor. Statistica arată că 91% din cancerele de piele se produc în zonele neacoperite de
haine.
Sub acţiunea radiaţiilor UV de = 2800 nm se produce sinteza vitaminelor D2 şi D3. În
vederea prevenirii rahitismului este suficientă o doză egală cu 1/20 din doza care produce
arsura solară a pielii, pe 200 cm2 de piele. Acţiunea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete este
intensă, exercitându-se asupra variatelor specii de microbi: streptococi, stafilococi, bacili tifici,
bacili Koch, bacili tetanici, vibrioni colerici etc. Ea se datorează absorbţiei lor la nivelul
proteinelor enzimatice şi a acizilor nucleici. Această acţiune este folosită în medicina
terapeutică şi în cea experimentală (de laborator). Plantele sunt influenţate pozitiv sau negativ
de ultraviolete în funcţie de condiţiile de aplicare, de lungimea de undă a radiaţiilor, de durată
şi de doză, de specie etc. Radiaţiile ultraviolete au şi o acţiune mutagenă asupra bacteriilor,
unicelularelor, virusurilor etc.