ECONOMIA POLITICA – STIINTA ECONOMICA TEORETICA

Economia politica sau stiinta economica de ansamblu, este o ramura a ,,stiintelor

economice’’. Termenul de ,,economie politica’’ a fost consacrat in anul 1615 ,,in Traicte de
l’oeconomie politique’’ (Tratat de economie politica, de Antoine de Montchrestien 1616) si
desemna pe atunci stiinta productiei si distributia bogatiei la nivel de tara. Tratatul a fost scris
pentru suveranul de atunci al Frantei, Ludovic al XIII- lea, tatal lui Ludovic al XIV- lea. Numele
provine de la grecescul ,,politea’’ (ordine sociala) si ,,oikonomia’’ (oikos – casa, gospodarie;
,,nomos’’ – lege).
Ideile si teoriile economice au aparut inca din Evul Mediu, insa cunostiintele economice
erau integrate in diferite sisteme de gandire. La inceput economia politica a fost cultivata de
filosofi ca: Thomas Hobbes, John Locke, Joseph Hume, oameni de afaceri si oameni politici ca:
Thomas Morus, John Temple, Benjamin Franklin.
Economia politica a fost termenul original pentru studiul productiei, actiunilor de vanzare
si cumparare si a relatiilor acestora cu legile, vamile si guvernul. Aceasta s-au dezvoltat in sec. al
XVIII- lea ca un studiu al economiei statelor. Spre deosebire de teoria fiziocratilor, in cadrul
careia pamantul era vazut ca o sursa a bunastarii tuturor, economistii care studiau economia
politica au propus ,,teoria valorii muncii’’. (introdusa pentru prima oara de John Locke si
dezvoltata mai tarziu de Adam Smith si Karl Marx) conform careia munca este o sursa reala de
valoare. Economistii preocupati de economia politica au atras atentia asupra dezvoltarii
accelerate a tehnologiei, al carei rol in relatiile economice si sociale a devenit foarte importanta.
La sfarsitul sec. al XIX-lea, termenul ,,economie politica’’ a fost inlocuit cu termenul de
economie, care a fost folosit de cei care incercau sa situeze studiul economiei pe o baza
matematica si axiomatica, in loc sa studieze relatiile structurale din cadrul productiei si
consumului.
Termenul ,,economia politica’’ este folosit pentru a se face referire la studiile
interdisciplinare din domeniile economiei, dreptului, stiintelor politice, pentru a intelege in ce
mod influenteaza institutiile politice si mediul politic, comportamentul pietei. In cadrul
,,stiintelor politice’’ termenul se refera la liberalul modern, la teoriile marxiste, realiste si
constructive in ceea ce priveste relatia dintre puterile economica si politica dintre state.
Economia politica internationala este o ramura a economiei care studiaza politicile
monetare si fiscale care au un efect asupra ,,comertului international’’. Antropologii, sociologii si
geografii folosesc termenul ,,economie politica’’ pentru a face referire la aproximarile neo-
marxiste in cazul dezvoltarii si subdezvoltarii exprimate de Andre Gunder Frank si Immanuel
Wallerstein.
În cadrul ştiinţei economice, economia politică s-a constituit şi s-a dezvoltat treptat ca
ştiinţă economică fundamentală. În zilele noastre, alături de termenul economie politică, se mai
utilizează şi termenul economie generală, economie teoretică , bazele economiei etc.
În evoluţia ştiinţei economice se disting patru faze mai importante:
a. faza preştiinţifică - cu rădăcini în gândirea antică, a fost marcată de concepţia lui Aristotel şi
Platon care, în studiile lor politice, au abordat şi problemele vieţii economice. Gândirea
economică din Evul Mediu este legată de concepţia creştină a şcolasticilor despre existenţă şi
etică (ex.: teoria preţului just, încriminarea ratei înalte a dobânzii – camăta).
b. faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (1750 - 1870), a fost inaugurată de
apariţia unui nou curent de gândire - cel fiziocrat - care a mutat analiza bogăţiei din sfera
1
circulaţiei în cea a producţiei. Această nouă orientare viza mai întâi, agricultura ca singura
ramură aducătoare de avuţie, iar apoi, sub influenţa şcolii clasice engleze şi industria. Principalul
curent de gândire din această perioadă a fost şcoala clasică engleză, cu reprezentanţii: A. Smith,
D. Ricardo şi J. St. Mill.
c. faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale ale ştiinţei economice
(1870 - 1930). Această perioadă a fost dominată de trei mari şcoli economice: Şcoala de la
Viena, Şcoala de la Lausanne şi Şcoala de la Cambridge.
d. faza contemporană de adâncire şi extindere a teoriei economice (anul 1930 - prezent).
Această fază nu respinge contribuţiile marilor economişti din secolul trecut şi din cel actual şi
dezvoltă şi completează ştiinţa economică cu elemente şi aspecte noi.

Economia politică - ştiinţă economică teoretică

Privită sub aspectul domeniului specific de studiu, al funcţiilor ei teoretice şi aplicative,
economia politică se caracterizează printr-o serie de elemente definitorii:
a. constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare
generalizată şi abstractizată a acestei realităţi şi nu o acumulare de fapte şi acte economice brute.
b. este o ştiinţă umanist-socială deoarece nu studiază procesele şi fenomenele economice în
mod izolat, individual, ci în legătură nemijlocită cu producţia, circulaţia, repartiţia şi consumul
bunurilor economice, precum şi acele raporturi sociale ce se manifestă între membrii societăţii,
prin mijlocirea societăţii.
c. este o ştiinţă social-economică - cercetează economia aşa cum se prezintă ea în lumea
contemporană, prin prisma producerii bunurilor economice, a extinderii raţionalităţii economice
asupra întregii vieţi sociale;
d. este o ştiinţă teoretică având ca sarcină de a elabora teorii, noţiuni, concepte, de a reliefa
legităţile dintre procesele şi fenomenele economice, în cadrul unor sisteme naţionale ordonate,
iar concluziile sale teoretice, sunt raportate permanent la realitatea economică, precum şi
comparate cu realizările din celelalte ştiinţe;
e. este o ştiinţă economică sistemică, deoarece îşi conturează domeniul de studiu în unitatea sa,
independent de unghiul de abordare al uneia sau alteia dintre problemele tratate.
f. oferă un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau noţiuni
fundamentale, de concepte, legi economice, de metode şi tehnici de analiză, care servesc ca
instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică.

Obiectul de studiu al economiei politice

Din numeroasele definiţii date economiei politice, amintim:
- economia politică este o disciplină ce studiază "administraţia patrimoniului cetăţii" (Antoine
Montchreten);
- ştiinţă care studiază producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei (economiştii clasici);
- ştiinţă a schimbului (J.P. Say);
- economia politică reprezintă tehnica alocării resurselor rare, prin folosirea alternativă a acestora
(marginaliştii);
- ştiinţă care studiază comportamentul uman precum şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi
resursele rare, în utilizări alternative (Lionel Robinsn);

2
- ştiinţa administrării resurselor rare dintr-o societate umană, studiind formele pe care le iau
comportamentele umane şi conduitele sociale, în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele
ce se propun de a reduce tensiunea care există, în dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale
subiecţilor economici (L. Barre);
- ştiinţa care cercetează cum oamenii decid, folosind sau nu moneda, de a afecta resursele
productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le
distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie
societatea (P. Samuelson);
- ştiinţă a relaţiilor de producţie şi a legilor economice în evoluţia lor istorică (K. Marx) etc.
Principalele funcţii ale economiei politice sunt: - cognitivă – de cunoaştere a realităţilor
economice;
- instructiv-educativă, de formare şi educare a tinerilor în spiritul unei gândiri şi acţiuni
economice constructive;
- normativă – bazată pe fundamentarea strategiilor şi politicilor economice.

Metoda economiei politice

Orice ştiinţă trebuie să aibă un obiect de studiu şi metodă. În economia politică, metoda
reprezintă modul sistemic de cercetare şi interpretare a realităţii economice, adică ansamblul de
procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului economic obiectiv. Sub acest
aspect, metoda economiei politice constituie un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de
cercetare, menite să ducă la lărgirea cunoaşterii, să descopere noi adevăruri, să rezolve eficient
cât mai multe probleme practice.
Dintre procedeele care caracterizează metoda economiei politice menţionăm:
Abstractizarea - presupune ca, în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice să se ia în
considerare numai ceea ce este dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstracţie de aspecte
ale realităţii analizate, care sunt neesenţiale şi nenecesare cunoaşterii esenţei. Analiza inductivă -
reprezintă un procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale, aşa cum sunt ele, spre
gândirea abstractă, spre generalizarea ştiinţifică, sau modul de a raţiona de la particular la
general. Analiza deductivă - constă în modul invers, adică de a porni de la teze teoretice, de la
generalizări, la fapte concrete, unde se pot infirma sau confirma tezele teoretice respective, ea
fiind modul de raţionare de la general la particular.
Metoda istorică - presupune luarea în considerare a faptelor realităţilor, în desfăşurarea lor
istorică, cu detaliile şi meandrele care au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce
reprezintă logicul mişcării economice. În sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare
ştiinţifică, se înscrie şi analiza, care poate fi calitativă, statică şi dinamică, la nivelul
microeconomic (microanaliză) şi la nivelul macroeconomic (macroanliză). Analiza cantitativă
presupune determinări cantitative, măsurare, cuantificare, evaluare în expresie bănească sau în
unităţi naturale (fizice) a cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor activităţii economice etc.
Analiza cantitativă înseamnă că pornind de la schimburi cantitative, de la creşteri de exemplu ale
producţiei, productivităţii, eficienţei economice etc., cercetarea ştiinţifică să surprindă şi
schimbări de ordin calitativ.
Deşi analiza este actul cel mai important în procesul cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice, ea
trebuie completată totuşi cu sinteza, care înseamnă cunoaşterea, pe baza reunirii mintale a
elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele. Analiza şi sinteza alcătuiesc
o unitate, în care analiza este momentul prim, iar sinteza momentul final. Obiectul de studiu al
3
ştiinţei economice - economiei politice – trebuie privit în dinamica sa, deoarece şi viaţa
economică se află într-o mişcare, transformare.

ECONOMIA - COMPONENTA PRINCIPALA A SOCIETATII UMANE

Produs istoric al unei dezvoltari indelungate si contradictorii, economia lumii

contemporane, constituie un domeniu principal al realitatii, un subsistem important al societatii,
o componenta a progresului umanitatii.