Sunteți pe pagina 1din 153

Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Capitolul 6

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ


EXACTITATEA REZULTATELOR
EXPERIMENTALE

Factorii care influenţează rezultatele obţinute în


parcelele experimentale sunt: forma parcelei, mărimea
parcelei, numărul de repetiţii, influenţa marginilor frontale,
influenţa marginilor laterale, influenţa golurilor, distribuţia
variantelor în cadrul blocului experimental, metoda de aşezare,
etc.

Forma parcelei este determinată de metoda de aşezare


a experienţei, lăţimea maşinilor agricole care vor fi utilizate şi
de specia cu care se lucrează. La alegerea formei parcelelor se
va avea în vedere evitarea influenţei marginilor laterale sau
frontale, a parcelelor vecine şi a golurilor. Pentru experienţele
cu soiuri se va urmări evitarea hibridărilor spontane între
soiurile plantelor autogame, lăsându-se spații de izolare între
variantele ocupate cu genotipuri diferite.
Pentru experienţele aşezate în pătrat latin se vor
utiliza parcele de formă pătrată, mai ales, atunci când terenul
pe care este plasată experienţa este suficient de uniform din
punct de vedere al fertilităţii.
În situaţia în care se folosesc parcele de formă
dreptunghiulară se are în vedere raportul între lăţimea şi
lungimea acestora, cele mai favorabile raporturi fiind
cuprinse între 1/4 şi 1/10 (S ă u l e s c u, N.A, S ă u l e s c u,

64
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

N.N, 1967). Acest raport este determinat şi de lăţimea de


lucru a agregatelor cu care se lucrează în câmpurile
experimentale precum şi de mărimea suprafeţei destinate
câmpului respectiv.
Aşa cum menţionează I v a ş c u, et al., (2015), lăţimea
parcelelor trebuie aleasă de aşa manieră încât, după
efectuarea eliminărilor laterale (influenţa marginilor sau
parcelelor vecine), să rămână un număr suficient de rânduri
care să asigure capacitatea de producţie reală a plantelor din
parcela experimentală. De asemenea, la stabilirea lăţimii
parcelelor, în special pentru experienţe de ameliorare, trebuie
avută în vedere reducerea încrucişărilor spontane care, în
cazul parcelelor lungi, sunt mult mai frecvente. Din aceste
considerente, întotdeauna, pentru experienţele de ameliorare,
raportul între lungimea şi lăţimea parcelei va avea o valoare
mai mică în comparaţie cu experienţele în care se urmăresc
tehnologii de cultură.
Dacă nu există alte restricţii, în experienţele de câmp
se preferă parcelele dreptunghiulare din mai multe
considerente, printre care amintim:
- eventualele erori determinate de neuniformitatea
terenului sunt mai bine controlate dacă parcelele sunt
dreptunghiulare, în comparaţie cu forma pătrată;
- se elimină diferenţele prea mari între producţiile
înregistrate în diferitele parcele experimentale, ca urmare a
apropierii în spaţiu a parcelelor – repetiţii;
- dacă terenul este mai puţin uniform în ceea ce
priveşte fertilitatea, se recomandă ca latura lungă a parcelei
să fie orientată pe direcţia celei mai mari variaţii;
- facilitează amplasarea culturilor comparative, a
lucrărilor de întreţinere şi a observaţiilor care se fac pe
parcursul peroadei de vegetaţie;
- conduce la o micşorare a suprafeţelor necesare
datorită drumurilor mai scurte între blocuri şi reducerii
mărimii eliminărilor frontale.

65
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

După S ă n d o i u, (2012), practic, alegerea formei


unei parcele experimentale se face în funcţie de următoarele
elemente:
- lăţimea maşinii de semănat sau plantat;
- lăţimea maşinii de recoltat care trebuie să
depăşească lăţimea suprafeţei recoltabile;
- forma şi mărimea suprafeţei de teren destinate
câmpului experimental;
- metoda de aşezare a experienţei în teren;
- asigurarea unei situaţii de „masiv de plante” astfel,
încât, plantele din experinţă să aibă condiţii de
cultură apropiate cu cele din producţia obişnuită.

Mărimea parcelei se alege în aşa fel încât să asigure, pe


de o parte, o precizie cât mai mare a rezultatelor obţinute iar,
pe de altă parte, să realizeze şi o utilizare eficientă a terenului
folosit.
I v a ş c u, et al., (2015), arată că principiul
fundamental în alegerea mărimii parcelei experimentale este
asigurarea posibilităţilor de executare a tuturor lucrărilor ca
şi în condiţii de producţie iar, după efectuarea eliminărilor
laterale şi frontale, să rămână un număr suficient de plante
recoltabile pentru a se putea valorifica rezultatele obţinute.
În urma cercetărilor efectuate în domeniul tehnicii
experimentale s-a constatat că odată cu creşterea suprafeţei
parcelelor, în anumite limite, se realizează o reducere a erorii
experimentale.
Este recunoscut faptul că utilizarea unor parcele
experimentale cu dimensiuni mari este, întotdeauna, mai
eficientă şi mai exactă în comparaţie cu parcelele mici.
Astfel, S ă u l e s c u N. A. şi S ă u l e s c u,
N. N. (1967), precizează că odată cu creşterea suprafeţei
parcelei experimentale se constată o reducere a erorii până la
suprafaţa de 100 m2, după care, aceasta scade mai puţin. De
asemenea, autorii menţionează că eroarea scade mai mult
dacă parcelele se măresc prin lungirea lor. În sfârşit, s-a

66
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

constatat că această regulă nu este valabilă pentru terenurile


cu un grad mai mare de neuniformitate la care, odată cu
creşterea suprafeţei parcelei, scăderea erorii este
nesemnificativă. În practică, se folosesc totuşi parcele mai
mici, deoarece eroarea experimentală poate fi controlată prin
numărul de repetiţii.
De asemenea, folosirea parcelelor mici este preferată şi
din următoarele considerente:
- un teren cu dimensiuni mai reduse şi uniform din
punct de vedere al fertilităţii solului poate fi identificat mult
mai uşor comparativ cu suprafeţele mai mari;
- un număr mai mare de repetiţii pe o suprafaţă mai
redusă poate conduce la un control mai bun al erorii
experimentale şi, implicit, la obţinerea unor rezultate mai
veridice faţă de suprafeţele mari;
- lucrările de întreţinere a culturilor şi observaţiile în
timpul perioadei de vegetaţie se pot face cu un volum mai
redus de muncă şi, prin urmare, cu costuri mai mici;
- pentru fazele de început ale programelor de
ameliorare, când cantitatea de material biologic pentru fiecare
variantă este destul de redusă, parcelele mici pot să
constituie un avantaj major.
De altfel, în experienţele de ameliorarea plantelor, o
parcelă experimentală poate fi constituită chiar dintr-o
singură plantă, un rând de plante, două rânduri şi poate
ajunge pâna la 30 – 40 m2, în culturile comparative din fazele
avansate ale unui program de ameliorare (B r o w n şi
C a l i g a r i, 2009).
S ă u l e s c u N. A., şi S ă u l e s c u, N. N., (1967)
arată că în procesul de ameliorare, la cerealele păioase,
pentru culturile comparative de orientare, se folosesc parcele
de 10 m2 iar, pentru culturile comparative de concurs,
parcele de 20 m2. Pentru prăşitoare, parcelele vor avea
mărimea de 30 – 40 plante recoltabile, la culturile de
orientare, şi 60 – 80 de plante recoltabile, la culturile de
concurs.

67
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Pentru stabilirea mărimii parcelei experimentale se vor


avea în vedere câteva principii şi anume:
- pe solurile cu fertilitate uniformă parcelele pot fi mai
mari iar pe solurile neomogene, sub aspectul fertilităţii,
parcelele vor fi mai mici dar se vor amplasa într-un număr
mai mare de repetiţii;
- la plantele cu desime mare pe unitatea de suprafaţă
parcelele vor avea o mărime mai mică faţă de cazul când se
experimentează cu plante la care distanţele între rânduri şi
între plante pe rând sunt mari şi când şi suprafaţa parcelei
experimentale va trebui să fie mai mare;
- în experienţele cu diferite tehnologii de lucrare a
solului, de încercare a diferitelor maşini agricole, parcelele vor
avea dimensiuni mai mari comparativ cu experienţele cu
soiuri sau hibrizi în care lucrările solului sunt identice în
toate parcelele;
- în experienţele riguroase parcelele vor fi întotdeauna
mai mari comparativ cu parcelele din experienţele de
orientare;
- la plantele care reacţionează puternic la influenţa
marginilor şi a golurilor şi la care eliminările laterale şi
frontale vor fi mai mari, suprafaţa parcelei experimentale
trebuie să fie mai mare pentru ca după efectuarea
eliminărilor să rămână o suprafaţă recoltabilă suficient de
mare pentru a putea asigura veridicitatea rezultatelor
obţinute;
- în momentul în care lucrările tehnologice se execută
mecanizat mărimea parcelei se alege în funcţie de lăţimea de
lucru a agregatelor respective.
Concret, la alegerea mărimii parcelei experimentale, se
optează pentru un compromis care să satisfacă, pe cât
posibil, toate principiile enunţate anterior.
Practic, mărimea parcelei experimentale este
influenţată de o serie de elemente determinante cum ar fi
tehnica de lucru, tipul de experienţă, specia cu care se

68
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

lucrează, gradul de uniformitate a solului, etapa de


experimentare, adresabilitatea experienţei etc.
Câteva valori privind mărimea parcelelor experimentale
pentru diferite specii de cultură, stabilite în raport cu
condiţiile din ţara noastră, sunt prezentate în tabelul 6.1.

Numărul de repetiţii poate influenţa în mare măsură


exactitatea rezultatelor experimentale. Producţiile obţinute în
diferitele parcele experimentale, repetate în teren, nu pot fi
identice chiar dacă se foloseşte aceeaşi graduare a unui factor
experimental iar terenul pe care se amplasează este perfect
uniform în ceea ce priveşte fertilitatea acestuia.

Tabelul 6.1.
Mărimea parcelelor experimentale
Tipul de experienţe
Specia Cu soiuri Cu îngrăşăminte Cu alţi
manual mecanic factori
0 1 2 3 4
CEREALE
Grâu, secară, orz, 30-40 m2 30-40 m2 40-60 m2 40-60 m2
ovăz
Porumb 50-100 80-100 80-100 100 plante
plante plante plante
Sorg 50-100 80-100 80-100 100 plante
plante plante plante
LEGUMINOASE
Mazăre 20-30m2 20-40 m2 40- 60 m2 20-60 m2
Fasole 20-50m2 30-50 m2 50-80 m2 50-80 m2
Soia 20-50m2 33-50 m2 50-80 m2 50-80 m2
Lupin 20-50m 2 33-50 m 2 50-80 m2 50-80 m2
SPECII ULEIOASE
Floarea soarelui 50-100 100 plante 100 plante 100 plante
plante
In pentru ulei 20-30m2 20-40 m2 40- 60 m2 20-60 m2
SPECII TEXTILE
Cânepă 50-100 80-100 80-100 100 plante
plante plante plante

69
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Bumbac 50-100 80-100 80-100 100 plante


plante plante plante
PLANTE TEHNICE
Sfecla pentru 50-100 80-100 80-100 100 plante
zahăr plante plante plante
VIŢA DE VIE
Şcoala de viţe 80-100 80-120 - 80-120
plante plante plante
Viţă de vie 20-30 20-50 20-50 20-50
butuci butuci butuci butuci
0 1 2 3 4
POMI ŞI ARBUŞTI FRUCTIFERI
Măr altoit pe: - 2 pomi 2 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
sălbatic
- franc 2 pomi 2 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
4-5 pomi 4-5 pomi 8-10 pomi 10-15 pomi
- Paradis
Păr altoit pe: - 2 pomi 2 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
sălbatic
Gutui altoit pe 4 pomi 4 pomi 8-10 pomi 10-15 pomi
gutui
Prun altoit pe 2-4 pomi 2-4 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
corcoduş
Piersic altoit pe 2 pomi 2 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
- piersic
- corcoduş 2-4 pomi 2-4 pomi 8-10 pomi 10-15 pomi
Cireş altoit pe 2 pomi 2 pomi 5-10 pomi 5-15 pomi
sălbatic
Arbuşti fructiferi 20-30 tufe 20-30 tufe - 20-100 tufe
Şcoala de pomi 20-40 m2 20-40 m2 40-100 m2 20-100 m2
Căpşuni 20-30 m2 25-40 m2 40-80 m2 20-30 m2
LEGUME
Mazăre 20-40 m2 30-40 m2 40-100 m2 20-100 m2
Fasole 20-50 m2 35-50 m2 50-100 m2 50-100 m2
Rădăcinoase mici 15-30 m2 20-35 m2 40-70 m2 15-80 m2
şi mijlocii
Morcov, ceapă 20 m2 20-25 m2 40-60 m2 40-80 m2
Conopidă 30 m2 100-120 120-150 40 m2
plante plante
Salată, spanac 20 m2 20-40 m2 40-60 m2 40 m2
Verdeţuri 20-30 m2 25-40 m2 40-70 m2 20-100 m2

70
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

Plante aromatice 20-50 m2 20-50 m2 50-100 m2 20-100 m2


şi condimentare
Seminceri de 25 m2 25 m2 40-60 m2 40 m2
ceapă, morcovi,
varză
Tomate 40 m2 100-150 150-200 70-250
plante plante plante
Ardei 25m2 40 m2 40-100 m2 25 m2
Vinete 80-100 100-120 120-150 80-150
plante plante plante plante
Varză de toamnă 100 plante 100-120 120-150 80-150
plante plante plante
Dovleci, castraveţi, 50 plante 60-80 60-120 50-100
pepeni galbeni plante plante plante
Pepeni verzi 50 plante 60-80 60-120 40 mp
plante plante
Sfeclă, gulii, 150-200 170-220 400-600 150-650
ridichi de iarnă plante plante plante plante
Cartof 100-200 120-150 150-280 100-300
cuiburi cuiburi cuiburi cuiburi
Alune de pământ 200-225 225-250 350-600 200-650
cuiburi cuiburi cuiburi cuiburi

Astfel, datorită unor fluctuaţii întâmplătoare,


producţiile respective vor fi mai mari sau mai mici,
comparativ cu potenţialul biologic al plantei care se cultivă,
dar media obţinută va fi apropiată de situaţia reală. Din
aceste considerente este nevoie ca fiecare graduare a unui
factor să se repete de mai multe ori în câmpul experimental.
Este recunoscut faptul că utilizarea unui număr mai
mare de repetiţii este, întotdeauna, mai eficientă şi mai
exactă în comparaţie cu un număr mai redus.
Pentru stabilirea numărului de repetiţii trebuie
respectate câteva criterii şi anume:
- numărul de repetiţii trebuie să fie mai mare pe
terenurile la care fertilitatea solului este mai puţin omogenă;
- dacă diferenţele între diferite graduări ale unui factor
nu sunt suficient de mari, deci dacă diferenţele între variante
sunt mici, numărul de repetiţii va trebui să fie mai mare;

71
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

- la experienţele în care materialul biologic folosit nu


este uniform este obligatoriu ca numărul de repetiţii să fie
mai mare pentru a se reduce erorile determinate de
variabilitatea populaţiei respective;
- pentru experienţele de orientare şi de producţie se
vor amplasa un număr mai mic de repetiţii pe când la
experienţele riguroase numărul acestora trebuie să fie de cel
puţin 4 - 6;
- numărul repetiţiilor diferă în funcţie de metoda de
aşezare, fiind egal cu numărul variantelor la experienţele
dispuse în pătrat latin şi un submultiplu al numărului de
variante, la experienţele dispuse în dreptunghi latin.
Datele cercetărilor arată că se înregistrează o scădere
foarte puternică a erorilor experimentale până la zece
repetiţii. Peste această valoare scăderea erorii nu mai justifică
mărirea numărului de acestora.

Influenţa marginilor frontale (fig. 6.1.) se întâlneşte la


toate parcelele experimentale în sensul că plantele situate la
capetele parcelelor experimentale beneficiază de spaţii de
nutriţie mai mari, lumină şi căldură şi deci se dezvoltă mai
puternic în comparaţie cu cele situate în centrul parcelei.
Cercetările efectuate în legătură cu aceste aspecte
demonstrează că în anii secetoşi şi la variantele nefertilizate,
înfluenţa frontală este mai puternică.
Se consideră că, la plantele semănate în rânduri
apropiate, zona de influenţă frontală este de 0,5 până la 1 m,
la solano-fructoase şi vărzoase pe distanţa a două plante iar
la pomi, arbuşti fructiferi şi viţa de vie la o singură plantă.
Pentru anularea acestei influenţe asupra producţiei
întregii parcele experimentale se fac eliminări la fiecare capăt
al parcelei de 0,5 - 1 m.

Influenţa marginilor laterale sau influenţa de vecinătate


se manifestă între parcelele învecinate în care se
experimentează graduări diferite ale aceluiaşi factor

72
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

experimental. Această influenţă este mai pregnantă şi trebuie


luată în consideraţie atunci când se experimentează cu
diferite doze de îngrăşăminte sau erbicide, cu diferite norme
de irigare sau cu desimi de semănat.

Margine frontală
(0,5 - 1 m)

Margine
laterală
Suprafaţă (0,5 m)
recoltabilă
(20 – 30 m2)

Fig. 6.1. Influenţa marginilor

De asemenea, dacă există cărări separatoare, cu cât


acestea sunt mai late cu atât influenţa asupra plantelor
marginale este mai mare.
În cazul în care se cercetează diverse sisteme de
lucrare a solului, tehnologii de cultură, diferite sisteme de
tăiere la viţa de vie sau la pomi, influenţa laterală nu se
manifestă atât de puternic, astfel, nu este nevoie să se facă
eliminările laterale.
Dacă variantele experimentale sunt reprezentate de
diverse cultivare cu talie, vigoare sau cu perioade de vegetaţie
diferite, atunci categoric va exista o influenţă marginală foarte
puternică şi va fi nevoie să se facă eliminări laterale.
Astfel, întotdeauna soiurile cu talie mai înaltă şi cu
vigoare mai mare de creştere vor avea o influenţă marginală
mai puternică dacă în parcela alăturată soiul semănat are o
talie şi o vigurozitate mai reduse. Tot pentru experienţele cu
soiuri, este posibil ca, pe lungimea parcelelor, între plantele

73
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

de pe rândurile alăturate, să se producă încrucişări spontane


care vor influenţa producţia plantelor respective, astfel că
producţia parcelei nu va mai fi cea reală.
La plantele semănate în rânduri apropiate eliminările
laterale sunt de 0,5 m la fiecare margine a parcelei. Pentru
plantele semănate la distanţe mai mari de 50 cm între
rânduri, pentru anularea influenţei laterale se elimină câte
un rând de plante la fiecare margine a parcelei experimentale.
De asemenea s-au constatat puternice influenţe
laterale şi în experienţele cu îngrăşăminte precum şi în cele
cu insecto-fungicide.
Suprafaţa rămasă după efectuarea eliminărilor frontale
şi laterale poartă numele de suprafaţă recoltabilă, aceasta
fiind luată în consideraţie pentru valorificarea rezultatelor
experimentale. Pentru sere şi răsadniţe suprafaţa recoltabilă
este determinată de un număr minim de plante recoltabile
(tab. 6.2.).

Influenţa golurilor. Prin gol se înţelege atât locul unde


lipsesc plantele din parcela experimentală cât şi unde planta
sau plantele sunt mai puţin dezvoltate.
În funcţie de cauzele determinante, golurile pot fi de
două feluri şi anume: sistematice şi întâmplătoare sau
accidentale.
Golurile sistematice apar, în aceeaşi măsură, în toate
repetiţiile unei variante, fiind determinate de unele
sensibilităţi ale plantelor la acţiunea gerului, a secetei sau
chiar la acţiunea unor tratamente experimentate. Influenţa
golurilor sistematice nu se va înlătura la recoltare sau la
valorificarea rezultatelor deoarece evidenţiază unele carenţe
ale soiurilor cu care se lucrează (absenţa unor rezistenţe
naturale la factorii nefavorabili de mediu sau la acţiunea
unor agenţi fitopatogeni).
Golurile întâmplătoare apar numai în unele repetiţii ale
unor variante şi sunt determinate de eventuale greşeli de
semănat, de pregătire a patului germinativ, de întreţinere

74
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

necorespunzătoare a culturii sau de atacul inegal al unor


agenţi fitopatogeni.

Tabelul 6.2.
Numărul minim de plante recoltabile
în sere şi răsadniţe

Numărul minim de plante


Specia recoltabile
în sere în răsadniţe
Ardei gras 24 22
Ardei iute 40 40
Castravete 5 9-12
Conopidă 20 18
Dovlecel - 18
Gulioare 40 30
Morcov - 300
Pătlăgele vinete 20 16
Pepene 10 -
Ridiche de lună 1000 600
Salată 30-40 20-30
Tomate înalte 15 16
Tomate pitice - 18

Datorită spaţiului mai mare de nutriţie, influenţei


luminii şi căldurii, plantele situate în vecinătatea golurilor pot
da producţii cu 10-20 % mai mari comparativ cu celelalte
plante din parcelă. Dacă numărul golurilor este prea mare,
producţia parcelei se deformează şi nu mai există garanţia
obţinerii unor rezultate veridice.
Anularea influenţei golurilor se poate face în funcţie de
specia cu care se experimentează. Astfel, la plantele semănate
în rânduri apropiate, golurile de până la 10 % nu se iau în
considerare datorită faptului că producţia plantelor vecine
golurilor - plante mai favorizate - poate acoperi deficitul de
producţie determinat de golurile respective. La goluri peste 10
% din numărul de plante sau din suprafaţa parcelei, întreaga
parcelă se elimină din calcul.

75
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

La plantele prăşitoare, golurile care nu depăşesc 4 %


din suprafaţă nu se iau în considerare; între 5 şi 10 % se
corectează producţia cu ajutorul unor formule matematice iar
dacă depăşesc 10%, parcelele respective se elimină din calcul.
Corectarea producţiilor parcelelor afectate de goluri se
poate face după metode severe sau după metode rapide,
aplicate, desigur, în funcţie de tipul experienţei.
Ca metoda severă, I v a ş c u, et al., (2015), propune
metoda R o e m e r, care presupune următoarele etape:
- se elimină toate plantele vecine cu golul;
- se determină producţia totală a plantelor rămase,
considerate a avea o producţie normală:
- se determină producţia medie a unei plante;
- producţia medie se înmulţeşte cu numărul de
plante care ar fi trebuit să existe pe parcelă dacă
aceasta nu ar fi avut goluri;
- rezultatul obţinut se consideră a fi producţia reală a
parcelei respective.
Corectarea producţiei prin metoda rapidă se face prin
aplicarea unor formule matematice fără eliminarea plantelor
vecine golurilor.
H e n r i c h s, citat de J i t ă r e a n u, (1994), propune
următoarea formulă de calcul:
Ng
Np 
Pc  Pe 2 , în care:
Np

Pe = producţia corectată;
Pe = producţia reală;
Ng = numărul golurilor;
Np = numărul plantelor recoltate.

Metoda de aşezare influenţează veridicitatea


rezultatelor experimentale atât prin modul de a controla
omogenitatea fertilităţii solului cât şi prin folosirea diverselor

76
Factorii care influenţează exactitatea rezultatelor experimentale

tehnici de valorificare a rezultatelor experimentale, specifice


pentru diferite metode de aşezare.
Metodele de aşezare au scopul de a decela diferenţierile
între producţiile parcelelor datorate variantelor încercate,
neuniformităţii fertilităţii solului şi erorilor experimentale.
Cunoaşterea efectului fiecăruia din factorii menţionaţi face
posibilă compararea producţiilor reale obţinute în parcelele
experienţei.
Aşezarea în blocuri randomizate permite controlul
neuniformităţii solului doar pe o singură direcţie, motiv
pentru care se recomandă pe terenurile cu o uniformitate mai
bună. Aşezarea în pătrat latin, care permite controlul pe două
direcţii (blocuri şi coloane), se recomandă pentru terenurile
mai neuniforme din punct de vedere al fertilităţii. Pentru
cazurile când se cere o exactitate mai mare a rezultatelor iar
terenul este mai puţin uniform se recomandă aşezarea în
grilaje, metodă care grupează foarte mult parcelele
experimentale eliminând, astfel, erorile accidentale.
Pentru experienţele polifactoriale este obligatorie
aşezarea în parcele subdivizate, metodă care poate cuprinde,
în aceeaşi parcelă, combinaţii de factori a căror interacţiune
poate fi evaluată prin calcule matematice specifice.

77
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Capitolul 5

METODE DE AŞEZARE A
EXPERIENŢELOR

5.1. METODE CLASICE

Exactitatea rezultatelor muncii de cercetare în


agricultură depinde, în mare măsură, de modul de aşezare a
parcelelor în teren în sensul asigurării unor condiţii identice
pentru toate variantele studiate.
La începuturile cercetărilor experimentale, amplasarea
experienţelor se făcea foarte simplu, graduările factorilor fiind
studiate în parcele alăturate, fără repetiţii. Din acest motiv
rezultatele obţinute nu erau întotdeauna reale, fiind însoţite
de erori şi, ca urmare, nu se puteau face cele mai bune
recomandări pentru producţie.
Depăşirea acestui stadiu a avut loc în momentul
introducerii calculelor matematice pentru valorificarea
rezultatelor obținute în cadrul experiențelor. Aceste calcule
stabilesc erorile care afectează rezultatele experimentale
precum şi siguranţa diferenţelor de producţie înregistrate în
diferitele variante utilizate.
În vederea efectuării acestor calcule a fost necesară
respectarea unor reguli de bază privind aşezarea variantelor
în cadrul unei experienţe. Regulile respective au generat
apariţia unor metode de amplasare care s-au folosit o
perioadă îndelungată de timp şi care, pentru experienţele

50
Metode de aşezare a experienţelor

monofactoriale, se mai folosesc şi în prezent, fiind cunoscute


sub numele de metode vechi.
Datorită faptului că impun aşezarea variantelor în
aceeaşi ordine în cadrul repetiţiilor, aceste metode prezintă
neajunsul că erorile experimentale nu pot fi eliminate prin
calcul. În cadrul metodelor clasice, cele mai cunoscute sunt
următoarele: aşezarea liniară, aşezarea liniar-etajată,
aşezarea pătratică sau în şah şi aşezarea în fâşii.

Aşezarea liniară (Mitscherlich) (fig.5.1.) se


caracterizează prin faptul că parcelele experimentale sunt
aşezate alăturat iar variantele, în cadrul repetiţiilor, au
aceeaşi ordine sistematică. Metoda a fost utilizată îndeosebi
pentru culturile comparative cu soiuri sau hibrizi precum şi
în unele experienţe cu lucrări culturale.
La astfel de experienţe, dacă este vorba de câmpul de
selecţie, sămânţa fiecărei elite se seamănă pe câte un rând,
alocându-se un spaţiu de nutriţie mai mare faţă de cultura
obişnuită pentru a mări coeficientul de înmulţire a
materialului biologic. Astfel, atât distanţa între plante pe rând
cât şi cea între rânduri va fi mai mare.
În cazul culturilor comparative, fiecare soi va ocupa o
parcelă, recomandarea fiind ca soiurile cu talie apropiată să
fie aşezate alăturat.

R1 R2 R3

V1 V2 V3 V4 V1 V2 V3 V4 V1 V2 V3 V4

Fig. 5.1. Aşezarea liniară (Mitscherlich)

51
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Aşezarea liniar-etajată (fig.5.2.) se utilizează atunci


când configuraţia terenului ales nu permite întinderea
experienţei pe o lungime prea mare. Pentru a se evita faptul
ca două repetiţii ale unei variante să cuprindă aceleaşi
neuniformităţi ale terenului este necesar ca variantele să se
aşeze în aşa fel încât să nu se alăture în cele două etaje ale
experienţei.
Dezavantajul metodei constă în aceea că, în cazul
folosirii unui număr mare de variante, pe terenurile
neuniforme în privinţa fertilităţii, toate variantele vor fi
afectate de erori sistematice.

R1 R2

V1 V2 V3 V4 V1 V2 V3 V4

V4 V3 V2 V1 V4 V3 V2 V1
R3 R4
Fig. 5.2. Aşezarea liniar – etajată

Aşezarea pătratică (fig.5.3) se caracterizează prin


dispunerea parcelelor experienţei în pătrat perfect. Condiţia
care trebuie respectată este ca repetiţiile aceleiaşi variante să
nu se întâlnească pe orizontală, pe verticală sau pe diagonală.
Pentru a se putea respecta aceste condiţii este necesar ca
numărul variantelor experimentale să fie mai mare decât
cinci şi numărul repetiţiilor să fie egal cu cel al variantelor.
Acest mod de amplasare a experienţelor este indicat
pentru experienţele cu îngrăşăminte, erbicide, insecticide,
fungicide, etc., deoarece toate lucrările sunt identice pe toate

52
Metode de aşezare a experienţelor

parcelele experimentale, diferind doar aplicarea tratamentelor


respective. De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, amplasarea
experienţelor pe suprafeţe cât mai apropiate de forma pătrată
se recomandă pe terenurile care nu au o foarte bună
uniformitate a fertilităţii solului şi, astfel, această
neuniformitate este controlată pe două direcţii.

V1 V2 V3 V4 V5

V4 V5 V1 V2 V3

V2 V3 V4 V5 V1

V5 V1 V2 V3 V4

V3 V4 V5 V1 V2

RI RII RIII RIV RV


Fig. 5.3. Aşezarea pătratică (şah)

Aşezarea în fâşii (Zade) (fig.5.4.) se foloseşte îndeosebi


pentru experienţele cu lucrări ale solului şi se caracterizează
prin aceea că repetiţiile unei variante sunt aşezate una în
continuarea celeilalte, astfel că fiecare variantă formează o
fâşie continuă.

RI Mt. V1 V2 Mt. V3 V4 Mt. V5 V6 Mt.

RII Mt. V1 V2 Mt. V3 V4 Mt. V5 V6 Mt.

RIII Mt. V1 V2 Mt. V3 V4 Mt. V5 V6 Mt.

RIV Mt. V1 V2 Mt. V3 V4 Mt. V5 V6 Mt.

Fig. 5.4. Aşezarea în fâşii (Zade)

53
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Deoarece repetiţiile unei variante cuprind aceleaşi


neuniformităţi ale terenului, pentru a înlătura erorile datorate
neuniformităţii fertilităţii solului, după fiecare 2-3 variante
experimentale se amplasează varianta martor. În această
situaţie comparaţiile între variante sunt indirecte, adică se
fac prin intermediul martorului, conducând la posibilitatea
apariţiei unor erori mai mari. Din aceste considerente astfel
de aşezări în teren nu se folosesc şi la alte categorii de
experienţe.

5.2. METODE MODERNE

Aşa cum s-a constatat, metodele clasice de aşezare a


experienţelor nu au mai corespuns la un moment dat
deoarece nu se puteau determina erorile care însoţeau
rezultatele obţinute. Ca urmare a fost nevoie de căutatea
unor soluţii în ceea ce priveşte amplasarea parcelelor pe
teren, pentru ca diferenţele între variante să reprezinte într-o
mai mare măsură influenţa factorilor cercetaţi iar erorile
experimentale să fie cât mai reduse.
Astfel, pentru a se evita apariţia erorilor sistematice
datorate dispunerii variantelor în aceeaşi ordine în cadrul
fiecărei repetiţii, în tehnica experimentală modernă s-a
adoptat distribuirea randomizată a variantelor.
O e t h l e r, (2010), menţionează faptul că
randomizarea reprezintă unul dintre cele mai importante
elemente ale unui experiment bine conceput. Astfel, un
experiment este randomizat doar în cazul în care metoda de
alocare a tratamentelor în parcelele experimentale respectă o
schemă probabilistică bine cunoscută.
Acelaşi autor arată că trebuie făcută o distincţie clară
între aşezarea randomizată, care implică o schemă aleatorie,
şi o aşezare întâmplătoare care nu implică o astfel de schemă.

54
Metode de aşezare a experienţelor

Astfel, în situaţia în care patru variante (A; B; C; D)


trebuie amplasate în 16 parcele experimentale, se poate
proceda în două moduri distincte.

a. Se folosesc 16 bileţele pe care se notează variantele


astfel: pe primele patru bileţele se înscrie varianta
A, pe următoarele patru, varianta B, apoi încă patru
cu varianta C şi, în sfârşit, ultimele patru cu
varianta D. Toate bileţelele se introduc într-o urnă
şi se amestecă foarte bine. Atribuirea variantelor pe
fiecare parcelă experimentală se face prin
extragerea din urnă a unui bileţel iar varianta
înscrisă pe acesta se amplasează în teren.
b. Se utilizează doar patru bileţele pe care se notează
cele patru variante. Se introduc în urnă şi se
amestecă apoi se extrage un bileţel. Varianta
înscrisă pe acesta se amplasează pe primele patru
parcele. Se extrage al doilea bileţel iar varianta
respectivă se amplasează pe următoarele patru
parcele ş.a.m.d.

În prima situaţie se foloseşte în mod clar o metodă


probabilistică bine definită care se consideră randomizare.
A doua situaţie se consideră a fi întâmplătoare
(haphazard) care nu este acelaşi lucru cu randomizarea.
Prin randomizarea variantelor, blocurilor sau
coloanelor, parcelele experimentale sunt repartizate în teren
conform unor scheme probabilistice stabilite anterior. În
acest fel variantele se pot învecina între ele în mod cât mai
variat, astfel că rezultatele obţinute vor fi însoţite de mai
puţine erori sistematice.
Pentru experienţele cu un număr mic de variante
soluţia cea mai potrivită este de a le amplasa aleatoriu, pe o
suprafaţă cât mai restrânsă şi într-un număr mai mare de
repetiţii. Dacă numărul de variante este foarte mare iar

55
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

suprafaţa de teren nu permite amplasarea întregii experienţe


pe acelaşi teren, se adoptă soluţia blocurilor incomplete.
Referindu-se la condiţiile minimale pe care trebuie să
le îndeplinească o metodă de amplasare a unei experienţe
pentru a putea fi considerată reuşită, O e t h l e r, (2010),
menţionează faptul că aceasta trebuie să evite apariţia
erorilor sistematice, să genereze rezultate cât mai exacte, să
permită estimarea erorilor întâmplătoare iar rezultatele
obţinute să prezinte o valabilitate cât mai largă.
Dintre metodele moderne de amplasare a experienţelor
cele mai des utilizate sunt următoarele : aşezarea în blocuri,
aşezarea în pătrat latin, aşezarea în dreptunghi latin,
aşezarea în grilaje şi aşezarea în parcele subdivizate.

Aşezarea în blocuri (block design) (fig.5.5.), constituie


metoda cea mai simplă şi cea mai des utilizată în experienţele
de câmp. Într-o astfel de aşezare, parcelele experimentale
sunt de formă dreptunghiulară şi sunt dispuse unele lângă
altele, formând blocuri complete.
Pentru a se asigura un teren cât mai uniform pentru
toate parcelele dintr-un bloc este necesar ca forma acestuia
să fie pe cât posibil mai apropiată de pătrat, lungimea
parcelelor să fie egală cu lăţimea blocului iar numărul de
variante să nu fie mai mare de 12-15.
Pentru a se facilita prezentarea experienţei, în una din
repetiţii, variantele se aşează într-o anumită ordine strictă iar
în celelalte se adoptă dispunerea randomizată.
În funcţie de modul de dispunere a blocurilor în teren
se cunosc trei categorii de aşezare:
- blocuri pe un singur rând, când acestea sunt
amplasate unul lângă altul, în linie (fig.5.5. a)
- blocuri etajate, când sunt aşezate pe două sau trei
rânduri, condiţionat de forma terenului (fig.5.5. b)
- blocuri dispersate, când acestea nu sunt în contact
unul cu altul chiar dacă fac parte din aceeaşi experienţă
(fig.5.5. c).

56
Metode de aşezare a experienţelor

V1 V 2 V3 V4 V5 V3 V4 V1 V 5 V2 V4 V1 V3 V2 V5 V 2 V5 V4 V1 V3

a. Blocuri pe un singur rând

R I R II

V 1 V2 V3 V4 V5 V2 V3 V 5 V1 V4

R III R IV

V2 V1 V5 V3 V4 V1 V3 V 4 V2 V5

b. Blocuri etajate

V1 V 2 V3 V4 V5 V5 V1 V4 V2 V3
Blocul I Blocul II

V4 V2 V5 V1 V3
Blocul III
c. Blocuri dispersate

Fig.5.5. Aşezarea în blocuri

57
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Aşezarea în pătrat latin (latin square),(fig.5.6.) se


caracterizează prin faptul că parcelele experimentale sunt
astfel aşezate încât atât blocul (orizontal) cât şi coloana
(vertical) reprezintă repetiţii complete. Numărul variantelor
trebuie să fie, întotdeauna, egal cu numărul repetiţiilor.
Randomizarea variantelor se face în aşa fel încât fiecare
variantă să fie reprezentată o singură dată atât în fiecare bloc
(repetiţie) cât şi în fiecare coloană.
Datorită dificultăţilor de lucru cu un număr prea mare
de repetiţii, la pătratul latin numărul de variante
experimentale se limitează la 6-8.

RI V4 V5 V1 V2 V3

RII V3 V1 V4 V5 V2

RIII V5 V4 V2 V3 V1

RIV V2 V3 V5 V1 V4

RV V1 V2 V3 V4 V5

Fig. 5.6. Aşezarea în pătrat latin

Metoda specifică de valorificare a rezultatelor


experimentale permite eliminarea erorilor sistematice cauzate
de neuniformitatea solului în două direcţii (blocuri şi
coloane). Din acest motiv pătratul latin dă rezultate relativ
exacte şi pe soluri neuniforme în privinţa fertilităţii şi se
recomandă şi când se urmăreşte aflarea diferenţelor foarte
mici între variante puţine, cum este cazul la experienţele cu
soiuri.

Aşezarea în dreptunghi latin (latin rectangle), (fig.5.7.)


este o variantă a pătratului latin rezultată din necesitatea de
a se experimenta cu un număr mai mare de variante. În acest

58
Metode de aşezare a experienţelor

sens, coloanele pătratului latin sunt împărţite în 2-4


subcoloane, astfel că numărul variantelor poate fi de 2-4 ori
mai mare faţă de cel al repetiţiilor.
Pentru a se putea adopta această metodă de aşezare
este necesar ca numărul variantelor să reprezinte un
multiplu al numărului de repetiţii.
Randomizarea variantelor se face pe coloane şi
subcoloane astfel ca în schema experienţei, fiecare bloc şi
fiecare coloană (formată din 2-4 subcoloane) să formeze câte
o repetiţie completă.
Şi această metodă permite eliminarea erorilor
sistematice datorate neuniformităţii fertilităţii solului însă se
afirmă că rezultatele obţinute sunt cu atât mai exacte cu cât
coloanele sunt divizate în mai puţine subcoloane.

coloană subcoloane

RI
V5 V12 V10 V9 V3 V2 V11 V1 V7 V6 V8 V4

RII bloc
V3 V8 V11 V7 V10 V4 V6 V9 V5 V12 V1 V2

RIII
V4 V10 V6 V5 V11 V8 V2 V12 V3 V1 V9 V7

RIV
V11 V7 V1 V8 V9 V12 V10 V3 V4 V2 V6 V5

RV
V6 V9 V2 V12 V7 V1 V4 V5 V8 V11 V3 V10

RVI
V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7 V8 V9 V10 V11 V12

Fig. 5.7. Aşezarea în dreptunghi latin

Aşezarea în grilaj (lattice design), (fig.5.8.) se utilizează


atunci când numărul variantelor dintr-o experienţă este prea
mare şi în felul acesta blocurile complete s-ar alungi prea
mult, devenind neuniforme şi ducând la creşterea erorilor
experimentale.

59
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Pentru reducerea erorilor, parcelele se dispun în


blocuri incomplete, care cuprind numai o parte din variantele
experimentale. În acest caz o repetiţie este formată din mai
multe blocuri incomplete.
Acest mod de aşezare permite includerea în experienţă
a mai multor variante experimentale, comparativ cu celelalte
tipuri de aşezări şi, în acelaşi timp, grupează foarte strâns pe
teren variantele unui bloc, oferindu-le astfel condiţii
asemănătoare de experimentare.
Pentru aşezările în grilaje există o serie de reguli
precise şi anume :
- numărul de variante trebuie să fie un pătrat perfect;
- numărul de repetiţii se calculează în funcţie de
numărul de bază al pătratului perfect.
Astfel, dacă numărul de bază este par, formula folosită
este:

n=k+1

iar dacă este impar, formula este:

k 1
n= în care,
2

n = numărul de repetiţii
k = numărul de bază.

De regulă, în practică, se preferă numerele de bază


impare deoarece, în acest caz, numărul de repetiţii se
micşorează.
- pentru constituirea unei repetiţii sunt necesare un
număr de blocuri incomplete egal cu numărul de bază;
- numărul de variante în fiecare bloc incomplet trebuie
să fie egal cu numărul de bază pentru ca toate variantele să
fie reprezentate o singură dată în cadrul unei repetiţii;

60
Metode de aşezare a experienţelor

- randomizarea în cadrul fiecărui bloc, coloane, între


blocuri şi între coloane se face în funcţie de tipul grilajului.
Dintre numeroasele tipuri de grilaje, o utilizare mai
largă o au următoarele: grilajul simplu, grilajul pătrat şi
grilajul balansat.

Grilajul simplu se caracterizează prin faptul că în prima


repetiţie, variantele sunt aşezate în ordine sistematică, în
repetiţia a doua variantele aşezate orizontal în blocuri
incomplete vor fi dispuse vertical în coloane incomplete iar în
repetiţiile următoare locul variantelor se stabileşte prin
randomizarea blocurilor din primele două repetiţii precum şi
a variantelor din cadrul blocurilor. Numărul repetiţiilor
trebuie să fie par.

Grilajul balansat se deosebeşte de cel simplu, prin


faptul că numărul repetiţiilor trebuie să fie k+1, iar
randomizarea variantelor se face în aşa fel încât fiecare
pereche de variante să se întâlnească o singură dată în
acelaşi bloc. Operaţia prin care variantele sunt grupate după
această regulă se numeşte balansare.

Grilajul pătrat are parcelele şi repetiţiile sub formă de


pătrat. Deosebirea faţă de pătratul latin constă în aceea că
nici blocurile şi nici coloanele nu sunt complete.
Pentru evitarea greşelilor de aşezare a variantelor
pentru aceste experienţe se recomandă folosirea schemelor de
randomizare din manualele de tehnică experimentală.

Folosirea acestor metode pentru experienţele


polifactoriale este limitată totuşi datorită apariţiei unor
dificultăţi tehnice legate de randomizarea variantelor în
diferite repetiţii.

61
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

V1 V2 V3 V4 V5 V6

V4 V5 V6 V1 V2 V3

V7 V8 V9 Randomizarea V7 V8 V9
blocurilor
Plan de bază
Randomizarea
coloanelor

V5 V6 V4

V2 V3 V1

V8 V9 V7

Plan randomizat

Fig.5.8. Grilajul pătrat

Aşezarea în parcele subdivizate (split plot design),


(fig.5.9.).Toate metodele de aşezare prezentate se folosesc cu
preponderenţă pentru experienţele monofactoriale însă,
exceptând metoda grilajelor, se pot utiliza şi pentru
experienţele cu mai mulţi factori.
Pentru a înlătura aceste neajunsuri precum şi pentru a
reduce apariţia unor erori experimentale s-a introdus
aşezarea în parcele subdivizate la care combinaţiile de factori
nu mai sunt liber randomizate ci sunt grupate în toate
repetiţiile, după unul din factori.
Metoda constă în divizarea parcelelor mari, în care se
experimentează unul din factori, în parcele mai mici, care
cuprind graduările unui al doilea factor, acestea
subdivizându-se la rândul lor în parcele şi mai mici pentru
graduările factorului trei ş.a.m.d .

62
Metode de aşezare a experienţelor

a1 a2
Repetiţia I b1 b2 b3 b1 b2 b3

V1 V2 V3 V 4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V2 V 3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V 2 V3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5
a2 a1
b3 b1 b2 b3 b1 b2
Repetiţia II

V1 V2 V3 V 4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V2 V 3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V 2 V3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5
a1 a2
b1 b2 b3 b1
Repetiţia III

b2 b3

V1 V2 V3 V 4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V2 V 3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5 V1 V 2 V3 V4 V5 V1 V2 V3 V4 V5

Fig. 5.9. Aşezarea în parcele subdivizate

În astfel de metode de aşezare, rezultatele care se


referă la primii factori luaţi în studiu sunt mai puţin
concludente, rezultate certe obţinându-se doar la nivelul
parcelelor mici.
Pentru dimensionarea experienţei se porneşte de la
cele mai mici parcele care trebuie să aibă suprafaţa
recoltabilă recomandată de normele de tehnică experimentală
după care, din aproape în aproape, se calculează suprafaţa
parcelelor mijlocii şi apoi a parcelelor mari.
În ceea ce priveşte randomizarea parcelelor în teren,
aceasta se face separat în cadrul fiecărui factor luat în
studiu. Astfel, parcelele mici se randomizează în cadrul
parcelelor mijlocii, acestea în cadrul parcelelor mari iar
ultimele în cadrul repetiţiei.
Avantajul metodei în cazul experienţelor bifactoriale şi
trifactoriale constă în faptul că pe lângă influenţa fiecărui
factor în parte asupra rezultatelor obţinute se poate
cuantifica şi interacţiunea factorilor studiaţi.

63
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Capitolul 7

ORGANIZAREA EXPERIENŢELOR

Pentru a obţine rezultatele care, după valorificare şi


interpretare, să reflecte realitatea din teren şi să poată fi
generalizate în zona deservită de staţiunea de cercetare este
necesar ca înainte de transpunerea experienţei în câmp să se
întocmească un studiu amănunţit care să cuprindă metoda
de aşezare, (schiţa experienţei), obiectivele urmărite, factorii
experimentali şi metoda de prelucrare a datelor. Este aşa
numita proiectare a experienţei care va constitui planul după
care se conduc toate activităţile care se vor desfăşura de la
semănat şi până la recoltarea producţiei.
O astfel de planificare va conduce la evitarea erorilor
sistematice care pot să apară pe parcursul perioadei de
experimentare fie din cauza neuniformităţii solului, fie
datorită unei alegeri necorespunzătoare a metodei de aşezare
a parcelelor sau a unei metode improprii pentru valorificarea
rezultatelor obţinute.
De asemenea, o bună proiectare a experienţelor, va
conduce şi la eliminarea eventualelor erori întâmplătoare.
O e h l e r t, (2010), precizează faptul că trebuie făcută
diferenţa între proiectarea unui experiment, activitate care
implică multe alte etape, şi alegerea metodei de aşezare a
experienţelor. De asemenea, autorul arată că şi alegerea
corectă a metodei de valorificare a rezultatelor obţinute este
de foarte mare importanţă. Astfel, este posibil ca două
experienţe dispuse după metode de aşezare diferite să fie

78
Organizarea experiențelor

valorificate cu aceeaşi metodă de calcul, după cum, este la fel


de posibil ca două experienţe dispuse după aceeaşi metodă de
aşezare să fie valorificate cu metode de calcul diferite.
Alegerea corectă a metodei de valorificare depinde doar de
obiectivele pe care le stabileşte şi le urmăreşte cercetătorul în
experienţele respective.
Etapele ce se vor parcurge în desfăşurarea unei
cercetări este bine să fie precizate într-un protocol de
experimentare care, dacă este detaliat, va cuprinde
procedurarea tuturor activităţilor care trebuie efectuate pe
parcursul perioadei de experimentare.

7.1.OBIECTIVELE URMĂRITE

Întotdeauna, înainte de a începe un program de


experimentare, este necesar să fie foarte clare obiectivele
urmărite. Indiferent de specia cu care se lucrează, de
problematica abordată (îngrăşăminte, erbicide, soiuri, sisteme
de lucrare a solului sau sisteme de întreţinere a culturilor),
formularea obiectivelor propuse este hotărâtoare în reuşita
acestor experienţe.
Astfel, aceste obiective se vor stabili în funcţie de
mijloacele de care dispune cercetătorul, de mărimea arealului
în care vor fi aplicate rezultatele obţinute precum şi de
necesarul de date ştiinţifice ale zonei respective. Cu cât
arealul deservit de staţiunea de cercetare este mai întins, cu
atât obiectivele vor fi mai complexe şi vor necesita o implicare
materială pe măsură.
Nivelul de expertiză al personalului de cercetare
determină în mare măsură alegerea obiectivelor urmărite.
Astfel, dacă cercetătorii sunt începători este obligatoriu ca
experienţele amplasate să fie monofactoriale şi cu un număr
redus de variante experimentale. Dimpotrivă, în cazul
cercetătorilor cu experienţă îndelungată se vor putea amplasa

79
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

şi experienţe cu mai mulţi factori şi cu mai multe graduări


pentru fiecare din factorii experimentali.

7.2. NUMĂRUL VARIANTELOR EXPERIMENTALE

Prima problemă care trebuie cunoscută înainte de a se


începe proiectarea experienţelor este numărul variantelor cu
care se lucrează. Acest număr poate fi transmis de un institut
central de cercetări, dacă experienţele sunt organizate şi
conduse centralizat, sau poate fi stabilit de cercetător, în
cazul în care acesta dispune de libertatea de acţiune.
De regulă, fiecare metodă de amplasare în teren, aleasă
în funcţie de suprafaţa avută la dispoziţie sau de specia cu
care se experimentează, impune un anumit număr de
variante şi repetiţii. Astfel, pentru experienţele aşezate în
pătrat latin, se impune ca numărul variantelor să fie egal cu
numărul repetiţiilor. La experinţele dispuse în dreptunghi
latin, numărul variantelor trebuie să reprezinte un multiplu
al numărului de repetiţii.
Aşa cum s-a menționat anterior, numărul variantelor
trebuie oarecum corelat şi cu experienţa cercetătorilor. Astfel,
este mai bine ca la începutul carierei unui specialist să-i fie
repartizate experienţe mai simple, cu mai puţine variante
experimentale comparativ cu cercetătorii consacraţi.
La experienţele cu lucrări ale solului sau cu lucrări de
întreţinere a culturilor, desigur că nu se va pune problema
unui număr mare de variante.
Experienţele cu îngrăşăminte sau cu pesticide sunt
cele caracterizate printr-un număr mult mai mare de variante
(10 – 15) comparativ cu cele pentru lucrările solului.
Cel mai mare număr de variante experimentale se
întâlnește în experienţele organizate în ameliorarea plantelor.
Astfel, pentru aceste experienţe, numărul de variante
este determinat de faza în care se găseşte programul de
ameliorare şi de numărul genotipurilor care se

80
Organizarea experiențelor

experimentează. În fazele preliminare ale procesului de


ameliorare, numărul variantelor poate fi de la câteva sute la
câteva mii.
Cu cât se înaintează în tehnologia de obținere a unui
soi sau hibrid cu atât numărul de variante cu care se
lucrează este mai redus.
De asemenea, atunci când experienţele sunt organizate
şi conduse de cercetători, numărul variantelor va fi mult mai
mare comparativ cu cazurile când experienţele se desfăşoară
în ferme specializate.

7.3. ALEGEREA LOCURILOR ÎN CARE SE VOR


AMPLASA CÂMPURI EXPERIMENTALE

Experienţele cu erbicide, cu diferite substanţe pentru


combaterea bolilor criptogamice, încercările pentru stabilirea
unor tehnologii de cultură etc., se amplasează, de regulă,
într-un singur câmp experimental, situat într-o zonă
reprezentativă pentru condiţiile climatice care caracterizează
arealul deservit de o staţiune de cercetări. Doar în cazuri
speciale, când terenul avut la dispoziţie nu este suficient
pentru transpunerea întregii experienţe, se pot amplasa o
parte din blocuri şi în altă locuri.
În ceea ce priveşte experienţele de ameliorare, este
obligatoriu ca acestea să fie amplasate în mai multe locuri, de
asemenea, reprezentative, pentru a putea evalua influenţa
condiţiilor de mediu asupra modului de manifestare a
genotipurilor cu care se experimentează. Se vor utiliza, astfel,
locuri unde există colaboratori ai staţiunii de cercetare sau
ferme specializate la care managerii sunt interesaţi să
participe la proiectele de cercetare respective.
De asemenea, alegerea acestor locuri este influenţată
într-o măsură hotărâtoare de proprietăţile biologice ale
speciei cu care se experimentează. Astfel, nu putem vorbi
despre rezultate eficiente într-o experienţă cu cartof dacă

81
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

aceasta va fi amplasată, spre exemplu, într-o zonă de stepă


sau de luncă fără să se ţină seama de faptul că zonele optime
de dezvoltare pentru această plantă sunt judeţele Harghita,
Covasna, Suceava. Pentru experienţele cu viţă de vie şi pomi,
cele mai bune locuri sunt acolo unde aceste specii găsesc cele
mai bune condiţii pentru creştere şi dezvoltare.
În situaţia experienţelor de ameliorare, A c q u a a c h,
(2010), precizează că este de preferat să se utilizeze atât
terenurile staţiunilor de cercetare, unde sunt asigurate
condiţii optime pentru toate etapele cercetării, cât şi fermele
specializate unde se poate face o apreciere generală mai bună
a materialului biologic.
Se apreciază că pentru a se obţine cele mai corecte
rezultate, experienţele pentru ameliorarea plantelor trebuie să
se desfăşoare în cel puţin 5 – 10 locuri în care să se găsească
diferite condiţii de mediu.

7.4. PERIOADA DE EXPERIMENTARE

Stabilirea numărului de ani în care se vor efectua


cercetările se face în funcţie de felul experienţelor, obiectivele
urmărite şi plantele cu care se lucrează.
Astfel, pentru experienţele cu îngrăşăminte, erbicide,
metode de combatere a bolilor criptogamice, unele tehnologii
de cultură etc., indiferent de specia cu care se lucrează,
timpul de experimentare va fi de trei – patru ani normali din
punct de vedere climatic.
În condiţiile în care se lucrează cu specii multianuale
şi se încearcă transferul unor caractere prin hibridare de tip
backross, perioada de experimentare este incomparabil mai
mare deoarece, pentru fiecare generaţie de încrucişare,
trebuie luată în considerare şi perioada până la intrarea pe
rod. În mod normal, şi la această categorie de plante, durata
de experimentare este de trei – patru ani de rodire normală.

82
Organizarea experiențelor

Pentru unele tipuri de experienţe, se poate accepta şi o


perioadă de un singur an dacă acestea sunt amplasate în trei
– patru localităţi în care condiţiile pedoclimatice sunt diferite.

7.5. ALEGEREA METODEI DE AŞEZARE

Factorii de care trebuie să se ţină seama la alegerea


metodei de aşezare a experienţelor în teren sunt următorii :
numărul variantelor experimentale, gradul de uniformitate a
solului, forma terenului, cantitatea de sămânţă disponibilă şi
metoda folosită pentru calcularea rezultatelor obţinute, locul
unde se desfăşoară experienţele.
În privinţa numărului de variante se ţine seama de
faptul că pentru experienţele cu variante puţine se va alege
metoda blocurilor randomizate sau pătratul latin pe când la
un număr de variante mai mare se va folosi dreptunghiul
latin sau metoda grilajelor.
În ceea ce priveşte uniformitatea solului, aceasta
influenţează alegerea metodei de aşezare în sensul că pe
solurile neuniforme se va putea folosi numai pătratul latin
sau grilajele, metode care permit controlul fertilităţii solului
pe două direcţii.
Forma terenului impune alegerea unei anumite metode
de aşezare. Astfel, pe terenurile alungite se foloseşte metoda
blocurilor pe un singur rând, deci cu aşezarea liniară a
repetiţiilor.
În primele verigi ale procesului de ameliorare când
cantitatea de sămânţă disponibilă este destul de redusă se
adoptă metode de aşezare cu mai puţine repetiţii cum ar fi
grilajul pătrat cu 25 de variante în trei repetiţii.
În ceea ce priveşte locul de desfăşurare, în staţiuni de
cercetare sau în ferme specializate, desigur cercetătorul poate
alege cele mai sofisticate metode dar, este obligatoriu ca în
ferme, când experienţele sunt conduse de fermier, metoda de

83
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

aşezare să fie cât mai simplă şi cu un număr mai mare de


repetiţii, pentru eliminarea eventualelor erori experimentale.
În sfârşit în ce priveşte metoda de prelucrare a datelor
se are în vedere faptul că pentru fiecare metodă de aşezare nu
există doar o singură metodă corectă de valorificare a
rezultatelor obținute.

7.6. STABILIREA DIMENSIUNILOR CÂMPULUI DE


EXPERIENŢĂ

După formularea obiectivelor urmărite şi alegerea


metodei de aşezare urmează să se stabilească dimensiunile
câmpului experimental.
În acest sens, o parte din date se precizează în
prealabil de către cercetător iar cu ajutorul acestora se
calculează celelalte valori.
Astfel, se precizează numărul de variante şi repetiţii,
suprafaţa recoltabilă a parcelei experimentale, distanţa de
semănat sau de plantat, lăţimea de lucru a semănătorii,
lăţimea eliminărilor frontale şi laterale.
Cu ajutorul acestor date se calculează apoi: lăţimea
parcelei semănate, lăţimea şi lungimea recoltabilă a unei
parcele, lăţimea şi lungimea unei repetiţii, lungimea şi
lăţimea întregii experienţe, suprafaţa experienţei.
Pentru exemplificare, se consideră o experienţă cu grâu
de toamnă, care se transpune în teren după metoda
blocurilor randomizate, amplasate pe două rânduri.
Se precizează:
- numărul de variante: 10
- numărul de repetiţii: 6
- suprafaţa recoltabilă a parcelei: 32 m2
- lăţimea eliminărilor frontale: l m x 2 = 2 m
- lăţimea eliminărilor laterale: 0,5 m x 2 = 1 m
- lăţimea de lucru a semănătorii: 1,667 m
Cu ajutorul acestor date se calculează apoi în ordine:

84
Organizarea experiențelor

- lăţimea parcelei semănate, care trebuie să fie un


multiplu al lăţimii de lucru a semănătorii:

1,667 m x 3 = 5 m

- lăţimea recoltabilă a parcelei experimentale, care


rezultă din diferenţa între lăţimea parcelei semănate şi
lăţimea eliminărilor laterale:

5m-1m=4m

- lungimea parcelei recoltabile, rezultă din raportul


între suprafaţa recoltabilă şi lăţimea recoltabilă:

32 m2 : 4 m = 8 m

- lungimea totală a parcelei se determină prin


adăugarea la lungimea recoltabilă a lăţimii eliminărilor
frontale:

8 m + 2 m = 10 m

- lungimea unei repetiţii este dată de produsul între


lăţimea totală a unei parcele experimentale şi numărul de
variante:

5 m x 10 = 50 m

- lungimea experienţei se determină înmulţind


lungimea unei repetiţii cu jumătate din numărul acestora
deoarece este amplasată pe două etaje a câte trei repetiţii:

50 m x 3 = 150 m

- lungimea totală a experienţei se calculează adăugând


la lungimea ocupată de parcelele experimentale încă două

85
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

lăţimi ale unei parcele, deoarece la capetele câmpului


experimental se aplasează câte o parcelele de protecţie:

5 m x 2 = 10 m
150 m + 10 m = 160 m

- lăţimea experienţei se calculează înmulţind lungimea


parcelei cu 2, deoarece se amplasează pe două randuri, la
care se adaugă 1 m, cărare separatoare:

10 m x 2 + 1 m = 21 m

- suprafaţa experienţei se determină înmulţind


lungimea totală a experienţei cu lăţimea acesteia:

160 m x 21 m = 3360 m2

- suprafaţa câmpului experimental se determină


adăugând la suprafaţa experienţei, suprafaţa ocupată de
drumurile de acces şi banda de protecţie, a căror lăţime
variază în funcţie de natura experienţei.

7.7. TRANSPUNEREA EXPERIENŢEI ÎN TEREN

După calcularea dimensiunilor câmpului experimental


se procedează la materializarea acestuia în teren, prin
pichetare, în conformitate cu metoda de aşezare utilizată.
În vederea pichetării sunt necesare următoarele
materiale:
- echer pentru trasarea perpendicularelor sau, în lipsa
acestuia, o sfoară cu lungimea de 12 m cu care
confecţionează un triunghi dreptunghic cu laturile de 3 m, 4
m şi respectiv 5 m;
- rulete de oţel cu lungimi de 20 m și 50 m;
- jaloane topografice pentru trasarea aliniamentelor;

86
Organizarea experiențelor

- sârmă galvanizată sau sfoară bine răsucită de-a


lungul căreia se marchează capetele parcelelor;
- picheţi pentru marcarea colţurilor fiecărei parcele;
- ciocane de lemn pentru bătut picheţii;
- etichete din tablă, lemn sau material plastic pe care
se înscrie numărul și codul variantelor.
Pichetarea câmpului experimental se face astfel:
- se trasează, cu ajutorul jaloanelor, un aliniament de
bază pe care se măsoară cu ruleta o lungime egală cu
lungimea câmpului experimental. Fiecare capăt al câmpului
se marchează cu câte un pichet;
- se întinde sârma galvanizată sau sfoara, orientate pe
aliniamentul trasat;
- se întinde ruleta de-a lungul sforii şi se delimitează
cu ajutorul picheţilor lăţimea parcelelor experimentale;
picheţii se bat înspre interiorul experienţei, cât mai aproape
de sfoară dar fără să o atingă;
- limita fiecărei repetiţii se va marca cu câte doi picheţi;
- din punctele terminale ale experienţei se ridică
perpendiculare cu ajutorul echerului, se întinde sfoara şi se
marchează lăţimea experienţei;
- în lipsa echerului, perpendicularele se pot ridica
utilizând sfoara cu lungimea de 12 m marcată la 3, 4 şi 5 m
cu care se face un triunghi dreptunghic, unghiul drept
găsindu-se la intersecţia laturilor cu dimensiunile de trei şi
respectiv patru metri;
- se verifică dacă distanţa între cele două
perpendiculare este egală cu lungimea experienţei marcată
iniţial pe aliniamentul de bază;
- se întinde sfoara şi se marchează şi pe acest
aliniament capetele parcelelor experimentale şi ale repetiţiilor;
- pentru identificarea variantelor, repetiţiilor sau a
oricărei parcele experimentale se procedează la etichetarea
acestora; etichetele pot fi confecţionate din lemn, tablă sau
material plastic, cu fondul de culoare albă şi notaţiile de
culoare neagră.

87
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

7.8. MATERIALE, ECHIPAMENTE ŞI MAŞINI PENTRU


CÂMPURILE EXPERIMENTALE

Planul de desfăşurare.
Pe toată perioada de desfăşurare a experienţelor
trebuie să existe o schiţă a amplasamentului în care să fie
reprezentată metoda de aşezare a fiecărei experienţe. Această
schiţă va putea fi utilizată în toate etapele de desfăşurare a
cercetărilor, pentru efectuarea observaţiilor şi determinărilor
fenologice, prelevarea de probe de sol şi plante, recoltarea
producţiilor obţinute.
Fără un astfel de plan, parcelele ocupate cu diferitele
graduări ale factorilor care se experimentează nu vor putea fi
identificate cu ușurință.

Materiale pentru prelevarea probelor de sol şi plante


Aşa cum s-a arătat, chiar înainte de fixarea câmpului
experimental, pentru controlul uniformităţii fertilităţii solului,
şi cu atât mai mult după amplasarea experienţelor, este
necesar să se facă numeroase analize ale solului şi plantelor
în funcţie de felul experienţelor. Pentru analizele de sol sunt
necesare sonde agrochimice de diferite mărimi, cilindri
metalici, fiole de aluminiu pentru determinarea umidităţii,
pungi de hârtie pentru probele de sol.
Pentru analizele plantelor, dacă se urmăreşte doar
conţinutul în elemente chimice, sunt necesare pungi de
hârtie de diferite capacităţi, etichete autocolante.
În cazul experienţelor cu diverse genotipuri este
obligatorie existenţa echipamentelor pentru determinarea
fotosintezei şi a suprafeţei foliare.
Pentru izolarea inflorescenţelor în vederea hibridărilor
sunt necesare pungi de pergament sau de pânză. Astfel de
pungi sunt necesare şi pentru păstrarea seminţelor în
magazie pentru diferite categorii de material biologic: linii
consangvinizate, descendenţe hibride, familii genealogice,
forme mutante etc.

88
Organizarea experiențelor

Echipamente
Pentru parcelele de dimensiuni mici, la experienţele cu
un număr redus de variante, semănatul se poate face manual
cu ajutorul plantatoarelor.
Dacă numărul de parcele este foarte mare, semănatul
se poate face cu maşini de semănat pentru câmpurile
experimentale, purtate sau tractate de tractoare speciale cu
dimensiune şi putere reduse.
De asemenea, întreţinerea culturilor în perioada de
vegetaţie se face tot cu ajutorul unor echipamente speciale,
pentru administrare a pesticidelor.
Pentru lucrările manuale sunt necesare toate utilajele
specifice pentru activităţile din câmp (sape, greble, lopeţi).
În sfârşit, recoltarea producţiilor se poate face manual
sau mecanizat, în funcţie de mărimea experienţelor. Pentru
experienţele de dimensiuni mai mari sunt preferate
combinele, fabricate special pentru câmpurile experimentale.
La recoltare mai sunt necesare cântare de diferite
mărimi, balanţe tehnice, umidometre, coşuri, tăvi pentru
seminţe, pungi, săculeţi pentru păstrarea seminţelor etc.
De asemenea, din câmpul experimental nu trebuie să
lipsească o staţie meteorologică, dotată cu minimum de
echipamente necesare.

7.9. SEMĂNATUL SAU PLANTATUL MATERIALULUI


EXPERIMENTAL

După pichetarea experienţei se execută, la nevoie,


ultimele lucrări de pregătire a patului germinativ şi se
seamănă experienţa.
Semănatul se va efectua cu grijă deosebită pentru a
obţine parcele încheiate, fără goluri, asigurându-se fiecărei
plante acelaşi spaţiu de nutriţie.
Datorită faptului că reuşita semănatului depinde în
mare măsură de starea de funcţionare şi reglarea

89
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

semănătorii, înainte de începerea lucrării se controlează


distanţele între rânduri, cantitatea de sămânţă distribuită de
fiecare tub sau secţie şi se face proba maşinii pentru fiecare
variantă în parte.

Tabelul 7.1.
Epoca de semănat în experiențele cu soiuri
(după Ivașcu et. al.,, 2015)
Cultura Perioada de semănat
Grâu de toamnă 5 – 15 octombrie
Secară 5 – 15 octombrie
Triticale 5 – 15 octombrie
Orz de toamnă 25 septembrie – 5 octombrie
Rapiţă de toamnă 1 – 10 septembrie
Lucernă 25 august – 5 septembrie
Raigras aristat 1 – 10 septembrie
Orzoaică de primăvară 20 martie – 5 aprilie
Ovăz 20 martie – 5 aprilie
Orez 20 aprilie – 5 mai
Porumb 10 – 20 aprilie
Sorg 1 – 10 mai
Mazăre 25 februarie – 5 martie
Fasole 20 aprilie – 5 mai
Soia 15 – 20 aprilie
Floarea soarelui 1 – 10 martie
Rapiţă de primăvară 1 – 10 martie
Şofrănel 20 – 30 martie
In pentru ulei şi fibre 1 – 10 martie
Cânepa 10 – 20 martie
Cartof 1 – 20 aprilie
Sfeclă pentru zahăr 10 – 20 martie
Leguminoase furajere 10 – 20 martie
Sorg furajer 1 – 10 mai
Tutun prin răsad în cursul lunii mai

90
Organizarea experiențelor

La experienţele cu soiuri, sămânţa necesară pentru


fiecare parcelă se cântăreşte, se pune în pungi de hârtie sau
săculeţi din pânză, se etichetează, după care se aşează în faţa
fiecărei parcele conform planului experienţei.
În experienţele cu pomi, arbuşti fructiferi şi viţă de vie
materialul săditor trebuie să fie cât mai uniform şi normal
dezvoltat. Gropile pentru plantare se fac în aceeaşi zi pentru
întreaga experienţă.
Semănatul sau plantatul materialului săditor trebuie
terminat în aceeaşi zi în toate parcelele. Pentru experienţele
cu epoci de semănat sau plantat, planificarea lucrărilor
trebuie să fie făcută de aşa manieră încât să nu fie întrerupte
de perioade ploioase.
În ceea ce priveşte epoca de semănat pentru
experienţele cu soiuri în condiţiile din Romania, I v a ş c u et
al., (2015), menţionează următoarele date (tab. 7.1.):

7.10. ÎNTREŢINEREA CULTURILOR

Pentru fiecare specie folosită în câmpurile


experimentale se aplică aceleaşi lucrări ca şi în cultura de
producţie, excepţie făcând doar experienţele în care factorul
studiat îl constituie o serie de aspecte din tehnologia culturii
care se experimentează.
În timpul efectuării lucrărilor tehnologice (combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, administrarea elementelor
fertilizante etc.) se va evita producerea golurilor prin
distrugerea plantelor.
La fel ca şi semănatul, lucrările de întreţinere trebuie
făcute în aceeaşi zi în întreaga experienţă pentru a nu
constitui un factor de apariţie ale unor erori suplimentare.

91
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

7.11. OBSERVAŢII EFECTUATE ÎN PERIOADA DE


VEGETAŢIE

Toate notările din cursul perioadei de vegetaţie se trec


în carnetul de observaţii, întocmit pentru fiecare experienţă în
parte şi care cuprinde următoarele date:
- unitatea în care se execută experienţa;
- denumirea experienţei;
- anul în care se desfăşoară cercetarea;
- responsabilul experienţei;
- date despre tipul de sol precum şi despre însuşirile
fizice, chimice şi biologice ale acestuia;
- temperaturile medii zilnice, maxime şi minime;
- precipitaţiile înregistrate;
- planta premergătoare;
- planul experienţei (schiţa);
- specificarea variantelor;
- lucrările solului (denumirea, data, adâncimea);
- îngrăşămintele administrate (felul îngrăşămintelor,
doza, data, modul de administrare);
- data semănatului;
- distanţele între rânduri şi între plante pe rând;
- dimensiunile parcelei semănate;
- dimensiunile parcelei recoltabile;
- numărul repetiţiilor;
- lucrările de întreţinere;
- observaţii fenologice;
- recoltarea (data, modul executării, faza de coacere,
producţiile înregistrate);
- analize privind calitatea recoltei;
- prelucrarea şi interpretarea rezultatelor.
Observaţiile şi determinările fenologice se fac numai de
aceeaşi persoană prin măsurători directe sau prin bonitare
folosind diferite scări (1-3; 1-5; 1-9).

92
Organizarea experiențelor

Dacă operatorul care face observaţiile este ajutat de o a


doua persoană, aceasta va fi folosită doar pentru
înregistrarea datelor în registrul de observaţii.
Când aprecierile se fac în scara 1-9, întotdeauna nota
1 se acordă pentru situaţia cea mai bună (nu există plante
afectate de ger, nu există atac de boli sau dăunători) iar nota
9, pentru situaţia cea mai rea (pagube foarte mari din cauza
gerului, desime foarte mică a plantelor, atac masiv de boli
sau dăunători etc).
Notarea se face numai cu valori întregi iar în situaţiile
neclare, întotdeauna se acordă nota mai mică.
În general, observaţiile se referă la: data răsăritului
(când 75 % din plante au răsărit); prezenţa sau absenţa
golurilor la răsărire; starea culturii la intrarea în iarnă şi la
ieşirea din iarnă; pagubele cauzate de ger; modul de
desfăşurare a fenofazelor; talia plantelor; desimea şi
uniformitatea acestora; atacul de boli şi dăunători etc.

7.12. OBSERVAŢII ASUPRA STĂRII FITOSANITARE A


CULTURILOR

Acest tip de observaţii se fac indiferent dacă în cadrul


experienţelor se urmăreşte efectul unor insecticide, fungicide,
bactericide sau acaricide şi, de asemenea, indiferent dacă se
urmăreşte sau nu rezistenţa genetică a culturilor la atacul
unor agenţi fitopatogeni.
În timpul acestor observaţii se are în vedere:
- identificarea agenţilor patogeni care afectează
cultura din câmpul experimental;
- determinarea frecvenţei, intensităţii şi gradului de
dăunare a agentului patogen identificat.
In acest sens, înainte de a face observaţiile şi notările
corespunzătoare, este obligatoriu să fie văzute toate parcelele
experimentale şi să se identifice acele parcele care sunt cel

93
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

mai afectate de patogenul respectiv. Observaţiile şi notările se


vor face numai pentru aceste parcele.

Determinarea frecvenţei atacului se va face cu formula:

N  100
F%  , în care:
Nt

F% - frecvenţa atacului;
N - numărul total de plante sau organe atacate;
Nt - numărul total de plante observate.

Determinarea intensităţii atacului (tab. 7.2.) se face în


două etape şi anume: mai întâi, în urma observaţiilor
efectuate, se acordă note în scara 0 – 6 pentru gradul de
afectare a plantelor sau a unor părţi din plante de către
agentul patogen după care se calculează intensitatea medie a
atacului.

Tabelul 7.2.
Scara de notare a intensităţii atacului
(Ivaşcu et. al. 2015)
Suprafaţa Nota acordată
atacată (%)
0 0
1-3 1
4 - 10 2
11 - 25 3
26 - 50 4
51 - 75 5
76 - 100 6

Intensitatea medie a atacului se calculează cu formula:

94
Organizarea experiențelor

I% 
 i  f  , în care:
n

I% - intensitatea medie a atacului


i - procentul notei acordate
f - numărul de plante notate cu nota respectivă
n – numărul de plante analizate

Intensitatea atacului poate fi exprimată, deci, prin


proporţia în care un organ sau o plantă întreagă a fost
afectată ca urmare a atacului unui agent fitopatogen.
De asemenea, se poate exprima prin procentul de
recoltă care s-a pierdut la o plantă sau la unitatea de
suprafaţă, caz în care formula de calcul este:

 b
I %   1   , în care,
 a

I% - intensitatea atacului
a - producţia medie a plantelor neafectate de atac
b - producţia medie a plantelor atacate

Determinarea gradului de dăunare care este cunoscut


şi sub numele de efectul parazitar se face cu formula:

F%  I%
Gd  , în care,
100

Gd - gradul de dăunare sau efectul parazitar


F% - frecvenţa atacului
I% - intensitatea atacului

În funcţie de valorile obţinute se apreciază rezistenţa


materialului biologic folosit (soi, hibrid, linie consangvinizată)
la acţiunea unui anumit agent fitopatogen, astfel:

95
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Ep = 0,1% - 3% - rezistenţă foarte mare;


Ep = 3,1% - 10% - rezistenţă mare;
Ep = 10,1% - 25% - rezistenţă mijlocie;
Ep = 25,1% - 50% - sensibilitate mijlocie;
Ep = 50,1% - 100% - sensibilitate foarte mare.

În primele etape ale procesului de creare a noilor forme


biologice se adoptă un sistem de apreciere globală a atacului
prin acordarea de note, acceptate convenţional, atât pentru
frecvenţă, cât şi pentru intensitate.
Astfel, după scara FAO se acordă nota 1 pentru
plantele imune, nota 2 pentru cele foarte rezistente, notele 3 -
4 pentru plantele rezistente, notele 5-6 pentru rezistenţă
miijlocie, notele 7-8 pentru plantele sensibile şi, în sfârşit,
nota 9 pentru plantele foarte sensibile la atacul patogenilor.
Pentru acordarea de note se au în vedere şi
următoarele aspecte: procentul plantelor atacate sau
distruse, volumul pierderilor, viteza de infestare, intensitatea
de propagare a bolii, gradul de reducere a producţiei şi a
calităţii acesteia.
În funcţie de organele afectate de atac este necesar să
se examineze un număr minim de plante şi anume: 10-30
plante când agentul patogen atacă frunzele, 50-150 plante
pentru cazul în care infecţiile se manifestă prin sol sau
material semincer, 150-250 plante pentru infecţiile localizate
în inflorescenţe.
Dacă experienţele se desfăţoară în staţiuni de
cercetare, atât cercetătorii cât şi personalul angajat pentru
câmpurile de experienţă au expertiza necesară pentru
colectarea şi înregistrarea cu acurateţe a tuturor datelor
stipulate în proiectul experienţelor. În situaţia în care
câmpurile experimentale sunt amplasate în fermele de
producţie, datele cerute trebuie să fie uşor de colectat şi, pe
cât posibil, reduse la minimum. Totuşi, pentru corectitudinea

96
Organizarea experiențelor

datelor este de preferat ca şi în aceste câmpuri, observaţiile şi


determinările fenologice să fie făcute tot de cercetători.

7.13. RECOLTAREA EXPERIENŢELOR

Lucrările de recoltare se planifică şi se pregătesc cu


mult înainte de începerea procesului propriu-zis, asigurându-
se mai întâi materialele necesare şi anume: etichete, saci de
hârtie, sfoară pentru legat, coşuri, cântare, registre, etc.
În vederea recoltării se va ţine cont de următoarele
precizări:
- începerea recoltării se va face cu eliminările laterale,
eliminările frontale, parcelele de protecţie şi banda de
protecţie;
- recoltarea se va face în aceeaşi zi pentru întreaga
experienţă;
- pentru a se evita scuturarea seminţelor, boabelor sau
fructelor, recoltarea va începe ceva mai devreme de
maturitatea fiziologică;
- de regulă, recoltarea se face pe vreme uscată;
- se va face uniform în toate parcelele experimentale şi
fără pierderi;
- se vor evita cu desăvârşire confuziile sau greşelile de
etichetare şi manipulare a seminţelor;
- cântărirea producţiei se va face cu acelaşi cântar şi
cu aceeaşi precizie pentru toată experienţa.
Pentru evitarea eventualelor erori care pot să apară la
aprecierea producţiilor fiecărei parcele experimentale este
necesar să se corecteze valorile obţinute prin cântărire,
raportându-le la aceeaşi umiditate.

97
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Capitolul 12

VALORIFICAREA REZULTATELOR
OBŢINUTE LA EXPERIENŢELE DISPUSE
DUPĂ METODELE VECHI

Aşa cum s-a arătat anterior, valorificarea rezultatelor


la experienţele dispuse după vechile metode de aşezare se
face separat pentru fiecare variantă în parte, după care, într-
un tabel de sinteză, se prezintă rezultatele finale.
Compararea rezultatelor se face, de regulă, cu una
dintre variantele experimentale dar există şi posibilitatea
alegerii unui alt martor.
Pentru exemplificarea acestui mod de calcul se
prezintă datele obţinute într-o experienţă cu fasole de grădină
la care s-au administrat trei doze de îngrăşăminte,
comparaţia fiind făcută cu producţia realizată de varianta
martor, nefertilizată .
În teren, experienţa a fost amplasată folosind aşezarea
liniară (metoda M i t s c h e r l i c h). Variantele experimentale
au fost următoarele :
V1 - nefertilizat (martor)
V2 - fertilizat cu 40 Kg/ha P2O5
V3 - fertilizat cu 20 Kg/ha K2O
V4 - fertilizat cu 20 Kg N + 40 Kg P2O5 + 20 Kg K2O
Experienţa s-a efectuat în patru repetiţii iar suprafaţa
recoltabilă a parcelei experimentale a fost de 40 m2.
La acest tip de aşezare, datele obţinute se calculează
separat pentru fiecare variantă în parte.

198
Valorificare metode vechi

Producţiile realizate în fiecare parcelă experimentală


sunt înscrise în tabelul 12.1.

Tabelul 12.1.
Producţia de păstăi obţinută la fasolea de grădină
(Kg/parcela recoltabilă)
REPETITIA
Nr.var. Varianta
R1 R2 R3 R4
1 Nefertilizat 24,8 26,7 27,1 28,5
2 N0P60 35,2 33,5 36,3 37,0
3 N0P0K30 32,6 33,8 34,1 35,9
4 N25P40K30 39,3 38,0 36,9 38,4

Calculele pentru varianta cu care se exemplifică


această etapă sunt prezentate tabelul 12.2.

Tabelul 12.2.
Rezultatele obţinute în varianta nefertilizată
Repe-
Producţia v v2 m m%
tiţia
Kg/s.r Kg/ha - +
1 24,8 6200 494 244036
2 26,7 6675 19 361
1 2
3 27,1 6775 81 6561
191 2,8
4 28,5 7125 431 185761
 - 26775 513 512 436719
M - 6694

Producţia unei variante se exprimă prin valorile medii


ale repetiţiilor acelei variante, care poartă numele de medie
aritmetică şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

199
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

x1  x2  x3  ........xn
M  , în care:
n

M - reprezintă media aritmetică;


x - reprezintă producţia unei parcele-repetiţii;
n - numărul de repetiţii

Pentru exemplul dat, media aritmetică va fi:

6200  6675  6775  7125 26775


M    6693,75
4 4

Media aritmetică a rezultatelor reprezintă fidel situaţia


din teren doar atunci când valorile care o compun sunt foarte
apropiate între ele, în acest caz erorile fiind foarte mici.
Pentru a stabili erorile care afectează media aritmetică
este necesar să se calculeze abaterile fiecărei repetiţii faţă de
valoarea mediei aritmetice. Dacă aceasta este calculată
corect, suma abaterilor pozitive este egală sau foarte
apropiată de suma abaterilor negative.

În exemplul dat se poate observa acest lucru astfel:

- suma abaterilor pozitive = 494 + 19 = 513


- suma abaterilor negative = 81 + 431 = 512

Pentru calcularea erorilor ce afectează media


aritmetică se procedează astfel :

- se calculează suma pătratelor abaterilor -  v2

 v2  4942  192  812  4312  436719

200
Valorificare metode vechi

- se calculează eroarea mijlocie absolută a mediei


aritmetice (m), cu ajutorul relaţiei:

m =
 v2
nn  1

Pentru exemplul luat în calcul,

436719 436719
m=    191
44  1 12

Această valoare arată că producţia medie calculată, de


6694 Kg/ha, este afectată de o eroare în plus sau în minus de
191 Kg/ha.
Deoarece exprimarea erorii în cifre absolute nu dă
posibilitatea aprecierii cu uşurinţă a mărimii acesteia,

- se calculează eroarea mijlocie relativă a mediei


aritmetice (m%), adică eroarea care afectează 100 de
unităţi de produs.

Calculul se face cu ajutorul relaţiei:

m  100
m% 
M

Pentru exemplul dat,

191 100
m%   2 ,8
6694

Se apreciază că rezultatele obţinute prin calcul reflectă


fidel situaţia din teren doar atunci când valoarea erorii

201
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

mijlocii relative a mediei aritmetice (m%) este mai mică decât


cifra trei.
După modelul prezentat se calculează datele până la
eroarea mijlocie relativă a mediei aritmetice şi pentru celelalte
trei variante luate în studiu, după care se compară şi se
interpretează rezultatele experimentale.
În acest scop, se centralizează mai întâi datele obţinute
într-un tabel de sinteză (tab. 12.3.).
După înregistrarea erorilor mijlocii şi relative ale
mediei aritmetice se calculează diferenţele de producţie faţă
de varianta martor (nefertilizat).
Deoarece diferenţele de producţie se determină pentru
valori însoţite de erori este necesar să se calculeze şi erorile
care afectează aceste diferenţe, numite erori mijlocii ale
diferenţei.

Tabelul 12.3.
Sinteza rezultatelor experimentale
Producţia
Varianta M  m m% D  mD S
relativă
Nefertilizat 6694  l9l 2,8 Martor - 100,0
N0P60
8875  190 2,1 2181  269,4 8,10 132,58

N0P0K30 8525  170 1,9 1831  255,6 7,16 121,35


N25P40K30 9537  124 1,3 2843  227,7 12,49 142,47

Astfel, eroarea mijlocie a diferenţei se calculează cu


ajutorul relaţiei :

mD   m12  m2 2

m1 = eroarea mijlocie absolută a variantei martor


m2 = eroarea mijlocie absolută a variantei de comparat.

202
Valorificare metode vechi

În exemplul prezentat, eroarea mijlocie a diferenţei


pentru varianta doi este:

mD   1912  1902  269,4

Pentru varianta trei:

mD   1912  1702  255,6

Pentru varianta patru:

mD   1912  1242  227 ,7

Pentru a putea considera o diferenţă de producţie în


plus sau în minus faţă de martor ca fiind sigură, aceasta
trebuie să depăşească de cel puţin trei ori eroarea ei.

În acest sens,
- se calculează coeficientul de siguranţă cu ajutorul
relaţiei:

D
s
mD

Astfel, pentru varianta doi:

2181
s  8 ,1
269,4

Pentru varianta trei:

1831
s  7 ,16
255,6

203
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Pentru varianta patru:

2843
s  12,49
227 ,7

Pentru interpretarea rezultatelor obţinute este necesar


să se calculeze producţia relativă, considerându-se producţia
martorului egală cu 100 %.
Din datele prezentate în tabelul 13.3. se constată că
producţia de păstăi la fasolea de grădină este influenţată
pozitiv de fertilizare.
Astfel, prin administrarea a 60 Kg/ha P2O5 se
realizează o diferenţă de producţie de 2181 Kg/ha faţă de
martor, ceea ce reprezintă un spor de 32,58 %. Prin aplicarea
unilaterală a potasiului, diferenţa de producţie este de 1831
Kg/ha, deci, numai cu 21,35 % mai mult faţă de martor.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin fertilizare
complexă, şi anume 25 Kg/ha azot, 40 Kg/ha fosfor şi 30
Kg/ha potasiu, în acest caz înregistrându-se o diferenţă de
producţie faţă de martor de 2843 Kg/ha, deci, o creştere a
producţiei de păstăi cu 42,47 %.

204
Blocuri randomizate

Capitolul 13

VALORIFICAREA REZULTATELOR
OBŢINUTE LA EXPERIENŢELE AŞEZATE ÎN
BLOCURI RANDOMIZATE

La fel ca la toate metodele noi de aşezare şi pentru


blocurile randomizate, valorificarea rezultatelor experimentale
se face cu ajutorul analizei varianţei. Aceasta metodă, aşa
cum s-a mai afirmat anterior, pleacă de la cunoaşterea
cauzelor care au determinat apariţia erorilor experimentale.
Valorificarea datelor este considerată corectă numai dacă
diferenţele între variante sunt datorate factorilor
experimentali. Greşelile de tehnică experimentală care
determină diferenţele între variante conduc la anularea
valorificării experienţelor respective.

13.1. ETAPELE VALORIFICĂRII MANUALE

Pentru exemplificare se propune o cultură comparativă


cu şase clone de viţă de vie, obţinute din soiul Grasă de
Cotnari. Experienţa a fost amplasată după metoda blocurilor
randomizate, în patru repetiţii.

Etapele de calcul sunt următoarele:

205
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

a. Producţiile parcelelor experimentale, exprimate în


t/ha, se înscriu într-un plan corespunzător aşezării în teren
(tab. 13.1.).

Tabelul 13.1.
Producţiile înscrise în planul experienţei
Repe-
Producţiile parcelelor (t/ha)
tiţia
1 11,5 1 10,7 2 11,2 3 11,7 4 12,3 5 11,9 6

2 12,1 4 11,6 6 12,1 5 11,3 3 11,2 1 10,5 2

3 11,0 3 11,9 5 11,3 1 11,8 6 10,6 2 12,0 4

4 11,7 6 11,8 4 10,8 2 12,5 5 11,1 3 11,4 1

x) - cifrele înscrise cu roşu reprezintă numărul


variantei experimentale

b. Se ordonează într-un tabel producţiile pe variante şi


blocuri, în care se înscriu şi următoarele valori (tab. 13.2.):

- suma producţiilor parcelelor ocupate cu aceeaşi


variantă (V);
- suma producţiilor parcelelor din fiecare repetiţie (B);

- suma producţiilor tuturor parcelelor experimentale


(  x);

c. Se calculează termenul de corecţie sau scăzătorul cu


ajutorul relaţiei:

C
 x  , în care:
2

206
Blocuri randomizate

x = suma producţiilor tuturor parcelelor


experimentale;

N = numărul total al parcelelor din experienţă;

Tabelul 13.2
Producţiile ordonate pe variante şi blocuri
REPETIŢIA
Var. V
I II III IV
1 11,5 11,2 11,3 11,4 45,4
2 10,7 10,5 10,6 10,8 42,6
3 11,2 11,3 11,0 11,1 44,6
4 11,7 12,1 12,0 11,8 47,6
5 12,3 12,1 11,8 12,5 48,7
6 11,9 11,6 11,8 11,7 47,0
Suma 69,3 68,8 68,5 69,3 275,9

Termenul de corecţie sau scăzătorul se calculează


pentru a elimina numărul mare de scăderi necesare aflării
abaterii faţă de medie a fiecărei valori, în vederea obţinerii
sumei pătratelor abaterilor de la media aritmetică. Prin
folosirea scăzătorului toate aceste operaţii se înlocuiesc cu
una singură.

Pentru exemplul dat,

275,9 2
C  3171,7004
24

d. Se calculează suma pătratelor abaterilor de la


media aritmetică pentru întreaga experienţă, pentru blocuri,
pentru variante şi pentru eroare.

Calculele se fac cu ajutorul următoarelor relaţii:

207
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

- suma pătratelor abaterilor pentru experienţă SPT  ,

SPT   x 2  C

- suma pătratelor abaterilor pentru blocuri SPB  ,

SPB 
 b2
 C , în care:
v

v = numărul variantelor

- suma pătratelor abaterilor pentru variante SPV  ,

SPV 
 v2  C , în care:
b

b = numărul repetiţiilor

- suma pătratelor abaterilor pentru eroare SPE  ,

SPE  SPT  SPB  SPV 

Pentru exemplul dat,

 
SPT  11,5 2  11,2 2  11,32  ......11,7 2  3171,7004  6 ,6296

69 ,32  68 ,8 2  68,6 2  69,2 2


SPB   3171,7004  0 ,0546
6

45,422  42,622  .....47 ,022


SPV   3171,7004  6 ,1821
4

208
Blocuri randomizate

SPE  6 ,6296  0,0546  6 ,1821  0,3921

e. Se calculează gradele de libertate GL pentru toată


experienţa GLT  , pentru repetiţii GLB  , pentru variante
GLV  şi pentru eroare GLE  .
La calcularea mediei aritmetice, numărul termenilor
care pot varia liber fără a modifica valoarea acesteia este mai
mic cu unu faţă de numărul total al termenilor care compun
media respectivă.
Aşadar, unul din termeni va primi în mod obligatoriu o
anumită valoare în funcţie de variaţia celorlalţi termeni, astfel
încât valoarea mediei să rămână neschimbată.
De exemplu, media 15 poate proveni din cinci valori.
Patru dintre acestea pot fi alese liber, prima poate fi 8, a doua
23, a treia 18, a patra 6. Ultima valoare nu poate fi decât 20,
deoarece numai astfel se poate obţine media 15.
Rezultă deci, că informaţia cuprinsă în unul din
termeni nu mai este necesară dacă se dispune de media
aritmetică şi de valorile celorlalţi termeni.

Gradele de libertate se calculează cu ajutorul relaţiilor:

GLT  N  1 , în care,

N = numărul parcelelor experimentale

GLB  b  1 în care,

b = numărul repetiţiilor

GLV  v  1 în care,

v = numărul variantelor

209
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

GLL  GLT  GLB  GLV 

Pentru exemplul dat,

GLT  24  1  23

GLB  4  1  3

GLV  6  1  5

GLE  23  3  5   15

f. Se calculează varianţa (s2) pentru variante şi pentru


eroare, raportând suma pătratelor abaterilor la gradele de
libertate corespunzătoare.

Astfel,

SPV
- pentru variante s 2V 
GLV

SPE
- pentru eroare s2E 
GLE

În experienţa prezentată,

6 ,1821
s 2V   1,2364
5
0 ,3929
s2E   0 ,0262
15

210
Blocuri randomizate

g. Se calculează proba F (Ficher). Varianţa variantelor


cuprinde atât măsura variaţiilor întâmplătoare de producţie
cât şi variaţia reală, datorată factorilor cercetaţi.
Varianţa erorii cuprinde numai efectul fluctuaţiilor
întâmplătoare.
Pentru cunoaşterea diferenţelor reale de producţie
între variante, deci a diferenţelor datorate factorilor cercetaţi,
este necesar să se compare varianţa variantelor cu varianţa
erorii. Această comparare se face calculând proba F.
Această valoare a fost denumită astfel de S n e d e c o r
în cinstea lui F i s h e r, cunoscut ca părintele analizei
varianţei (S ă u l e s c u N. A., S ă u l e s c u, N. N., 1967).

Calculul se face cu ajutorul relaţiei:

s 2V
F
s2E

În exemplul prezentat,

1,2364
F  47 ,19
0 ,0262

Valoarea probei F din experienţă se compară cu


valoarea f calculată teoretic pentru probabilitatea de
transgresiune de 5 % şi în funcţie de numărul gradelor de
libertate al celor două variante.
Prin probabilitate de transgresiune (P%) se înţelege
improbabilitatea obţinerii aceloraşi rezultate în cazul repetării
experienţelor respective. Probabilitatea de transgresiune de
5% înseamnă şansa de 95% de a obţine aceleaşi rezultate în
anii următori sau în experienţe asemănătoare.
Dacă valoarea F calculată pentru o anumită experienţă
este mai mare decât valoarea F calculată teoretic pentru
aceleaşi grade de libertate, se poate afirma, cu un risc mai

211
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

mic de 5% de a greşi, că diferenţele de producţie sunt


datorate factorilor cercetaţi.
În situaţia când valoarea F este mai mică decât
valoarea calculată teoretic, înseamnă că diferenţele între
variante sunt mici, neasigurate statistic şi sunt datorate
abaterilor accidentale. În acest caz nu se mai justifică
cercetarea semnificaţiei diferenţelor.
Pentru exemplul dat, în tabelul anexă 1, valoarea F
găsită la intersecţia rândului indicat de GLE (15) cu coloana
indicată de GLV (5) este de 2,90.
Proba F calculată pentru experienţa prezentată este de
47,19, mai mare faţă de valoarea F pentru probabilitatea de
transgresiune de 5%. Aceasta înseamnă că cele şase clone cu
care s-a experimentat sunt diferite în privinţa capacităţii de
producţie, că diferenţele de producţie între variante sunt, în
general, semnificative şi, deci, calculul poate continua.
Toate datele obţinute se centralizează într-un tabel
care poartă numele de "tabelul varianţelor" (tab. 13.3.).

h. Se calculează producţia medie a fiecărei variante,


producţia medie a întregii experienţe şi diferenţele de
producţie între variante şi martor.

- Producţia medie a fiecărei variante se calculează


raportând producţiile totale V din tabelul 13.2. la numărul
repetiţiilor.
45 ,5
- varianta 1 = = 11,35 t/ha
4
42,6
- varianta 2 = = 10,65 t/ha
4
44 ,6
- varianta 3 = = 11,15 t/ha
4
47 ,6
- varianta 4 = = 11,90 t/ha
4

212
Blocuri randomizate

48 ,7
- varianta 5 = = 12,18 t/ha
4
47 ,0
- varianta 6 = = 11,75 t/ha
4

- Producţia medie a întregii experienţe, notată cu X se


calculează raportând suma producţiilor tuturor parcelelor
experimentale la numărul acestora .

X 
 x  275,9  11,49 t/ha
N 24

Tabelul 13.3.
Tabelul varianţelor
Specifi-
SP GL s2 Proba F
care
Total 6,6296 23
Blocuri 0,0546 3 1,2364
F  47 ,19
Variante 6,1821 5 1,2364 0 ,0262
Eroare 0,3929 15 0,0262 (2,90)

Producţia medie a întregii experienţe se foloseşte ca


martor pentru compararea rezultatelor obţinute de fiecare
variantă în parte. Se poate folosi drept martor şi producţia
unei variante experimentale sau, pentru experienţele cu
soiuri, producţia soiului zonat în regiunea respectivă .
Diferenţele de producţie (d) se calculează între
producţia medie a fiecărei variante şi producţia medie a
întregii experienţe.

Astfel,

- pentru varianta l,

213
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

d = 11,35 - 11,49 = - 0,14 t/ha = - 140 Kg/ha

- pentru varianta 2,

d = 10,65 - 11,49 = - 0,84 t/ha = - 840 Kg/ha

- pentru varianta 3,

d = 11,15 - 11,49 = - 0,34 t/ha = - 340 Kg/ha

- pentru varianta 4,

d = 11,90 - 11,49 = + 0,41 t/ha = 410 Kg/ha

- pentru varianta 5,

d = 12,18 - 11,49 = + 0,69 t/ha = 690 Kg/ha

- pentru varianta 6,

d = 11,75 - 11.49 = + 0,26 t/ha = 260 Kg/ha

i. Se stabileşte gradul de semnificaţie a diferenţelor


folosind proba t (testul t) sau diferenţele limită.
În acest sens este necesar să se stabilească eroarea
care afectează diferenţele de producţie, numită eroarea
diferenţelor şi care se notează cu sd .

2s 2 E
sd  în care,
n
- s2E - reprezintă varianţa erorii;
- n - reprezintă numărul de repetiţii.

Pentru exemplul dat,

214
Blocuri randomizate

2  0 ,0262
sd   0 ,11 t/ha = 110 Kg/ha
4

- Gradul de semnificaţie prin testul t se stabileşte


calculând acest test pentru fiecare variantă prin raportarea
diferenţelor de producţie la eroarea diferenţei.

d
t
sd

Astfel,

- pentru varianta 1,

140
t = 1,3
110

- pentru varianta 2,

840
t = 7,6
110

- pentru varianta 3,

340
t = 3,1
110

- pentru varianta 4,

410
t = 3,7
110

- pentru varianta 5,

215
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

690
t = 6,3
110

- pentru varianta 6,

260
t = 2,4
110

În funcţie de valorile t calculate şi de gradele de


libertate ale erorii, în tabelul anexă 2 se caută probabilitatea
de transgresiune (P%), corespunzătoare fiecărei diferenţe de
producţie.
Aprecierea semnificaţiei unei diferenţe de producţie în
funcţie de probabilitatea de transgresiune corespunzătoare se
face folosind gradele de semnificaţie şi notările prezentate în
tabelul 13.4.

Tabelul 13.4.
Gradele de semnificaţie
Probabilitate de Grade de Notări
transgresiune semnificaţie Surplus Deficit
P > 5% Nesemnificativ - -
P = 5% - 1% Semnificativ * o
Distinct
P = 1% - 0,1% ** oo
semnificativ
Foarte
P < 0,1% *** ooo
semnificativ

Astfel :
- Pentru varianta 1 valoarea probabilităţii de
transgresiune (P%) se găseşte la intersecţia rândului indicat
de t = 1,3 cu valoarea corespunzătoare a gradului de libertate
pentru eroare GL = 15. Deoarece valoarea P (21,3%) este mai
mare de 5%, diferenţa de producţie este nesemnificativă.

216
Blocuri randomizate

- Pentru varianta 2, valoarea lui t este 7,6 iar


probabilitatea de transgresiune este sub 0,1%. Rezultă că
diferenţa de producţie este foarte semnificativă. Fiind un
deficit de producţie se va nota cu trei zerouri (ooo).

- Pentru varianta 3, (t = 3,1), P = 0,75%. Această


valoare este cuprinsă între 1% şi 0,1%, deci diferenţa este
distinct semnificativă. Fiind, de asemenea, un deficit de
producţie, semnificaţia se va nota cu două zerouri (oo).

- Pentru varianta 4, (t = 3,7), P = 0,21%. Diferenţa este


distinct semnificativă dar deoarece este un surplus de
producţie faţă de martor, se va nota cu două asteriscuri (**).

- Pentru varianta 5, (t = 6,3), P este sub 0,1%.


Diferenţa în acest caz este foarte semnificativă dar fiind un
surplus de producţie se va nota cu trei asteriscuri (***).

- Pentru varianta 6, (t = 2,4), P = 3,0%. În acest caz


valoarea lui P% este cuprinsă între 1% şi 5%, deci diferenţa de
producţie este semnificativă şi fiind un surplus se va nota cu
un asterisc (*).

Datele calculate se înregistrează într-un tabel de


sinteză (tab. 13.5.) în care variantele se trec în ordinea
descrescândă a producţiilor.
Producţia medie a experienţei, considerată variantă
martor, se intercalează între celelalte variante conform valorii
obţinute. În acelaşi tabel se înscriu şi producţiile relative
considerându-se producţia martorului egală cu 100%.

De regulă, pentru experienţele cu soiuri se foloseşte


drept variantă martor soiul zonat în regiunea respectivă.

217
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Tabelul 13.5.
Sinteza rezultatelor experimentale
Semni
Varianta Producţia Dif.
ficaţia
Kg/ha % Kg/ha t15 P%

5 12.180 106,00 690 6,3 0,1 ***

4 11.900 103,56 410 3,7 0,21 **

6 11.750 102,26 260 2,4 3,0 *

x (Mt) 11.490 100,00 x (Mt) - - -

1 11.350 98,78 - 140 1,3 21,3 -

3 11.150 97,04 - 340 3,1 0,75 oo

2 10.650 92,68 - 840 7,6 0,1 ooo

Din tabelul de sinteză se observă că numai clonele 4, 5


şi 6 pot fi considerate de perspectivă pentru zona în care s-au
făcut cercetările deoarece numai acestea au realizat sporuri
de producţie asigurate statistic faţă de varianta martor.
Astfel, clona 6 a înregistrat un surplus de producţie
semnificativ, clona 4, distinct semnificativ iar clona 5, foarte
semnificativ. Se vor recomanda, deci, pentru producţie
clonele 4 şi 5.
Gradele de semnificaţie pot fi determinate şi cu
ajutorul diferenţelor limită (DL).
Diferenţa limită reprezintă o mărime care asigură o
valoare minimă a surplusului sau a deficitului de producţie
pentru probabilităţi de transgresiune de 5%, 1% şi respectiv
0,1%.
Se calculează, deci, care este valoarea minimă a unei
diferenţe pentru a fi semnificativă, distinct semnificativă sau
foarte semnificativă.
Calculul diferenţelor limită se face cu ajutorul formulei
generale:

218
Blocuri randomizate

DL  t  sd în care:

t - poate lua diferite valori în funcţie de probabilităţile


de transgresiune şi gradele de libertate ale erorilor;

sd - reprezintă eroarea diferenţelor.

Pentru exemplul cu care se lucrează, la GLE = 15, în


tabelul anexă 2, pentru t corespund următoarele valori:

P 5% , t = 2,13
P 1% , t = 2,95
P 0,1% ,t = 4,07

Eroarea diferenţelor sd s-a calculat anterior şi este de


110 Kg/ha.

Valorile diferenţelor limită pentru diferite probabilităţi


de transgresiune sunt următoarele:

DL 5% = 2,13  110 = 234 Kg/ha


DL 1% = 2,95  110 = 324 Kg/ha
DL 0,1%= 4,07  110 = 447 Kg/ha

Se calculează diferenţele limită şi în valori relative cu


formula:

DL  100
DL5% 
x

234  100
DL5%  = 2,03 %
11490
324  100
DL1%  = 2,81%
11490

219
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

447  100
DL0 ,1%  = 3,89%
11490

Diferenţele limită se înscriu sub tabelul de sinteză a


rezultatelor experimentale (tab. 13.6.)

Tabelul 13.6.
Sinteza rezultatelor experimentale
Producţia Dif. Semni
Clona
Kg/ha % Kg/ha ficaţia

5 12.180 106,00 690 ***


4 11.900 103,56 410 **

6 11.750 102,26 260 *


x (Mt) 11.490 100,00 x (Mt) -
1 11.350 98,78 - 140 -

3 11.150 97,04 - 340 oo

2 10.650 92,68 - 840 ooo

DL5% 2,03 234


DL1% 2,81 324
DL0,1% 3,89 447

Pentru stabilirea gradelor de semnificaţie se compară


diferenţele înregistrate între producţiile obţinute în fiecare
variantă experimentală şi varianta martor cu diferenţele
limită calculate.
Diferenţa de producţie de 690 Kg/ha realizată de clona
5 este mai mare decât valoarea diferenţei limită pentru
probabilitatea de transgresiune de 0,01%, deci, este foarte
semnificativă şi se notează cu trei asteriscuri.

220
Blocuri randomizate

Clona 4 realizează o diferenţă de producţie faţă de


martor de 410 Kg/ha, care se încadrează între DL 1% şi DL
0,1%, diferenţă distinct semnificativă. Se notează cu două
asteriscuri.
Diferenţa de producţie realizată de clona 6 faţă de
martor, de 260 Kg/ha, este situată între DL 1% şi DL 5%.
Fiind un surplus de producţie semnificativ se notează cu un
asterisc.
Clona 1 înregistrează un deficit de producţie de 140
Kg/ha faţă de martor. Deoarece valoarea este mai mică decât
234 Kg/ha (DL5% ), deficitul este nesemnificativ.
Clona 3 realizează o producţie de 1l150 Kg/ha, cu 340
Kg/ha mai puţin faţă de martor. Diferenţa de producţie se
încadrează între DL1% şi DL0,1% fiind deci distinct
semnificativă. Fiindcă este un deficit de producţie se notează
cu două zerouri.
Diferenţa de producţie înregistrată de clona 2 este de
840 Kg/ha. Această valoare fiind mai mare decât DL0,1%, este
foarte semnificativă şi se notează cu trei zerouri.
Se observă, astfel, că indiferent de metoda folosită
pentru stabilirea gradelor de semnificaţie a diferenţelor,
rezultatele sunt aceleaşi.

13.2. METODA COMPARAŢIILOR MULTIPLE

Dacă este necesar să se facă şi alte comparaţii între


diferitele variante experimentale se foloseşte metoda
diferenţelor multiple, cunoscută şi sub numele de "testul
Duncan".
Pentru aprecierea semnificaţiei diferenţelor prin
această metodă se iau în considerare gradele de libertate ale
erorii şi numărul variantelor experimentale. În funcţie de
depărtarea între mediile comparate, în clasificarea
variantelor, se folosesc mai multe valori q corespunzătoare
(tabelul anexă 3).

221
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Pentru calcularea diferenţelor semnificative (DS) se


utilizează formula :

DS5%  sx  q

- sx -reprezintă eroarea mediilor aritmetice şi se


calculează cu formula:

s2E
sx 
n

-q -reprezintă valori ce se găsesc în tabelul anexă 3, la


întretăierea rândului corespunzător gradului de libertate al
erorii cu coloana corespunzătoare numărului de variante,
cuprinse între limitele comparaţiei.

Pentru aprecierea semnificaţiei diferenţelor, prin


metoda comparaţiilor multiple se stabileşte, mai întâi,
clasificarea variantelor în ordinea producţiilor obţinute şi se
calculează toate diferenţele posibile (tab. 13.7.).

După calcularea tuturor diferenţelor între variante se


determină eroarea mediilor folosind varianţa erorii din tabelul
de analiză a varianţei (0,0262).

0 ,0262
sx   0 ,0809 t/ha = 80,9 Kg/ha
4

Se calculează apoi diferenţele semnificative (DS)


utilizând valorile q din tabelul anexă 3.

Diferenţele semnificative calculate se introduc în tabel


între paranteze şi se compară cu diferenţele între variante.

222
Blocuri randomizate

Dacă acestea sunt mai mari decât diferenţele teoretice


(limită), se consideră că sunt semnificative.

Tabelul 13.7.
Testul Duncan la experienţa cu clone de viţă de vie,
aşezate după metoda blocurilor

C Producţia Diferenţa faţă de varianta de pe


Clasi locul :
fica Clona
re nr. Kg/ha VI V IV III II
1530* 1030* 830* 430* 280*
I 5 12180
(272) (268) (263) (255) (243)
1250* 750* 550* 150
II 4 11900
(268) (263) (255) (243) -
1100* 600* 400*
III 6 11750
(263) (255) (243) - -
700* 200
IV 1 11350
(255) (243) - - -
500*
V 3 11150
(243) - - - -

VI 2 10650
- - - - -

Astfel, pentru :

n = 2, DS 5% = 80,9 x 3,01 = 243 Kg/ha;


n = 3, DS 5% = 80,9 x 3,16 = 255 Kg/ha;
n = 4, DS 5% = 80,9 x 3,25 = 263 kg/ha;
n = 5, DS 5% = 80,9 x 3,31 = 268 Kg/ha;
n = 6, DS 5% = 80,9 x 3,36 = 272 Kg/ha.

223
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

13.3. VALORIFICAREA REZULTATELOR CU


AJUTORUL UNUI PROGRAM DE CALCUL.

Pentru exemplificare se prezintă datele unei experienţe


cu linii mutante obţinute la fasolea de grădină, soiul Atlantic.
Experiența a fost efectuată la ferma Ezăreni a Staţiunii
Didactice Iaşi, în anul 2002, şi a avut ca obiectiv studiul a
patru linii mutante obţinute prin aplicarea unor agenţi
mutageni la soiul Atlantic.
În anul 1995 au fost iradiate patru soiuri de fasole de
grădină în vederea studierii efectului radiațiilor ionizante
asupra producției și calității boabelor la soiurile Atlantic,
Cape, Valja și Galbenă de Moldova.
Cultura comparativă din anul 2002 s-a organizat cu
patru linii mutante ale soiului Atlantic (A – 102; A – 105; A –
127; A – 222), alături de soiul iniţial, astfel că experiența a
avut cinci variante în patru repetiții, amplasate după metoda
blocurilor randomizate.
Programul de calcul utilizat permite introducerea
datelor obţinute într-un tabel asemănător cu planul
experienţei, după care se obţin automat toate valorile
necesare pentru valorificarea şi interpretarea rezultatelor
obținute în câmpul experimental.

Astfel, în figura 13.1. se observă că sunt înregistrate


valorile pentru sumele pătratelor abaterilor şi gradele de
libertate iar din comparaţia între proba F obţinută în
experienţă (40,3401) şi cea teoretică (3,26) se constată că
diferenţele de producţie se datorează factorilor cercetaţi.

În figura 13.2 sunt prezentate tabelele de sinteză în


care se înregistrează producţiile obţinute în fiecare variantă,
precum şi diferenţele absolute şi relative faţă de martor.

224
Blocuri randomizate

Fig. 13.1. Tabelul varianţelor la o experienţă cu fasole

225
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig. 13.2. Sinteza rezultatelor la o experienţă cu fasole

226
Blocuri randomizate

Compararea rezultatelor obţinute de către fiecare


formă mutantă se face cu soiul iniţial care este considerat
variantă martor. Faţă de producţia obţinută de martor, se
observă că formele mutante reţinute şi utilizate în
experimentare, au înregistrat sporuri de producţie cuprinse
între 250 kg/ha şi 2,78 t/ha.
Pentru stabilirea semnificaţiilor diferenţelor de
producţie înregistrate de fiecare linie mutantă se compară
aceste diferenţe cu diferenţele limită pentru cele trei
probabilităţi de transgresiune.
Astfel, se constată că liniile A-105 și A-222 au
înregistrat sporuri de 3,4% și respectiv 8,16%, sporuri care
nu sunt asigurare statistic.
Liniile mutante A-102 și A-127 au înregistrat diferenţe
foarte semnificative faţă de martor de 2,28 t/ha și respectiv
2,78 t/ha. Sporurile relative faţă de soiul iniţial au fost de
30,55% și, respectiv, 37,76%.

227
EXPERIENŢE CU SOIURI LA PRINCIPALELE
CULTURI

Diferenţele majore care există între diferitele specii


cultivate în ceea ce priveşte unele caractere şi însuşiri ale
acestora impun anumite moduri de abordare pentru
experienţele din teren. Avem în vedere tehnologiile de cultură
aplicate, observaţiile şi determinările care trebuie făcute în
perioada de vegetaţie, modalitatea de prelevare a probelor şi
analiza lor în laboratoarele de cercetare.
Interesează, deci, plantele premergătoare, diferitele
moduri de pregătire a terenului, semănatul sau plantatul în
cadrul experienţelor, lucrările de întreţinere şi recoltarea
producţiilor obţinute în parcelele experimentale.
Pentru fiecare categorie de specii există anumite
plante premergătoare, anumite modalităţi de pregătire a
solului pentru semănat, diferite tehnologii de întreţinere în
timpul perioadei de vegetaţie, care nu diferă faţă de cultura
de producţie dar care necesită, totuşi, o mai mare atenţie din
partea celui care conduce o experienţă.
În timpul procesului de creare a noilor soiuri şi hibrizi
la principalele specii de cultură există o metodologie specifică
de conducere a experienţelor în câmpurile experimentale.
Astfel, aceste experienţe vor fi amplasate şi conduse în funcţie
de metoda de ameliorare adoptată.
De asemenea, modul de polenizare şi de reproducere al
unei specii conduce spre o anumită metodologie de
experimentare în timpul procesului de ameliorare. Aşa cum
s-a observat într-un capitol anterior, soiurile speciilor
autogame sunt obţinute în urma trecerii materialului biologic
prin anumite verigi diferite faţă de cele de care este nevoie la
obţinerea hibrizilor la aceeaşi categorie de plante.
5
In aceeaşi măsură, obţinerea soiurilor şi a hibrizilor la
speciile alogame reclamă o tehnologie specifică de ameliorare
şi implicit o anumită metodică pentru conducerea
experienţelor în câmpurile de ameliorare.
Necesitatea efectuării unor experienţe cu soiuri la
principalele plante de cultură este impusă, pe de o parte, de
numărul mare de soiuri şi hibrizi care apar pe piaţă ca
urmare a activităţii de ameliorare a plantelor iar, pe de altă
parte, de influenţa recunoscută pe care o au noile creaţii ale
ameliorării asupra producţiilor obţinute şi aspra calităţii
produsului principal. De asemenea, este cunoscută
adaptabilitatea noilor soiuri şi hibrizi la condiţiile nefavorabile
de mediu precum şi rezistenţa genetică la atacul agenţilor
fitopatogeni. Astfel, introducerea în cultură a unui material
biologic valoros din punct de vedere genetic contribuie la
creşterea productivităţii şi la îmbunătăţirea calităţii speciei
respective fără costuri suplimentare.
În acest sens, după S ă n d o i u, (2015), problema
abordării experienţelor cu soiuri şi hibrizi la principalele
specii cultivate trebuie să aibă în vedere două etape şi
anume:
- într-o primă etapă trebuie urmărită identificarea
celor mai productive soiuri şi hibrizi în raport cu condiţiile
locale de mediu şi cu cerinţele consumatorilor în vederea
zonării acestora;
- în a doua etapă urmeză stabilirea principalelor
elemente de tehnologie (lucrările solului, sistemul de
fertilizare, desimea de semănat, epoca de semănat, sistemul
de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc), în
vederea optimizării producţiilor obţinute.
În cele ce urmează vom prezenta modalitatea de
conducere a experienţelor cu soiuri şi hibrizi după ce
materialul biologic a parcurs procesul de ameliorare şi
urmează să treacă prin cele două etape menţionate anterior
prin organizarea unor culturi comparative în diferite zone
pedoclimatice, în vederea omologării şi zonării.
6
8.1. EXPERIENŢE CU SOIURI ŞI HIBRIZI LA
CEREALELE PĂIOASE

Experienţele cu soiuri sunt organizate de către ISTIS în


cele 23 de centre de testare existente în diferite zone
pedoclimatice din ţară. Deoarece soiurile cu care se
experimentează au fost analizate în ceea ce priveşte
principalele caracteristici de productivitate, calitate,
rezistenţă la factorii nefavorabili de mediu şi la acţiunea
agenţilor fitopatogeni în zonele în care au fost obţinute, aceste
experienţe urmăresc doar productivitatea şi plasticitatea
ecologică în alte zone pedoclimatice din ţară.
Ca metodă de aşezare în teren, se recomandă blocurile
randomizate în cinci repetiţii. Patru dintre repetiţii sunt
destinate pentru valorificarea statistică a rezultatelor obţinute
iar a cincea va fi utilizată pentru efectuarea observaţiilor
fenologice şi a determinărilor biometrice în timpul perioadei
de vegetaţie şi pentru prelevarea probelor necesare unor
analize de laborator.
Culturile comparative se organizează cu material
biologic primit de la staţiunile de ameliorarea plantelor din
ţară, alături de care se folosesc soiurile zonate în regiunea
deservită de centrele de încercare precum şi cu soiuri sau
linii primite din alte ţări.
Durata acestor experienţe trebuie să fie de cel puţin
trei ani normali din punct de vedere climatic, pentru ca
rezultatele obţinute să poată fi valorificate statistic.
In ceea ce priveşte suprafaţa parcelei experimentale se
recomandă ca suprafaţa recoltabilă să fie de cel puţin 20 m2.
Totuşi, I v a ş c u et al., (2015), în experienţele efectuate de
ISTIS recomandă o suprafaţă semănată a parcelei de 12,5 m2
şi suprafaţa recolatabilă de 10 m2 (tab. 8.1).

Tabelul 8.1.
7
Parametrii parcelei experimentale
(după Ivaşcu et al. 2015)

Nr. SPECIA Suprafaţa m2 Nr. boabe Adâncimea


crt Totală Recol germinabile de
. tabilă semănat cm
1 Grâu de 12,5 10 500 - 550 4-5
toamnă
2 Grâu de 12,5 10 500 - 550 4-5
primăvară
3 Grâu 12,5 10 500 - 550 4-5
durum
4 Secară 12,5 10 500 - 550 4-5
5 Triticale 12,5 10 450 - 500 4-5
6 Orz de 12,5 10 450 - 500 2-5
toamnă
7 Orzoaică de 12,5 10 500 - 550 2-5
toamnă
8 Orzoaică de 12,5 10 500 - 550 2-5
primăvară
9 Ovăz de 12,5 10 500 - 550 2-5
primăvară

Toate lucrările, respectiv pregătirea solului pentru


semănat, fertilizarea, semănatul şi lucrările de întreţinere a
culturilor trebuie făcute obligatoriu în epoca optimă pentru a
asigura cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltarea a
plantelor din parcelele experimentale.
În timpul perioadei de vegetaţie se fac observaţile şi
determinările biometrice indicate de tehnica experimentală.
Astfel, se notează data răsăritului în momentul în care
75% din plante se observă la suprafaţa solului.
Aprecierea datei răsăritului se face prin acordarea de
note în scara FAO (1 – 9).
Aprecierea şi notarea datei infrăţitului se face în
momentul în care 75% dintre plante au format fraţi.
8
Observarea se face la intrarea în iarnă pentru cerealele de
toamnă şi la formarea paiului pentru cerealele de primăvară.
Inainte de intrarea în perioada de iarnă se face
apreciere vizuală a plantelor din fiecare parcelă experimentală
observându-se starea plantelor din fiecare soi. Notarea în
registrul de observaţii se face, de asemnea, în scara FAO prin
acordarea de note de la 1 la 9.
Aceleaşi observaţii şi notări se vor face şi la ieşirea
culturilor din iarnă. Aprecierea trebuie făcută primăvara cât
mai timpuriu pentru a se putea observa plantele care nu au
rezistat la temperaturile scăzute. Determinări privind
rezistenţa la ger, acolo unde situaţia o impune, se pot face şi
în timpul iernii prin recoltarea de monoliţi din câmp şi
studierea acestora în laborator.
Monoliţii (probe de sol şi plante, în aşezare naturală,
cu dimensiunile de 30 x 30 x 15 cm) se recoltează din câmp şi
se păstrează aproximativ 10 – 12 zile în încăperi cu
temperatura de 10-150C pâna la dezgheţarea completă. Se
numără plantele care pornesc în vegetaţie după care se face
aprecierea prin acordarea de note în scara FAO.
Rezistenţa la iernare se apreciază prin observarea
plantelor care au fost afectate şi raportatea procentuală la
numărul de plante pe m.p. Acordarea de note, în scare FAO
se face astfel:

Nota 1 - pentru situaţia în care nu sunt pierderi


Nota 2 – pentru pierderi cuprinse între 2 – 10%
Nota 3 - pentru pierderi cuprinse între 11 – 20%
Nota 4 - pentru pierderi cuprinse între 21 – 30%
Nota 5 - pentru pierderi cuprinse între 31 – 40%
Nota 6 - pentru pierderi cuprinse între 41 – 50%
Nota 7 - pentru pierderi cuprinse între 51 – 60%
Nota 8 - pentru pierderi cuprinse între 61 - 70%
Nota 9 - pentru pierderi cuprinse între 71 – 100%

9
Rezistenţa la dezrădăcinare se controlează imediat la
ieşirea din iarnă şi se apreciază prin acordarea de note în
scara 1 – 9. Pierderea contactului cu solul a rădăcinilor
cerealelor păioase de toamnă are loc, în unii ani, din cauza
unor greşeli privind adâncimea de semănat (mai redusă faţă
de adâncimea optimă) şi a alternării perioadelor de îngheţ şi
dezgheţ ale solului care conduc la gonflarea acestuia.
Data înspicatului se notează în momentul în care la
75% din plante au apărut spicele sau paniculele.
Talia plantelor se măsoară, de regulă, după înspicat
dar se poate face şi în dinamică la intervale de 10 – 14 zile.
Desimea culturii se determină, de asemenea, după
înspicat prin acordarea de note în scara FAO (1 – 9).
Rezistenţa la boli şi dăunători se observă în momentul
apariţiei simptomelor caracteristice prin determinarea
intensităţii, frecvenţei şi gradului de atac. Aprecierea
rezistenţei se face prin acordarea de note în scara FAO (1 – 9).
Rezistenţa la secetă se observă şi se notează în
registrul de observaţii în momentul apariţiei perioadelor de
stres hidric determinate de seceta solului sau de seceta
atmosferică. În situaţia în care soiurile nu sunt rezistente
atât seceta solului cât şi cea atmosferică pot înfluenţa negativ
productivitatea şi calitatea producţiilor obţinute.
După I v a ş c u, et al., (2015), acordarea de note
pentru aprecierea rezistenţei la secetă se face astfel:

Nota 1 – sunt uscate frunzele bazale ale plantelor


Nota 3 – sunt uscate frunzele din etajele bogate
Nota 5 – sunt uscate frunzele până la mijlocul plantei
Nota 7 – frunzele uscate depăşesc jumătatea plantei
Nota 9 – frunzele uscate ajung până sub spic

Rezistenţa la arşiţă se determină în cazul în care


temperaturile foarte ridicate afectează procesele fiziologice ale
plantelor. Stresul termic al plantelor se poate manifesta
pregnant în momentul în care temperaturile ridicate se
10
asociază cu lipsa de umiditate din atmosferă sau chiar din
sol. Apariţia acestui fenomen imediat după inflorire conduce
la un procent mai redus de fecundare şi implicit la un număr
mai mic de boabe în spic. Daca boabele sunt deja formate,
arşiţa determină şiştăvirea acestora, cu implicaţii majore atât
asupra producţiei din anul respectiv cât şi asupra calităţii
făinii obţinute din boabele şiştave. Aprecierea rezistenţei la
arşiţă se face prin acordarea de note în scara FAO (1- 9).
Rezistenţa la cădere se determină după aparoţia
spicului şi apoi la maturitatea tehnică. După I v a ş c u, et
al., (2015), scara de notare este următoarea:

Nota 1 – plantele au poziţie verticală


Nota 3 – unghiul de aplecare faţă de sol este mai mare de 60 0
Nota 5 – unghiul de aplecare faţă de sol cuprins între 30 - 600
Nota 7 - unghiul de aplecare faţă de sol este mai mic de 30 0
Nota 9 – plantele sunt complet căzute pe sol

Rezistenţa la scuturare se determină după ce boabele


depăţesc maturitatea tehnică. Se fac observaţii asupra
gradului de deschidere a paleelor iar aprecierea se face prin
acordarea de note după scara propusă de I v a ş c u et
al.,(2015), astfel:

Nota 1 – paleele complet închise – soi foarte rezistent


Nota 3 – paleele slab deschise – soi rezistent
Nota 5 – paleele deschise moderat – soi mijlociu rezistent
Nota 7 – paleele puternic deschise – soi sensibil
Nota 9 – paleele deschise toatal – soi foarte sensibil

Recoltarea se face la maturitatea boabelor când


procentul de umiditate este sub 17%. Ca la orice experienţă,
se începe cu parcelele de protecţie, se recoltează eliminările
frontale şi laterale apoi partea recoltabilă din fiecare parcelă
experimentală. Se face cântărirea recoltei şi prelevarea
probelor pentru analiza calităţii. Datele obţinute se înscriu în
11
registrul experienţei după care se procedează la valorificarea
rezultatelor obţinute. În cazul în care în unele parcele
experimentale apar goluri, în funcţie de mărimea acestora, se
corectează producţiile obţinute astfel încât datele finale să
reprezinte cât mai real producţia soiului respectiv.

8.2. EXPERIENŢE CU HIBRIZI LA PORUMB

Necesitatea efectuării unor culturi comparative cu


hibrizi de porumb este cerută în primul rând pentru
identificarea celor mai potriviţi hibrizi care să valorifice optim
condiţiile naturale din fiecare zonă pedoclimatică în care se
cultivă porumbul.
În funcţie de cerinţele faţă de resursele termice
existente în arealul de cultură a porumbului şi de lungimea
perioadei de vegetaţie, hibrizii obţinuţi în staţiunile de
cercetare din ţară se încadrează în şase grupe distincte, după
cum urmează:

1. hibrizi extratimpurii – grupa FAO 101 – 200, se


cultivă în arealul cu cele mai reduse resurse de
temperatură, unde suma gradelor ajunge la 800 –
10000 C (Montana, Suceava 95, Bucovina)
2. hibrizi timpurii – grupa FAO 201 – 300, se cultivă
în zonele în care suma gradelor de temperatură
ajunge la 1000 – 12000 C (Suceava 108, Doina,
Dana, Ciclon, Betuflor, Turda 160)
3. hibrizi semitimpurii pentru jumătatea nordică –
grupa FAO 301 – 400, se recomandă în zonele cu
resurse termice cuprinse între 1200 – 14000 C
(Podu Iloaie 110, Elan, Turda 200, Turda 200 plus,
Turda super, Minerva, Saturn, Milcov, Neptun,
Oana, Oituz)
4. hibrizi semitimpurii pentru partea sudică şi vestică
– FAO grupa 401 – 500, se cultivă în arealele care

12
asigură 1400 – 15000 C (Andreea, Opal, Paltin,
Fundulea 322, Rapid, Fulger, Şoim)
5. hibrizi semitârzii – grupa FAO 501 – 600, se
recomandă pentru zona 2 de favorabilitate, care
acumulează 1500 – 16000 C (Partizan, Rapsodia,
Pandur, Danubiu, Granit, Safir, Faur, Campion,
Fundulea 376, Fundulea 410, Lovrin 400, Orizont,
Robust etc.)
6. hibrizi târzii – grupa FAO 601 – 650, se cultivă în
prima zonă de favorabilitate unde suma gradelor de
temperatură depăşeşte 16000C (Cocor, Temerar,
Fundulea 365).

Pregătirea solului pentru semănat trebuie să înceapă


cu o arătură de toamnă care să înlesnească acumularea apei
în sol iar primăvara se va continua cu pregătirea patului
germinativ prin lucrări cu grapa cu discuri sau cultivatorul.
În ceea ce priveşte suprafaţa parcelei experimentale,
aceasta trebuie aleasă în aşa fel încât, după efectuarea
eliminărilor laterale şi frontale, să se asigure o suprafaţă
recoltabilă de 100 de plante. Astfel, cunoscându-se faptul că
pentru hibrizii tardivi distanţa între plante pe rând este mai
mare comparativ cu celelalte categorii, evident că şi suprafaţa
parcelei va fi mai mare.
S ă u l e s c u, N.A., S ă u l e s c u, N.N., (1976),
recomandă ca experienţele cu hibrizi la porumb să fie
organizate pe trei categorii de clase şi anume, experienţe
separate pentru hibrizi tardivi, pentru hibrizi mijlocii şi
pentru hibrizi timpurii astfel încât în culturile comparative
respective suprafeţele parcelelor experimentale să fie egale.
De asemenea, aceiaşi autori apreciază că, în cadrul
experienţelor, hibrizii ar trebui grupaţi şi după alte criterii
cum ar fi hibrizii dubli separat, hibrizii simpli separat iar în
cadrul fiecărei categorii după talie şi precocitate.

13
Semănatul se face primăvara, în momentul în care la
adâncimea de încorporare a seminţelor se realizează
temperatura de 8 – 1000 C. Având în vedere că distanţa între
rânduri va fi de 70 cm indiferent de hibrid, desimea de
semănat se va realiza prin mărirea sau micşorarea diatnţelor
între plante pe rând.
Astfel, I v a ş c u et al., (2015), utilizând diferite
distanţe între rânduri, calculează următoarele desimi de
semănat:

32 cm – pentru 44600 plante/ha


31 cm – pentru 46100 plante/ha
30 cm – pentru 47600 plante/ha
29 cm – pentru 49300 plante/ha
28 cm - pentru 51000 plante/ha
27 cm - pentru 52900 plante/ha
26 cm - pentru 54900 plante/ha
25 cm - pentru 57200 plante/ha
24 cm - pentru 59500 plante/ha
23 cm - pentru 62100 plante/ha
22 cm - pentru 64900 plante/ha
21 cm - pentru 49300 plante/ha
20 cm - pentru 68000 plante/ha
19 cm - pentru 71000 plante/ha
18 cm - pentru 79400 plante/ha
17 cm - pentru 84000 plante/ha
16 cm - pentru 90000 plante/ha

Desigur, desimile de 40000 – 50000 plante/ha se vor


utiliza în experienţele cu hibrizi tardivi, cu talie mai mare, cu
o încărcătură mai mare de frunze, cu o perioadă de vegetaţie
mai lungă pe când desimile de 70000 – 80000 plante/ha se
vor folosi pentru hibrizii timpurii şi extratimpurii.
Adâncimea de semănat, în funcţie de umiditate şi
textura solului, va fi de 6 - 8 cm pe solurile grele şi umede şi,
respectiv, 8 – 10 cm pe solurile uşoare şi mai uscate.
14
Lucrările de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie se
vor executa în epoca optimă şi fără a se afecta integritatea
plantelor din parcelele experimentale.
În situaţia în care semănatul s-a executat cu
plantatorul şi s-au încorporat câte trei boabe în cuib este
necesar să se facă răritul plantelor în faza de 3 – 4 frunze. La
fiecare cuib se va lăsa o singură plantă. Lucrarea se face cu
grijă pentru a nu afecta rădăcinile plantei rămase. Dacă s-au
respectat cerinţele privind epoca de semănat, umiditatea şi
temperatura din sol precum şi adâncimea de semănat,
parcelele experimentale vor fi încheiate, fără goluri. De altfel,
chiar dacă vor apărea goluri din alte cauze, nu este permisă
completarea acestora ci doar corectarea producţiilor la
recoltare, în funcţie de mărimea golurilor din fiecare parcelă.
Combaterea buruienilor din experienţă se face prin
praşile mecanice sau manuale, ori de câte ori este nevoie
pentru ca terenul să rămână în permanenţă curat. Chiar
dacă, în unele cazuri, se face combaterea chimică, lucrarea va
fi completată dacă va fi cazul cu o praşilă manuală.
În timpul perioadei de vegetaţie se vor face observaţiile
fenologice şi determinările biometrice cerute de tehnica
experimentală. Înainte de a se nota orice dată în registrul de
observaţii este necesar să se facă o apreciere vizuală a
întregului câmp experimental pentru a avea o imagine de
ansamblu asupra stării culturii din fiecare parcelă
experimentală, în fenofaza respectivă.
Aprecierea răsăritului se face prin acordarea de note în
scara FAO (1 – 9), în momentul în care au răsărit 75% din
plante iar rândurile sunt bine diferenţiate.
Numărul de goluri se notează în fiecare parcelă
experimentală, după rărit, în situaţia când acestea apar.
Starea culturii se apreciează prin acordarea de note în
trei faze distincte şi anume, la trei săptămâni după rărit, la
terminarea înfloritului şi la formarea completă a ştiuleţilor.
Data înspicatului se notează atunci când la 75% din
plantele de pe o parcelă au apărut paniculele.
15
Data mătăsitului se consideră atunci când la 75% din
ştiuleţii de pe parcela experimentală au apărut stigmatele.
Infloritul, după I v a ş c u et al., (2015), se apreciază
astfel:
a. pentru inflorescenţele mascule
- începutul înfloritului se notează în momentul în care
pe axul principal al paniculului apare polenul la 5%
din plante;
- sfârşitul înfloritului se consideră în momentul în
care apare polenul la ultimele 5% din panicule.
b. pentru inflorescenţele femele
- începutul înfloritului se consideră momentul în care
au apărut stigmatele la 5% din ştiuleţi;
- sfârşitul înfloritului se notează în momentul în care
apar stigmatele la ultimii 5% din ştiuleţi.

Uniformitatea plantelor se apreciază după apariţia


paniculelor şi stigmatelor prin observarea înălţimii plantelor,
formei frunzelor, înălţimii de inserţie a ştiuleţilor, culorii
stigmatelor şi acordarea de note de la 1 – 9, în scara FAO, în
care nota 1 reprezintă uniformitate perfectă iar nota 9
variabilitate foarte mare.
Rezistenţa la cădere se determină de câte ori este
cazul. Ultima notare se face înainte de recoltare
considerându-se a fi căzute plantele care sunt aplecate sub
un unghi mai mare de 45 de grade faţă de verticală.
Aprecierea rezistenţei se face prin acordarea de note în scara
FAO (1- 9), în care nota 1 reprezintă rezistanţă foarte mare iar
nota 9 rezistenţă foarte mică.
Rezistenţa la secetă se determină după perioadele de
deficit pluviometric. Astfel de perioade sunt considerate
intervalele mai mari de zece zile în care nu se înregistrează
precipitaţii peste 5 l/m.p. În funcţie de fazele fenologice în
care se găsesc plantele la apariţia secetei reacţia acestora este
diferită. Astfel, înainte de apariţia paniculelor seceta
determină o uşoară rasucire a frunzelor. În perioada de
16
fecundare se constată sterilitatea polenului sau lipsa de
receptivitate a stigmatelor. În faza de lapte – ceară se poate
ajunge la deshidratarea boabelor şi apariţia fenomenului de
şiştăvire. Aprecierea finală a rezistenţei la secetă se face la
recoltare, prin acordarea de note în scara FAO în care nota 1
se acordă pentru hibrizi foarte rezistenţi iar nota 9 pentru
hibrizi foarte sensibili la secetă.
Rezistenţa la boli şi dăunători se determină în
momentul apariţiei simptomelor caracteristice pentru fiecare
boală sau dăunător. În ceea ce priveşte agenţii fitopatogeni se
fac observaţii pentru pătarea şi uscarea frunzelor
(Helminthosporium turcicum), fusarioza tulpinii (Fusarium
graminearum), fusarioza ştiuleţilor (Fusarium graminearum),
tăciunele porumbului (Ustilago maydis), tăciunele ştiuleţilor
(Sorosporium holci – sorghi). Referitor la dăunători,
principalele determinări se fac pentru viermii sârmă (Agriotes
ustulatus), răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis),
sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) iar pentru zona de
vest a ţării se fac observaţii şi pentru Diabrotica virgifera.
Pentru fiecare boală se determină intensitatea şi
frecvenţa atacului precum şi gradul de atac. În funcţie de
valorile obţinute se stabileşte rezistenţa plantelor.
Recoltarea începe prin îndepărtarea din câmp a
plantelor din parcelele de protecţie precum şi din eliminările
laterale şi frontale. I v a ş c u et al., (2015), precizează că la
hibrizii de porumb recoltarea poate începe în momentul în
care umiditatea ştiuleţilor este de 28 – 30%. Autorii
menţionează că chiar daca nu toţi hibrizii au ajuns la
umiditatea potrivită se continuă recoltarea în toate parcelele
cu specificarea că se va urmări în continuare dinamica
umidităţii în repetiţia destinată pentru prelevarea de probe.

8.3. EXPERIENŢE CU SOIURI LA LEGUMINOASE


PENTRU BOABE

17
Protocolul experimental la experienţele cu leguminoase
pentru boabe este, în general, foarte asemănător la toate
culturile existând doar diferenţe nesemnificative privind
distanţa între rânduri şi numărul de boabe germinabile pe
m.p. (tab. 8.2.).

Parametrii parcelei experimentale la leguminoase


(I v a ş c u et al., (2015)
Suprafaţa Distanţa
Nr. parcelei Nr. boabe între
Specia
crt. m.p. germinabile rânduri
Total Recoltabil (cm)
1 Mazăre 12 10 110 - 120 12,5
2 Fasole 12 10 50 – 55 50
3 Soia 12 10 50 – 55 50
4 Bob 12 10 50 – 55 60 – 70
5 Lupin 12 10 50 – 55 60 - 70
6 Linte 12 10 180 - 220 12,5
7 Năut 12 10 40 – 45 50

Considerăm că pentru studierea elementelor de


productivitate precum şi a unor proprietăţi morfofiziologice
ale plantelor este sufiecientă o suprafaţă recoltabilă a parcelei
experimentale de 10 m.p. Pentru studiul capacităţii de
producţie şi a comportării soiurilor la acţiunea factorilor
climatici din fiecare zonă în care se experimentează este
obligatoriu ca suprafaţa recoltabilă a parcelelor experimentale
să fie de cel puţin 20 m.p., aşa cum, de altfel, recomandă şi
S ă u l e s c u, N.A., S ă u l e s c u, N.N., (1976).
Pregătirea terenului pentru semănat se începe cu o
arătură adâncă de toamnă după care, primăvara foarte
devreme se continuă cu pregătirea patului germinativ printr-o
lucrare cu grapa cu discuri sau cultivatorul.
Pregătirea seminţei pentru semănat presupune tratarea
acestora cu preparate bacteriene pentru a facilita formarea
18
nodozităţilor şi fixarea biologică a azotului atmosferic.
Bacterizarea se face cu două ore înainte de semănat prin
aplicarea a 10 ml soluţie de inocul bacterian la 1kg de
sămînţă. Se recomandă ca seminţele bacterizate să nu fie
expuse la razele solare.
Semănatul se face în epoca optimă, diferenţiat pentru
fiecare specie, în funcţie de cerinţele biologice faţă de
temperatură şi umiditate. Astfel:
- mazărea, având minimul de germinare de 10 C, se
seamănă foarte timpuriu, în mustul zăpezii, la
adâncimea de 5 – 7 cm;
- lintea, care are minimum de germinare de 4 – 50 C
se seamănă la începutul lunii aprilie la adâncimea
de 3 – 4 cm;
- soia se seamănă cănd la adâncimea de 5 cm în sol
se realizează temperetura de 80 C, adâncimea de
semănat fiind de 4 – 5 cm;
- fasolea are nevoie de o temperatură de 8 – 100 C la
adâncimea de 5 cm timp de trei zile consecutive,
adâncimea de semănat fiind de 4 – 5 cm;
- bobul se seamănă primăvara foarte devreme, odată
cu mazărea, la adâncimea de 6 – 8 cm iar pe
solurile mai uşoare chiar la 10 cm;
- lupinul se seamănă primăvara devreme, când
temperatura din sol la adâncimea de încorprare a
seminţelor este de 30 C, adâncimea de semănat
fiind de 3 – 4 cm pe solurile uşoare şi 2 – 3 cm pe
solurile ceva mai grele;
- năutul se seamănă primăvara devreme, când la
adîncimea de încorporare a seminţelor se realizează
temperatura de 40 C , adâncimea de semănat fiind
de 5 – 7 cm, în funcţie de umiditatea şi textura
solului.
Lucrările de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie
presupun menţinerea culturilor fără buruieni precum şi
combaterea agenţilor fitopatogeni. Pentru speciile care se
19
seamănă la distanţe mai mari între rânduri, combaterea
buruienilor se poate face chimic sau prin praşile mecanice iar
pentru culturile care se seamănă în rânduri apropiate se
recomandă plividul manual al parcelelor experimentale.
Observaţiile care se fac în timpul vegetaţiei se referă la
comportarea plantelor în principalele fenofaze precum şi
rezistenţa acestora la factorii nefavorabili de mediu şi la
acţiunea agenţilor fitopatogeni.
Înainte de a se face observaţiile propriu – zise este
necesar, la fel ca şi la celelalte experienţe, să se facă o
vizualizare completă a câmpului experimental pentru o
imagine de ansamblu a tuturor parcelelor experimentale după
care se abordează fiecare parcelă separat pentru acordarea de
note în scara FAO (1 – 9).
Se vor urmări: data răsăritului, începutul şi sfârşitul
înfloritului, apariţia păstăilor, uniformitatea culturii, înălţimea
plantelor, numărul de ramificaţii, rezistenţa plantelor la cădere.
Recoltatul se începe la maturitatea deplină, prin
îndepărtarea din câmp a plantelor din parcelele de protecţie şi
din eliminările laterale şi frontale ale fiecărei parcele
experimentale. Recoltatul se face în ordinea coacerii soiurilor
şi trebuie făcut în aceeaşi zi pentru toate repetiţiile unui soi.
După recoltare se prelevează probe de boabe de la fiecare soi
pentru studiul capacităţii de producţie precum şi pentru
principalele însuşiri calitative ale producţiei.

8.4. EXPERIENŢE CU SOIURI ŞI HIBRIZI LA FLOAREA


SOARELUI

Suprafaţa ocupată cu floarea soarelui în perioada 2011


– 2016 a fost în jur de un milion de hectare în fiecare an,
situându-se din acest punct de vedere pe primul loc în
Uniunea Europeană. Din aceste considerente, obţinerea de
soiuri şi hibrizi la această specie este o necesitate majoră
pentru cercetarea agricolă şi, ca urmare, organizarea unor

20
culturi comparative pentru studiul acestora se impune ca o
prioritate a cercetării în domeniu.
Organizarea experienţelor se face în zonele în care
plantele găsesc condiţii optime de creştere şi dezvoltare,
aşezarea în teren fiind în blocuri randomizate cu cinci
repetiţii. În ceea ce priveşte suprafaţa parcelei experimentale
se impune alegerea unei suprafeţe care să asigure 100 de
plante recoltabile pe parcelă. În acest sens, S ă u l e s c u,
N.A., S ă u l e s c u, N.N., (1976), recomandă o suprafaţă
semănată de 32,4 m.p. din care recoltabilă, 30,0 m.p. Pentru
asigurarea acestei suprafeţe parcela semănată trebuie să aibă
lungimea de 10,8 m şi lăţimea de 3,0 m.
Pregătirea terenului trebuie începută din toamnă, după
recoltarea plantei premergătoare, prin executarea unei arături
adânci care să asigure acumularea apei în sol pe timpul iernii
şi primăverii cunoscut fiind consumul foarte mare de apă pe
care-l reclamă această specie. Pregătirea pentru semănat se
face prin două treceri cu grapa cu discuri sau cultivatorul.
Înainte de semănat se face şi încorporarea îngrăşămintelor, în
doze de 40 kg s.a. N, 40 kg s.a. P2O5 şi 80 – 100 kg s.a. K2O.
Semănatul se face atunci când în sol, la adâncimea de
încorporare a seminţelor, se realizează temperatura de peste
6 - 80C timp de trei zile consecutiv. Adâncimea de semănat
variază în funcţie de umiditate şi textura solului fiind de 4 cm
pe solurile grele şi, respectiv, 5 – 6 cm pe solurile uşoare.
S ă u l e s c u, N.A., S ă u l e s c u, N.N., (1976)
recomandă amplasarea în jurul câmpului experimental a unei
benzi de protecţie de 30 – 50 de rânduri semănate cu un soi
sau hibrid mai timpuriu pentru a diminua atacurile păsărilor
asupra parcelelor experimentale.
Lucrările de întreţinere a culturii presupun răritul în faza
în care plantele au 2 – 3 perechi de frunze adevărate şi menţinerea
terenului curat de buruieni prin 2 – 3 praşile manuale sau
mecanice. Combaterea buruienilor se poate face şi prin tratamente
chimice completate cu praşile.

21
Observaţiile din perioada de vegetaţie au în vedere aceleaşi
aspecte care se urmăresc şi la alte culturi în experienţele de câmp.
Rezistenţa la temperaturile scăzute se determină în perioada
de la semănat până la răsărire. După I v a ş c u et al., (2015),
aprecierea se face prin acordarea de note astfel:

Nota 1 – plantele răsar în 7 – 8 zile, fără goluri;


Nota 3 – plantele răsar în 9 – 12 zile, cu 1 – 2 goluri;
Nota 5 - plantele răsar în 13 – 15 zile, cu 3 – 4 goluri;
Nota 7 - plantele răsar în 16 – 20 zile, cu 5 – 6 goluri;
Nota 9 - plantele răsar peste 20 de zile, cu peste 6 goluri;

Data răsăritului, se notează în momentul în care 75% din


plante au apărut la suprafaţa solului şi rândurile se disting cu
uşurinţă. Aprecierea răsăritului se face prin acordarea de note în
scara FAO (1 – 9).
Starea culturii se apreciază în două faze distincte şi anume,
prima observaţie se face la o lună de la răsărire şi a doua înainte de
inflorire. Aprecierea se face prin acordarea de note în scara FAO.
Începutul înfloritului se notează când 10% din plante au
înflorit iar sfârşitul înfloritului când 75% din plante au ajuns în
această fază.
Uniformitatea înfloritului se apreciază tot prin acordarea de
note în scara FAO (1 – 9).
Rezistenţa la secetă se determină în mai multe rânduri,
atunci când se constată perioade de lipsă a precipitaţiilor şi apariţia
simptomatologiei specifice pentru plante cum ar fi pierderea
turgescenţei frunzelor, ofilirea şi uscarea, încetinirea dezvoltării
calatidiului etc. Pentru aprecierea rezistenţei la secetă a plantelor
de floarea soarelui I v a ş c u et al., (2015), propun acordarea
de note în scara 1 – 9 astfel:

Nota 1 – frunzele sunt verzi şi au o dezvoltare normală;


Nota 3 – au început să se usuce 5 – 6 frunze;
Nota 5 – frunzele au pierdut turgescenţa şi se usucă vârful
sepalelor (înainte de deschiderea inflorescenţei);
Nota 7 – frunzele au pierdut turgescenţa, vârful sepalelor se
usucă, calatidiul rămâne mic, seminţele sunt şiştave;
22
Nota 9 - frunzele au pierdut turgescenţa, sepalelor se usucă
în întregime, calatidiul rămâne mic, seminţele sunt formate
doar pe câteva rânduri.

Rezistenţa la arşiţă se urmăreşte, mai ale, în situaţia în


care seceta solului şi seceta atmosferică se asociază cu o
perioadă de temperaturi foarte ridicate. Dacă perioadele de
arşiţă coincid cu momentul înfloritului şi fecundării, atât
viabilitatea polenului cât şi receptivitatea stigmatelor vor fi
afectate astfel că, în calatidiu se va înregistra un rocent
ridicat de seminţe seci. Pentru determinarea rezistenţei la
arşiţă, I v a ş c u et al., (2015), propune următoarea scară de
apreciere:

Nota 1 – toate seminţele din calatidiu sunt complet formate;


Nota 3 – aproximativ 5 – 10% din seminţe sunt seci;
Nota 5 – aproximativ 10 – 20% din seminţe sunt seci;
Nota 7 – aproximativ 20 – 30% din seminţe sunt seci;
Nota 9 - peste 30% din seminţe sunt seci.

Rezistenţa la boli se urmăreşte pe toată perioada de


vegetaţie având în vedere faptul că plantele pot fi afectate
încă din perioada de 3 – 4 frunze şi până la maturitate.
Astfel, în primele faze de creştere şi până la formarea
seminţelor, cultura poate fi afectată de atacul de mană
(Plasmopara helianthi), putregaiul alb (Slerotinia sclerotiorum),
pătarea frunzelor (Septoria helianthi). După formarea
seminţelor până la coacerea deplină, floarea soarelui poate fi
atacată de putregaiul calatidiului (Botritys cinerea), rugina florii
soarelui (Puccinia helianthi), înegrirea tulpinilor (Phoma
oleracea), pătarea brună (Phomopsis helianthi).
Aprecierile asupra rezistenţei fiecăreia dintre bolile
menţionate se poate face prin acordarea de note în scara FAO
(1 – 9), după ce se calculează frecvenţa atacului (F%),
intensitatea atacului (I%) şi gradul de dăunare (Gd%) după
formulele prezentate în cap.4.12.
23
În condiţiile în care aceşti agenţi fitopatogeni nu apar
în mod natural este necesar să se recurgă la infecţii artificiale
pentru a putea trage o concluzie corectă asupra rezistenţei
materialului biologic. La fel ca şi la alte specii, problema
infecţiilor artificiale se pune, cu deosebire, în situaţia în care
se urmăreşte inducerea rezistenţei genetice la patogenii
respectivi.
Rezistenţa la dăunători se urmăreşte, de asemenea, pe
tot parcursul perioadei de vegetaţie. Între dăunătorii care
produc pagube la floarea soarelui amintim viermele sârmă
(Agriotes ustulatus), răţişoara porumbului (Tanymecus
dilaticollis), gândacul pământiu (Opatrum sabulosum), molia
florii soarelui (homeosoma nebulella), ploşniţa de câmp (Lzgus
rugulipennis). Aprecierea rezistenţei la dăunători se face la fel
ca şi pentru agenţii fitopatogeni prin acordarea de note.
Pentru caracterizarea rezistenţei unui soi la boli şi dăunători,
se propune scara de apreciere prezentată în tab. 8.2.

Tabelul 8.2.
Aprecierea rezistenţei florii soarelui la boli şi dăunători
(I v a ş c u et al., 2015)
Gradul de atac
Nr. Caracterizarea Simbol
Ga%  Fa  Ia / 100 Nota
crt. soiului

1 0 Foarte rezistent FR 1
2 0,1 – 2,0 Rezistent R 2
3 2,1 – 10,0 Rezistenţă medie MR 3
4 10,1 - 30,0 Sensibilitate medie MS 4
5 30,1 - 50,0 Sensibil S 5
6 50,1 – 100,0 Foarte sensibil FS 6

Recoltarea se face când calatidiile ajung la maturitatea


tehnică. Practic, seminţele trebuie să aibă umiditatea de 14 –
16% pentru a se putea păstra fără eventuale pagube. După
scoaterea din câmp a plantelor din parcelele de protecţie şi

24
după efectuarea eliminărilor laterale şi frontale se recoltează
fiecare soi din cele trei – patru repetiţii. Se prelevează probe
de seminţe pentru efectuarea analizelor privind conţinutul de
ulei şi calitatea acestuia.

8.5. EXPERIENŢE CU SOIURI LA RAPIŢĂ

Cercetările privind soiurile de rapiţă pentru ulei sunt


cerute cu preponderenţă îndeosebi pentru zonele de sud şi
sud-est ale ţării unde suprafaţa ocupată cu această cultură
este în jur de 400.000 ha. De altfel, factorii climatici din
zonele respective asigură cele mai bune condiţii de creştere şi
dezvoltare pentru rapiţă, mai ales atunci când cultura intră
în iarnă bine adaptată la temperaturile scăzute.
Parcelele experimentale trebuie dispuse în teren în
blocuri randomizate cu patru – cinci repetiţii. Mărimea
parcelei trebuie să asigure o suprafaţă recoltabilă de 20 m.p.
I v a ş c u et al., (2015), recomandă cinci repetiţii din care
patru pentru determinarea producţiilor şi a cincea pentru
observaţii şi determinări biologice. De asemenea, autorii
recomandă parcele de 12 m.p. din care, suprafaţa recoltabilă
va fi de 10 m.p.
Lucrările solului pentru semănat se facdiferenţiat
pentru rapiţa de taomnă şi respectiv de primăvară. Astfel,
pentru rapiţa de toamnă, semănată după premergătoare
timpurii (mazăre, borceag de toamnă, orz, grâu de toamnă),
se face imediat arătura şi se menţine solul curat de buruieni
până la pregătirea patului germinativ. Pentru rapiţa de
primăvară, pregătirea patului germinativ se face în prima
decadă a lunii martie.
Semănatul, pentru rapiţa de toamnă, se face în prima
decadă a lunii septembrie iar pentru cea de primăvară, în
prima decadă a lunii martie. Încorporarea seminţelor se face
la adâncimea de 2 – 3 cm.

25
Lucrările de întreţinere a culturii presupun menţinerea
terenului curat de buruieni, prin măsuri chimice sau prin
plivit manual precum şi combaterea agenţilor fitopatogeni.
În timpul perioadei de vegetaţie se vor face observaţiile
şi măsurătorile biometrice, respectându-se aceeaşi regulă ca
şi la alte experienţe în sensul că se vizualizează mai întâi
toate parcelele din câmpul experimental pentru o imagine de
ansamblu asupra stării culturii sau asupra fenomenului care
trebuie măsurat după care se fac observaţiile şi notările
propriu – zise în fiecare parcelă experimentală.
Data răsăritului se notează în momentul în care 75%
din plante au apărut la suprafaţa solului şi rândurile se
disting cu uşurinţă.
Data înloritului se consideră, de asemenea, în
momentul în care 75% din inflorescenţe sunt înflorite.
Rezistenţa la iernare se determină prin raportarea
numărului de plante de pe o anumită suprafaţă care au ieşit
bine dezvoltate din iarnă la numărul de plante de pe aceeşi
suprafaţă care au fost înregistrate la răsărire. Determinarea
se face cu rama metrică după care se calculează valoarea
procentuală. I v a ş c u et al., (2015), propune următoarea
scară de apreciere:

Nota 1 – pentru 1 – 20% plante lipsă;


Nota 3 – pentru 21 – 40% plante lipsă;
Nota 5 – pentru 41 – 60% plante lipsă;
Nota 7 – pentru 61 – 80% plante lipsă;
Nota 9 – pentru 81 – 100% plante lipsă.

Rezistenţa la secetă se are în vedere pe întreaga


perioadă de vegetaţie, urmărindu-se principalele modificări
morfologice care pot fi observate la apariţia lipsei de
umiditate. După I v a ş c u et al., (2015), aprecierea
rezistenţei la secetă se face folosindu-se următoarea scară:

Nota 1 – frunzele sunt uscate pe 2 – 3 cm de la colet;


26
Nota 3 – frunzele sunt uscate pe 5 – 8 cm de la colet;
Nota 5 – frunzele sunt uscate pe 9 – 15 cm de la colet;
Nota 7 – frunzele sunt uscate pe 16 – 25 cm de la colet;
Nota 9 – frunzele sunt uscate în şi tulpina îngălbenită.

Rezistenţa la boli şi dăunători se urmăreşte, de


asemenea, pe toată perioada de vegetaţie. Principalele boli
care afectează plantele de rapiţă sunt făinarea (Erysiphe
communis), fusarioza (Fusarium brassicae), pătarea neagră
(Alternaria brassicae), mozaicul frunzelor (Savoia napi),
putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum). În ceea ce priveşte
dăunătorii care produc pagube mai mari, aceştia sunt
gândacul lucios (Meligethes aeneus), gândacul roşu
(Entomoscelis adonidis), viespea rapiţei (Athalia
rosae),fluturele alb (Pieris brassicae), puricele de pământ
(Psylliodes chrysocephala).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face numai în
cazul în care nu se urmăreşte determinarea rezistenţei
soiurilor la patogenii respectivi. Ca şi la alte culturi
aprecierea rezistenţei se face prin calcularea frecvenţei
atacului, a intensităţii acestuia şi a gradului de dăunare după
care, în funcţie de datele colectate, se face caracterizarea
fiecărui soi în parte privind gradul de rezistenţă.
Recoltarea se face la maturitatea tehnică, atunci când
umiditatea boabelor este de 17 – 18%. Batozarea silicvelor se
face la umiditatea de 10% a boabelor. În timpul recoltării se
face prelevarea de probe pentru analizele de laborator în
vederea determinării unor însuşiri calitative a recoltei. În
fucţie de producţiile obţinute şi calitatea acestora urmează a
se face descrierea şi caracterizarea soiurilor studiate.

8.6. EXPERIENŢE CU SOIURI ÎN VITICULTURĂ

Experienţele cu soiuri la viţa de vie se execută în


zonele în care această plantă găseşte cele mai bune condiţii
de creştere şi dezvoltare. Practic, există podgoriile consacrate
27
în diferite zone pedoclimatice unde soiurile create de unităţile
de cercetare îşi exteriorizează potenţialul biologic în ceea ce
priveşte productivitatea şi calitatea materialului viticol cu
care se experimentează. Experienţele se desfăşoară separat
pentru soiurile de masă şi pentru soiurile de vin însă
modalitatea de conducere a cercetărilor nu este diferită.
Parcela experimentală este formată din cel puţin trei
rânduri a câte 7 – 8 butuci altoiţi pe portaltoiul care se comportă
cel mai bine zona respectivă şi pentru care altoiul are cea mai bună
afinitate la altoire. Astfel, o parcelă experimentală este foarmată din
18 – 21 de butuci.
Lucrările solului vizează o arătură de desfundare care să
ofere condiţiile nesare plantelor pentru a explora cât mai bine
straturile inferioare ale solului. Lucrarea se face la adâncimea de 70
cm, cu inversarea parţială a straturilor de sol. Momentul de
executare a lucrării este determinat de perioada de plantare. Astfel,
dacă se plantează toamna, cel mai bun moment de desfundare este
în luna august. Pentru plantarea din aprilie este obligatoriu ca
desfundatul să se termine până la sfârşitul toamnei.
Plantarea viţelor se face, de regulă, toamna deoarece asigură
o pornire mai timpurie în vegetaţie. Săparea gropilor trebuie făcută
cu cel mult o zi înainte de plantare. În vederea plantării se fac
câteva lucrări speciale şi anume: fasonarea, mocirlirea, parafinarea.
Metoda de plantare şi operaţiile propriu-zise vor fi aceleaşi ca şi la
înfiinţarea unei plantaţii obişnuite.
Faptul că viţa de vie este o specie multianuală face ca aceste
experienţe să rămână mai mult timp pe acelaşi teren. Astfel,
observaţiile care se fac trebuie să urmărească plantele până la
intrarea pe rod şi abia după aceea se fac determinări asupra
elitelor, timp de trei ani de rodire normală.
Lucrările de îngrijire vizează, pe de o parte, combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor iar, pe de altă parte, lucrările
speciale care se fac asupra plantelor. Astfel, este necesară afânarea
solului prin arături de toamnă ( 25 – 30 cm) sau primăvară ( 18 –
20 cm). Combaterea buruienilor se execută prin cel puţin cinci
praşile iar combaterea bolilor prin tratamente săptămânale cu
substenţe specifice.
În anul I după plantare se fac câteva lucrări speciale şi
anume: controlul creşterii lăstarilor, copcitul, legatul lăstarilor,
28
irigarea, fertilizarea, marcarea impurităţilor, completarea golurilor,
muşuroitul, întreţinerea taluzelor.
În anul II după plantare se fac aceleaşi lucrări ca şi în
primul an, la care se mai adaugă: dezmuşuroitul, tăierea de formare,
plivitul lăstarilor, cârnitul, instalarea dispozitivelor de susţinere.
În anul III de la plantare, pe lângă lucrările menţionate se
mai adaugă şi tăierea viţelor.
In ceea ce priveşte observaţiile şi notările care se fac în
câmpurile experimentale, acestea vizează o perioadă de cel puţin 5 –
6 ani, adică, aşa cum s-a mai menţionat, cel puţin trei ani de rodire
normală a butucilor. Astfel, până la intrarea pe rod, se fac
observaţii privind vigoarea şi starea fitosanitară a viţelor. De
asemenea, tot pâna la intrarea pe rod, se face şi examinarea
caracterelor morfologice ale frunzei ca principal organ ampelografic.
Caracterele fenotipice ale frunzei, specifice pentru soiuri şi care
trebuie înregistrate sunt mărimea, forma, sectarea limbului,
dinţatura, culoarea, perozitatea, aspectul limbului.
Rezistenţa la bolile criptogamice (Plasmopara viticola,
Uncinula necator, Botrytis cinerea) şi la dăunători (Tetranychus
urticae, Eotetranychus carpini, Panonichus ulmi) se apreciează prin
determinarea intensităţii atacului, frecvenţei acestuia şi gradului de
dăunare. Aceste determinări se fac pentru fiecare agent patogen
care se constată a fi prezent în anul în care se fac observaţiile.
După intrarea pe rod se urmăresc principalele fenofaze ale
butucilor, elementele de productivitate şi starea fitosanitară.
De asemenea, se urmăresc unele caractere fenotipice pentru
lăstari şi coarde. Astfel. la lăstari se notează: culoarea, distribuţia
antocianilor la vârful lăstarilor, perozitatea, conturul, aspectul şi
poziţia acestora. La coarde, notările au în vedere culoarea scoarţei,
perozitatea, prezenţa lenticelelor, lungimea inernodiilor, grosimea
nodurilor, scţiunea coardei
Data dezmuguritului se notează atunci când la 75% dintre
butuci se deschid mugurii. Aprecierea se face prin acordarea de
note în scara FAO (1 – 9).
Data înfloritului se consideră atunci când la 75% din
inflorescenţe s-au deschis florile. Se notează, de asemenea,
începutul şi sfârşitul înfloritului.
In ceea ce priveşte unele caractere fenotipice care se au în
vedere la examinarea florilor şi inflorescenţelor acestea sunt: locul

29
inserţiei primei inflorescenţe, numărul de inflorescenţe lungimea
inflorescenţelor, tipul florilor şi eventualele anomalii florale.
Referitor la caracterele care se notează pentru struguri,
acestea sunt: numărul de struguri pe lăstar, numărul de struguri pe
butuc, mărimea şi compactitatea, gradul de ramificare, gradul de
aripare, lungimea şi gradul de lignificarea al pedunculului.
În sfârşit, pentru boabe, se notează: numărul de boabe pe
strugure, mărimea, forma boabelor, culoarea, suculenţa, consistenţa,
grosimea pieliţei, prezenţa sau absenţa stratului de pruină, gustul şi
aroma pulpei, numărul de seminţe.
Pentru mărimea boabelor, R o t a r u, (2003), prezintă
următoarele criterii de apreciere:
Tabelul 8.3.
Criterii de apreciere pentru mărimea boabelor
(modificat după Rotaru Liliana, 2003)
Mărimea Diametrul Volumul a 100 Greutatea a
boabelor (mm) de boabe (cm )3 100 boabe (g)
Foarte mici <8 <30 <35
Mici 9 -12 31-100 36-110
Mijlocii 13-18 101-300 111-130
Mari 19-24 301-650 131-330
Foarte mari >24 >650 >330

Recoltarea se face la maturitatea deplină, după eliminarea


recoltei de pe butucii de la capătul parcelelor. La recoltare se face şi
prelevarea probelor pentru analizele chimice ca şi pentru
eventualele microprocesări tehnologice.

8.7. EXPERIENŢE CU SOIURI LA SPECIILE POMICOLE

Fiind specii multianuale, la fel ca şi viţa de vie, speciile


pomicole prezintă unele particularităţi specifice de care
trebuie să se ţină seama în câmpurile experimentale. Astfel,
durata ciclului experimental, în funcţie de intrarea pe rod a
speciei cu care se experimentează, poate varia de la 5 – 6 ani
la 8 – 10 ani în cazul în care soiurile au fost deja create şi
doar urmează a fi verificate în plantaţii de încercare. Dacă se
30
pune problema obţinerii unor soiuri noi, prin metodele
convenţionale, perioada de experimentare poate să dureze
chiar şi 30 – 35 de ani.
Suprafaţa parcelei experimentale variază de la o specie
la alta în funcţie de talia pomilor şi modalitatea de conducere
a coroanei dar şi în funcţie de tipul livezilor pentru care au
fost create soiurile respective (clasice, intensive sau
superintensive).
mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

8.8. EXPERIENŢE CU SOIURI LA TOMATE

Cultivarea tomatelor prezintă o anumită importaţă


alimentară prin compoziţia chimică şi modurile de
întrebuinţare, o importanşă agrotehnică, prin modul de
valorificare a terenului şi o deosebită importanţă economică
prin veniturile asigurate în raport cu cheltuielile necesare.
Experienţele cu soiuri la tomate se execută, de regulă,
în unităţile de cercetare horticolă dar şi în centrele
specializate pentru încercarea soiurilor. Necesitatea efectuării
experienţelor cu soiuri rezultă şi din flexibiliotatea
sortimentului mondial şi autohton, în sensul apariţiei
permanente a unor cultivare din ce în ce mai performante şi
eliminarea celor existente (P e t r e s c u, 1987, citat de
S t a n şi M u n t e a n u, 2003).
Parcela experimentală pentru experienţele cu tomate
trebuie să asigure o suprafaţă de pe care să se recolteze cel
puţin 100 de plante. În ceea ce priveşte dimensiunile parcelei,
S ă n d o i u, (2012), recomandă lungimea de 9,9 m, lăţimea
de 3,5 m cu suprafaţa recoltabilă de 18,27 m.p.
Pregătirea terenului pentru câmpul experimental
trebuie începută din toamnă prin executarea unei arături la
adâncimea de 25 cm după care, în primăvară, se face
31
pregătirea patului germinativ la adâncimea de 4 – 5 cm.
Terenul se poate pregăti în straturi pe care se plantează câte
două rânduri de răsaduri. Terenurile pe care se amplasează
experienţele cu tomate trebuie să aibă o textură mijlocie
nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă cu un conţinut de humus
de peste 2 – 3 %.
Semănatul direct sau plantatul răsadurilor se face în
funcţie de precocitatea culturii. Pentru o cultură timpurie se
foloseşte răsad produs la ghivece sau cuburi nutritive iar
pentru soiurile mai târzii se poate face semănatul direct în
câmp. Înfiinţarea culturii trebuie făcută după 15 – 20 aprilie
când, în sol, la adâncimea de 10 cm, se realizează
temperatura de 10 – 120C. Epoca optimă de plantarea a
răsadurilor durează 7 – 10 zile dar, experienţa este
obligatoriu să fie plantată într-o singură zi. Distanţa între
rânduri este de 60 – 80 cm, în funcţie de lăţimea stratului la
coronament iar distanţa între plante pe rând este de 25 – 30
cm. După plantare, timp de 5 – 10 zile se completează golurile
cu răsad de aceeaşi vârstă.
Întreţinerea culturii se face prin 2 – 3 praşile mecanice
sau manuale. Aplicarea combaterii chimice este indicată
după ce buruienile au ajuns la faza de 3 – 4 frunze dar, după
erbicidare, se recomandă şi o praşilă manuală pentru
menţinerea terenului curat de buruieni. De asemenea, se face
combaterea chimică a agenţilor fitopatogeni.
Copilitul, o lucrare obligatorie, indeosebi la cultivarele
cu creştere nedeterminată se face de câte ori este nevoie. Se
notează datele la care se execută copilitul.
Palisatul se face pe araci sau pe spalieri prin legarea
plantelor cu sfoară de rafie. Senotează data palisatului.
Cârnitul constă în eliminarea vârfului de creştere al
tulpinii principale după a treia sau a patra inflorescenţă. Se
notează data la care se face cârnitul.
Irigarea presupune asigurarea unei umidităţi a solului
de 70 – 75% din intervalul umidităţii active.

32
În timpul perioadei de vegetaţie se vor face observaţiile
şi determinările biometrice, respectându-se aceeaşi regulă ca
şi la celelalte specii, în sensul că se parcurg mai întâi toate
parcelele din câmpul experimental pentru a avea o imagine de
ansamblu asupra manifestării fenomenului care trebuie
măsurat, după care se fac observaţiile şi notările necesare.
Data răsăritului se notează numai în cazul în care
semănatul s-a făcut direct, înregistrându-se momentul în
care 75% din plante au apărut la suprafaţa solului şi
rândurile sunt foarte bine diferenţiate.
Rezistenţa la boli şi dăunători se notează în fazele
critice ale atacului. Principalele boli care pot produce pagube
la tomate sunt pătarea brună (Alternaria solani), pătarea albă
(Septoria lycopersici), mana (Phytiphtora infestans) şi diferiete
bacterioze (Xanthomonas vesicatoria, Pseudomonas tomato). În
ceea ce priveşte dăunătorii, coropişniţa (Gryllotalpa
gryllotalpa) rădăcina, afidele (Myzus persice, Macrosiphon
euphorbie) atacă frunzele şi tulpinile, gândacul de Colorado
(Leptinitarsa decemlineata) musculiţa albă (Trialeurodes
vaporiorum), paianjenul roşu (Tetranychus urticae) atacă, de
asemenea, frunzele şi tulpinile.
Data înfloritului primei inflorescenţe se notează în
momentul în care 75% din plante au inflorescenţa înflorită.
Aprecierea înfloritului se poate face prin acordarea de note în
scara FAO (1 – 9).
Data înfloritului înflorescenţei a doua se notează
momentul în care 75% din inlorescenţele respective au
înflorit. Aprecierea se face în scara 1 – 9 (FAO).
Data înfloritului înflorescenţei a treia se notează în faza
în care 75% din inlorescenţe au înflorit. Aprecierea se face în
scara 1 – 9 (FAO).
Recoltarea se face eşalonat, la matutitatea deplină,
atinci când aprecierea recoltei se face imediat după recoltare
sau se poate face atunci cnd la nivelul punctului pistilar
apare o culoare galben rozie. Înainte de recoltarea fructelor de
la plantele din suprafaţa recoltabilă se procedează la
33
eliminarea a câte unui rând de la marginea parcelelor şi a
unei plante pe fiecare rând de la capetele parcelelor.

34
Grilaje

Capitolul 16

VALORIFICAREA REZULTATELOR
EXPERIMENTALE LA EXPERIENŢELE
AŞEZATE ÎN GRILAJE

16.1 VALORIFICAREA MANUALĂ

Din cauza numărului mare de variante la unele


experienţe, blocurile repetiţii devin prea mari şi, astfel,
suprafaţa ocupată nu mai poate fi uniformă în ceea ce privește
fertilitatea solului. Pentru a putea elimina această
neuniformitate se recomandă aşezarea variantelor în blocuri
incomplete, mai mici, care se pot amplasa pe o suprafaţă de
teren uniformă. În astfel de cazuri, separarea fluctuaţiilor
datorate diferenţelor de fertilitate între blocurile incomplete
necesită un calcul mult mai laborios, deoarece totalurile
acestor blocuri nu sunt direct comparabile.
Caracteristic pentru astfel de experienţe este şi faptul
că rezultatele obţinute în variante trebuie corectate, deoarece
diferenţele înregistrate sunt date, pe de o parte, de varianta
ca atare iar pe de altă parte, de fertilitatea diferită a solului.
Valorificarea experienţelor aşezate în grilaje trebuie să
asigure, deci, corectarea rezultatelor obţinute în fiecare
variantă în funcţie de efectul fertilităţii diferite a solului de la
un bloc la altul.
Chiar dacă sunt necesare calcule mai dificile,
executarea lor este justificată de precizia rezultatelor
obţinute.

247
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Pentru exemplificare se prezintă modul de valorificare


a unei experienţe cu 9 soiuri de fasole de grădină, aşezată în
grilaj balansat de tipul 3 x 3 cu 4 repetiţii (K + 1).
Producţiile, în tone pe hectar, sunt prezentate în
tabelul 16.1., conform schiţei experienţei. Cifrele din stânga
sus reprezintă numărul parcelei, cele din dreapta sus
numărul variantei iar cele din mijloc, producţiile fiecărei
parcele .

Se calculează:

- sumele producţiilor pe blocuri (B);

B( 1 )  1,3  1,7  2 ,6  5 ,6

- sumele producţiilor pe repetiţii (R);

R( 1 )  5 ,6  20 ,9  9 ,9  36 ,4

- suma producţiilor tuturor parcelelor experimentale


(  x );

 x   B   R  222,5
- producţia medie a câmpului experimental ( x )

x
 x  222,5  6 ,18
N 36

Se alcătuieşte tabelul sumelor variantelor (tab. 16.2.)


în care se calculează:

- sumele producţiilor pentru fiecare variantă (V);

248
Grilaje

Tabelul 16.1.
Producţiile obţinute la fasolea de grădină
în experienţa dispusă în grilaj balansat
Blocul Repetiţia I B
1 1 2 2 3 3
(1) 1,3 1,7 2,6 5,6
4 4 5 5 6 6
(2) 7,7 2,1 11,1 20,9
7 7 8 8 9 9
(3) 0,9 1,2 7,8 9,9
36,4
Blocul Repetiţia II
10 1 11 4 12 7
(4) 4,6 10,6 1,9 17,1
13 2 14 5 15 8
(5) 4,0 5,6 4,3 13,9
16 3 17 6 18 9
(6) 6,2 9,3 7,2 22,7
53,7
Blocul Repetiţia III
19 1 20 8 21 6
(7) 3,6 1,9 8,9 14,4
22 4 23 2 24 9
(8) 13,9 3,4 6,6 23,9
25 7 26 5 27 3
(9) 6,8 8,7 9,2 24,7
63,0
Blocul Repetiţia IV
28 1 29 5 30 9
(10) 7,0 7,9 5,8 20,7
31 7 32 2 33 6
(11) 6,7 2,7 11,4 20,8
34 4 35 8 36 3
(12) 12,8 7,5 7,6 27,9
69,4

249
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

V1  1,3  4,6  3,6  7 ,0  16 ,5


V2  1,7  4,0  3,4  2,7  11,8
V3  2,6  6 ,2  9 ,2  7 ,6  25,6
V4  7 ,7  10,6  13,9  12,8  45,0
V5  2,1  5,6  8 ,7  7 ,9  24,3
V6  11,1  9 ,3  8 ,9  11,4  40,7
V7  0 ,9  1,9  6 ,8  6 ,7  16 ,3
V8  1,2  4 ,3  1,9  7 ,5  14,9
V9  7 ,8  7 ,2  6 ,6  5,8  27 ,4

- sumele producţiilor tuturor blocurilor în care apare


fiecare variantă ( BV ) ;

BV 1  5,6  17 ,1  14,4  20,7  57 ,8

Pentru verificare, suma valorilor BV va fi:

BV  k   x  3  222,5  667 ,5

- valorile W, cu formula:

W  kV  ( k  1 )BV   x

W1  ( 3  16 ,5 )  ( 4  57 ,8 )  222,5  40,8

Pentru verificare, suma valorilor W trebuie să fie egală


cu zero.

- suma pătratelor abaterilor pentru blocuri (SPB);

250
Grilaje

SPB 
W 2 
40 ,8 2  1,12 2  ...  4 ,12
 38 ,3496
k 3( k  1 ) 27  4

- scăzătorul sau termenul de corecţie (C);

(  x )2 222,5 2
C   1375,1736
N 36

Tabelul 16.2.
Tabelul sumelor variantelor
V'
Var. V Bv W YxW corectat
1 16,5 57,8 + 40,8 3,092 19,59
2 11,8 64,2 + 1,1 0,068 11,86
3 25,6 80,9 - 24,3 - 1,845 23,75
4 45,0 89,8 - 1,7 - 0,131 44,87
5 24,3 80,2 - 25,4 - 1,925 22,38
6 40,7 78,8 + 29,4 + 2,228 42,92
7 16,3 72,5 - 18,6 - 1,410 14,89
8 14,9 66,1 + 3,2 + 0,242 15,15
9 27,4 77,2 - 4,1 - 0,320 27,09
Suma 222,5 667,5 0 0 222,5

- suma pătratelor abaterilor pentru toate parcelele


( SPT ) ;

SPT   x 2  C  ( 1,32  1,7 2  ...  7 ,6 2 )  1375,1736  421,6364

- suma pătratelor abaterilor pentru repetiţii (SPR);

251
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

SPR 
 R2
C 
36 ,4 2  53,7 2  63,0 2  69,4 2
 68,6052
V 9

- suma pătratelor abaterilor pentru variante


necorectate ( SPV ) ;

SPV ( necorectat ) 
V 2  C  16 ,52  ...  27 ,4 2  1375,1736  269,1489
n 4

- suma pătratelor abaterilor pentru eroare ( SPE ) ;

SPE  SPT  ( SPB  SPR  SPV )


SPE  400,4664  ( 38,3496  68,6052  269,1489 )  24,3627

- gradele de libertate ( GL ) ,cunoscînd că n  K  1 iar


v  k2;
GLT  N  1  36  1  35
GLR  n  1  4  1  3
GLB  b  1  9  1  8
GLV  v  1  9  1  8
GLE  GLT  ( GLB  GLR  GLV )
GLE  35  ( 3  8  8 )  16

Se alcătuieşte tabelul varianţei în care se înscriu toate


datele calculate anterior (tab. 16.3.) şi se calculează:

- varianţa blocurilor ( s 2 B ) ;

SPB 38 ,3496
s2B    4 ,7937
GLB 8

252
Grilaje

- varianţa erorii ( s 2 E ) ;

SPE 24 ,3627
s2E    1,5226
GLE 16

În vederea corectării producţiilor variantelor


experimentale se foloseşte valoarea Y, care se calculează cu
formula :

s 2 B  s 2 E 4 ,7937  1,5226 3,2711


Y    0 ,0758
K 2  s2B 9  4 ,7937 43,1433

În cazul în care varianţa blocurilor este mai mică sau


egală cu varianţa erorii, înseamnă că influenţa blocurilor
incomplete nu depăşeşte limitele erorii. Valoarea Y se
consideră egală cu zero şi deci, producţiile variantelor nu mai
necesită corecturi.
Cu ajutorul valorii Y se calculează produsele Y  W
după care se determină producţiile corectate ale fiecărei
variante cu formula:

V '  V  Y W
V ' 1  16 ,5  3,092  19,59
V ' 2  11,8  0 ,068  11,86
V '3  25,6  1,845  23,75
V ' 4  45,0  0 ,131  44,87
V ' 5  24,3  1,925  22,38
V ' 6  40,7  2,228  42,92
V ' 7  16 ,3  1,410  14,89
V ' 8  14,9  0 ,242  15,15
V ' 9  27 ,4  0 ,320  27 ,09

253
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

- suma pătratelor abaterilor pentru variante corectate


( SPV ' ) ;

SPV ' 
V ' 2  C  19,592  ...  27 ,092  13,75,1736 
n 4
6629,9006
  1375,1736  282,3015
4

- varianţa variantelor corectate ( s 2V ' ) ;

SPV ' 282,3015


s 2V '    35,2876
GLV 8

Tabelul 16.3.
Analiza varianţei pentru grilajul balansat 3 x 3
Cauza variabilităţii SP GL s2 Proba F
Total parcele 421,6364 35
Repetiţii 68,6052 3
Blocuri 38,3496 8 4,7937
Variante 269,1489 8
necorectate
Variante corectate 35,2876 F= 18,88
(2,59)
1,5226
Eroare 24,3627 16
1,8688

- varianţa erorii corectate ( s 2 Ef ) ;

s 2 Ef  s 2 E ( 1  ky )  1,52261  ( 3  0 ,0758 )  1,8688

- proba F se calculează folosind varianţa variantelor


2 2
corectată ( s V ' ) şi varianţa erorii efective ( s Ef ) ;

254
Grilaje

s 2V ' 35,2876
F   18 ,88
s 2 Ef 1,8688

Valoarea F obţinută prin calcul fiind mai mare decât


valoarea teoretică pentru aceleaşi grade de libertate ale
variantelor şi erorii, înseamnă că între variante există
diferenţe ce depăşesc graniţele întâmplării.
- eroarea diferenţei ( sd ) se calculează pornind de la
varianţa efectivă a erorii cu formula:

2 s 2 Ef 2  1,8688
sd    0.96
n 4

- diferenţele limită se calculează cu formulele :

DL5%  t5%  sd  2 ,12  0 ,96  2 ,04


DL1%  t1%  sd  2 ,92  0 ,96  2 ,80
DL0 ,1%  t0 ,1%  sd  4 ,02  0 ,96  3,85

- producţiile medii ale fiecărei variante, media


câmpului şi producţiile relative se înscriu în tabelul 16.4.

Prin compararea diferenţelor rezultate între diferitele


variante şi martor (producţia medie a câmpului
experimental), cu diferenţele limită pentru cele trei
probabilităţi de transgresiune rezultă că variantele 4 şi 6
înregistrează surplusuri foarte semnificative faţă de martor în
timp ce variantele 8, 7 şi 2, deficite semnificative (variantele 7
şi 8) şi respectiv distinct semnificative (varianta 2).

255
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Tabelul 16.4.
Sinteza rezultatelor obţinute într-o experienţă cu
fasole de grădină aşezată în grilaj balansat
Producţia d
Varianta Semnificaţia
t/ha % t/ha
4 11,21 181,39 5,03 ***
6 10,64 172,16 4,46 ***
9 6,77 109,54 0,59
x 6,18 100,00 -
3 5,93 95,95 - 0,25
5 5,59 90,45 - 0,59
1 4,89 79,12 - 1,29
8 3,78 61,16 - 2,40 o
7 3,72 60,19 - 2,46 o
2 2,96 47,89 - 3,22 oo

16.2. VALORIFICAREA CU PROGRAMUL DE CALCUL

Exemplificarea acestui mod de calcul se face la o


experienţă cu nouă hibrizi de sfeclă pentru zahăr, amplasată
după metoda grilajului balansat, la SCDA Secuieni, în anul
2016. Datele obţinute se introduc în program iar rezultatele
sunt prezentate în print-screen-urile următoare.
Astfel, în figura 16.1. sunt înscrise producţiile aşa cum
au fost obţinute în parcelele experimentale şi cele rezultate în
urma diminuării lor cu 75 t/ha.
În figura 16.2. producţiile sunt aranjate pe variante şi
blocuri, cu sumele şi mediile respective.
În figura 16.3. sunt prezentate sumele pătratelor
abaterilor, gradele de libertate, varianţa şi proba f.
În sfârşit, în figura 16.4. sunt înscrise diferenţele limită
şi tabelul de sinteză al rezultatelor obţinute.

256
Grilaje

Fig. 16.1. Producţiile aranjate şi transformate,


conform schiţei de experimentare

Fig. 16.2. Sumele şi mediile producţiilor pe variante şi


blocuri, diminuate cu 75 t/ha

257
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig. 16.3. Analiza varianţei la grilajul balansat

258
Grilaje

Fig. 16.4. Sinteza rezultatelor experimentale


la grilajul balansat

În funcţie de semnificaţia diferenţelor se poate face


interpretarea rezultatelor şi recomandările pentru cultivarea
sfeclei în zonele cu aceleaşi condiţii climatice.

259
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Capitolul 17

VALORIFICAREA REZULTATELOR LA
EXPERIENŢELE POLIFACTORIALE AŞEZATE
ÎN PARCELE SUBDIVIZATE

17.1. VALORIFICAREA MANUALĂ

Experienţele polifactoriale permit studierea influenţei


fiecărui factor asupra unui caracter urmărit dar, în acelaşi
timp, se pot face aprecieri şi în privinţa interacţiunii dintre
factorii experimentali.
În cazul în care nu există interacţiune între factori,
variaţia valorilor obţinute este determinată de însumarea
efectelor factorilor studiaţi.
Dacă există o oarecare interdependenţă între factori,
deci, dacă efectul unui factor este determinat de graduările
celorlalţi factori, atunci variaţia valorilor înregistrate este dată
de efectul acţiunii combinate a factorilor experimentali.
Valorificarea statistică a experienţelor polifactoriale se
caracterizează prin aceea că pe lângă stabilirea semnificaţiei
acţiunii fiecărui factor în parte, este necesar să se stabilească
şi semnificaţia interacţiunii între factorii studiați.
Datorită subdivizării parcelelor experimentale, fiecare
factor este afectat de o altă eroare. Din acest motiv, la
valorificarea rezultatelor obţinute în astfel de experienţe se
ţine cont de această situaţie şi se calculează separat eroarea
pentru fiecare factor.

260
Parcele subdivizate

Pentru exemplificare se prezintă modul de calcul la o


experienţă bifactorială de tipul trei x patru, aşezată după
metoda parcelelor subdivizate. Experienţa s-a efectuat în anul
1990, la S.C. '"Cotnari " S.A.
Factorii luaţi în studiu au fost:

Factorul A – portaltoi, cu trei graduări,

a1 - 93 RG
a2 - K 5 BB
a3 - SO4-4

Factorul B – soiul, cu patru graduări,

b1 - Grasă de Cotnari
b2 - Tămâioasă românească
b3 - Fetească albă
b4 - Fetească regală

Experienţa a fost amplasată în patru repetiţii.


Producţiile obţinute sunt înregistrate în tabelul 17.1.
Etapele de calcul pentru valorificarea rezultatelor
obţinute sunt următoarele:

- Se calculează scăzătorul cu formula:

(  x )2 328,832
C   2252,6910
N 48

- Se calculează sumele pătratelor abaterilor ( SP ) şi


gradele de libertate ( GL ) corespunzătoare pentru parcelele
ocupate de factorul A;( a1 ; a2 ; a3 ) . Variabilitatea totală a
producţiilor acestor parcele va fi determinată de factorul A , de

261
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

diferenţele între repetiţii şi de fluctuaţiile întâmplătoare ale


factorului principal.

SPT ( parcele .mari ) 


 ( totaluri. parcele.mari 2 )  C 
b
25,02  20 ,46  ...  31,27 2
2 2
  2252,6910  47 ,1392
4
b = numărul de graduări ale factorului B

Tabelul 17.1.
Producţiile (t/ha) ordonate pe variante şi blocuri
REPETIŢIA
Varianta V
1 2 3 4
a1b1 3,73 2,00 2,11 2,69 10,53
a1b2 5,77 4,08 4,83 4,91 19,59
a1b3 3,73 3,68 2,83 3,61 13,85
a1b4 11,79 10,70 11,12 11,25 44,86
Total 25,02 20,46 20,89 22,46 88,83
a2b1 6,66 7,15 6,33 6,79 26,93
a2b2 4,11 4,92 4,26 4,57 17,86
a2b3 5,15 5,70 5,53 5,46 21,84
a2b4 12,32 11,83 12,12 12,69 48,96
Total 28,24 29,60 28,24 29,51 115,59
a3b1 6,37 5,82 4,52 5,78 22,49
a3b2 6,33 6,68 6,48 6,56 26,05
a3b3 7,57 7,15 7,77 7,59 30,08
a3b4 11,54 11,88 11,03 11,34 45,79
Total 31,81 31,53 29,80 31,27 124,41

R 85,07 81,59 78,93 83,24  x  328,83

262
Parcele subdivizate

SPR( repetitii ) 
 R2
C 
85,07 2  81,59 2  78 ,932  83,24 2

ab 34
 2252,6910  1,6986

a = numărul de graduări ale factorului A


b = numărul de graduări ale factorului B.

SPA( factorulA ) 
 A2
C 
88 ,832  115,59 2  124,412

nb 44
 2252,6910  42,9130

n = numărul de repetiţii

SPE( eroare .a )  SPT ( parcele .mari )  ( SPR  SPA ) 


 47 ,1392  ( 1,6986  42,9130 )  2 ,5276

- Se calculează gradele de libertate pentru factorul A :

GLT ( parcele .mari )  n  a  1  4  3  1  11


GLR  n  1  4  1  3
GLA  a  1  3  1  2
GLE( eroare .a )  ( n  1 )( a  1 )  3  2  6

- Se calculează variabilitatea totală a întregii


experienţe. Aceasta cuprinde, pe lângă variabilitatea
factorului A , influenţa factorului B (soiul), interacţiunea
între soi şi portaltoi, precum şi fluctuaţia întâmplătoare
corespunzătoare factorului B .

SPT ( parcele .mici )   x 2  C  ( 3 ,732  2 ,00 2  2 ,112  ...  11,34 2 ) 


 2252,6910  2979,0079  2522,6910  456 ,3169

263
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

- Se întocmeşte tabelul combinaţiilor pentru a se


putea calcula SPB şi SPAB (tab.17.2.)

SPV ( combinatii .ab ) 


 v2
C 
10 ,532  19 ,59 2  ...  45,79 2

n 4
 2252,6910  448,0830

SPB( factorul .B ) 
 b2
C 
59 ,95 2  63,5 2  65,77 2  139,612

na 43
 2252,6910  367 ,5503

SPA B  SPV  ( SPA  SPB )  448,0830  ( 42,9130  367 ,5503 ) 


 37 ,6197

SPE( eroare .b )  SPT ( parcele .mici )  ( SPT ( parcele .mari  SPB  SPAB ) 
 456 ,3169  ( 47 ,1392  367 ,5503  37 ,6197 )  4 ,0077

- Se calculează gradele de libertate ( GL ) pentru


fact. B :

Tabelul 17.2.

Sumele combinaţiilor şi sumele factorilor


Factorul B

Factorul b1 b2 b3 b4
A
A G.C. T.R. F.A. F.R.

a1(93 RG) 10,53 19,59 13,85 44,86 88,83


a2(K5 BB) 26,93 17,86 21,84 48,96 115,59
a3(SO4-4) 22,49 26,05 30,08 45,79 124,41
B 59,95 63,50 65,77 139,61 328,83

264
Parcele subdivizate

GLT ( parcele .mici )  n  a  b  1  4  3  4  1  47


GLB  b  1  4  1  3
GLab  ( a  1 )( b  1 )  2  3  6
GLE( eroare .b )  a( n  1 )( b  1 )  3  3  3  27

- Se calculează varianţa variantelor, varianţa erorii


precum şi proba F care se compară cu valoarea teoretică.

SPA 42,9310
s 2V ( a )    21,4565
GL A 2
SPE ( a ) 2 ,5276
s 2 E( a )   0 ,4212
GLE ( a ) 6

s 2V ( a ) 21,4565
f( a )  2   50 ,9413 f
s E ( a ) 0 ,4212
SPB 367 ,5503
s 2V ( b )    122,5167
GLB 3
SPE ( b ) 4 ,0077
s 2 E( b )    0 ,1484
GLE ( b ) 27

s 2V ( b ) 122,5167
f( b )    825,5842
s 2 E( b ) 0 ,1484
SPA B 37 ,6197
s 2 A B    6 ,2798
GL A B 6
s 2 AB 6 ,2798
f( AB )    42,3167
s2E o ,1484

Datele obţinute se înscriu în tabelul varianţelor (tab.


17.3.).
Comparând valorile f calculate cu valorile teoretice din
tabelul anexă 3 se constată că pentru ambii factori
experimentali există acţiune semnificativă.

265
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

- Se calculează diferenţele limită (DL). Deoarece factorii


studiaţi sunt afectaţi de erori diferite, formulele pentru
calcularea diferenţelor limită vor fi şi ele diferite, în funcţie de
comparaţiile urmărite.
- pentru comparaţii între două medii ale factorului A,
(a2 - a1) se foloseşte formula:

2 s 2 E( a ) 2  0 ,4212
sd    0 ,5626  0 ,2294
nb 44

Valorile t pentru GL = 6 sunt: pentru P5% = 2,45;


pentru P1% = 3,71 iar pentru P0 ,1% = 5,92.

Deci,

DL5%  0 ,2294  2,45  0 ,562t / ha


DL1%  0 ,2294  3,71  0 ,851t / ha
DL0 ,1%  0 ,2294  5,92  1,358t / ha

Tabelul 17.3.
Tabelul varianţelor
Sursa
SP GL s2 F
variaţiei
Parcele mari 47,1392 11
Repetiţii 1,6986 3
Factorul A 42,9130 2 21,4565 50,9413
Eroare (a) 2,5276 6 0,4212
Parcele mici 456,3169 47
Factorul B 367,5503 3 122,5167 825,5842
Interacţiunea 37,6197 6,1110
6
AxB
41,0966
Eroare (b) 4,0077 27 0,1484

266
Parcele subdivizate

- pentru comparaţii între două medii ale factorului B


( b1  b2 ) , formula folosită este:

2 s 2 E( b ) 2  0 ,1484
sd    0 ,1572
na 43

Valorile t pentru GL = 27 sunt: pentru P5% = 2,05;


pentru P1% = 2,77; pentru P0,1% = 3,69.

Deci :

DL5%  0 ,1572  2,05  0 ,322t / ha


DL1%  0 ,1572  2,77  0 ,435t / ha
DL0 ,1%  0 ,1572  3,69  0 ,580t / ha

- pentru compararea a două medii ale factorului B la


aceeaşi graduare a factorului A (a1b2 - a1b1), se foloseşte
formula:

2 s 2 E( b ) 2  0 ,1484
sd    0 ,2723
n 4

Valorile t sunt aceleaşi ca şi la punctul anterior, deci :

DL5%  0 ,2723  2,05  0 ,558t / ha


DL1%  0 ,2723 2,77  0 ,755t / ha
DL0 ,1%  0 ,2723 3,69  1,006t / ha

- pentru comparea a două medii ale factorului A la


aceeaşi graduare a factorului B sau la graduări diferite ale
acestuia (a2b1 - a1b1 sau a2b2 - a1b1):

267
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

2( b  1 )s 2 E( b )  s 2 E ( a )
sd 
nb
( 2  3 )  0 ,1484  0 ,4212
sd   0 ,2865
44

Deoarece în formula anterioară, pentru calcularea sd ,


se folosesc două varianţe ale erorii cu un număr diferit al
gradelor de libertate ( DL ) , valoarea t, necesară pentru
calcularea DL va trebui să fie o medie ponderată a valorilor t
corespunzătoare la GLE ( a ) şi GLE ( b ) . Pentru calcul se
foloseşte următoarea formulă:

( b  1 )s 2 E ( b )  t E ( b )  s 2 E ( a )  t E ( a )
t în care,
( b  1 )s 2 E ( b )  s 2 E ( a )

t E ( a ) şi t E ( b ) reprezintă valorile t pentru diferite


probabilităţi de transgresiune ale factorilor A şi B.

( 4  1 )  0 ,1484  2 ,05  0 ,4212  2 ,45


t 5%   2 ,24
( 4  1 )  0 ,1484  0 ,4212

( 4  1 )  0 ,1484  2 ,77  0 ,4212  3 ,71


t1%   3,22
( 4  1 )  0 ,1484  0 ,4212

( 4  1 )  0 ,1484  3,69  0 ,4212  5 ,92


t0 ,1%  4 ,77
( 4  1 )  0 ,1484  0 ,4212

Valorile t calculate astfel sunt cuprinse între valorile tE


(a) şi tE (b). Dacă diferenţa nu este prea mare se poate renunţa
la calcularea mediei ponderate, luându-se în consideraţie

268
Parcele subdivizate

valoarea cea mai mare a lui t pentru cele trei probabilităţi de


transgresiune.

DL5%  0 ,2865  2,24  0.641t / ha


DL1%  0 ,2865  3,22  0 ,922t / ha
DL0 ,1%  0 ,2865  4 ,77  1,366t / ha

- Se calculează diferenţele de producţie (d) şi se


stabilesc semnificaţiile acestora. În acest sens se întocmesc
tabele pentru diferite comparaţii între factori în care se
înscriu producţiile medii şi difereţele rezultate. Producţiile
medii se calculează prin împărţirea sumelor obţinute pentru
graduările factorilor A (a1; a2; a3) şi B (b1; b2; b3; b4) la
numărul de parcele ocupate cu graduările respective. Astfel,
pentru graduările factorului A, sumele se vor împărţi la 16
parcele iar pentru graduările factorului B, împărţirea se va
face la 12 parcele.

Tabelul 17.4.
Diferenţele de producţie şi semnificaţia lor
pentru factorul A
Producţiile d
Specificare Semnificaţia
(t/ha) (t/ha)
a2 - a1 7,22 - 5,55 1,67 ***
a3 - a1 7,77 - 5,55 2,22 ***
a3 - a2 7,77 - 7,22 0,55 -
DL5% 0,562 /ha
DL1% 0,851 t/ha
DL0,1% 1,358 t/ha

Valorile medii sunt următoarele:

a1 = 88,83 : 16 = 5,55 t/ha


a2 = 115,59 : 16 = 7,22 t/ha

269
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

a3 = 124,41 : 16 = 7,77 t/ha


b1 = 59,95 : 12 = 4,99 t/ha
b2 = 63,50 : 12 = 5,29/ha
b3 = 65,77 : 12 = 5,48 t/ha
b4 = 139,61 : 12 = 11,63 t/h

Analizând datele din tabelul 17.4. se constată că


portaltoii K 5 BB şi SO4 - 4 realizează sporuri de producţie
foarte semnificative comparativ cu 93 RG.
Tabelul 17.5.
Diferenţele de producţie şi semnificaţia lor pentru
factorul B
Producţiile d
Specificare t/ha t/ha Semnificaţia
b2 - b1 5,29 - 4,99 0,300 -
b3 - b1 4,48 - 4,99 0,490 **
b4 - b1 11,63 - 4,99 6,640 ***
b3 - b2 5,48 - 5,29 0,190 -
b4 - b2 11,63 - 5,29 6,340 ***
b4 - b3 11,63 - 5,48 6,150 ***
DL5% 0,322 t/ha
DL1% 0,435 t/ha
DL0,1% 0,580 t/ha

Din datele prezentate în tabelul 17.5. se constată că


între soiurile experimentate se înregistrează diferenţe distinct
şi foarte semnificative, cu excepţia diferenţelor între soiurile
Tămâioasă şi Grasă, precum şi Fetească albă şi Tămâioasă.

Din analiza datelor prezentate în tabelul 17.6. se


constată că, în privinţa producţiilor realizate, portaltoii folosiţi
se clasifică în următoarea ordine : K 5 BB ;SO4-4 şi 93 RG.
Soiurile Fetească albă şi Tămâioasă românească înregistrează
cele mai bune producţii cu diferenţe foarte semnificative
atunci când sunt altoite pe portaltoiul SO4-4.

270
Parcele subdivizate

Tabelul 17.6.
Diferenţele de producţie ale factorului B la aceeaşi
graduare a factorului A
Producţiile d
Specificare t/ha t/ha Semnificaţia
a1b2 - aab1 4,89 - 2,63 2,26 ***
a1b3 - a1b1 3,46 - 2,63 0,83 **
a1b3 - a1b2 3,46 - 4,89 - 1,43 ooo
a1b4 - a1b1 11,21 - 2,63 8,58 ***
a1b4 - a1b2 11,21 - 4,89 6,32 ***
a1b4 - a1b3 11,21 - 3,46 7,75 ***
a2b2 - a2b1 4,46 - 6,73 - 2,27 ooo
a2b3 - a2b1 5,46 - 6,73 - 1,27 ooo
a2b3 - a2b2 5,46 - 4,46 1,00 **
a2b4 - a2b1 12,24 - 6,73 5,51 ***
a2b4 - a2b2 12,24 - 4,46 7,78 ***
a2b4 - a2b3 12,24 - 5,46 6,78 ***
a3b2 - a3b1 6,51 - 5,62 0,89 **
a3b3 - a3b1 7,52 - 5,62 1,90 ***
a3b3 - a3b2 7,52 - 6,52 1,01 ***
a3b4 - a3b1 11,44 - 5,62 5,82 ***
a3b4 - a3b2 11,44 - 6,51 4,93 ***
a3b4 - a3b3 11,44 - 7,52 3,92 ***
DL5% 0,558 t/ha
DL1% 0,755 t/ha
DL0,1% 1,006 t/ha

Desigur că pentru interpretarea rezultatelor


experimentale datele din tabelul 17.6. pot fi folosite pentru
analizarea fiecărui soi în parte pe fiecare din cei trei portaltoi
utilizaţi, urmând a se recomanda cel mai bun portaltoi pentru
fiecare dintre soiuri.

271
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Tabelul 17.7.
Diferenţele de producţie ale factorului A la
aceeaşi graduare a factorului B
Producţiile d
Specificare t/ha t/ha Semnificaţia
a2b1 - a1b1 6,73 - 2,63 4,10 ***
a2b2 - a1b2 4,46 - 4,89 - 0,43 -
a2b3 - a1b3 5,46 - 3,46 2,00 ***
a2b4 - a1b4 12,24 - 11,21 1,03 **
a3b1 - a1b1 5,62 - 2,63 2,99 ***
a3b2 - a1b2 6,51 - 4,89 1,62 ***
a3b3 - a1b3 7,52 - 3,46 4,06 ***
a3b4 - a1b4 11,44 - 11,21 0,23 -
a3b1 - a2b1 5,62 - 6,73 - 1,11 oo
a3b2 - a2b2 6,51 - 4,46 2,05 ***
a3b3 - a2b3 7,52 - 5,46 2,06 ***
a3b4 - a2b4 11,44 - 12,24 0,80 o
DL5% 0,641 t/ha
DL1% 0,922 t/ha
DL0,1% 1,366 t/ha

Din tabelul 17.7. se poate trage concluzia că, pentru


soiurile luate în studiu, utilizarea portaltoiului 93 RG nu este
recomandată în zona în care s-au făcut cercetările.

17.2. VALORIFICAREA EXPERIENTELOR


POLIFACTORIALE CU PROGRAMUL DE CALCUL

Pentru exemplificarea acestui mod de calcul se folosesc


datele obținute într-o experiență cu două doze de fertilizare la
trei cultivare de castraveți, experiența fiind de tipul parcelelor
subdivizate de tipul 3x3x2.

272
Parcele subdivizate

Factorii experimentali au fost următorii:


Factorul A – CULTIVARUL, cu trei graduări,

a 1 – Artist F1
a 2 – Mirabelle F1
a 3 – Merengue F1

Factorul B – FERTILIZARE, cu trei graduări,

b 1 – Azot
b 2 – Fosfor
b 3 – Potasiu

Factorul C – DOZA, cu două graduări:


c 1 – 50 kg s.a.
c 2 – 60 kg s.a.

Valorile producțiilor obținute în câmpul experimental,


prezentate în figura 17.8. sunt încărcate în program, după
care se calculează suma pătratelor abaterilor, gradele de
libertate, varianțele și probele f (fig.17.9.).

Analizând datele privind valorile probelor f calculate


pentru experiența prezentată și valorile teoretice pentru
aceleași grade de libertate, se constată că există situații
pentru care nu mai este necesară continuarea calculelor.
Astfel, probele f pentru factorul B, pentru combinațiile A x B
și factorul C, arată că nu mai este nevoie de continuarea
valorificării deoarece înregistrează valori mai mici comparativ
cu valorile teoretice.
Datele privind eroarea diferenței (sD), valorile t pentru
cele trei probabilități de transgresiune precum și diferențele
limită (DL) sunt prezentate în figura 17.10.
În figurile 17.12.; 17.13.; 17.14 și 17.15 sunt
prezentate semnificațiile diferențelor pentru cei trei factir și
pentru diferitele combinații ale factorilor studiați.

273
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig. 17.8. Producțiile ordonate pe variante si blocuri

274
Parcele subdivizate

Fig. 17.9. Analiza varianței pentru experiența trifactorială

Fig. 17.10. Valorile pentru eroarea diferenței, t și DL

275
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig 17.11. Calculele varianțelor pentru diferite combinații

276
Parcele subdivizate

Fig. 17.12. Semnificația diferențelor pentru combinații între


factori

277
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig. 17.13. Comparații între două medii ale factorilor A și B la


graduările altui factor

278
Parcele subdivizate

Fig 17.14. Comparații între două medii ale factorilor A și C

279
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Fig. 17.15. Comparații între două medii ale factorilor B și C

280
Alte metode de valorificare

Capitolul 18

ALTE METODE DE VALORIFICARE

Uneori, datorită unor cauze obiective sau subiective,


rezultatele de producţie din unele parcele experimentale nu
pot fi luate în consideraţie. În astfel de cazuri valorificarea
acestor experienţe se poate face numai după estimarea
producţiilor ce s-ar fi putut obţine în parcelele ale căror
producţii lipsesc folosindu-se, în acest scop, formule de calcul
care diferă în funcţie de modul de aşezare a experienţei în
teren.

18.1. VALORIFICAREA EXPERIENŢELOR LA CARE


LIPSESC REZULTATELE DIN UNELE PARCELE

La experiențele amplasate în blocuri randomizate,


producţia pentru o parcelă lipsă se calculează cu formula :

nBa  vVa   x
xa  , în care:
( n  1 )( v  1 )

xa = producţia estimată;
n = numărul repetiţiilor;
Ba = totalul producţiilor celorlalte parcele din blocul
cu o parcelă lipsă;
v = numărul variantelor;

281
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Va = totalul producţiilor variantei din care lipseşte o


parcelă;
x = producţia totală a experienţei.

În cazul în care lipsesc datele din mai multe parcele


din variante şi blocuri diferite, estimarea producţiilor se face
prin aproximări succesive astfel:
-cu excepţia unei parcele a cărei producţie se
calculează cu formula de mai sus, pentru toate celelalte
parcele lipsă se folosesc date aproximative alese arbitrar;
-după calcularea producţiei unei parcele se procedează
identic şi succesiv cu toate celelalte;
-se reia calculul pentru fiecare parcelă în parte până
când rezultatul rămâne acelaşi.
Analiza varianţei se face în mod obişnuit cu deosebirea
că GLT va fi micşorat cu numărul parcelelor lipsă iar GLE se
va reduce corespunzător în funcţie de GLT .
De asemenea, pentru stabilirea semnificaţiei diferenţei
între media variantei cu parcelă lipsă şi media altor variante,
eroarea diferenţei se va calcula cu formula:

2 v 
sd  s 2 E   
 n n( n  1 )( v  1 ) 

Pentru cazul când lipsesc datele mai multor parcele


din aceeaşi variantă sau din aceeaşi repetiţie se recomandă
ca valorificarea rezultatelor experienţei să fie făcută fără
varianta sau repetiţia respectivă.
La experienţele dispuse în pătrat latin formula de
calcul pentru parcela absentă este următoarea:

n( Ba  La  Va  2 x
xa  , în care:
( n  1 )( n  2 )

282
Alte metode de valorificare

xa = producţia parcelei absente;

Ba = totalul producţiilor celorlalte parcele din repetiţia


cu o parcelă absentă;
Va = suma producţiilor celorlalte parcele din varianta
în care lipseşte o parcelă;
La = suma producţiilor celorlalte parcele din coloana
cu parcelă absentă;
 x = producţia totală a experienţei;
n = numărul repetiţiilor.

Pentru experienţele dispuse în grilaj balansat , formula


de calcul a parcelei lipsă este următoarea:

k 2Va  k ( k  1 )Ba  Ra   x  kV2  kB2


Va  , în care:
k ( k  1 )2

Ba ; Ra ;Va = suma producţiilor din celelalte parcele din


blocul, repetiţia sau varianta din care lipseşte o parcelă;
B2 = suma producţiilor tuturor blocurilor în care apare
varianta cu parcela lipsă;
V2 = suma producţiilor tuturor repetiţiilor pentru
variantele care apar în blocul cu parcela absentă.

18.2. VALORIFICAREA REZULTATELOR EXPERIMENTALE


OBŢINUTE ÎN SERII DE EXPERIENŢE

Pentru a se putea recomanda introducerea unui soi în


cultură, datorită condiţiilor climatice diferite de la un an la
altul şi de la o zonă la alta, este necesar să se experimenteze

283
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

cel puţin trei - patru ani normali în cel puţin o localitate din
fiecare zonă reprezentativă din punct de vedere pedoclimatic.
Rezultatele obţinute se vor interpreta statistic pentru a
se stabili veridicitatea lor.
În cazul în care la repetarea experienţei mai mulţi ani
sau în mai multe localităţi nu se înregistrează diferenţe
semnificative privind clasificarea variantelor, se apreciază că
nu există interacţiune între variantele experimentale şi ani
sau localităţi. Dimpotrivă, dacă în fiecare an sau în fiecare
localitate clasificarea variantelor se modifică evident, se
apreciază că există interacţiune între variante şi anii de
experimentare sau între variante şi localităţi.

A. Valorificarea rezultatelor experimentale în


experienţele efectuate mai mulţi ani pe acelaşi teren.

Pentru exemplificare se vor folosi rezultatele obţinute


într-o experienţă cu portaltoi la soiul de struguri pentru masă
Chasselas Doré, executată în anii 2010-2012 la S.C. Cotnari.
Rezultatele obţinute în fiecare an au fost valorificate
statistic după metoda blocurilor.
Din datele obţinute se folosesc producţiile medii pe
variante precum şi varianţele erorii.

Modul de calcul este următorul:

- Se centralizează într-un tabel producţiile medii din


fiecare an şi se calculează sumele producţiilor pe variante (V)
şi pe ani (An) (tab. 18.1.);

-Se calculează scăzătorul cu relaţia:

(  x )2 204,49 2
C   1991,2457
N 21

284
Alte metode de valorificare

Tabelul 18.1.
Producţii medii (t/ha) înregistrate în anii de
experimentare
A n i i
Varianta 2010 2011 2012 V
93 RG 9,42 8,78 10,11 28,31
SC 2 10,07 9,27 11,44 30,78
SO4-4 9,64 8,93 12,66 31,23
140 Rv 9,24 8,93 10,66 28,83
41 B 9,48 8,39 11,33 29,20
K5 BB 9,12 8,83 12,77 30,72
44-53-M 8,82 7,58 9,02 25,42
An 65,79 60,71 77,99 204,49

Se calculează suma pătratelor abaterilor şi gradele de


libertate corespunzătoare pentru total, pentru ani, pentru
variante şi pentru acţiunea combinată (ani x variante).

SPT   x 2  C  9 ,42 2  8 ,78 2  ...  9 ,02 2 


 1991,2457  36 ,1676

SPAni 
 An 2
C 
65,79 2  60 ,712  77 ,99 2

v 7
 1991,2457  22,5354

SPV 
 V2
C 
28 ,312  30 ,78 2  ...  25,42 2

Ani 3
 1991,2457  8 ,048

285
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

SPAC  SPT  ( SPA  SPV )  36 ,1676  ( 22,5354  8 ,048 )


 5 ,5842

GLT  N  1  21  1  20

GLV  v  1  7  1  6

GLAni  A  1  3  1  2

GLAC  ( a  1 )( v  1 )  2  6  12

GLE = suma gradelor de libertate ale erorii din anii de


experimentare = 18 x 3 = 54

Se calculează varianţa variantelor, varianţa acţiunii


combinate şi a erorii apoi proba F faţă de eroare şi faţă de
acţiunea combinată.

SPV 8 ,048
s 2V    1,3413
GLV 6

SPAC 5 ,5842
s 2 AC    0 ,4653
GL AC 12

Varianţa erorii se obţine din media valorilor obţinute în


anii de experimentare.

0 ,2738  0 ,2116  0 ,2251


s2E   0 ,2368
3

Cu datele obţinute din formulele prezentate se


întocmeşte tabelul varianţelor, unde sunt înscrise valorile

286
Alte metode de valorificare

pentru varianţa variantelor, varianţa pentru acţiunea


combinată (AxC) şi varianţa erorilor după care se face
comparaţia cu valorile teoretice pentru gradele de liberate
respective (tab. 18.2.).

Tabelul 18.2.
Tabelul varianţelor
Sursa f f
SP GL s2
variaţiei faţă de E faţă de AC
Total 36,1676 20
Ani 22,5354 6
Variante 8,0480 2 1,3413 5,66 (3,09) 2,88 (3,88)
Ani x 5,5842 12 0,4653 1,96 (1,90)
Variante
Eroare - 54 0,2368

Se calculează proba F în funcţie de care se pot trage


unele concluzii privind comportarea soiurilor altoite pe diferiţi
portaltoi în cei trei ani de experimentare:

a. Pentru varianţa variantelor ( s 2V ) faţă de varianţa


erorii ( s 2 E ) ,

s 2V 1,3413
f    5 ,66
s 2 E 0 ,2368

Faţă de valoarea din tabelul anexă 1, rezultă că în cei


trei ani de experimentare, diferenţele între variante au fost
semnificative.

2
b. Pentru varianţa acţiunii combinate ( s AC ) faţă de
varianţa erorii ( s 2 E )

287
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

s 2 AC 0 ,4653
f    1,96
s2E 0 ,2368

Şi în acest caz valoarea teoretică este mai mare decât


valoarea experimentală, deci, comportarea portaltoilor sau
soiului faţă de diferiţi portaltoi este diferită faţă de condiţiile
climatice din anii de experimentare.

c. Pentru varianţa variantelor s 2V faţă de varianţa


acţiunii combinate ( s 2 AC ) ,

s 2V 1,3413
f  2
  2 ,88
s AC 0 ,4653

Comparând valoarea găsită în tabelul anexă 1 cu


valoarea calculată, rezultă că, nu se pot trage concluzii certe
privind superioritatea sau inferioritatea unora din variante,
chiar dacă producţiile sunt influenţate de condiţiile de mediu
din anii de experimentare.

- Se stabileşte semnificaţia diferenţelor faţă de s 2 E şi


2
faţă de s AC .

Astfel,

2s 2 E 2  0 ,2368
sd    0 ,34t / ha
n 3

Pentru GLE = 54, valorile t sunt următoarele:

t 5% = 2,01
t 1% = 2,68
t 0,1% = 3,49

288
Alte metode de valorificare

Deci,

DL5% = 0,34 x 2,01 = 0,68 t/ha


DL1% = 0,34 x 2,68 = 0,91 t/ha
DL0,1% = 0,34 x 3,49 = 1,18 t/ha

Faţă de s 2 AC :

2 s 2 AC 2  0 ,4653
sd    0 ,55t / ha
a 3

Pentru GLAC = 12, valorile t sunt următoarele:

t 5 % = 2,18
t 1% = 3,06
t 0,1% = 4,32

Astfel,

DL5% = 0,55 x 2,18 = 1,19 t/ha


DL1% = 0,55 x 3,06 = 1,68 t/ha
DL0,1% = 0,55 x 4,32 = 2,37 t/ha

Pentru alcătuirea tabelului de sinteză a rezultatelor


experimentale (tab. 18.3.) se calculează producţiile medii ale
variantelor în cei trei ani de experimentare precum şi
diferenţele faţă de martor.
Poate fi considerată variantă martor producţia medie a
câmpului experimental dar şi una din variantele
experimentale. În cazul prezentat se consideră martor
varianta K 5 BB, portaltoiul frecvent folosit în podgoria
Cotnari pentru soiul Chasselas Doré.

289
Metode şi tehnici utilizate în cercetarea agronomică

Semnificaţia diferenţelor se stabileşte atât faţă de


eroare cât şi faţă de acţiunea combinată (ani x variante).
Analizând datele din tabelul 18.3. rezultă că pentru
soiul Chasselas Doré se obţin deficite de producţie de la
semnificative la foarte semnificative atunci când se utilizează
portaltoii 93 RG şi 44-53M.
Ceilalţi portaltoi folosiţi nu duc la diferenţe
semnificative de producţie faţă de K 5 BB.

Tabelul 18.3.
Sinteza rezultatelor experimentale
Producţia d Semnificaţia
Varianta t/ha % t/ha faţă de faţă de AC
eroare
SO4-4 10,41 101,66 0,17
SC 2 10,26 100,19 0,02
K 5 BB 10,24 100,00 Mt
41 B 9,73 95,01 0,51
140 Rv 9,61 93,84 0,63
93 RG 9,43 92,08 0,81 o
44-53 M 8,47 82,71 1,77 ooo oo
DL 5% 0,68 t/ha ; 1,19 t/ha
DL 1% 0,91 t/ha ; 1,68 t/ha
DL 0,1% 1,18 t/ha ; 2,37 t/ha

B. Valorificarea rezultatelor experimentale obţinute în


experienţele efectuate într-un an în mai multe localităţi.

Modul de valorificare este asemănător cu cel folosit


pentru experienţele efectuate mai mulţi ani în aceeaşi
localitate.

290
Alte metode de valorificare

Aceasta presupune că în loc de SPani , se calculează


SPlocalități iar în loc de SPvariante x ani , se calculează SPvariante x
localități.

Interpretarea rezultatelor este, însă, deosebită. Astfel, o


interacţiune semnificativă variante x localități, nu dovedeşte
decât existenţa unor condiţii diferite de experimentare de la o
localitate la alta. Din acest motiv, media rezultatelor obţinute,
privind această interacţiune, nu poate fi luată în considerare
pentru recomandarea unei anumite variante.
Studierea interacţiunii variante x localități permite
deci, delimitarea zonelor în care o variantă experimentală se
comportă asemănător sau, cu alte cuvinte, stabilirea
microzonelor cu aceleaşi condiţii pedoclimatice.
În condiţiile în care interacţiunea variante x localități
nu este semnificativă, iar o anumită variantă depăşeşte
martorul în privinţa rezultatelor obţinute, atunci varianta
respectivă poate fi recomandată pentru producţie.
În toate celelalte situaţii variantele experimentale se
vor aprecia în funcţie de varianţa erorii.

291