Sunteți pe pagina 1din 194

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

CAPITOLUL 2

CULTURA VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Diversitatea factorilor fizico-geografici (ecologici), prezenţa Munţilor


Carpaţi, a Munţilor Apuseni, a cursului Dunării şi a influenţei Mării Negre
conduc la formarea unor ecoclimate regionale şi la gruparea plantaţiilor viticole în
funcţie de vocaţia naturală, tradiţie, condiţiile social-economice, care
personalizează un spaţiu geografic, în unităţi taxonomice: zone, regiuni, podgorii,
centre şi plaiuri viticole (V.D. Cotea şi colab., 2000).
Zona viticolă reprezintă unitatea taxonomică teritorială cea mai întinsă,
mai puţin omogenă în privinţa cadrului natural, din care se realizează o gamă
foarte largă de produse viti-vinicole. Specificul reliefului, cu prezenţa coroanei
carpatice în mijlocul ţării, a impus delimitarea a trei zone viticole: Zona
Intracarpatică, Zona Pericarpatică şi Zona Danubiano-Pontică.
Regiunea viticolă este o unitate teritorială de gradul II, subordonată zonei,
caracterizată prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu
sortimente şi direcţii de producţie viti-vinicole specifice.
Podgoria este unitatea tradiţională de gradul III, subordonată ierarhic
regiunii. Ea se caracterizează prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin
soiuri cultivate, prin metode de cultură şi procedee de vinificare folosite, care, în
ansamblu, duc la obţinerea unor producţii de struguri şi vinuri cu însuşiri
asemănătoare.
Centrul viticol este, obişnuit, inclus în spaţiul unei podgorii, iar uneori în
afara acesteia, când îşi păstrează un anumit grad de independenţă. Se
caracterizează prin factori specifici de climă, sol şi sortiment, precum şi prin
condiţii agrotehnice şi tehnologice asemănătoare. Centrul viticol este mai restrâns
teritorial şi mai specializat decât podgoria.
Plaiul viticol constituie unitatea elementară, cea mai restrânsă teritorial şi
cea mai omogenă ecologic şi viti-vinicol.

7
M. MUSTEA

A. Zona viticolă Intracarpatică


Zona se caracterizează prin relieful dominant deluros cu cea mai mare
altitudine medie (peste 400 m) şi climatul cel mai răcoros, comparativ cu celelalte
zone viticole. Totuşi, datorită adăpostirii relative oferită de centura montană,
frecvenţa mare a versanţilor cu expunere sudică şi vestică şi prezenţa culoarelor
largi ale văilor au condus la realizarea unei ambianţe ecologice favorabile
viticulturii. Eroziunea versanţilor este în mare parte atenuată prin terasare şi alte
măsuri antierozionale. Acestei zone îi corespunde o singură regiune viticolă:
Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei.
I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile
viticole din bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului. Relieful regiunii
este foarte frământat, cu altitudini cuprinse între 175 şi 544 m şi cu orientare
generală sudică, sud-vestică.
Regiunea este delimitată la sud de podgoria Sebeş-Apold (jud. Sibiu), iar la
nord de podgoria Lechinţa (jud. Bistriţa-Năsăud); se caracterizează prin resurse
heliotermice, în general, reduse şi perioadă scurtă de vegetaţie. Toamnele sunt în
schimb lungi şi însorite, permiţând acumularea unor cantităţi relativ mari de
zaharuri. Temperatura medie anuală este de 9,00 C (între 8,5 şi 9,50 C), durata
perioadei de vegetaţie 173 zile (158 – 188 zile), radiaţia solară globală de 110 –
125 kcal/cm2 (din care 81 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din
perioada de vegetaţie 1390 ore (1130 – 1650 ore), bilanţul termic activ (Σt0a)
27960 C (2675 – 29020 C), suma anuală a precipitaţiilor 650 mm, din care 422
(366 – 498) în timpul perioadei de vegetaţie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi
minime absolute care coboară până la – 30 - 350 C şi pun în pericol cultura
neprotejată a viţei de vie cu o frecvenţă destul de mare, de 2 – 3 ani din 10.
Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune argilo-iluviale, regosoluri,
vertisoluri şi soluri antropice.
Plantaţiile viticole ocupă circa 12.000 ha, majoritatea terenurilor fiind
amenajate în terase, datorită pantelor mari, de 15 – 30 %.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate, a
vinurilor aromate şi a vinurilor materie primă pentru spumante. Soiurile cultivate
sunt: Fetească regală, Fetească albă, Muscat Ottonel, Riesling italian, Pinot gris,
Traminer roz, Neuburger. Podgoriile mai importante sunt: Târnave, Alba, Sebeş –
Apold, Aiud şi Lechinţa. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de
Cercetare - Dezvoltare Viti-Vinicolă Blaj, judeţul Alba.

B. Zona viticolă Pericarpatică


Această zonă este cea mai întinsă, corespunde centurii pericarpatice de dealuri
sau coline şi câmpiilor piemontane periferice acestora şi cuprinde peste 50 % din
suprafaţa viticolă a ţării. Relieful este predominant deluros cu expoziţii favorabile
estice, sudice şi vestice şi cu potenţial pedo-climatic de certă pretabilitate viticolă.
8
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Zona este recunoscută prin calitatea şi fineţea vinurilor albe, în primul rând,
secondate, mai ales spre sud, de cele roşii. Ea cuprinde cinci regiuni viticole:
Regiunea viticolă a Podişului Moldovei, Regiunea viticolă a Piemontului de la
Curbura Carpaţilor, Regiunea viticolă a Podişului Getic, Regiunea viticolă a
dealurilor şi câmpiilor Banatului, Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor
Crişanei şi Maramureşului.
II. Regiunea viticolă a Podişului Moldovei
Această regiune este cea mai mare regiune viticolă a ţării, cuprinde circa
80.000 ha plantaţii viticole. Ea se întinde pe o lungime de peste 300 km, începând
din sudul Moldovei (podgoria Covurlui), până în N-E Moldovei (c.v. Hlipiceni,
judeţul Botoşani) şi cuprinde plantaţiile din spaţiul predominant deluros-colinar,
cuprins între Subcarpaţii Moldovei, Valea Prutului şi Valea Siretului inferior.
Relieful regiunii este frământat, cu altitudinea cuprinsă între 50 şi 345 m.
Climatul este temperat-continental, cu veri călduroase şi uscate, ierni lungi şi
aspre, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele blânde şi predominant
senine. Temperatura medie a aerului este de 9,30 C (între 8,8 şi 9,80 C), durata
perioadei de vegetaţie 190 zile (172 – 208 zile), radiaţia globală de 115 – 125
kcal/cm2 (din care 83 – 87 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), suma insolaţiei
reale din perioada de vegetaţie 1460 ore (1250 – 1670 ore), suma temperaturilor
active ((Σt0a) este de 3.1200 C (2950 – 33000 C), suma anuală a precipitaţiilor 500
mm, din care 340 (230 – 450) în perioada de vegetaţie.
Temperaturile minime absolute coboară în timpul iernii până la –26-320C şi
pun în pericol cultura viţei de vie, circa 2 ani din 10.
Solurile cu utilizare viticolă sunt: cernoziomuri cambice, soluri cenuşii,
soluri brune-podzolite, soluri antropice, regosoluri, rendzine şi psamosoluri.
În Moldova se întâlnesc unele din cele mai vechi podgorii ale ţării: Cotnari,
Iaşi, Huşi, Dealurile Bujorului, Nicoreşti etc. Regiunea este specializată în
producerea vinurilor albe şi roşii de masă, a vinurilor albe şi roşii de calitate a
vinurilor dulci naturale şi a vinurilor spumante. Soiurile mai cultivate sunt:
Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Riesling italian, Muscat Ottonel, Grasă,
Frâncuşă, Tămâioasă românească, Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot,
Oporto etc.
O direcţie secundară de producţie este cultura soiurilor pentru struguri de
masă din grupa Chasselas, la care se adaugă o serie de soiuri nou create: Gelu,
Paula, Timpuriu de Cluj, Victoria etc., în special pentru consumul local.
Îndrumarea tehnică este asigurată de două staţiuni de cercetare - dezvoltare
viti-vinicolă: Dealul Bujorului pentru sudul Moldovei şi Iaşi pentru nordul
Moldovei.
III. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor
Această regiune viticolă corespunde, în cea mai mare parte, cu zona
piemontană dintre Valea Trotuşului (Adjud) şi Valea Prahovei (Ploieşti),
9
M. MUSTEA

desfăşurată pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 5 – 10 km. Aceasta este


regiunea cu cea mai mare omogenitate a condiţiilor ecologice, cu cel mai mare
procent al utilizării viticole pe unitatea de suprafaţă (între 25 şi 75 % din terenul
agricol), cu cea mai mare producţie de struguri la hectar din ţară şi cu cel mai tipic
peisaj viticol din România.
Relieful de câmpie piemontană, aplecată uniform sau în trepte largi spre
exterior (alt. de 100 – 300 m), este fragmentat de văi în suprafeţe cvasitabulare
sau larg vălurate colinar, cu expoziţii favorabile culturii viţei de vie. Pantele
versanţilor sunt moderate (3 – 100), dar local sunt mai accentuate (20 – 450), cu
procese deluviale mai intense.
Climatul este temperat cu accente continentale, favorabil culturii viţei de
vie, în special din punct de vedere heliotermic: temperatura medie anuală este de
100 C (între 9,5 şi 10,50), durata perioadei de vegetaţie 195 zile (185 – 210 zile),
radiaţia globală este de 120 – 130 kcal/cm2 (din care 85-90 kcal-cm2 în timpul
vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1550 ore (1320 – 1780
ore), suma temperaturilor active de 32600 C (3120 – 34000 C), suma anuală a
precipitaţiilor de 550 mm (între 500 – 600 m), din care circa 350 mm cad în
perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la –
25-350 C şi pun, în general, rar în pericol cultura viţei de vie (1 – 2 ani din 10).
Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argilo-iluviale, soluri
cenuşii, soluri brun-roşcate sau brune-luvice şi pe arii mai restrânse: rendzine,
pseudorendzine şi litosoluri.
În această regiune viticolă există cinci podgorii: Panciu, Odobeşti, Coteşti,
Dealurile Buzăului şi Dealu Mare.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate
din soiurile: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Sauvignon, Pinot gris,
Riesling italian, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir şi Merlot. În
regiune se produc şi cantităţi însemnate de struguri pentru masă, în special din
grupa Chasselas (mai ales în podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti), la care se
adaugă soiurile Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Coarnă albă, Coarnă
neagră şi Bicane.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Institutul de Cercetare - Dezvoltare
pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească şi de staţiunile de
cercetare - dezvoltare viti-vinicolă Pietroasa – Buzău şi Odobeşti - Vrancea.
IV. Regiunea viticolă a Podişului Getic
Regiunea corespunde, teritorial, aproape în întregime cu marea unitate de
dealuri şi coline cunoscute geografic sub numele de Podişul (Piemontul) Getic. Ea
se întinde pe o lungime de peste 200 km (între Turnu-Severin şi Dâmboviţa) şi pe
o lăţime medie de 80 km, între Subcarpaţii Getici de la nord şi Câmpia Română
de la sud-vest.

10
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Plantaţiile viticole sunt grupate în podgorii importante: Ştefăneşti-Argeş,


Drăgăşani, Sâmbureşti, Dealurile Craiovei, Plaiurile Drâncei şi Severinului,
cadrul natural îndeplinind condiţii optime pentru cultura viţei de vie.
Relieful podişului prezintă o înclinare generală spre S şi S-E, cu aspect
deluros şi altitudini de 200 – 500 m, mai mari în partea nordică (400 – 500 m),
care coboară însă până la 200 m spre S-SE. Înclinarea versanţilor cuprinsă între 5
şi 100 până la 15 – 200 reclamă (în special în podgoria Ştefăneşti – Argeş) măsuri
de combatere a eroziunii solului.
Climatul este temperat, cu influenţe continentale est-europene, atenuate
spre vest în favoarea celor central-europene şi mediteraneene, la care se adaugă
adăpostul conferit de barajul Carpaţilor Meridionali, astfel încât primăverile sunt
timpurii, verile calde, toamnele blânde şi prelungite, şi iernile mai puţin aspre.
Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 şi 110 C), durata perioadei de
vegetaţie 200 zile (195 – 215 zile), radiaţia globală 120 – 125 kcal/cm2 (din care
85 – 87 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de
vegetaţie 1580 ore (1350 – 1810 ore), suma temperaturilor active 33200 (3180 –
34600 C), suma anuală a precipitaţiilor de 600 mm (500 – 700 mm), din care 380
– 400 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute coboară în
unele ierni până la –28-350 C, dar cu o frecvenţă redusă.
Solurile cu utilizare viticolă sunt brun-roşcate, cernoziomuri argiloiluviale,
soluri antropice pe versanţi şi, mai rar, regosoluri şi planosoluri.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor roşii şi albe de calitate şi
mai puţin a vinurilor albe de masă, dintr-o gamă largă de soiuri: Cabernet
Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian,
Tămâioasă românească etc. Aici se produc şi cantităţi mari de struguri pentru
masă din epocile I – VI de maturare: Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas,
Victoria, Muscat de Hamburg, Italia etc.
Îndrumarea tehnică a zonei este asigurată de staţiunile de cercetare -
dezvoltare viti-vinicolă Drăgăşani – Olt şi Ştefăneşti - Argeş.
V. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului
Situată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureşului cu
Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia, această regiune cuprinde numai circa
4000 ha plantaţii viticole cu caracter insular, formând mai multe centre viticole:
Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol şi Moldova-Nouă.
Relieful este variat: dealuri piemontane cu versanţi prelungi, care ajung
până la 170 – 180 m în zona Recaşului, dealuri înalte până la 320 m în zona
Buziaş-Silagiu, platouri înalte pe terasa superioară a Dunării (centrul viticol
Moldova-Nouă), terenuri plane, nisipoase în Câmpia Banatului (centrul viticol
Teremia).
Climatul este moderat-continental, cu nuanţă submediteraneană, cu ierni
blânde, veri calde şi toamne lungi, asigurând condiţii optime pentru cultura viţei

11
M. MUSTEA

de vie. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 – 110 C), durata
perioadei de vegetaţie 207 zile (187 – 227), radiaţia globală 120 – 130 kcal/cm2
(din care 84 – 94 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada
de vegetaţie 1470 ore (1265 – 1675 ore), bilanţul termic activ 34800 C (3200 –
37600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 650 mm, din care 395 mm cad în
perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la –
25- 330 C, dar cu o frecvenţă redusă (1 an din 10).
Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune-
eumezobazice, brune-luvice, regosoluri şi soluri nisipoase.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roze de masă, a
vinurilor albe şi roşii de calitate din soiurile: Creaţă de Banat, Majarcă,
Steinchiller, Pinot noir, Burgund mare, Cadarcă, Riesling italian etc.
Soiurile pentru struguri de masă au pondere redusă, destinate consumului
local. Se cultivă soiuri din epocile III – IV de maturare: Chasselas, Muscat de
Hamburg, Muscat de Adda etc.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare
Viti-Vinicolă Miniş - Arad.
VI. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Crişanei şi
Maramureşului
Regiunea este situată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul
României, cuprinsă între Mureş la sud şi Tisa la nord, protejată la est de lanţul
Munţilor Apuseni, cuprinde plantaţiile viticole din depresiunile Silvaniei, Oradei
şi Aradului şi cele de pe nisipurile din Câmpia Tisei.
Relieful este format din dealuri-coline piemontane, cu altitudini cuprinse
între 200 şi 400 m, puternic fragmentate de văi şi torenţi, în zona subcarpatică
(dealurile vestice), cu versanţi afectaţi de eroziune, ravenare, alunecări, care
reclamă lucrări de îmbunătăţiri funciare, şi Câmpia de Vest, cu altitudini de 100-
150 m, care prezintă riscul excesului de umiditate freatică, sau a inundaţiilor prin
revărsarea râurilor.
Climatul este moderat-continental, datorită adăpostirii montane faţă de
masele reci de aer din nord-est şi deschiderii largi spre vest, cu o infuzie de aer
cald, care pătrunde pe valea Tisei, astfel încât iernile sunt, de regulă, scurte şi
blânde, primăverile timpurii, verile potrivit de calde şi umede, toamnele lungi şi
suficient de călduroase, creînd condiţii avantajoase pentru cultura viţei de vie.
Temperatura medie anuală este de 10,10C (9,4 – 10,80C), durata perioadei de
vegetaţie 187 zile (185-190 zile), radiaţia globală 120-125 kcal/cm2 (din care 82-
86 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie
1450 ore (1050-1850 ore), bilanţul termic activ 32250C (3044-34060C), suma
anuală a precipitaţiilor în jur de 650 mm, din care circa 385 mm în perioada de
vegetaţie. Temperaturile minime absolute din timpul iernii coboară până la –23 –
250C, dar pun rar în pericol cultura viţei de vie.

12
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune-luvice, brune-eumezobazice,


cernoziomuri argiloiluviale, regosoluri şi psamosoluri.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor de calitate superioară, a
vinurilor spumante, a vinurilor albe de masă şi mai puţin a vinurilor roşii
(podgoria Miniş) din soiurile: Fetească regală, Fetească albă, Furmint, Riesling
italian, Mustoasă de Măderat, Iordană, Cadarcă, Burgund etc.
Podgoriile şi centrele viticole mai importante sunt: Miniş, Diosig, Silvania,
Valea lui Mihai, Seini, Halmeu.
Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare
Viti-Vinicolă Miniş – Arad.

C. Zona viticolă Danubiano-Pontică


Zona înregistrează cele mai bogate resurse heliotermice din ţară, iar solurile
sunt constituite, în majoritate, din cernoziomuri de stepă şi silvostepă formate pe
loess, condiţiile pedoclimatice prezentând o mare favorabilitate pentru viticultură.
Această zonă este cea mai mare producătoare de struguri pentru masă, de o
calitate deosebită, la care se adaugă vinurile albe şi roşii, într-o gamă varietală
largă.
În spaţiul acestei zone s-au individualizat patru regiuni: Regiunea viticolă a
nisipurilor din sudul Olteniei, Regiunea viticolă a teraselor Dunării, Regiunea
viticolă din Câmpia Română şi Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei.
VII. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei
Această regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din
sudul Câmpiei Olteniei. Condiţiile pedologice nu sunt dintre cele mai avantajoase
viticulturii. Climatul este însă favorabil, suplinind într-o anumită măsură carenţele
substratului.
Relieful corespunde câmpiei de terase fluviale din sudul Olteniei, terase
care coboară în trepte de la 130-150 m sub fruntea câmpiei înalte din nord, până la
25-50 m altitudine în Lunca Dunării şi care sunt fragmentate de văile care le
traversează, îndeosebi Jiul şi Oltul, cu terase şi lunci proprii. Trecerea dintre
terase este puţin evidentă, câmpia lasă impresia de uniformitate, cu slabă înclinare
spre sud, acoperită cu o fâşie de nisipuri orientată NV-SE, modelată eolian sub
formă de dune uscate şi interdune umede. Acest microrelief vălurat a fost, în mare
parte, nivelat şi redat agriculturii (silviculturii) şi, parţial, viticulturii.
Climatul este de tranziţie între cel moderat-continental din centrul Europei
şi cel continental-excesiv din estul Europei, peste care se suprapun influenţe
mediteraneene. Acest lucru se reflectă în ierni relativ blânde, primăveri timpurii,
veri călduroase şi toamne prelungi, regiunea dispunând de bogate resurse
heliotermice. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C. Temperaturile
absolute din timpul iernii coboară, uneori, până la –25 -280C, dar cu o frecvenţă
destul de rară (1-2 ani din 10). Durata perioadei de vegetaţie este de190 zile,

13
M. MUSTEA

radiaţia solară globală de 125-130 kcal/cm2 (din care cca. 90 kcal/cm2 în perioada
de vegetaţie), insolaţia reală din timpul vegetaţie este de 1550 ore, bilanţul termic
activ de 33600C. Precipitaţiile însumează, anual, 500-530 mm, din care circa 320
cad în perioada de vegetaţie.
Solurile prezente în regiune se distribuie în trei benzi, aproximativ paralele
pe direcţia VNV-ESE, astfel:
 câmpia înaltă loessică din partea nordică şi nord-estică, cu condiţii
climatice de silvostepă cuprinde, în principal, cernoziomuri levigate,
îndeosebi cambice, secondate de cernoziomuri tipice, dar şi de soluri
brun-roşcate spre limita nordică;
 fâşia mediană, cea mai largă, corespunde nisipurilor divers dunificate
eolian, prezintă un înveliş de soluri puternic mozaicate; se asociau
aici nisipuri nude sau slab solificate (psalmosoluri) mobile sau
semimobile, cu cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi soluri brun-
roşcate pe coamele dunelor stabilizate, plus soluri hidromorfe şi
halomorfe pe interdune; aceste soluri nu se mai întâlnesc astăzi decât
accidental, datorită acţiunii antropice de nivelare a microreliefului
dune-interdune, în vederea utilizării agricole;
 fâşia solurilor de luncă de la extremitatea sudică şi sud-vestică are ca
dominante solurile aluviale gleizate, solurile hidromorfe şi
hidrohalomorfe, divers modificate prin lucrări hidrotehnice.
Sub aspect viticol, cea mai favorabilă zonă este prima, dar plantaţiile
viticole sunt mai puţin răspândite aici, datorită prezenţei altor culturi agricole; a
doua zonă este de favorabilitate mijlocie şi totuşi preferabilă utilizării viticole, aici
fiind cantonate principalele plantaţii din sudul Olteniei; a treia zonă este, cu mici
excepţii, improprie viticulturii.
În cadrul acestei regiuni viticole se găsesc trei podgorii: Dacilor, Calafat şi
Sadova-Corabia, care cuprind opt centre viticole şi numeroase plaiuri viticole.
Datorită condiţiilor pedoclimatice, regiunea este specializată în producerea
vinurilor de masă (albe, roze şi roşii) şi, în secundar, producerea strugurilor pentru
masă. Soiurile mai cultivate sunt: Roşioară, Rkaţiteli, Băbească neagră,
Sangiovese, Aligoté, Fetească regală, respectiv: Perla de Csaba, Cardinal,
Chasselas doré, Muscat de Adda, Coarnă neagră, Italia.
Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru
Ameliorarea Nisipurilor de la Dăbuleni.
VIII. Regiunea viticolă a teraselor Dunării
Această regiune este situată, în cea mai mare parte, pe terasele Dunării din
sud-estul Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei) şi cuprinde
podgoria Greaca şi centrele viticole independente: Zimnicea, Giurgiu, Ulmu-
Călăraşi şi Feteşti.

14
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Relieful aparţine teraselor Dunării, flancate spre interior de Câmpia


Burnazului (70-90 m) şi Câmpia Bărăganului sudic (40-70 m), iar spre exterior de
Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei (10-15 m alt. abs.).
Climatul este temperat-continental, stepic şi silvostepic, cu un deficit hidric
şi cu un extremism termic, care pune în pericol desfăşurarea normală a
fenofazelor de vegetaţie şi reclamă măsuri împotriva îngheţurilor din timpul
iernii. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C, durata perioadei de
vegetaţie 210 zile, radiaţia globală 130 kcal/cm2 (92 kcal/cm2 în timpul
vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1670 ore, bilanţul termic activ
34170C, suma anuală a precipitaţiilor 500 mm anual, din care 293 mm în perioada
de vegetaţie. Minimele absolute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de
vie, circa 2 ani din 10.
Solurile cu utilizare viticolă sunt, predominant, din clasa molisolurilor:
cernoziomuri cambice şi cernoziomuri tipice în jumătatea vestică a regiunii,
cernoziomuri şi soluri bălane în extremitatea estică, toate fiind soluri foarte
pretabile pentru viticultură. Pe povârnişurile dinspre Dunăre, subtipurile divers
erodate ale solurilor zonale menţionate sunt în complex cu/sau înlocuite de
regosoluri şi local de erodisoluri, cu un potenţial redus de fertilitate. În Lunca
Dunării – Balta Ialomiţei, dominante sunt solurile hidromorfe (local halomorfe) şi
solurile aluviale.
Regiunea are ca direcţie principală de producţie obţinerea de struguri
pentru masă. Se cultivă soiuri din toate epocile de maturare, de la cele mai
timpurii, la cele târzii. În secundar, se cultivă soiuri pentru vinuri de masă, între
care dominante sunt cele albe.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare
Viti-Vinicolă Greaca – judeţul Giurgiu.
IX. Regiunea viticolă din Câmpia Română
Această regiune corespunde aproape în totalitate părţii mediene a Câmpiei
Române, dintre Oltul inferior şi Siretul inferior, respectiv câmpiilor Boianu,
Găvanu, Burdea, Vlăsiei, Bărăganului, Ialomiţei şi Brăilei. Pe această vastă
suprafaţă, viile sunt puternic dispersate, formând centre viticole independente:
Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin (în partea vestică), Urziceni, Sudiţi, Ruşeţu,
Cireşu, Însurăţei, Jirlău şi Râmnicelu (în partea estică).
Răzleţirea suprafeţelor viticole este consecinţa extinderii pe suprafeţe
întinse a culturilor cerealiere, care aici găsesc condiţii foarte bune.
Condiţiile ecologice sunt dintre cele mai favorabile, cu relief de câmpie,
substrat litologic format aproape exclusiv de loess, cu grosimi de până la câţiva
zeci de metri, peste care local s-au depus nisipuri eoliene, pe care s-au format
cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri brune-roşcate, local psamosoluri mai
mult sau mai puţin evoluate.
Resursele heliotermice sunt bogate, probleme ridicând doar gerurile din
timpul iernii.

15
M. MUSTEA

Favorabilitatea ecologică constituie o premisă pentru extinderea şi


modernizarea viticulturii în acest spaţiu, astfel încât regiunea să-şi capete
personalitatea în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea produselor sale.
X. Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei
Situată la sud-estul României, corespunde, în întregime, Podişului
Dobrogei, delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi frontiera cu Bulgaria.
Particularităţile fizico-geografice ale acestei regiuni viticole sunt determinate de
relieful de platou, cu altitudine şi fragmentare slab-moderate, de învelişul loessic
aproape generalizat şi de climatul continental al stepei-silvostepei pontice, a cărui
excesivitate este parţial atenuată de vecinătatea Mării Negre şi Dunării.
Regiunea este vestită, încă din antichitate, pentru calitatea vinurilor sale, la
care contribuie potenţialul heliotermic ridicat, în condiţiile unui deficit hidric.
Relieful este destul de accidentat în nordul Dobrogei, reprezentat prin
Munţii Măcinului, Dealurile Niculiţelului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadagului
şi depresiunile periferice nordice şi nord-vestice, sub forma unor amfiteatre
deschise spre Dunăre.
În Dobrogea centrală şi sudică, ce însumează ¾ din suprafaţa Podişului
Dobrogei, dominant este relieful de platou tabular sau larg colinar, cu rare văi
care brăzdează mai mult sau mai puţin adânc acest relief.
Climatul este deosebit de favorabil: temperatura medie anuală de 10,90C,
durata perioadei de vegetaţie 185 zile, insolaţia reală din perioada de vegetaţie
1600 ore, bilanţul termic activ 31800C; precipitaţiile sunt insuficiente,
înregistrează, anual, în jur de 400 mm, din care 245 mm în perioada de vegetaţie.
Atât maximele absolute, cât şi minimele absolute (sub –200C) sunt rare (o dată la
25-30 ani), ceea ce permite cultura neprotejată a viţei de vie.
Solurile zonale dominante ale acestei regiuni sunt molisolurile de stepă
(cernoziomuri, soluri bălane) şi de silvostepă (cernoziomuri cambice), urmate, la
distanţă, de soluri cenuşii şi rendzine, argiluvisolurile brune întâlnindu-se doar
izolat în Dobrogea de Nord.
Dintre solurile intrazonale, ponderea o deţin regosolurile (local şi
erodisolurile), prezente, în special, pe versantul Dunărean al Dobrogei de Nord,
pe versantul stâng al văii Carasu şi pe unii versanţi ai văilor din Podişul Oltinei.
Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei cuprinde podgoriile Sarica-
Niculiţel, Istria-Babadag, Murfatlar şi Ostrov, la care se adaugă patru centre
viticole independente: Mangalia, Chirnogeni, Hârşova, Dăieni.
Principala direcţie de producţie este producerea vinurilor albe şi roşii de
calitate din soiurile: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot
noir, Merlot, Cabernet Sauvignon.
Tot aici se obţin cantităţi mari de struguri pentru masă din toate epocile de
maturare. Pe suprafeţe mai mici se cultivă şi soiuri pentru stafide.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare
Viti-Vinicolă Murfatlar - Constanţa.

16
Fig. 2.1 - Zonarea şi regionarea viticulturii în România (după V.D. Cotea şi colab., 2000)
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

17
M. MUSTEA

CAPITOLUL 3

ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA


VITACEAELOR

3.1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VITACEAELOR


Dovezile arheologice arată că strămoşii viţei de vie au apărut în era
mezozoică, perioada cretacicului (acum 70-80 milioane ani), odată cu formarea
primelor angiosperme. Cele mai vechi fosile de vitaceae, reprezentate prin frunze
pietrificate, au fost găsite în straturile cretacicului inferior din America de Nord,
vestul Europei şi în Kazahstan. Aceste fosile, atribuite genului Cissites Heer., care
cuprind cei mai vechi reprezentanţi ai vitaceaelor (C. acerifolius, C. sinuosus), au
fost contestate de majoritatea cercetătorilor, deoarece puteau exista confuzii între
frunzele pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor forestieri.
Reprezentanţii genului Cissites au dispărut, dar se pare că au condus la
formarea genului Cissus L. de astăzi.
În cretacicul superior, condiţiile de mediu au devenit foarte favorabile,
procesul de diferenţiere a speciilor s-a intensificat; în rândul vitaceaelor au apărut
specii înrudite cu cele existente astăzi, din genurile Cissus , Ampelopsis, Vitis etc.
Procesul de evoluţie a continuat în era terţiară, vitaceele extinzându-se până
în regiunile arctice de astăzi ale Europei, Asiei de Est, Americii de Nord şi în
Groenlanda (P. Galet, 1988).
Din perioada paleogenă a terţiarului, epoca eocenă, au fost scoase la iveală
cele mai multe fosile de vitaceae din patru genuri actuale (Vitis, Ampelopsis,
Cayratia, Tetrastigma) şi două genuri fosile (Cissites şi Paleovitis). Cel mai
răspândit era genul Vitis: V. islandica (Islanda), V. britanica (Anglia), V. olriki
(Groenlanda), V. crenata (Alaska), V. sezannensis (Franţa), Vitis sachaliensis

18
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

(peninsula Sahalin), V. hesperia (America de Nord) etc. Cele mai vechi şi sigure
fosile ale genului Vitis provin din eocenul inferior al Angliei: V. minuta (regiunea
Suffalk) şi V. subgloboza (regiunea Kent).
În perioada neogenă are loc separarea continentelor şi răcirea climei, care
au dus la retragerea viţei de vie din regiunile nordice, în special ale Europei şi
Asiei de Est şi fragmentarea arealului de răspândire a genului Vitis în trei grupe
geografice:
− grupa viţelor americane, rămase pe teritoriul Americii de Nord;
− grupa viţelor asiatice, situate în Asia de Est;
− grupa viţelor europene, situate în Europa, Africa de Nord şi Asia de
Vest. Fiecare din cele trei grupe au evoluat diferit, sub influenţa
condiţiilor specifice de mediu.
În perioada neogenă, epoca miocenă, cea mai răspândită în Europa era Vitis
teutonica, cu tegumentul seminţelor neted, considerată strămoşul direct al genului
Vitis, iar în America de Nord - specia Vitis ludwigi, cu tegumentul seminţelor
brăzdat pe partea dorsală, considerată strămoşul viţelor din secţia Muscadinia.
În pliocenul inferior apare specia Vitis tokajensis, fosile ale acestei specii
au fost găsite şi pe teritoriul ţării noastre, în localitatea Filea din Transilvania (E.
Pop, 1938).
În pliocenul superior se formează specia Vitis silvestris Gmel.
În perioada glaciaţiilor, care au survenit la sfârşitul terţiarului şi începutul
cuaternarului (pleistocen), arealul vitaceaelor s-a limitat şi mai mult. Unele specii
au dispărut, iar altele s-au retras în refugii climatice, protejate de influenţa
gheţarilor, de lanţurile muntoase şi întinderile mari de apă.
În Europa, singura specie care a supravieţuit a fost Vitis silvestris, în
refugiile de la sud de munţii Alpi, Carpaţi şi Caucaz.
În America de nord şi Asia de Est au supravieţuit mai multe specii ale
genului Vitis, în regiunile climatice de la sud de munţii Alleghani (coasta
Pacificului), refugiul mexican, marele refugiu din sud-estul Chinei şi cel din
Manciuria.
La sfârşitul pleistocenului, gheţurile se retrag la poli şi se instalează
climatul actual. Vitis silvestris, strămoşul direct al viţei de vie cultivate, îşi extinde
din nou arealul spre nord, fără însă a atinge limitele de dinaintea glaciaţiilor.
În Europa, după perioada glaciaţiilor, viţa de vie a reocupat regiunile cu
climat temperat şi chiar a depăşit, în perioada caldă neolitică, limita nordică pe
care o atinge astăzi.
Pe teritoriul ţării noastre, Vitis silvestris, denumită lăuruscă sau labruscă,
este răspândită pe o arie largă aproape în toată zona subcarpatică, pe Valea
Cernei, Valea Oltului, Valea Mureşului, Valea Someşului, Lunca Dunării, a
Prutului etc. (C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995).

19
M. MUSTEA

3.2. FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATE


Formarea viţei de vie cultivate (Vitis vinifera) este strâns legată de istoria
civilizaţiei umane; procesul începe în neolitic, cu circa 7000-9000 ani î.Hr., şi are
ca punct de plecare Vitis silvestris.
Omul primitiv a început prin a culege strugurii de la viţele sălbatice, iar
după stabilizarea comunităţilor umane, acesta a ales viţele cele mai valoroase din
flora spontană, pe care le-a cultivat în mod conştient.
Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru
prima dată viţa de vie. Legat de acest lucru au fost emise două teorii:
− teoria monocentristă, potrivit căreia viţa cultivată s-a format într-un
singur centru, asiatic, format din Transcaucazia, Asia Mică,
Turkmenia, Irak (unde viţa de vie întruneşte condiţii foarte favorabile
şi prezintă o largă răspândire şi variabilitate, de unde a migrat în alte
zone) (teoria migraţiei a lui V. Hein, 1877); această teorie a fost
combătută ulterior de majoritatea botaniştilor şi ampelografilor;
− teoria policentristă admite existenţa mai multor centre de origine a
viţei de vie cultivate: Asia Mică, ca centru principal, Asia Centrală
(Azerbaidjan, Tadjikistan, Iran, India de Nord-Est), unde s-au format
principalele soiuri pentru struguri de masă, bazinul mediteranean,
unde s-au format principalele soiuri pentru struguri de vin, Orientul
Îndepărtat (China, Japonia, Coreea), unde s-au format viţele
rezistente la ger, America de Nord (arealul cuprins între Canada şi
Mexic), unde s-au format speciile şi soiurile de viţă roditoare
americane (Gh. Constantinescu şi colab. 1970).

3.3. SISTEMATICA VITACEAELOR


Viţa de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta),
clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae), subclasa Rosidae, ordinul Rhamnales
(plante cu flori cu corola verde), familia Vitaceae.
Familia Vitaceae cuprinde 19 genuri, cu circa 1100 specii (Victoria Cotea,
V.V. Cotea, 1993) (după unii autori 12, 14, 15 sau 18), dintre care două fosile,
răspândite în zonele temperată, subtropicală şi tropicală.
1. Acoreosperma (Gagnepain, 1919) este reprezentat de o singură specie
A. spireanum, originară din Laos, fără importanţă uvologică; se caracterizează
prin inflorescenţe axilare, de circa 20 cm lăţime. Cârceii sunt trifurcaţi, opuşi
frunzelor. Frunzele sunt compuse, pieloase, glabre. Fructul este o bacă ovat-
alungită, fin punctată, uşor cărnoasă, cu pericarpul pielos. Baca prezintă o singură
sămânţă turtită dorso-ventral, de circa 15 mm lungime, prevăzută cu 14 apendici
aşezaţi în două şiruri radiare (sămânţă în formă de molie).

20
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

2. Ampelocissus (Rlanchon, 1884) cuprinde 92 de specii, distribuite în


zonele calde: Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală şi Oceania; este
reprezentat prin arbuşti agăţători, cu rădăcini tuberizate, din care, anual se
dezvoltă tulpinile aeriene. Frunzele sunt simple, întregi sau lobate, adesea
asemănătoare speciei Vitis vinifera. Inflorescenţele sunt cime sau panicule, variate
ca formă. Florile sunt poligam-monoice sau fals hermafrodite. Baca este, în
general, comestibilă, cu 2-3 seminţe în formă de corabie, bombate pe partea
dorsală, cu trei muchii longitudinale pe cea ventrală. Unele specii din acest gen,
ca viţa de Cochinchina (A. martini Planch.) şi viţa din Sudan (A. chantinii
Planch.) produc struguri de 1-2 kg, cu boabe comestibile.
3. Ampelopsis (Michaux, 1803) cuprinde 31 de specii, majoritatea sunt
cultivate ca plante decorative în zona caldă. Speciile acestui gen sunt liane sau
arbuşti, cu cârcei bi sau trifurcaţi, opuşi frunzelor, cu rădăcini tuberizate. Frunzele
au forme variate, de la simple şi întregi până la diferit lobate, penate, bipenate,
palmate sau compuse. Inflorescenţele sunt cime corimbiforme sau umbeliforme,
lung pedunculate, inserate opus frunzelor, rareori terminal. Florile sunt poligam-
monoice, uneori fals hermafrodite, pe tipul 5. Fructul este o bacă mică, sferică,
cărnoasă, divers colorată (alb, verde, albastru, portocaliu), necomestibilă, cu 1-4
seminţe mici, subsferice sau ovoide, netede, cu chalaza liniară şi rostrul scurt.
Ramurile au scoarţa aderentă, acoperită cu lenticele, lemnul şi măduva de culoare
albă şi nodurile lipsite de diafragmă.
4. Cayratia (Gagnepain, 1911) include 65 de specii, distribuite în zona
caldă a globului, fără importanţă uvologică. Se caracterizează prin arbuşti
agăţători, cu cârcei opuşi frunzelor şi tulpinile aeriene slab lignificate, uneori
erbacee. Frunzele sunt compuse, cu 3-9 foliole, de obicei penate. Inflorescenţele
sunt umbeliforme sau corimbiforme, cu flori tetramere. Fructul este o bacă
aproape uscată, cu 2-4 seminţe ovate sau cordiforme.
5. Cissites (Heer, 1868) însumează 19 specii fosile, din perioada
cretacicului: C. acerifolius, C. parvifolius, C. sinuosus etc..
6. Cissus (Linné, 1753), include 367 specii (din care 28 fosile), răspândite
în zona tropicală şi subtropicală a Asiei, Africii, Americii şi Australiei. Numele
genului provine de la cuvântul kissos sau kittos, care înseamnă viţă sau iederă în
limba greacă. Majoritatea speciilor sunt arbuşti agăţători, uneori cu tulpini
cărnoase, suculente, ca la Cissus cactiformis. Frunzele sunt întregi sau lobate,
adesea verzi tot timpul anului. Inflorescenţele sunt corimbiforme sau
umbeliforme, inserate opus frunzelor. Florile sunt hermafrodite sau poligam-
monoice, pe tipul 4. Fructul este o bacă mică, verzuie sau roşie, în general
necomestibilă, cu 1-4 seminţe şi două mici adâncituri pe partea ventrală.
Câteva specii au fructele comestibile: C. vitiginea, răspândită în India,
denumită local „viţa de pădure”. Unele specii prezintă valoare terapeutică (C.
digitate), multe specii sunt folosite ca plante decorative (C. discolor, C. javana etc.).

21
M. MUSTEA

7. Cyphostema (Alston, 1931), apropiat de genul Cissus (considerat mult


timp un subgen al acestuia), cuprinde 258 de specii, răspândite în zona tropicală,
fără importanţă uvologică; cuprinde arbuşti şi subarbuşti agăţători. Frunzele sunt
întregi sau compuse, inflorescenţele sunt sub formă de corimb sau umbele, cu
flori hermafrodite, pe tipul 4. Fructul este o bacă, cu o singură sămânţă cilindrică.
8. Clematicissus (Planchon, 1887) cuprinde o singură specie C. angustissima,
răspândită în vestul Australiei. Plantele se dezvoltă sub formă de arbuşti, cu
rădăcini tuberizate, din care se formează ramuri lungi şi subţiri. Frunzele sunt
compuse, cu 3-4 foliole, peţiolate. Inflorescenţele sunt corimbiforme, cu flori
poligam-monoice, pe tipul 5. Fructul este o bacă, aproape uscată, cu 2-4 seminţe
ovat-triunghiulare.
9. Landukia (Planchon, 1887) cuprinde o singură specie L. landuk,
răspândită în peninsula Java, golful Tonkin şi Vietnam; cuprinde plante târâtoare
sau arbuşti cu cârcei, având terminaţii dilatate, acoperiţi cu perişori lipicioşi,
lăstari cu internodii scurte şi frunze uni sau trifoliate. Inflorescenţele sunt
corimbiforme, cu flori poligam-monoice, pe tipul 5. Fructul este o bacă ovoidă, de
culoare neagră-violacee, prins de un pedicel lung, cu 3-4 seminţe.
10. Nothocissus (Latiff, 1982) întâlnit în Malaiezia, este reprezentat de o
singură specie N. spicigera, fără valoare uvologică.
11. Paleovitis (Urban şi Ekman, 1933) include speciile fosile de viţă de
vie din perioada paleogenă.
12. Parthenocissus (Planchon, 1887). Denumirea genului provine de la
cuvintele greceşti „parthenos” = fecioară şi „kissos” = viţă, adică viţa fecioarei.
Genul prezintă 19 specii sub formă de arbuşti agăţători, cu cârcei prevăzuţi la
unele specii cu ventuze sau perişori lipicioşi, cu care se fixează de ziduri.
Frunzele sunt palmat lobate, palmat partite sau compuse. Inflorescenţele sunt
cime, situate opus frunzelor, cu flori pseudohermafrodite şi mascule, pe tipul 5.
Fructul este o bacă neagră-albăstruie, mică, cu 1-2 seminţe cordiforme, cu rostrul
scurt şi ascuţit.
Majoritatea speciilor sunt cultivate ca plante decorative: P. quinquefolia,
P. tricuspidata, P. inserta etc.
13. Pterisanthes (Blume. 1825) cuprinde 21 de specii, răspândite în Asia
de Sud-Est (insulele Sumatra, Kalimantan, Java, Filipine şi în Malaiesia), fără
importanţă uvologică, este reprezentat prin arbuşti agăţători, cu frunze întregi, sau
lobate. Inflorescenţa este caracteristică, cu rahisul lamelar-turtit, pe care sunt
dispuse florile poligam-monoice, pe tipul 4 sau 5. Fructul este o bacă sesilă, cu
2-4 seminţe ovoid-triunghiulare.
14. Pterocissus (Urban şi Ekman, 1926) are o singură specie P. mirabilis,
întâlnită în Haiti, care creşte sub formă de liană, cu ramuri glabre, noduri groase,
cu cârcei prevăzuţi cu ventuze. Frunzele sunt bipenat compuse, cu foliole opuse,
sesile, ovoide, uninervate. Inflorescenţele sunt umbele false sau panicule, lung
pedunculate, cu flori hermafrodite, roşii, pe tipul 4. Baca este de culoare neagră-
violacee, cu o singură sămânţă. Mirosul fructelor şi al plantei este neplăcut.

22
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

15. Puria (Nair, 1974), apropiat de genul Cissus, este reprezentat printr-o
singură specie P. trilobata, fără importanţă uvologică.
16. Rhoicissus (Planchon, 1887) cuprinde 11 specii, răspândite în Africa,
fără importanţă uvologică, care cresc sub formă de arbuşti agăţători. Frunzele sunt
simple sau compuse, cu 3-5 foliole. Inflorescenţele sunt cime, cu flori
hermafrodite sau pseudohermafrodite, pe tipul 5-7. Baca este tare, obovoidă, cu 1-4
seminţe.
17. Tetrastigma (Planchon, 1887) cuprinde 132 de specii, distribuite în
Asia, Oceania şi Africa, care cresc sub formă de arbuşti agăţători, cu tulpini şi
ramuri adesea turtite. Frunzele sunt compuse, cu cinci foliole, uneori cu 1-3.
Inflorescenţele sunt cime axilare corimbiforme sau umbeliforme, cu flori
hermafrodite, funcţional dioice, pe tipul 4 (tetramere), cu stilul foarte scurt, iar
stigmatul tetrafid, de unde derivă numele genului. Baca este cărnoasă, cu 2-4
seminţe ovoid-globuloase.
18. Ina Li (Chaoluan, 1990), cuprinde trei specii.
19. Vitis (Linne, 1753) este genul cel mai important, include speciile de
viţă de vie care se cultivă pentru struguri şi cele folosite ca portaltoi, cuprinde
după P. Galet (1988) 108 specii (28 fosile şi 20 incerte), din care 60 de specii bine
identificate, răspândite în zona temperată, subtropicală şi tropicală din Europa,
Asia şi America de Nord. Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme (liane),
agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi sau palmat-lobate, inflorescenţe
în formă de racem compus, flori hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase
sau suculente, cu 1-4 seminţe, piriforme sau rotunde, cu tegumentul neted sau rugos.

3.4. SISTEMATICA GENULUI VITIS


Genul Vitis a fost subdivizat de Planchon (1887) în două subgenuri sau
secţiuni:
- secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere morfologice apropiate
de genul Ampelopsis, cu 2n = 40;
- secţia Vitis, denumită în trecut şi Euvitis, include viţele „adevărate“, 2n = 38.
Secţia Muscadinia cuprinde trei specii de viţă de vie, răspândite în
regiunile tropicale şi subtropicale din America de Nord: Vitis rotundifolia
(Muscadine grape), Vitis munsoniana (Little Muscadine grape) şi Vitis popenoei.
Aceste specii prezintă caractere morfologice intermediare între Vitis şi
Ampelopsis: coardele au lemnul dens, măduva este slab dezvoltată şi continuă,
neîntreruptă la noduri de diafragmă, de culoare albă, scoarţa nu se exfoliază,
cârceii sunt simpli, neramificaţi, dispuşi intermitent, frunzele sunt simple, slab
lobate, inflorescenţa este o cimă corimbiformă cu flori puţine, strugurii sunt mici,
cu boabe puţin suculente, cu gust foxat şi cantităţi mici de zaharuri, seminţele sunt
ovoidale, cu rostrul scurt. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi
oidium, foarte sensibile la ger, emit foarte greu rădăcini adventive (nu pot fi
înmulţite prin butaşi, ci numai prin marcotaj), nu au afinitate la altoire cu viţele
„adevărate“.
23
M. MUSTEA

Secţia Vitis cuprinde viţele „adevărate“, răspândite, în principal, în zona


temperată. Coardele au lemnul moale, măduva dezvoltată, de culoare cafenie,
întreruptă la noduri de diafragmă, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt bifurcaţi sau
trifurcaţi, dispuşi continuu sau intermitent, frunzele sunt întregi sau lobate,
strugurii sunt mari, cu boabe cărnoase sau suculente, în care se acumulează
cantităţi mari de zaharuri, seminţele sunt piriforme, cu rostrul lung.
După originea lor geografică, viţele din secţia Vitis pot fi clasificate în viţe
americane (28 specii), viţe mexicane (5 specii), viţe asiatice (25 specii), viţe
euroasiatice (2 specii), şi au fost clasificate de J. Branas (1974) în opt grupe
ecologo-geografice.
1. Grupa americană orientală cuprinde speciile răspândite în nord-estul
S.U.A. (Vitis labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii, Vitis bicolor etc.), care
prezintă rezistenţă mare la ger (până la –300C) şi la mană, rezistenţă mijlocie la
filoxeră şi oidium, sunt sensibile la calcarul din sol, emit uşor rădăcini adventive.
Din speciile acestei grupe (în special din Vitis labrusca) s-au format hibrizii direct
producători, aduşi în Europa, în perioada filoxerică, de pe continentul nord-
american, ca o soluţie pentru refacerea plantaţiilor viticole.
2. Grupa americană centrală cuprinde viţele răspândite în sudul S.U.A.,
adaptate, de asemenea, la climatul temperat (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis
Berlandieri, Vitis candicans, Vitis monticola etc.). Aceste specii prezintă
rezistenţă mare la ger (-28 –300C), filoxeră şi mană. Nu au importanţă uvologică,
dar cea mai mare parte sunt folosite ca portaltoi.
3. Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viţă răspândite în
California, Arizona şi Texas, care prezintă rezistenţă slabă la ger, filoxeră şi mană
(Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana). Nu prezintă importanţă
uvologică. Specia V. californica este folosită în scop decorativ.
4. Grupa americană floridă cuprinde speciile răspândite în Florida,
Louisiana şi Georgia, adaptate la climatul cald subtropical (Vitis coriacea, Vitis
gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana). Nu prezintă importaţă uvologică.
5. Grupa mexicană cuprinde speciile de viţe răspândite în Mexic (Vitis
bourgoeana, Vitis sicyoides), precum şi cele din America Centrală (Vitis
caribaea, Vitis tiliefolia), adaptate la climatul tropical, fără importanţă uvologică.
6. Grupa asiatică nord-estică include speciile de viţă răspândite în
Extremul Orient, regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, Coreea şi estul
Mongoliei (Vitis amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thumbergii). Aceste specii au
rezistenţă mare la ger (-400C) şi creştere luxuriantă. Nu prezintă importanţă
uvologică, dar sunt folosite în lucrările de ameliorare, ca sursă de germoplasmă.
7. Grupa asiatică sud-estică cuprinde speciile răspândite în sudul Chinei,
Cambodgia, Java şi Nepal (Vitis Davidii, Vitis Romanetti, Vitis lanata, Vitis
flexuosa, Vitis papilosa); se caracterizează prin vigoare mare, rezistenţă slabă la ger,
fără importanţă uvologică. Vitis Romanetti este folosită ca plantă ornamentală.

24
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

8. Grupa euroasiatică cuprinde numai două specii: Vitis silvestris şi Vitis


vinifera, adaptate la climatul temperat. Specia Vitis silvestris este reprezentată
prin numeroase populaţii de viţe sălbatice răspândite în pădurile aflate în zona
stejarului şi în zona inferioară a fagului. Specia Vitis vinifera include soiurile de
viţă roditoare. Aceste specii au rezistenţă mijlocie la ger (-18 –220C), rezistenţă
slabă la boli şi filoxeră.

3.5. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE


Viţele cultivate se grupează în viţe roditoare, destinate producţiei de
struguri, şi viţe portaltoi, destinate producţiei de butaşi pentru altoirea viţelor
europene.
Viţele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste
10.000), care pot fi grupate în trei categorii:
 viţe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparţin, în exclusivitate, speciei
Vitis vinifera; realizează producţii mari de struguri, de calitate
superioară, dar prezintă rezistenţă slabă la filoxeră, boli şi ger;
 hibrizi direct producători (H.D.P.); provin din specii americane (Vitis
labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii), realizează producţii mici
de struguri, de calitate inferioară, dar au rezistenţă bună la filoxeră,
boli şi ger;
 viţe (soiuri) cu rezistenţe biologice complexe (hibrizi înnobilaţi); au
rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea viţelor europene cu cele
americane, realizează producţii relativ mari de struguri, de calitate
apropiată soiurilor europene şi au rezistenţă, în general, bună la
filoxeră, boli şi ger.
Viţele portaltoi sau viţele americane sunt reprezentate de soiuri care
provin, în principal, din trei specii: Vitis siparia, Vitis Berlandieri şi Vitis
rupestris; au rezistenţă bună la filoxeră şi se folosesc pentru altoirea soiurilor
roditoare „nobile“.
CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ RODITOARE
Existenţa unui număr foarte mare de soiuri a condus la necesitatea
clasificării acestora, care s-a făcut după mai multe criterii: morfologice,
fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.
Criteriile morfologice utilizează diferite caractere morfologice ale
strugurilor şi frunzelor: forma, compactitatea strugurilor; culoarea, forma şi
mărimea boabelor; mărimea, forma, pufozitatea şi dinţatura frunzei; tipul florii;
caracterele morfologice ale lăstarilor; caracterele morfologice ale grăunciorilor de
polen etc. (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
Clasificarea soiurilor după criterii botanice este mai puţin importantă din
punct de vedere al practicii viticole, fiind folosită în lucrări de sistematică viticolă,
ampelografie etc.
25
M. MUSTEA

Criteriile fenologice: perioada dezmuguritului, perioada înfloritului, epoca


de maturare a strugurilor.
Clasificarea soiurilor după dezmugurit (L. Vidal, 1947) ia drept criteriu suma
de temperatură utilă, necesară declanşării dezmuguritului: soiuri cu dezmugurire
timpurie, care necesită tou = 130-140 oC; soiuri cu dezmugurire mijlocie, tou =
141-150 oC şi soiuri cu dezmugurire târzie, care solicită peste 150 oC temperatură
utilă. După necesarul de temperatură utilă de la dezmugurit până la declanşarea
înfloritului, soiurile au fost grupate astfel: soiuri cu înflorire timpurie, tou = 300
o
C, soiuri cu înflorire mijlocie, tou = 350 oC şi soiuri cu înflorire târzie, la care
tou = 380 oC.
Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a strugurilor, elaborată de
V. Puillat (1878) şi F. Gasparin (1886), are ca bază maturarea soiului Chasselas doré,
faţă de care au fost stabilite patru epoci de maturare.
Pentru condiţiile pedoclomatice ale României, Gh. Constantinescu (1958),
grupează soiurile de viţă de vie în şapte epoci de maturare. Soiurile pentru
struguri de masă au reprezentanţi în toate epocile de maturare, în schimb, soiurile
pentru struguri de vin maturează strugurii, în majoritate, în epocile V-VI (tab. 3.1).

Tabelul 3.1
Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor
(după Gh. Constantinescu, 1958)
Epoca Maturarea faţă de soiul
Intervalul de
de de referinţă (Chasslas Caracterizarea soiurilor
maturare
maturare doré)
Soiuri cu maturare extratimpurie: Muscat
30 zile înainte de
I 15-31 iulie Perlă de Csaba, Muscat timpuriu de
Chasselas
Bucureşti
15 zile înainte de Soiuri cu maturare timpurie: Cardinal,
II 1-15 august
Chasselas Regina viilor, Perlette, Augusta, Victoria
Soiri cu maturare mijlocie: Chasselas
III 15-31 august odată cu Chasselas doré, Cetăţuia, Gelu, Azur, Timpuriu de
Cluj
Soiuri cu maturare prenormală: Muscat
IV 1-15 septembrie 15 zile după Chasselas de Hamburg, Muscat de Adda, Milcov,
Splendid, Someşan
15-30 Soiuri cu maturare normală: Coarnă, Afuz
V 30 zile după Chasselas
septembrie Ali, Tamina, Xenia
Soiuri cu maturare târzie: Italia, Bicane,
VI 1-15 octombrie 45 zile după Chasselas
Select
peste 45 zile după Soiuri cu maturare foarte târzie: Greaca,
VII 15-30 octombrie
Chasselas Black rose, Regina nera

Criteriile ecologice. M.A. Negrul (1958) clasifică soiurile de viţă de vie după
zona de origine, având la bază caracterele lor fenotipice, în trei grupe ecologo-
geografice, denumite prolesuri (proles = ramificaţie).

26
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Proles Orientalis (soiuri orientale) cuprinde soiurile de viţă de vie care au


ca origine Asia Mică şi Mijlocie şi prezintă următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: la dezmugurire, rozeta este glabră, lucioasă; frunzele sunt glabre sau
acoperite cu peri scurţi, cu marginile limbului involute; strugurii sunt mari, lacşi,
adesea rămuroşi; boabele sunt ovale, ovoide sau alungite, mijlocii sau mari, cu
pulpa cărnoasă, crocantă şi seminţe mijlocii sau mari, cu rostrul lung.
Această grupă cuprinde soiuri pentru struguri de masă, mai rar soiuri pentru
struguri de vin, cu puţine seminţe, sau fără seminţe în bob (apirene), procent redus
de lăstari fertili şi valori mici ale coeficienţilor de fertilitate, ce acumulează
cantităţi mai reduse de zaharuri în boabe; sunt soiuri de zi scurtă şi perioadă lungă
de vegetaţie, slab rezistente la ger. Prolesul este format din două subprolesuri:
antasiatica şi caspica.
Subproles antasiatica include soiuri pentru struguri de masă şi apirene,
formate în Asia Mică, Iran, Afganistan, Armenia, Azerbaidjan etc.: Ohanez,
Muscat de Alexandria, Husaine, Nimrag, Kiş Miş, Afuz Ali, Cornichon etc.
Subproles caspica cuprinde soiurile formate în jurul Mării Caspice: Terbaş,
Baian shirei, Takveri, Muscat alb etc.
Proles Pontica (soiuri pontice) cuprinde soiuri care au ca origine bazinul
Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: la
dezmugurire rozeta este pufoasă, de culoare albă sau cenuşie; frunza este peroasă
pe faţa inferioară; strugurii sunt mijlocii, compacţi, mai rar lacşi, cu boabe, de
regulă, sferice, mici sau mijlocii ca mărime, cu pulpa zemoasă, seminţe mici,
mijlocii sau mari.
Această grupă cuprinde, în majoritate, soiuri pentru struguri de vin, de mare
producţie sau de calitate, cu procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale
coeficienţilor de fertilitate, care acumulează cantităţi mai mari de zaharuri în
boabe şi prezintă rezistenţă bună la ger. Prolesul prezintă două subprolesuri:
subproles georgica, ce include soiurile originare din Georgia şi o parte din Asia
Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Dodrelabi, Mţsvane etc.) şi subproles balcanica, ce
include soiurile originare din Peninsula Balcanică (Gîmza, Hárslevelü, Plăvaie,
Crămpoşie, Cadarcă etc.).
Proles Occidentalis (soiuri occidentale) cuprinde soiurile de viţă de vie
formate în Europa Centrală şi de Vest, caracterizate prin următoarele însuşiri
morfologice şi tehnologice: la dezmugurire rozeta este uşor scămoasă; frunzele
peroase sau pâsloase pe faţa inferioară, cu marginile revolute; strugurii sunt
mijlocii, cu pulpă zemoasă, seminţe mici şi rostrul puţin evident. Prolesul
grupează soiuri pentru struguri de vin, de zi lungă şi perioadă scurtă de vegetaţie,
care prezintă un procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale coeficienţilor de
fertilitate, cantităţi mari de zaharuri în boabe şi rezistenţă bună la ger:
Chardonnay, Riesling italian, Muscadelle, Traminer, Pinot noir, Oporto, Cabernet
Sauvignon etc.

27
M. MUSTEA

Criteriile fiziologo-ecologice. Gruparea soiurilor după criterii fiziologo-


ecologice a fost propusă de M. Oprean (1975), avându-se în vedere că
particularităţile fiziologice şi cerinţele ecologice determină aşa-numita ”creştere
inutilă”, în detrimentul formării strugurilor. Creşterea inutilă se stabileşte în
funcţie de procentul de formare a strugurilor faţă de capacitatea maximă,
considerată egală cu 200 struguri la 100 lăstari:
% de lastari fertili x c.f.a.
% struguri =  100
200
în care, c.f.a. = coeficientul de fertilitate absolut
Din acest punct de vedere, soiurile au fost grupate astfel:
- soiuri cu creştere inutilă mică, la care strugurii formaţi reprezintă 80-100%
din capacitatea maximă de fructificare (Galbenă de Odobeşti, Fetească regală,
Aligoté etc.);
- soiuri cu creştere inutilă mijlocie, la care strugurii formaţi reprezintă 50-
80 % din capacitatea maximă de fructificare (Crâmpoşie, Băbească neagră,
Furmint etc.);
- soiuri cu creştere inutilă mare, la care strugurii formaţi reprezintă mai
puţin de 50% din capacitatea maximă de fructificare (Grasă de Cotnari,
Tămâioasă românească, Italia, Afuz Ali, Sultanină etc.).
Criteriile tehnologice clasifică soiurile de viţă de vie în funcţie de
compoziţia mecanică a strugurilor, a bobului şi de indicii tehnologici (indicele de
structură, indicele bobului şi indicele de randament), astfel:
- Soiuri pentru struguri de masă:
- cu maturare timpurie;
- cu maturare mijlocie;
- cu maturare târzie şi foarte târzie;
- Soiuri apirene;
- Soiuri pentru struguri de vin:
- vinuri albe de masă;
- vinuri albe de calitate;
- vinuri roşii de masă;
- vinuri roşii de calitate;
- vinuri aromate;
- vinuri spumante;
- pentru distilate din vin;
- Soiuri pentru suc de struguri:
- suc natural;
- suc concentrat;
- suc liofilizat.

28
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

CAPITOLUL 4

MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA
VIŢEI DE VIE

Viţa de vie, ca plantă superioară, este formată din mai multe organe, care
îndeplinesc roluri diferite în viaţa plantei, grupate în organe vegetative (rădăcina,
tulpina, coroana, frunza, mugurele) şi generative (inflorescenţa, floarea, fructul,
sămânţa).

4.1. RĂDĂCINA (SISTEMUL SUBTERAN)


Rădăcina reprezintă un organ vegetativ de bază, care asigură ancorarea în
sol a butucului, absorbţia şi transportul apei şi sărurilor minerale, depozitarea unor
substanţe de rezervă; influenţează vigoarea de creştere a părţii aeriene, producţia
şi calitatea acesteia, constanţa fructificării şi longevitatea plantaţiilor.
Sistemul subteran este alcătuit diferit, în funcţie de modul de înmulţire a
viţelor.
La viţele înmulţite pe cale generativă, sistemul subteran este alcătuit din
rădăcină şi colet.
Rădăcina provine din radicula embrionului, pătrunde vertical în sol sub
forma unui pivot (rădăcina principală), iar după ce atinge lungimea de 4-6 cm, pe
ea se formează (din periciclu, dispus în dreptul fasciculelor lemnoase) ramificaţii
secundare în 3, 4, 5 şiruri longitudinale (funcţie de numărul fasciculelor
lemnoase), pe rădăcinile secundare apar rădăcini terţiare ş.a.m.d., până la ordinele
VII-IX.
Coletul reprezintă zona de trecere de la rădăcină la tulpină şi este de circa
două ori mai gros decât rădăcina principală (fig. 4.1).

29
M. MUSTEA

La viţele înmulţite pe cale vegetativă,


sistemul subteran este format din:
 Tulpina subterană, reprezintă
porţiunea de butaş (butaşul portaltoi la
viţele altoite), îngropat la plantare.
Tulpina are o lungime diferită, în funcţie
de metoda de înmulţire folosită (minim
30 cm, Legea 75/1995). Baza acesteia se
îngroaşă şi poartă numele de călcîi.
 Rădăcina. De-a lungul tulpinii
subterane şi, în special, la noduri, mai rar
pe internoduri, se formează rădăcini
adventive, care îşi au originea în
cilindrul central, în parenchimul
interfloemic sau în celulele cambiale,
aşezate în faţa razelor medulare (Gh.
Constantinescu, 1970).
Rădăcinile care se formează direct pe tulpina
subterană poartă denumirea de rădăcini adventive
principale. Pe acestea se formează rădăcini
Fig. 4.1 – Sistem radicular la secundare ş.a.m.d., formându-se până la 7-9 ordine
viţa obţinută din sămânţă
de ramificaţii laterale.
Deoarece apar la noduri, rădăcinile adventive principale formează 1, 2, 3
sau mai multe etaje, în funcţie de soi, lungimea butaşului, condiţiile de mediu şi
tehnologia aplicată.
La viţele înmulţite prin butaşi scurţi de un nod, rădăcinile formează, de
regulă, un singur etaj bazal. Butaşii cu mai multe noduri de la soiul Rupestris du
Lot formează, de asemenea, un singur etaj bazal, ca o caracteristică a soiului. La
viţele înmulţite prin butaşi lungi de cca. 40 cm (lungimea optimă pentru condiţiile
ecologice ale ţării noastre), rădăcinile formează trei etaje: bazal sau inferior, care
se formează la baza tulpinii subterane, mijlocii sau intermediare, formate la nodul
sau nodurile intermediare ale tulpinii subterane, şi superior, format la nodul
superior al tulpinii subterane (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985) (fig. 4.2).
Rădăcinile superioare, numite şi „rădăcini de rouă“, se recomandă a se
îndepărta prin „copcit“, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale, care
pătrund adânc în sol şi asigură rezistenţa la secetă a plantelor.
La viţele plantate adânc (pe nisipuri), rădăcinile adventive formează mai
multe etaje.
Rădăcinile laterale nu formează etaje decât în cazuri cu totul particulare.
Ele se pot forma în număr mare, la acelaşi nivel sau la niveluri apropiate, numai
dacă rădăcinile de pe care pornesc au fost traumatizate sau retezate. Uneori, sub
influenţa unor factori de sol, cum este apa freatică, rădăcinile din apropiere se

30
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

ramifică puternic, sub forma unor fascicule, fiecare alcătuit din numeroase
ramificaţii subţiri (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Numărul rădăcinilor adventive principale
poate ajunge la viţele tinere până la 60, dar odată
cu înaintarea în vârstă a butucului, numărul
rădăcinilor principale se reduce (o parte se usucă şi
mor), dezvoltarea sistemului radicular făcându-se
pe seama rădăcinilor de ordin superior. Lungimea
medie a unei rădăcini ajunge la 4-8 m la viţele
europene, 6-15 m la viţele americane şi până la 8-
25 m la Vitis silvestris.
Grosimea rădăcinilor atinge 3-6 cm la
viţele europene, 6-10 cm la viţele americane, 10-
15 cm la Vitis silvestris (T. Martin, 1968).
Rădăcinile adventive au, în primul an
culoarea albă, care devine apoi brun-cenuşie, cu
nuanţe roşcate sau gălbui, în funcţie de soi, specie
şi vârstă (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
După grosime, rădăcinile se clasifică în
rădăcini de schelet (Ø > 3 mm), rădăcini de
semischelet (Ø 1 - 3 mm), care sunt permanente,
au rol de fixare, transport şi depozitare a unor
Fig. 4.2 – Sistem radicular la substanţe de rezervă, şi rădăcini active sau
viţa obţinută pe cale
vegetativă, dispus pe trei etaje
absorbante, care au grosimea de până la 1 mm,
de culoare albă, acoperite cu numeroşi perişori
absorbanţi (300-600/mm2), sunt anuale, se formează primăvara şi mor la sfârşitul
perioadei de vegetaţie. Rădăcinile active deţin ponderea: peste 50% din lungimea
totală a rădăcinilor şi peste 90% din numărul rădăcinilor.
Unghiul format între o rădăcină şi verticala ce trece prin punctul ei de
origine se numeşte unghi geotropic. Ramificaţiile de ordinul I fac, de regulă, un
unghi geotropic mai mic decât ramificaţiile de ordine superioare. Unghiul
geotropic este specific soiului de portaltoi, influenţat de factorii pedologici, soiul
altoi, tehnologia aplicată etc.
După valoarea unghiului geotropic, rădăcinile se pot clasifica: în rădăcini
pivotante (Rupestris du Lot - 200), rădăcini oblice (Berlandieri  Riparia Kober
5 BB – 45-500) şi rădăcini trasante (Riparia gloire – 75-800).

4.1.1. MORFOLOGIA RĂDĂCINII


La o rădăcină tânără se disting, începând de la vârf spre bază, următoarele
zone, (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985): piloriza, vârful vegetativ, zona netedă, zona
piliferă şi zona aspră (fig. 4.3).

31
M. MUSTEA

Piloriza (scufia sau caliptra) acoperă


vârful rădăcinii ca un degetar şi protejează
ţesuturile meristematice, care alcătuiesc vârful
vegetativ al rădăcinii; are culoare verde-gălbuie,
formă conică şi o lungime de 1-2 mm.
Vârful vegetativ sau conul meristematic
(apex), atinge o lungime de 2-3 mm, se află sub
piloriză, cuprinde trei etaje de celule iniţiale,
din diviziunea cărora se formează foiţele
histogene ale meristemului primordial, din
diferenţierea cărora vor lua naştere ţesuturile
care alcătuiesc structura primară a rădăcinii:
dermato-caliptrogenul, care va forma
rizoderma şi piloriza, periblemul, care va
Fig. 4.3 – Morfologia rădăcinii: forma scoarţa, şi pleromul, care va forma
p – piloriză; ‚Zn – zona netedă; cilindrul central.
Zp – zona piliferă; Za – zona Zona netedă este situată deasupra
aspră
vârfului vegetativ, are culoare albă, lungime de
2-3 mm şi reprezintă zona de creştere în lungime a rădăcinii, în care se
diferenţiază structura primară.
Zona piliferă este situată deasupra zonei netede, are o lungime de 10-20
mm şi este acoperită de peri absorbanţi subţiri şi lungi, care iau naştere prin
alungirea pereţilor externi ai celulelor rizodermei. Densitatea perilor absorbanţi
este de 300-600/mm2, lungimea lor este de 10-15 mm, iar durata de viaţă de 10-20
zile. Pe măsură ce rădăcina creşte în lungime, perişorii mai vechi, din partea
superioară a zonei pilifere se suberifică, mor şi cad. În acelaşi timp, la limita cu
zona netedă se formează perişori noi.
Zona aspră este situată deasupra zonei pilifere, ocupând tot restul
rădăcinii, până la colet (în cazul înmulţirii generative) sau până la tulpina
subterană (în cazul înmulţirii vegetative). Zona este aspră la pipăit, datorită
cicatricelor formate prin căderea perişorilor absorbanţi şi, ulterior, morţii şi
exfolierii rizodermei şi scoarţei primare a rădăcinii.
4.1.2. ANATOMIA RĂDĂCINII
În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură primară,
rezultată din activitatea meristemelor apicale (dermato-caliptrogenul, periblemul
şi pleromul), şi o structură secundară, formată în urma activităţii meristemelor
laterale (cambiul şi felogenul).
Structura primară se pune în evidenţă printr-o secţiune transversală
executată în zona piliferă a rădăcinii şi cuprinde trei zone anatomice concentrice,
dispuse de la exterior spre interior: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central ( fig. 4.4).
Rizoderma îmbracă la exterior rădăcina şi este alcătuită dintr-un singur
strat de celule parenchimatice, strâns unite între ele, cu pereţii subţiri celulozici.

32
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Cele mai multe celule ale rizodermei se transformă în peri absorbanţi. La limita
superioară a regiunii pilifere, odată cu moartea perişorilor absorbanţi, rizoderma
se exfoliază, rolul ei protector fiind luat de exodermă.
Scoarţa ocupă volumul
cel mai mare şi este alcătuită din
trei subzone: exoderma (cutis),
mezoderma (parenchimul cortical)
şi endoderma.
Exoderma este situată la
exteriorul scoarţei, formată din
2-4 straturi de celule, cu pereţii
suberificaţi (uneori lignificaţi),
impermeabili pentru apă şi gaze,
având rol de protecţie.
Mezoderma sau
parenchimul cortical este
formată din 10-15 straturi de
celule parenchimatice, bogate în
substanţe de rezervă şi constituie
partea cea mai groasă a scoarţei.
Endoderma este cel mai
Fig. 4.4 – Structura primară a rădăcinii la Vitis intern strat al scoarţei, formată
vinifera (după V. Zanoschi şi C. Toma, 1985):
ex - exodermă; p.c. – parenchim cortical; end – dintr-un singur strat de celule
endodermă; per – periciclu; flb – fascicul liberian; compacte (pătrate în secţiune
flm – fascicul lemnos; md - măduvă transversală), omogene, cu
pereţii laterali îngroşaţi (suberificaţi).
Cilindrul central (stelul) ocupă zona centrală a rădăcinii şi este format
din: periciclu, fascicule conducătoare, raze medulare şi măduvă.
Periciclul îmbracă la exterior cilindrul central, este format din 2-4 straturi
de celule parenchimatice cu potenţial meristematic. Prin diferenţierea celulelor
sale, se formează radicelele, parte din cambiu şi felogenul.
Fasciculele liberiene sunt dispuse alternativ cu cele lemnoase, imediat sub
periciclu; sunt formate din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), lipsite de
celule anexe (protofloem).
Fasciculele lemnoase sunt formate din vase lemnoase de tip inelat şi
spiralat (protoxilem). Numărul fasciculelor de liber, respectiv de lemn, este
cuprins între 2 şi 9, de obicei 4 (tetrarhă).
Razele medulare sunt situate între fasciculele de liber şi cele de lemn, iar
măduva se află în partea centrală a rădăcinii.
Structura secundară se formează în urma activităţii celor două meristeme
secundare laterale (cambiul şi felogenul), care produc ţesuturi noi şi determină
creşterea în grosime a rădăcinii.

33
M. MUSTEA

Cambiul se formează prin diferenţierea parenchimului medular de pe faţa


internă şi laterală a fasciculelor de liber primar şi de pe faţa laterală a fasciculelor
de lemn primar, având, iniţial, forma unor arcuri. Ulterior, se formează cambiu şi
pe faţa externă a fasciculelor de lemn (prin diferenţierea periciclului), rezultând o
zonă meristematică cu contur sinuos. Celulele cambiale din dreptul fasciculelor de
liber primar produc spre interior elemente de lemn secundar, care împing treptat
zona generatoare şi liberul primar spre exterior, astfel încât cambiul devine
circular, începe să funcţioneze bifacial, producând spre exterior liber secundar, iar
spre interior lemn secundar. Între fasciculele conducătoare, cambiul dă naştere
razelor medulare secundare.
Felogenul se formează, la început, în periciclu, apoi (în anii următori) în
liberul secundar (D.D. Oprea, 1965); produce suber la exterior şi feloderm la
interior.
Examinând de la
exterior spre interior o secţiune
transversală executată la o
rădăcină cu structură
secundară (în vârstă de cel
puţin un an), se constată
prezenţa următoarelor zone:
scoarţa secundară, cilindrul
central şi măduva (fig. 4.5).
Scoarţa secundară este
formată din:
- suber, care reprezintă
cel mai extern strat al rădăcinii
(în urma exfolierii scoarţei
primare); are rol de protecţie a
rădăcinii, este format din 5-10
straturi (până la 20 la viţele
portaltoi) de celule turtite, cu
membranele suberificate,
impermeabile la apă şi aer;
- felogenul este zona
Fig. 4.5 – Structura secundară a rădăcinii de Vitis generatoare subero-
vinifera (după I. Olteanu, 2000): felodermică, şi cuprinde 1-2
a – măduva; b – lemn primar; c – lemn secundar;
d – lemn secundar al anului în curs; e – cambiu; straturi de celule
f – liber tare; g – rafide; h – liber moale; i – felogen; dreptunghiulare, cu pereţii
j – feloderm; k – suber. subţiri, celulozici, care
formează la exterior suber, iar la interior feloderm;
- felodermul, este format din mai multe straturi de celule mari, poligonale,
ce conţin taninuri, amidon şi cristale de oxalat de calciu.

34
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Suberul, împreună cu felogenul şi felodermul, alcătuiesc scoarţa secundară


(peridermul) a rădăcinii. Felogenul trăieşte un singur an; primăvara, se formează
în liberul secundar un nou felogen, care generează un nou periderm.
Cilindrul central ocupă cea mai mare parte a secţiunii transversale şi este
format din mai multe ţesuturi.
Liberul secundar este situat la exterior, imediat sub scoarţă; la viţa de vie
liberul secundar are o conformaţie specifică, fiind alcătuit din benzi alterne de
liber moale şi liber dur.
Liberul moale reprezintă partea activă a liberului (celule vii cu pereţii
celulozici, subţiri), format din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), celule
anexe şi parenchim liberian, bogat în taninuri şi amidon. Liberul moale are
culoare deschisă în secţiune.
Liberul dur sau tare are o culoare închisă, format din celule moarte, cu
pereţii interni îngroşaţi, formând fibrele liberiene, cu rol mecanic. Numărul de
benzi de liber moale şi dur este cuprins între 2 şi 5.
Cambiul este zona generatoare libero-lemnoasă, fiind situat la limita dintre
liber şi lemn; este format din 2-5 straturi de celule mici, dreptunghiulare, cu
pereţii subţiri, transparenţi.
Lemnul secundar, dispus spre interiorul cambiului, este format din vase
lemnoase, în majoritate de tip scalariform, la care se adaugă parenchim lemnos şi
fibre lemnoase cu rol mecanic. Parenchimul lemnos este situat în jurul vaselor şi
este format din celule vii, în care se depune amidon, ca principală substanţă de
rezervă. Diametrul vaselor de lemn este influenţat de anotimp (condiţiile de
mediu); cele formate primăvara – vara sunt mai mari (lemn de primăvară), iar cele
formate vara-toamna au lumenul mai mic (lemn de toamnă), prin alternanţa
acestora formându-se inelele anuale, specifice plantelor lemnoase.
Razele medulare secundare separă fasciculele de lemn secundar, formate
din 2-4 straturi de celule parenchimatice, alungite radiar, bogate în amidon.
Măduva ocupă partea centrală a rădăcinii, sub forma unui ţesut redus, cu
celule mari parenchimatice.
Viţele europene (soiurile aparţinând speciei Vitis vinifera) sunt sensibile la
filoxera radicicolă, datorită, în primul rând, grosimii reduse a scoarţei; înţepăturile
insectei sunt profunde, pe locul acestora formându-se nodozităţi la rădăcinile
tinere şi tuberozităţi la rădăcinile de schelet. Numărul mare de nodozităţi
determină perturbarea absorbţiei apei şi a sărurilor minerale, slăbirea capacităţii
de creştere şi rodire şi, în final, moartea plantei.
Viţele portaltoi rezistă la atacul filoxerei în două moduri:
- pasiv, datorită grosimii mari a scoarţei (în special a suberului), încât
înţepăturile insectei sunt superficiale, dar şi datorită conţinutului mare de fenoli şi
acizi organici, care împiedică formarea nodozităţilor;
- activ, prin modificarea metabolismului ţesuturilor din jurul înţepăturii, în
care se concentrează acid ribonucleic (ARN), care determină apariţia unui felogen
de rană, ce generează un suber de apărare, care se interpune între ţesuturile lezate
şi cele sănătoase (D.D. Oprea, 1976).

35
M. MUSTEA

4.2. TULPINA (TRUNCHIUL)


Viţa de vie este o plantă lemnoasă multianuală, care în mod natural creşte
sub formă de liană, cu tulpina lungă (până la câţiva zeci de metri), flexibilă,
agăţătoare prin cârcei caulinari. Luată în cultură şi supusă anual operaţiei de
tăiere în uscat, ea capătă aspect de arbust, în cazul formei clasice de cultură, când
tulpina este scurtă (10-40 cm), groasă, cu ramificaţii flexibile, situate în
apropierea suprafeţei solului, sau aspect de arbore fructifer de talie mică, la
formele înalte de cultură, la care tulpina atinge lungimi de 0,8-2,0 m. Acest arbust
sau arboraş este cunoscut în practica viticolă sub numele de „butuc“.
Tulpina se îngroaşă în totalitate în cazul formei clasice de cultură şi
formează „scaunul butucului“, iar la formele înalte de cultură se îngroaşă, uneori,
(la forma de conducere „cap înălţat“), numai capătul superior al tulpinii, care
poartă denumirea de „cap“.
Grosimea tulpinii este, obişnuit, de 8-10 cm, dar poate ajunge la 30 cm şi
chiar mai mult la viţele sălbatice. În literatura de specialitate se citează existenţa
în California a unui butuc de viţă de vie cu circumferinţa tulpinii de 2,5 m, iar la
înălţimea de 3 m de la suprafaţa solului tulpina se desfăcea în 14 braţe, din care
cel mai gros avea 1,2 m circumferinţă. Coroana acestui butuc acoperea 1200 m2 şi
a produs, în anul 1893, 8 tone de struguri (T. Martin, 1962).
La viţele altoite, legătura dintre tulpina subterană şi tulpina aeriană este
făcută de „punctul de altoire“, situat, de regulă, la nivelul solului, care se
recunoaşte printr-o îngroşare a zonei, numită „gâlmă“, a cărei mărime este
dependentă de afinitatea dintre altoi şi portaltoi şi vârsta butucului (mai mică în
cazul afinităţii ridicate şi al plantelor tinere). Această zonă se îngroaşă ca urmare a
circulaţiei dificile a sevei brute şi, mai ales, a celei elaborate prin această porţiune,
ceea ce face ca altoiul (partea aeriană) să fie mai bine hrănit cu efecte favorabile
asupra creşterii, fructificării şi calităţii producţiei, dar determină o hrănire mai
slabă a portaltoiului (partea subterană) şi reducerea duratei de viaţă a plantei.
Cei doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) au tendinţa de a se despărţi de la
punctul de altoire (cu formarea organelor lipsă a fiecăruia). Acest lucru trebuie
împiedicat prin lucrarea de copcit, efectuată anual la viţele mature.
Punctul de altoire prezintă ţesuturi mai puţin dense, este sensibil la excesele
climatice (temperaturi scăzute sau prea ridicate) şi trebuie protejat prin muşuroire.

4.3. COROANA
Coroana cuprinde totalitatea ramurilor de ordine şi vârste diferite, aflate pe
tulpină. Ramurile care se formează direct pe tulpina butucului sunt ramuri de
ordinul I, de schelet, pe care se află ramurile tinere de 1-2 ani, numite coarde (fig.
4.6, 4.7).

36
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fig. 4.6 - Elementele lemnoase ale Fig. 4.7 - Elementele lemnoase la formele
butucului la forma clasică de cultură (după înalte de cultură (după D.D. Oprea, 1976):
D.D. Oprea, 1976): a – tulpina subterană; a – tulpina subterană; b – punctul de altoire;
b – punctul de altoire; c – scaunul butucului; c – tulpina; d – cordonul; e – coardă de doi
d – braţ scurt (cotor); e – braţ lung (corcan); ani; f – coardă de un an
f – coardă de doi ani; g – coardă de un an

Ramurile de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi sunt denumite braţe
sau cordoane.
Braţele, prezente, de regulă, numai la viţele conduse în formă clasică, sunt
ramuri de ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) numai la vârf şi au o
poziţie mai mult sau mai puţin verticală. Braţele sunt temporare, dacă se
înlocuiesc după 3-5-8 ani, sau permanente, când sunt menţinute până la defrişarea
plantaţiei.
Braţele, în funcţie de dimensiuni şi elasticitate, poartă denumiri diferite în
practica viticolă:
 „cotoare“, când sunt scurte (30-50 cm), groase şi rigide;
 „corcani“, când sunt mai lungi (80-100 cm), mai subţiri şi
mai elastice.
Numărul braţelor pe butuc este variabil, de la 1-2 până la 4-6, rareori mai
multe.
37
M. MUSTEA

Cordoanele prezente numai la formele înalte de conducere a viţei de vie


sunt ramuri de ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) pe toată
lungimea şi au o poziţie mai mult sau mai puţin orizontală.
Numărul cordoanelor pe butuc este mai mic decât cel al braţelor, de obicei
este 1 sau 2, rar mai mare. Cordoanele sunt, de regulă, elemente semipermanente
ale butucului; după 5-8 ani sunt înlocuite cu altele mai tinere.
Pe tulpină, braţe şi cordoane se observă un ritidom multistratificat, format
din straturi succesive de scoarţă secundară. Sub stratul mai tânăr de scoarţă
secundară se află muguri dorminzi, cu rol important în regenerarea butucului.
Ritidomul este format din ţesuturi moarte, în curs de exfoliere, şi poate servi ca
adăpost pentru diferiţi dăunători ai viţei de vie; de aceea, se recomandă ca acesta
să fie îndepărtat odată cu tăierea în uscat.
Coardele de doi ani se mai numesc „punţi de rod“, deoarece poartă
coardele anuale roditoare. Acestea au scoarţa de culoare cenuşie-deschis, care
începe să se exfolieze, grosimea de 10-20 mm, noduri puţin evidente şi nu
prezintă muguri vizibili.
Coardele anuale sunt cele mai tinere elemente lemnoase ale butucului, se
recunosc uşor datorită culorii galben-roşcat (cu diferite nuanţe în funcţie de soi) a
scoarţei, prezenţei mugurilor vizibili, a nodurilor şi internodurilor evidente. Ele
sunt subţiri (8-12 mm) şi au 1-3 m lungime. Coardele anuale pot fi roditoare sau
neroditoare (lacome).
Coardele roditoare sunt cele formate pe lemn de doi ani şi, de regulă, numai
acestea formează muguri fertili.
Coardele neroditoare (lacome) sunt crescute direct pe elementele de schelet
ale butucului (tulpină, braţe, cordoane) şi provin din muguri dorminzi. Excepţie
de la această regulă fac hibrizii direct producători, la care coardele anuale prezintă
muguri fertili, indiferent de vârsta lemnului pe care se formează.
S-a observat şi în cazul unor soiuri vinifera (Fetească albă, Tămâioasă
românească), prezenţa mugurilor fertili pe coardele lacome, însă aceştia au, de
regulă, o fertilitate inferioară celor de pe coardele roditoare (M. Mustea, 1998).
P. Huglin (1959) afirmă că „mugurii de pe coardele lacome posedă aceeaşi
capacitate de rodire ca şi cei de pe coardele de rod cu aceeaşi putere (vigoare) de
creştere“.
Elementele lemnoase care rezultă pe butuc la tăiere
Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele
lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi;
rezultă, astfel, elemente lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în
viticultură, atribuite, în special, după lungimea acestora, exprimată în număr de
ochi (fig. 4.8).

38
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi.
După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:
 cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de
2-3 ochi şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a
producţiei de struguri;
 cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde
lacome (sau a unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau
cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi are rolul de a forma coarde de
rod pentru anul următor;
 cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă
sau înaltă de conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau
protejată; rezultă prin scurtarea la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza
butucului. Coardele rezultate din acesta, toamna se protejează parţial
sau total, şi au rolul de a reface butucul, în cazul distrugerii părţii
aeriene de temperaturile scăzute din timpul iernii, sau de a completa
sarcina de rod, în cazul în care butucul a fost afectat parţial.
Pe lângă aceste
tipuri de cep, la forma
clasică mai pot fi
identificaţi cepi de
coborâre, prin
intermediul cărora se
formează lemn pentru
apropierea (coborârea)
de sol a elementelor
(tulpini, braţelor)
butucului, şi cepi de
rezervă, plasaţi la baza
braţelor, cu rolul de a
forma lemn, care să
permită, atunci când este
nevoie, înlocuirea
braţelor.
Cordiţa de rod
rezultă prin scurtarea
unei coarde roditoare la
4-7 ochi.
Fig. 4.8 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere Călăraşul,
(după D.D. Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma prezent, de regulă, la
înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de înlocuire; c – cordiţă;
d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod forma clasică, este de
mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; fapt o cordiţă (lungimea
j – cep de siguranţă de 4-7 ochi) situată în

39
M. MUSTEA

spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani. Se
recurge la călăraşi în cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu
insuficient lemn anual. Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea
coardei de rod.
Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de
cel puţin opt ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12
ochi, mijlocie, când are 13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, şi foarte lungă,
când are peste 20 ochi.
Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau
pot forma asociaţii:
Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu
poziţie superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente
situate pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau
adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu poate fi format pe aceeaşi
porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere; în acest caz, veriga de rod
este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru
asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă doi cepi, caz în
care veriga este numită verigă bulgărească.
Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma
clasică, formată dintr-o coardă lungă de rod, aflată în vârful unui braţ lung, legat
de acesta printr-o porţiune scurtă de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea
spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei golurilor.
4.3.1. MORFOLOGIA TULPINII
Coarda anuală este formată din noduri şi internoduri (fig. 4.9).
Nodurile reprezintă porţiunile îngroşate, aflate pe lungimea coardei.
Nodurile au o grosime mai mare cu 2, 3 chiar 4 mm faţă de internod, o nuanţă mai
închisă la culoare (datorită acumulării în cantitate mai mare a substanţelor de
rezervă). Mărimea şi aspectul lor constituie caractere de specie şi soi. La noduri,
ţesuturile sunt mai bine dezvoltate, mai bogate în substanţe de rezervă, iar
lumenul vaselor de lemn este mai mic.
În dreptul nodului, în poziţie laterală, se află ochiul de iarnă; alături, se află
copilul lemnificat, atunci când acesta îşi maturează suficient lemnul până la
intrarea în perioada de repaus, iar sub acesta cicatricea lăsată de frunză la cădere.
Opus mugurilor, dispuşi intermitent (la Vitis vinifera), se întâlnesc cârceii, în
partea superioară, şi pedunculii strugurilor (rămaşi după recoltare), în partea
inferioară.
Dacă se face o secţiune longitudinală prin nod, se observă că, în dreptul
nodului, canalul medular este întrerupt de un ţesut lemnos, numit diafragmă.
Aceasta întrerupe complet canalul medular la nodurile care prezintă cârcel
(putând avea formă plană, plan-concavă sau plan-convexă) sau parţial, când
diafragma are formă de triunghi dispus cu vârful opus mugurelui (fig. 4.10).

40
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fig. 4.10 – Prezenţa diafragmei în zona nodului:


a – diafragmă plan-concavă, la nodul cu cârcel:
Fig. 4.9 – Coardă anuală: b – diafragmă triunghiulară, la nodul lipsit de cârcel
a – nod; b - internod

Diafragma îndeplineşte rol mecanic (atribuie rezistenţă coardei), la nivelul


ei se depozitează substanţe de rezervă (amidon), care sunt folosite la pornirea în
vegetaţie, formarea rădăcinilor adventive sau a calusului la punctul de altoire.
Diafragma este sensibilă la ger, examinarea în primăvară a culorii sale dă
indicii privind rezistenţa coardei la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Internodurile, câmpurile sau meritalele, reprezintă porţiunea de coardă
cuprinsă între două noduri.
Dimensiunile internodurilor depind de mai mulţi factori: specia sau soiul de
viţă de vie, condiţiile pedoclimatice şi tehnologia aplicată. În general,
internodurile sunt mai lungi şi mai groase la speciile americane, folosite ca
portaltoi (15-20 cm), şi mai scurte la viţele roditoare europene, la care lungimea
internodurilor este cuprinsă între 5 şi 8 cm la soiurile slab viguroase (ex. Pinot
gris) şi 10-12-15 cm la soiurile viguroase (ex. Crâmpoşie). Pe aceeaşi coardă,
lungimea internodurilor creşte de la vârf şi de la bază spre mijloc (sunt mai lungi
cele formate în condiţii climatice favorabile); de asemenea, sunt mai lungi

41
M. MUSTEA

internodurile delimitate de cârcei. Grosimea internodurilor oscilează mai puţin,


fiind cuprinsă, de regulă, între 8 şi 12 mm.
Internodurile prezintă particularităţi morfologice diferite, în funcţie de
specia şi soiul de viţă de vie. Culoarea scoarţei este caracteristică la căderea
frunzelor, după care se degradează sub acţiunea factorilor de mediu, ea variază de
la galben-deschis (Riesling italian) la galben-roşcat (Fetească albă) până la
cafeniu-închis (Muscat Ottonel). Aspectul internodurilor poate fi striat (ca la
majoritatea soiurilor), neted (Riparia gloire) sau peros (Riparia tomentosa).
Dacă se examinează o coardă în secţiune transversală, se observă că aceasta
nu are o formă circulară, ci asimetrică, prezentând patru părţi distincte ( fig. 4.11),
aspect cunoscut şi sub numele de dorso-ventralitatea coardei:
 partea ventrală, cea mai groasă, cu ţesuturile cele mai dezvoltate, aici
fiind depozitate cele mai mari cantităţi de substanţe de rezervă;
 partea dorsală, opusă părţii ventrale (pe diametrul mare al coardei), de
asemenea cu ţesuturile dezvoltate, bogate în substanţe de rezervă, dar
la niveluri inferioare părţii ventrale;
 partea cu jgheab, situată deasupra ochiului (dispunerea ei pe coardă
alternează ca şi cea a ochiului de iarnă), este cea mai săracă în
substanţe de rezervă, cu ţesuturile cele mai subţiri;
 partea plană, aflată totdeauna opus părţii cu jgheab (pe diametrul mic
al coardei) este, de asemenea, săracă în substanţe de rezervă şi cu
ţesuturi slab dezvoltate, dar la niveluri superioare părţii cu jgheab.
Această construcţie asimetrică a coardei înseamnă şi acumularea diferită a
substanţelor de rezervă pe părţile coardei, lucru de care trebuie să se ţină seama la
altoire.
Lăstarii sunt ramuri tinere, în
vârstă de până la un an, cu o
consistenţă erbacee (în primele faze de
vegetaţie) până la lemnoasă (înainte de
căderea frunzelor), de culoare verde, cu
diferite nuanţe (roşcată, vineţie etc.), în
funcţie de soi; sunt alcătuiţi, ca şi
coardele, din noduri şi internoduri (fig.
4.12).
La noduri se află frunzele
dispuse solitar, altern şi distih, iar în
axila acestora se dezvoltă mugurii.
Fig. 4.11 – Dorso-ventralitatea coardei: La vârf, lăstarul prezintă apexul
a – partea ventrală; b – partea dorsală; (mugurele terminal) şi internoduri
c – partea plană; d – partea cu jgheab; foarte scurte, acoperite de frunzuliţe
e – ochiul de iarnă suprapuse.

42
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Începând cu nodurile 2-5 de la


baza lăstarilor fertili, la noduri, opus
frunzelor, se găsesc 1-5 inflorescenţe (de
regulă două), iar deasupra acestora
nodurile poartă cârcei.
Caracterele morfologice ale
lăstarilor (dimensiuni, aspect) sunt
asemănătoare coardelor, în care se
transformă.
Originea lăstarilor poate fi:
 generativă, când provin din
gemula embrionului. Până la
apariţia primului cârcel
(nodul 4-11), lăstarul are o
formă pentagonală în
secţiune transversală, cu
dispunerea frunzelor pe cinci
ortostihuri, după formula 2/5;
după primul cârcel, lăstarul
capătă forma specifică, cu
dispunerea distihă a frunzelor
(1/2);
 vegetativă, când provin din Fig. 4.12 – Lăstarul tânăr la Vitis
mugurii situaţi pe organele vinifera:
lemnoase ale butucului. În a – nod; b – internod; c – inflorescenţă;
d – frunză; e – copil; f - cârcel
funcţie de mugurii din care
se formează, lăstarii pot fi: principali, când provin din mugurele
principal al ochiului de iarnă, secundari (de înlocuire), formaţi din
mugurii secundari, terţiari, formaţi din mugurii terţiari şi lacomi,
când provin din mugurii dorminzi, situaţi pe elementele de schelet ale
butucului.
După fertilitate, lăstarii pot fi fertili, când poartă inflorescenţe şi provin, de
regulă, din mugurii principali, uneori din mugurii secundari şi sterili, lipsiţi de
inflorescenţe, când provin din mugurii terţiari şi dorminzi.
Poziţia lăstarilor pe butuc este, la majoritatea soiurilor, mai mult sau mai
puţin pendulă (după ce ating lungimea de 50-60 cm), la unele soiuri poate fi
erectă (Columna, Rkaţiteli).
Lăstarul, la început erbaceu, se lemnifică treptat, începând cu internodurile
de la bază, iar la sfârşitul toamnei, odată cu apariţia temperaturilor scăzute,
lăstarul pierde părţile erbacee (frunze, vârful lăstarului cu internodurile
nematurate) şi se transformă în coardă.

43
M. MUSTEA

Copilii sunt lăstari anticipaţi, formaţi în timpul vegetaţiei, la subsuoara


frunzelor, din mugurii de copil. Copilii prezintă importanţă la formarea rapidă în
verde a butucului, la completarea sarcinii de rod şi chiar a producţiei la soiurile cu
copili fertili (Perlă de Csaba, Regina viilor etc.).
4.3.2. ANATOMIA TULPINII
Structura primară se pune în evidenţă la lăstar prin secţiuni transversale
executate pe primul internod de la vârf (fig. 4.13), şi cuprinde trei zone: epiderma,
scoarţa şi cilindrul central.
Epiderma este stratul cel
mai extern al lăstarului, cu rol de
protecţie, alcătuită dintr-un
singur strat de celule poligonale,
strâns unite între ele, cu pereţii
externi bombaţi şi cutinizaţi. La
nivelul epidermei se observă
stomatele şi perii. Stomatele sunt
de tip haplocheil, iar perii sunt,
în general, simpli. Celulele
epidermei conţin cloroplaste şi
pot realiza fotosinteză.
Scoarţa, situată spre
interior, este alcătuită din
parenchim cortical şi endodermă.
Parenchimul cortical este format
din 8-10 straturi de celule
poligonale, care conţin
Fig. 4.13 – Structura primară a tulpinii de Vitis cloroplaste şi dau culoarea verde,
vinifera: A – schemă; B – detaliu; ct. – cuticulă; caracteristică lăstarului. În
ep – epidermă; col. t – colenchim tânăr; parenchimul cortical apar, din
pc – parenchim cortical; end – endoderm; loc în loc (sub crestele formate
per – periciclu; lb – liber; rz.m – rază medulară;
între două striuri), grupuri de
lm – lemn; md – măduvă; fc – fascicule
conducătoare celule mici, cu pereţii subţiri,
care vor forma pachete de
colenchim unghiular. Endoderma este stratul interior al scoarţei, şi delimitează
cilindrul central; aceasta se observă mai greu, numai în dreptul fasciculelor
liberiene, ca un strat de celule mari, bogate în amidon.
Cilindrul central este bine dezvoltat în cazul lăstarului, alcătuit dintr-un
parenchim fundamental (care formează măduva şi razele medulare primare), în
care sunt dispuse circular fasciculele libero-lemnoase de tip deschis. Fasciculul
libero-lemnos este format din liber primar orientat spre scoarţă şi lemn primar
orientat spre măduvă. Liberul primar cuprinde tuburi ciuruite cu lumenul îngust,

44
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

celule anexe şi parenchim liberian. Lemnul primar este format din vase de lemn
inelate sau spiralate, înconjurate de celule de parenchim lemnos. La exteriorul
fasciculelor de liber, sub endodermă, se află calote semicirculare, alcătuite din
celule mici, care formează periciclul. Între liberul primar şi lemnul primar se află
2-3 straturi de celule mici, cu pereţii subţiri celulozici (procambiu), din care
ulterior, se va forma cambiul. Lăstarul conţine cloroplaste şi în razele medulare şi
zona perimedulară.
Structura secundară se observă la o ramură în vârstă de cel puţin un an,
evoluează din structura primară în urma activităţii a două meristeme secundare
(laterale): cambiu şi felogenul. Cambiul ia naştere din parenchimul interfloemic
(procambiu), şi va forma liber secundar la exterior, lemn secundar spre interior şi
raze medulare secundare între fascicule. Felogenul se formează mai târziu (iulie-
august, în funcţie de timpurietatea soiului) în ţesutul liberian. El va forma la
exterior suber, iar la interior, feloderm. Suberul format, datorită impermeabilităţii
la apă şi aer, conduce la moartea ţesuturilor exterioare (epidermă, scoarţă primară,
periciclul, liberul primar şi parţial liberul secundar), astfel încât lăstarul îşi
schimbă culoarea din verde (specifică lăstarului) în galben-roşcat (specifică
coardei).
În cazul coardei anuale, structura secundară cuprinde mai multe ţesuturi( fig.
4.14).
Epiderma şi scoarţa primară, formate din celule moarte, brunificate, care
dau culoarea specifică coardei. La nivelul scoarţei primare sunt bine distincte
pachetele de colenchim, care dau strierea coardelor (sunt dispuse sub coamele
dintre striuri).
Scoarţa secundară sau peridermul, este alcătuită din:
- suberul, situat sub scoarţa primară, format din 4-5, mai rar 6-9, straturi de
celule dreptunghiulare în secţiune, cu pereţii îngroşaţi, suberificaţi, cu rol de
protecţie;
- felogenul, dispus imediat sub suber, format din 1-2 straturi de celule turtite,
cu pereţii subţiri, celulozici;
- felodermul situat spre interior, cuprinde 2-3 straturi de celule
parenchimatice.
Felogenul activează un singur an, anul următor se formează un nou felogen
în liber, care va genera un nou periderm. Succesiunea de periderme alcătuieşte
ritidomul, care se exfoliază în fâşii la ramurile de schelet.
La coardele de doi ani, scoarţa primară moartă (care a dat culoare coardei
anuale) se exfoliază, cel mai extern strat devine suberul, iar culoarea coardelor
devine cenuşie-deschisă la ramurile tinere până la cenuşie-închisă la ramurile de
schelet.
Cea mai mare parte a secţiunii este formată din cilindrul central care
cuprinde fascicule libero-lemnoase dispuse radiar, despărţite prin raze medulare.

45
M. MUSTEA

Liberul secundar,
produs de cambiu către
exterior, este alcătuit din
straturi alterne de liber
dur (format din fibre
liberiene cu pereţii
îngroşaţi şi lignificaţi) şi
liber moale (format din
vase liberiene, celule
anexe şi parenchim
liberian). Numărul de
straturi de liber moale şi
dur este cuprins între 2
şi 5, mai mare la
coardele bine maturate
(reprezintă un indicator
de maturare a coardelor)
şi pe părţile situate pe
diametrul mare al
coardei (ventrală şi
dorsală), cu ţesuturi mai
dezvoltate.
Cambiul (zona
generatoare libero-
lemnoasă) formează un
inel, dispus între liber şi
lemn, alcătuit din 3-4
straturi de celule mici,
Fig. 4.14 – Structura secundară la coarda anuală dreptunghiulare în
(după C. Sîrbu, 2003) secţiune, cu pereţii
subţiri, celulozici.
Lemnul secundar, generat de cambiu spre interior, formează cea mai mare
parte a cilindrului central şi este alcătuit din vase mari de lemn (cu diametrul până
la 1 mm), parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Succesiunea lemnului anual (cu
vase de diametre diferite) formează inelele de lemn, după care se poate aprecia
vârsta butucului. Fasciculele lemnoase sunt despărţite de razele medulare
secundare, formate din 2-4 straturi de celule alungite, dispuse perpendicular pe
scoarţă. În centrul secţiunii se află măduva, formată din celule moarte, rarefiate,
de culoare brună.
La nivelul structurii secundare, substanţele de rezervă (în special amidonul)
se acumulează în parenchimul lemnos, urmat de razele medulare şi parenchimul
perimedular.

46
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

4.4. MUGURII

4.4.1. DEFINIŢIE, CLASIFICARE


Mugurii sunt organe verzi, provizorii, reprezentate de vârfuri de creştere, prin
intermediul cărora are loc reluarea ciclului biologic anual al viţei de vie. Ei au formă
conică şi sunt consideraţi lăstari scurţi, în stare embrionară, fiind alcătuiţi din
meristeme care, prin diviziuni succesive, formează viitoarele părţi componente ale
lăstarului (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).
Mugurii la viţa de vie se formează pe lăstari la noduri, în axila frunzei şi pot fi
solitari (cu un singur con de creştere), aşa cum sunt mugurii apicali, mugurii coronari
şi mugurii dorminzi, sau grupaţi câte 2-9 sub un înveliş de protecţie comun,
alcătuind un complex mugural, cunoscut în practica viticolă sub denumirea de "ochi"
(M. Oşlobeanu, I. Alexandrescu şi colab., 1980).
Clasificarea mugurilor se poate face după mai multe criterii:
1. După poziţia lor pe lăstar sau pe coardă, mugurii pot fi: apicali, axilari,
coronari şi dorminzi (fig. 4.15)
Mugurii apicali (terminali) sunt muguri simpli, cu un singur con vegetativ,
situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora.
Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari şi copili la subsuoara fiecărei
frunze şi la nodurile coardelor de un an. Aceşti muguri sunt complecşi, alcătuiţi din
2 - 9 muguri simpli şi formează aşa-numitul "ochi".
Mugurii coronari (unghiulari) sunt
mugurii dispuşi de jur împrejurul bazei
lăstarului sau a coardei în formă de coroană, au
o formă ascuţită (unghiulară), sunt muguri
simpli, cu fertilitate redusă şi prezintă o
rezistenţă la ger mai bună decât mugurii axilari;
de aceea, pot servi la refacerea butucului în
cazul în care mugurii ochiului de iarnă au fost
parţial sau total afectaţi de ger (C. Atanasiu şi
colab, 1974).
Mugurii dorminzi sunt muguri
microscopici, proveniţi din mugurii secundari
Fif. 4.15 – Amplasarea mugurilor pe şi terţiari ai ochiului de iarnă rămaşi inactivi;
lăstar (după T. Martin, 1968):
A – lemn bianual; B – lăstar sunt dispuşi la nodurile elementelor de schelet
principal; C – muguri coronari; şi semischelet (tulpină, braţe, cordoane) şi
D – muguri axilari acoperiţi de ţesuturile secundare ale scoarţei,
reprezentând rezerva de muguri a butucului. Ei rămân în stare de repaus o perioadă
nedeterminată şi pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale, cum ar fi
distrugerea din anumite motive a unei părţi a butucului sau tăieri severe, care

47
M. MUSTEA

generează un dezechilibru între sistemul radicular şi cel aerian (V. Zanoschi şi C.


Toma, 1985).
2. După gradul de evoluţie al ochilor, aceştia se pot grupa în: ochi primar,
ochi de vară, ochi de iarnă.
Ochiul primar (fig. 4.16 şi fig. 4.17) este primul ochi care îşi face apariţia pe
lăstar şi este situat în axila frunzelor de pe nodurile din apropierea vârfului
lăstarului.

Fig. 4.16 - Ochiul primar în secţiune Fig. 4.17 - Schema secţiunii transversale prin
longitudinală(după P.A. Baranov, 1946): ochiul primar (după M. Oprean, 1975):
A - mugure de copil; B – mugure L – secţiune transversală prin lăstarul purtător;
principal al viitorului ochi de iarnă pf – secţiune transversală prin peţiolul frunzei;
1 - mugurele mare (mugure de copil);
2 - mugurele mic;a şi b - catafilele comune;
a' şi b' - catafilele mugurelui mic

Ochiul de vară (fig. 4.18) provine din mugurele mai mic al ochiului
primar, este situat în axila frunzei, la baza copilului, la nodurile din partea
mijlocie şi bazală a lăstarului.
Ochiul de iarnă (fig. 4.19) provine din ochiul de vară şi se află situat la
nodurile coardei de un an sau ale copilului lemnificat, deasupra cicatricei rămase
de la căderea frunzei.
3. După existenţa şi durata stării de repaus, mugurii se clasifică în (după D.D.
Oprea, 1976; P. Galet, 1988):
− muguri fără stare de repaus (mugurii de copil);
− muguri cu stare de repaus, având perioadă determinată (mugurele
principal şi cei secundari din ochiul de iarnă);
− muguri cu stare de repaus, având durată nedeterminată (mugurii
dorminzi).
4. După gradul de fertilitate, mugurii pot fi fertili şi sterili.
5. După poziţia în ochiul de iarnă, se disting muguri principali, secundari şi
terţiari.
Dimensiuni. Mugurii de pe coarde, axilari şi coronari, au o lungime cuprinsă
între 2 şi 6 mm, în funcţie de soi: Riesling italian 3,4 - 4,3 mm, Cabernet Sauvignon
3,6 - 4,8 mm, Barbera 4,2 - 5,6 mm. La unul şi acelaşi soi, dimensiunile ochilor
variază şi cu poziţia lor pe coardă. Totdeauna, sunt mai mici şi mai slab formaţi ochii
48
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

de pe nodurile 1 şi 2 de la baza coardei şi cei dinspre vârf şi mai mari ochii situaţi
între aceste porţiuni.

Fig. 4.18 - Ochiul dormind de vară, Fig. 4.19 - Ochiul de iarnă în secţiune
secţiune longitudinală (după D.D. longitudinală (după D.D. Oprea,1976)
Oprea,1976) a -lăstar principal; b- copilul; a –coarda de un an; b- copil lemnificat;
c- mugurele principal; d, e – muguri c- mugurele principal; d – mugure secundar;
secundari; f- frunza lăstarului principal e- muguri terţiari f- cicatricea frunzei

Forma mugurilor axilari seamănă cu cea a unui con ceva mai gros imediat
deasupra bazei şi cu vârful uşor rotunjit. Mugurii coronari seamănă cu cei axilari, dar
sunt mai ascuţiţi.
Culoare. Mugurii de pe coarde au culoarea brună, iar cei de pe lăstari verde,
în diferite nuanţe până la brun (M. Oşlobeanu şi colab. 1980).
4.4.2. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA OCHIULUI DE IARNĂ
Ochiul de iarnă are rolul de a transfera peste iarnă, în stare de primordii,
organele vegetative şi generative (lăstarii, inflorescenţele) şi de a asigura reluarea
creşterii şi fructificării viţei de vie. Acesta are o structură complexă, fiind constituit,
în funcţie de poziţia sa pe coardă, de soi şi condiţiile agrotehnice din 3 - 7 - 9 muguri
în diferite stadii de diferenţiere morfologică (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).
La exterior, ochiul de iarnă prezintă nişte formaţiuni tari, groase,
împregnate cu suberină, numite solzi (catafile) care sunt glabre pe partea
superioară şi peroase pe cea interioară. Solzii, împreună cu perii care umplu întreg
spaţiul dintre muguri, asigură protecţia acestora împotriva frigului, a
traumatismelor şi a pierderilor de apă.
În interiorul acestui înveliş protector se află complexul mugural propriu-zis,
alcătuit dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri secundari şi 3 - 5 muguri terţiari.
Mugurele principal se află dispus în centrul ochiului de iarnă şi este cel
mai mare şi mai dezvoltat mugure, fiind alcătuit, după D.D. Oprea, (1976), dintr-un ax
49
M. MUSTEA

în formă de con cu vârful rotunjit şi baza fixată într-un ţesut comun tuturor
mugurilor care formează ochiul de iarnă. Acest ax este format din zone de culoare
mai închisă care alternează cu zone de culoare mai deschisă. Zonele închise
corespund nodurilor viitorului lăstar (ţesuturi mai dense), iar zonele mai deschise
corespund internodurilor (ţesuturi mai puţin dense). La nivelul zonelor mai închise
(nodurilor) se observă rudimente de frunze, care descresc ca mărime, de la baza spre
vârful axului. Începând cu nodul trei, patru sau cinci, opus rudimentelor de frunze, se
observă, în funcţie de soi, una, două sau trei primordii de inflorescenţe. Deasupra
nodurilor care poartă primordii de inflorescenţe, opus rudimentelor de frunze, apar
rudimente de cârcei şi, foarte rar, după câţiva cârcei, mai poate apărea o
inflorescenţă. În axila rudimentelor foliare mai evoluate, situate mai spre baza
axului, se pot observa primordiile mugurilor axilari. Vârful axului este ocupat de
meristemul apical (conul de creştere). Un mugure principal poate avea formate, până
la intrarea în repaus, 7 - 15 noduri, tot atâtea primordii de frunze şi 1 - 3 primordii de
inflorescenţe. Se poate spune deci că mugurele, prin modul său de alcătuire,
reprezintă un lăstar în miniatură.
Mugurele principal al ochiului de iarnă este cel mai sensibil la acţiunea
factorilor nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea, este primul
distrus; în condiţii favorabile de mediu acesta porneşte primul în vegetaţie şi
formează un lăstar principal.
Mugurii secundari (laterali sau de înlocuire) sunt, de regulă, doi, rar mai
mulţi, dispuşi la baza mugurelui principal; au o alcătuire asemănătoare mugurelui
principal, dar o dimensiune mai redusă, sunt mai puţin evoluaţi (prezintă numai 4 - 6
primordii de frunze), ceva mai puţin sensibili la condiţiile nefavorabile de mediu şi
pornesc în vegetaţie mai târziu şi numai dacă mugurele principal este distrus,
formând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce pot avea 1 - 2 inflorescenţe,
mai reduse ca mărime. Uneori, unul din mugurii secundari se dezvoltă paralel cu
lăstarul principal, astfel încât la acelaşi nod se pot întâlni doi lăstari gemeni. La unele
soiuri (Riesling italian, Fetească regală etc.), mugurii secundari prezintă o fertilitate
ridicată (Gh. Constantinescu şi colab., 1968).
Mugurii terţiari, în număr de 3 - 5, se află dispuşi la baza mugurilor
secundari, sunt abia schiţaţi în ochiul de iarnă şi au forma unor mici excrescenţe sau
rudimente (cu cel mult 1 - 2 primordii de frunze); aceştia prezintă cea mai mică
sensibilitate faţă de factorii externi nefavorabili (sunt distruşi, de regulă, odată cu
lemnul) şi cea mai mică excitabilitate. Ei pornesc în vegetaţie numai în condiţii
speciale (tăieri de regenarare parţiale sau totale, sarcină de rod mult prea mică faţă de
cea normală etc.). Lăstarii porniţi din aceşti muguri au dimensiuni şi mai mici şi sunt
de regulă, sterili.
Faptele arată că mugurele principal din ochiul de iarnă are o fertilitate mai
ridicată decât a celor secundari, iar aceştia decât a celor terţiari, care sunt, practic,
sterili. Rezultă, astfel, că producţia viticolă se sprijină, în primul rînd, pe existenţa şi
starea de sănătate a mugurelui principal din ochiul de iarnă şi numai în al doilea rând

50
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

pe mugurii secundari şi, practic, deloc pe cei terţiari, de aceea, atenţia viticultorilor
trebuie să se îndrepte în cea mai mare măsură, asupra mugurelui principal.
4.4.3. CICLUL BIOLOGIC DE EVOLUŢIE A MUGURILOR LA
VIŢA DE VIE
Primăvara, dintre mugurii ochiului de iarnă, porneşte în vegetaţie, de obicei,
numai cel principal (fig. 4.20). În cazul în care acesta este distrus, va porni în
vegetaţie un mugure secundar (cel mai dezvoltat), care va forma un lăstar de
înlocuire.
După pornirea
lăstarului (principal
sau secundar) în
vegetaţie, mugurele
terminal al acestuia
începe să producă
organe vegetative.
Iniţial, în axila
frunzei, se formează
un mugure, iar într-un
stadiu timpuriu, când
frunza are dimensiunea
de 0,5 - 1 cm şi primul
mugure şi-a format 3 -
5 primordii de frunze,
la baza acestuia îşi face
Fig. 4.20 - Ciclul biologic de evoluţie a mugurilor la viţa de vie apariţia încă un
(după Gh. Constantinescu, 1970) mugure. Aceşti doi
muguri, protejaţi de două catafile comune şi dispuşi imediat sub meristemul apical,
formează ochiul primar. Mugurele mare din ochiul primar, aflat sub catafila mică,
poartă numele de mugure de copil, iar elementele sale morfologice sunt dispuse
într-un plan perpendicular faţă de cele ale lăstarului purtător. Acest mugure are o
creştere rapidă, fără perioadă de repaus şi după circa 25 - 30 zile de la formare, poate
porni în vegetaţie, dând naştere unui copil (J. Branas, 1957). Mugurele mic din ochiul
primar îşi continuă evoluţia intramugurală, formează noi rudimente de noduri,
internoduri, frunze şi inflorescenţe, iar la baza sa îşi fac apariţia unul sau doi muguri
secundari, iar într-o etapă avansată, la baza acestora, încep să se formeze mugurii
terţiari. Acest complex mugural, format dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri
secundari şi muguri terţiari, alcătuieşte ochiul de vară, care se află situat la subsoara
frunzei şi baza copilului de pe toată lungimea lăstarului, cu excepţia nodurilor din
apropierea meristemului apical, unde se află ochiul primar.

51
M. MUSTEA

Ochiul de vară îşi continuă evoluţia, intră în repaus odată cu maturarea


lemnului, iar după căderea frunzelor devine ochi de iarnă.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie activă, în condiţiile climatului temperat,
complexul meristematic apical nu intră în stare de repaus şi nu se transformă în
mugure apical prevăzut cu catafile şi alte elemente care să-l protejeze de factorii
externi nefavorabili, astfel încât acesta, precum şi toţi mugurii axilari situaţi pe
segmentul de lăstar în fază erbacee, sunt surprinşi de temperaturile scăzute din
perioada toamnă - iarnă şi sunt, astfel, eliminaţi din ciclul biologic (D.D. Oprea şi
Constanţa Oprea, 1975).
Reluarea ciclului de vegetaţie se face în primăvara anului următor, pe seama
mugurilor axilari.
Mugurii din ochiul de iarnă care nu pornesc în vegetaţie (secundari şi
terţiari) rămân în stare latentă la baza lăstarului, apoi a coardei, fiind dispuşi
înprejurul acesteia şi formează mugurii coronari, unghiulari, bazali sau de
încheietură şi, ulterior, mugurii dorminzi, muguri care constituie o rezervă
meristematică, la care se face apel atunci când mugurii axilari sunt distruşi, sau
numărul lor este insuficient (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989).

4.5. FRUNZA
Frunza este un organ lateral al tulpinii, cu simetrie bilaterală, structură
dorsoventrală, creştere limitată, durată relativ scurtă de viaţă, care se inseră la
nodurile tulpinilor şi ramurilor.
Ontogenetic, frunzele se dezvoltă pe seama meristemului apical al tulpinii,
primordiile foliare apar acropetal în lungul apexului.
Dispunerea frunzelor pe lăstar se face altern, distih (după formula 1/2), cu
excepţia lăstarilor embrionari, la care primele 4-11 frunze (până la primul cârcel)
sunt dispuse după formula 2/5.
Morfologia frunzei. Frunza la viţa de vie este simplă, completă, alcătuită
din limb, peţiol şi teacă. La baza frunzei există două stipele caduce.
Limbul (lamina) este partea lăţită a frunzei, cea mai importantă, deoarece
realizează funcţiile specifice şi întruneşte caracterele cele mai importante, folosite
în ampelografie. Punctul de legătură între peţiol şi teacă se numeşte punct
peţiolar. Limbul prezintă o nervaţiune palmată, formată din cinci nervuri
principale (fig. 4.21): nervura mediană (N1), care se află în prelungirea peţiolului,
două nervuri laterale superioare (N2) şi două nervuri laterale inferioare (N3), toate
având ca origine punctul peţiolar. Ramificarea nervurilor principale se face după
tipul penat, cu formarea nervurilor secundare şi terţiare etc., ultimele ramificaţii se
anastomozează, formând o reţea densă.
Între nervurile principale se observă nişte intrânduri, numite sinusuri
laterale, care pot fi superioare (între N1 şi N2) şi inferioare (între N2 şi N3), şi o
deschidere în zona punctului peţiolar, numită sinus peţiolar.
Porţiunea de limb delimitată de două sinusuri poartă numele de lob,
deosebindu-se: lobul median, delimitat de sinusurile laterale superioare, lobi
52
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

laterali superiori, situaţi între sinusurile laterale superioare şi inferioare, şi lobi


laterali inferiori, aflaţi între sinusurile laterale inferioare şi sinusul peţiolar.
Limbul prezintă caractere
specifice soiului, care fac obiectul
ampelografiei. Cele mai importante
sunt: mărimea, forma, lobia, forma şi
adâncimea sinusurilor, dinţatura,
culoarea şi aspectul, perozitatea etc.
După mărime (exprimată, de
obicei, ca lungime, măsurată între
punctul peţiolar şi vârful
mucronului), limbul este mic, când
are sub 10 cm (Traminer, Pinot),
mijlociu, când are 10-15 cm
(majoritatea soiurilor: Fetească
regală, Chasselas doré), mare, când
are 15-20 cm (Ceauş, Dodrelabi),
foarte mare, când are peste 20 cm
(Riparia gloire).
Forma limbului, dată de
Fig. 4.21 – Frunza la viţa de vie: l – limb; raportul dintre lungime şi lăţime şi
p – peţiol; t – teacă; l.m. – lob median;
l.s. – lob lateral superior; l.i. – lob lateral
valoarea unghiurilor dintre nervurile
inferior; m – mucron; n.m.(N1) – nervura principale, poate fi orbiculară,
mediană; n.l.s. (N2) – nervura laterală reniformă, cordiformă, cuneiformă şi
superioară; n.l.i (N3) – nervura laterală pentagonală.
inferioară; s.l.s. – sinus lateral superior; În funcţie de numărul de lobi
s.l.i. – sinus lateral inferior;
s.p. – sinus peţiolar (de sinusuri laterale) pe care îi
prezintă, limbul poate fi: întreg
(Crâmpoşie), trilobat (Afuz Ali), pentalobat (Fetească albă), septalobat (Ceauş) şi
multilobat (Chasselas cioutat).
Forma sinusurilor. Sinusurile pot fi închise şi deschise. Sinusurile deschise
pot avea formă de V (superficiale), U sau liră, iar cele închise pot fi complet
închise (lobii acoperă complet sinusul) sau elipsoidale, ovoidale, circulare,
triunghiulare.
Marginea limbului poate fi dinţată, când dinţii sunt mici, ascuţiţi,
perpendiculari pe limb (Aligoté), serată, când dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre
vârful limbului (majoritatea soiurilor) şi crenată, când dinţii au vârful rotunjit şi
sunt situaţi perpendicular pe limb.
Dinţii pot avea o succesiune regulată, de obicei grupaţi câte 2-3 (Muscat de
Hamburg), sau neregulată (Cadarcă), pot avea aceeaşi culoare cu limbul sau o
nuanţă uşor gălbuie, mai ales spre vârf (soiurile aromate). Dinţii situaţi în vârful

53
M. MUSTEA

nervurilor principale (lobilor) sunt mai mari, poartă numele de mucroni şi sunt
caracteristici soiurilor.
Culoarea limbului este verde cu diferite nuanţe, mai închisă pe partea
superioară şi mai deschisă pe cea inferioară. Toamna, frunzele soiurilor „albe“
capătă o culoare galbenă-ruginie, ale celor roşii o culoare roşietică cu diferite
intensităţi, iar la soiurile tinctoriale (Alicante Bouschet), atât frunzele, cât şi
lăstarii se colorează în roşu-violaceu intens.
Limbul prezintă, în special pe partea inferioară, peri, în funcţie de prezenţa,
desimea, lungimea, rigiditatea lor, limbul poate fi: glabru, scămos, pufos, catifelat
sau pâslos.
Peţiolul este partea care susţine, asigură legătura între limb şi tulpină,
orientează limbul spre lumină, amortizează şocul mecanic produs de diferiţi
factori; are lungime şi grosime variabile şi o formă semicirculară, cu o adâncitură
longitudinală în formă de jgheab pe faţa dinspre lăstar. Peţiolul are culoarea verde
cu nuanţe roşietice şi vineţii şi poate forma cu limbul un unghi obtuz, drept sau
ascuţit, rareori, peţiolul se află în continuarea limbului.
Teaca reprezintă partea lăţită, umflată de la baza peţiolului, prin care
frunza se inseră pe lăstar în dreptul nodului. Teaca poate acoperi ½ sau 2/3 din
circumferinţa lăstarului, în funcţie de specie şi soi.
La baza frunzei se află două stipele, de regulă slab dezvoltate şi caduce.
Anatomia frunzei. Structura frunzei la viţa de vie este de tip bifacial,
formată din epidermă şi mezofil.
Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule, care se dispun de jur
împrejurul mezofilului, alcătuind o epidermă superioară şi una inferioară (fig. 4.22).

Fig. 4.22 – Structura frunzei la Vitis vinifera, soiul Coarnă neagră:


ep – epidermă (s – superioară, i - inferioară); ţp – ţesut palisadic;
ţl – ţesut lacunos; ţm – ţesut mecanic; r – celulă cu rafide;

54
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

st – stomată; lm – lemn; lb – liber; fc – fascicul conducător

Epiderma superioară este formată din celule tabulare, turtite tangenţial,


strâns unite între ele, cu pereţii externi uşor bombaţi şi cutinizaţi. Epiderma
superioară nu prezintă stomate, sau acestea sunt în număr foarte mic ( D.D. Oprea,
1965).
Epiderma inferioară, formată din celule mai mici, cu cuticula mai subţire,
comparativ cu epiderma superioară, este prevăzută cu stomate de tip anomocitic,
în număr de 150-300/mm2, în funcţie de specie şi soi (mai multe la viţele
americane decât la cele europene). În celulele epidermice se pot acumula pigmenţi
antocianici, taninuri sau pigmenţi carotenoizi, care dau toamna coloritul specific
frunzelor. Pe epiderma inferioară se găsesc perii unicelulari sau pluricelulari.
Mezofilul cuprinde parenchimul asimilator, fascicule conducătoare şi ţesut
mecanic. Parenchimul asimilator este format din ţesutul palisadic şi ţesutul
lacunos.
Ţesutul palisadic este situat sub epiderma superioară, format dintr-un strat
de celule cilindrice, înguste şi lungi, dispuse perpendicular pe faţa superioară a
limbului, cu spaţii intercelulare mici, bogate în cloroplaste.
Ţesutul lacunos este situat între ţesutul palisadic şi epiderma inferioară,
alcătuit din 4-6 straturi de celule parenchimatice de forme variate, care conţin
cloroplaste şi formează între ele spaţii aerifere.
Ţesutul conducător, prezent la nivelul nervurilor, este format din fascicule
de tip colateral, floemul fiind orientat spre epiderma inferioară şi xilemul spre cea
superioară, însoţit de ţesut mecanic (colenchim unghiular), mai dezvoltat la
nervurile principale.

4.6. CÂRCEII
Cârceii sunt organe de agăţare inserate pe lăstar în dreptul nodurilor, opus
frunzelor, având aceeaşi origine cu inflorescenţele. Iniţial, cârceii au o consistenţă
erbacee, iar în momentul în care întâlnesc un suport se înfăşoară în jurul acestuia,
crescând mai încet pe partea de contact şi mai repede pe partea opusă şi se
lignifică, în caz contrar se usucă şi cad.
Primele 1-4 noduri (la lăstarii vegetativi) sau primele 4-11 noduri (la
lăstarii generativi) sunt lipsite de cârcei, după care aceştia pot fi dispuşi: continuu
(la fiecare nod), ca la Vitis labrusca, discontinuu uniform (după două noduri cu
cârcel urmează un nod fără cârcel), caracteristic speciei Vitis vinifera, şi discontinuu
neuniform (după mai multe noduri cu cârcel urmează unul sau mai multe noduri
fără cârcel), situaţie întâlnită la hibrizii dintre Vitis vinifera şi Vitis labrusca.

55
M. MUSTEA

Cârceii pot fi simpli (fără ramificaţii), la secţia Muscadinia, sau cu două,


uneori trei ramificaţii la Vitis vinifera.

4.7. INFLORESCENŢA
Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţă, care este un racem
compus de dichazii. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii
principali (uneori mugurii secundari), începând cu nodul 3-5, opus frunzelor,
având dispoziţie şi origine similare cârceilor. Pe un lăstar se formează 1-5 (de cele
mai multe ori două) inflorescenţe, în funcţie de soi.
Formarea inflorescenţelor parcurge două etape: prima intramugurală,
durează de la formarea mugurelui până în primăvara anului următor, în care se
formează primordiile de inflorescenţă (rahisul şi ramificaţiile acestuia) şi a doua
extramugurală, după pornirea mugurelui în vegetaţie, în care se dezvoltă scheletul
inflorescenţei şi se formează florile. O inflorescenţă este complet formată înainte de
înflorit, fiind alcătuită din (fig. 4.23): peduncul, ramificaţii de diferite ordine şi flori.
Pedunculul reprezintă porţiunea
cuprinsă între inserţia pe lăstar şi prima
ramificaţie. Pedunculul este mai mult sau mai
puţin cilindric, variabil ca lungime, de culoare
verde sau roşu cu diferite nuanţe, glabru sau
pufos. Pe lungimea sa se observă un nod,
unde uneori se formează un cârcel şi de unde
se poate rupe uşor inflorescenţa sau
strugurele.
Rahisul sau axul inflorescenţei se află
în prelungirea pedunculului. Prima
ramificaţie apărută pe rahis este mai lungă,
uneori mai dezvoltată şi poartă numele de
aripă. La unele soiuri, a doua şi chiar a treia
ramificaţie, ia aspect de aripă. Următoarele
Fig. 4.23 – Alcătuirea inflorescenţei: două ramificaţii sunt dispuse opus pe rahis, la
A – peduncul, B – ramificaţie sub acelaşi nivel sau la niveluri apropiate;
formă de cârcel; C – rahis;
D – ramificaţie de ordinul I;
următoarele două ramificaţii sunt dispuse, de
E – ramificaţie de ordinul II; asemenea, opus, dar în plan perpendicular
F – ramificaţie de ordinul III; faţă de perechea anterioară. Dispunerea în
G – acin floral; H – buton floral continuare a ramificaţiilor de ordinul I pe
rahis se face obişnuit în spirală, uneori în verticil. La unele soiuri (Selection
Carriere, Bakator), ramificaţiile sunt dispuse de la început în spirală. La Aramon,
după primele ramificaţii aşezate în spirală, se observă dispunerea în verticil.

56
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pe ramificaţiile de ordinul I se află ramificaţiile de ordinul II (dispuse, de


regulă, în spirală), iar pe acestea pedicelii florali (ramificaţii de ordinul III).
Florile sunt grupate câte 3-5 la un loc, grupare numită acin.
O inflorescenţă conţine un număr variabil de flori, în funcţie de soi,
condiţiile climatice, tehnologie etc.; în medie, într-o inflorescenţă sunt 100-400
flori, numărul acestora putând ajunge până la 1000, uneori mai mult (D.D. Oprea,
1965).
După lungime, inflorescenţele pot fi: foarte mici (sub 6 cm), mici (între 6 şi
10 cm), mijlocii (10-18 cm), mari (18-24 cm) şi foarte mari (peste 24 cm).
Forma inflorescenţelor poate fi: cilindrică, cilindro-conică, conică sau
rămuroasă.

4.8. FLOAREA
Floarea de viţă de vie este mică (3-5 mm), actinomorfă, de culoare verzuie,
hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetraciclică şi cuprinde
următoarele părţi componente: pedicelul, receptaculul, caliciul, corola, androceul
şi gineceul (fig. 4.24).
Pedicelul este subţire, verde, de
2-4 mm lungime. Către vârf, pedicelul
se lăţeşte şi formează receptaculul sau
axul florii, pe care se inseră celelalte
elemente ale florii, dispuse în verticile.
Caliciul este alcătuit din cinci
rudimente de sepale, verzi, sub forma
unor dinţişori. La viţa de vie, rolul
protector îl are corola, caliciul fiind
atrofiat. Între caliciu şi corolă se află
discul nectarifer inferior, format din
cinci glande nectarifere, cu aspectul
unui guleraş.
Corola este dialipetală, alcătuită,
Fig. 4.24 – Schema florii la Vitis vinifera: de regulă, din cinci petale de culoare
p – pedicel; r – receptacul; s – sepale;
d.i. – disc inferior; c – corola; verde-gălbuie, dispuse altern cu
st – stamină; d.s. – disc superior; sepalele. Petalele rămân sudate la vârf,
g - gineceu se desprind de receptacul datorită
presiunii exercitate de stamine şi cad sub forma unei scufii sau capişon. La unele
soiuri (Braghină), florile se deschid în formă de stea prin desprinderea de la vârf a
petalelor.
Androceul este format din cinci stamine libere (dialistemon), dispuse pe un
singur verticil (haplostemon), în faţa petalelor (epipetal). Staminele au filamentele
filiforme, incolore, mai subţiri către bază şi vârf şi mai groase la mijloc, cu
anterele prinse în treimea mijlocie. Anterele sunt introrse, iar la maturitate se
57
M. MUSTEA

deschid prin linii longitudinale. Lungimea staminelor variază între 1,5 şi 5 mm


(Gh. Constantinescu şi colab., 1970).
Până la deschiderea florilor, staminele sunt aplecate de-a lungul gineceului,
încât anterele ocupă spaţiul dintre stigmat şi ovar. După desprinderea corolei,
staminele se destind, filamentele se înclină spre exterior cu 450, iar anterele se
rotesc cu 1800, devenind extrorse.
Gineceul (pistilul) este bicarpelar sincarp, format din ovar, stil şi stigmat.
Ovarul poate fi piriform, oval, tronconic sau cilindric; prezintă, de regulă, două
loje, în fiecare lojă aflându-se câte două ovule anatrope-apotrope ascendente,
prevăzute cu două integumente. La viţa de vie se întâlnesc şi cazuri de ovare tri
ori pluriloculare, cu 4-6-8 ovule (Gh. Constantinescu şi colab., 1970). Lungimea
ovarului oscilează între 1,5 şi 3 mm. Raportul dintre lungimea staminelor şi
lungimea ovarului poate fi utilizat la deosebirea soiurilor autofertile de cele
autosterile. Astfel, la soiurile autofertile, gineceul este, în general, mai scurt decât
staminele, iar la cele autosterile este egal sau mai lung decât staminele. Stilul se
află în prelungirea ovarului şi poate fi scurt (Ceauş), lung şi subţire (Cadarcă) sau
chiar poate lipsi. Stigmatul este capitat sau format din doi lobi puţin distincţi,
prevăzuţi cu papile, care secretă timp de 2-5 zile un lichid zaharos, care
stimulează germinarea grăunciorilor de polen, reţinuţi de papile.
Între gineceu şi androceu se află discul nectarifer superior, alcătuit din cinci
glande nectarifere, galbene-portocalii. În perioada înfloritului, aceste glande
secretă uleiuri eterice, ce atrag insectele.
În funcţie de caracterele morfologice şi modul de polenizare, la Vitis vinifera
se pot deosebi mai multe tipuri de flori (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985) (fig. 4.25).
Flori hermafrodite normale. Aceste flori au atât androceul, cât şi gineceul
normal dezvoltate, cu staminele egale, sau mai lungi decât pistilul, care, după
înflorit, se înclină către exterior cu circa 450. Corola este formată din cinci petale
unite la vârf, care cad împreună sub forma unei scufii. Polenizarea se face cu
polen propriu (autopolenizare). Soiurile cu astfel de flori sunt autofertile şi pot fi
cultivate în plantaţii pure. Astfel de flori prezintă cea mai mare parte a soiurilor de
viţă de vie.
Flori hermafrodite funcţional femele prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât gineceul şi, după căderea corolei,
filamentele se recurbează către bază, luînd o poziţie inferioară pistilului, polenul
produs de anterele acestor flori este steril. Soiurile cu astfel de flori sunt
autosterile (Braghină, Bicane, Coarnă albă etc.); pentru a fructifica trebuie
cultivate în amestec (sortiment biologic) cu soiuri cu polen fertil, abundent şi
înflorire simultană. Soiurile folosite ca polenizator este bine să fie din aceeaşi
direcţie de producţie (struguri cu caracteristici asemănătoare) cu soiul de bază.
Flori hermafrodite funcţional mascule prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar ovarul este slab dezvoltat, rudimentar. Staminele sunt normal
dezvoltate, cu polen fertil. Soiurile cu astfel de flori sunt autosterile, nu pot

58
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

fructifica şi sunt întâlnite, de regulă, la portaltoi (Riparia gloire, Riparia x


Rupestris 3306 etc.).
Flori unisexuat femele
prezintă numai gineceu, normal
dezvoltat, lipsind complet
androceul. Astfel de flori sunt mai
rar întâlnite, fiind semnalate la
soiul Mourvedre şi la un biotip de
Galbenă de Odobeşti.
Flori unisexuat mascule
prezintă numai androceu, normal
dezvoltat, lipsind complet gineceul.
Astfel de flori au fost semnalate la
unele soiuri folosite ca portaltoi:
Aramon x Rupestris Ganzin 1, un
biotip de Riparia gloire.

Polenul. Granulul de polen


prezintă un înveliş extern (exina) şi
unul intern (intina), care alcătuiesc
Fig. 4.25 – Principalele tipuri de flori la Vitis sporoderma. Suprafaţa sporodermei
vinifera: a – hermafrodite normale; este reticulat-ornată. Intina
b – funcţional femele; c – funcţional mascule;
d – unisexuat femele; e – unisexuat mascule delimitează conţinutul
protoplasmatic, în care se află un
nucleu mai mare (vegetativ) şi unul mai mic (generativ), care, împreună cu
citoplasma din jur, formează o celulă vegetativă şi una generativă.
Granulele de polen la genul Vitis au o culoare gălbuie şi forme diferite. Mai
frecventă este forma elipsoidală, asemănătoare cu un bob de grâu (cu un diametru
polar de 16-35  şi ecuatorial de 10-15). Mai rar întâlnite sunt formele
sferoidale, de cupă de ghindă, triunghiulară etc. (D.D.Oprea, 1976). Forma
elipsoidală este specifică polenului fertil, întâlnit la florile hermafrodite normale,
hermafrodite funcţional mascule şi unisexuat mascule; celelalte forme de polen
sunt specifice polenului steril de la florile hermafrodite funcţional femele.
Granulul de polen fertil este prevăzut cu trei şanţuri longitudinale
(interpolare) numite colpi, în fiecare dintre acestea se află câte un por germinativ,
prin care apare, în procesul de germinare, tubul polenic. Polenul steril este lipsit
de colpi şi pori germinativi.

59
M. MUSTEA

4.9. STRUGURII
Fructul, la viţa de vie, este compus din totalitatea bacelor formate prin
dezvoltarea ovarelor florilor ce alcătuiesc inflorescenţa şi se numeşte strugure.
Strugurii sunt formaţi din ciorchine şi bace.
Ciorchinele rezultă din scheletul inflorescenţei şi este compus din:
peduncul, rahis şi ramificaţiile de diferite ordine.
Pedunculul are o lungime variabilă, de la 2,5 cm (Fetească albă) până la 7-8
cm (Afuz-Ali). La maturitatea deplină a strugurilor, pedunculul poate fi lignificat
(Aligoté), semilignificat (Coarnă neagră), sau erbaceu (Kiş Miş).
Rahisul sau axul strugurelui se află în continuarea pedunculului şi poartă
ramificaţii de diferite ordine, pe care se inseră pedicelele boabelor. Pedicelele au
lungimea cuprinsă între 6 şi 20 mm (mai scurte la soiurile pentru vin şi mai lungi
la soiurile pentru masă), culoarea verde, verde-cafenie sau roşie. În vârful
pedicelelor se află bureletul, rezultat prin creşterea dimensiunilor receptaculului
floral. Forma, mărimea şi culoarea bureletului pot fi caracteristice pentru unele
soiuri.
Strugurii reprezintă al doilea organ ca importanţă (după frunză), utilizat în
ampelografie, datorită caracterelor morfologice: mărimea, forma, densitatea
boabelor etc.
Mărimea strugurilor se apreciază după lungime şi greutate, variază cu soiul,
condiţiile climatice şi tehnologia aplicată. Din acest punct de vedere, strugurii pot
fi: foarte mici (sub 6 cm lungime şi 50 g greutate), mici (6-10 cm lungime şi 50-
100 g greutate), mijlocii (10-18 cm lungime şi 100-250 g greutate), mari (18-24
cm lungime şi 250-500 g greutate) şi foarte mari (peste 25 cm lungime şi peste
500 g greutate).
Forma strugurilor este dată de raportul dintre lungimea ramificaţiilor
secundare formate pe rahis şi poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică sau
rămuroasă.
După aşezarea boabelor pe ciorchine, strugurii pot fi: foarte denşi (bătuţi),
când boabele se deformează, denşi, când boabele se ating fără a se deforma, rari
(lacşi) şi foarte rari.
Baca (fig. 4.26) ia naştere prin dezvoltarea ovarelor; se prinde de burelet
prin intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase. Când baca se
desprinde de burelet, la majoritatea soiurilor rămâne o „pensulă“ din fascicul.
Gradul de rezistenţă la desprindere a boabelor de burelet prezintă
importanţă, mai ales la soiurile de struguri pentru masă.
Urma lăsată de stil şi stigmat pe suprafaţa bobului poartă numele de punct
pistilar.

60
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Baca prezintă, în secţiune transversală, trei zone anatomice distincte:


epicarpul, mezocarpul şi endocarpul, care împreună formează pericarpul sau
peretele fructului, ce protejează la interior 1-4 seminţe.
Epicarpul este
unistratificat, format din
celule mari, cu pereţii
externi cutinizaţi şi
cerificaţi. Sub epicarp
urmează câteva straturi de
celule cu pereţii
colenchimatizaţi, alcătuind
Fig. 4.26 – Fructul la viţa de vie: a – punct pistilar; hipocarpul, în care se
b – fascicul vascular; c – seminţe; d – endocarp; acumulează pigmenţi
e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp; antocianici, substanţe
h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l - pedicel aromate şi taninuri.
Hipocarpul împreună cu epicarpul alcătuiesc pieliţa bobului. Prin consistenţă şi
elasticitate, pieliţa caracterizează diferitele soiuri, în ceea ce priveşte rezistenţa
boabelor la fisurare, transport şi păstrare.
Mezocarpul constituie partea cea mai importantă (groasă) a bobului. Este
format din mai multe straturi de celule mari, alungite radiar, cu pereţii subţiri şi
vacuolă mare, sucul acesteia conţinând glucide, acizi organici, săruri minerale şi
vitamine. La soiurile pentru strugurii de vin, membranele celulelor mezocarpului
se subţiază tot mai mult şi chiar se resorb, uşurând extragerea mustului.
Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului, alcătuit din unul sau
două rânduri de celule alungite tangenţial, conţinând numeroase cristale (macle)
minerale la fructul tânăr. Către maturitate, pereţii celulelor endocarpice se gelifică
şi se confundă cu mezocarpul.
Baca (bobul) prezintă, de asemenea, caractere morfologice specifice
soiurilor folosite în ampelografie: mărime, formă, culoare, consistenţa pulpei,
gustul etc.
Mărimea boabelor se exprimă prin lungime (măsurată între cei doi poli),
prin masa unui bob, respectiv a 100 boabe, sau prin numărul de boabe dintr-un
kilogram. Se consideră boabe foarte mici cele cu lungimea sub 6 mm; mici, cele
de 6-12 mm; mijlocii, cele de 12-18 mm; mari, cele de 18-24 mm şi foarte mari,
cele cu lungimea peste 24 mm.
După greutate boabele se clasifică astfel: foarte mici, când greutatea unui
bob este mai mică de 1 g, mici (1,1-1,9 g), mijlocii (2,0-3,5 g), mari (3,6-4,9 g) şi
foarte mari (peste 5 g) (Şt. Oprea, 2001).
Forma boabelor este dată de raportul dintre lungime şi lăţime, precum şi de
punctul de pe diametrul mare, unde bobul are cea mai mare grosime, şi poate fi
discoidală (Băbească neagră), sferică (Chasselas doré), elipsoidală (Muscat de

61
M. MUSTEA

Hamburg), ovoidală (Coarnă neagră), obovoidală (Muscat de Alexandria),


cilindrică (Afuz Ali).
Culoarea boabelor este verde până la pârgă, după care se schimbă şi devine
tipică soiului la maturitatea deplină: alb-gălbuie (Plăvaie), verde-gălbuie (Creaţă
de Banat), galben-verzuie (Fetească albă), galben-aurie (Chasselas doré), gri
(Pinot gris), roz (Traminer roz), roşie (Cardinal, Roşioară), neagră cu nuanţe de
violet sau albastru (Fetească neagră). Pigmenţii care dau culoarea soiurilor negre
se află în pieliţă, de unde sunt extraşi prin fermentarea pe tescovină, lipsind din
mezocarp. Unele soiuri pot prezenta pigmenţi antocianici şi în mezocarp, soiuri
numite „tinctoriale“ (Alicante Bouschet), caracteristica fiind general valabilă în
cazul hibrizilor direct producători.
Consistenţa bobului la maturitate poate fi: cărnoasă şi crocantă (majoritatea
soiurilor pentru struguri de masă), semicărnoasă (Chasselas doré), zemoasă
(soiurile pentru vin), mucilaginoasă (hibrizii direct producători).
Gustul boabelor este dulce-acrişor, asociat, uneori, cu un gust ierbos,
tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.

4.10. SĂMÂNŢA
Sămânţa la viţa de vie este dicotiledonată, de tip albuminat şi provine dintr-un
ovul anatrop-apotrop ascendent, în urma procesului de dublă fecundare. Într-o
bacă se formează 1-4 seminţe, rar mai multe. Sunt şi soiuri lipsite complet de
seminţe (soiuri apirene), fructele acestora dezvoltându-se partenocarpic sau
stenospermocarpic, fiind folosite la prepararea stafidelor (Corinth, Kiş Miş etc.).
Morfologic, la o sămânţă deosebim corpul şi rostrul sau ciocul (fig. 4.27).
Corpul seminţei
prezintă o faţă ventrală şi una
dorsală.
Faţa ventrală este relativ
plană şi orientată către centrul
bacei, pe care se observă rafa,
ca o proeminenţă filiformă,
reprezentând fasciculul
conducător al ovulului, care
pleacă din rostrul seminţei,
Fig. 4.27 – Sămânţa de Vitis vinifera: a – faţa parcurge longitudinal toată faţa
dorsală; b – sămânţa văzută din profil; c – faţa ventrală, depăşeşte partea
ventrală; rs – rostrul; d – chalază; s – silon; posterioară printr-un şănţuleţ,
e – striuri; r – rafeu; f - fosete numit silon, se continuă pe
partea dorsală, oprindu-se în dreptul chalazei. Tot pe faţa ventrală, de o parte şi de
alta a rafei, se observă două adâncituri, numite fosete. Mărimea, forma,
adâncimea şi culoarea acestora variază în funcţie de soi.

62
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Faţa dorsală este uşor bombată şi orientată spre exteriorul bacei. Pe această
faţă se observă chalaza şi o porţiune de rafă, care se continuă de pe faţa ventrală.
Chalaza este punctul de la baza nucelei, unde fasciculul conducător se ramifică.
Chalaza poate fi evidentă sau slab conturată, de forma unui mamelon, disc, ori ca
o depresiune.
Rostrul reprezintă partea alungită şi îngustă a seminţei, fiind orientat spre
pedicelul bacei. Rostrul corespunde cu micropilul ovulului şi radicula seminţei;
are mărimi, culori şi forme diferite, putând fi uni sau bilobat.
Sămânţa este albuminată, bitegminată, formată din tegument seminal,
endosperm secundar (albumen) şi embrion.
Tegumentul cuprinde două părţi: partea externă (testa) şi partea internă
(tegmenul), fiecare din ele alcătuite din epidermă externă, zonă mijlocie şi
epidermă internă. Epiderma internă a testei formează stratul cornos, constituit din
celule cu aspect palisadic, cu pereţii puternic îngroşaţi (fig. 4.28).
Embrionul matur este mic, uşor
curbat, format din cotiledoane, gemulă
(muguraş), tigelă (axă hipocotilă) şi
radiculă. Endospermul (de tip celular)
păstrează forma generală a seminţei,
cuprinde celule poligonale, ce conţin
picături globulare de ulei şi grăuncioare
de aleuronă.
Forma, mărimea şi culoarea
seminţelor diferă în funcţie de gen,
specie, soi şi de condiţiile de mediu. La
soiurile speciei Vitis vinifera, seminţele
au dimensiuni mijlocii (5-8 mm lungime
şi 3-5 mm lăţime), sunt piriforme sau
elipsoidale, cu rostrul relativ lung.
Fig. 4.28 – Secţiune longitudinală prin Suprafaţa tegumentului este netedă, mată,
sămânţa de Vitis vinifera: a – epiderma; dar poate fi şi alveolată, striată ori
b – ţesut parenchimatic subepidermic; rugoasă. La maturitatea deplină,
c – strat cornos; d – integument;
seminţele au culoarea brună sau cafenie
e – endosperm; f - embrion
cu diferite nuanţe.

63
M. MUSTEA

ECOLOGIA VIŢEI DE VIE

CAPITOLUL 5

Ecologia viticolă se ocupă cu studiul interacţiunii dintre factorii de mediu şi


viţa de vie, care are nevoie pentru o dezvoltare normală, armonioasă, de anumite
condiţii naturale.
Plantaţia viticolă şi condiţiile de mediu alcătuiesc o unitate, în cadrul căreia
interdependenţa şi condiţionarea reciprocă constituie o legitate, cu o influenţă mai
puternică dinspre mediu către organismele vegetale. Modificarea condiţiilor de
mediu determină schimbări în metabolism, în desfăşurarea proceselor de creştere
şi dezvoltare, cu influenţe pozitive sau negative asupra calităţii şi vitalităţii
plantelor (T. Martin, 1968).
Organismele vegetale şi animale (biocenoză), care ocupă un anumit areal,
şi factorii abiotici aferenţi (biotop) alcătuiesc ecosistemul.
Ecosistemul în care cel mai important element al biocenozei este viţa de vie
poartă numele de ecosistem viticol şi a fost definit (M. Oşlobeanu şi colab., 1980) ca
„unitatea funcţională a biosferei, creată şi controlată de om, în scopul obţinerii
unor producţii de struguri ridicate şi de calitate superioară“.
Ecosistemul viticol este alcătuit din patru subsisteme, biocenoza viticolă,
biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel social-economic (C. Ţârdea şi L. Dejeu,
1995), între care are loc un permanent schimb de energie şi substanţă, prin care se
realizează producţia viticolă.
În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural la
ecosistemul viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi la cel industrial, practicat
astăzi.
Ecosistemul viticol natural corespunde perioadei paleolitice (600.000-
10.000 î. Hr.), în care viţa de vie sălbatică (Vitis silvestris) făcea parte din
asociaţii silvice, fără nici o intervenţie din partea omului.
Ecosistemul viticol primitiv corespunde perioadei mezolitice (10.000-
5.500 î. Hr.), în care s-a realizat, pentru prima dată, trecerea la practicarea unei
viticulturi rudimentare.
Ecosistemul viticol tradiţional debutează în neolitic (acum circa 5.500 ani
î. Hr.) şi s-a menţinut până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu
atacul filoxerei.

64
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

În această perioadă s-au format marea majoritate a soiurilor locale de viţă


de vie, tehnicile culturale înregistrează un progres continuu (tăierea în uscat,
lucrările în verde, susţinerea pe suporţi artificiali, fertilizarea, protecţia
fitosanitară etc.), sunt perfecţionate uneltele de lucru.
Controlul omului în ecosistem este din ce în ce mai mare şi are drept
consecinţă creşterea producţiei de struguri şi a calităţii acesteia.
Ecosistemul viticol industrial îşi face apariţia în etapa postfiloxerică,
odată cu refacerea viticulturii pe baza viţelor altoite (după 1900, dar mai ales
după cel de-al doilea război mondial). În acest ecosistem sunt folosite pe scară
largă cuceririle tehnico-ştiinţifice (mecanizare, chimizare, soiuri ameliorate,
sisteme moderne de susţinere etc.), care conduc la intensivizarea treptată a
culturii viţei de vie (M. Oşlobanu şi colab., 1980; Şt. Oprea 2001) (fig. 5.1).

Fig. 5.1 – Schema ecosistemului viticol industrial (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980):
B1 – factori climatici; B2 – factori pedologici; B3 – factori orografici

În viticultura modernă, optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte


maximizarea producţiei, a calităţii şi a profitului, minimizarea costurilor şi a forţei
de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea
habitatului împotriva poluării.

5.1. BIOCENOZA VITICOLĂ


65
M. MUSTEA

Biocenoza viticolă (numită şi viticenoză) este reprezentată de plantaţia


viticolă, ca principal element, în conexiune directă cu toate organismele vii
aferente suprafeţei de cultură.
Comparativ cu biocenozele naturale, biocenoza viticolă este relativ mai
simplă, cuprinde un singur producător autotrof (viţa de vie), este vulnerabilă faţă
de condiţiile climatice, atacul de boli şi dăunători etc. şi mai puţin stabilă decât
omoloaga sa din flora spontană, iar pentru menţinerea echilibrului acesteia, omul
intervine prin subsistemul agrofitotehnic (soiuri noi, lucrări aplicate solului şi
plantei, combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizare, irigare etc.) şi subsistemul
social-economic (cunoştinţe ştiinţifice, bază energetică, materiale, combustibili).
Pe lângă plantaţia viticolă, biocenoza viticolă mai cuprinde o serie de
organisme, unele cu acţiune antagonică faţă de viţa de vie, împotriva cărora omul
trebuie să intervină prin anumite măsuri în ecosistem:
a. Specii de buruieni care concurează viţa de vie în ce priveşte rezervele de
apă şi hrană, frânându-i dezvoltarea şi care se combat prin măsuri agrotehnice şi
chimice;
b. Viruşi, bacterii, ciuperci, care produc viţei de vie diferite boli (mana,
făinarea, putregaiul cenuşiu etc.), unele dintre acestea pot produce, în anii
favorabili atacului, pagube deosebit de importante şi care sunt controlate, în
special, prin măsuri chimice;
c. Diferite insecte care se dezvoltă pe viţa de vie, dintre acestea filoxera
(Phylloxera vastatrix) a generat, după „introducerea“ ei în Europa, un dezastru al
viticulturii; împotriva acesteia s-a instituit altoirea soiurilor sensibile (europene)
pe portaltoi de origine americană, rezistenţi la acest dăunător, urmată de molia
strugurilor (Lobesia botrana), diferite specii de acarieni (Eryophis vitis,
Tetranycus sp. etc.), nematozi (Xiphinema sp.) etc.
În afară de speciile cu efecte negative asupra viţei de vie, biocenoza viticolă
mai cuprinde o serie de specii utile care, de regulă, se dezvoltă pe seama celor
dintîi şi le menţin la un plafon inferior de dăunare.
Chimizarea viticulturii, care implică utilizarea a numeroase produse de
sinteză (erbicide, fungicide, insecticide etc.), şi aplicarea unui număr mare de
tratamente au determinat reducerea şi chiar dispariţia speciilor utile din cadrul
biocenozei viticole, poluarea mediului; reziduurile depuse pe struguri se transmit
în must şi vin, cu efecte negative în final asupra organismului uman.
Menţinerea sub control a speciilor dăunătoare trebuie făcută cu mai multă
atenţie, prin stimularea dezvoltării speciilor utile şi aplicarea unor măsuri prin
care acestea să nu fie afectate (L. Dejeu şi colab., 1997).

66
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

5.2. BIOTOPUL
Biotopul cuprinde totalitatea condiţiilor de mediu natural în care creşte şi se
dezvoltă viţa de vie şi care pot fi grupate în: factori climatici, edafici, orografici
etc.
Factorii de biotop din cadrul ecosistemului viticol nu acţionează separat, ei
formează un complex de factori, care se condiţionează reciproc şi în virtutea
corelaţiei dintre plantă şi mediu limitează, stânjeneşte sau stimulează creşterea şi
dezvoltarea viţei de vie, ţinând cont de particularităţile biologice ale soiurilor
roditoare şi de portaltoi.
Cunoaşterea acestor factori permite identificarea acelor areale favorabile
culturii viţei de vie, unde cu cheltuieli minime se pot obţine rezultate economice
superioare şi o folosire eficientă a terenului.
5.2.1. FACTORII CLIMATICI
În cadrul climatului general (temperat continental, în cazul ţării noastre) se
disting următoarele unităţi caracteristice:
a. Macroclimatul sau climatul regional cuprinde o suprafaţă destul de
vastă, cu forme diferite de relief; indicatorii climatici prezintă valori relativ
diferite, datele care îl caracterizează provenind de la mai multe staţii
meteorologice.
b. Mesoclimatul sau topoclimatul, sau mai simplu spus climatul local
corespunde unei situaţii particulare a macroclimatului, cum ar fi, spre exemplu,
unul sau mai mulţi versanţi având aceeaşi orientare şi se poate caracteriza cu
datele provenite de la o singură staţie meteorologică. În anumite publicaţii
tehnice, mesoclimatul este adesea numit microclimat.
c. Microclimatul corespunde condiţiilor climatice care guvernează o
suprafaţă foarte redusă. Pentru viţa de vie, care este condusă în moduri diferite,
Carbonneau (1984), propune două tipuri de microclimat:
- un microclimat natural, corespunzător unei suprafeţe de 10-100 m2;
- un microclimat al plantei, la care indicatorii climatici sunt măsuraţi prin
aparate situate chiar pe plante.
Dintre factorii climatici interesează: radiaţia solară, lumina, temperatura,
umiditatea, curenţii de aer etc.
Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie, care ajunge la
suprafaţa solului; viţa de vie foloseşte atât efectul caloric, cât şi efectul luminos al
acesteia.
În podgoriile din ţara noastră, radiaţia globală (ca sumă dintre radiaţia
directă şi cea difuză) din perioada de vegetaţie (considerată de la începutul
dezmuguritului până la căderea frunzelor, convenţional între 1 aprilie şi 31
octombrie) oscilează între 85 Kcal/cm2, înregistrată în podgoriile din
Transilvania, până la 95 Kcal/cm2, înregistrată pe primele terase ale Dunării şi în
Dobrogea. Limita minimă pentru viţa de vie este considerată 80 Kcal/cm2.

67
M. MUSTEA

Energia radiantă, interceptată de aparatul foliar al viţei de vie, depinde de


latitudine, panta terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea
rândurilor, densitatea de plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal.
La activitatea fotosintetică participă numai radiaţiile cu lungimea de undă
cuprinsă între 0,7 şi 0,3 nm, iar dintre acestea 40-60 % sunt interceptate de
aparatul foliar al viţei de vie (I. Olteanu, 2000).
Valorile mai mari ale radiaţiei globale favorizează declanşarea mai timpurie
a dezmuguritului, parcurgerea mai rapidă a perioadei de vegetaţie, îmbunătăţeşte
gradul de maturare a lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor, iar pe măsura
reducerii intensităţii radiaţiei solare scade conţinutul mustului în zahăr şi creşte
aciditatea totală (Gh. Constantinescu şi Şt. Oprea, 1978).
Lumina. Viţa de vie este o plantă heliofilă, cu cerinţe mari faţă de lumină,
cu ajutorul căreia, în procesul de fotosinteză, sunt sintetizate substanţele organice.
Influenţa luminii se realizează prin intensitate, durată şi calitate.
Intensitatea luminii. Fotosinteza se realizează la nivel optim la o
intensitate a luminii de 30-50 mii de lucşi, caz în care lăstarii prezintă meritale
scurte şi groase, frunzele au mezofilul gros şi de culoare verde-intens. Fotosinteza
poate avea loc şi la intensităţi mai mici, de 15-17 mii de lucşi şi chiar de 1000
lucşi (pe timp noros), dacă temperatura mediului ambiant este corespunzătoare
(circa 20°C); dar în acest caz, fotosinteza este încetinită, creşterile sunt slabe,
butucii sunt sensibili la atacul bolilor şi dăunătorilor, producţiile sunt mici şi de
calitate inferioară, iar diferenţierea mugurilor este slabă. La peste 100000 de lucşi
stomatele se închid, blocându-se fotosinteza.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare se întreprind o serie de
măsuri: cultura viţei de vie pe versanţi însoriţi (expoziţie sudică, sud-estică sau
sud-vestică), orientarea rândurilor, acolo unde panta terenului permite, pe direcţia
N-S, dirijarea răsfirată a coardelor pe mijlocul de susţinere, aplicarea unor lucrări
şi operaţiuni în verde (dirijatul lăstarilor, plivit, copilit, cârnit etc.).
Durata luminii influenţează prin durata zilei şi suma orelor de strălucire a
soarelui.
În ceea ce priveşte durata zilei (fotoperiodism), speciile şi soiurile de viţă
de vie se grupează diferit, în funcţie de cea pe care acestea au asimilat-o în
filogenie, ţinându-se cont de locul de origine:
a. de zi lungă: soiurile de viţă roditoare din Proles occidentalis (ex. Pinot
gris);
b. de zi scurtă: soiurile de viţă roditoare din Proles orientalis (ex. Afuz
Ali), viţele americane (ex. Vitis rupestris);
c. neutrale: soiurile de viţă roditoare din Proles pontica (ex. Fetească albă).
Speciile şi soiurile de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă, sunt
influenţate în sensul prelungirii perioadei de vegetaţie, a întârzierii diferenţierii
mugurilor de rod, a unei maturări incomplete a lemnului etc. Aceleaşi influenţe
se înregistrează şi în cazul soiurilor de zi lungă, cultivate în condiţii de zi scurtă

68
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

(M. Oşlobeanu şi colab., 1980). Un exemplu de reacţie la lungimea zilei îl constituie


soiurile apirene, originare din zone cu zile scurte şi perioade lungi de vegetaţie, la
care, în condiţii de zile lungi şi perioadă scurtă de vegetaţie, creşterile sunt mult
intensificate, iar diferenţierea mugurilor este redusă şi întârziată. Astfel, soiul
Sultanină realizează producţii mici (4-6 t/ha), în condiţiile ţării noastre, faţă de
producţiile mari (20-30 t/ha), realizate în Iran, Cipru, Grecia, California etc.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de
strălucire a soarelui (insolaţie) din perioada de vegetaţie. Aceasta poate fi globală
(potenţială) sau reală.
Insolaţia globală (ig) arată durata potenţială de strălucire a soarelui dintr-un
areal de cultură dat, considerându-se, teoretic, că toate zilele din perioada de
vegetaţie sunt senine. Acest indicator înregistrează valori constante pentru o
anumită podgorie, şi variază doar în funcţie de latitudine.
Insolaţia reală (ir) rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a
soarelui din perioada de vegetaţie. În condiţiile ţării noastre aceasta este cuprinsă
între 1200 şi 1600 ore.
Cu ajutorul sumelor orelor de insolaţie sunt apreciate resursele de lumină
ale unui centru viticol, şi cerinţele specifice ale unui soi sau grup de soiuri.
Resursele de lumină ale unei podgorii pot fi apreciate şi prin Coeficientul
de insolaţie (Ci), definit ca media zilnică a orelor de strălucire a soarelui, care este
calculat ca raportul dintre suma orelor de insolaţie reală şi numărul de zile din
 ir
perioada de vegetaţie: C i = .
Nzv
Calitatea luminii este dată de categoria radiaţiilor din spectrul solar, care
acţionează asupra viţei de vie.
Radiaţiile ultraviolete stimulează asimilarea substanţelor azotoase şi a
vitaminei D şi, prin aceasta, creşterea lăstarilor cu meritale scurte şi groase.
Radiaţiile violete şi albastre favorizează formarea pigmenţilor antocianici,
carotenoizi (provitamina A) şi vitamina C, au importanţă în reacţia fotoperiodică a
diferitelor soiuri sau grupe de soiuri.
Radiaţiile galbene-portocalii determină alungirea şi etiolarea lăstarilor şi
slăbesc pigmentaţia antocianică a strugurilor.
Radiaţiile infraroşii inhibă asimilarea fosforului, determină etiolarea
lăstarilor şi chiar distrugerea pigmentului clorofilian, datorită temperaturilor
ridicate pe care le dezvoltă.
Cunoaşterea influenţei calităţii luminii are importanţă mai ales pentru
cultura în seră a soiurilor pentru struguri de masă şi pentru producerea
materialului săditor viticol în solarii.
Temperatura. Aceasta, împreună cu umiditatea, determină aria de
răspândire şi de cultură economică a viţei de vie pe glob, declanşarea şi
parcurgerea fenofazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei.

69
M. MUSTEA

Sursa principală de energie termică este soarele. La nivelul scoarţei terestre


radiaţia solară este transformată în energie calorică, care influenţează viţa de vie
atât prin nivelul temperaturii, cât şi prin durată.
Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viţei de
vie se disting praguri biologice inferioare şi superioare.
Pragurile biologice inferioare arată limita de la care este posibilă cultura
viţei de vie. Unul dintre aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C,
care practic delimitează arealul de cultură economică a viţei de vie, atât pe
latitudine, cât şi pe altitudine.
Rezultate deosebite se obţin, în special în cazul soiurilor pentru vinuri roşii
şi ale celor pentru struguri de masă, la medii anuale de peste 10°C.
În zona temperată a globului, datorită periodicităţii temperaturii, creşterea
şi dezvoltarea viţei de vie manifestă un caracter ciclic, deosebindu-se două
perioade distincte: perioada de repaus relativ şi perioada de vegetaţie activă.
Pentru trecerea viţei de vie de la perioada de repaus relativ la viaţa activă
este necesară depăşirea unui prag biologic inferior al temperaturii medii zilnice a
aerului, socotit convenţional de 10°C, numit „zero biologic“. În realitate,
fenomenele biologice se petrec peste şi sub 10°C, de aceea, noţiunea de „zero
biologic“ trebuie înlocuită cu cea de „zero de creştere“, deoarece fenomenele de
creştere încep şi se sfârşesc la şi sub 10°C. Acest prag biologic inferior este,
pentru soiurile care provin din Vitis vinifera, cuprins între 8-9°C (Fetească albă,
Coarnă neagră) şi 11-12°C (Braghină, Afuz Ali), pentru speciile de viţă
americane, folosite ca portaltoi (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis Berlandieri
etc.), de 6-8°C, iar pentru speciile asiatice, rezistente la ger (Vitis amurensis), de
4-6°C. Toamna, odată cu scăderea temperaturii sub acest prag, viţa de vie intră în
perioada de repaus relativ.
Perioada cuprinsă între pornirea în vegetaţie (desemnată prin plânsul viţei)
şi intrarea în repausul relativ (desemnată prin căderea frunzelor) este denumită
perioadă de vegetaţie, delimitată convenţional între 1 aprilie şi 31 octombrie.
Pentru ţara noastră, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 155 şi 160 zile
în Podişul Transilvaniei şi între 210 şi 220 zile pe Terasele Dunării.
În ceea ce priveşte soiurile cultivate, soiurile cu maturare timpurie necesită
un minimum de 160 zile, cele cu maturare mijlocie 170 zile, iar cele cu maturare
târzie, 180 zile.
Pragurile biologice inferioare pot fi desemnate pentru fiecare fenofază.
Astfel, pentru declanşarea înfloritului, pragul inferior este de 15-17°C (cu un
optim de 20-25°C); valori inferioare determină fecundarea defectuoasă a florilor,
cu formarea unui număr mare de boabe meiate şi mărgeluite.
Pentru creşterea boabelor, pragul inferior este de 20°C, pentru maturarea
boabelor este de 17°C, iar pentru maturarea lemnului este de 12°C ( Şt. Oprea,
2000).

70
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fotosinteza se desfăşoară la nivel optim la circa 30°C, cu un minimum de


6-7°C şi un maximum de 35-40°C.
Pragul biologic superior al temperaturii pentru partea butucului aflată
deasupra solului se situează, în condiţii de umiditate normală, la 45-50°C, iar în
condiţii de secetă, acesta scade la 35-40°C.
Nivelul temperaturii medii lunare din luna cea mai călduroasă a anului
constituie un criteriu de apreciere a direcţiei de producţie, care poate fi
promovată: valori peste 17-18°C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru
producerea vinurilor albe de masă şi a celor spumante, valori peste 19°C pentru
producerea de vinuri de calitate, valori peste 21°C pentru vinuri de calitate cu
denumire de origine, iar în cazul soiurilor pentru struguri de masă cu maturarea
târzie, valori de peste 22°C.
În condiţiile climatului temperat-continental prezintă importanţă deosebită
pentru cultura viţei de vie temperaturile minime nocive. În timpul perioadei de
vegetaţie, vârful lăstarilor şi frunzele tinere sunt afectate începând de la –0,2.... –
0,3°C, baza lăstarilor şi frunzele mature de la –0,5 ....-0,7°C, iar boabele de la –2
... –5°C, după cum acestea se găsesc în faza de creştere sau de maturare. În timpul
periodei de repaus vegetativ, mugurii încep să fie afectaţi la temperaturi cuprinse
între –16 ...-18°C (Cardinal, Perlette, Merlot etc.) şi –22 ...-24°C (Rkaţiteli,
Sauvignon, Pinot gris etc.). Lemnul anual al coardelor soiurilor europene rezistă
până la –20 .... –21°C, iar lemnul multianual până la –22….-24oC. Lemnul anual
al speciilor de viţă americane rezistă până la –28 ... –30°C, iar al speciei Vitis
amurensis, până la –40°C.
Limita de rezistenţă prezentată mai sus se referă la situaţia în care lemnul
este bine maturat, iar viţele au parcurs normal pregătirea fiziologică pentru iernare
(călire). În cazul în care viţele sunt surprinse nepregătite fiziologic (către sfârşitul
toamnei) sau când în timpul perioadei repausului relativ survin temperaturi
pozitive mai mari de 12-14°C, care produc decălirea plantelor, mugurii pot fi
afectaţi şi la temperaturi de –8 ....-10°C, iar în faza dezmuguritului, sunt distruşi la
temperaturi sub –2,5°C (Gh. Bernaz, 2000).
Rădăcinile soiurilor vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la ger (-5...-7°C),
dar, de regulă, nu sunt afectate, fiind situate la adâncimi relativ mari în sol. Mai
rezistente sunt rădăcinile speciilor americane, folosite ca portaltoi (-10 ...-11°C) şi
mai ales ale speciei Vitis amurensis (-22 ...-24°C) (A.S. Merjanian, 1967).
Prevenirea efectului negativ al temperaturilor scăzute se face prin cultivarea
soiurilor rezistente la ger, cu dezmugurire târzie, protejarea totală sau parţială pe
timpul iernii şi prin măsuri de creştere a temperaturii solului şi a aerului:
fumigaţie, irigare etc.
Evaluarea resurselor termice ale unei podgorii sau a cerinţelor unui soi se
poate face prin suma gradelor de temperatură (bilanţuri termice), care poate fi
calculată pentru întreaga perioadă de vegetaţie sau numai pentru o anumită

71
M. MUSTEA

fenofază, ca sumă de temperatură necesară pentru parcurgerea fenofazei


respective.
Bilanţul termic global (t°g) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice
pozitive, înregistrate în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru condiţiile ţării
noastre, t°g are valori cuprinse între 2700 şi 4000°C.
Bilanţul termic activ (t°a) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice,
superioare lui 10°C, din perioada de vegetaţie. Pentru ţara noastră, acest indicator
are valori cuprinse între 2600 şi 3800°C.
Bilanţul termic util (t°u) reprezintă temperaturile medii zilnice din
31. X
perioada de vegetaţie, care depăşesc valoarea de 10°C ( t
1. IV
0
− 100 C ). Pentru

ţara noastră, acest indicator are valori cuprinse între 1000 şi 1800°C.
Bilanţul termic global (t°g) minim pentru cultura viţei de vie este de
2900°C, caz în care se pot cultiva numai soiuri timpurii. Pentru cultura economică
a soiurilor de viţă de vie cu maturare mijlocie a strugurilor trebuie să se asigure un
minimum de 3200°C, iar pentru cultura soiurilor de masă cu maturare târzie, de
minim 3400°C.
Bilanţul termic util (t°u) minim pentru cultura viţei de vie este de 1000°C,
caz în care pot fi cultivate soiuri cu maturare timpurie, de 1200-1300°C pentru
cultura soiurilor cu maturare mijlocie şi de 1400-1500°C pentru soiurile cu
maturare târzie (Şt. Oprea, 2000).
Coeficientul termic (Ct) reprezintă temperatura medie zilnică a aerului din
perioada de vegetaţie; se calculează ca raportul dintre t°a şi Nzv şi ajută la
aprecierea resurselor termice, precum şi la interpretarea interacţiunilor dintre
factorii climatici.
Valorile temperaturii sunt specifice climatului general, cu particularităţi în
funcţie de macroclimat, topoclimat şi microclimat. La nivelul microclimatului,
temperatura aerului nu este uniformă, ci se înregistrează diferenţe destul de mari
între nivelul solului şi înălţimea de 2 m, până la care se dezvoltă, de regulă,
butucii (tab. 5.1).
Tabelul 5.1
Variaţia temperaturii minime în timpul iernii şi a celei maxime în timpul verii
la nivelul solului, faţă de înălţimea de 2 m
(după R. Pouget, 1986)
Temperatura °C
Datele înregistrărilor
La suprafaţa solului La înălţimea de 2 m Diferenţa
Iarna:
23 ianuarie 1963 -29,5 -19,5 -10,0
7 februarie 1965 -23,0 -17,0 -6,0
Vara:
22 august 1964 51,2 26,7 24,5
5 iulie 1967 63,6 30,0 33,6

72
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Aceste diferenţe între suprafaţa solului şi înălţimea de 2 m, în plus iarna şi


în minus vara (fenomen denumit inversie termică), permit, atât în zonele reci, cât
şi în cele excesiv de calde (prin conducerea butucilor în forme înalte: 1-2 m),
plasarea elementelor butucului într-o zonă mai favorabilă, mai caldă în timpul
iernii (putându-se evita sau reduce efectul negativ al temperaturilor scăzute) sau
mai răcoroasă, în cazul zonelor cu veri excesiv de calde.
Umiditatea. Viţa de vie face parte din grupa plantelor de cultură mezofite.
Ea se adaptează, în general, bine în zone mai secetoase, pe terenuri în pantă şi
chiar pe nisipuri, datorită sistemului radicular puternic, care poate să exploreze un
volum mare de sol, de 20-25 m3/butuc în medie, şi capacităţii mari de absorbţie a
apei şi a sărurilor minerale; totuşi, rezistenţa ei la secetă este limitată. Dacă
toamna şi iarna sunt bogate în precipitaţii, care sunt reţinute în sol şi folosite
exclusiv pentru nevoile plantei, viţa de vie poate suporta seceta verii.
Bogăţia aparatului foliar şi capacitatea mare de transpiraţie a acestuia arată
că viţa de vie are cerinţe mari faţă de apă. Cercetările au arătat că pentru
elaborarea unui kg de substanţă uscată, viţa de vie foloseşte 250-300 l de apă
(Şt. Oprea, 1995), iar după M. Fregoni (1973) 329 – 730 l apă, încât un butuc cu 150-
200 frunze pierde prin evaporare, în decurs de 24 ore, la temperatura de 24°C
circa 1-1,5 l apă, pe hectar pierderile ajungând la 6-10 m3.
Viţa de vie îşi asigură necesarul de apă în principal din precipitaţii
(eventual irigaţii) şi în măsură mai mică din pânza de apă freatică.
După mai mulţi autori (M. Oşlobeanu şi colab, 1980; M. Oprean, 1975; P. Huglin,
1986, I. Burzo, 2000), în zona temperată, cultura viţei de vie este posibilă în arealele
în care precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 400 şi 700 mm, din care 250-300
mm în perioada de vegetaţie.
În climatul subtropical şi tropical umed sau subecuatorial (ex. Brazilia),
viţa de vie poate fi cultivată şi la 800-1500 mm precipitaţii anuale, în contextul în
care procesul de evapotranspiraţie este foarte intens.
În arealele cu mai puţin de 400 mm precipitaţii anuale (ex. Cipru) şi chiar
sub 100 mm anual (ex. Mendoza-Argentina) poate fi practicată viticultura, numai
cu condiţia folosirii irigaţiei.
Precipitaţiile anuale sunt formate din „ploi utile“ (mai mari de 10 mm) şi
ploi puţin utile (mai mici de 10 mm), care nu ajung până la rădăcinile viţei de vie.
Ploile utile trebuie să însumeze cel puţin 2/3 din totalul precipitaţiilor, pentru a
asigura butucilor apa necesară.
Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate diferă în funcţie de speciile cultivate
(Vitis Berlandieri are cerinţe mai mari comparativ cu Vitis vinifera), de soiurile
cultivate (Pinot gris este mai pretenţios faţă de Muscat Ottonel), de perioada din
ciclul anual (repausul relativ cu cerinţe minime, iar perioada de vegetaţie cu
cerinţe ridicate), de fenofază şi chiar de subfenofază. Astfel, cerinţele sunt
maxime la dezmugurit şi în fenofaza creşterii intense a lăstarilor şi boabelor,

73
M. MUSTEA

mijlocii către sfârşitul acestei fenofaze şi minime în fenofazele înflorit, maturarea


boabelor şi maturarea lemnului (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Perioadele de secetă pot fi scurte (în care timp de 15-30 zile precipitaţiile
lipsesc sau acestea însumează până la 2 mm), sau lungi (cu mai mult de 30-40 zile
fără precipitaţii). Perioadele scurte de secetă influenţează în special umiditatea
atmosferică (dacă nu există în apropiere o sursă mare de apă), pot stânjeni
anumite procese fiziologice, fără însă a se înregistra fenomene negative deosebite;
în schimb, perioadele lungi de secetă afectează şi umiditatea solului, exercită o
influenţă negativă asupra creşterii butucilor, a diferenţierii mugurilor, a cantităţii
şi calităţii producţiei.
Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină
reducerea creşterii sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile
mai bine aerate, scade procentul de legare a florilor, favorizează meierea şi
mărgeluirea boabelor, întârzie maturarea strugurilor şi a lemnului, scade rezistenţa
la boli şi la temperaturi negative a butucilor, conţinutul în zaharuri şi pigmentaţia
antocianică a boabelor sunt deficitare, boabele se fisurează şi se instalează cu
uşurinţă putregaiul cenuşiu (Magdalena Georgescu, 1986).
Coeficientul precipitaţiilor (Cp) reprezintă precipitaţiile medii zilnice din
perioada de vegetaţie şi se calculează ca raportul dintre suma precipitaţiilor
(mm) şi numărul zilelor din perioada de vegetaţie (Nzv).
În ceea ce priveşte umiditatea relativă a aerului, viţa de vie îşi desfăşoară
normal procesele de creştere şi fructificare la valori cuprinse între 50 şi 80%,
diferenţiate pe fenofaze de vegetaţie: creşterea lăstarilor şi a boabelor la 70-80%,
înflorit >55%, maturarea boabelor 50-60% etc. Valori mai mici de 40% stânjenesc
fotosinteza, iar sub 20% blochează această activitate.
Higroscopicitatea în exces (90-100%), de lungă durată, în contextul unor
resurse heliotermice normale, stimulează creşterea biomasei, dar realizează o
alcătuire mai puţin densă a ţesuturilor, ceea ce determină rezistenţă scăzută la
boli, dăunători şi la temperaturi scăzute.
Curenţii de aer (vânturile) influenţează cultura viţei de vie, efectul lor
depinde de viteză şi direcţie, de anotimp, etapa din viaţa plantei etc.
Vânturile puternice şi reci, însoţite de ploi, ca şi cele uscate şi calde, au
efecte negative asupra înfloritului, a legării florilor şi, implicit, asupra producţiei
de struguri; în schimb, vânturile uşoare, potrivit de calde şi de umede au efecte
benefice asupra acestor procese.
În anii umezi, curenţii de aer ajută la evaporarea apei de pe frunze, previn
atacul bolilor, dar atunci când depăşesc 55-65 km/h pot determina ruperea sau
desprinderea lăstarilor de la punctul de inserţie, mai ales în prima parte a
vegetaţiei, şi chiar deteriorarea sistemului de susţinere (R. Pouget, 1986). Pentru
prevenirea efectelor negative se orientează rândurile paralel cu direcţia vântului
dominant sau se înfiinţează perdele de protecţie.

74
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Indicatori climatici cu caracter sintetic. Factorii climatici care


influenţează creşterea şi dezvoltarea viţei de vie nu acţionează separat, ci într-o
conexiune complexă, fără ca deficitul unuia să poată fi compensat de excedentul
celuilalt. Efectul combinat al acestora se poate exprima cu ajutorul indicatorilor
sintetici, care integrează acţiunea a doi sau trei factori climatici şi servesc la
caracterizarea potenţialului climatic al unei podgorii sau centru viticol, precum şi
cerinţele soiurilor de viţă de vie.
Indicele heliotermic potenţial, elaborat de J. Branas (1946), se calculează
după formula:
0 −6
IHp =  t u   ip  10
t°u – suma temperaturilor utile (>10°C) anuale;
ip – suma anuală a orelor de insolaţie potenţială.
Valorile acestui indice sunt cuprinse între 1,95 (Angers), 3,44 (Colmar),
4,00 (Bordeaux), 5,24 (Montpelier) până la 8,4 (Agadir în Maroc). Pentru cultura
viţei de vie, valorile acestui indice trebuie să fie mai mari de 2,6 (Huglin, 1986).
În ţara noastră este folosit indicele heliotermic real (IHr), calculat după
formula:
0 −6
IHr =  t u   ir  10
t°u – suma temperaturilor utile din perioada de vegetaţie;
ir – suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie.
Acest indice evaluează mai exact resursele heliotermice ale unei podgorii.
Pentru ţara noastră, acesta are valori cuprinse între 1,25 şi 1,75 în Transilvania,
1,75 şi 2,25 în Moldova, 2,25 şi 2,75 în Muntenia şi Dobrogea şi >2,75 pe prima
terasă a Dunării.
Coeficientul hidrotermic elaborat de G.T. Seleaninov (1936) se calculează
după formula:
p
CH =  10 , în care:
0
t a
p – suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie (mm);
t°a – suma temperaturilor active din perioada de vegetaţie.
După valorile pe care le înregistrează, coeficientul hidrotermic exprimă
diferite aspecte: 0,3 regim de deşert, 0,5 regim de semideşert, 0,7 este limita de
stabilitate a producţiei viticole, 1,0-2,0 umiditatea este suficientă, corelată
favorabil cu temperatura, valori >2,0 indică umiditate în exces, corelată
nefavorabil cu temperatura. Când valoarea acestui indice coboară sub 0,7, devine
necesară irigarea, la valori cuprinse între 0,7 şi 1,5 producţiile sunt mari şi de
calitate superioară, la valori cuprinse între 1,6 şi 2,5 se obţin producţii mari, dar
de calitate mijlocie, iar la valori de peste 2,6 producţiile sunt mari, însă cu
conţinut scăzut în zahăr şi ridicat în aciditate.
M. Oşlobeanu şi colab. (1980) corelează coeficientul hidrotermic cu tipurile de
vin care pot fi obţinute (tab. 5.2).

75
M. MUSTEA

Tabelul 5.2
Corelaţia dintre valoarea coeficientului hidrotermic (CH) şi categoria
de calitate a vinului ce poate fi obţinut
Valorile CH Categoria de calitate a vinului Observaţii
0,6-1,0 Vinuri demiseci şi dulci
Cu asigurarea sortimentelor
1,1-1,5 Vinuri superioare seci
corespunzătoare de soiuri
1,6-2,0 Vinuri de masă

Indicele hidrotermic exprimă interacţiunea dintre umiditate şi


temperatură, dar numai pentru intervale scurte de timp din perioada de vegetaţie,
şi a fost elaborat de M. Moţoc (1968), după următoarea formulă:
p
Ih = , în care:
 t0u
p – suma precipitaţiilor exprimate în mm;
t°u – suma temperaturilor utile.
Prin corelarea indicelui hidrotermic cu conţinutul în zahăr (g/l) şi producţia
de struguri (kg/ha), autorul a obţinut indicele heliotermic optim (Iho). Valorile Iho
variază în funcţie de regimul hidric al fiecărei podgorii, fiind cuprins între 2,40
(Odobeşti), 2,60 (Drăgăşani), 2,70 (Valea Călugărească), 3,30 (Murfatlar) etc.
Aceste valori servesc la calcularea deficitului de precipitaţii (DP):
0
DP = Iho  (  t u −  p)
Gh. Constantinescu şi colab. (1970) calculează indicele bioclimatic viticol
(Ibcv), care integrează acţiunea a trei factori climatici: temperatura (Ct sau t°a),
insolaţia (Ci sau ir) şi precipitaţiile (Cp sau p), după formula:
0
Ct  Ci  t a  ir
Ibcv = sau
Cp  10  p(mm)  Nzv  10
Viţa de vie se poate cultiva cu rezultate favorabile în arealele în care Ibcv
este cuprins între 5 şi 15. Valori ale Ibcv cuprinse între 5 şi 7 indică resurse
hidrice bogate, dar cu resurse heliotermice scăzute, iar valori între 12 şi 15 arată,
dimpotrivă, resurse heliotermice bogate în contextul unui deficit de precipitaţii,
care trebuie completat prin irigare. Autorii consideră că valoarea optimă a Ibcv
este de 10 ± 2.
Din necesitatea ca un indicator sintetic să includă gradul de saturare a
solului cu apă accesibilă viţei de vie, C. Budan (1978) propune folosirea indicelui
edafoclimatic (Iec), calculat cu relaţia:
0
 t a  ir
Iec = : 100
I.U.A.  Nzv
în care: I.U.A. reprezintă intervalul umidităţii active a solului, elaborat de
C. Chiriţă (1962),ca medie ponderată din perioada de vegetaţie.

76
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pentru podgoriile din ţara noastră, indicele edafoclimatic este considerat


optim când înregistrează valori cuprinse între 3 şi 7 şi oferă posibilitatea stabilirii
direcţiei de producţie pe zone viticole şi podgorii; în cazul valorilor mici (3-4)
este de preferat cultivarea soiurilor pentru struguri de vin, iar la valori mai mari
(5-7), cultivarea soiurilor pentru struguri de masă.
Indicele hidroheliotermic (Ihh) a fost calculat de V. Gh. Popa (1970), a
cărui formulă a fost simplificată de M. Oşlobeanu şi colab. (1980), şi exprimă, de
asemenea, interacţiunea celor trei factori climatici:
0
 t a  ir
Ihh = : 10 , în care:
ETR0  Nzv
ETR0 – evapotranspiraţia reală optimă (mm) din perioada de vegetaţie, calculată
prin metoda bilanţului apei, fără a lua în calcul precipitaţiile mai mici de 5 mm.
Valorile optime ale Ihh sunt cuprinse între 5 şi 9, oscilând între 5 şi 6 la
Odobeşti, 6 şi 7 la Valea Călugărească, 7 şi 8 la Greaca şi 8 şi 9 la Murfatlar.
Pentru stabilirea gradului de favorabilitate climatică de care dispune o
regiune, Şt. Teodorescu (1978) stabileşte indicele aptitudinii oenoclimatice
(IAOe):
IAOe = T + I - (P - 250), în care:
T – suma gradelor de temperatură activă din perioada de vegetaţie;
I – suma orelor de insolaţie reală din perioada de vegetaţie;
P – suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă.
Valorile acestui indice sunt cuprinse, pe teritoriul ţării noastre, între 3700 şi
5200. În zonele în care se înregistrează valori mai mici de 4300, se pot obţine
numai vinuri albe; când valorile sunt cuprinse între 4300 şi 4600, arealul respectiv
prezintă favorabilitate mijlocie pentru obţinerea vinurilor roşii, iar la valori mai
mari de 4600 sunt condiţii favorabile pentru cultura soiurilor pentru vinuri roşii.
Factorii climatici accidentali. Aceşti factori se manifestă, de regulă, cu o
frecvenţă redusă, dar au un impact deosebit de nefavorabil asupra viţei de vie,
putând compromite producţia anului în curs, cea a anului viitor şi longevitatea
plantaţiei.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, care survin după pornirea în
vegetaţie a viţei de vie, precum şi cele timpurii de toamnă, care apar înainte de
încheierea perioadei de viaţă activă, afectează organele verzi (erbacee) ale
butucului diferenţiat, în funcţie de nivelul temperaturilor şi de fenofaza
(subfenofaza) în care se înregistrează.
Pentru prevenirea efectelor negative se vor exclude de la plantare arealele
frecventate de brume şi îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, iar în
cadrul acestora, în special, firul văilor şi baza versanţilor, unde stagnează aerul
rece. La plantare se vor utiliza soiuri cu dezmugurire târzie, tăierea în uscat a
viţelor se va face după pornirea în vegetaţie, iar în cazul de iminenţă a atacului,
se iau măsuri de creştere a temperaturii aerului: fumigaţie, irigare etc.

77
M. MUSTEA

Grindina, în funcţie de momentul în care survine, intensitatea şi mărimea


particulelor de gheaţă, poate să producă pagube foarte importante prin distrugerea
totală sau parţială a lăstarilor (frunzelor, inflorescenţelor, strugurilor) şi coardelor.
Prin rănile produse, se realizează porţi de intrare a diferitelor boli, se diminuează
suprafaţa asimilatorie a funzelor etc.
Prevenirea pagubelor provocate de grindină se face prin evitarea arealelor
frecventate de grindină, folosirea de plase protectoare (cu ochiuri de 10 mm),
împrăştierea norilor cu tunuri antigrindină, însămânţarea norilor (cumulo-nimbus)
cu iodură de argint, cultivarea unor soiuri mai rezistente (cu lăstari groşi;
internoduri scurte, frunze mari, întregi şi pieloase) etc.
Poleiul şi chiciura, în zona de cultură semiprotejată şi neprotejată a viţei de
vie pot determina rănirea sau ruperea coardelor de un an şi chiar a elementelor de
schelet. Poleiul, atunci când îmbracă complet mugurii şi persistă mai mult de 25-
30 ore poate determina asfixierea acestora. Pentru îndepărtarea poleiului şi a
chiciurii de pe butuc se scutură sârmele spalierului sau se pot folosi măturoaie din
nuiele.
5.2.2. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI
Solul reprezintă substratul material pe care viţa de vie creşte şi fructifică
circa 30 de ani. Factorii edafici, alături de cei climatici, influenţează procesele
vegetative şi generative, producţia şi calitatea acesteia, rezistenţa la boli,
dăunători etc. prin tipul genetic, însuşirile fizice, compoziţia chimică şi însuşirile
fizico-chimice.
Tipul genetic. Datorită plasticităţii remarcabile şi a sistemului radicular
puternic, viţa de vie se adaptează uşor la o gamă largă de soluri, cu excepţia celor
halomorfe (soloneţuri şi solonceacuri) şi a celor cu exces de umiditate. Cu toate
acestea, viţa de vie se comportă diferit pe diferite tipuri de sol. Cele mai bune
rezultate le realizează pe:
– molisoluri cu următoarele note de bonitare din 100 (vie vin – vie masă)
(după Şt. Oprea, 2000): cernoziom 100-100, cernoziom cambic 100-100, cernoziom
argiloiluvial 100-100, sol cernoziomoid 100-100, pseudorendzină 100-90, urmate de:
– argiluvisoluri: brun-roşcat 100-100, brun argiloiluvial 100-100, brun-
roşcat luvic 72-56, brun-luvic 65-50, luvisol albic 54-40;
– planosol 54-40;
– soluri hidromorfe: lăcovişte 50-60, sol gleic 36-34, sol negru-
clinohidromorf 21-12, sol pseudogleic 16-7;
– vertisoluri 48-42.
În ţara noastră, cele mai echilibrate vinuri se obţin la zona de trecere de la
cernoziomurile cambice la solurile brun-roşcate iluviale şi brune argiloiluviale,
aspect ce poate fi atribuit, în principal, gradului de saturaţie a acestora în calciu
(M. Moţoc, 1968).

78
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Particularităţile solului influenţează regimul termic, starea de umiditate şi


de aerare, desfăşurarea proceselor biochimice şi microbiologice şi, în ultimă
instanţă, condiţiile de viaţă pentru sistemul radicular. Pentru aprecierea însuşirilor
fizice ale solului prezintă importanţă volumul edafic util, textura, structura,
porozitatea, temperatura şi umiditatea.
Volumul edafic util reprezintă volumul de sol pe care viţa de vie îl poate
explora în vederea absorbţiei apei şi a sărurilor minerale. Deoarece viţa de vie
rămâne pe acelaşi loc un număr mare de ani, rădăcinile ei pătrund la adâncime
mare în sol, fiind limitate în creştere de roci dure, de apa freatică sau de orizonturi
limitative (salice, natrice sau compacte).
Volumul de sol explorat de rădăcinile viţei de vie este de 4-5 m3 la butucii
tineri, de 20-25 m3 (chiar până la 80-100 m3) la butucii maturi.
În funcţie de soiul de portaltoi, dar şi de tipul de sol, rădăcinile pot avea o
poziţie verticală, oblică sau trasantă, cu o maximă răspândire a lor în straturile de
la 0,2-0,8 m. În condiţiile solurilor foarte uşoare din California, rădăcinile viţei de
vie au fost semnalate până la 12 m adâncime (A.I. Winkler, 1974). La Băneasa –
Bucureşti (sol brun-roşcat), N. Pomohaci (1967) a constatat existenţa unor rădăcini
verticale asociate până la pânza de apă freatică, situată la o adâncime de 7 m, din
care viţa de vie se poate aproviziona. După C. Budan, (1973), în podgoria
Ştefăneşti–Argeş, pe solul brun coluvial de pe platformele de la baza versanţilor,
adâncimea de răspândire a rădăcinilor ajunge la 4 m; pe solul brun puternic erodat
de pe versanţi, rădăcinile ajung la 2,6 m, iar pe solul brun de pădure
pseudogleizat, puternic podzolit de pe platouri, până la 1 m.
Viţa de vie se adaptează şi pe terenuri cu o profunzime redusă, de 50-60 cm
(ex. Măcin, jud. Tulcea), dacă solul conţine suficiente substanţe nutritive.
Şt. Oprea (2000) consideră că grosimea stratului util trebuie să fie de cel
puţin un metru, iar pânza de apă freatică să nu urce la mai mult de 1,5-2 m faţă de
suprafaţa solului.
Textura. Viţa de vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de
la argile până la nisipuri, cele mai bune rezultate se obţin însă în condiţiile unei
texturi lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase. Raportul dintre particulele grosiere
de schelet şi cele fine determină, pentru acelaşi tip genetic de sol, însuşiri
hidrofizice deosebite, în ceea ce priveşte regimul termic, de aeraţie şi de
umiditate.
Solurile argiloase, cu mai mult de 50% particule cu Ø  0,002 mm, sunt
mai fertile decât nisipurile, au o capacitate mare de reţinere a apei şi asigură
obţinerea unor producţii mari de struguri, dar sunt reci, puţin permeabile,
insuficient aerate, se lucrează greu, prelungesc perioada de vegetaţie, întârzie
maturarea boabelor, vinurile obţinute au un conţinut ridicat în substanţe azotoase,
de tanin şi o cantitate mai mică de substanţe aromate (E. Peynaud, 1969).
Se consideră (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995) că solurile bogate în argilă, fără ca
aceasta să fie în exces, sunt favorabile producerii vinurilor roşii, argila

79
M. MUSTEA

contribuind la formarea culorii boabelor, rezultând vinuri bine colorate,


corpolente, mai puţin alcoolice, dar catifelate şi durabile, care se pretează la
învechire.
Pe solurile bogate în argilă, viţa de vie suferă mai rar de secetă, dar în anii
umezi strugurii sunt uşor afectaţi de putregaiul cenuşiu, iar sistemul radicular
înregistrează o creştere limitată, datorită regimului de aeraţie deficitar.
Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată
prin fotosinteză, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile sunt mai puţin extractive, nu acumulează suficientă aciditate şi
culoare. Viţa de vie valorifică însă bine nisipurile, datorită sistemului radicular
puternic, explorează un volum mare de sol, asigură plantei apa şi sărurile minerale
necesare şi fixează nisipul.
Prezenţa materialului scheletic are o influenţă pozitivă asupra calităţii
întrucât asigură o bună permeabilitate, reduce influenţa excesului de umiditate,
îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului, micşorează compactitatea
etc. (cazul podgoriilor Miniş, Pietroasele, Murfatlar etc.), permiţând obţinerea
unor vinuri cu un buchet deosebit. Importanţa solurilor scheletice creşte către
limita nordică de cultură a viţei de vie, deoarece căldura acumulată în timpul zilei
poate fi cedată, treptat, în timpul nopţii.
Structura. Pentru cultura viţei de vie sunt de preferat solurile cu structură
glomerulară, care sunt bine aerate, au o capacitate mare de reţinere a apei şi sunt,
în general, bine aprovizionate cu elemente nutritive.
În România, ca şi în alte ţări viticole, multe plantaţii de vii roditore sunt
amplasate pe terenuri în pantă, sărace, cu grad sporit de eroziune, pe terenuri
terasate, pe nisipuri puţin structurate etc.
Ca urmare a monoculturii îndelungate, structura solurilor viticole se
înrăutăţeşte, datorită aplicării neraţionale a lucrărilor solului (număr mare şi
momente nepotrivite), prin cantităţile mici de materie organică pe care plantaţia o
cedează solului, prin trecerea agregatelor şi a oamenilor pe intervalul dintre
rânduri de 20-25 ori pe an, prin lucrări ce trebuie efectuate, uneori, în timpul
ploilor sau imediat după acestea etc. Structua solului poate fi protejată, dacă la o
trecere a tractorului se execută 2-3 lucrări concomitent, sau se lucrează pe mai
multe rânduri deodată, prin reducerea forţei de muncă la hectar, combaterea
bolilor şi dăunătorilor cu mijloace aero etc.
Porozitatea solului. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este
cuprinsă între 46 şi 52% din volumul total al solului şi se realizează prin
desfundarea terenului. Sub desfundătură, porozitatea scade treptat, ajungând la
valori minime de 38-40%, situaţie în care se observă o limitare a creşterii
rădăcinilor (Şt. Puiu şi colab., 1977).
Afânarea exagerată, mai ales a solurilor cu textură uşoară, în care volumul
total al porilor depăşeşte 55%, este nefavorabilă, întrucât determină pierderea
rapidă a apei şi intensificarea descompunerii materiei organice.

80
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pe solurile cu porozitate deficitară, datorită însuşirilor aerohidrice


nefavorabile, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea viţei de vie şi maturarea
strugurilor întârzie.
Raportul optim dintre porozitatea capilară (ocupată de apă) şi cea
necapilară (ocupată de aer), la solurile cu textură lutoasă, este de 70%:30%. Pe
solurile nisipoase, raportul este de 63:37, iar pe cele argiloase din zona Costeşti-
Argeş, apte pentru cultura viţei de vie, de 78:22 (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Lucrările repetate aplicate solului, în special pe timp de secetă, determină
creşterea excesivă a porozităţii necapilare, favorizând astfel pierderea rapidă a
apei din sol.
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este
cuprinsă între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active, după M. Moţoc (1968), şi
între 40 şi 70%, după B. Steinberg (1975); valorile mai mici sunt favorabile pentru
maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea lăstarilor. Pe măsura
scăderii umidităţii solului de la 83% la 35% din capacitatea de reţinere a apei, se
reduc asimilaţia şi creşterea lăstarilor, creşterea boabelor fiind mult întârziată.
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei de vie
(la ger, putregai cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele la fisurare, transport şi păstrare
a strugurilor pentru masă.
Apa freatică, prin prezenţa ei la o anumită adâncime, poate avea un rol
important, deoarece poate umecta profilul de sol, sau rădăcinile viţei de vie
pătrund până la aceasta, asigurând o aprovizionare suplimentară cu apă, mai ales
în perioadele deficitare. Pentru viţa de vie, adâncimea pânzei de apă freatică este
considerată optimă când este între 2 şi 8 m. În cazul în care nivelul apei freatice se
apropie la mai puţin de 1,0-1,5 m de suprafaţa solului, plantele au o creştere foarte
slabă sau apare fenomenul de cloroză asfixiantă (D.D. Oprea, 1976).
Temperatura solului. Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinilor viţei
de vie este de 25°C, cu un minim de 6-8°C şi un maxim de 30-32°C (J. Branas,
1974).
Temperatura solului influenţează declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor de
vegetaţie. Astfel, plânsul începe , în funcţie de soiul de portaltoi, la temperaturi
ale solului cuprinse între 5,1 şi 10,9°C. Urmărind comportarea viţei de vie în
soluţii nutritive cu temperaturi diferite, R.C. Woodham şi D.E. Alexander (1966) au
constatat că la 30°C procentul florilor legate a fost de două ori mai mare decât la
20°C, iar la 11°C procentul florilor legate este foarte scăzut. M.A. Dudnic (1971) a
constatat că, primăvara, creşterea rădăcinilor este mai intensă în orizontul
superficial al solului (0-20 cm), iar toamna, în orizonturile mai adânci (40-60 cm),
ca urmare a răcirii solului la suprafaţă.
Lungimea perioadei bioactive a solului. Solul prezintă o inerţie termică în
raport cu mediul supraterestru, ceea ce determină o întârziere la începutul şi la
încheierea perioadei bioactive a aerului. Aceste diferenţe dispar pe măsură ce ne
apropiem de latitudinea de 20-21°, de la care temperatura din timpul anului nu
mai scade sub media diurnă de 10°C.

81
M. MUSTEA

Compoziţia chimică (organică şi minerală) a solului. Alegerea solului


pentru cultura viţei de vie şi îmbunătăţirea stării sale de fertilitate impun
cunoaşterea compuşilor organici şi minerali, a proceselor fizice, chimice şi
biologice, care se desfăşoară permanent pe profilul solului.
Compoziţia organică. Între componentele solide ale solului, substanţele
organice deţin o pondere relativ mică, dar au un rol fizico-chimic şi biologic
deosebit de important. Ele constituie sursa principală de energie pentru
microorganismele din sol şi reprezintă factorul determinant în evoluţia stării de
fertilitate. Materia organică din sol provine din resturile vegetale ale viţei de vie
(lăstari, frunze, coarde etc.), care, după unii autori, pot ajunge până la 8-10 t/ha
anual, îngrăşăminte organice, buruieni şi animale din sol, compuşi organici diverşi
sintetizaţi de microorganisme, substanţe rezultate din secreţii radiculare etc.
Indiferent de provenienţa lor, substanţele organice din sol se pot împărţi în
următoarele grupe: substanţe organice nehumificate, substanţe organice
intermediare, humusul şi substanţele organice fiziologic active (Gh. Lixandru şi
colab., 1990).
Substanţele organice nehumificate reprezintă o grupă formată, în
principal, din materii brute cu o pondere de numai 10-15% din totalul substanţelor
organice existente în sol, însă au rol important în menţinerea activităţii biologice
şi a fertilităţii, în general.
Substanţele organice intermediare reprezintă o fază de trecere în procesul
de humificare a substanţelor de origine vegetală şi animală (acizi organici,
aminoacizi, grăsimi, răşini, aldehide, substanţe enzimatice etc.) până la humus.
Humusul rezultă în urma unor procese biochimice complexe de degradare
a substanţelor organice, are un rol important la formarea solului, la îmbunătăţirea
însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, asigură substanţe nutritive organismelor
vegetale, stimulează activitatea microorganismelor din sol etc.
Pentru cultura viţei de vie se consideră (I. Olteanu, 2000) că un sol sărac
conţine până la 1% humus, un sol mijlociu aprovizionat între 1,1 şi 4%, iar un sol
bogat între 4,1 şi 6%. Solurile bogate în humus sunt favorabile culturii soiurilor
de struguri pentru masă şi mai puţin pentru cele de vin, care în acest caz
realizează vinuri de o calitate mediocră. Solurile cu un conţinut de humus de 2-
3% asigură obţinerea de vinuri de masă, iar cele cu 1,5-2% obţinerea de vinuri
superioare.
Amplasarea plantaţiilor de vii roditoare pe terenuri în pantă, slab productive
şi pe nisipuri cu fertilitate naturală scăzută, unde consumul anual de humus este
mai mare decât rata de regenerare, face necesară fertilizarea periodică a
plantaţiilor de vii cu îngrăşăminte organice.
Substanţele organice fiziologic active (acizi humici, fenoli, aminoacizi,
vitamine, auxine etc.) stimulează diferite procese fiziologice: fotosinteza,
respiraţia, absorbţia substanţelor nutritive etc. Secreţiile radiculare înlesnesc
solubilizarea unor substanţe complexe, mai ales a celor pe bază de fosfor şi fier,
care pot să devină, astfel, uşor accesibile plantelor.

82
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Viţa de vie secretă unele substanţe fitotoxice pentru ea însăşi, care, datorită
monoculturii îndelungate, se acumulează şi generează aşa numita „oboseală a
solului“, cu implicaţii în debilitarea şi scăderea potenţialului productiv al
butucilor. De aceea, după defrişarea plantaţiilor bătrâne, terenul trebuie repausat
3-4 ani(perioadă în care este bine să fie cultivat cu leguminoase perene) şi după
aceea replantat cu viţă de vie; în caz contrar, prinderea butucilor şi vigoarea
acestora după plantare sunt slabe (L. Mihalache şi colab., 1984).
Compoziţia minerală. Dintre cele peste 70 de elemente minerale
identificate în masa solului, numai o parte prezintă importanţă în nutriţia viţei de
vie. După raporturile cantitative în care sunt absorbite şi folosite de către plante,
elementele nutritive se grupează în: macroelemente, macro-microelemente,
microelemente şi ultramicroelemente.
Macroelementele cuprind: azotul, fosforul, potasiul şi calciul, care intră în
compoziţia plantelor în proporţie de 0,1-10%.
Macro-microelementele sau elementele nutritive secundare, cuprind:
magneziul, fierul, sulful, clorul, aluminiul; intră în compoziţia plantelor în
proporţie de 0,1-0,01%.
Microelementele cuprind: borul, zincul, manganul, cuprul, bariul; intră în
compoziţia plantelor în proporţie de 0,01%-0,0001%.
Ultramicroelementele cuprind: arseniul, cobaltul, iodul, plumbul, mercurul,
aurul, argintul şi intră în compoziţia plantelor în proporţie < 0,0001%.
Fiecare din elementele menţionate, necesare nutriţiei viţei de vie, au un rol
bine determinat, cu influenţe diferite, în funcţie de gradul de aprovizionare al
solului, forma şi starea de accesibilitate în care se află, raporturile dintre ele şi
fenofaza în care se află planta.
Azotul stimulează formarea şi creşterea organelor vegetative şi generative.
Conţinutul solului în azot este considerat optim când este cuprins între 0,10-0,20
N total (J. Branas, 1974).
Azotul în exces şi în raporturi nefavorabile cu fosforul şi potasiul determină
prelungirea perioadei de vegetaţie, scade rezistenţa la ger, la boli şi dăunători a
butucilor, reduce procentul de legare a florilor, creşte consumul de apă, întârzie
maturarea strugurilor, care prezintă o calitate inferioară. Datorită acumulării unor
cantităţi mari de substanţe azotoase în struguri, care trec apoi în must şi vin, se
îngreunează procesul de limpezire şi stabilizare a acestora.
Insuficienţa azotului diminuează volumul creşterilor vegetative, gradul de
legare a florilor şi amplifică fenomenul de cădere a boabelor, reduce potenţialul
productiv al butucilor prin stânjenirea diferenţierii mugurilor, reduce capacitatea
de acumulare a zaharurilor în boabe, paralel cu creşterea acidităţii.
În funcţie de fenofaza de vegetaţie, cerinţele faţă de azot sunt mari în faza
de creştere intensă a lăstarilor şi a organelor de fructificare, la înflorit şi la
creşterea boabelor. Ca formă de utilizare, azotul nitric este consumat mai intens în
prima parte a perioadei de vegetaţie, iar cel amoniacal în partea a doua.

83
M. MUSTEA

Fosforul favorizează ramificarea sistemului radicular, moderează creşterea


printr-un efect regulator în folosirea azotului, stimulează legarea florilor, reglează
metabolismul substanţelor hidrocarbonate şi, prin aceasta, contribuie la o mai
bună maturare a strugurilor şi a lemnului.
Aprovizionarea solului cu fosfor este considerată optimă la un conţinut de
10-20 mg/100 g sol, la care sistemul radicular se dezvoltă puternic, producţiile
obţinute sunt mari şi de calitate superioară.
Fosforul în exces determină o dereglare a creşterii vegetative, încheierea
mai devreme a perioadei de vegetaţie, obţinerea unor producţii mici şi de calitate
inferioară.
Insuficienţa fosforului reduce procesul de diferenţiere a mugurilor şi
potenţialul de fructificare, încetineşte creşterile vegetative, prelungeşte perioada
de vegetaţie, întârzie maturarea strugurilor şi scade calitatea producţiei, fenomene
care sunt accentuate în anii secetoşi.
Cerinţele faţă de fosfor sunt mai mici în prima parte a perioadei de
vegetaţie şi mai mari în partea a doua.
Potasiul contribuie la: diminuarea transpiraţiei şi menţinerea turgescenţei
celulare, intensificarea fotosintezei, transportul hidrocarbonatelor către organele
de depozitare, creşterea şi maturarea boabelor, acumularea zaharurilor şi obţinerea
unor vinuri de calitate. Totodată, potasiul stimulează acumularea substanţelor de
rezervă şi maturarea lemnului, cu efecte favorabile asupra rezistenţei la ger şi a
longevităţii butucilor.
Aprovizionarea solului cu potasiu este considerată optimă la un nivel
cuprins între 30 şi 50 mg/100 g sol, la care se realizează o desfăşurare armonioasă
a proceselor metabolice. Potasiul în exces provoacă perturbări ale creşterii,
scăderea procentului de legare a florilor şi imobilizarea unor elemente nutritive, în
special a magneziului.
Insuficienţa potasiului determină reducerea sistemului radicular şi a
aparatului foliar, scăderea fertilităţii mugurilor şi a mărimii boabelor.
Calciul intră în componenţa membranei celulare, a ţesuturilor de susţinere
şi de protecţie, favorizează absorbţia azotului, intervine activ în reglarea pH-ului
sucului celular, în sinteza zaharurilor şi a substanţelor aromate.
Calciul din sol contribuie la neutralizarea acizilor organici şi anorganici, la
îmbunătăţirea schimbului de gaze, stimulează procesele de dezagregare şi duce la
formarea unei structuri stabile. Calciul în exces poate bloca unele microelemente
(fierul, magneziul, zincul, cuprul), iar atunci când este însoţit de un conţinut mare
de apă poate determina aparţia fenomenului de cloroză, manifestat prin
schimbarea culorii frunzelor din verde în galben.
Cloroza la viţa de vie poate fi de mai multe tipuri:
- cloroza fero-calcică;
- cloroza asfixiantă, determinată de excesul de apă şi de un regim aerohidric
necorespunzător în sol;

84
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

- cloroza de sărăturare (salinizare, alcalinizare), determinată de prezenţa


unui conţinut mai mare de 1,0-1,5 ‰ săruri solubile/100 g sol sau Na schimbabil
> 5% (C. Răuţă, 1982).
Cloroza fero-calcică reprezintă un proces complex, este indusă de
carbonatul de calciu, în condiţiile unor soluri ce conţin cantităţi normale de fier,
care ajung în plantă la niveluri de concentrare obişnuită. La plantele clorozate se
constată că în lichidul extras din frunze se găseşte foarte puţin fier în stare

solubilă. Acest lucru se datorează prezenţei în soluţia solului a anionului HCO ,
3

care se formează în solurile calcaroase: CaCO3 + H2CO3 = Ca2+ + 2HCO .
3

Anionul HCO este absorbit de rădăcini şi accelerează metabolizarea glucidelor,
3
formarea acizilor organici, în special a acidului malic; astfel, amidonul depus în
frunze este consumat în mod sistematic prin respiraţie. Epuizarea amidonului
determină reducerea intensităţii respiraţiei în frunze, urmată de creşterea pH-ului
intern până la alcalin, situaţie în care Fe precipită, mai întâi cel trivalent (Fe 3+),
apoi cel bivalent (Fe2+), acesta din urmă fiind indispensabil pentru fotosinteză.
Datorită epuizării glucidelor respirabile şi a blocării Fe2+ are loc o degradare a
grăunciorilor de clorofilă, iar frunzele se decolorează treptat de la verde spre
galben, cu marcarea diferitelor trepte de clorozare.
Cloroza fero-calcică poate avea şi alte cauze:
– excesul de calcar din sol determină creşterea pH-ului şi trecerea Fe2+
solubil în Fe3+ insolubil, care precipită, devenind neutilizabil (M. Fregoni, 1980);
– excesul de calcar din sol reduce gradul de solubilitate al unor
microelemente (B, Cu, Mn, Zn) şi intensitatea absorbţiei acestora (C. Răuţă, 1982);
– conţinutul redus în fier al solului, sau existenţa acestuia sub formă
insolubilă (M. Fregoni, 1986);
– reducerea accesibilităţii fierului, datorită conţinutului excesiv în B, Cu
(M. Fregoni, 1986);
– fosforul în exces poate inactiva fierul, atât în sol, cât şi în plantă (W. Gärtel,
1965);
– conţinutul neechilibrat al solului în elemente nutritive (C. Răuţă, 1982);
– o anumită formă de hidromorfism în mediu carbonatat, care determină o
precipitare a CaCO3 în micropori şi în imediata apropiere a rădăcinior ( C. Răuţă,
1982);
– structura defectuoasă a solului, tasarea acestuia, lipsa aerării solului în
condiţii de umiditate în exces, care determină condiţii de anaerobioză,
influenţează nagativ metabolismul viţei de vie, fierul rămânând inactiv (W. Koblet,
1971, citat de C Ţârdea şi L. Dejeu, 1995);
– încorporarea în sol a materiilor organice fermentescibile (R. Pouget, 1972);

85
M. MUSTEA

– toate cauzele care diminuează vigoarea şi prin aceasta sinteza hidraţilor


de carbon şi a acizilor organici (condiţii climatice adverse în cursul primăverii,
încărcături de ochi prea mari şi producţii excesive, maturarea defectuoasă a
lemnului, accidente climatice, atacul bolilor şi dăunătorilor etc.), toate acestea
conduc la perturbarea metabolismului fierului în plantă şi la accentuarea clorozei
(L. Hidalgo, 1993);
– sudura defectuoasă dintre altoi şi portaltoi (R. Pouget, 1980);
– incapacitatea sistemului radicular (al portaltoiului) de a satisface
necesităţile de fier ale aparatului foliar (al altoiului), mult diferite de la un soi la
altul (L. Hidalgo, 1982).
Cloroza fero-calcică apare în urma unuia, dar cel mai adesea a mai multor
procese enumerate mai sus, care acţionează combinat.
Conţinutul solului în calcar poate fi exprimat în:
– calcar total, care reprezintă conţinutul total de CaCO3 al solului, exprimat
în %;
– calcar activ (%), care reprezintă partea din CaCO3 total ce poate uşor
reacţiona cu H2CO3 din sol şi elibera ionul de Ca2+; această fracţiune este
reprezentată de particulele fine, cu diametrul sub 10 (M. Fregoni, 1986).
Solurile pe care apare frecvent cloroza fero-calcică sunt: cernoziomurile
carbonatice, pseudorendzinele carbonatice, regosolurile carbonatice, vertisolurile
carbonatice şi solurile antropice carbonatice, rezultate în urma lucrărilor de
amenajare a versanţilor prin terasare.
Solurile pe care apare, de regulă, cloroza asfixiantă au un conţinut de peste
50% argilă pe întreg profilul (vertisol), sau numai în orizontul Bt (soluri
argiloiluviale), cu o pondere ridicată a montmorillonitului (peste 50%) în
fracţiunile argiloase.
Pe suprafeţe mici se semnalează cloroza de sărăturare, ca urmare a unui
conţinut în sol (în special în orizontul desfundat) mai mare de 1,0 – 1,5 ‰ săruri
solubile, sau cea de alcalinizare (soloneţizare), în cazul în care solul conţine mai
mult de 5% Na schimbabil.
S-a observat că tratamentele de combatere a clorozei prin administrarea
unor compuşi minerali sau organici de fier pot atenua sau chiar înlătura puterea
clorozantă a solului, fără să aibă o influenţă asupra conţinutului în calcar activ.
Această observaţie i-a condus pe R. Pouget şi C. Juste (1972) să determine, pe lângă
calcarul activ, cantitatea de „fier uşor extractibil“ din sol (dozat cu oxalat de
amoniu) şi să calculeze indicele puterii clorozante a solului (IPC), după formula:
CaCO 3 4
IPC =  10 , în care:
2
(Fe)
- CaCO3 reprezintă conţinutul solului în calcar activ, exprimat în %;
- (Fe)2 reprezintă conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în ppm.

86
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Conţinutul solului în calcar (total, activ) şi indicele puterii clorozante (IPC)


servesc la aprecierea rezistenţei la calcar a soiurilor de portaltoi, la alegerea şi
repartizarea corectă a acestora pe teren (tab. 5.3).
Cloroza fero-calcică poate fi prevenită prin alegerea corectă a soiurilor de
portaltoi, mobilizarea şi afânarea solului, înlăturarea excesului de apă, evitarea
aducerii la suprafaţă prin lucrări de desfundare şi terasare a orizonturilor cu
conţinut ridicat de CaCO3, evitarea efectuării lucrărilor solului în perioade prea
umede, administrarea de substanţe care măresc permeabilitatea solului; în caz de
apariţie a fenomenului, acesta poate fi combătut prin stropiri pe frunze cu
substanţe care conţin fier asimilabil: sulfat feros 0,7-1% cu adaos de acid citric
0,1%, chelaţi de fier în concentraţie de 0,05-0,1% etc.
Tabelul 5.3
Rezistenţa la calcar a unor soiuri de portaltoi
(după P. Galet, R. Pouget şi M. Fregoni)
CaCO3
CaCO3 activ (%) I.P.C.
total (%)
Portaltoii Pouget R.,
Fregoni M. Galet P. Fregoni M. Fregoni M.
Juste C.
(1986) (1947, 1976) (1986) (1986)
(1972)
Riparia gloire 15 6 6 2 6
Solonis  Riparia 1616 C - - 10 - -
Rupestris du Lot 22-23 14 14 20 20
Berlandieri  Rip. SO4 25-35 17 19 30 30
Berlandieri  Rip. Kober 5 BB 25-35 21 20 40 40
Berlandieri  Rip. 420 A 25-35 21 20 40 40
Berlandieri  Rip. 140 Rugeri 45-50 21 40 90 60
Chasselas  Berlandieri 41 B 50-55 40 40 60 60
Fercal - - - - 120

Magneziul, un component important al clorofilei, influenţează favorabil


procesul de fotosinteză, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi calitatea recoltei, iar
împreună cu potasiul reglează presiunea osmotică a sucului celular şi menţin
turgescenţa celulelor.
Nivelul minim de aprovizionare cu magneziu pentru viţa de vie este de 12
mg/100 g sol, cu menţiunea că, pe solurile bogate în potasiu, conţinutul trebuie să
fie mai mare, deoarece potasiul frânează accesibilitatea magneziului.
Insuficienţa magneziului frânează creşterea frunzelor şi stimulează
schimbarea culorii acestora către galben şi roşu, începând cu cele mature de la
bază, şi căderea prematură a lor. Carenţa în magneziu se constată frecvent pe
solurile nisipoase, slab aprovizionate cu elemente nutritive, şi pe podzolurile
acide, sărace în calciu.
Deficitul de magneziu se completează cu îngrăşăminte adecvate
administrate pe cale radiculară sau extraradiculară.
Fierul participă la formarea clorofilei, având efect favorabil asupra
procesului de fotosinteză, a creşterii şi fructificării butucilor; intervine în

87
M. MUSTEA

procesele de oxido-reducere şi de formare a substanţelor antocianice implicate, în


realizarea culorii vinurilor roşii. Carenţa în fier duce la epuizarea auxinei din
organele viţei de vie, urmată de oprirea creşterii vegetative.
Insuficienţa fierului din plantă nu poate fi atribuită decât în cazuri rare
deficitului acestuia din sol. De cele mai multe ori fierul se găseşte în cantităţi
suficiente, dar nu poate fi absorbit datorită blocării sale de către ionii de calciu şi
magneziu din soluţia solului. Uneori, chiar dacă a fost absorbit, acesta poate fi
blocat de fosfor în frunze.
Sulful, în cantităţi normale, stimulează creşterea şi contribuie la definirea
calităţii vinului, în funcţie de soi şi condiţiile de cultură, iar deficitul sporeşte
fragilitatea lăstarilor.
Borul stimulează formarea clorofilei şi, prin aceasta, procesul de
fotosinteză; favorizează activitatea enzimelor respiratorii, formarea glucidelor şi a
substanţelor proteice, germinarea polenului şi procesul de legare a florilor, iar pe
solurile grele, formarea peroxizilor organici şi contribuie la alimentarea
rădăcinilor cu oxigen. Borul determină creşterea conţinutului în apă legată,
sporind în felul acesta rezistenţa la iernare a butucilor.
Deficitul borului conduce la reducerea creşterii organelor vegetative şi
generative, sporeşte sensibilitatea la boli şi diminuează procentul de legare a
florilor.
Zincul intră în componenţa unor enzime, este implicat în desfăşurarea
respiraţiei, stimulează procesele de oxidare a glucidelor şi sinteza auxinelor şi a
acizilor organici, creşte rezistenţa la ger şi secetă a plantelor.
Carenţa în zinc diminuează sau face să înceteze procesele de creştere, cu
implicaţii nefavorabile asupra cantităţii şi calităţii recoltei.
Manganul stimulează formarea clorofilei şi activitatea mai multor enzime
(oxidaze, dehidrogenaze), sporeşte rezistenţa plantelor la ger şi secetă, micşorează
sensibilitate viţei de vie la săruri nocive şi contribuie la definirea calităţii vinului,
în special prin culoare, gust, buchet.
Insuficienţa magneziului reduce creşterea frunzelor, cu frecvenţă mai mare
pe solurile acide.
Cuprul previne procesul de îmbătrânire fiziologică a frunzelor, protejează
stabilitatea clorofilei şi, prin aceasta, prelungirea vegetaţiei în ansamblu,
catalizează procesele de oxido-reducere şi de formare a vitaminelor B şi C. Ionul
de cupru, fiind nociv pentru unele ciuperci parazite, a dus la folosirea sa în
protecţia fitosanitară a viţei de vie sub formă de zeamă bordoleză. Tratamentele
fitosanitare repetate an de an exclud fenomenele de carenţă; după un interval mai
mare de timp, cuprul poate să ajungă chiar în exces, determinând blocarea
fierului, cu influenţe nefavorabile pentru plante.
Conţinutul în săruri solubile. Viţa de vie are o capacitate medie de a
suporta sărurile solubile din sol, dar diferenţiată în funcţie de specie şi soi. Vitis
vinifera suportă o concentraţie în săruri solubile cuprinsă între 1,5 şi 4,0‰

88
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

exprimată în NaCl. Speciile americane şi hibrizii dintre acestea, folosiţi ca


portaltoi, au rezistenţă mai mică, cuprinsă între 0,2 şi 0,5‰. Există şi portaltoi cu
rezistenţă mai mare, de 0,7-1,0‰ NaCl (Solonis  Riparia 1616 C) şi chiar 1,0-
1,5‰ NaCl (1103 P), care sunt indicaţi pe solurile cu sărăturare mijlocie (P.. Galet,
1998).
Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri
pe frunze, leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificarea şi, în final,
moartea butucului.
N. Bucur şi colab. (1967), studiind comportarea viţei de vie pe sărăturile din
Depresiunea Jijia-Bahlui, constată dispunerea diferenţiată a rădăcinilor, în funcţie
de salinitatea solului. Când salinitatea solului se află sub nivelul de toleranţă a
viţei de vie, marea masă a rădăcinilor se răspândeşte în stratul de sol cuprins între
20 şi 60 cm adâncime, unele dintre acestea pătrunzând la adâncime mai mare,
până la câţiva metri. În cazul în care salinitatea solului în straturile sub 60 cm este
mai mare decât cea tolerată de viţa de vie, rădăcinile se dezvoltă şi se răspândesc
numai până la adâncimea de 60 cm, ca şi cum straturile salinizate ar fi
impermeabile. Dacă stratul mai puternic salinizat începe de la 30-40 cm
adâncime, viţa de vie se dezvoltă şi mai greu. Cănd salinitatea solului depăşeşte
gradul de toleranţă la salinitate a viţei de vie începând de la suprafaţă, viţa de vie
nu se prinde chiar de la plantare.
Însuşirile chimice
Capacitatea de schimb cationic. În condiţiile ţării noastre, în general,
solurile sunt saturate în cationi bazici, bine aprovizionate cu elemente nutritive
totale şi mobile, prezentând condiţii favorabile pentru viţa de vie.
Valorile capacităţii totale de schimb cationic (T), favorabile viţei de vie,
sunt cuprinse între 20 şi 40 me/100 g sol (Şt. Puiu şi colab., 1977).
Solurile la care procentul de sodiu absorbit în complexul coloidal este mai
mare de 10 sunt nefavorabile pentru viţa de vie (V.G. Ungurean, 1979).
Reacţia solului. Viţa de vie, datorită plasticităţii ecologice, se comportă
bine pe soluri cu pH de la moderat acid (5,5) până la moderat alcalin (8,5), dar
nivelul optim depinde de textură, conţinutul în humus, elemente nutritive, soiul
portaltoi şi altoi etc. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră
spre uşor bazică, urmate de solurile cu reacţie uşor acidă.
Urmărind în condiţii controlate efectul pH-ului solului asupra producţiei şi
a calităţii acesteia, A. Kobayashi şi colab. (1962) au obţinut cele mai bune rezultate
la valori ale pH-ului cuprinse între 7,3 şi 8,1 pentru soiul Muscat de Alexandria şi
între 5,0 şi 7,5 pentru soiul Delaware (Vitis labrusca), acesta din urmă fiind mai
tolerant la aciditatea solului. După G. Dalmasso (1972), viţele europene preferă
solurile uşor alcaline, în timp ce viţele americane un pH neutru (6,8-7,2) sau uşor
acid (6,5-6,8).
Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile
de folosire a solurilor cu diferite valori ale pH-ului, de la acid (Riparia gloire)
către neutru (hibrizii Riparia  Rupestris), până la alcalin (hibrizii Berlandieri 
89
M. MUSTEA

Riparia şi hibrizii europo-americani). Solurile acide, cu pH-ul sub 5,5 (cazul


podzolurilor), prezintă, în exces, elemente cum ar fi aluminiu şi manganul, care
inhibă creşterea rădăcinilor, urmată de o debilitare a butucilor şi o reducere a
potenţialului lor productiv. Pe solurile acide, accesibilitatea elementelor nutritive
se reduce simţitor, activitatea microorganismelor scade, structura se degradează,
iar regimul aerohidric se înrăutăţeşte.
La valori mai ridicate ale pH-ului, determinat de excesul de CaCO3, apare
cloroza fero-calcică, gradul de manifestare al acesteia depinde de rezistenţa
portaltoilor folosiţi. Reacţia puternic alcalină (pH>8,5) determină scăderea
eficienţei îngrăşămintelor chimice, reduce accesibilitatea microelementelor (Fe,
Mn, B, Zn), care trec în forme inaccesibile viţei de vie.
Reacţia solului reprezintă un factor dinamic, mai ales pentru straturile
superficiale, care pot fi influenţate de sulful ce ajunge în sol în urma tratamentelor
fitosanitare, sistemul de fertilizare şi tipurile de îngrăşăminte folosite, sistemele de
lucrare a solului şi de irigare etc.
Influenţa factorilor orografici
Din această grupă fac parte: forma de relief, altitudinea, înclinarea şi
expoziţia pantei, care au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, influenţând
celelalte categorii de factori.
Relieful. În ţara noastră, cele mai bune condiţii pentru viticultură le asigură
relieful deluros şi colinar, care câştigă în importanţă pe măsură ce ne deplasăm
spre nord. În aceste condiţii, amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai
mică, astfel încât îngheţurile şi brumele (târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă) sunt mai rare şi mai puţin intense; umiditatea solului mai redusă
provoacă o încetarea a creşterii lăstarilor spre pârgă, cu efecte favorabile asupra
maturării strugurilor. De asemenea, umiditatea relativă a aerului şi pericolul
atacului bolilor criptogamice sunt mai scăzute.
Şirul de dealuri care brăzdează spaţiul ţării noastre creează, prin orientare
şi grad de modelare, vaste amfiteatre, unde viţa de vie reuşeşte să-şi exprime, în
toată plenitudinea, însuşirile sale de producţie şi calitate.
Văile determină stagnarea aerului rece, mai ales atunci când sunt închise;
creşte frecvenţa accidentelor climatice, radiaţia globală şi insolaţia reală sunt mai
reduse, umiditatea atmosferică este mai ridicată, creînd condiţii favorabile
atacului bolilor criptogamice.
Plantaţiile situate pe terenuri plane sunt mai expuse influenţei negative a
temperaturilor scăzute din timpul iernii, afectate de accidentele climatice;
frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor este mai redusă
faţă de cea de pe versanţi. Calitatea mai redusă, obţinută în astfel de situaţii, se
datorează acumulării unei cantităţi mai mari de substanţe proteice şi mai mici de
zaharuri în boabe, prelungirii fazei erbacee, ceea ce duce la creşterea acidităţii (în
special acid malic) şi a conţinutului în tanin, boabele au un gust erbaceu, un
conţinut ridicat în pectine şi clorofilă şi mai redus în arome şi antociani (M. Fregoni,
1980).

90
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Amenajarea în terase determină unele schimbări în climatul solului, care


influenţează creşterea şi fructificarea viţei de vie. Ca regulă generală, pe
adâncimea a 0-40 cm, temperatura solului este mai ridicată cu circa 15-20% pe
terenul neterasat. Diferenţieri există chiar în cadrul aceleiaşi platforme terasate,
porţiunea cea mai bine încălzită fiind partea din amonte, apoi, în ordine, cele din
mijloc şi aval (C. Budan, 1974). Pe terenul terasat, umiditatea este mai scăzută în
anii secetoşi şi mai ridicată în anii umezi. În anii secetoşi, partea din amonte este
dezavantajată, iar în cei ploioşi, umiditatea se egalizează, cu o uşoară
preponderenţă în porţiunea din amonte. Fertilitatea solului este, de asemenea,
neuniformă pe terasă, valori superioare înregistrându-se în partea din aval.
Aceste diferenţieri determină o distribuţie inegală a rădăcinilor (cu
densitate mai mare pe mijlocul platformei terasei), precum şi inegalităţi în ceea ce
priveşte creşterea şi fructificarea butucilor situaţi pe rândurile marginale.
Apreciate în ansamblu, condiţiile de cultură pentru viţa de vie de pe terase
sunt mai puţin favorabile faţă de cele de pe terenurile neterasate. Din aceste
motive, terasarea nu este economică decât dacă permite extinderea mecanizării
lucrărilor şi combaterea eroziunii solului.
Altitudinea influenţează factorii climatici: radiaţia solară, temperatura,
nebulozitatea, regimul de precipitaţii şi vânturile. Astfel, pe măsura creşterii
altitudinii, scad intensitatea radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi
nivelul temperaturii. Se apreciază că temperatura medie zilnică scade (până la
altitudinea de 500-600 m) cu circa 0,6°C la fiecare 100 m. Altitudinea poate avea
şi un rol compensator, diminuînd resursele heliotermice excedentare în climatele
subtropical, tropical şi subecuatorial, unde viţa de vie se cultivă la altitudini mari,
de 2000-2500 m (în Mexic, Peru, Bolivia, Afganistan etc.).
Viţa de vie se cultivă începând de la nivelul mării până la 600 m în Munţii
Cerveni (Franţa), 750 m în Pirinei, 1300 m în Munţii Caucaz, 1360 m pe muntele
Etna, 2277 m în Mexic, 3000 m în Podişul Pamirului şi aproape 3500 m în
Etiopia. În România, viţa de vie se cultivă de la o altitudine de câţiva metri, în
Dobrogea, până la 550 m pe dealul Măgura Şimleului din podgoria Silvaniei,
judeţul Sălaj şi 600 m pe dealurile din comuna Tătaru din podgoria Dealu-Mare,
judeţul Prahova. Marea majoritate a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie sunt
amplasate la altitudini cuprinse între 100 şi 400 m.
Panta terenului. Cele mai favorabile pentru cultura viţei de vie sunt
pantele moderate, de până la 25%, care asigură condiţii pentru obţinerea unor
produse de calitate şi permit executarea mecanizată a lucrărilor.
Expoziţia terenului. Resursele heliotermice ating valori maxime la
orientarea sudică (180°) şi valori minime la orientarea nordică (0°C). Diferenţele
descresc pe măsura deplasării de la climatul temperat-continental către cel tropical
(J. Branas, 1974). În emisfera nordică, brumele şi îngheţurile (timpurii de toamnă
şi tărzii de primăvară) sunt mai frecvente şi produc pagube mai importante în
cazul orientării plantaţiilor în direcţia nord-est (45°). Cele mai ridicate temperaturi

91
M. MUSTEA

ce pot produce arsuri pe frunze se înregistrează în parcelele orientate către sud-


vest (225°), care recepţionează cea mai mare cantitate de radiaţii solare.
În condiţii de latitudine şi expoziţie constante, panta modifică în sens

CAPITOLUL 6
pozitiv gradul de folosire a radiaţiei solare.
Influenţa factorilor secundari de biotop asupra viţei de vie
Bazinele şi cursurile de apă (mările, fluviile, râurile şi lacurile) au un rol
termo-regulator: asigură menţinerea unei umidităţi relative ridicate, imprimă un
caracter de moderaţie şi restrâng amplitudinea de variaţie a temperaturii. La
aceeaşi latitudine, temperaturile minime absolute înregistrează valori mai puţin
scăzute în zone limitrofe întinderilor de apă. Luminozitatea şi higroscopicitatea
aerului sunt moderate în zonele deficitare sau excesive. Îngheţurile şi brumele
târzii de primăvară, ca şi cele timpurii de toamnă, au o frecvenţă mai redusă.
Masivele muntoase şi pădurile pot influenţa favorabil condiţiile
ecoclimatice prin creşterea umidităţii relative a aerului şi diminuarea intensităţii
vântului, dar pot conduce la scăderea temperaturii medii lunare în perioada de
vegetaţie cu până la 1°C în lunile de vară. Frecvenţa şi intensitatea brumelor şi a
îngheţurilor târzii şi timpurii cresc mai ales pe terenurile înconjurate de păduri,
unde nivelul temperaturii poate să scadă cu până la 3-4°C faţă de platouri (C. Budan,
1977), iar frecvenţa şi intensitatea atacului bolilor criptogamice sunt ceva mai
mari. De asemenea, există pericolul ca unii dăunători (Hyphantria cunea ş.a). din
asociaţiile silvice să atace plantaţiile viticole, putând produce pagube importante.

BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ca plantă perenă, viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic


multianual sau ontogenetic şi un ciclu biologic anual.

6.1. CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de


vie este alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care
trece viţa de vie provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului

92
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

şi până la moartea naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de


următorii factori: genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici determină diferenţe mari în ceea ce priveşte longevitatea.
Viţele din flora spontană (Vitis silvestris), datorită rusticităţii şi gradului sporit de
adaptare la diferite condiţii ecologice, au cea mai mare longevitate, de 100-150 de
ani şi chiar mai mult, iar cele cultivate (Vitis vinifera) au o longevitate mult mai
mică, de numai 50-60 de ani. Diferenţieri se constată şi între soiuri, unele, cum ar
fi Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă etc., sunt mai longevive decât
altele: Traminer, Pinot, Riesling italian.
Factorii biologici influenţează longevitatea, în primul rând prin modul de
înmulţire. În aceleaşi condiţii ecologice şi agrofitotehnice, plantele obţinute pe
cale generativă au o longevitate de circa două ori mai mare decât cele rezultate pe
cale vegetativă. Diferenţe se înregistrează şi în cazul înmulţirii pe cale vegetativă.
Astfel, viţele altoite au o durată mai scurtă de viaţă decât viţele pe rădăcini
proprii, longevitatea fiind influenţată şi de gradul de afinitate dintre altoi şi
portaltoi.
Factorii ecologici, prin gradul lor de favorabilitate, influenţează desfăşurarea
proceselor fiziologice; cu cât condiţiile climatice şi pedologice se apropie mai mult
de cerinţele specifice ale unui soi sau ale unei combinaţii altoi-portaltoi, cu atât
longevitatea plantaţiei şi productivitatea lor sunt mai mari şi invers.
Factorii tehnologici, corect aplicaţi (tăierea, fertilizarea, irigarea etc.)
măresc productivitatea şi calitatea, în paralel cu durata de viaţă a plantaţiei.
Vârsta reprezintă numai o parte din longevitate, respectiv, durata de timp de
la obţinerea viţei ca plantă independentă, până la un moment dat al existenţei sale.
Perioadele ciclului ontogenetic. În desfăşurarea ciclului ontogenetic al
viţei de vie au fost delimitate următoarele perioade (fig. 6.1).
Perioada embrionară (intraseminală) începe cu formarea zigotului,
continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie cu formarea primelor
frunze adevărate. Prin analogie, la viţele înmulţite pe cale vegetativă, această
perioadă este numită perioada intramugurală şi corespunde perioadei de formare a
mugurelui, urmată de perioada de multiplicare în pepiniera viticolă, până în
momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze.
Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei lăstarului cu
primele frunze (primele frunze adevărate în cazul viţelor înmulţite prin sămânţă)
şi se încheie odată cu formarea primelor inflorescenţe. În această perioadă
plantele îşi formează elementele de schelet (în funcţie de sistemul de cultură şi
forma de conducere preconizată a butucilor) şi se pregătesc pentru fructificare:
raportul C/N este în favoarea azotului, ceea ce conduce la creşteri vegetative
puternice, frunzele sunt mari, internodurile lungi, creşterile se prelungesc până
toamna târziu, maturarea lemnului este slabă, plantele fiind sensibile la ger.

93
M. MUSTEA

Fig. 6.1 – Etapele ciclului biologic ontogenetic la viţa de vie


(după M. Fregoni, 1986)

În frunze se formează, aproape în exclusivitate, hormoni de creştere; de


aceea, diferenţierea mugurilor de rod este nulă sau foarte slabă.
Perioada de tinereţe are o durată diferită, în funcţie de metoda de înmulţire,
soiul cultivat, condiţiile ecologice şi tehnologia aplicată; ea poate dura 2-15 ani la
viţele obţinute din sămânţă şi 2-4 ani la cele obţinute pe cale vegetativă. Soiurile
cu vigoare mică-mijlocie şi fertilitate ridicată intră mai devreme pe rod. De
asemenea, condiţiile ecologice favorabile, asociate cu o tehnologie superioară
determină reducerea perioadei de tinereţe, şi grăbirea formării organelor lemnoase, pe
care rodeşte viţa de vie.
Perioada de maturitate (de rodire) este cuprinsă între intrarea în
producţie (ca început) şi scăderea sistematică a producţiei de struguri (ca sfârşit)
şi poate fi împărţită în două subperioade:
a. Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) durează de la
apariţia primelor inflorescenţe, până la atingerea producţiei normale, specifice
soiului. Perioada durează 5-7 ani, timp în care productivitatea viţelor creşte an de
an, raportul C/N se echilibrează, şi sinteza hormonilor florigeni este tot mai
intensă. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar se echilibrează pe măsura
creşterii productivităţii butucilor.
Tehnologia de cultură din această perioadă urmăreşte finalizarea proiectării
organelor de schelet (tulpini, cordoane, braţe) şi a elementelor de rod, asigurarea
hranei necesare viţelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc., pentru formarea
unor plante viguroase, care să fructifice la nivelul potenţialului soiului.
b. Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) începe odată
cu obţinerea producţiilor normale, specifice soiului, constante an de an. Viţa de
94
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

vie atinge această perioadă după 10-15 ani de la plantare, care se menţine timp de
20-25 de ani. În această perioadă, procesele de creştere şi fructificare se menţin în
echilibru, raportul C/N este uşor favorabil hidraţilor de carbon, creşterile
vegetative sunt moderate, cu formarea abundentă a mugurilor de rod. Frunzele au
o mărime normală, internodurile o lungime medie, maturarea lemnului este bună
şi timpurie. Lăstarii lacomi, absenţi în perioada precedentă, apar sporadic în
această perioadă, pentru a fi o manifestare caracteristică în cea următoare. Cea
mai mare parte a substanţelor sintetizate sunt depuse în struguri, lăstari şi coarde.
Concomitent cu formarea de noi elemente lemnoase, parte din cele bătrâne se
usucă.
Lungimea acestei perioade, nivelul producţiilor şi calitatea acestora depind
mult de tehnologia aplicată, cu accent pe tăierile de rodire raţional aplicate, cu
rezervarea unei încărcături de ochi normale, specifice soiului, care să fie susţinută
prin măsuri, cum ar fi: fertilizare, irigare, lucrări şi operaţiuni în verde etc.
Perioada de declin (bătrâneţe) se instalează treptat, durează 5-10 ani şi
se manifestă prin scăderea, an de an, a producţiei de struguri, degarnisirea
elementelor de schelet, datorită pornirii în vegetaţie a unui număr tot mai mic
de muguri, care formează lăstari de vigoare slabă; se accentuează procesul de
uscare a elementelor de schelet, care se reînnoiesc cu greutate. Sistemul
radicular îşi reduce volumul şi, ca urmare, scade absorbţia apei şi a
substanţelor nutritive, apar numeroase plăgi atât pe partea aeriană, cât şi pe cea
subterană, iar numărul de goluri este tot mai mare. Raportul C/N este în favoarea
hidraţilor de carbon, ceea ce determină creşteri vegetative slabe, cu formarea
limitată a mugurilor de rod şi a producţiei de struguri. Frunzele sunt mici,
galbene-verzui, lăstarii au internoduri scurte, lemnul format este puţin, dar se
maturează bine.
Butucul reacţionează la îmbătrânire prin formarea de lăstari lacomi, care
pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor sau a cordoanelor degarnisite. Această tendinţă
naturală de refacere a butucilor trebuie susţinută prin tăieri de regenerare (totale
sau parţiale), completate prin lucrări, cum ar fi subsolajul (în vederea afânării
solului în profunzime şi a regenerării sistemului radicular), fertilizare, irigare etc.,
care prelungesc durata de viaţă economică a plantaţiei.
Perioada de declin se poate instala mai devreme la plantaţiile aflate în plină
maturitate, chiar tinere, dacă nu se aplică o tehnologie corespunzătoare de
întreţinere. În ultimii 1-2 ani de viaţă a plantaţiei se folosesc încărcături de ochi
numite „de sleire“, amplificate de 1,5-2,0 ori faţă de normal, care permit obţinerea
unor producţii cu 50-60% mai mari, în raport cu cele anterioare.
Viţele pe rădăcini proprii se comportă diferit faţă de cele altoite, pe
parcursul ciclului ontogenetic: au ciclul de viaţă mai lung; perioada de maturitate
progresivă este mai mare, de 8-10 ani, iar cea de productivitate maximă durează
95
M. MUSTEA

mai puţin, 15-20 ani, după care se instalează o perioadă îndelungată (10-15 ani)
de diminuare treptată a fructificării; nivelurile de producţie din perioada de rodire
maximă sunt mai mici.
Viţele altoite parcurg mai rapid perioadele de tinereţe şi de maturitate
progresivă (intră mai devreme pe rod), perioada de maturitate deplină durează
mai mult (20-25 ani), iar producţiile şi calitatea acestora sunt mai ridicate. Între
altoi şi portaltoi se manifestă permanent tendinţa de separare, fiecare încercând
să-şi refacă organele lipsă. Această tendinţă de separare este mai puternică în
primii ani, după care scade pe măsura înaintării în vârstă a viţelor, tendinţă care
este frânată prin lucrarea de copcit, care se execută obligatoriu la viţele altoite
(C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

6.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL


Periodicitatea anuală a condiţiilor climatice din zona temperată determină
manifestarea cu intensităţi diferite a fenomenelor biologice, grupate în etape,
numite faze fenologice (fenofaze). Totalitatea fenofazelor pe care le parcurge viţa
de vie, pe timpul unui an calendaristic, alcătuiesc ciclul biologic anual. După
gradul de manifestare a proceselor biologice, acesta se împarte în două perioade
distincte: perioada de vegetaţie sau de viaţă activă şi perioada de repaus fiziologic
relativ sau de viaţă latentă (fig. 6.2).

Fig. 6.2 – Ciclul biologic anual al viţei de vie


(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

6.2.1. PERIOADA DE VEGETAŢIE


Perioada de vegetaţie sau de viaţă activă reprezintă acea parte din ciclul
biologic anual în care procesele şi fenomenele biologice se desfăşoară intens,

96
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

încât multe dintre ele se manifestă vizibil la exterior, putându-se măsura şi


delimita prin indicatori morfologici specifici.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie poate fi delimitată
morfologic şi calendaristic. Sub aspect morfologic, perioada de vegetaţie este
delimitată de începutul circulaţiei de primăvară a sevei brute, marcată prin plânsul
viţei de vie, şi durează până în toamnă, la căderea ultimelor frunze. Calendaristic,
această perioadă se eşalonează din a doua jumătate a lunii martie, până către
sfârşitul lunii octombrie, convenţional între 1 IV şi 31 X.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 160-
220 zile, în climatul mediteranean şi subtropical 250-270 zile, în cel tropical 300-
340 zile şi ajunge până la întreg anul în apropiere de ecuator, unde vegetaţia este
aproape continuă.
Durata şi ritmul de desfăşurare a perioadei de vegetaţie depind în primul
rând, de condiţiile ecologice (în special de temperatură), dar şi de natura genetică
a soiurilor: cu perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie.
Denumirea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie în această perioadă şi
delimitarea lor se fac în funcţie de fenomenele periodice, caracteristice pentru
fiecare în parte. Astfel, au fost delimitate nouă fenofaze, grupate după specificul
lor în:
- fenofaze de trecere: de la starea de repaus fiziologic la cea de vegetaţie
(plânsul) şi de la starea de vegetaţie la cea de repaus fiziologic (căderea
frunzelor);
- fenofaze ale creşterii: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea
lăstarilor;
- fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor de rod şi formarea
organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor.
6.2.1.1. Fenofazele de trecere
Aceste fenofaze delimitează cele două perioade din ciclul biologic anual al
viţei de vie: perioada de vegetaţie şi perioada repausului fiziologic relativ.
PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de
picături, prin rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte
de umflarea mugurilor, fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab
suberificată a rădăcinii şi prin perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi
a lichidelor stocate în organele subterane ale butucului şi a deplasării curentului
ascendent prin vasele de lemn şi liber, eliberate de caloză cu o presiune cuprinsă
între 1,5-2,5 atmosfere (T.I.A. Cikuaseli, 1958).
Plânsul se manifestă numai la viţele cultivate, cărora li s-a aplicat „tăierea
în uscat“; nu se exteriorizează la viţele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la
care nu s-au produs răni şi în primăverile deosebit de secetoase (T. Martin, 1968).
Acest fenomen se poate petrece pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, dacă
s-au produs răni în lăstari sau coarde; totuşi, având în vedere că viţa de vie este

97
M. MUSTEA

supusă anual tăierii în uscat, acesta este o caracteristică a primăverii, precedând


pornirea în vegetaţie.
Plânsul poate fi delimitat fenologic şi calendaristic. Fenologic, este cuprins
între apariţia primilor picături şi dispariţia celor din urmă, iar calendaristic, pentru
condiţiile ţării noastre, plânsul are loc între decada a II-a a lunii martie şi decada
I-a a lunii aprilie, cu o durată cuprinsă între câteva zile, până la circa două
săptămâni, respectând legea perioadei maxime.
Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanţă mai mică faţă de
rădăcini, începând de la scaunul butucului către lemnul vechi şi coarda de un an.
În contact cu aerul, lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându-se unele
bacterii şi ciuperci; fenomenul încetează odată cu apariţia primelor frunze
capabile să consume această sevă.
Declanşarea, durata şi intensitatea de desfăşurare a plânsului sunt sub
influenţa unui complex de factori, cei mai importanţi fiind prezentaţi în continuare.
Temperatura solului, la adâncimea de răspândire a masei principale de
rădăcini, reprezintă factorul principal în desfăşurarea plânsului. În condiţiile unui
regim hidric normal, plânsul se declanşează la 2-3 zile de la realizarea în sol a
unui nivel termic de 8-100C. În condiţiile unui climat secetos, plânsul întârzie
până la realizarea în sol a unei temperaturi de 12-140C. Intensitatea plânsului
creşte odată cu temperatura solului, înregistrând un maxim la 250C.
Umiditatea solului. La I.U.A. = 40% plânsul se manifestă slab, creşte
simţitor la IUA = 80% şi are intensitatea maximă la I.U.A. = 100%.
Seceta pedologică poate să împiedice manifestarea plânsului, să diminueze
cantitatea de lichid eliminată sau să reducă durata de desfăşurare a acestuia.
Excesul de umiditate din sol determină intensificarea plânsului, creşterea
cantităţii de lichid eliminat, iar în prezenţa unor temperaturi mai scăzute poate
prelungi durata acestuia până la 3-4 săptămâni.
Factorii biologici. În condiţii relativ uniforme, desfăşurarea plânsului
depinde de speciile şi soiurile cultivate. Astfel, Vitis amurensis, format într-un
climat mai rece, începe plânsul la 4-50C, speciile americane la temperaturi mai
ridicate: 6-70C Vitis riparia, 80C Vitis Berlandieri etc. Soiurile aparţinând speciei
Vitis vinifera, când se cultivă pe rădăcini proprii, declanşează plânsul la
temperaturi cuprinse între 7,5-100C, iar când sunt altoite, plâng la temperatura
specifică portaltoiului.
Rădăcinile situate în straturile superficiale ale solului, încălzindu-se mai
repede, determină declanşarea mai rapidă a plânsului, comparativ cu cele situate
mai în profunzime, unde solul se încălzeşte mai greu.
Factorii tehnologici. Tăierea în uscat favorizează manifestarea plânsului
prin rănile produse în urma secţionării coardelor. Cantitatea de lichid care se
scurge este mai mică la tăierea de iarnă, comparativ cu cea de primăvară şi la

98
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

tăierea pe nod, faţă de cea pe internod. Prin repetarea secţionării coardelor


cantitatea de sevă scursă creşte.
Irigarea plantaţiilor viticole în primăverile secetoase (aplicate mai ales în
prima parte a lunii martie) stimulează declanşarea plânsului şi face să crească
cantitatea de lichid eliminată.
Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii
normale, cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc,
uneori şi mai mult, putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la
împrospătarea secţiunilor (J. Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate
determina pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, care pot să ajungă de la
câteva sute, până la câteva zeci de mii de litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat,
deoarece pe lângă apă se pierde şi o cantitate destul de însemnată de substanţe
nutritive.
Densitatea lichidului scurs este cu puţin mai mare decât cea a apei distilate,
cuprinsă între 1,0001 şi 1,0007. Un litru de lichid conţine 1,5-3g substanţă uscată,
din care 2/3 este reprezentată de substanţe organice (zaharuri peste 50%, urmate
de proteine, aminoacizi, acizi organici etc.) şi 1/3 substanţe minerale: Ca, K, P,
Mg, Fe, Ba, Ti, Al, Na, Cr, Ni, Mo, Cu, Mn, Pb etc. (D.K. Stoev, 1979).
CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada
de vegetaţie, la perioada repausului fiziologic. În condiţiile climatului temperat-
continental, în care se află şi ţara noastră, căderea frunzelor începe în jurul datei de
10-15X (căderea primelor frunze) şi durează până la 15.XI (căderea ultimelor frunze).
Acest fenomen poate apărea cu 1-2 săptămâni mai devreme de maturarea
boabelor, fără însă a avea un caracter de masă şi durează, în medie, 30 de zile, rar
mai mult sau mai puţin; în toamnele lungi fenofaza se prelungeşte cu circa două
săptămâni.
Odată cu apariţia temperaturilor scăzute din toamnă, intensitatea
fotosintezei scade tot mai mult, creşte conţinutul frunzelor în acid abscisic, care
determină îmbătrânirea celulelor frunzei, în acestea apar vacuole mari, ce se
unesc, are loc o dezorganizare a cloroplastelor şi punerea în evidenţă a
pigmenţilor flavonici şi antocianici, care duc la schimbarea culorii frunzelor din
verde în galben-ruginiu la soiurile cu struguri „albi“, ruginiu-roşietică la soiurile
cu pieliţa boabelor colorată în roşu-violaceu şi până la vineţiu în cazul soiurilor
tinctoriale; are astfel loc o îmbătrânire a frunzelor de la baza spre vârful lăstarilor.
Substanţele de rezervă din frunze, în special hidraţii de carbon şi sărurile
minerale cu azot, fosfor şi potasiu, migrează către elementele lemnoase ale
butucului.
Pe măsura instalării acestor modificări, la baza peţiolului se formează un
strat izolator de suber, alcătuit din celule slab legate între ele, care, datorită
vântului, modificării turgescenţei sau gravitaţiei (în cazul frunzelor mari)

99
M. MUSTEA

provoacă căderea frunzelor, după care vasele conducătoare sunt blocate prin
depunerea de caloză.
Căderea frunzelor poate fi prematură, cauzată de temperaturi scăzute
(brume timpurii de toamnă), de seceta prelungită sau de atacul puternic al bolilor
şi dăunătorilor, când determină o maturare mai slabă a lemnului şi o rezistenţă
redusă la temperaturile scăzute din timpul iernii. Nici întârzierea căderii frunzelor,
întâlnită în toamnele reci şi ploioase, soiurile tardive etc., nu este favorabilă,
deoarece se întârzie migrarea substanţelor de rezervă din frunze, care consumă
prin respiraţie cantităţi importante de hidraţi de carbon, iar maturarea lemnului
este insuficientă. În acest caz se recomandă tratamente cu substanţe defoliatoare,
mai ales în şcolile de viţă, pentru a fi întreruptă vegetaţia şi a se asigura o mai
bună maturare a lemnului.
6.2.1.2. Fenofazele de creştere. Aceste fenofaze privesc creşterile
vegetative ale viţei de vie, care se succed din primăvară (dezmugurit) până în
toamnă (maturarea lăstarilor).
DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului
de creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.
Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi
măresc volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din
apexul mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare
vizibilă pâsla de protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui
urcă de la baza spre mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe
coarde; de aceea, în această perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot
afecta ochii (revizuirea sistemului de susţinere, tăierea viţei, legatul etc.).
Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului
de iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale
lăstarului, format din unul din mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în
climatul temperat, se declanşează simultan la butucii aparţinând aceluiaşi soi
(dar eşalonat în cadrul unui butuc). În climatul subtropical, lipsa temperaturilor
scăzute din perioada de repaus determină o dezmugurire eşalonată şi neuniformă
(M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Momentul, ritmul şi durata dezmuguritului sunt condiţionate de factori
ecologici, biologici, tehnologici etc.
Temperatura acţionează prin nivel şi sumă. Dezmuguritul se declanşează la
temperaturi de peste 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura apropierii de
20-250C (considerat nivel optim). La temperaturi mai scăzute, declanşarea şi
durata fenofazei se prelungesc. După suma temperaturilor utile (Σt0u) necesare
dezmuguritului, soiurile se grupează în: soiuri cu dezmugurire timpurie (130-
1400C), cu dezmugurire mijlocie (141-1500C), cu dezmugurire târzie (>1500C).
În condiţii de umiditate normală în sol (I.U.A. = 80%) şi în aer (70-80%)
dezmuguritul este stimulat, în timp ce atât excesul, cât şi deficitul îl întârzie.

100
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Specia şi soiul cultivat determină, în aceleaşi condiţii de mediu, diferenţieri


în declanşarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10-12 zile.
Dezmuguresc mai timpuriu speciile asiatice, cu cerinţe mai mici faţă de
temperatură, urmate de cele americane şi cele aparţinând speciei Vitis vinifera. La
soiurile vinifera diferenţele pot să ajungă până la 12-15 zile.
Polaritatea favorizează dezmugurirea mai întâi a ochilor de la polul
morfologic superior al elementelor de rod; primii muguri care dezmuguresc inhibă
intrarea în vegetaţie a mugurilor subiacenţi. Polaritatea poate fi inhibată prin
palisatul coardelor într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală.
Tăierea în uscat, executată la sfârşitul toamnei sau în timpul iernii, grăbeşte
dezmuguritul, comparativ cu cea de primăvară. Încărcătura mai mică de ochi şi
repartizarea acesteia pe elemente scurte, conducerea joasă a butucilor şi
conducerea orizontală a coardelor de rod, grăbeşte fenofaza şi uniformizează
pornirea în vegetaţie.
CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor
apicale şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în
grosime a lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul şi
felogenul).
Creşterea lăstarului începe după dezmugurire şi, în funcţie de soi şi de
condiţiile de mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a
doua parte a lunii august prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până
la maturarea fiziologică a boabelor.
La începutul vegetaţiei, creşterea decurge lent, apoi, pe măsura creşterii
temperaturii, creşterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte
de înflorit, după unii autori în timpul sau după înflorit. După declanşarea
înfloritului, intensitatea creşterii lăstarilor scade treptat, până la începutul
maturării boabelor.
Sub aspect morfologic, fenofaza creşterii lăstarilor începe odată cu
degajarea primelor frunzuliţe şi durează până la încetarea creşterii în toamnă.
Calendaristic, în condiţiile din România, această fenofază se eşalonează din prima
jumătate a lunii aprilie (a doua jumătate a lunii aprilie în nordul ţării) şi se
continuă până la începutul lunii septembrie, rar mai târziu; are durata cea mai
lungă de timp (4-5 luni, respectiv 120-150 zile), se desfăşoară în paralel cu
diferenţierea intra şi extra- mugurală a inflorescenţelor, înfloritul şi legatul
florilor, începutul maturării lăstarilor şi strugurilor.
Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă,
creşterea intensă şi creşterea regresivă (fig. 6.3).

101
M. MUSTEA

Creşterea
progresivă debutează
pe măsura terminării
dezmuguritului şi, în
funcţie de condiţiile
climatice, durează 15-20
zile, timp în care lăstarul
atinge lungimea de 20-
25 cm. La început,
creşterea în lungime
(până la cca. 10 cm) se
Fig. 6.3 – Viteza de creştere a lăstarilor la viţei de vie face pe baza
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
Vp - viteza de creştere progresivă, substanţelor de rezervă
Vi – viteza de creştere intensă, depozitate în anul
Vr – viteza de creştere regresivă precedent şi apoi pe
baza activităţii
fotosintetice, realizate de frunzele ajunse la maturitate. Ritmul de creştere a
lăstarilor este redus (1,0-1,5 cm/zi), dar progresează treptat, pe măsura formării
frunzelor mature şi creşterii temperaturii aerului. Lăstarii şi organele aferente sunt
sensibili la accidentele climatice, care pot surveni în această perioadă (brume şi
îngheţuri târzii de primăvară).
Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului
apical al lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze,
cârcei etc., care cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de
creştere ajunge până la 5-6 cm/zi (chiar până la 15-20 cm/zi la viţele portaltoi),
fotosinteza înregistrează randamente maxime, iar metabolismul este orientat spre
hidroliză.
Etapa începe după 15-20 mai şi durează circa 30-35 zile, până în jur de 20
iunie (după înflorit). Viteza de creştere a lăstarilor se amplifică până la începutul
înfloritului, când atinge un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari
consumatoare de substanţe plastice, ritmul creşterii lăstarilor devine uniform
încetinit, păstrându-şi totuşi caracterul intens până în jurul datei de 20 iulie.
Viţa de vie depune un efort susţinut în parcurgerea etapei (realizează peste
60% din lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă şi săruri
minerale, care trebuie asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de
asigurare a iluminării şi menţinerii aparatului foliar într-o stare fitosanitară
corespunzătoare.
Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi
ultima parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al
lăstarilor scade treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru
formarea boabelor şi diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală. Metabolismul
se orientează tot mai mult spre sinteză, cu începerea depunerii substanţelor de

102
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

rezervă sub formă de amidon în lăstar şi de zaharuri simple în bob. În această


etapă, strugurii soiurilor timpurii ajung la maturitate, în timp ce la soiurile cu
maturare mijlocie, procesul este în plină desfăşurare, iar la cele târzii şi foarte
târzii se declanşează pârga.
La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0-3,0 m lungime la viţele roditoare
şi 3,0-5,0-7,0 la viţele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6-14 mm. Biomasa
vegetativă formată ajunge la 6-8 t/ha, în funcţie de soi, condiţii climatice şi
tehnologia aplicată.
Declanşarea, ritmul de desfăşurare şi, în final, dimensiunile lăstarilor sunt
dependente de o serie de factori: ecologici, biologici şi tehnologici.
Factorii ecologici includ temperatura, lumina şi umiditatea.
Creşterea lăstarilor debutează la 100C (zero biologic) şi se intensifică pe
măsura creşterii temperaturii, atingând un maxim la 25-300C.
Umiditatea din sol stimulează creşterea lăstarilor, când este cuprinsă între
65-75% din I.U.A., în contextul unor temperaturi optime.
Lumina cu intensitate de peste 35 mii lucşi şi cu o durată adecvată soiurilor
(peste 12 ore/zi la soiurile de zi lungă), favorizează procesul de fotosinteză şi,
implicit, creşterea lăstarilor.
Factorii biologici, prin particularităţile speciei şi ale soiului, determină
creşterea lăstarului, soiurile de viţă de vie putând fi grupate în: soiuri cu vigoare
slabă de creştere (Pinot, Traminer), soiuri cu vigoare mijlocie de creştere
(Chasselas, Riesling) şi soiuri cu vigoare mare de creştere (Crâmpoşie, Fetească
albă). Portaltoiul poate modifica vigoarea de creştere (stimula sau reduce
creşterea lăstarilor), în cadrul interacţiunii reciproce altoi-portaltoi.
Polaritatea influenţează creşterea lăstarilor prin poziţia acestora pe butuc şi
pe coardă. Cresc mai intens lăstarii situaţi spre vârful coardelor şi cei cu poziţie
erectă.
Factorii tehnologici influenţează creşterea lăstarului prin: forma de
conducere, sistemul de tăiere, sarcina de rod la tăiere, aprovizionarea cu apă şi
substanţe nutritive, starea fitosanitară a aparatului foliar etc.
MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în
urma unor procese complexe de natură morfologică, anatomică şi biochimică,
lăstarii se transformă în coarde de un an; ea începe la sfârşitul lunii iulie şi
durează până la căderea frunzelor (60-70 zile).
Debutul fenofazei este determinat de apariţia felogenului la nivelul liberului
secundar, cu formarea de suber către exterior (impermeabil la apă şi aer), ce
izolează şi determină moartea scoarţei primare, care îşi schimbă culoarea din
verde, specifică lăstarului, în galben-roşcat, cu diferite nuanţe, specifică coardei
anuale. Paralel cu schimbarea culorii, continuă depunerea substanţelor de rezervă
(hemiceluloză, celuloză, lignină şi amidon), în rândul cărora amidonul deţine
ponderea principală. În urma depunerii de celuloză, hemiceluloză şi lignină,

103
M. MUSTEA

pereţii celulari se îngroaşă, iar sucul celular se concentrează printr-o deshidratare


progresivă, acumulare de amidon, substanţe proteice etc.
Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza
lăstarului către mijloc şi vârf şi de la măduvă către exterior. Primele 5-6
internoduri se maturează într-un interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar
aici se depun cele mai mari cantităţi de amidon. Internodurile din partea mijlocie
şi superioară a lăstarului se maturează mai repede, dar depunerile de amidon sunt
mai reduse, realizându-se o maturare neuniformă a ţesuturilor pe lungimea
lăstarilor. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, 10-20% din internodurile lăstarilor
rămân nematurate şi cad împreună cu apexul, după apariţia primelor temperaturi
negative. La intrarea în repaus, coardele anuale conţin 10-12% hidraţi de carbon.
Gradul de maturare a lemnului coardelor anuale determină rezistenţa peste
iarnă a plantelor şi potenţialul de reluare a unui nou ciclu de vegetaţie,
randamentul de viţe STAS în şcoala de viţe etc.
Maturarea lăstarilor este influenţată de factorii ecologici, biologici şi
tehnologici.
Factorii ecologici. Temperatura optimă pentru maturarea lăstarilor este
de 25-300C, cu niveluri minime de 20 0C în luna august şi 170C în luna
septembrie (I. Olteanu, 2000). Umiditatea solului trebuie să fie moderată, 50-60%
din I.U.A., iar cea relativă (din aer) 65-75%. Accidentele climatice, în special
grindina, afectează negativ maturarea lăstarilor prin distrugerea aparatului foliar.
Factorii biologici, între care soiul deţine rolul hotărâtor. Astfel, există
soiuri cu perioadă scurtă de vegetaţie, la care maturarea lemnului începe devreme,
se realizează pe o lungime mai mare a lăstarului şi este de bună calitate şi soiuri
cu perioadă lungă de vegetaţie şi maturare slabă a lăstarilor. Portaltoiul
influenţează maturarea lăstarilor, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de
vegetaţie.
Factorii tehnologici influenţează favorabil maturarea lăstarilor atunci,
când au fost aplicaţi corespunzător: sarcină echilibrată de rod la tăiere, orientarea
corectă a coardelor şi a lăstarilor în spaţiu, menţinerea sănătăţii aparatului foliar,
fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu, menţinerea solului afânat
şi curat de buruieni etc.
Aprecierea gradului de maturare a lemnului se face utilizând mai multe
metode: morfologice, histologice, biochimice şi histochimice.
Metodele morfologice (practice) sunt cele mai simple, se sprijină pe
aprecierea subiectivă a unor indicatori morfologici: culoarea scoarţei, elasticitatea
coardelor, rezistenţa la frângere, zgomotul făcut la fragmentare, asimetria coardei,
lungimea porţiunii maturate etc.
Metodele histologice au în vedere grosimea pereţilor celulari în urma
depunerilor de celuloză, hemiceluloză şi lignină, raportul lemn/măduvă, numărul
straturilor de liber dur, straturile de suber etc. Maturarea lemnului se corelează
pozitiv cu grosimea pereţilor celulari, raportul lemn/măduvă în favoarea lemnului,
numărul mare de straturi de liber dur şi de suber.
104
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Metodele biochimice se bazează pe corelaţia pozitivă dintre cantitatea de


substanţe de rezervă şi gradul de maturare a lemnului. Se consideră că lemnul este
insuficient maturat când conţine sub 4% amidon, suficient maturat la un conţinut
de 4-6% amidon, bine maturat la 6-8% amidon şi foarte bine maturat la peste 8%
amidon. Conţinutul total de hidraţi de carbon (amidon şi zaharuri reducătoare), în
momentul intrării în perioada de repaus, trebuie să fie de cel puţin 12% (M.
Oşlobeanu şi colab., 1980).
Metodele histochimice se bazează pe reacţia de culoare a substanţelor de
rezervă aflate în ţesuturi în prezenţa unor substanţe indicatoare.
Dintre metodele histochimice, cea mai folosită este metoda iodometrică,
care pune în evidenţă principala substanţă de rezervă: amidonul. Determinările se
fac până la apariţia primelor temperaturi negative, care determină hidroliza
amidonului în zaharuri simple. Metoda constă în efectuarea de secţiuni
transversale prin coardele anuale, tratarea lor cu o soluţie de 0,2% iod în iodură de
potasiu, care colorează amidonul în violet-închis. Cu ajutorul unei lupe binoculare
se determină numărul (proporţia) celulelor care conţin amidon. Se consideră că
lemnul este bine maturat când peste 90% din celulele razelor medulare şi 80% din
celulele parenchimului lemnos conţin amidon.
6.2.1.3. Fenofazele de fructificare. Pentru realizarea producţiei de struguri
viţa de vie parcurge două etape: etapa intramugurală, pregătitoare, de diferenţiere
a mugurilor de rod, în care se formează primordiile de inflorescenţă şi se pun
bazele producţiei de struguri din anul următor şi etapa extramugurală (anul
următor) în care se valorifică potenţialul de fructificare al mugurilor, prin
formarea inflorescenţelor şi strugurilor. Cele două etape se suprapun, astfel încât
viţa de vie fructifică în fiecare an.
Fenofazele de fructificare se desfăşoară paralel cu cele de vegetaţie, între
acestea trebuind să existe un echilibru, asigurat prin tăierile de rodire şi lucrările
agrofitotehnice, prin care se asigură o fructificare constantă şi creşterea duratei de
exploatare economică a plantaţiei.

DIFERENŢIEREA MUGURILOR DE ROD


Fazele fiziologice de dezvoltare a mugurilor la viţa de vie. Dintre
mugurii axilari, numai mugurele de copil (primul mugure care apare la subsuoara
frunzei) evoluează fără o perioadă de repaus şi, după aproximativ 25-30 zile de la
formare, porneşte în vegetaţie, formând un copil.
Mugurii dispuşi la baza copilului, care alcătuiesc ochiul de vară şi ulterior
ochiul de iarnă, prezintă o evoluţie lentă, trec printr-o perioadă de repaus, urmând
să pornească în vegetaţie în primăvara anului următor formării lor.
Repausul mugurilor la viţa de vie este un fenomen complex, care se întinde
pe o perioadă lungă de timp: o parte din perioada de vegetaţie şi toată durata
repausului hibernal al viţei de vie şi este atribuit, mai ales, hormonilor
inhibitori (M. Fregoni, 1986).

105
M. MUSTEA

Analizând starea de repaus a ochiului de iarnă, au fost stabilite şase faze


fiziologice bine distincte (R. Pouget., 1963, M. Fregoni, 1986) (fig. 6.4, tab. 6.1).

Fig. 6.4 – Fazele fiziologice de dezvoltare a mugurilor la viţa de vie


(după R. Pouget, 1963)

Faza de prerepaus (predormance) durează de la formarea mugurilor până


în prima jumătate a lunii august, timp în care potenţialul de intrare în vegetaţie a
mugurilor este maxim. Spre muguri sunt dirijate intens substanţele nutritive şi are
loc creşterea şi dezvoltarea (diferenţierea) acestora. În această fază ( D. Ộme, 1992),
ei sunt supuşi la o „inhibare corelată“ de către apexurile vegetative ale lăstarului
şi copilului, care produc auxine ce se acumulează progresiv în ochiul de vară,
căruia îi inhibă creşterea. Dacă în această perioadă viţei de vie i se extirpă mugurii
de copil şi apexurile vegetative, mugurele principal mai dezvoltat (din ochiul de
vară) porneşte în vegetaţie, pentru că dispare temporar inhibarea corelativ-apicală,
dar imediat ce creşterea este reluată noile apexuri produc o cantitate suficientă de
auxine pentru a inhiba mugurii axilari.
Tabelul 6.1
Caracterizarea fazelor fiziologice prin care trec mugurii în perioada de repaus
(după M. Fregoni., 1986)
Perioada
Acţiunea de inhibare Organele care îi
Faza Factorii orientativă în care
a mugurilor sintetizează
se desfăşoară
Dominanţa apicală, Auxinele (acidul Vârful de creştere Iunie – prima
Prerepaus
inhibarea corelată indolilacetic) al lăstarului şi decadă a lunii

106
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

copilului august
Intrarea în Acidul abscisic în 10 august – 10
Inhibarea endogenă Frunzele adulte
repaus creştere septembrie
Acidul abscisic,
Repausul 10 septembrie – 25
Inhibarea endogenă concentraţie Frunzele adulte
profund octombrie
maximă
Acidul abscisic în
Ieşirea din descreştere datorită 25 octombrie – 25
Inhibarea endogenă -
repaus temperaturii noiembrie
scăzute a mediului
25 noiembrie-
Temperatura Condiţiile
Postrepaus Inhibarea exogenă jumătatea lunii
scăzută a mediului climatice locale
ianuarie
Jumătatea lunii
Temperatura Condiţiile
Predezmugurit Inhibarea exogenă ianuarie – finele
scăzută a mediului climatice locale
lunii martie

Faza de intrare în repaus (entrée en dormance) durează de la 10 august la


10 septembrie şi este caracterizată prin pierderea potenţialului de creştere a
mugurilor. Această fază coincide cu oprirea creşterii apexului vegetativ şi
începutul perioadei de maturare a lăstarului. În frunzele adulte şi în mugurii înşişi
începe să se producă acid abscisic, care se acumulează în muguri, creîndu-se al
doilea tip de inhibare endogenă. Intrarea în repaus are loc înainte de căderea
frunzelor, se face acropetal, progresiv, de la bază spre vârful lăstarului.
Faza de repaus (dormance) este cuprinsă între 10 septembrie şi
aproximativ sfârşitul lunii octombrie. Această fază reprezintă faza repausului
propriu-zis (profund, adevărat) şi este datorată cantităţii mari de ABA (acid
abscisic) din muguri. În această perioadă, repausul atinge maximum de
intensitate, potenţialul de creştere al acestora fiind minim.
Temperatura aerului are o influenţă hotărâtoare asupra duratei repausului.
Temperaturile cuprinse între 0 şi 5-60C sunt socotite cele mai corespunzătoare,
repausul încheindu-se în circa 30 de zile. Valori mai mari ale temperaturii
prelungesc durata repausului.
Faza de ieşire din repaus (levée de dormance) este cuprinsă între sfârşitul
lunii octombrie şi sfârşitul lunii noiembrie; temperatura în această perioadă începe
să scadă şi, ca urmare, se reduce conţinutul de ABA endogen al mugurilor.
Faza de postrepaus (postdormance) este cuprinsă între ultima săptămână a
lunii noiembrie şi jumătatea lunii ianuarie. În această fază, mugurii nu mai sunt
inhibaţi în creştere de acidul abscisic, ci de temperatura scăzută externă; are loc o
inhibare exogenă a mugurilor, repausul devine din ce în ce mai puţin profund şi
este tot mai uşor să se determine artificial pornirea în vegetaţie a mugurilor.
Faza de predezmugurire (predebourment) durează de la jumătatea lunii
ianuarie până în martie-aprilie. Mugurii vor începe să se dezvolte imediat ce
temperatura externă va depăşi pragul lui zero biologic (în jur de 100C pentru Europa).

107
M. MUSTEA

Formarea inflorescenţelor în mugurii viţei de vie reprezintă un proces


complex, care încă nu este pe deplin lămurit, mai ales din punct de vedere
fiziologic şi biochimic. Pentru explicarea lui, de-a lungul timpului au fost emise
mai multe teorii şi ipoteze (P. Galet, 1988): ipoteza hormonală, teoria nutriţiei
abundente, teoria determinismului complex al diferenţierii mugurilor de rod.
Ipoteza hormonală, cea mai veche (I. Sachs, 1863), atribuie diferenţierea
mugurilor de rod unor substanţe specifice de natură internă, sintetizate în frunze,
numite „substanţe care formează florile“, denumite ulterior hormoni. Lipsa sau
insuficienţa acestor substanţe în meristemul conului de creştere împiedică
formarea primordiilor de inflorescenţă. Reluînd ipoteza hormonală, M. Ceilahian
(1957) clasifică substanţele hormonale din plante în „antezine“ (hormoni
generatori de flori) şi „gibereline“ (hormoni de creştere). Cercetările recente
confirmă existenţa substanţelor regulatoare de creştere naturale, dintre care unele
contribuie la diferenţierea mugurilor de rod (M. Fregoni, 1986).
Teoria nutriţiei abundente afirmă că diferenţierea este rezultatul acţiunii
unor factori externi, care, pe fondul inducerii prealabile de către substanţele
hormonale, contribuie la o hrănire cât mai bogată a viţei de vie. G. Klebs (1913)
condiţionează diferenţierea de cantitatea ridicată de hidrocarbonate. N. Fischer
(1905) arată că factorul determinant ar fi proporţia mai ridicată de glucide faţă de
proteide, desemnată prin raportul C/N>1. Teoria nutriţiei abundente a fost ulterior
dezvoltată în sensul că s-a considerat drept factor determinant raportul dintre
azotul proteic şi azotul total (Np/Nt), în contextul în care este satisfăcută relaţia
C/N>1. În cazul în care valoarea raportului Np/Nt tinde către 1, are loc
diferenţierea inflorescenţelor, iar atunci când valoarea acestui raport scade sub
0,5, procesele din plantă sunt orientate numai în direcţia creşterii.
Teoria determinismului complex (teoria actuală biologică) consideră că
declanşarea şi desfăşurarea normală a acestui proces sunt rezultatul interacţiunii
mai multor factori, grupaţi în factori interni şi factori externi.
Factorii interni cuprind pregătirea biologică şi activitatea fitohormonală.
Pregătirea biologică reprezintă factorul fundamental în dobândirea de către
celulele meristematice din conul de creştere a unor însuşiri calitative noi, care se
realizează în etape succesive, denumite stadii de dezvoltare, pe baza unor procese
metabolice extrem de complexe. Până în prezent au fost puse în evidenţă două
stadii: stadiul de iarovizare (vernalizare) şi stadiul de lumină.
În ceea ce priveşte balanţa hormonală, specific pentru acest interval este
modificarea balanţei hormonale în favoarea diferenţierii mugurilor de rod.
Factorii externi acţionează ca factori modificatori (cu accent pe cei care
contribuie la realizarea unei nutriţii corespunzătoare).
Etapele organogenezei inflorescenţelor
Procesul diferenţierii mugurilor (formarea primordiilor de inflorescenţă) şi
al formării organelor florale cuprinde patru etape: inducţia florală, formarea
primordiilor nediferenţiate, formarea primordiilor de inflorescenţă şi formarea
florilor (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989).

108
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Inducţia florală. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei


de evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul incipient de formare, către
muguri de rod.
Searle (1965), citat de Doina Toma (1975), afirmă că formarea florilor este
determinată genetic, rezultând din activitatea unui complex de gene, care în forma
vegetativă sunt represate de un factor biochimic, care la rândul său este inactivat
sub acţiunea unui alt factor biochimic cu însuşiri hormonale, numit antezină sau
florigen. Acesta se formează în frunze, în urma activităţii pigmentului fitocrom,
sub influenţa luminii, de unde migrează în meristemul apical al mugurilor în
formare, derepresează genele florale, determină inducţia florală şi declanşează
procesul de diferenţiere a mugurilor.
Formarea florigenului este dependentă de durata zilei (fotoperiodism); ca
urmare, inducţia florală are loc pentru fiecare soi atunci când lungimea zilei
corespunde cu aceea pe care soiul a asimilat-o filogenetic sau prin hibridare.
Formarea primordiilor nediferenţiate în apexurile mugurilor latenţi, care
vor da naştere fie primordiilor de inflorescenţă, atunci când sunt întrunite
condiţiile necesare diferenţierii, fie primordiilor de cârcel, în cazul în care nu sunt
îndeplinite aceste condiţii, sau când intervin factori accidentali.
Formarea primordiilor de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată se
ramifică treptat, formând o structură conică, alcătuită din mai multe primordii de
ramificaţii.
Formarea florilor. Ultimele primordii de ramificaţii ale inflorescenţei
diferenţiază pentru a forma florile.
În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se
desfăşoară de-a lungul anului în curs, iar stadiul final (formarea florilor) are loc cu
puţin înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara anului următor ( Magdalena
Georgescu şi L. Dejeu, 1989).
Australienii C. Srinivasan şi G. Mullins (1981) au stabilit 11 stadii reper în
procesul de formare a inflorescenţelor şi a florilor. Primele şapte stadii de
dezvoltare se desfăşoară intramugural, pe parcursul acestora se formează
primordiile de inflorescenţă, iar stadiile 8-11 se realizează extramugural (în
primăvara următoare) şi cuprind formarea florilor (fig. 6.5, 6.6).

109
M. MUSTEA

Fig. 6.5 – Stadiile 1-3 în formarea primordiilor de inflorescenţă


(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981):
A - apex; PF – primordie foliară; PN – primordie nediferenţiată; PB – primordie de bractee

Stadiul 0 – apexul conţine numai promordii foliare, mugurele aflându-se în


stadiul vegetativ;
Stadiul 1 – bifurcarea apexului pentru formarea primordiei nediferenţiate;
Stadiul 2 – primordia nediferenţiată s-a separat de apexul mugurelui
dobândind o structură rotundă, uşor aplatizată;
Stadiul 3– formarea primordiei unei bractei la baza primordiei
nediferenţiate, sub forma unui colier;
Stadiul 4 – divizarea primordiei nediferenţiate, cu formarea braţului intern
şi a braţului extern;
Stadiul 5 – creşterea axei principale (a braţului intern) şi formarea primei
primordii de ramificaţii);
Stadiul 6 – formarea mai multor primordii de ramificaţii, fiecare la
adăpostul unei primordii de bractee;
Stadiul 7 – primordia de inflorescenţă este complet dezvoltată. Pentru
definirea mai exactă a acestui stadiu M. Mustea (1998) l-a împărţit în trei substadii:
7a – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de
ordinul I ale rahisului;

110
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

7b – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de


ordinul I şi II ale rahisului;
7c – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de
ordinul I, II şi III ale rahisului.
Stadiul 8 – diferenţierea ultimelor primordii de ramificaţii în primordii
florale;
Stadiul 9 – formarea caliciului într-o primordie florală;
Stadiul 10 – lobii corolei devin vizibili prin vârful caliciului;
Stadiul 11 – o floare complet formată înainte de înflorit.

Fig. 6.6 – Stadiile 4-7 în formarea primordiilor de inflorescenţă


(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981): BI – braţul intern; BE – braţul exterior;
PB – primordie de bractee; PR – primordie de ramificaţie

În funcţie de soi, apexul mugurelui latent produce 3-5 primordii foliare,


după care se divide şi formează prima primordie nediferenţiată. Iniţierea
primordiei nediferenţiate implică diviziuni periclinale ale unor grupe de celule
situate în al doilea strat sub epidermă (J.M. Gerrath, U. Posluszny, 1987).

111
M. MUSTEA

Conţinutul în ADN al ţesuturilor apexului creşte în timpul formării


primordiei nediferenţiate (stadiul 1) şi pe parcursul primelor stadii de formare a
primordiilor de inflorescenţe (stadiile 2-6), iar conţinutul în ARN creşte înainte de
formarea primordiei nediferenţiate (stadiul 0) şi din nou pe parcursul stadiilor 2-6.
În ceea ce priveşte controlul substanţelor hormonale, C. Srinivasan şi G.
Mullins (1978) au găsit că acidul giberelic stimulează iniţierea primordiei
nediferenţiate şi dezvoltarea ei către cârcel, iar citochininele favorizează
ramificarea primordiei nediferenţiate şi formarea inflorescenţei. Ei consideră
cârcelul ca fiind o inflorescenţă slab dezvoltată.
În zona nodurilor 3-8, primordia nediferenţiată se transformă, în funcţie de
soi şi condiţiile de cultură, în inflorescenţă, iar cele formate mai sus în primordie
de cârcel. Cel mai frecvent, inflorescenţele se dezvoltă la nodurile 3-6, mai rar 1-2
şi 7-9 (K. Stoev, 1979).
Primordia nediferenţiată se divide apoi în două părţi inegale, numite braţe.
Partea mai largă, situată lângă apex (fig. 6.7) reprezintă braţul intern, iar cea mai
mică, învecinată cu bracteea, braţul extern (stadiul 4). Dacă evoluţia primordiei
nediferenţiate se opreşte aici, ea va forma o primordie de cârcel, iar dacă îşi
continuă dezvoltarea (începând cu stadiul 5), va forma o primordie de
inflorescenţă. Primul indiciu clar că primordia nediferenţiată va evolua într-o
inflorescenţă este începerea ramificării braţului intern, care va forma corpul
principal al primordiei de inflorescenţă, iar braţul extern se va transforma în prima
ramificaţie a inflorescenţei. Braţul intern iniţiază mai întâi două ramificaţii sub
formă de pereche, dispuse în unghi drept faţă de planul de bifurcaţie a braţelor
intern-extern. Iniţierea ulterioară a primordiilor de ramificaţii pe acest braţ se face
după o spirală, cu formula fitotactică 2/5 (fig. 6.8) (J.M. Gerrath şi U. Posluszny, 1988).

Fig. 6.7 – Divizarea primordiei


nediferenţiate şi formarea braţelor intern Fig. 6.8 –Vedere de sus a unei primordii
şi extern (după J.M. Gerrath şi de inflorescenţă (după J.M. Gerrath şi
U. Posluszny, 1987): Ii – braţul intern; D. Posluszny, 1987)
Io –braţul extern; B – bractee; 1-10 – primordii de ramificaţii
L – primordie foliară; V – apex

112
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Ordinele ulterioare de primordii de ramificaţii se formează ca perechi


dispuse în unghiuri drepte pe perechea anterioară, fiecare fiind protejată de o
bractee. Ramificaţiile mai viguroase pot să prezinte o ramificare asemănătoare
braţului intern (după o spirală 2/5).
Gradul de ramificare a braţului intern descreşte graduat în direcţie
acropetală şi acest lucru dă primordiei de inflorescenţă o conformaţie conică
(stadiul 7) (fig. 6.8.). Aspectul unei primordii complet dezvoltate este asemănător
unui strugure, în care fiecare bob reprezintă o protuberanţă de ţesut meristematic,
nediferenţiat, din care se vor dezvolta florile în sezonul următor (M. Fregoni, 1986).
După formarea a 2-3 ordine de primordii de ramificaţii, ultimele se
dezvoltă în primordii florale. Florile sunt grupate la viţa de vie în unităţi florale
numite „acini“ (care conţin flori ce provin din dezvoltarea unei singure
ramificaţii). Un acin este format obişnuit din trei flori.
Formarea primordiilor de inflorescenţă are loc şi în mugurii de copil.
Durata procesului de diferenţiere a mugurilor de copil în zona Dijon-Franţa a fost
de 30 zile (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989). Copilii pot deveni mai fertili
dacă lăstarul principal este ciupit timpuriu. Cu cât ciupitul se face mai devreme,
cu atât copilii se formează mai jos pe lăstarul principal şi sunt mai fertili ( K. Stoev,
1979). Fertilitatea mugurilor secundari este scăzută, dar diferită în funcţie de soi.
Ei formează, de regulă, numai o primordie de inflorescenţă, în 70% din cazuri,
aceasta este similară cu cea iniţiată în mugurii principali.
Formarea inflorescenţelor în mugurii viţei de vie parcurge trei etape
deosebit de importante pentru edificarea acestora, numite etape de criză ( Victoria
Cotea, 1995).
1. Formarea primordiei nediferenţiate. Condiţiile favorabile (în special o
nutriţie corespunzătoare) asigură transformarea acesteia în primordie de
inflorescenţă.
2. Apariţia primordiilor de ramificaţii pe rahis. În această etapă se
hotărăşte mărimea scheletului inflorescenţei. Asigurarea unei nutriţii optime are
ca efect formarea mai multor ramificaţii de ordinul I, II şi chiar III şi alungirea
acestora, în timp ce o nutriţie necorespunzătoare duce la subdimensionarea
viitoarei inflorescenţe.
3. Formarea primordiilor florale. Condiţiile externe favorabile contribuie
la realizarea unei încărcături normale de flori, iar cele mai puţin favorabile nu
permit valorificarea în întregime a ramificaţiilor numeroase.
Cea mai importantă perioadă critică este prima, când se stabileşte dacă
primordia nediferenţiată va evolua într-o inflorescenţă sau într-un cârcel. Apariţia
acestui moment critic este un fenomen dinamic, ce se desfăşoară neîntrerupt de la
bază spre vârful lăstarului. Pentru mugurii nodurilor al doilea şi al treilea, de
exemplu, momentul critic intervine la formarea internodurilor 6-7 ale lăstarului,
pentru mugurii 4-6 la formarea internodurilor 9-11, iar pentru mugurii de la
nodurile 7-10, la formarea internodurilor 12-14.

113
M. MUSTEA

Cunoaşterea acestor perioade critice în formarea inflorescenţelor permite


aplicarea unor măsuri corespunzătoare, pentru a crea condiţii favorabile
desfăşurării acestui proces.
Cronologia diferenţierii mugurilor. Momentul începerii diferenţierii
mugurilor depinde de ţara (zona) de cultură şi soiul de viţă de vie. La o
temperatură optimă, inducţia florală se realizează în momentul în care sunt
formate trei noduri vizibile deasupra mugurelui studiat; primordia de inflorescenţă
apare atunci când în mugure s-au format 3-5 primordii foliare (G. Gil şi colab.,
1982).
Formarea primei primordii de inflorescenţă are loc înainte sau imediat după
înflorit, rareori mai târziu. K. Stoev. şi M. Kirov (1956) arată că apariţia primordiilor
de inflorescenţe are loc în ultima decadă a lunii mai, iar decalajul dintre începutul
diferenţierii la soiurile timpurii şi tardive este de aproximativ 10-14 zile. Perioada
formării inflorescenţelor coincide cu începutul perioadei înfloritului la soiul
respectiv.
Anca Antohe (1981) arată că, pentru condiţiile centrului viticol Copou-Iaşi,
primele primordii de inflorescenţă au fost observate în perioada înfloritului la
soiul Aligoté şi după această perioadă la soiul Fetească neagră.
Primii muguri care încep să diferenţieze sunt cei de la nodurile 3-7 (socotite
de la baza lăstarului), în funcţie de soi şi de condiţiile de mediu, aceştia fiind
primii care încep să crească la subsuoara frunzei, după care diferenţierea
progresează în sus şi în jos, mai repede în sus. Procesul diferenţierii cuprinde
mugurii care apar pe lăstar cel târziu la sfârşitul lunii iunie, cei formaţi ulterior
rămân vegetativi.
Formarea inflorescenţelor în mugure se eşalonează ca şi diferenţierea
mugurilor: cea de-a doua inflorescenţă apare la aproximativ 10-12 zile după
începutul formării primei inflorescenţe, iar a treia, la aproximativ 8-10 zile de la
apariţia celei de-a doua. Numărul de zile necesare pentru diferenţiere este diferit,
mai mare pentru prima (35-40 zile), mai mic pentru a doua (30-35 zile) şi cel mai
mic pentru a treia (20 zile).
La scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţă în mugurii
principali are loc diferenţierea mugurilor secundari (şi chiar terţiari), care are o
durată medie de 20-25 zile, mai mare pentru zona inferioară şi mai mică pentru
zona superioară a lăstarului.
Gradul de diferenţiere a mugurilor variază de-a lungul lăstarului.
Inflorescenţele sunt mai bine formate şi în număr mai mare în mugurii din zona de
mijloc (nodurile 5-10) decât în cei din partea inferioară a lăstarului. Ochii din
această zonă au dimensiuni mai mari, mai mulţi muguri de înlocuire, iar primordia
de lăstar din mugurele principal prezintă un număr mai mare de noduri şi
primordii de inflorescenţă mai bine dezvoltate.
Formarea inflorescenţelor are loc şi în ochii de iarnă de pe copili. K. Stoev şi
M. Nikov, (1956) arată că formarea inflorescenţelor în mugurii de pe copil începe în

114
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

prima decadă a lunii iulie, mai devreme pe copilii din zona inferioară şi de mijloc
a lăstarului principal şi mai târziu (în ultima decadă a lunii iulie) pe cei dezvoltaţi
în partea superioară a lăstarului principal.
Eleonora Macici şi colab (1976) afirmă că, în condiţiile de la Valea
Călugărească, prin aplicarea unor lucrări în verde s-au obţinut copili de
dimensiuni apropiate lăstarilor principali, pe seama cărora s-a asigurat 38-51%
din sarcina de rod a butucului.
În condiţii favorabile are loc formarea inflorescenţelor şi în mugurii
lăstarilor lacomi, porniţi din mugurii dorminzi. Mulţi cercetători ( P. Viala, 1910;
J. Branas, 1946) considerau coardele lacome ca neroditoare. Studiile ulterioare au
confirmat opinia că mugurii de pe coardele lacome sunt la fel de fertili ca şi
mugurii de pe orice coardă formată pe lemn de doi ani (K. Stoev, 1979). P. Huglin
(1955) arată că diferenţa dintre fertilitatea mugurilor de pe coardele de rod şi de pe
coardele lacome la soiurile Sylvaner, Muscat Ottonel, Chasselas, Riesling, Pinot
gris, Pinot blanc, Gewurztraminer şi Auxerrois este neînsemnată şi conchide că
„mugurii de pe coardele lacome posedă aceeaşi capacitate de rodire ca şi cei de pe
coardele roditoare cu aceeaşi putere (vigoare) de creştere“.
Diferenţierea mugurilor este practic încheiată în momentul în care lăstarul
suport îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării lemnului la nivelul
fiecărui mugure şi nod de referinţă (D.D. Oprea, 1976).
Primordia de inflorescenţă complet dezvoltată are o lungime cuprinsă între
600-800 microni şi o grosime de 500-700 microni (Braikov şi colab. 1984).
Z.V. Kolesnik (1969) afirmă că a observat la unele soiuri (Afuz Ali, Alicante
Bouschet, Italia) o mărire a dimensiunilor primordiilor de inflorescenţă primăvara
de timpuriu şi chiar apariţia de noi primordii de inflorescenţă, dar studiile
efectuate ulterior (C. Srinivasan şi M.G. Mullins., 1981; M. Mustea, 1998 ) arată că nici
o primordie de inflorescenţă nu se mai formează din activitatea mitotică a
mugurelui în primăvara următoare.
Deoarece viţa de vie trece printr-o perioadă de repaus după iniţierea
inflorescenţelor, s-a lucrat considerabil pentru a se determina dacă primordiile
florale se formează sau nu înaintea repausului mugurilor de iarnă. Majoritatea
cercetărilor arată că iniţierea florală are loc după repaus, în primăvara anului
următor iniţierii inflorescenţelor (J.M. Gerrath, 1990; M. Mustea, 1998).
În primăvara următoare, după pornirea în vegetaţie, diferenţierea
inflorescenţelor continuă (diferenţierea extramugurală), ele evoluează normal,
atunci când sunt bine dezvoltate intramugural, plantele dispun de suficiente
substanţe nutritive, lăstarul purtător are creştere moderată, iar condiţiile ecologice
sunt favorabile. În caz contrar, primordia de inflorescenţă poate involua până la
cârcel.
Formarea organelor florale are loc în următoarea ordine: sepale, petale,
androceu, gineceu. Sepalele se opresc repede din creştere şi rămân mici la baza
florii, dar petalele se dezvoltă mai mult şi acoperă (protejează) androceul şi gineceul.

115
M. MUSTEA

Microsporogeneza durează 3-6 săptămâni, ca şi macrosporogeneza,


anticipând-o însă cu câteva zile.
Factorii care influenţează diferenţierea mugurilor la viţa de vie
M. Fragoni (1986) grupează factorii care influenţează diferenţierea mugurilor
la viţa de vie astfel:
▪ factorii interni, care cuprind factorii genetici şi factorii fiziologici;
▪ factorii externi, care includ factorii culturali şi factorii climatici.
Factorii genetici cuprind soiul şi portaltoiul.
Soiul. Procesul formării şi dezvoltării inflorescenţelor în mugurii viţei de
vie este în primul rând sub influenţa soiului şi a particularităţilor sale genetice. În
literatură sunt numeroase date care indică variaţia considerabilă a fertilităţii
mugurilor în funcţie de originea soiurilor. Şi din acest punct de vedere este
suficient să comparăm datele privind fertilitatea mugurilor la două grupe de soiuri
diferite ecologo-geografic, din arealul estic şi vestic, pentru a remarca
diferenţierile evidente în ceea ce priveşte apariţia şi dezvoltarea inflorescenţelor în
muguri.
Portaltoiul. Influenţa portaltoiului se manifestă prin aportul său la
creşterea lăstarilor şi prin natura biochimică a asimilatelor. Astfel, soiul Riparia
gloire, care prezintă un coeficient mai redus de absorbţie a azotului, favorizează
diferenţierea, în timp ce soiul Kober 5BB, cu o capacitate mai mare de absorbţie a
azotului, defavorizează acest proces.
Tot în această grupă mai pot fi încadraţi următorii factori: vigoarea
butucului şi a lăstarului purtător, prezenţa lemnului multianual şi suprafaţa foliară.
În practica viticolă este bine cunoscut că cele mai fertile sunt coardele de
vigoare normală, care sunt preferate la alegerea coardelor de rod. Lăstarii viguroşi
produc o cantitate mare de gibereline în defavoarea auxinelor şi citochininelor ,
creîndu-se o balanţă hormonală defavorabilă diferenţierii mugurilor, astfel încât
coardele prea viguroase sunt mai puţin fertile.
Diferenţierea şi formarea inflorescenţelor sunt influenţate favorabil de
prezenţa lemnului multianual. Această influenţă este evidenţiată prin creşterea
coeficientului de fertilitate, care se constată la trecerea culturii viţelor de la
formele joase la formele semiînalte şi înalte (Angela Ţârdea şi C. Ţârdea, 1983; M.
Popescu, 1992).
Suprafaţa foliară influenţează în mod direct diferenţierea mugurilor. Cu cât
aceasta este mai mare, cu atât cantitatea de asimilate creşte, astfel încât
diferenţierea este mai sigură şi se desfăşoară mai repede.
Factorii fiziologici cuprind: fitohormonii şi raportul C/N.
Fitohormonii. Diferenţierea mugurilor la viţa de vie reclamă o balanţă
specifică de fitohormoni, un anumit raport între gibereline şi citochinine.
Giberelinele sunt implicate în primele faze ale diferenţierii, stimulând apexul
vegetativ al mugurilor să diferenţieze şi să formeze primordia nediferenţiată, iar
ulterior favorizează formarea şi alungirea primelor ramificaţii, dar inhibă
ramificarea acestora şi transformarea în inflorescenţă, pe când citochininele sunt

116
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

inhibitoare la începutul diferenţierii, dar ulterior stimulează ramificarea


primordiei şi transformarea acesteia în primordie de inflorescenţă.
Studierea hormonilor endogeni şi modul lor de implicare în diferenţierea
inflorescenţelor şi a florilor este greu de realizat, de aceea, cea mai mare parte a
concluziilor pe această temă au fost deduse în urma tratamentelor efectuate cu
hormoni exogeni. Astfel, acidul giberelinic, aplicat exogen, scade numărul de
primordii de inflorescenţe, în timp ce mărimea acestora creşte considerabil. Cel
mai bun efect, atât în ceea ce priveşte numărul, cât şi mărimea primordiilor, a fost
obţinut după tratarea cu o soluţie combinată de stimulatori (auxine + gibereline +
citochinine) (C. Tesema, 1994).
C. Srinivasan şi M. Mullins (1977) au obţinut „in vitro“ inflorescenţe prin
cultivarea cârceilor tineri şi aplicarea direct pe vârful acestora a citochininelor,
care determină o ramificare abundentă şi ulterior formarea florilor, ceea ce
întăreşte opinia că, la viţa de vie, cârceii pot fi interpretaţi ca inflorescenţe slab
dezvoltate.
S-a studiat şi efectul altor substanţe aplicate exogen. Astfel, tratamentul cu
CCC încetineşte creşterea vegetativă a viţei de vie şi iniţierea primordiilor de
inflorescenţe cu aproximativ o săptămână, dar sporeşte numărul şi mărimea
primordiilor. Pulverizarea părţii bazale a lăstarului cu o soluţie 50 ppm de uracil
sau cofeină în luna mai sporeşte semnificativ numărul de primordii de
inflorescenţă (A.J. Winkler, 1974).
Raportul C/N. Datorită importanţei atât a hidraţilor de carbon, cât şi a
azotului în formarea mugurilor de rod, M. Fregoni (1986) arată că se pot întâlni trei
situaţii:
1. Hidraţi de carbon în cantitate moderată şi foarte mult azot, ceea ce
conduce la creşteri vegetative puternice, formarea deloc sau foarte puţin a
mugurilor de rod. Acest lucru este tipic pentru plantele tinere sau pentru cele
cultivate pe terenuri foarte fertile şi cu umiditate ridicată. Frunzele sunt mari,
internodurile lungi, creşterile se prelungesc până târziu toamna, iar maturarea
lemnului este slabă.
2. Hidraţi de carbon în cantitate mare şi azot moderat asigură creşteri
vegetative moderate, formarea abundentă a mugurilor de rod şi a producţiei de
struguri. Acest lucru este tipic pentru plantele mature şi cele cultivate pe soluri
moderat fertile şi cu o umiditate adecvată. Frunzele au o mărime normală,
internodurile sunt medii, iar plantele realizează o maturare timpurie a lemnului.
3. Hidraţi de carbon în cantitate foarte mare şi azot puţin determină creşteri
vegetative slabe, cu formarea limitată a mugurilor de rod şi a producţiei de
struguri. Acest caz este specific plantelor aflate în faza de declin sau celor
cultivate pe soluri sărace, deficitare în azot. Frunzele sunt mici, galbene-verzui,
creşterea lăstarilor este slabă, internodurile sunt scurte, lemnul format este puţin,
dar se maturează bine.

117
M. MUSTEA

Cunoaşterea acestor raporturi ne ajută să explicăm deficienţele în formarea


mugurilor roditori şi să stabilim acele practici culturale care asigură un echilibru
între creştere şi fructificare.
Factorii culturali includ forma de conducere, tipul de tăiere, sistemul de
susţinere, lucrările în verde, sistemul de lucrare a solului, fertilizarea, irigarea,
protecţia fitosanitară etc.
Forma de conducere adecvată soiului şi condiţiilor de cultură asigură o
bună diferenţiere a mugurilor şi obţinerea unor producţii ridicate.
Tipul de tăiere şi sarcina de ochi atribuită pe butuc, corect stabilite, în
funcţie de soi şi de condiţiile specifice, conduce la o echilibrare a proceselor de
creştere şi fructificare, la creşteri anuale moderate, la o bună diferenţiere a
mugurilor şi obţinerea unor producţii normale de struguri, constante an de an.
Sistemul de susţinere adoptat poate avea un efect însemnat asupra fertilităţii
mugurilor viţei de vie, prin modul în care realizează condiţiile necesare de
microclimat.
Fertilitatea mugurilor depinde în mare măsură şi de sistemul de lucrare a
solului în complex cu fertilizarea şi irigarea. Realizarea afânărilor superficiale în
cursul perioadei de vegetaţie, lucrarea adâncă a solului toamna şi primăvara,
aplicarea îngrăşămintelor de bază şi irigarea au ridicat, întotdeauna, capacitatea de
rodire a mugurilor.
Factorii climatici: lumina, temperatura, umiditatea etc.
Lumina influenţează procesul de diferenţiere a mugurilor prin durata zilei,
intensitate şi suma orelor de insolaţie.
Sub raportul reacţiei fotoperiodice, diferitele specii şi grupe de soiuri de
viţă roditoare se împart în:
▪ de zi lungă: soiurile de viţă roditoare din Proles occidentalis (ex.
Pinot gris);
▪ de zi scurtă: soiurile de viţă roditoare din Proles orientalis (ex. Afuz
Ali), viţele americane (ex. Vitis rupestris);
▪ neutrale: soiurile de viţă roditoare din Proles pontica (ex. Fetească
albă).
Speciile şi soiurile de zi scurtă, cultivate în condiţiile de zi lungă, sunt
evident influenţate, în sensul prelungirii perioadei de vegetaţie, a întârzierii
diferenţierii mugurilor de rod, a unei maturări incomplete a lemnului etc. Aceleaşi
influenţe se înregistrează şi în cazul soiurilor de zi lungă, cultivate în condiţii de
zi scurtă.
Pentru buna desfăşurare a fotosintezei şi asigurarea substanţelor nutritive,
viţa de vie necesită 30-50 mii lucşi. Expunerea directă a mugurilor latenţi la
intensităţi luminoase ridicate a îmbunătăţit fertilitatea mugurilor, fără să fie
observată o influenţă a calităţii luminii asupra formării inflorescenţelor. Mugurii
situaţi în interiorul peretelui de frunziş al butucilor sunt mai puţin fertili decât cei
din exterior, mai bine expuşi luminii solare (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989).

118
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Temperatura aerului acţionează prin nivel şi durată. Diferenţierea începe


la 200C şi creşte până la un maxim, care se realizează la 350C. Soiurile americane
(hibrizii interspecifici) ca Delaware formează primordiile de inflorescenţă la
temperaturi mai scăzute (21-220C), comparativ cu soiurile vinifera.
Formarea primordiilor de inflorescenţă are loc la un anumit bilanţ termic.
Astfel, la soiul Fetească albă, cultivat în podgoria Cotnari, prima primordie de
inflorescenţă (stadiul 5) se iniţiază la nodurile 4-8 la un Σt0g=10580C, la data de
17 iunie , a doua la nodurile 6-7 la un Σt0g=13450C, la data de 2 iulie, şi a treia la
nodul 6 la un Σt0g= 20220C, la data de 2 august (M. Mustea, 1998).
Umiditatea. Studiile efectuate în condiţii controlate au dovedit că numărul
şi mărimea inflorescenţelor au fost reduse de stresul hidric. În arealele cu climat
secetos, irigarea în timpul formării primordiilor de inflorescenţă prezintă o
deosebită importanţă pentru sporirea recoltei de struguri.
ÎNFLORITUL ŞI LEGATUL FLORILOR
Această fenofază se suprapune peste o parte din fenofaza de creştere a
lăstarului şi cuprinde mai multe subfaze: apariţia şi creşterea inflorescenţelor, care
premerge înfloritul, înfloritul (deschiderea florilor), polenizarea – fecundarea -
legarea florilor.
Inflorescenţele apar pe lăstar când acesta are 3-7 frunze. Ele se dezvoltă
odată cu creşterea acestuia şi ajung la dimensiuni specifice soiului şi cu
diferenţierea completă a organelor florale, inclusiv formarea gameţilor femeli şi
masculi (macro şi microsporogeneza), înainte de înflorit.
Uneori poate avea loc, cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, filarea
inflorescenţelor, respectiv transformarea acestora în cârcei, în urma scuturării în
masă a butonilor florali (J. Branas, 1974), cauzată de scăderea presiunii osmotice la
nivelul butonilor florali, ca urmare a creşterilor vegetative puternice ale lăstarilor,
rahisului şi ramificaţiilor sale.
Înfloritul. Deschiderea florilor se face obişnuit, la majoritatea soiurilor,
prin desprinderea corolei de receptacul, având petalele sudate pe margine şi
căderea acesteia sub forma unui capişon sau scufii. Acest mod de deschidere a
florilor la viţa de vie este urmarea destinderii filamentelor de stamine, care împing
corola (J.M. Gerrath, 1990). Unii autori (M.J. Dorsey, 1912) atribuie căderea corolei
unui proces de deshidratare a florilor (fig. 6.9).
La unele soiuri (cu floarea funcţional femelă, cu staminele slab dezvoltate,
dar gineceul bine conformat: Braghină), deschiderea florilor se face prin
desprinderea de la vârf a petalelor, în formă de stea.
Pentru necesităţi tehnologice, prognoza înfloritului se poate face după
criterii morfologice sau termice.
Criteriile morfologice sunt orientative, cuprind momentul declanşării
înfloritului la viţele portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme faţă de soiurile vinifera) şi
la hibrizii direct producători (cu 4-7 zile mai devreme), sau numărul frunzelor pe
lăstar în momentul declanşării înfloritului, care este relativ constant pentru
119
M. MUSTEA

soiurile vinifera şi cuprins între 15-21. În momentul în care lăstarul prezintă N-3
frunze, soiul se află cu 4-6 zile înainte de declanşarea înfloritului (M. Oşlobeanu şi
colab., 1980).

1 2 3 4

a b
Fig. 6.9 - Deschiderea florilor la viţa de vie (după Şt. Oprea, 2001): a – obişnuit prin
desprinderea petalelor de pe receptacul (1 – floare înainte de înflorit,
2-4 stadii diferite de deschidere a florii); b – în formă de stea

Începerea înfloritului poate fi stabilită mai exact după necesarul de


temperatură (Σt0u) de la dezmugurit până la înflorit, din acest punct de vedere
soiurile grupându-se în: soiuri cu înflorire timpurie (Σt0u = 3000C), cu înflorire
mijlocie (Σt0u = 3500C) şi cu înflorire târzie (Σt0u = 3800C).
Gh. Calistru şi Doina Damian (1987) arată rolul important al temperaturilor
maxime zilnice, care în perioada premergătoare înfloritului accelerează
metabolismul şi scurtează această perioadă, media acestora trebuind să fie de 20-
25 oC. De asemenea, autorii recomandă stabilirea necesarului termic, pentru
debutul înfloritului, prin calcularea sumei temperaturilor maxime, care se
corelează pozitiv cu durata intervalului de la dezmugurit la înflorit.
Delimitarea înfloritului se face morfologic şi calendaristic. Morfologic,
înfloritul începe odată cu deschiderea primelor flori şi se termină cu căderea
ultimelor corole de la acelaşi soi. Calendaristic, în anii normali, înfloritul are loc
în a treia decadă a lunii mai în sudul ţării şi în prima jumătate a lunii iunie în
nordul ţării, dar se poate prelungi, în anii de declanşare întârziată a fenofazei şi în
arealele nordice, până în prima decadă a lunii iulie.
Perioada înfloritului poate dura, în funcţie de soi şi de condiţiile climatice,
între 7 şi 16 zile. În nordul ţării, unde în timpul înfloritului se realizează în medie
17,50C, această fenofază durează 16 zile, iar în podgoriile din sudul ţării numai 12
zile. În unele centre viticole, ca: Bechet, Pietroasele, Murfatlar etc., unde se
înregistrează frecvent 25-280C, fenofaza înfloritului durează 7-8 zile.
În cadrul unui soi, în primele 2-3 zile de la declanşarea înfloritului, se
deschid 20-30% din totalul florilor, în următoarele 3-4 zile, înfloresc 60-70% şi
numai un procent mic se deschid la sfârşitul fenofazei.
În cadrul inflorescenţei, primele se deschid florile de la mijlocul acesteia,
urmate de cele de la bază şi, în cele din urmă, cele de la vârful inflorescenţei.
Aceeaşi ordine se păstrează şi în ceea ce priveşte inflorescenţele dispuse pe un
120
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

lăstar: primele flori se deschid la inflorescenţele de la mijlocul lăstarului, apoi


cele de la bază şi de la partea superioară a lăstarului.
În prima zi de la începutul înfloritului, deschiderea florilor începe între
orele 8 şi 9, atingând un maxim între 10 şi 12; zilele următoare, înfloritul începe
mai devreme, între orele 6 şi 7, cu un maxim între 8 şi 9. În cadrul unei zile se pot
întâlni două, mai rar trei maxime. Primul maxim se realizează înainte de amiază,
iar al doilea şi eventual al treilea, spre seară.
În desfăşurarea înfloritului se disting următoarele etape: începutul
înfloritului, când 10-15% din flori s-au deschis; maximul înfloritului, când 75%
din flori s-au deschis şi sfârşitul înfloritului, când toate florile s-au deschis şi a
început formarea boabelor (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Polenizarea reprezintă transportul grăunciorilor de polen de la stamine pe
stigmatul florii. De regulă, polenizarea are loc imediat după căderea corolei.
Anterele rămân câteva minute orientate spre stigmat, eliberează polen, care cade
pe propriul stigmat, după care se răsucesc cu 1800 spre exterior şi eliberează restul
polenului. La unele soiuri (Frâncuşă, Tămâioasă românească), polenizarea are loc
înainte de desprinderea corolei (cleistogamie), iar la soiurile cu polen steril
(funcţional femele) polenizarea se realizează după căderea corolei, prin transferul
polenului fertil de la soiurile polenizatoare cu ajutorul curenţilor de aer
(polenizare anemofilă) şi mai rar cu ajutorul insectelor (polenizare entomofilă). Pe
stigmatul florii ajung mai mulţi grăunciori de polen de la acelaşi soi sau de la
soiuri diferite, cu capacităţi diferite de germinare. Numărul mare de grăunciori de
polen prezenţi pe stigmat şi în special prezenţa polenului străin favorizează
germinarea acestora şi creşte semnificativ procentul de flori legate, prin secreţia
de auxine, care stimulează formarea şi creşterea tubului polenic şi chiar
dezvoltarea bobului, până la o anumită dimensiune.
Există soiuri cu polen fertil (Muscat de Hamburg), care nu permit germinarea
polenului pe propriul stigmat, datorită genelor de autoincompatibilitate, polenizarea
făcându-se obligatoriu cu polen străin.
Receptivitatea stigmatului pentru polen este maximă în a doua zi după
înflorit, după care scade treptat. Capacitatea de germinare a polenului se reduce,
de asemenea, treptat: în a 7-a zi de la înflorit, polenul germinează în proporţie de
11-76%, iar după 14 zile în proporţie de numai 5-33%. Prin păstrarea polenului la
temperatura de 1-40C şi umiditatea relativă de 20-30%, capacitatea de germinare a
acestuia poate fi menţinută timp îndelungat. Acest procedeu se foloseşte în
lucrările de hibridare şi face posibilă încrucişarea unor soiuri cu perioade diferite
de înflorire.
Fecundarea. După depunerea grăunciorilor de polen pe stigmat, acesta
începe să secrete un lichid zaharos nutritiv, care apare pe suprafaţa papilelor sub
formă de mici picături, urmat de germinarea grăunciorilor de polen, care se umflă,
cresc în volum, intina, împreună cu o parte din citoplasmă începe să iasă prin unul
din porii germinativi şi formează o veziculă sferică, care se continuă cu tubul
polenic, în care pătrunde nucleul vegetativ, urmat imediat de nucleul generativ,
care s-a divizat la nivelul veziculei, formând două spermatii.

121
M. MUSTEA

Tubul polenic pătrunde prin canalul stilar în cavitatea ovariană şi apoi prin
micropil, până la sacul embrionar (timpul necesar este de cca. 15 minute), vârful
tubului polenic se dizolvă, iar cele două spermatii fecundează aproape simultan
oosfera şi nucleul secundar al sacului embrionar, realizându-se deci o dublă
fecundare, cu formarea embrionului şi a endospermului (seminţei). Tubul polenic
atinge o lungime cuprinsă între 2,5-5,0 mm şi un diametru de 10-60 μ. Uneori
fecundarea este incompletă, cu fecundarea numai a oosferei sau numai a nucleului
secundar al sacului embrionar.
Din cele patru ovule prezente în ovar realizează procesul de dublă
fecundare de regulă două, existând soiuri (apirene) la care nici unul nu este
fecundat, cu formarea la nivelul bobului a două seminţe, rar mai multe, uneori mai
puţine, în funcţie de soi.
După fecundare, secreţia lichidului zaharos încetează şi stigmatul se
veştejeşte. Dacă fecundarea nu a avut loc, stigmatul rămâne receptiv 7-14 zile, în
funcţie de soi, temperatură, umiditatea aerului etc. (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).
Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a înfloritului sunt influenţate de
o serie de factori de natură ecologică, biologică şi tehnologică.
Factorii ecologici. Temperatura este factorul hotărâtor. Nivelul minim al
temperaturii la care se declanşează înfloritul este de 15 0C, la care florile încep
să se deschidă, însă germinarea polenului are loc la temperaturi de peste 17 0C
(Gh. Constantinescu şi colab., 1970). Optimul de temperatură pentru deschiderea şi
fecundarea florilor se apreciază a fi 25-300C. Temperaturile ridicate (fără a depăşi
300C) din perioada înfloritului scurtează fenofaza şi reduc considerabil decalajul
dintre soiuri, în schimb temperaturile scăzute prelungesc fenofaza şi măresc
diferenţele dintre soiuri (fig. 6.10).

Fig. 6.10 - Dinamica înfloritului la soiul Aligoté, în condiţiile diferitelor


temperaturi medii (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
A – la 20 0C; B – la 25 0C; C – la 17,5 0C
B’ – dinamica căderii florilor, corespunzătoare lui B

122
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pentru parcurgerea fenofazei înfloritului, suma gradelor de temperatură


utilă este de circa 1000C pentru soiurile cu înflorire timpurie şi până la 130-1500C
pentru soiurile cu înflorire târzie şi foarte târzie.
Umiditatea solului trebuie să fie cuprinsă între 60 şi 70% din I.U.A.
Excesul de umiditate întârzie declanşarea înfloritului şi prelungeşte desfăşurarea
fenofazei, iar deficitul acesteia grăbeşte înfloritul. Umiditatea atmosferică este
favorabilă dacă este cuprinsă între 60 şi 80% şi nefavorabilă când creşte peste
85% sau scade sub 55%.
Curenţii slabi de aer, cu umiditate suficientă favorizează legarea florilor
prin transportul polenului pe stigmat. Vânturile puternice, însoţite de ploi de lungă
durată şi temperaturi scăzute, sunt deosebit de nefavorabile înfloritului, deoarece
spală stigmatul de substanţe nutritive şi provoacă plasmoliza grăunciorilor de
polen. Vânturile uscate şi calde provoacă deshidratarea stigmatului şi
concentrarea lichidului secretat de acesta, cu influenţe nefavorabile pentru
germinarea polenului.
Lumina în cantitate şi de calitate corespunzătoare stimulează fotosinteza,
sinteza unor cantităţi suficiente de substanţe plastice şi implicit legarea florilor.
Factorii biologici. Declanşarea şi desfăşurarea înfloritului depinde de
specia, soiul şi portaltoiului folosit. Primele înfloresc soiurile de portaltoi, urmate
de hibrizii direct producători, soiurile vinifera şi, în cele din urmă, soiurile cu
rezistenţe biologice complexe. Între soiurile aparţinând speciei V. vinifera există
diferenţe care pot ajunge până la 14 zile.
Deosebită importanţă prezintă tipul funcţional al florii. Majoritatea soiurilor
cultivate prezintă flori hermafrodite normale, autofertile, dar există soiuri cu flori
funcţional femele (Coarnă, Bicane), cu autoincompatibilitate (Muscat de
Hamburg), sau cu polen parţial fertil (Furmint), care au nevoie de polenizare cu
polen străin, respectiv cultivarea în sortimente biologice (în raport de 2 : 1) cu
soiuri cu polen fertil, abundent, înflorire simultană şi cu caractere tehnologice
asemănătoare soiului de bază.
Factorii tehnologici influenţează, prin sistemul de cultură, diferite verigi
tehnologice: fertilizare, irigare, tratamente fitosanitare etc.
Conducerea joasă, clasică a viţei de vie, grăbeşte declanşarea înfloritului
(prin plasarea elementelor butucului în apropierea solului, unde temperatura este
mai ridicată) faţă de conducerea semiînaltă şi înaltă. Fertilizarea şi irigarea corect
aplicate au efecte favorabile asupra înfloritului. Deosebită importanţă prezintă
controlul bolilor şi dăunătorilor, care în această fenofază pot produce pagube
însemnate. Tratamentele se aplică înainte şi după desfăşurarea înfloritului
(tratamente de siguranţă) şi numai excepţional în timpul înfloritului, când
pericolul infecţiilor este iminent, cu folosirea unor produse care nu afectează
legarea florilor.
Nutriţia corespunzătoare, asigurarea în cantitate suficientă a
macroelementelor (N, P, K, Ca), ca şi a unor microelemente, cum ar fi B şi Zn
stimulează germinarea polenului şi legarea florilor.

123
M. MUSTEA

Căderea florilor este un fenomen de autoreglare biologică, datorită


numărului mare de flori prezente într-o inflorescenţă. Ea se realizează înainte de
înflorit (căderi minime ale bobocilor florali), în timpul înfloritului (căderea
florilor) şi mai ales imediat după înflorit (scuturarea florilor nefecundate).
Căderea florilor este considerată normală (între 30-70%) atunci când nu
afectează producţia de struguri şi anormală când influenţează negativ producţia şi
calitatea acesteia. Procentul de cădere a florilor este foarte mare la soiurile
autosterile (până la 90%), urmat de soiurile apirene (până la 80%) şi soiurile
autofertile, la care pierderile de flori sunt, în medie, de 70,4% – Chasselas doré;
60,8% - Traminer; 72,3% – Pinot gris etc.
Dinamica căderii florilor respectă legea perioadei maxime; durata şi
intensitatea căderii florilor sunt în concordanţă cu durata şi intensitatea înfloritului
(fig. 6.10).
Căderea florilor se datorează apariţiei la baza pedicelului a unui strat de
celule parenchimatice, rarefiate, slab legate între ele. Cele mai mici adieri de vânt
sau schimbări de turgescenţă duc la căderea florilor.
Factorii care generează căderea florilor sunt diverşi: genetici, ecologici,
tehnologici.
Factorii genetici. Căderea florilor este mai redusă la soiurile autofertile,
comparativ cu cele autosterile (flori funcţional femele); soiurile viguroase,
asociate, eventual, cu portaltoi care imprimă vigoarea mare de creştere, măresc
procentul de flori căzute, datorită repartizării cu precădere a substanţelor
fotosintetice pentru creşterea lăstarilor în detrimentul nutriţiei florilor.
Factorii ecologici. Condiţiile climatice nefavorabile (ploi de lungă durată,
temperaturi scăzute, vânturi puternice etc.) favorizează căderea florilor.
Factorii tehnologici. Excesul de îngrăşăminte cu azot, ca şi carenţa de
fosfor, bor şi zinc, determină căderi masive ale florilor. Aplicarea necorespunzătoare
a tratamentelor fitosanitare, urmată de atacul bolilor şi dăunătorilor, pot produce
pagube importante în această fenofază. Încărcătura de rod neechilibrată
(suboptimală sau supraoptimală) sporeşte procentul de flori căzute.
Pentru a limita căderea fiziologică a florilor, în practica viticolă se pot
aplica următoarele măsuri tehnologice: ciupitul lăstarilor fertili la soiurile
viguroase, înainte de înflorit, tratamente cu substanţe retardante de creştere
(Cycocel), tratamentul în timpul înfloritului cu gibereline, acizi aminici şi alţi
compuşi organici, care stimulează dezvoltarea ovarului, tratamente foliare cu
microelemente (B, Zn) (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
CREŞTEREA BOABELOR
Fenofaza se desfăşoară în paralel cu creşterea lăstarului, începe cu căderea
ultimelor corole şi se încheie odată cu începutul maturării (pârga). Pentru
condiţiile climatice ale ţării noastre, fenofaza debutează în prima (a doua) parte a
lunii iunie şi se încheie, în funcţie de soi, în a doua jumătate a lunii iulie, până
aproape de jumătatea lunii august şi durează 30-45 zile pentru soiurile timpurii
124
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

(Perlă de Csaba), 46-55 zile pentru soiurile cu maturare mijlocie (Chasselas doré)
şi 56-70 zile în cazul soiurilor cu maturare târzie şi foarte târzie (Afuz Ali, Italia).
Staminele şi stigmatul florii se usucă şi cad. La unele soiuri, stigmatul
persistă (Aligoté, Fetească albă), constituind caracter de soi.
Creşterea boabelor se realizează după formarea embrionului, urmată de
dezvoltarea ovarului, până la dimensiuni normale.
În funcţie de modul în care se realizează fecundarea, boabele urmează o
evoluţie diferită:
a. Nu are loc fecundarea. Dezvoltarea boabelor se face partenocarpic, având
la bază hormonii de creştere existenţi la nivelul ovarului la înflorire
(partenocarpie autonomă). Boabele rămân mici, cât un bob de mei, de aceea
fenomenul este denumit „meiere“, şi după ce ating 2-4 mm în diametru nu mai
cresc, capătă o culoare galbenă-verzuie, la baza lor se formează un strat izolator,
realizându-se scuturarea boabelor, care în anumite limite este normală şi
constituie, după căderea florilor, a doua etapă de reglare a numărului de boabe din
ciorchine, respectiv a producţiei de struguri. Scuturarea boabelor poate fi
anormală, cu afectarea producţiei de struguri, cauzele fiind asemănătoare celor
care generează căderea florilor (biologice, climatice, patologice etc.). Acest
fenomen este specific soiurilor cu defecţiuni florale (funcţional femele, polen
parţial steril) şi poate fi întâlnit şi la soiurile autofertile, în anii cu condiţii
nefavorabile la înflorit.
Uneori, boabele se dezvoltă mai mult, până la mărimea unui bob de mazăre
(mărgea), fenomen denumit „mărgeluire“. Ovarele se dezvoltă prin
partenocarpie stimulată, la creşterea boabelor contribuie pe lângă hormonii de
creştere proprii ovarului şi substanţe stimulatoare de creştere generate de tuburile
polenice, care au pătruns în ovar. Acest fenomen este întâlnit, de asemenea, la
soiurile cu defecţiuni florale, în anii cu condiţii nefavorabile la înflorit şi este
normal, specific, soiului apiren Corinth. Boabele formate sunt sub dimensiunea
normală a soiului, dar acestea se maturează mai devreme, acumulează cantităţi
mai mari de zaharuri şi influenţează favorabil calitatea producţiei soiurilor pentru
struguri de vin, dar cu reducerea, uneori semnificativă, a recoltei obţinute.
b. Fecundarea se realizează, dar aceasta este incompletă, cu fecundarea de
regulă, numai a oosferei (uneori numai a nucleului secundar al sacului
embrionar), embrionul se dezvoltă până la o anumită dimensiune, după care îşi
încetează creşterea, seminţele nu se lemnifică, rămân verzi; fenomenul este
denumit stenospermocarpie şi este specific soiurilor apirene tip Kiş Miş.
Stimularea dezvoltării bobului se poate face prin tratamente cu gibereline (50-100
ppm), imediat după înflorit. Absenţa seminţelor din boabe face ca acestea să fie
utilizate pentru industrializare (preparare de stafide, compoturi etc.), iar în ultima
vreme sunt tot mai apreciate pentru consumul în stare proaspătă.
c. Fecundarea se realizează cu formarea a 1 până la 4 seminţe şi dezvoltarea
normală a bobului. Astfel de evoluţie prezintă boabele de la cea mai mare parte a
soiurilor.

125
M. MUSTEA

Creşterea boabelor nu are un caracter uniform, ci ciclic, se desfăşoară pe


parcursul a patru etape, din care trei se realizează până la pârgă, iar cea de-a patra
are loc pe timpul maturării strugurilor (fig.6.11).
Etapa I durează aproximativ
10 zile, în care ovarul creşte puţin
datorită conţinutului relativ redus de
hormoni endogeni.
Etapa a II-a se întinde pe
aproximativ 50 de zile, perioadă în
care, în urma sporirii cantităţii de
stimulatori de creştere, are loc o
creştere intensă a boabelor.
Etapa a III-a înregistrează o
nouă stagnare, de 10 zile, în care
conţinutul de substanţe stimulatoare
de creştere scade brusc, deoarece nu
mai pot penetra spre exteriorul
seminţelor, datorită tegumentelor
seminale care s-au format complet şi
sunt impermeabile.
Etapa a IV-a durează circa 30
de zile, se realizează pe parcursul
Fig. 6.11 - Etapele I-IV ale creşterii bobului maturării boabelor, care nu mai cresc
de strugure şi ale componentelor seminţei, în volum, ci numai în greutate, prin
la soiul Concord acumularea unor substanţe cu
(după J.P. Mitsch)
greutate moleculară mare.
La început, are loc diviziunea (multiplicarea) celulelor, care durează 3-4
săptămâni la soiurile apirene, cu formarea a 300000 – 500000 celule (J.M. Harris şi
colab., 1968) şi 5-6 săptămâni la soiurile pirene, cu formarea a 500000-1000000
celule (F. Champagnol, 1984), urmată de elongaţia celulelor deja formate, care
începe la 10-15 zile de la fecundare şi durează, în medie, 45 de zile. Seminţele,
datorită hormonilor de creştere formaţi, polarizează substanţele trofice din plantă,
astfel încât creşterea lăstarilor este încetinită, iar boabele devin principalii
consumatori de substanţe produse în procesul de fotosinteză. Boabele prezintă
clorofilă, sunt verzi, realizează fotosinteză şi produc până la 1/5 din necesarul de
substanţe plastice, diferenţa faţă de necesar este primită de la frunzele
excedentare. În cazul în care una sau mai multe seminţe lipsesc sau sunt
anormale, creşterea bobului este neuniformă, mai slabă în partea lipsită de
seminţe, care beneficiază de cantităţi mai reduse de substanţe hormonale.
Datorită creşterii bobului, stomatele încep să se închidă când bobul are 2-3
mm, proces care se încheie când acesta atinge 4-6 mm diametru, dar rămân
deschise cele de pe burelet, constituind singura cale de pătrundere a bolilor
criptogamice în bob.

126
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

În această fenofază, boabele au fermitate mare, conţinutul de zaharuri este


redus (cca. 15-20 g/l la pârgă), deoarece sunt consumate pentru multiplicarea şi
elongaţia celulelor, dar se acumulează cantităţi mari de acizi organici (18-20 până
la 30 chiar 40 g/l), prin oxidarea incompletă a zaharurilor în urma respiraţiei
intense a boabelor.
Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea respiraţiei se reduce, boabele îşi
modifică compoziţia chimică, creşte concentraţia în zaharuri, scade cea în acizi,
începe biodegradarea substanţelor pectice şi a pigmenţilor clorofilieni, formarea
compuşilor fenolici şi aromatici şi, în consecinţă, are loc scăderea fermităţii
bobului, modificarea culorii, gustului şi aromei către cele specifice soiului, care
marchează pârga (începutul maturării boabelor).
Paralel cu creşterea boabelor are loc şi creşterea ciorchinelui. Acesta, până
la înflorit, atinge 50-60% din dimensiunile normale, 75% spre sfârşitul înfloritului
şi ajunge la dimensiunile maxime odată cu încheierea creşterii boabelor.
Procesul de creştere a boabelor este controlat hormonal, în principal, de
auxine, gibereline şi citochinine. Auxinele sunt prezente în cantitate mare în
boabele aflate în plin proces de creştere şi scad cantitativ la pârgă, concomitent cu
creşterea conţinutului în acid abscisic (A. Inaba şi colab., 1976). Aplicarea de
tratamente cu acid 4-cloro-fenoxiacetic, după legarea boabelor, stimulează
creşterea bobului şi întârzie maturarea acestuia. Conţinutul în citochinine din
boabe este scăzut în etapa I-a de creştere, realizează un maxim în etapa a II-a,
după care scade din nou pe parcursul etapei a III-a. Citochininele stimulează
legarea boabelor, iar tratamentele aplicate în faza de înflorire au determinat
creşterea boabelor în dimensiune. Giberelinele ating un maxim în perioada de
legare a boabelor, după care scad cantitativ până la 45 zile de la înflorit, ele fiind
responsabile de formarea partenocarpică a boabelor, în cazul soiurilor apirene. Pe
măsură ce boabele se apropie de maturitate, se modifică balanţa hormonală în
defavoarea hormonilor stimulatori, astfel încât ritmul de creştere a boabelor se
reduce şi, în final, încetează complet.
Locul de biosinteză a hormonilor nu este bine precizat. Se consideră că, în
faza iniţială de formare a boabelor, auxinele provin de la mugurii apicali, iar
giberelinele şi citochininele de la rădăcini. În etapa următoare, hormonii
stimulatori de creştere sunt sintetizaţi în boabe, dar pot proveni şi de la organele
vegetative (I. Burzo şi colab., 1999).
Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a fenofazei creşterii boabelor
sunt influenţate de factorii ecologici, biologici şi tehnologici.
Factorii ecologici. Temperatura optimă depinde de etapa în care se află
boabele. În perioada de diviziune a celulelor, temperaturile ridicate au un efect
inhibitor, valorile optime situîndu-se între 20 şi 250C. În perioada de creştere
intensă a boabelor (elongaţie a celulelor) temperatura optimă este de 25-260C.
Lumina trebuie să aibă o intensitate de cel puţin 30000 lucşi, iar umiditatea
solului să fie cuprinsă între 60 şi 80% din I.U.A. Stresul hidric, corelat cu

127
M. MUSTEA

temperaturi ridicate, accentuează căderea boabelor, scurtează durata fenofazei,


boabele şi strugurii rămân mici, iar în unele cazuri se poate ajunge la afectarea
pieliţei (opărirea boabelor) şi deshidratarea (stafidirea) boabelor, cu efecte
deosebit de nefavorabile asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri.
În această perioadă, viţa de vie înregistrează un consum ridicat de elemente
nutritive, care trebuie asigurate prin fertilizări radiculare şi completate, în special,
pe solurile sărace, prin fertilizări foliare.
Factorii biologici includ particularităţile soiurilor cultivate, care determină
desfăşurarea acestei fenofaze şi gruparea soiurilor în şapte epoci de maturare.
Factorii tehnologici au o importanţă deosebită şi implică măsuri precum:
fertilizarea, irigarea, lucrările solului, lucrările în verde, protecţia fitosanitară etc.
La soiurile cu defecţiuni florale s-au obţinut creşteri semnificative ale boabelor
prin aplicarea a două tratamente cu acid giberelic (100 ppm), primul la sfârşitul
înfloritului, iar al doilea două săptămâni mai târziu (A. Scienza, 1980).
MATURAREA STRUGURILOR
Aceasta este ultima fenofază reproductivă a viţei de vie, pe parcursul căreia
strugurii realizează însuşirile caracteristice de mărime, culoare, gust, aromă etc.
Ea începe odată cu intrarea în pârgă şi se termină la maturitatea deplină a
boabelor. Pentru condiţiile ţării noastre, pe ansamblul soiurilor cultivate,
maturarea strugurilor debutează în decada I-a a lunii iulie şi se termină spre
sfârşitul lunii octombrie, cu o durată de 25-30 zile la soiurile timpurii (Perla de
Csaba), 40-45 zile la cele mijlocii (Chasselas doré), până la 55-60 zile la soiurile
târzii şi foarte târzii (Afuz Ali).
Pe parcursul acestei fenofaze au loc importante modificări anatomice şi
biochimice la nivelul boabelor: continuă creşterea în greutate (etapa a IV-a de
creştere a boabelor), acest lucru realizându-se exclusiv pe seama acumulării unor
substanţe cu greutate moleculară mare, reducerea intensităţii procesului de
respiraţie, diminuarea sistemelor enzimatice, scăderea sintezei hormonilor de
creştere şi creşterea conţinutului inhibitorilor la nivelul bobului, acumularea
zaharurilor, compuşilor fenolici, reducerea acidităţii, modificarea substanţelor
proteice etc.
Începutul maturării strugurilor, cunoscut sub denumirea de pârga
strugurilor, reprezintă un salt brusc în evoluţia boabelor, marcat prin scăderea
fermităţii boabelor în urma hidrolizei substanţelor pectice insolubile, modificarea
culorii verzi a boabelor; în urma degradării cloroplastelor, boabele devin
translucide la soiurile „albe“ sau încep să se pigmenteze în roşu cu diferite nuanţe,
la soiurile cu epicarpul colorat, iar seminţele ajung la maturitate.
Principalele procese biochimice care au loc în timpul maturării strugurilor
sunt: acumularea zaharurilor, reducerea acidităţii, hidroliza materiilor pectice,
acumularea antocianilor şi a compuşilor aromatici.
Acumularea zaharurilor. Glucidele reprezintă materia primă pentru toate
procesele fiziologice de biosinteză şi biodegradare, prin care sunt elaboraţi
128
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

compuşii care dau însuşirile specifice strugurilor. Glucidele predominante în


struguri (cca. 90%) sunt hexozele: glucoza şi fructoza. Pe lângă acestea, în
proporţie mai redusă se găsesc: zaharoza (sub 0,1%), pentoze (arabinoza, xiloza,
ramnoza), poliglucide (gume, hemiceluloze, celuloze, substanţe pectice etc.)
(N. Pomohaci şi colab., 2000). Conţinutul în zaharoză al strugurilor este mai redus la
soiurile vinifera, comparativ cu speciile americane (Vitis labrusca, Vitis
rotundifolia), la care ajunge până la 0,2-0,5%.
În această perioadă, boabele devin principalul receptor al acestor substanţe,
în detrimentul organelor vegetative, care îşi reduc creşterea, până la sistarea
acesteia. La început, zaharurile provin din mobilizarea substanţelor de rezervă
(amidonul) din elementele lemnoase, după care acestea au ca origine frunzele
adulte excedentare. Glucidele circulă în plantă sub formă de zaharoză, care este
hidrolizată la intrarea în bace în glucoză şi fructoză, în prezenţa enzimei invertaza,
care îşi intensifică activitatea în această perioadă (I. Burzo şi colab., 1999). În
boabele verzi, raportul dintre glucoză şi fructoză este de 5/1, deoarece fructoza
este folosită cu precădere în procesul de respiraţie a boabelor, la pârgă raportul
ajunge în jur de 2/1, este egal 1/1 la maturitatea deplină, iar în faza de
supramaturare a boabelor prevalează fructoza. Paralel cu acumularea zaharurilor,
viţele absorb o anumită cantitate de apă, pentru echilibrarea presiunii osmotice din
plantă. Acest lucru face ca acumularea zaharurilor să fie lentă în cazul unor secete
pedologice excesive sau în perioadele cu precipitaţii abundente (când zaharurile
sunt diluate).
Acumulările de zaharuri sunt lente la început, după care se intensifică ( fig.
6.12) pe măsura evoluţiei procesului de maturare, iar la un moment dat afluxul de
zaharuri în struguri se opreşte brusc şi corespunde maturităţii depline a boabelor.
După această dată creşterea, conţinutului în zaharuri din boabe poate avea loc
numai prin concentrarea celor deja existente, prin pierderea apei, boabele
întrerupându-şi legătura cu planta.
În funcţie de soi şi de condiţiile climatice ale ţării noastre, la maturitatea
deplină, conţinutul în zaharuri al strugurilor înregistrează valori cuprinse între
130-250 g/l, rar mai mult. Prin supramaturare, conţinutul în zaharuri poate creşte
semnificativ.
Cantitatea de zaharuri acumulată în boabe este influenţată de condiţiile
pedoclimatice, soi/portaltoi şi de tehnologia aplicată. Factorii favorizanţi
acumulărilor de zaharuri sunt: resurse heliotermice ridicate în condiţii de
umiditate suficientă, soiuri de calitate, altoite pe portaltoi care imprimă vigoare
mijlocie, suprafaţa foliară mare, bine iluminată, sarcina de rod echilibrată etc.
Soiurile pentru struguri de vin au capacitate mai mare de acumulare a zaharurilor
(180-250 g/l), deoarece boabele au mezocarpul format din celule mari, cu pereţii
subţiri şi vacuolă mare, cu degradarea şi dezorganizarea pereţilor celulari la
maturitatea deplină, mustul invadând mezocarpul, faţă de soiurile pentru struguri
de masă (130-180 g), la care celulele mezocarpului sunt mai mici, cu pereţii mai
groşi (boabe crocante).

129
M. MUSTEA

Reducerea
acidităţii. În paralel cu
acumularea zaharurilor, în
fenofaza de maturare a
strugurilor, aciditatea în
boabe scade progresiv, de
la circa 20-25 g/l H2SO4,
la începutul fenofazei,
până la 4-6 g/l H2SO4 la
maturitatea deplină,
diferenţiat în funcţie de
soi şi de condiţiile
climatice (fig. 6.12).
Reducerea acidităţii se
realizează prin
neutralizare de către
cationii absorbiţi din sol
(K+, Ca2+, Mg2+),
combustia acizilor
organici în procesul de
Fig. 6.12 – Evoluţia maturării strugurilor la soiul Tămâioasă respiraţie, utilizarea în
românească în podgoria Drăgăşani (după Şt. Teodorescu) procese de biosinteză şi
A – aciditatea totală; Z – conţinutul în zaharuri;
G – greutatea boabelor; MD – maturitatea deplină diluţia realizată în urma
afluxului de apă în boabe.
Aciditatea boabelor este dată, în principal, de trei acizi (cca. 90% din
aciditatea titrabilă): acidul malic, acidul tartric şi acidul citric. Pe lângă aceştia, în
boabe au mai fost identificaţi următorii acizi: succinic, ascorbic, oxalic, fumaric,
acetic, glicolic, lactic, aconitic, quinic, shikimic şi mandelic (A.J. Winkler, 1974).
Acidul malic se sintetizează în cloroplaste şi citoplasma celulelor din
frunze şi fructe, prin oxidarea zaharurilor. Acesta se acumulează în perioada
creşterii boabelor, atinge un maxim la pârgă, după care scade cantitativ pe
parcursul maturării strugurilor, fiind consumat cu preponderenţă în procesul de
respiraţie a boabelor. Acidul malic, datorită însuşirilor sale gustative (gust de fruct
crud), este un element defavorabil calităţii strugurilor, de aceea este de dorit ca
proporţia sa în ansamblul acizilor să fie redusă.
Acidul tartric este specific viţei de vie, este sintetizat în toate organele viţei
de vie, dar cu intensitate mai mare în frunze. El este mai stabil, utilizat în mod
excepţional ca substrat în respiraţie, numai atunci când temperatura din timpul
maturării depăşeşte 350C.

130
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Datorită consumării intense în respiraţie a acidului malic, raportul acid


malic/acid tartric scade pe parcursul maturării strugurilor, iar la maturitatea
deplină acidul tartric devine preponderent (cca. 70-80% din aciditatea titrabilă).
Acidul citric se găseşte în cantităţi mici în boabe, cu o pondere între 0,01-
0,05% (L. Hidalgo, 1993) şi 4,0% (K. Stoev, 1979) din aciditatea titrabilă. Acesta este
cel mai stabil acid şi înregistrează chiar o uşoară creştere pe timpul maturării
strugurilor.
Evoluţia acizilor în boabe este influenţată de condiţiile de mediu, soi-
portaltoi şi de tehnologia aplicată.
Temperaturile scăzute stimulează sinteza acizilor organici şi acumularea
acestora în boabe, astfel încât în regiunile nordice şi în toamnele reci boabele
păstrează la maturitatea deplină cantităţi mari de acizi organici şi, în special, acid
malic şi dimpotrivă, temperaturile ridicate (înregistrate în special pe nisipuri)
favorizează combustia acidului malic şi chiar a celui tartric, cu realizarea unei
acidităţi deficitare a boabelor.
Fertilizarea cu azot a determinat creşterea conţinutului în acid malic al
boabelor la soiul Chardonnay (D. Porro şi colab., 1992). Fertilizarea abundentă cu
potasiu a condus la scăderea conţinutului mustului, din strugurii soiului Chasselas
doré, în acid tartric.
Portaltoiul Golia a indus o aciditate moderată, corelată cu un conţinut
ridicat de potasiu al frunzelor. Portaltoiul SO4 a stimulat sinteza şi acumularea
acidului tartric şi un conţinut scăzut de potasiu în frunze, iar portaltoiul Kober 5
BB a avut un efect intermediar (F. Marini şi colab., 1992).
Aportul hidric abundent determină creşterea acidităţii şi în special a
acidului malic. Suprafaţa foliară mare conduce la acumularea unei cantităţi mari
de potasiu în boabe şi la un conţinut scăzut în acid malic.
Hidroliza substanţelor pectice. Fermitatea boabelor este dată de
substanţele pectice (în special pectaţii de calciu şi magneziu), care impregnează
membranele celulare. Strugurii conţin cantităţi reduse de pectine (0,06-1,08 g/l),
cantităţi mai mari prezintă hibrizii direct producători, comparativ cu soiurile
vinifera.
Începând de la pârgă, pectaţii de calciu şi magneziu sunt hidrolizaţi
enzimatic (pectin-metilesteraze), cu formarea acidului pectic solubil şi a ionilor de
Ca2+ şi Mg2+. Boabele îşi pierd treptat fermitatea, se înmoaie, devin translucide,
membranele celulare se subţiază. La soiurile pentru struguri de vin, hidroliza
substanţelor pectice are loc complet, celulele mezocarpului îşi pierd
individualitatea şi pulpa devine zemoasă. La soiurile pentru struguri de masă,
hidroliza este parţială, pulpa boabelor rămânând crocantă.
Acumularea substanţelor colorante are loc, cu precădere, în hipocarp
(pieliţă) şi mai rar (soiurile tinctoriale, hibrizii direct producători) acestea se
acumulează şi în mezocarp (pulpă).
La începutul maturării (pârgă) are loc biodegradarea pigmenţilor
clorofilieni, iar boabele îşi schimbă treptat culoarea, din verde în cea specifică

131
M. MUSTEA

soiului. La soiurile cu struguri „albi“, culoarea este dată de flavone (pigmenţi


galbeni), la care se adaugă clorofilele şi carotenoidele, din combinaţia cărora
rezultă nuanţele de verde-gălbui, galben-verzui, până la galben –auriu. La soiurile
cu struguri „negri“, culoarea boabelor este dată de antociani. Sinteza antocianilor
porneşte de la glucide, dar unele cercetări (Darné, 1991, citat de N. Pomohaci şi colab,
2000) arată că aceştia se formează din taninurile acumulate în epicarp şi seminţe,
înainte de pârgă. Din punct de vedere chimic, antocianii sunt monoglicozizi şi în
măsură mai mică diglucozizi.
Malvidin – 3 – glucozidul este principalul antocian din strugurii speciei
Vitis vinifera (cca. 36% din cantitatea totală de pigmenţi), la care se adaugă
glicozizii cianidinei, delfinidinei, petunidinei şi peonidinei, în diferite proporţii în
funcţie de soi. De exemplu, Pinot noir conţine: 57,0% malvidin – 3 glucozid;
23,6% peonidin – 3 – glucozid; 8,6% petunidin – 3 glucozid; 8,4% delfinidin – 3
– glucozid şi 3,0% cianidin – 3 – glucozid (I. Burzo şi colab., 1999). Hibrizii direct
producători conţin pe lângă monoglucozizi şi diglucozizi (malvină), care se
găsesc şi în boabele soiurilor vinifera, dar în cantităţi mai reduse. Soiurile
europene pot conţine până la 15 % diglucozide, faţă de 90 % cât conţin soiurile
americane şi hibrizii direct producători. Pe această diferenţă se bazează
identificarea hibrizilor direct producători din cupajele de vinuri roşii, chiar şi la un
adaos de numai 1 % vin hibrid (C. Ţârdea şi Angela Ţârdea, 1963).
Tabelul 6.2
Gruparea soiurilor şi centrelor viticole în funcţie de conţinutul
în substanţe colorante (mg/kg struguri)
(după T. Giosanu şi colab., 1978)

mg/kg
Specificare Soiul Centrul viticol
struguri
Cabernet Sauvignon Miniş 1325
Bogate în antociani
Valea Călugărească 1260
(între 1000 şi 2000 mg/kg
Murfatlar 1235
struguri)
Merlot Miniş 1060
Cabernet Sauvignon Drăgăşani 870
Odobeşti 820
Iaşi 750
Merlot Valea Călugărească 960
Odobeşti 780
Conţinut mediu în antociani
Drăgăşani 720
(între 500 şi 1000 mg/kg
Murfatlar 685
struguri)
Iaşi 510
Pinot noir Miniş 860
Murfatlar 750
Valea Călugărească 730
Odobeşti 655
Pinot noir Drăgăşani 290
Băbească neagră Miniş 495
Sărace în antociani (sub 500 Valea Călugărească 275
mg/kg struguri) Murfatlar 190
Odobeşti 190
Iaşi 180

132
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Acumularea antocianilor se corelează cu cea a zaharurilor, începe la pârgă


şi se continuă pe toată perioada de maturare. Conţinutul maxim în antociani al
strugurilor se realizează însă imediat după atingerea maturităţii depline, de aceea,
recoltarea strugurilor la soiurile roşii se face la sfârşitul campaniei de recoltare.
Pigmenţii antocianici se acumulează în vacuolele din celulele hipodermice
din primele 3 , până la 6 straturi şi, datorită dimensiunilor lor, nu migrează. La
maturitatea deplină, conţinutul în antociani al boabelor diferă în funcţie de soi şi
de condiţiile climatice şi este considerat ridicat, când conţinutul în antociani al
boabelor este cuprins între 1000 şi 2000 mg/kg struguri, mediu (suficient), între
500 şi 1000 mg/kg şi sărac, sub 500 mg/kg (tab. 6.2) (T. Giosanu şi colab., 1978).
Pigmentaţia boabelor este stimulată de intensitatea luminoasă mare,
corelată cu o temperatură în jur de 200C. Fertilizarea cu azot şi irigarea, sau
precipitaţiile abundente reduc intensitatea coloraţiei boabelor. Solurile grele
favorizează acumularea antocianilor, comparativ cu solurile uşoare.
Compuşii aromatici sunt cei care dau personalitate strugurilor şi apoi
vinului, sunt produşi intermediari ai metabolismului, care formează aroma
caracteristică şi sunt reprezentaţi de circa 700 compuşi (Gunata, 1985, citat de I.
Burzo şi colab., 1999), din care fac parte: hidrocarburile alifatice şi aromatice,
alcoolii, fenolii, aldehidele, cetonele, esterii, terpenele, substanţe azotate. Cei mai
importanţi, care îşi pun amprenta asupra calităţii aromei din struguri şi apoi din
vin, sunt compuşii terpenici. Fiecărui soi îi corespunde o anumită grupă de
compuşi aromatici. Astfel, soiurile cu strugurii aromaţi (Muscat Ottonel.
Tămâioasă românească) acumulează cantităţi mari de arome, atât în epicarp, cât şi
în mezocarp. R. Baumer (1994) precizează că aroma strugurilor din soiul Muscat se
datorează prezenţei a circa 70 terpene, peste 4000 substanţe terpenoide şi 1000
sesquiterpene, care provin din biodegradarea glicozizilor. Principalele
monoterpene sunt geraniolul şi linalolul, care se găsesc în stare liberă, activă,
accesibilă organoleptic, sau legate de zaharuri (glicozidice), neodorante, dar care
pot fi hidrolizate în must şi vin, eliberându-se componenta aromatică şi
îmbunătăţindu-se calitatea aromatică a vinului.
La soiurile semiaromate (Sauvignon), la maturitatea deplină, dominante
sunt terpenele libere, aroma fiind completată de compuşii neterpenici, cum sunt
metoxipirazinele.
Soiurile nearomate (Riesling italian, Cabernet Sauvignon) au o evoluţie
foarte lentă a acumulării compuşilor terpenici, cu acumularea de terpene libere
(Fetească regală) sau terpene legate (Riesling italian).
În cazul hibrizilor direct producători, care provin din Vitis labrusca, aroma
specifică de „foxat“ se datorează prezenţei metil antranilatului (A.J. Winkler, 1974).
Acumularea compuşilor aromatici începe la pârgă, se intensifică pe măsura
evoluţiei maturării şi atinge un maxim la maturitatea deplină, după care începe să
scadă, datorită proceselor de oxidare, evoluţia lor fiind corelată cu cea a
zaharurilor.

133
M. MUSTEA

În zonele colinare, răcoroase, aromele acumulate sunt mai fine, mai


persistente, faţă de cele acumulate în regiunile calde, unde sunt mai greoaie, de tip
oxidativ.
Substanţele azotate sunt prezente în struguri sub diferite forme
(amoniacală, proteică, polipeptidică, aminică, amidică etc.), în proporţie de 0,5 –
1,0% din greutate.
În timpul maturării strugurilor, cantitatea de azot total creşte de aproximativ
1,5 ori (dar, raportat la 100 g substanţă uscată, azotul total scade). Acumularea
substanţelor proteice în boabe înregistrează trei maxime: primul după înflorit,
când boabele au mărimea unui bob de mazăre, al doilea la începutul maturării
(pârgă), iar al treilea după două săptămâni. Substanţele azotate sunt sintetizate în
rădăcini şi frunze, pe baza azotului mineral absorbit din sol, de unde sunt
transportate în struguri sub formă de aminoacizi şi amide.
La maturitatea deplină, cea mai mare cantitate de substanţe azotate se
acumulează în pieliţă (50%), seminţele şi respectiv mezocarpul acumulează circa
25%. Din cele circa 900 mg/kg struguri de azot total, aproximativ 75% sunt
compuşi cu azot solubil, localizaţi mai ales în epicarp şi seminţe.
În struguri au fost identificaţi 32 aminoacizi (prolina, arginina, serina,
alanina, valina, treonina etc.), care prezintă importanţă în procesul de maturare,
dar şi în procesele microbiologice din must şi vin, având în must o concentraţie de
0,4-2,0 g/l. Dintre aminoacizi, prolina se găseşte în cantitatea cea mai mare (8-
30% din azotul total din struguri), care în timpul maturării strugurilor creşte de
circa şase ori, următorul aminoacid, cu o pondere de ¼ faţă de prolină este în
funcţie de soi , arginina (Cabernet Sauvignon), serina (Cortesc) sau alanina
(Nebbiolo) (I. Burzo şi colab., 1999).
Conţinutul de substanţe azotate la maturitatea deplină este mai mare la
unele soiuri (Sauvignon, Tămâioasă românească), faţă de altele (Fetească albă,
Riesling italian). Cantitatea mare de azot în must îngreunează limpezirea mustului
şi a vinului rezultat şi este un element nefavorabil stabilităţii microbiologice a
vinului.
Acumularea de substanţe azotate în boabe este favorizată de aplicarea
neraţională a îngrăşămintelor cu azot şi de precipitaţiile (irigarea) abundente.
Supramaturarea strugurilor (postmaturare) este faza parcursă de
struguri după atingerea maturităţii depline. În această etapă, strugurii îşi întrerup
legătura cu planta, boabele nu mai acumulează zaharuri pe cale fiziologică (ca în
etapa anterioară), totuşi, concentraţia zaharurilor creşte, datorită pierderii apei din
boabe şi poate ajunge până la 280-300 g/l şi chiar mai mult (520 g/l înregistrat la
soiul Grasă de Cotnari, în anul 1958) (L. Jianu, 1974). Cantitatea totală de zaharuri
(exprimată în kg/ha) scade după atingerea maturităţii depline, prin oxidare în
procesul de respiraţie, cu consumarea, în special, a glucozei; fructoza devine
predominantă şi imprimă strugurilor mai intens caracterul de dulce. Se intensifică
procesul de respiraţie cu degradarea acizilor organici (în special acidul malic, mai
puţin acidul tartric), antocianilor, aromelor.

134
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Supramaturarea este favorizată de atacul putregaiului nobil (Botrytis sp)


care stimulează pierderea apei din boabe şi concentrarea zaharurilor, dar acest
lucru se poate realiza numai la soiurile de calitate şi în anii cu toamne însorite şi
umiditate redusă.
Boabele pierd din volum şi greutate, astfel că producţia de struguri scade
uneori semnificativ, acest lucru fiind compensat, de regulă, prin creşterea calităţii
strugurilor.
Supramaturarea se realizează prin lăsarea pe butuc a strugurilor ajunşi la
maturitatea deplină, sau se poate face artificial, strugurii fiind recoltaţi şi expuşi la
soare, sau în instalaţii speciale, cu temperatura şi umiditatea reglabile.
Soiurile de viţă de vie maturează diferit strugurii; există soiuri timpurii,
mijlocii, târzii. Procesul de maturare este influenţat de portaltoi (care imprimă
precocitate sau tardivitate), de factorii climatici şi tehnologici.
Temperatura are rolul cel mai important. Σt0g necesar de la dezmugurire
până la maturitatea deplină este:1900-2500 0C pentru soiurile timpurii, 2500-
29000C pentru soiurile mijlocii, 3000-35000C pentru soiurile târzii şi peste
37000C pentru soiurile foarte târzii. Maturarea strugurilor evoluează favorabil în
anii cu toamne însorite (15-180C temperatura medie a lunii septembrie şi 12-140C
cea a lunii octombrie), cu umiditate redusă. Toamnele reci cu ploi abundente
prelungesc vegetaţia, determină scăderea concentraţiei boabelor în zaharuri şi
creşterea conţinutului în aciditate, cu favorizarea atacului putregaiului cenuşiu,
care poate determina, la anumite soiuri, pierderi semnificative de recoltă.
Tehnologia de cultură aplicată raţional (fertilizare echilibrată, lucrările în verde,
protecţie fitosanitară etc.) are efect favorabil asupra calităţii strugurilor.
Aprecierea maturării strugurilor se poate face după mai multe criterii:
organoleptice (culoarea şi aspectul pieliţei, gustul bobului, rezistenţa bobului la
desprinderea de ciorchine), fizice (cântărirea periodică a boabelor) şi chimice,
care sunt cele mai importante: urmărirea evoluţiei zaharurilor şi a acidităţii,
raportul glucoză/fructoză, raportul acid malic/acid tartric etc.
În practica viticolă, pentru determinarea maturităţii depline se au în vedere
trei elemente: greutatea a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri (g/l must) şi
conţinutul în aciditate totală (g/l must), exprimată în acid sulfuric sau în acid
tartric. În acest scop, periodic, începând de la pârgă, se recoltează probe de
struguri, la început din 5 în 5 zile, iar câtre sfârşitul maturării din 3 în 3 zile. Proba
medie trebuie să cântărească 1,5-2 kg (300-1000 boabe), să fie alcătuită din
porţiuni de ciorchini de 4-5 boabe, recoltate de la baza, mijlocul şi vârful
strugurilor de pe toată lungimea coardelor şi de la cel puţin 10-15 butuci
amplasaţi în locuri diferite din parcelă. Datele obţinute se înscriu într-un tabel, pe
baza căruia se întocmeşte graficul de maturare a soiului, în podgoria respectivă
(fig. 6.12). Se observă, că pe parcursul evoluţiei maturării strugurilor, greutatea
boabelor şi conţinutul în zaharuri cresc continuu, iar aciditatea totală descreşte,
până la un moment dat, când greutatea boabelor şi conţinutul lor în zaharuri au

135
M. MUSTEA

atins valori maxime, iar aciditatea înregistrează valori normale. Acesta este
momentul maturităţii depline, când producţia de struguri şi de zaharuri este
maximă pentru soiul respectiv, după care greutatea boabelor începe să scadă,
conţinutul în zaharuri se menţine pentru câteva zile, după care începe să crească,
iar aciditatea scade uşor.
Pentru aprecierea gradului de maturare a strugurilor se folosesc şi indicii de
maturare, care prezintă valori specifice pentru fiecare soi şi podgorie.
1. Raportul dintre principalele glucide
a. Raportul glucoză/fructoză (g/l must) are valoarea 2/1 la pârgă, 1/1 la
maturitatea deplină şi 0,8/1 – 0,7/1 la supramaturare.
2. Raportul dintre principalii acizi
a. Raportul acid tartric/acid malic are valori subunitare la pârgă, iar la
maturitatea deplină şi supramaturare devine supraunitar.
b. Raportul
acid tartric (g/l)
x100
aciditate titrabilă (g/l acid tartric)
este numit indicele Baragiola-Schuppli, are valori cuprinse între 60 şi 140.
Valorile ridicate indică un grad mai mare de metabolizare a acidului malic.
c. Raportul
acid tartric (mval/l)
x 100
aciditate totală (mval/l) + alcalinitatea cenusii (mval/l)
este numit indicele Ferré, cu valori cuprinse între 50-120;
3. Raportul dintre glucide şi acizi
a. Raportul
zaharuri (g/l)
aciditate titrabilă (g/l acid tartric)
este numit indice glucoacidimetric, cu valori cuprinse între 10-50 (10-25)
pentru strugurii de masă şi 30-50 pentru strugurii de vin);
b. Raportul
zaharuri (%)
aciditate titrabilă (g/l acid tartric)
este numit indicele Dalmaso-Venezia.
c. Raportul:
grade Oechsle
x100
aciditate titrabilă (g/l acid tartric)
este numit indicele Godet, utilizat în Germania şi Austria.
Pe parcursul perioadei de maturare a strugurilor se disting următoarele
categorii de maturitate:

136
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Maturitatea fiziologică este realizată atunci când are loc maturarea


seminţelor, care devin apte de germinare. Pentru majoritatea soiurilor aceasta este
situată la începutul maturării boabelor (pârgă).
Maturitatea deplină este atinsă în momentul în care boabele ating
volumul şi greutatea maximă, iar zaharurile şi aciditatea realizează niveluri
caracteristice soiului şi reprezintă sfârşitul fenofazei de maturare a boabelor. La
maturitatea deplină, strugurii prezintă cea mai mare cantitate de zaharuri la
unitatea de suprafaţă şi din punct de vedere economic, este cel mai bun moment
ca strugurii să fie recoltaţi, dar nu corespunde cu acumulările maxime de fenoli şi
arome, care asigură specificitate vinurilor. Se poate defini maturitatea fenolică şi
maturitatea aromelor, când aceşti compuşi înregistrează o acumulare maximă în
epicarp. Se poate vorbi de maturitatea pulpei (maturitatea deplină) şi maturitatea
pieliţei (maturitatea fenolică şi a aromelor) (N. Pomohaci şi colab., 2000).
Maturitatea tehnologică reprezintă acel moment în care strugurii prezintă
o compoziţie optimă pentru producerea unui anumit tip de vin şi a unei categorii
de calitate. Acest moment poate fi înainte, în timpul sau după atingerea maturităţii
depline.
În cazul strugurilor pentru masă, maturitatea tehnologică, numită şi
maturitate de consum, se realizează, de regulă, înainte de maturitatea deplină,
când strugurii întrunesc însuşirile necesare consumului în stare proaspătă.
6.2.2. PERIOADA REPAUSULUI RELATIV
Aceasta este o perioadă din ciclul biologic anual în care procesele vitale
(respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc.) se desfăşoară cu intensitate
foarte redusă, fără modificări morfologice evidente şi reprezintă o adaptare a viţei
de vie la condiţiile de mediu, nefavorabile din timpul iernii.
Intrarea în repaus este determinată, în principal, de temperatura mediului
ambiant, având cel mai înalt grad de manifestare în climatul temperat continental
(120-150 zile). Repausul relativ începe în prima parte a lunii noiembrie şi durează
până la sfârşitul lunii martie. Pe măsura apropierii de ecuator, durata repausului
relativ se reduce: 90 zile în climatul subtropical, 60 zile în climatul tropical, 30
zile în climatul subecuatorial, iar în zona ecuatorului durata repausului este foarte
scurtă, până la nulă. Astfel, în nord-estul Braziliei, Columbia, Ecuador, Peru etc.,
ciclul biologic anual este alcătuit din două cicluri de producţie semestriale,
despărţite printr-o perioadă de repaus relativ de 30 zile.
Lungimea perioadei de repaus este influenţată de durata zilei de lumină (în
funcţie de reacţia fotoperioadică a soiurilor), care prelungeşte sau scurtează cu 10-
15 zile perioada de repaus. Seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea
din primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 10-15 zile. Specia Vitis
vinifera intră mai devreme şi iese mai târziu din starea de repaus, comparativ cu
speciile americane şi asiatice. Diferenţe există şi în cadrul soiurilor vinifera;
soiurile timpurii (Perlă de Csaba) intră mai devreme în repaus, comparativ cu
soiurile târzii (Afuz Ali).

137
M. MUSTEA

În climatul temperat-continental, repausul relativ este delimitat


convenţional de căderea ultimelor frunze (ca început) şi de intrarea în funcţiune a
primilor perişori absorbanţi (ca sfârşit), calendaristic, între aproximativ 15
noiembrie şi 15 martie. Durata repausului relativ diferă în funcţie de organ şi
ţesut. Astfel, mugurii de iarnă au cea mai lungă perioadă de repaus, iar rădăcinile
cea mai scurtă. Dintre ţesuturi, scoarţa are cel mai lung repaus, în timp ce ţesutul
meristematic, cel mai scurt. La acelaşi organ, ţesuturile externe (ex. parenchimul
cortical) intră mai devreme în repaus, iar cele interne (ex. cilindrul central) mai
târziu. Durata repausului relativ, ca şi intensitatea acestui proces este mai mare la
organele (ţesuturile) care suportă în mai mare măsură rigorile iernii: mugurii, scoarţa.
Pregătirea pentru repaus. Intrarea în repaus este determinată de scăderea
temperaturii aerului şi de modificarea balanţei hormonale, în sensul că scad tot
mai mult substanţele stimulatoare de creştere (auxine, gibereline şi citochinine) şi
creşte conţinutul în substanţe inhibitoare (acid abscisic, acid parasorbic, cumarină
etc.), care obligă la repaus diferite organe ale plantei. Ca reacţie de răspuns, viţa
de vie îşi modifică treptat metabolismul, scade absorbţia apei, este frânată până la
oprire creşterea şi se depun substanţe de rezervă, organele provizorii (frunzele,
perişorii absorbanţi) cad, se reduc tot mai mult respiraţia, transpiraţia, activitatea
enzimatică etc. La câteva zile după căderea frunzelor, tuburile ciuruite se
obliterează cu caloză, care se opune circulaţiei substanţelor plastice pe tot
parcursul perioadei de repaus.
La începutul perioadei de repaus are loc prima etapă de călire a viţei de vie,
care se realizează la temperaturi cuprinse între +20C şi –20C, pe durata a 14-20
zile. Aceasta constă în hidrolizarea amilazei în dextrină, sub acţiunea enzimei α-
amilază (I. Burzo şi colab., 1999).
În condiţiile climatului temperat, perioada repausului relativ se împarte în
trei etape: repausul obligat, repausul adânc şi repausul facultativ ( M. Oşlobeanu şi
colab., 1980).
Repausul obligat. Această etapă durează de la căderea frunzelor, până la
primele semne ale individualizării protoplasmei şi concentrarea ei în jurul
nucleului (aproximativ începutul lunii decembrie), timp în care au loc următoarele
modificări: încheierea acoperirii organelor anuale cu ţesuturi protectoare (suber),
întreruperea absorbţiei apei, determinată de moartea perilor absorbanţi şi a unei
părţi din rădăcinile anuale, diminuarea continuă a proceselor vitale (respiraţia,
transpiraţia, activitatea enzimatică etc.), creşterea conţinutului în substanţă uscată
şi a rapoartelor apă legată/apă liberă şi azot proteic/azot aminic. Are loc a doua
etapă de călire, prin coborârea treptată a temperaturii aerului, pe parcursul a circa
12 zile, până la –70C (-3, -150C, în funcţie de specie şi soi), în care amidonul
continuă să fie hidrolizat, cu formarea zaharurilor simple, care asigură rezistenţa
la ger. M. Chirilă şi colab. (1970) arată că zaharoza are cel mai mare rol în asigurarea
rezistenţei la ger, dar I. Burzo şi colab. (1999) afirmă că rezistenţa la ger este în
corelaţie directă cu conţinutul în glucoză şi fructoză, fără a exista o corelaţie cu
conţinutul în zaharoză.

138
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Coborârea treptată a temperaturii aerului determină, mai întâi, îngheţarea


apei din spaţiile intercelulare, care acţionează ca nişte pompe ce absorb apa din
celule, concentrează sucul celular şi, astfel, rezistenţa plantelor la ger creşte.
Scăderea bruscă a temperaturii aerului conduce la îngheţul intracelular şi
deteriorarea structurii celulare.
Urmările îngheţului depind şi de modul în care se face dezgheţul.
Dezgheţul lent, prin creşterea temperaturii cu 0,2-0,80C/minut permite reabsorbţia
apei în celule.
Repausul adânc este cuprins între primele semne ale individualizării
protoplasmei (ca început) şi revenirea acesteia la starea normală (ca sfârşit).
Durata acestei etape este influenţată de temperatura aerului şi de particularităţile
biologice ale soiurilor cultivate. În condiţiile unor temperaturi cuprinse între 0 şi –
70C, considerate normale, repausul adânc durează între 30 şi 70 zile. Nivelurile
inferioare scurtează această etapă, iar cele superioare o prelungesc. Modificările
caracteristice sunt: continuarea individualizării citoplasmei, realizarea unor valori
maxime pentru conţinutul în substanţe solubile, caloizi protectori, lipide şi
inhibitori de creştere, scăderea proporţiei de acizi nucleici (ADN şi ARN),
reducerea proceselor vitale la minim, uneori până la anabioză.
Repausul facultativ (forţat) începe odată cu primele semne ale trecerii
protoplasmei de la individualizarea maximă la starea normală (în jurul datei de 15
februarie) şi se încheie la apariţia primelor picături de sevă, care marchează
intrarea viţei de vie în vegetaţie. Această etapă nu este determinată de cerinţele
biologice ale viţei de vie, care poate trece la viaţa activă, ci de condiţiile
nefavorabile de mediu, în primul rând temperatura, care în climatul temperat se
menţine sub 100C până în prima jumătate a lunii martie. În climatul tropical, viţa
de vie dezmugureşte în jurul datei de 15 februarie, când temperatura aerului
devine favorabilă.
Pe măsură ce temperatura aerului creşte, viţa de vie se pregăteşte pentru
intrarea în vegetaţie prin intensificarea metabolismului, resinteza unor substanţe
cu moleculă mare (amidon), scăderea conţinutului substanţelor inhibitoare de
creştere şi creşterea celor stimulatoare, intrarea în activitate a perişorilor
absorbanţi şi începerea absorbţiei apei din sol, creşterea umidităţii fiziologice a
ţesuturilor (conţinutul în substanţă uscată se reduce cu 50-60%); ca urmare, viţa
se decăleşte (scade rezistenţa la ger) şi poate fi foarte uşor afectată de
temperaturile scăzute (şocurile termice), care pot surveni în această perioadă.
Parcurgerea fenofazelor de vegetaţie este marcată de indici morfologici
macroscopici, numiţi „stadii fenologice reper“, prin care trec organele vegetative
ale viţei de vie de la pornirea în vegetaţie până la intrarea în repausul relativ.
Pentru definirea acestor stadii au fost propuse mai multe sisteme. M. Baggiolini
(1952) a stabilit 16 stadii fenologice reper, notate cu litere de la A la P (fig. 6.13).
Ulterior, W.K. Eichhorn şi H. Lorenz (1977) au propus definirea a 22 stadii fenologice
reper, notate de la 00 la 50. D.P. Lankashire şi colab. (1991) au propus un nou cod

139
M. MUSTEA

zecimal pentru stadiile fenologice reper (de la 00 la 100), aplicabil la toate


culturile, denumit BBCH. Corespondenţa stadiilor fenologice reper la viţa de vie,
după cele trei sisteme de notare, este prezentată în tabelul 6.3. În practică, pentru
aplicaţii tehnologice, se foloseşte sistemul Baggiolini, dar în cercetarea ştiinţifică,
pentru uniformizarea datelor se foloseşte codul BBCH.

Fig. 6.13 – Stadiile fenologice reper la viţa de vie (după M. Baggiolini, 1952)

140
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Tabelul 6.3
Corespondenţa stadiilor fenologice reper la viţa de vie,
după cele trei sisteme de notare
(după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995; L. Hidalgo, 1993; I. Olteanu, 2000)
Baggiolini Eichhorn şi Lorenz Lancashire, cod BBCH
01. Repaus de iarnă: mugurii
A. Mugure de iarnă. Stadiu de de iarnă au culoarea
00. Perioada de iarnă (de
repaus, mugurele în brun-închisă, după soi,
repaus)
întregime acoperit de solzi. solzii sunt mai mult sau
mai puţin închişi.
02. Umflarea mugurelui:
B. Mugure în stadiu de vată 01. Începutul umflării
mugurii încep să se
(en coton). Mugure umflat, mugurilor
dezvolte în interiorul
la care solzii se 03. Sfârşitul umflării mugurilor
solzilor.
depărtează între ei şi se 05. Mugure în stadiu de vată,
03. Mugure în stadiu de vată:
observă perii albicioşi- se observă perii protectori
se observă perii albicioşi-
bruni, protectori. 07. Începutul dezmuguritului
bruni, protectori.
C. Punct verde. Mugurele
continuă să se umfle şi să
05. Dezmugurit: vârful 09. Dezmugurit: punctul verde
se alungească, până ce
lăstarului tânăr, verde, al vârfului lăstarului,
prezintă un punct verde
vizibil vizibil
constituit de vârful
lăstarului.
D. Ieşirea frunzelor. Apariţia
frunzuliţelor dispuse în
- -
rozetă, a căror bază este
încă protejată de peri.
07. Primele frunze sunt
E. Frunzele etalate. Primele derulate, etalate, şi
11. Primele frunze etalate
frunze în întregime separate de axul
12. Două frunze etalate
degajate. Lăstarul erbaceu lăstarului.
13. Trei frunze etalate
vizibil 09. Două sau trei frunze
etalate
F. Inflorescenţele vizibile.
Inflorescenţele 15. Cinci frunze etalate
12. 5-6 frunze etalate,
rudimentare apar spre 16. Şase frunze etalate
inflorescenţele vizibile
vârful lăstarului; 4-6 frunze 51. Inflorescenţe vizibile
etalate;
G. Inflorescenţele se separă
între ele. Inflorescenţele
15. Inflorescenţele se măresc, 53. Inflorescenţele se măresc,
se depărtează una de alta
butonii florali sunt încă butonii florali sunt încă
şi se alungesc. Organele
aglomeraţi. aglomeraţi.
florale rămân încă
aglomerate.
H. Butonii florali separaţi.
Apariţia formelor tipice de 17. Inflorescenţele complet
55. Butonii florali sunt izolaţi
inflorescenţe, la care dezvoltate. Butonii florali
(separaţi).
butonii florali sunt izolaţi separaţi între ei.
(separaţi).

141
M. MUSTEA

Baggiolini Eichhorn şi Lorenz Lancashire, cod BBCH


19. Începutul înfloritului,
capişoanele florii se 61. Începutul înfloritului
separă de la bază.
I. Înfloritul. Corola împinsă în 21. Înfloritul puţin avansat,
62. 20% din flori deschise
sus de către stamine. La 25% din capişoane
63. 30% din flori deschise
căderea capişonului, căzute
ovarul florii rămâne, în 65. Plin înflorit, 50% din flori
timp ce staminele se 23. Plin înflorit, 50% din deschise
etalează în jurul său. capişoane căzute 67. Înfloritul în faza terminală
25. Sfârşitul înfloritului, 80% (majoritatea capişoanelor
din capişoane căzute căzute)
68. Sfârşitul înfloritului
27. Legatul florilor. Fructele
J. Legatul florilor. Ovarul tinere încep să se 71. Începutul dezvoltării
începe să se mărească, mărească. Resturile fructelor (boabelor).
după fecundare. Staminele florale au căzut. Resturile florale au căzut.
se ofilesc, dar rămân fixate 29. Boabele au mărimea unui 73. Boabele au atins 30% din
de floare. grăunte. Strugurii trec în mărimea lor finală.
poziţie orizontală.
K. Bob de mazăre. Boaba are
mărimea unui bob de
mazăre. Ciorchinele 31. Boabele de mărimea
75. Boabele au atins 50% din
rămâne vizibil. Strugurele mazării. Strugurele
mărimea lor finală.
capătă forma tipică soiului atârnă.
şi se înclină progresiv în
jos.
77. Boabele au atins 70% din
L. Strugure încheiat. Boabele mărimea lor finală.
încep să se atingă şi Începutul încheierii
33. Încheierea strugurelui
strugurele se încheie strugurelui.
progresiv. 79. Boabele au atins mărimea
finală.
M. Pârga. Boabele încep să-şi 81. Începutul maturării.
schimbe culoarea, după Începutul colorării
soi. Prima etapa de 35. Pârga. Boabele devin boabelor.
maturare. Sfârşitul stării de translucide sau se 85. Continuarea maturării.
pârgă se produce atunci colorează. Boabele continuă se
când toate boabele sunt devină translucide sau să
colorate. se coloreze.
N. Maturarea strugurilor.
Boabele ating mărimea
maximă. Creşterea 38. Maturarea strugurilor 89. Boabele sunt maturate.
zaharurilor şi scăderea
acidităţii se stabilizează.
O. Maturarea lăstarilor.
Lăstarii principali capătă 41. Sfârşitul maturării 91. Maturarea lemnului
aspect lemnos şi se închid lemnului lăstarilor lăstarilor
la culoare.
P. Căderea frunzelor.
43. Începutul căderii frunzelor 93. Începutul căderii frunzelor
Frunzele se îngălbenesc,
47. Sfârşitul căderii frunzelor 97. Sfârşitul căderii frunzelor
se brunifică şi cad.

142
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

6.3. FERTILITATEA ŞI PRODUCTIVITATEA VIŢEI DE VIE


Soiul, ca principal mijloc de producţie, în interacţiune cu factorii de mediu
şi nivelul tehnologic de care beneficiază îşi manifestă utilitatea economică prin
însuşirile de fertilitate şi productivitate.
Fertilitatea reprezintă capacitatea de a forma organe de fructificare, ca
primă etapă în formarea producţiei de struguri. Aceasta poate fi potenţială şi reală.
Fertilitatea potenţială este determinată de baza genetică a fiecărui soi,
influenţată de condiţiile de cultură şi este exprimată, practic, prin numărul de
primordii de inflorescenţă normal dezvoltate, formate în ochiul de iarnă, în anul
anterior fructificării. Cunoaşterea capacităţii de fructificare a viţei de vie, pe
categorii de muguri şi poziţii ale ochilor pe coardă, permite luarea unor măsuri
tehnologice, care să valorifice potenţialul ridicat de fructificare al viţei de vie.
Fertilitatea potenţială se determină în scopuri practice, înaintea tăierii în uscat,
pentru a stabili sarcina de rod a butucului, lungimea elementelor de rod şi permite
prognozarea viitoarei recolte de struguri.
Fertilitatea reală este dată de numărul de inflorescenţe normal dezvoltate
formate pe butuc. Aceasta valorifică numai o parte din fertilitatea potenţială, ca
urmare a îndepărtării la tăierea în uscat a unei părţi însemnate din mugurii formaţi
pe butuc, a pierderii unor muguri din diverse cauze (temperaturi scăzute, atacul
unor boli şi dăunători etc.), a competiţiei dintre organele de creştere şi fructificare,
care determină involuţia unor primordii de inflorescenţă etc. Fertilitatea poate fi
exprimată prin procentul de lăstari fertili şi coeficienţii de fertilitate.
Procentul de lăstari fertili este variabil, în funcţie de soi, cuprins între 20
şi 40% la soiurile apirene, 40-60% la soiurile pentru struguri de masă şi 60-90-
95% la soiurile pentru strugurii de vin.
Coeficientul de fertilitate absolut (C.f.a.), calculat după formula:
Numarul de inflorescente pe butuc
C.f.a. = 1
Numarul de lastari fertili pe butuc

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe formate pe un lăstar fertil al


butucului. Acest coeficient este specific soiului, are valori supraunitare şi în
funcţie de soi, înregistrează valori între 1,0-2,0, uneori mai mari.
Coeficientul de fertilitate relativ (C.f.r.), calculat după formula:
Numarul de inflorescente pe butuc 
C.f.r. = 1
Numarul total de lastari pe butuc (fertili + sterili) 

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe pe un lăstar al butucului,


înregistrează valori sub sau supraunitare, cuprinse, în general, între 0,5 şi 1,5.

143
M. MUSTEA

Productivitatea reprezintă capacitatea viţei de vie de a forma şi de a


dezvolta struguri până la maturitatea deplină. Ea continuă, valorifică fertilitatea
reală şi cuprinde două categorii: productivitatea iniţială şi productivitatea finală.
Productivitatea iniţială se defineşte prin numărul de struguri formaţi pe
butuc după legarea florilor, când boabele au 4-5 mm diametru. Numărul de
struguri formaţi este, de regulă, inferior numărului de inflorescenţe, deoarece
unele dintre acestea, sub acţiunea unor factori nefavorabili, pierd florile, se usucă
şi cad. Această productivitate este luată în calcul la evaluare pentru aprecierea
producţiei probabile de struguri, în vederea pregătirii campaniei de recoltare.
Productivitatea reală (finală) este definită prin numărul de struguri
normal dezvoltaţi, care ajung la maturitatea deplină. Productivitatea se exprimă
prin indicii de productivitate.
Indicele de productivitate absolut (I.p.a.) se calculează:
I.p.a. = C.f.a.  g
g = greutatea medie a strugurelui la maturitatea deplină
şi reprezintă producţia de struguri (exprimată în g) formată pe un lăstar fertil al
butucului.
Indicele de productivitate relativ (I.p.r.) se calculează
I.p.r. = C.f.r.  g
şi reprezintă producţia de struguri formată în medie pe un lăstar al
butucului. Acest indice se ia în calcul la stabilirea sarcinii de ochi a butucului,
pentru o anumită producţie planificată.
Productivitatea se află în strânsă corelaţie cu fertilitatea soiului, dar depinde
foarte mult şi de greutatea medie a strugurelui; astfel, la soiurile pentru struguri de
masă cu struguri mari şi foarte mari, productivitatea este superioară soiurilor
pentru struguri de vin, cu fertilitate ridicată.
Fertilitatea şi productivitatea sunt influenţate de o serie de factori, care au
fost trataţi la prezentarea fenofazelor reproductive.

144
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

FIZIOLOGIA VIŢEI DE VIE

CAPITOLUL 7

Pentru realizarea creşterii şi dezvoltării sale, viţa de vie desfăşoară o serie


de procese fiziologice vitale, în strânsă legătură cu factorii de mediu: absorbţia
hidrică şi minerală, fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, translocarea substanţelor
metabolizate în diferite organe ale plantei etc. Cunoaşterea şi dirijarea acestor
procese contribuie la obţinerea unor producţii normale, de calitate superioară.

7.1. ABSORBŢIA HIDRICĂ


Apa are un rol esenţial pentru viţa de vie, ca dielectric, principal solvent şi
mediu de reacţie pentru procesele biochimice, asigură echilibrul osmotic şi
echilibrul acido-bazic în activităţile enzimatice. Apa constituie mediul de
absorbţie şi transport al elementelor nutritive, de la rădăcini spre frunze (seva
brută) şi apoi de la frunze la locurile de creştere şi depozitare (seva elaborată).
Datorită căldurii specifice şi căldurii de vaporizare mari, apa reprezintă un
regulator termic al plantei, protejând organele verzi împotriva temperaturii
ridicate.
Conţinutul în apă al diferitelor organe ale viţei de vie depinde de starea
fiziologică, vârstă şi intensitatea metabolismului: ţesuturile meristematice 80-
90%, lăstarii 60-90%, frunzele 70-85%, strugurii 70-85%, coardele anuale 50-
55%, lemnul multianual 40-50%.
În organele viţei de vie, apa se găseşte extracelular şi intracelular.
Extracelular, apa se găseşte în vasele lemnoase şi liberiene, lichidul interstiţial
care scaldă toate celulele, în spaţiile interorganice (apa lacunară). Intracelular, apa
se găseşte sub trei forme: apa liberă (apa de circulaţie), apa adsorbită, care asigură
starea coloidală a componenţilor protoplasmatici şi apa legată, care intră în
componenţa compuşilor organici.
După Roy (citat de I. Olteanu, 2000), apa din plante este repartizată în patru
compartimente: xilem şi apoplasmă (situată în spaţiul intercelular), apă care este
slab activă metabolic şi conţine un lichid puţin concentrat, asemănător sevei brute,
vacuole şi simplasmă (zonă celulară situată între membrana citoplasmatică-
plasmalema şi membrana vacuolară - tonoplastul), care conţin un lichid foarte
concentrat, a cărui concentraţie oscilează în funcţie de metabolism ( fig. 7.1). În

145
M. MUSTEA

rădăcină şi tulpină, cea mai mare cantitate de apă se află în xilem – apoplasmă, iar
în frunze, în vacuole.
Aprovizionarea cu apă
a viţei de vie se face, în cea
mai mare măsură, prin
rădăcini (90-95%) şi în mai
mică măsură prin frunze (5-
10%). Funcţia de absorbţie a
apei din sol este realizată de
radicele (cu precădere de
perişorii absorbanţi de pe
acestea, care se află în contact
Fig. 7.1 – Compartimentarea apei în plantă strâns cu particulele de sol) şi
(după Roy, citat de F. Champagnol, 1984): de micorize. Dintre formele
x – xilem; a – apoplasmă; s – simplasmă; v – vacuole de apă din sol, viţa de vie
absoarbe apa gravitaţională
(apa liberă), urmată de apa capilară şi parte din apa peliculară, forme care sunt
reţinute de către coloizii solului cu o forţă ce nu depăşeşte forţa de sucţiune a
rădăcinilor (14,6 atm.). Absorbţia apei se realizează activ şi pasiv.
Activ, absorbţia se face datorită presiunii radiculare, care atinge la viţa de
vie 2,5-5,0 atm. Apa este absorbită de perişorii absorbanţi, pătrunde în spaţiile
capilare din pereţii celulelor rizodermice şi ale parenchimului cortical
(apoplasmă) şi apoi trece prin plasmalemă în interiorul celulelor (prin osmoză).
Apa pătrunsă în celule este transportată prin celule parenchimului cortical şi prin
endoderm pe cale citoplasmatică (prin plasmodesme), pe baza gradientului de
presiune hidrostatică. Datorită concentraţiei mai mari a ionilor din apoplasmă, are
loc un proces de exosmoză, prin care volumul soluţiei se măreşte şi apare o
presiune care împinge soluţia spre vasele lemnoase, unde presiunea este mai mică,
determinând astfel ascensiunea apei spre organele aeriene. Absorbţia activă a apei
se pune în evidenţă primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie, prin secţionarea
elementelor lemnoase, când sub acţiunea presiunii radiculare seva brută se scurge
sub formă de picături prin rănile produse (plânsul).
Presiunea radiculară are importanţă nu numai în ascensiunea sevei brute în
perioada când frunzele nu sunt încă formate, ci şi în timpul verii, determinând
hidratarea plantelor în timpul nopţii.
Cantitatea cea mai mare de apă este absorbită în timpul vegetaţiei prin
absorbţia pasivă, determinată de transpiraţie. Pierderea apei din organele aeriene
şi, în special, din frunze, duce la concentrarea sucului celular şi deshidratarea
parţială a coloizilor hidrofili ai citoplasmei. Datorită deshidratării, celulele
mezofilului frunzelor îşi măresc capacitatea de a absorbi apa din nervuri. Această
forţă de sucţiune se transmite la rădăcini (forţa de sucţiune a endodermului este de
patru ori mai mare decât cea a perişorilor absorbanţi), determinând creşterea forţei
de sucţiune a apei din sol, cu forţe de până la 14,6 atmosfere, ceea ce reprezintă,

146
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

în funcţie de textura solului, limita de 17-18% din capacitatea de câmp. Apa


pătrunsă în perişorii absorbanţi ajunge la endodermă prin şi printre membranele
celulare. Circulaţia apei prin membranele celulare este mai uşoară, rezistenţa la
străbatere a citoplasmei fiind de 80 de ori mai mare. Trecerea apei prin
endodermă în vasele conducătoare şi apoi în frunze este posibilă pentru că forţa
de sucţiune a frunzelor, determinată de transpiraţie, este mult mai mare: 17,2-25,8
atm. Transpiraţia este determinată, la rândul ei, de puterea de absorbţie foarte
mare a atmosferei, care la o umiditate relativă de 50%, exercită o forţă de
absorbţie de 922 atm. (I. Olteanu, 2000).
Absorbţia apei prin rădăcini se face şi prin intermediul micorizelor, care
sunt simbioze între rădăcini şi ciuperci. Celulele rădăcinii furnizează glucidele
necesare nutriţiei ciupercii, iar hifele acesteia absorb şi pun la dispoziţia plantei
apa şi sărurile minerale.
Caracteristice pentru viţa de vie sunt endomicorizele de tip vezicular-
arbuscular, care se formează prin asocierea cu următoarele specii de ciuperci:
Glomus fasciculatum, G. macrocarpus, G. monosporium, G. occultum, G.
caledonium, G. microcarpum, Gigaspora sp., Sclerocystis sinuosa, Acaulospora
sp. (I. Burzo, 2000).
Hifele ciupercii formează un manşon în zona perişorilor absorbanţi, din
care pornesc hife ce pătrund în celulele parenchimului cortical, unde formează
nişte umflături numite vezicule şi ramificaţii numite arbuscule. Veziculele servesc
la depozitarea substanţelor de rezervă proprii (glicogen şi lipide), iar prin
intermediul arbusculelor are loc schimbul de substanţe dintre hifele ciupercii şi
celulele gazdă (fig. 7.2).
Petgen şi colab. (1998), citat de I. Olteanu (2000), arată că proporţia de
colonizare a rădăcinilor cu ciuperci micoritice este cuprins între 2 şi 10% din
lungimea rădăcinii. Micorizele contribuie la îmbunătăţirea aprovizionării viţei de
vie cu apă, dar şi cu elemente nutritive, substanţe de creştere (auxine), vitamine,
glucide etc.
Transportul apei în plantă se face prin xilem, dar cercetări recente ( D.
Greenspan şi colab., 1999) arată că transportul apei în bob, după pârgă, se face
preponderent prin floem.
Apa formează în vasele lemnoase coloane continue, datorită coeziunii
moleculelor de apă şi adeziunii lor la pereţii vaselor, circulă de la rădăcină prin
tulpină până la frunze, flori şi fructe, unde o mică parte este reţinută, iar restul
eliminată prin transpiraţie.
Parte din apa care circulă prin vase trece prin orificiile pereţilor în sens
radiar şi alimentează celulele ţesuturilor situate în apropiere. Viteza de circulaţie a
curentului ascendent este de 5-10 cm/h în cazul absorbţiei active (presiunii
radiculare) şi de 4-6 m/h (până la 6-9 m/h la viţele americane) în cazul absorbţiei
pasive.

147
M. MUSTEA

Extraradicular, apa
este absorbită prin stomate
şi cuticulă. După pătrunderea
în endodermă, apa este
preluată de vasele
conducătoare şi utilizată ca
şi cea absorbită radicular.
Intensitatea absorbţiei apei
prin frunze depinde de forţa
de sucţiune a celulelor
mezofilului şi gradul de
permeabilitate a cuticulei.
Fig. 7.2 - Formarea micorizelor vezicular-arbusculare Frunzele tinere cu cuticula
într-o rădăcină de viţă de vie (după Schubert, 1985, subţire absorb mai uşor şi
citat de C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995): A – arbuscul; mai multă apă decât
AP – apresoriu; M – miceliu extraradicular;
G – ghem; SP – spor; V - veziculă frunzele bătrâne, cu cuticula
groasă.
Absorbţia apei este influenţată de o serie de factori, printre care: conţinutul
solului în apă disponibilă plantelor (excesul de apă este nefavorabil , reduce
respiraţia rădăcinilor, care absorb mai slab), temperatura solului, optimul acesteia
fiind cuprins între 25-320C, la care absorbţia se desfăşoară intens, concentraţia
solului în CO2, care nu trebuie să depăşească 5%, deoarece se micşorează
permeabilitatea membranelor perilor absorbanţi pentru apă. Importanţă deosebită
prezintă intensitatea transpiraţiei, principalul motor al absorbţiei apei din sol.

7.2. ABSORBŢIA MINERALĂ


Aprovizionarea viţei de vie cu substanţe minerale se face pe cale radiculară
şi extraradiculară.
Absorbţia substanţelor minerale din sol, prin intermediul rădăcinilor şi
ajungerea acestora în frunze şi alte organe se realizează printr-un mecanism pus în
mişcare de metabolismul general. Pătrunderea substanţelor nutritive în rădăcina
viţei se face sub formă de ioni şi se realizează prin zonele cu celule permeabile,
îndeosebi prin cele din zona piliferă şi netedă. Ionii din soluţia solului sau cei
adsorbiţi de coloizii solului trec pe suprafaţa rădăcinii, prin schimb cu ionii
desorbiţi de rădăcină (rezultaţi din procesul de respiraţie: H+ şi HCO3-) sau cu cei
slab adsorbiţi pe suprafaţa acesteia. Cationii de pe suprafaţa rădăcinii străbat
membrana scheletică, de obicei prin schimb cationic, iar anionii prin difuziune pe
linia gradientului de concentraţie (fig. 7.3). Deoarece pe suprafaţa rădăcinii
predomină sarcinile electrice negative, sunt absorbiţi preponderent cationi (K+,
NH4+, Mg2+, Ca2+).

148
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Prin membrana plasmatică,


cationii sunt deplasaţi cu ajutorul
transportatorilor de ioni, iar
anionii pe linia gradientului
electric şi prin schimb. Ambele
categorii de ioni şi chiar
molecule nedisociate trec şi cu
ajutorul pinocitelor (vezicule de
Fig. 7.3 – Schimbul de cationi şi difuzia anionilor protoplasmă). Absorbţia ionilor
prin rădăcină (după Oşlobeanu M. şi colab., prin schimb şi difuzie se
1980): PC – particule coloidale de sol
realizează fără consum de
energie, iar cea cu ajutorul transportatorilor se realizează cu cheltuieli mari de
energie, produsă prin catabolizarea produselor fotosintezei în procesul de
respiraţie.
O parte din ioni sunt absorbiţi în vacuole sau iau parte la anumite sinteze
organice în celulele rădăcinii, iar cea mai mare parte traversează celulele corticale
şi ajung la vasele xilemului, unde sunt desorbiţi printr-un mecanism secretoriu,
care acţionează la celulele vii, aflate în vecinătatea vaselor lemnoase. Prin xilem,
ionii sunt transportaţi spre frunze cu o viteză ce depinde de transpiraţie. Unii
dintre ionii transportaţi ascendent prin vasele de lemn difuzează lateral, fiind
utilizaţi ca elemente de sinteză.
Pe cale extraradiculară, absorbţia substanţelor nutritive minerale, a unor
substanţe organice implicate în metabolism (aminoacizi, amide, peptine), precum
şi a insecticidelor, fungicidelor şi erbicidelor pulverizate pe frunze, se face prin
stomate şi cuticulă. Prin stomate, absorbţia se realizează pasiv, prin difuziune.
Prin cuticula feţei inferioare a frunzei, absorbţia are loc datorită acoperirii
pereţilor externi ai celulelor epidermei de sub cuticulă cu substanţe pectice cu
mare capacitate de hidratare, care formează adevărate canele prin care substanţele
respective ajung în epidermă şi de aici sunt transportate la vasele conducătoare.
Cercetările efectuate cu izotopi radioactivi au demonstrat că viţa de vie poate
prelua, în acest mod, cantităţi mari de elemente nutritive, în perioada de la înflorit
până la pârgă, îndeosebi prin frunzele tinere, situate în treimea superioară a
lăstarilor (C. Ţârdea şi colab., 1988).
Micorizele contribuie la îmbunătăţirea absorbţiei substanţelor minerale;
aprovizionarea rădăcinilor cu fosfor creşte de patru ori, cu potasiu de 2 – 3 ori şi
cu calciu de două ori. În acelaşi timp, creşte conţinutul plantelor în substanţă
uscată (H. Gebbling şi colab., 1977).
La viţa de vie s-a observat şi fenomenul invers absorbţiei, cel al desorbţiei
substanţelor minerale. Frunzele bătrâne desorb K în cantităţi însemnate când
plouă, prin simpla difuziune. Unii ioni, ca Mg2+, K+, Ca2+, PO44-, Na+, NO3-, pot fi

149
M. MUSTEA

desorbiţi chiar în sol, în special către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când celulele
devin prin îmbătrânire mai permeabile. Pe lângă aceşti ioni, rădăcinile viţei de vie
elimină în sol sub formă de exudate şi secreţii: vitamine (C, B1, B2, PP),
aminoacizi, acizi organici, utilizate ca sursă de hrană pentru microorganismele din
rizosferă, care contribuie la solubilizarea unor compuşi anorganici şi la
ameliorarea nutriţiei viţei de vie (I. Burzo, 1999).
Azotul este absorbit prin rădăcini sub formă nitrică (NO3-) şi amoniacală
(NH 4). Ionii de amoniu intră, ca atare, în combinaţii organice, însă ionul nitric
+

suferă un proces de reducere până la azot amoniacal şi apoi este folosit la diferite
sinteze organice (proteine, acizi nucleici, enzime, vitamine etc.). Absorbţia
azotului este predominantă în prima parte a perioadei de vegetaţie, de la
dezmugurire până la pârgă este extras şi utilizat cca 88 % din cantitatea totală de
azot necesar, favorizând creşterea masei vegetative.
Fosforul este absorbit sub formă de ioni fosforici (PO3-4, HPO2-4, H2PO-4) şi
participă la sinteza acizilor nucleici, enzime fosforilante (ADP, ATP),
dehidrogenaze. El favorizează formarea clorofilei şi participă ca element energetic
în fotosinteză şi respiraţie, viţele utilizând cantităţi relativ reduse de fosfor, de 5 –
10 ori mai mici decât cele de azot. Fosforul este absorbit cu intensitate până la
pârgă (50 – 60 %), dar procesul continuă pe timpul maturării strugurilor (cca 20 %).
Potasiul este absorbit prin rădăcină sub formă de cation (K+). El se
acumulează în organele cu activitate intensă, cum sunt frunzele, unde catalizează
sinteza clorofilei, glucidelor şi aminoacizilor. Direct şi cu ajutorul glucidelor,
potasiul contribuie la reglarea presiunii osmotice din celule, fiind absorbit cu
intensitate în perioada creşterii şi maturării boabelor (cca 75 %).
Pe lângă aceste macroelemente, viţa de vie mai extrage din sol şi utilizează
în diferite procese metabolice: Ca2+, Mg2+, SO42-, Fe3+, Cu2+, Zn2+, B, Mb etc.
Absorbţia şi transportul substanţelor minerale este influenţată de o serie de
factori: conţinutul solului în substanţe minerale disponibile plantelor, concentraţia
soluţiei solului, care trebuie să fie cuprinsă între 1,0 – 1,5 ‰, temperatura solului
(optimul fiind în jur de 20 0C, în funcţie de specie şi soi), activitatea metabolică
internă, care asigură energia necesară absorbţiei active a ionilor, aerarea solului,
care stimulează respiraţia rădăcinilor şi, implicit, absorbţia şi activitatea
microorganismelor, care solubilizează substanţele minerale.
Importanţă deosebită prezintă soiul de portaltoi, care absoarbe şi pune la
dispoziţia altoiului diferenţiat elementele nutritive: portaltoiul SO4 determină o
bună absorbţie a azotului, fosforului şi magneziului şi absoarbe o mare cantitate
de calciu, absorbţia potasiului este redusă, datorită antagonismului Ca – K;
portaltoiul K5BB este asemănător cu SO4, dar absoarbe mai puţin calciu şi mai
mult potasiu; portaltoiul 125 AA absoarbe mai mult calciu şi potasiu, comparativ
cu portaltoiul SO4; portaltoiul 3309 C absoarbe o cantitate mare de azot, mai mică
de calciu şi foarte mică de fosfor.

150
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

7.3. TRANSPIRAŢIA
Transpiraţia reprezintă procesul fiziologic de eliminare a apei din plantă
sub formă de vapori, este datorată forţei deshidratante, respectiv deficitului de
umiditate a atmosferei şi are o importanţă deosebită pentru metabolismul plantei.
Pierderea apei prin transpiraţie determină absorbţia şi transportul pe cale pasivă a
sevei brute şi asigură termoreglarea plantelor, în perioadele caniculare.
Din apa absorbită de plantă, 98 – 99 % se pierde prin transpiraţie. Cea mai
mare cantitate de apă se pierde prin frunze şi, în special, prin stomatele acestora,
transpiraţia cuticulară are o pondere redusă, aceasta se realizează mai ales pe faţa
inferioară a frunzelor şi reprezintă 17 – 24 % din transpiraţia totală. Cantitatea de
apă pierdută este în funcţie de vârsta acestora şi descreşte, în general, de la bază
spre vârful lăstarului. Cea mai intensă transpiraţie se manifestă la frunzele de la
mijlocul lăstarilor (nodurile 4 – 8). Intensitatea transpiraţiei prin lăstari şi coarde
este redusă, cantitatea de apă pierdută prin lenticele fiind de 200 – 500 ori mai
mică, comparativ cu transpiraţia foliară.
Transpiraţia strugurilor reprezintă doar 1-5% din transpiraţia frunzelor. Ea
este mai intensă în primele 25-30 zile de la formarea boabelor, când stomatele
sunt funcţionale, dar pe măsură ce boabele cresc, stomatele îşi pierd
funcţionalitatea, după care acestea continuă transpiraţia numai la nivel cuticular.
Apa eliminată prin transpiraţie de o plantă de viţă de vie oscilează între 15-
20 l/zi în cazul plantelor viguroase şi 4-5 l/zi în cazul plantelor slab viguroase şi
în condiţiile unei absorbţii hidrice limitate. Ca urmare, necesarul de apă a unei
viţe viguroase este de 1000-1500 l/an, iar a unei viţe mai puţin viguroase de 500-
600 l/an (F. Champagnol, 1986).
Intensitatea transpiraţiei are valori cuprinse între 207,2 mg apă/dm2/h la
soiul Kiş Miş alb şi 300,8 mg apă/dm2/h la soiul Şarba. Cele mai mari valori ale
intensităţii transpiraţiei au fost determinate la înflorit (382,6 mg apă/dm2/h) şi cele
mai mici în faza de maturitate deplină (163,9 mg apă/dm2/h) Transpiraţia prezintă
valori mai ridicate în faza erbacee, reducându-se treptat pe măsura lignificării.
Mersul diurn al transpiraţiei este în funcţie de temperatură, radiaţia solară,
lumină, umiditatea aerului etc. Pe timp ploios sau noros, intensitatea transpiraţiei
este de 7-8 ori mai mică decât pe timp senin.
Mersul sezonier al transpiraţiei urmează o creştere treptată până la înflorit,
când atinge un maxim, după care scade către sfârşitul perioadei de vegetaţie. În
condiţiile de la Drăgăşani, la soiul Cabernet Sauvignon, pierderile de apă au fost
de 93,41 g/oră în timpul creşterii lăstarilor, de 270,78 g/oră la înflorit şi a scăzut la
maturitatea deplină la 109,65 g/oră (Magdalena Georgescu şi colab., 1991).
Eficienţa cu care este consumată apa din plante se exprimă cu ajutorul a doi
indicatori.

151
M. MUSTEA

Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată


acumulată la 1000 ml apă eliminată prin transpiraţie.
Coeficientul economic al transpiraţiei reprezintă cantitatea de apă
eliminată prin transpiraţie pentru acumularea unui gram de substanţă uscată.
Valoarea acestui coeficient este cuprinsă între 223 şi 430 g apă/g substanţă uscată
(G. Alleweldt şi colab., 1982).
Transpiraţia este influenţată de factori biologici, climatici şi tehnologici.
Factorii biologici. Cantitatea de apă eliminată prin transpiraţie depinde de
particularităţile biologice ale soiului cultivat în corelaţie cu cele ale portaltoiului.
Cercetările efectuate la Drăgăşani (Magdalena Georgescu şi colab., 1991) arată că
soiurile studiate se pot grupa după cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie în:
soiuri cu intensitatea transpiraţiei scăzută (Regina viilor), care suportă bine
perioadele secetoase; soiuri cu intensitatea transpiraţiei ridicată (Cabernet
Sauvignon, Merlot), la care, în condiţii de secetă şi la o producţie mare de
struguri, se observă încetinirea creşterii boabelor şi mărirea conţinutului boabelor
în celuloză şi pectine; soiuri cu intensitatea transpiraţiei intermediară (Sauvignon),
care se adaptează, în general, bine la condiţii de secetă.
Comportarea diferită a soiurilor privind transpiraţia este dată de numărul de
stomate pe frunze, aşezarea lor (în profunzime sau la suprafaţă), mărimea lor,
grosimea frunzelor etc. (T. Martin, 1968).
Soiurile cu vigoare mică şi, implicit, suprafaţă foliară mică, precum şi cele
ale căror frunze prezintă o perozitate pronunţată (care determină formarea în jurul
frunzelor a unui microclimat cu higroscopicitate ridicată), prezintă o transpiraţie
mai puţin intensă, comparativ cu soiurile viguroase sau cele cu frunze glabre.
Astfel, speciile americane transpiră mai mult decât cele europene.
Intensitatea transpiraţiei depinde şi de portaltoiul folosit, dar şi de calitatea
sudurii realizate la punctul de altoire. Folosirea unor portaltoi cu capacitate mare
de explorare a solului determină o bună aprovizionare cu apă.
Temperatura ridicată, umiditatea scăzută a aerului şi curenţii de aer
determină creşterea deficitului de saturare cu vapori a aerului şi măresc
transpiraţia. Intensitatea transpiraţiei creşte până la temperaturi în jur de 300C,
după care stomatele se închid, cu scăderea transpiraţiei. Transpiraţia se desfăşoară
normal la o higroscopicitate de 60-80%. Pe parcursul vegetaţiei, intensitatea
transpiraţiei devine tot mai intensă în perioadele de secetă, când frunzele şi lăstarii
tineri pierd foarte multă apă, datorită insolaţiei şi temperaturilor ridicate, şi se
ofilesc. Ofilirea este, de regulă, temporară, dar în condiţii de secetă prelungită
aceasta poate deveni permanentă. În aceste situaţii, frunzele pot absorbi apa din
boabe, cu atât mai intens cu cât forţa osmotică a frunzelor este mai mare decât cea
a boabelor.

152
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Lumina influenţează prin deschiderea şi închiderea fotoactivă a stomatelor


şi prin efectul caloric asupra frunzelor. Viţele bine iluminate consumă de două ori
mai multă apă pentru aceeaşi cantitate de asimilate decât viţele umbrite.
Umiditatea solului este un factor esenţial în desfăşurarea procesului de
transpiraţie. R. Eibach şi G. Alleweldt (1984) arată că aprovizionarea
necorespunzătoare cu apă a viţei de vie reduce intensitatea procesului de
transpiraţie cu 39%. În condiţii de secetă, intensitatea transpiraţiei are un maxim
dimineaţa, după care scade pe tot parcursul zilei. Precipitaţiile căzute în faza de
pârgă – maturare a strugurilor, care survin după o perioadă relativ secetoasă,
surprind plantele cu o forţă de sucţiune a frunzelor mare, determinând crăparea
pieliţei boabelor.
Factorii tehnologici. Măsurile tehnologice aplicate urmăresc, în general,
creşterea eficienţei transpiraţiei. Intensitatea transpiraţiei este mai mică la viţele
conduse în forme semiînalte şi înalte, datorită plasării frunzelor la o înălţime mai
mare, unde, datorită fenomenului de inversie termică, temperatura este mai
scăzută cu câteva grade. De asemenea, transpiraţia este mai intensă la viţele
plantate la distanţe mici, comparativ cu cele plantate la distanţe mari.
Îngrăşămintele determină creşterea conţinutului plantelor în apă legată şi
substanţe solubile, care se corelează negativ cu intensitatea transpiraţiei.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu determină hidroliza substanţelor
macromoleculare, creşterea conţinutului frunzelor în substanţe osmotic active şi
legarea chimică a apei şi induc o rezistenţă mai mare la pierderea apei prin
transpiraţie. Îngrăşămintele cu azot, aplicate singure, stimulează pierderea apei
din frunze. Sistemul de întreţinere a solului ca ogor lucrat asigură condiţii de
folosire a apei de către plante cu eficienţă maximă. Cultivarea intervalului dintre
rânduri cu îngrăşăminte verzi sau ierburi perene a determinat creşterea
coeficientului economic al transpiraţiei cu 14%, respectiv 55%. În ecosistemele
viticole cu precipitaţii reduse, ierburile perene cultivate pe intervalele dintre
rânduri constituie, în condiţii de neirigare, un concurent serios pentru apă şi hrană
al viţei de vie, mai ales în fazele critice (Magdalena Georgescu şi colab., 1991).
Prezenţa prafului sau a altor substanţe influenţează transpiraţia, reducând
temperatura frunzelor şi permeabilitatea cuticulei. Zeama bordoleză, folosită în
viticultură, se pare că produce o creştere a permeabilităţii cuticulei, astfel încât
scade transpiraţia stomatică în timpul zilei şi creşte transpiraţia cuticulară noaptea,
sau pe vreme noroasă.

7.4. FOTOSINTEZA
Fotosinteza reprezintă procesul fundamental din lumea vegetală, prin care
energia luminoasă este utilizată în producerea de substanţe organice necesare
creşterii, fructificării şi altor procese fiziologice. Acest proces poate fi reprezentat
prin ecuaţia generală:

153
M. MUSTEA

energie luminoasă
CO2 + H2O pigmenţi asimilatori glucide + O2

Fotosinteza este un proces deosebit de complex, care se desfăşoară în două


faze: faza de lumină (fotochimică) şi faza de întuneric (enzimatică). În prima fază
are loc captarea energiei solare de către pigmenţii asimilatori şi convertirea ei în
energie chimică, prin declanşarea transferului de electroni energizaţi, cu formarea
de adenozintrifosfat (ATP) bogat în energie şi a unui reducător primar (NADPH2).
În faza a doua enzimatică sau metabolică are loc încorporarea CO2 pe un
acceptor (1-5 difosforibuloză), formarea de glucide prin reacţiile ciclului Calvin
(C3), utilizând energia inmagazinată în ATP şi NADPH2 şi polimerizarea
(transformarea) lor în substanţe organice complexe. Viţa de vie, din punct de
vedere fotosintetic, aparţine tipului C3, caracteristic plantelor originare din zona
temperată.
După Karlson (1967), citat de I. Olteanu (2000), fotosinteza este rezultatul a
trei procese: fotofosforilarea, fotoliza apei şi fixarea CO2. Adenozintrifosfatul
(ATP) se formează din adenozindifosfat, energie cedată de clorofilă şi fosfat
organic. Cantitatea de ATP formată în cloroplast este direct proporţională cu
cantitatea de lumină absorbită. NADPH2 reprezintă un acceptor de electroni
necesari pentru reducerea CO2. Raportul dintre moleculele de ATP şi NADPH2
pentru reducerea unei molecule de CO2 este de 3/2.
Fotoliza apei are loc prin disocierea moleculelor de apă în HO- şi H+, sub
acţiunea electronilor energizaţi, cu eliberare de oxigen.
Fixarea CO2 are loc pe o substanţă acceptoare difosfat-ribuloza, cu
formarea unor compuşi intermediari cu şase atomi de carbon, care se scindează
imediat în două molecule de acid fosfogliceric (primul produs organic al
fotosintezei); acesta este redus la aldehidă fosfoglicerică cu ajutorul NADPH2.
Parte din moleculele de aldehidă fosfoglicerică se transformă prin izomerizare în
dihidroxiacetonofosfat, care condensează cu aldehidă fosfoglicerică şi formează
fructoza (fig. 7.4).
Dintre pigmenţii asimilatori se pare că numai clorofila a participă direct la
transferul de energie, în timp ce ceilalţi pigmenţi (clorofila b, carotenoizii şi
fiobilinele) sunt componente accesorii ale aparatului asimilator.
Pe lângă substanţe organice, în procesul de fotosinteză se eliberează oxigen
molecular. În condiţii optime de temperatură şi lumină, cantitatea de O2 eliminat
ajunge , în funcţie de soi, la 12,7-16,8 mg/dm2/h (N. Beran, 1985).
Procesul de fotosinteză se realizează în toate organele verzi ale viţei de vie
(frunze, lăstari, cârcei), dar rolul determinant revine mezofilului frunzei.

154
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fotosinteză – plante tip C3

Difosfat ribuloza

CO2 H2O

carboxidismutaza

Compuşi cu 6 C (instabili)

2 Acid-fosfogliceric (3 C)

2 NADPH+H+ 2 ATP

2 Aldehidă 3-fosfoglicerică (3 C) Dehidroxiacetonofosfat


izomerizare

1 moleculă 1 moleculă

Fructozo-difosfatul

Fig. 7.4 – Schema desfăşurării fotosintezei la viţa de vie (după M. Fregoni, 1986)

Mersul diurn şi sezonier al fotosintezei este determinat de factorii climatici


(lumina, temperatura etc.) şi de fenofază. Fotosinteza în cursul unei zile se
desfăşoară după o curbă cu unul sau două maxime. În prima parte a perioadei de
vegetaţie (până la înflorit), fotosinteza înregistrează un maxim în jurul orei 13. În
timpul înfloritului, maximul fotosintetic se realizează în orele după amiezii (16-
19). În perioada de creştere intensă a boabelor şi în timpul maturării strugurilor,
fotosinteza realizează două maximuri, primul în jurul orei 10, iar al doilea, în jurul
orei 16. În condiţii de stres hidric, indiferent de fenofază, se constată o scădere a
acestui proces în orele de la mijlocul zilei, cauzată de închiderea parţială a
stomatelor.
De-a lungul perioadei de vegetaţie, fotosinteza realizează o creştere
continuă, atinge valori maxime în faza de creştere a boabelor (la circa 95-100 zile
de la dezmugurit), după care scade lent. Frunzele tinere au o activitate
fotosintetică scăzută, dar aceasta creşte, atingând un maxim la circa 35 zile de la
apariţie (fig. 7.5), când ating 90-100% din suprafaţa maximă, după care
intensitatea fotosintezei scade. Zona cu frunze cu fotosinteză maximă se
deplasează progresiv, pe măsura creşterii lăstarului, spre extremitatea superioară a
acestuia. Până la înflorit sunt mai active frunzele situate între nodurile 5-10, iar în
faza de creştere a boabelor, cele din zona nodurilor 15-20-25.

155
M. MUSTEA

Activitatea fotosintetică se poate


exprima în mai multe moduri:
cantitatea de CO2 asimilată în unitate
de timp (h), exprimată pe cm2, m2 sau
pe întreaga plantă (ex.: mg CO2/m2/h);
asimilaţia aparentă reprezintă
greutatea uscată asimilată de unitatea
de suprafaţă foliară în unitatea de timp
(g/m2); productivitatea fotosintezei
exprimată prin suprafaţa foliară
necesară pentru biosinteza unui gram
de glucide (cm2/g glucide).
Factorii care influenţează
fotosinteza sunt diverşi şi pot fi grupaţi
în factori biologici, climatici şi
tehnologici.
FACTORII BIOLOGICI
Soiul influenţează procesul de
Fig. 7.5 – Relaţia dintre fotosinteză şi fotosinteză prin particularităţile
vârsta frunzelor (după P.E. Kriedemann morfologice şi anatomice ale frunzelor:
şi colab., 1970) mărime, sectare, grosimea mezofilului,
a epidermei şi a cuticulei, conţinutul în
clorofilă etc.
Studiile efectuate de K. Stoev (1979) arată că unii portaltoi (Riparia gloire,
Kober 5BB, Teleki 8B, Riparia  Rupestris 101-14) au capacitatea de a intensifica
fotosinteza şi acumularea de asimilate. Frunzele situate pe lăstarii fertili, în
special în apropierea strugurilor, prezintă o activitate fotosintetică mai mare
comparativ cu cele de pe lăstarii sterili. Studiile efectuate în centrul viticol Blaj
(Gh. Ţâra şi colab., 1975) arată că, la soiurile Traminer şi Muscat Ottonel,
conţinutul maxim de pigmenţi se înregistrează la 50-70 zile de la apariţia
frunzelor, iar la soiul Fetească regală, la 90 zile. La soiul Muscat Ottonel,
conţinutul în clorofila b se suprapune fidel cu intensitatea fotosintezei. În general,
frunzele cu un conţinut mai redus în pigmenţi asimilatori (de la baza şi vârful
lăstarilor) au o activitate fotosintetică mai redusă. Frunzele de pe lăstarii principali
au un conţinut mai ridicat în pigmenţi asimilatori decât frunzele de pe copili, dar
acestea prezintă importanţă în partea a doua a perioadei de vegetaţie. K. Stoev
(1979) afirmă că frunzele copililor formaţi în partea de mijloc a lăstarilor prezintă
aceeaşi intensitate fotosintetică, sau chiar mai mare decât cea a frunzelor de pe
lăstarul principal, având un rol important în nutriţia viţei de vie şi acumularea
zaharurilor în boabe. Formele tetraploide (4n) înregistrează o fotosinteză mai
intensă cu 10-15% faţă de formele diploide.

156
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Factorii climatici. Fotosinteza este dependentă de lumină, temperatură,


umiditate, concentraţia în CO2 a aerului etc.
Lumina este considerată factorul climatic principal. Analizele efectuate de
K. Schultz (1996), citat de I. Burzo colab. (1999), arată că absorbţia radiaţiilor
luminoase de către frunzele viţei de vie a oscilat între 60-70% la frunzele tinere şi
85-90% la cele mature, restul de 5-30% din radiaţii sunt reflectate. Din radiaţiile
absorbite, numai 1% sunt utilizate în procesul de fotosinteză.
Intensitatea optimă a luminii pentru desfăşurarea fotosintezei este de
30.103-50.103 lucşi, după care creşterea intensităţii luminoase nu mai determină
intensificarea fotosintezei. Frunzele exterioare care absorb direct lumina solară au
o intensitate fotosintetică mai mare faţă de frunzele interioare. F. Champagnol
(1994) a constatat că 70% din activitatea fotosintetică este realizată de frunzele
iluminate direct, cu toate că ele reprezintă numai 1/5 din totalul frunzelor.
Frunzele umbrite au o intensitate a fotosintezei mai mică cu 15-55% faţă de cea a
frunzelor însorite, care se păstrează şi după expunerea lor la lumină.
Temperatura optimă pentru procesul de fotosinteză este de 25-350C, în
funcţie de soi şi condiţiile de cultură. La 35-400C fotosinteza se reduce
considerabil, iar la 500C încetează, datorită instabilităţii termice a enzimelor şi
deshidratării ţesuturilor frunzei. Temperatura frunzelor şi boabelor, atunci când
sunt expuse direct la razele solare de mare intensitate, poate fi cu 100C mai mare
faţă de cea a aerului.
Umiditatea. Pentru buna desfăşurare a fotosintezei, umiditatea aerului
trebuie să fie cuprinsă între 60-70%, iar cea pedologică între 50-80% din I.U.A.
Stresul hidric determină închiderea treptată a stomatelor şi reducerea fotosintezei.
Concentraţia în CO2. În condiţii climatice favorabile, fotosinteza se intensifică
de 1,5-2 ori prin creşterea concentraţiei de CO2 la 0,04-0,1%. A. Carbonneau (1967) a
stabilit că optimul fotosintetic se realizează la o concentraţie de 0,3%, dar N.
Sălăgean şi colab. (1981), citat de Magdalena Georgescu şi colab., a înregistrat
maximul fotosintezei la o concentraţie de 10,0% CO2.
Factorii tehnologici îşi pun amprenta asupra desfăşurării fotosintezei.
Forma de conducere şi tipul de tăiere determină distribuţia frunzelor şi
expunerea acestora la radiaţiile luminoase. A. Carbonneau (1978), şi colab. arată că
intensitatea procesului de fotosinteză la frunzele soiului Sauvignon, în vârstă de
13-15 ani, cu conducere înaltă, este mai mare cu 23,7% comparativ cu cea
determinată la plantele cu talie joasă.
A. Vereş şi colab. (1971) arată că, în cazul soiului Riesling italian, asimilaţia
aparentă a fost de 135,3 g/m2 în cazul formei înalte, 123,8 g/m2 în cazul formei
semiînalte şi 91,2 g/m2 la forma joasă de conducere. De asemenea, activitatea
fotosintetică este mai intensă la formele de conducere deschise (liră), comparativ
cu viţele conduse vertical.
Încărcătura de ochi peste nivelul optim determină formarea unui număr
mare de lăstari, umbrirea frunzelor şi reducerea activităţii fotosintetice. În

157
M. MUSTEA

condiţiile din Moldova, pentru soiul Fetească albă/SO4, P. Piţuc şi colab. (1992)
recomandă o încărcătură de 14-17 ochi/m2.

Fig. 7.6 – Variaţiile sezoniere ale productivităţii frunzelor soiului


Afuz Ali, dispuse pe diferite etaje de-a lungul lăstarului
(după K. Stoev, 1979)

Prezenţa strugurilor pe lăstari are un efect stimulator asupra fotosintezei.


Acest lucru se datorează migrării fitohormonilor din boabe, care intensifică
fotosinteza şi translocarea substanţelor asimilate.
Fotosinteza înregistrează niveluri mai reduse în cazul distanţelor mici de
plantare (densităţilor mari), comparativ cu distanţele mai mari de plantare şi
densităţilor mai reduse.
Operaţiile în verde, aplicate în complex (plivit, ciupit, copilit, cârnit),
conduc la creşterea activităţii fotosintetice cu 16,2-21,8 mg CO2/dm2 faţă de
martor (Eleonora Macici şi colab., 1976). Defolierea parţială (până la 33%)
favorizează pătrunderea luminii în interiorul butucului, creşterea conţinutului
frunzelor în pigmenţi asimilatori şi a activităţii fotosintezei ( J.J. Hunter şi colab,
1995). Îndepărtarea neraţională a frunzelor de pe lăstar în perioada de creştere şi
maturare a strugurilor determină scăderea producţiei de struguri şi a calităţii
acesteia. Suprafaţa foliară optimă la soiul Chasselas doré este de 0,13-0,14
m2/strugure (Gh. Condei, 1974).
Orientarea rândurilor este preferabilă pe terenurile plane sau cu pantă de
până la 6-7%, să fie pe direcţia N-S, pentru ca lumina să fie utilizată în mod
uniform.

158
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fertilizarea determină modificarea activităţii fotosintetice. Astfel,


aprovizionarea moderată cu azot (0,7-0,8 g/plantă) asigură o rată fotosintetică
maximă şi o creştere vegetativă optimă (G. Alleweldt şi colab., 1984). Magdalena
Georgescu şi colab. (1991) arată că, în general, combinaţiile binare influenţează cel
mai mult fotosinteza, cu o creştere de până la 46,3% (la N90P90), faţă de martorul
neîngrăşat. În cazul aplicării îngrăşămintelor simple, soiul Tămâioasă românească
realizează o creştere semnificativă a fotosintezei numai în ceea ce priveşte N
(58,2%), în timp ce la administrarea de P şi K, fotosinteza este intensificată cu
21,4%, respectiv 16%.
Menţinerea umidităţii solului la peste 70% din I.U.A. determină o mai bună
dimensionare a ţesutului palisadic a frunzelor şi o rată mai ridicată a fotosintezei.
În condiţiile unei umidităţi corespunzătoare în sol, fotosinteza înregistrează valori
mari pe tot parcursul zilei, cu un mic maxim la amiază; în condiţiile unui deficit
hidric, fotosinteza înregistrează un maxim dimineaţa şi o scădere pe tot parcursul
zilei.
Tratamentele cu substanţe regulatoare de creştere de tipul CCC, aplicate
înainte şi după înflorit, determină creşterea intensităţii fotosintezei în prima parte
a perioadei de vegetaţie, diminuînd-o în faza de maturare a strugurilor, în timp ce
Ethrelul sporeşte intensitatea fotosintezei în faza de maturare a strugurilor.
Giberelinele, acidul  indolilocetic şi acidul abscisic reduc activitatea
fotosintetică, determinând închiderea stomatelor.
Stropirile foliare cu microelemente (Mn, Co, B, Zn), aplicate simple sau în
combinaţii binare sau ternare, intensifică activitatea fotosintetică.
Fotosinteza este condiţionată direct de starea de sănătate a aparatului foliar,
care trebuie menţinută prin aplicarea unui complex de măsuri, dintre care mai
importante sunt cele chimice.
Întreţinerea plantaţiilor sub formă de ogor lucrat sau prin erbicidare totală
stimulează activitatea fotosintetică, comparativ cu folosirea ierburilor perene, a
îngrăşămintelor verzi, sau a altor culturi printre rândurile de viţă de vie.

7.5. FOTORESPIRAŢIA
Fotorespiraţia este un proces inseparabil de fotosinteză, care a fost pus în
evidenţă la plantele de tip metabolic C3, cum este şi viţa de vie. Spre deosebire de
respiraţia mitocondrială (de întuneric), prezentă la toate tipurile metabolice (C 3,
C4, CAM), fotorespiraţia se petrece numai la lumină. Procesul are loc în
cloroplaste, unde ribulozo-1,5-difosfatul este biodegradat, în prezenţa ribulozo-
1,5-difosfat carboxilazei-oxidazei, cu formarea de acid fosfogliceric şi acid
fosfoglicolic. După defosforilare, acidul fosfoglicolic trece în peroxizomi, unde
este transformat în acid glioxilic, care suferă un proces de aminare, cu formarea
aminoacidului glicină. Acesta trece în mitocondrii, unde din doi moli de glicină se
formează un mol de serină şi se eliberează un mol de amoniu şi unul de dioxid de

159
M. MUSTEA

carbon. După T.D. Sharkey (1988), în procesul de fotorespiraţie se consumă 15 până


la 50% din dioxidul de carbon asimilat de viţa de vie prin fotosinteză, faţă de
numai aproximativ 20% consumat în procesul de respiraţie, conducând la
reducerea ratei fotosintezei şi a productivităţii plantelor. Cercetările privind
fotorespiraţia la viţa de vie sunt până în prezent puţine. Fotorespiraţia este
intensificată prin creşterea concentraţiei de O2 din atmosferă şi stimulată de
lumină, dar pe durată scurtă. Temperatura stimulează fotorespiraţia până la un
anumit nivel termic, care este, în general, inferior celui de respiraţie la întuneric.
Cercetările efectuate la viţa de vie de H. Düring (1988), privind desfăşurarea
fotosintezei şi fotorespiraţiei sub influenţa intensităţii luminoase şi a
aprovizionării cu apă, evidenţiază că, în condiţii de câmp şi bună aprovizionare cu
apă, consumul de CO2 prin fotorespiraţie (din cel asimilat prin fotosinteză) este de
13,7% la soiul Riesling de Rhin şi 16,1% la soiul Phoenix. În condiţii de seră,
consumul de CO2 creşte până la 20%. Stresul hidric intensifică fotorespiraţia,
consumul de CO2 ajungând până la 34,5-52,4%. Intensitatea fotorespiraţiei creşte
pe măsură ce se măreşte nivelul radiaţiilor fotosintetic active.

7.6. RESPIRAŢIA
Prin respiraţie, parte din substanţele organice formate în procesul de
fotosinteză suferă un proces de descompunere oxidativă, din care se eliberează
energie necesară plantei, dar şi produşi intermediari, utilizaţi în diferite procese de
sinteză.
Schema generală a respiraţiei (cu oxidarea completă a glucozei) este
următoarea:
C6H12O6 + 6 O2 enzime 6 CO2 + 674 Kcal

În procesul de respiraţie sunt degradate glucidele, acizii organici, lipidele şi


proteinele, dar se consumă, în special, glucidele şi acizii organici (mai ales acidul
malic). După Magdalena Georgescu şi colab. (1991), respiraţia se desfăşoară în mai
multe etape.
1. Descompunerea substanţelor organice macromoleculare (amidon,
hemiceluloză, proteine) prin hidroliză, cu formarea de hexoze, aminoacizi, acizi
graşi şi glicerol şi eliberarea unei cantităţi mici de energie.
2. Transformarea substanţelor organice simple, rezultate în prima fază
(glucoza) în acid piruvic şi acetilcoenzima A, pe parcursul ciclului glicolitic
(Embdene-Mayerhof-Parnas), în care se formează patru molecule de ATP, cu
legături macroergice. În frunzele mature, degradarea se face prin ciclul
fosfopentozelor (Dickens-Horecker). Aceste prime două etape se desfăşoară anaerob.
3. Acidul piruvic şi acetilcoenzima A sunt degradate prin decarboxilări
succesive în ciclul Krebs până la dioxid de carbon, apă şi energie. Această etapă
este aerobă, pe parcursul ei se eliberează cea mai mare cantitate de energie,

160
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

formându-se 34 moli de ATP. În condiţii de anaerobioză, degradarea produşilor


intermediari merge până la dioxid de carbon şi alcool etilic, care este toxic pentru
celule. Substanţele intermediare produse în ciclul Krebs pot fi utilizate pentru
sinteza unor compuşi necesari plantelor.
Primele două etape ale respiraţiei au loc în citoplasmă, iar ultima în
mitocondrii, procesele biochimice fiind catalizate de enzime.
Exprimarea cantitativă a intensităţii respiraţiei se face prin dioxidul de
carbon eliberat, a oxigenului consumat sau a pierderii de materie organică.
Intensitatea respiraţiei diferă în funcţie de specie, soi şi organul analizat.
Dintre organele viţei de vie, cel mai intens respiră frunzele şi florile. Frunzele
tinere în curs de creştere respiră mai intens decât cele adulte sau bătrâne. O
respiraţie intensă au şi lăstarii tineri şi cei în curs de maturare, rădăcinile tinere,
boabele în curs de formare şi seminţele în curs de germinare. Tulpinile şi
rădăcinile prezintă o respiraţie mai slabă, la fel mugurii aflaţi în stare de repaus.
Dintre ţesuturi, cel mai intens respiră cambiul, urmat de floem.
Pe parcursul unei zile, intensitatea respiraţiei creşte treptat, atingând un
maxim la ora 13 (100 mg CO2/100 g frunze/oră), după care scade treptat, atingând
un minim în jurul orei 1 şi se corelează cu temperatura şi umiditatea aerului.
În timpul perioadei de vegetaţie, respiraţia are valori ridicate în faza de
creştere a lăstarilor (0,66 mg CO2/dm2/oră la soiul Sauvignon) şi scade în timpul
înfloritului la majoritatea soiurilor. În faza de creştere a boabelor, când
acumulările de fitomasă realizează un maxim, se constată o creştere a intensităţii
respiraţiei (0,79 mg. CO2/dm2/oră la soiul St. Emilion, 0,74 mg CO2/dm2/oră la
soiul Sauvignon). În fazele următoare, intensitatea respiraţiei scade, atinge un
minim în timpul maturării depline a strugurilor şi apoi creşte uşor în timpul
maturării lăstarilor.
Factorii care influenţează intensitatea respiraţiei sunt biologici,
climatici şi tehnologici.
Factorii biologici. Intensitatea respiraţiei este dependentă de specie, soi,
organ şi ţesut, aşa cum a fost prezentat anterior. La viţele portaltoi, respiraţia
frunzelor este mai intensă cu 16-18% faţă de viţele roditoare. Unele soiuri (St.
Emilion, Sauvignon etc.) respiră mai intens decât altele. La viţele altoite
intensitatea respiraţiei variază în funcţie de portaltoi, după specificul
metabolismului acestora.
Factorii climatici. Temperatura are o influenţă majoră asupra respiraţiei.
La temperatura de 0-40C, respiraţia este foarte redusă, cu un consum scăzut de
substanţe de rezervă, se intensifică odată cu creşterea temperaturii până la 40-
500C, după care se diminuează.
Lumina influenţează prin efectul caloric asupra frunzelor, care se încălzesc
şi respiră mai intens. Din acest motiv, respiraţia frunzelor este mai intensă ziua
decât noaptea şi la frunzele însorite, comparativ cu cele umbrite.

161
M. MUSTEA

Umiditatea foarte ridicată sau foarte scăzută determină scăderea respiraţiei.


Excesul de apă din sol duce la reducerea respiraţiei rădăcinilor, care absorb
cantităţi tot mai mici de substanţe minerale şi determină cloroza asfixiantă.
Factorii tehnologici. Forma de conducere a butucilor determină modificări
în desfăşurarea respiraţiei. Înălţarea tulpinilor butucilor determină o intensificare a
respiraţiei, acelaşi lucru realizându-se iarna, în timpul repausului relativ. De
asemenea, respiraţia coardelor este mai intensă la coardele protejate prin
muşuroire decât la cele neprotejate.
Îngrăşămintele chimice determină, în general, creşterea intensităţii
respiraţiei. O creştere mai însemnată s-a înregistrat în cazul administrării
îngrăşămintelor cu azot, sau azot în amestec cu fosfor (4,6-14,2% faţă de martorul
nefertilizat), comparativ cu cele cu potasiu. Respiraţia este stimulată atunci când
fertilizarea este însoţită de irigare. Utilizarea îngrăşămintelor verzi (mazăre) a
determinat creşterea intensităţii respiraţiei cu 7,4% la soiul Sauvignon în
ecosistemul viticol Târgu-Jiu (P. Ionescu şi colab., 1986).
Tratamentul cu CCC determină intensificarea procesului de respiraţie cu
15-22%, iar cel cu Ethrel cu 3-8%, comparativ cu plantele netratate.

7.7. METABOLISMUL, TRANSPORTUL ŞI ACUMULAREA


SUBSTANŢELOR PRODUSE ÎN FOTOSINTEZĂ
În procesul de fotosinteză sunt sintetizate glucide (glucoză, fructoză). La
nivelul frunzei, pe baza glucidelor, se mai formează acizi organici (malic, tartric,
citric, oxalic, succinic) şi aminoacizi (prolina, alanina, histidina, cistina, valina,
acidul aspartic etc.). O parte din asimilate sunt reţinute de frunze pentru consumul
propriu, dar ponderea este translocată către alte organe.
Glucidele simple (glucoza şi fructoza), formate în timpul zilei, se
deplasează prin difuzie până la vasele liberiene, unde sunt transformate în
zaharoză, formă sub care circulă până la organele aflate în creştere, iar mai târziu
la locurile de depozitare (struguri, coarde). Sintetizarea rapidă a unor cantităţi
mari de glucide în frunze face ca acestea să fie polimerizate şi depuse sub formă
de amidon la nivelul cloroplastului (dezechilibru între asimilare şi migrarea
glucidelor), ajungându-se până la deformarea acestuia, urmată de reducerea
intensităţii fotosintezei. Amidonul depus în cloroplaste este treptat hidrolizat până
la zaharoză şi evacuat din cloroplaste, proces care se încheie pe parcursul nopţii,
ziua următoare cloroplastele fiind pregătite pentru un nou ciclu fotosintetic
(K. Stoev, 1979) (fig. 7.7).

162
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fig. 7.7 - Schema generală de repartizare a glucidelor obţinute prin fotosinteză,


sub influenţa unor factori culturali (după M. Fregoni, 1986)

Acizii organici şi aminoacizii circulă ca atare prin vasele liberiene. În seva


elaborată au fost identificaţi acidul tartric, malic şi citric, iar dintre aminoacizi, în
principal, glutamina (60%) şi alanina (10%). Viteza de transport prin vasele
liberiene este de 30 cm/h în sens bazipetal şi de 15-17 cm/h în sens acropetal (S.S.
Cianisvili, 1964, citat de K. Stoev, 1979), iar după Polixenia Nedelcu (1975), ajunge până
la 60 cm/h. În prima parte a perioadei de vegetaţie, seva elaborată este dirijată
spre organele de creştere: muguri, lăstari, frunze, rădăcini.
La începutul formării, frunzele consumă asimilate produse de frunzele
mature (sau rezultate din hidroliza amidonului depus în lemn), devin autonome
din momentul în care au realizat 50-80% din suprafaţa lor maximă, după care
încep să exporte asimilate. Circulaţia asimilatelor în lăstari este la început
acropetală (fig. 7.8 A). Acest sens de circulaţie se menţine până la înflorit, perioadă
în care inflorescenţele consumă puţine asimilate. În timpul înfloritului începe
circulaţia bazipetală spre inflorescenţe, de la frunzele situate în treimea inferioară
şi mijlocie a lăstarului; frunzele situate în treimea superioară îşi menţin circulaţia
acropetală (fig. 7.8 B). În timpul creşterii boabelor şi maturării strugurilor,
circulaţia se menţine acropetal la frunzele de la vârful lăstarului, dar celelalte
frunze îşi trimit asimilatele spre struguri (care devin principalii consumatori), prin
circulaţie acropetală la frunzele situate sub struguri şi bazipetală la frunzele
situate deasupra strugurilor (fig. 7.8 C).

163
M. MUSTEA

Ajunse la locurile de
destinaţie, glucidele se transformă
în funcţie de locul şi faza de
dezvoltare. Cele ajunse la organele
vegetative sunt utilizate pentru
formarea de noi ţesuturi şi organe.
În struguri, glucidele sunt degradate
în acizi organici până la faza de
pârgă, după care domină
acumularea sub formă de glucoză şi
fructoză. Există chiar opinia că unii
acizi (acidul malic) refac glucidele
din care au provenit (I. Burzo şi
colab., 1999). Începând de la pârgă,
glucidele sunt dirijate şi depozitate
în ţesuturile lăstarilor sub formă de
amidon, proces care continuă până
la căderea frunzelor.
Metabolismul viţei de vie
este complex şi include toate
organele plantei. În figura 7.9 este
Fig. 7.8 – Circulaţia asimilatelor în lăstarul
viţei de vie prezentată circulaţia principalelor
produse rezultate din metabolism.

Fig. 7.9 – Formarea şi circulaţia substanţelor organice în organele viţei de vie


(după J. Bouard. şi R. Pouget)

164
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

7.8. INFLUENŢA FACTORILOR DE STRES ASUPRA


PROCESELOR FIZIOLOGICE LA VIŢA DE VIE
Factorii de mediu aflaţi în afara limitelor optime reprezintă factori de stres,
care au efect negativ asupra proceselor fiziologice din plantă.
7.8.1. STRESUL TERMIC
Temperaturile negative din perioada de repaus relativ pot afecta viţa de
vie în funcţie de pregătirea acesteia, modul în care survin temperaturile scăzute,
durata lor etc. Mecanismul rezistenţei la temperaturile scăzute implică modificări
morfologice, citologice şi biochimice. Viţa de vie renunţă la organele provizorii
(frunze, peri absorbanţi, parte din rădăcinile anuale), îşi acoperă formaţiunile
lemnoase cu ţesuturi de protecţie (suber), impermeabile la apă şi aer, urmată de
impregnarea pereţilor celulari cu celuloză, hemiceluloză şi lignină, creşterea
vâscozităţii protoplasmei şi acoperirea cu un strat de fosfolipide, care împiedică
hidratarea acesteia. Plasmodesmele se retrag în interiorul celulelor; plasmalema se
desprinde de peretele celulozic. În spaţiile rămase libere, dintre protoplasmă şi
pereţii celulari, au loc depuneri de fosfolipide (D.D. Oprea, 1976). Se reduc la
maxim procesele metabolice (respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică), cresc
la maxim substanţele inhibitoare (acidul abscisic) şi scad cele stimulatoare de
creştere. Amidonul, principala substanţă de rezervă, inactiv osmotic, este
hidrolizat treptat până la zaharuri simple, osmotic active. Conţinutul plantelor în
glucoză şi fructoză s-a corelat direct cu rezistenţa la ger (I. Burzo şi colab, 1999).
Glucidele simple cresc rezistenţa la temperaturi scăzute pe două căi ( Liana-Doina
Toma şi T. Robu., 2000):
▪ prin efect osmotic, acumularea glucidelor în vacuolă, mărirea
concentraţiei sucului celular şi coborârea punctului de congelare al
acesteia, trecerea coloizilor plasmatici din starea de sol în cea de gel,
reţinerea apei pe cale osmotică şi formarea unui înveliş protector de
apă legată în jurul particulelor coloidale lipoproteice din protoplasma
celulară;
▪ prin efect metabolic, metabolizarea acestora la nivelul protoplasmei
realizează modificări protectoare importante, care măresc rezistenţa la
temperaturi scăzute, cu mult mai mult decât se realizează prin efectul
osmotic.
Adaptarea viţei de vie la frig se realizează pe parcursul a două etape de
călire. Prima etapă durează 14-20 zile, temperatura optimă fiind cuprinsă între
+20C şi –30C. Etapa a doua de călire se desfăşoară pe parcursul a circa 12 zile, cu
scăderea treptată a temperaturii de la –3 la –150C (cu diferenţe în funcţie de specie
şi soi). Între aceste limite se formează gheaţa intercelulară, care contribuie la
deshidratarea celulelor şi creşterea rezistenţei la îngheţ. Coborârea treptată a
temperaturii determină, mai întâi, îngheţul vaporilor de apă din spaţiile
intercelulare, la temperatura de 00C. Primele cristale de gheaţă formate constituie
165
M. MUSTEA

puncte de subrăcire şi condensare, care acţionează ca nişte pompe ce absorb apa


din celule, concentrează sucul celular şi scad temperatura de îngheţ a acestuia.
Răcirea rapidă determină formarea cristalelor de gheaţă în interiorul celulelor, cu
deteriorarea structurii acestora.
Temperaturile din timpul vegetaţiei care coboară sub „zero biologic“
determină încetinirea proceselor metabolice, iar dacă aceste temperaturi scăzute se
menţin mai mult timp, are loc deshidratarea celulelor cu gelificarea coloizilor, iar
frunzele şi lăstarii se ofilesc parţial sau total (I. Olteanu, 2000).
Temperaturile ridicate din timpul vegetaţiei. Odată cu creşterea
temperaturii aerului peste nivelul optim, plantele transpiră mai intens, frunzele îşi
schimbă poziţia faţă de razele solare, creşte absorbţia apei din sol, iar când aceasta
depăşeşte 35-400C stomatele se închid treptat, se reduce transpiraţia şi fotosinteza,
dar creşte respiraţia şi activitatea enzimelor hidrolitice cu degradarea acizilor şi
glucidelor. Viţele rezistă până la degradarea completă a glucidelor, după care
începe degradarea proteinelor, până la amoniac, care este toxic, circulă liber în
plantă şi determină ofilirea ireversibilă.
I. Burzo şi colab. (1999) afirmă că viţa de vie reacţionează la şocul termic
sintetizând proteine specifice, numite proteine de şoc termic.
7.8.2. STRESUL HIDRIC
Acesta se manifestă atât în condiţii de secetă, cât şi de exces de umiditate.
Seceta. Viţa de vie, mai ales viţele altoite, prezintă un sistem radicular
puternic, care pătrunde la adâncime în sol (până la 4-6 m, funcţie de soiul de
portaltoi şi tipul de sol), explorează un volum mare de sol şi are o capacitate mare
de absorbţie a apei şi punerea acesteia la dispoziţia sistemului aerian. În situaţia în
care solul a acumulat suficientă umiditate (în special în perioada de repaus
relativ), viţa de vie poate parcurge, în bune condiţii, perioadele relativ scurte de
secetă (până la 25-30 zile), care influenţează, de regulă, numai umiditatea
atmosferică (seceta atmosferică), afectează în mică măsură procesele fiziologice
din plantă, efectele fiind asemănătoare celor produse de temperaturile ridicate,
umiditatea relativă scăzută a aerului accentuând aceste manifestări. Procesele
fiziologice (transpiraţia, respiraţia, fotosinteza) sunt afectate temporar, dar odată
cu creşterea umidităţii aerului şi scăderea temperaturii în limite optime, acestea
revin la desfăşurarea normală.
Dacă seceta continuă, cu instalarea secetei pedologice, are loc închiderea
stomatelor, schimbarea unghiului de inserţie a frunzelor şi de incidenţă a razelor
solare, modificarea unor procese fiziologice, creşterea conţinutului în acid
abscisic, care joacă rolul unui semnal chimic între sistemul radicular şi sistemul
aerian şi determină reducerea transpiraţiei. La numai 15 minute de la închiderea
stomatelor, datorită stresului hidric, conţinutul în acid abscisic (ABA) în frunze a
crescut de la 0,15 la 0,27 mg/kg (Loveys şi Kriedmann, 1973, citaţi de I. Olteanu,

166
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

2000). După trecerea perioadei de secetă ABA este degradat şi depozitat sub
formă inactivă, putând fi folosit într-o nouă perioadă de secetă.
Procesul de fotosinteză se reduce datorită atât deficitului hidric, cât şi
deficitului de CO2, ca urmare a închiderii stomatelor, aceste substanţe având un
rol esenţial în acest proces; se reduce conţinutul frunzei în pigmenţi asimilatori cu
18-40%; respiraţia se intensifică, cu degradarea, mai ales, a poliglucidelor
(amidon) şi producerea de zaharuri osmotice active (în special glucoză şi
fructoză), care cresc forţa osmotică a frunzelor şi capacitatea acestora de absorbţie
şi reţinere a apei; se intensifică, de asemenea, procesul de fotorespiraţie, consumul
de CO2 asimilat creşte de la 13,7%, în condiţii de aprovizionare optimă, la 34-
52% în condiţii de stres hidric (H. During, 1988). Sinteza substanţelor proteice se
diminuează, fiind stimulat procesul de hidroliză a proteinelor foliare, ce determină
creşterea conţinutului în zaharuri şi aminoacizi liberi (în special prolina).
Stresul hidric are efecte mai severe în cazul în care se produce rapid, are
intensitate mare şi este însoţit de temperaturi ridicate.
Seceta determină reducerea dimensiunilor celulelor la organele aflate în
faza de creştere, încetinirea până la încetarea creşterii lăstarilor, diminuarea
numărului de frunze şi a suprafeţei foliare, slăbirea pigmentaţiei clorofiliene până
la îngălbenirea frunzelor, ofilirea lăstarilor, încetinirea până la reducerea creşterii
rădăcinilor.
În cazul secetelor prelungite, se ajunge la necroza marginilor frunzelor, în
special la frunzele bazale, la absorbţia apei din boabe (datorită forţei osmotice mai
mari a frunzelor) şi veştejirea acestora, uscarea cârceilor şi vârfurilor lăstarilor,
deshidratarea tulpinilor şi cordoanelor şi în final uscarea parţială sau totală a
butucului.
În perioada de maturare a strugurilor, seceta determină reducerea ritmului
acumulării zaharurilor, antocianilor şi substanţelor aromate, combustia intensă a
acidului malic, cu influenţe negative asupra producţiei de struguri şi calităţii
acesteia.
Dacă după o perioadă de secetă intervin ploi abundente, are loc absorbţia
puternică a apei, datorită forţei osmotice ridicate a frunzelor şi strugurilor, care
poate determina crăparea boabelor.
Viţa de vie se adaptează la secetă prin evitarea pierderii excesive a apei din
ţesuturi şi prin creşterea capacităţii de absorbţie a apei de către rădăcini. Acest
lucru se realizează prin: reducerea vigorii plantelor, reducerea dimensiunii
frunzelor şi a suprafeţei foliare, reducerea elasticităţii pereţilor celulari, creşterea
rezistenţei stomatice, creşterea forţei osmotice prin hidroliza substanţelor
complexe, creşterea concentraţiei sucului celular, orientarea rădăcinilor spre
straturile de sol cu umiditate mai mare, creşterea forţei de sucţiune a rădăcinilor.
Rezistenţa la secetă a viţei de vie este determinată genetic şi reliefată de
următorii parametri: valoarea unghiului geotropic al rădăcinilor, capacitatea
sistemului radicular de explorare a solului, grosimea şi luciul cuticulei foliare,

167
M. MUSTEA

posibilitatea orientării frunzelor, astfel încât să se reducă incidenţa razelor solare,


conţinutul în acid abscisic, perozitatea foliară, toţi parametrii corelându-se pozitiv
cu rezistenţa la secetă. Numărul, dimensiunea stomatelor şi vigoarea plantelor, se
corelează negativ cu rezistenţa la secetă (M. Fregoni, 1987).
H. During şi A. Scienza (1980) clasifică soiurile de viţă de vie în funcţie de
potenţialul hidric foliar astfel:
▪ soiuri cu rezistenţă foliară mică la secetă, cu potenţial hidric foliar
cuprins între –5,3 şi –7,4 bari: Riesling italian, Muscat blanc, Barbera
etc.;
▪ soiuri cu rezistenţă foliară medie la secetă, cu potenţial hidric foliar
cuprins între –8,3 şi –9,6 bari: Pinot noir, Müller Thurgau, Muscat de
Alexandria şi Sauvignon;
▪ soiuri cu rezistenţă foliară mare la secetă, cu potenţial hidric foliar
cuprins între –11,5 şi –13,8 bari: Chasselas, Flame seedless, Silvaner.
Excesul de umiditate din sol determină condiţii de anaerobioză, care
afectează nefavorabil metabolismul rădăcinii, respiraţia devine anaerobă, cu
formarea de aldehidă acetică şi alcool etilic, toxice pentru plantă. De asemenea, la
nivelul rădăcinii, au loc următoarele modificări: reducerea numărului de perişori
absorbanţi şi, implicit, încetinirea absorţiei apei şi sărurilor minerale, modificarea
florei rizosferice (devin predominante microorganismele anaerobe), se
insolubilizează fosforul, datorită acumulării fierului bivalent etc. Cantitatea de
substanţe regulatoare de creştere, produse de rădăcini (citochinine, gibereline), se
reduce şi se intensifică sinteza substanţelor inhibitoare (acid abscisic), care
determină reducerea ritmului de creştere al lăstarilor şi strugurilor. Frunzele îşi
modifică culoarea (se îngălbenesc), datorită carenţelor nutritive (fenomen denumit
cloroză asfixiantă), sau chiar se usucă şi cad. Datorită turgescenţei exagerate a
celulelor anexe a stomatelor are loc închiderea osteolelor şi scăderea intensităţii
fotosintezei.
Adaptarea viţei de vie la condiţii de exces de umiditate se realizează prin
mai multe măsuri: formarea unor noi radicele (sau rădăcini adventive) în zonele
rădăcinii mai puţin afectate de excesul de umiditate, orientarea rădăcinilor spre
straturile de sol cu condiţii mai favorabile, formarea de ţesuturi aerenchimatice de
tip schizogen (prin degradarea pereţilor celulari), sau de tip lizogen (prin
dezorganizarea unor celule), capabile să asigure afluxul oxigenului atmosferic
spre rădăcini, biodegradarea glucidelor în procesul de respiraţie anaerobă, cu
formarea a doi moli de ATP, care pot fi utilizaţi în procesul de fotosinteză. Aceste
mecanisme permit viţei de vie să suporte excesul de umiditate pe timp limitat.

168
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

CAPITOLUL 1

1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII


Termenul de viticultură derivă din limba latină: „vitis“ = viţă de vie şi
„cultura“ = cultivare, îngrijire.
Viticultura reprezintă o ramură importantă a horticulturii, care studiază
particularităţile biologice şi modul raţional de cultivare a viţei de vie, cu scopul de
a pune în valoare potenţialul biologic al soiurilor şi de a realiza o eficienţă
economică ridicată.
Măsurile tehnologice sunt grupate în tehnologiile de cultură ale viţei de vie,
care au evoluat de la tehnologiile rudimentare, cu randamente scăzute, practicate
până în secolul al XIX-lea, la tehnologiile moderne de cultură, prin introducerea
unor soiuri noi de viţă de vie sau ameliorarea soiurilor vechi, modificarea formei
de conducere, a tipului de tăiere şi a sistemelor de susţinere, introducerea pe scară
largă a mecanizării, chimizării şi irigării, prin care s-a realizat o intensivizare tot
mai accentuată a viticulturii, creşterea continuă a producţiilor obţinute la unitatea
de suprafaţă, astfel încât, cu toate că suprafeţele ocupate cu viţa de vie au scăzut
continuu pe plan mondial, de la 10,2 mil. ha în 1976 la 7,9 mil. ha în 2002,
producţia de struguri şi produse viti-vinicole, precum şi comerţul cu aceste
produse au crescut continuu, ajungându-se chiar la o supraproducţie.
Folosirea tot mai intensă şi pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, pentru
creşterea productivităţii solurilor sărace, şi a diferitelor substanţe chimice de
sinteză, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, a determinat creşterea
semnificativă a producţiilor obţinute, dar şi scăderea fertilităţii solurilor,
dezechilibre biologice, poluarea mediului, transferarea unor astfel de produse sub
formă de reziduuri în produsele viti-vinicole, cu efecte nefavorabile asupra
organismului uman. De aceea, în ultimul timp, se pune tot mai mult accent pe
viticultura biologică, care integrează progresul ştiinţific din viticultură, în
condiţiile protejării mediului ambiant, realizării unor costuri mai reduse de
producţie şi obţinerii unor produse viti-vinicole de calitate, fără reziduuri toxice,
cu un conţinut echilibrat în elemente nutritive.
Viticultura cuprinde trei părţi distincte.

169
M. MUSTEA

Partea generală studiază originea, evoluţia şi sistematica viţei de vie,


morfologia şi anatomia, ecologia, biologia şi fiziologia viţei de vie,
care fundamentează tehnologiile de cultură.
Tehnologiile de producere a materialului săditor viticol cu valoare
biologică şi tehnică ridicată, prin diferite metode, care să permită
înfiinţarea unor plantaţii viticole corespunzătoare.
Tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor viticole roditoare,
care să asigure valorificarea condiţiilor ecologice şi a potenţialului
biologic al soiurilor cultivate, în condiţiile realizării unei eficienţe
economice ridicate.
Viticultura este o ramură de producţie intensivă, care utilizează pentru
fundamentarea diferitelor aspecte specifice cunoştinţe din alte domenii: botanică,
biochimie, mecanizare, ecologie, pedologie, genetică, fiziologia plantelor,
agrochimie, fitopatologie, entomologie, ameliorarea plantelor etc.

1.2. IMPORTANŢA VITICULTURII


Viticultura, ramură tradiţională a agriculturii, a însoţit formarea şi
dezvoltarea civilizaţiei umane de-a lungul timpului, reprezentând şi astăzi o
ocupaţie de bază, datorită avantajelor economice şi sociale pe care le prezintă.
Valorifică superior fondul funciar. Viţa de vie realizează rezultate foarte
bune pe terenurile în pantă, erodate, nisipuri şi soluri nisipoase, mai puţin
favorabile sau chiar improprii altor culturi. Pe plan mondial, 47% din plantaţiile
viticole sunt amplasate pe terenuri în pantă, ajungându-se până la 60% în Elveţia
şi Germania. Pe aceste terenuri, găsesc cele mai bune condiţii pedologice şi
climatice şi realizează produse viti-vinicole de o calitate deosebită, în special
soiurile pentru struguri de vin. Prin cultura viţei de vie se realizează stabilizarea
terenurilor în pantă, reducerea eroziunii solului şi continuarea proceselor de
solificare.
Sursă de profit. Cultura viţei de vie asigură obţinerea unor venituri
importante. Valoarea producţiei obţinute la 1 ha echivalează cu cea realizată pe
circa 10 ha de culturi cerealiere. Produsele viti-vinicole (strugurii, stafidele, sucul
de struguri, vinul, distilatele din vin etc.) sunt apreciate şi căutate atât pe piaţa
internă cât şi pe piaţa externă, prin desfacerea acestor produse obţinându-se
profituri însemnate. Pentru populaţia din zonele de deal, cultura viţei de vie
reprezintă principala, uneori, singura sursă de venit. Ţările mari cultivatoare de
viţă de vie (Franţa, Italia, Spania etc.) realizează prin exportul unor astfel de
produse resurse financiare importante.
Venituri importante se obţin în special în cazul soiurilor pentru struguri de
masă, care realizează producţii mari de struguri, ce sunt valorificate rapid, fără
cheltuieli suplimentare pentru prelucrare şi depozitare, la preţuri avantajoase.
Importantă sursă de hrană. Produsele viti-vinicole, în special strugurii şi
vinul, au o contribuţie însemnată în alimentaţia umană.
170
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Strugurii şi mustul, datorită conţinutului bogat în zaharuri simple, acizi


organici, săruri minerale, compuşi azotaţi, vitamine, polifenoli, substanţe pectice
etc., exercită asupra organismului uman un efect energizant, mineralizant,
reconfortant şi chiar terapeutic. Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor
asimilabile (glucoză, fructoză) de 13-25%, strugurii şi mustul au un efect
energizant muscular şi nervos; un kilogram de struguri proaspeţi furnizează 600-
1200 calorii, iar un kilogram de stafide până la 2600 calorii, valoarea alimentară
fiind superioară majorităţii fructelor şi se apropie sau chiar o depăşeşte pe cea a
unor alimente de bază: 1 kg struguri echivalează cu 1,5-2,0 kg de mere, 2 kg pere,
1,5-2 kg prune, 3-5 kg tomate, 0,9-1,0 kg cartofi, 0,9-1,1 l lapte, 0,5-0,8 kg carne
vită etc. (Gh. Bernaz, 1997). Acizii organici (tartric, malic, citric) favorizează
diureza, tartratul acid de K stimulează secreţia bilei. Sărurile minerale (K, Ca,
Mg, Fe, Na, P etc.) asigură remineralizarea organismului; sărurile de Ca fortifică
oasele, cele de Fe şi Mg intensifică circulaţia sângelui, iar cele de P stimulează
sistemul nervos. Conţinutul ridicat în vitamine (C, B1, B2, B6, PP, provitamina A
etc.) conferă acestor produse un important rol vitaminizant.
Datorită conţinutului complex, cura de struguri (must) are efecte
remarcabile, atât pentru menţinerea sănătăţii organismului uman, cât şi pentru
ameliorarea şi chiar vindecarea unor boli ale căilor respiratorii, digestive, leziuni
ale aparatului urinar, afecţiuni ale ficatului şi ale splinei, slăbirea organismului
datorită unor boli (rahitism, anemie, malnutriţie, etc.), unele boli nervoase,
intoxicaţii, artritism, dermatoze, pentru îngrijirea tenului etc.
Vinul, principalul produs rezultat din struguri, este „cea mai sănătoasă şi
igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional (în special vinul roşu) are
un efect benefic asupra organismului uman, fiind considerat un aliment şi un
medicament. Cercetările din ultimii ani arată că vinul, în cantităţi moderate, are
proprietăţi antibiotice şi de protecţie a organismului uman, în special asupra
sistemului cardiovascular, putând contracara efectele unor factori de risc din
alimentaţie, în special al grăsimilor saturate, proteinelor animale în exces,
insuficienţei de fibre alimentare etc., factori asociaţi, de regulă, bolilor
cardiovasculare. Efectul benefic se datorează, în special, compuşilor fenolici,
polifenolici şi derivaţilor, care au proprietatea de a capta şi neutraliza radicalii
liberi, oxigenaţi, care determină alterarea ţesuturilor şi favorizează dezvoltarea
cancerelor, aterosclerozei, îmbătrânirea ţesuturilor şi numeroase patologii
metabolice, astfel încât, în ţarile (regiunile) în care băutura tradiţională este vinul,
creşte longevitatea populaţiei.
Asigură locuri de muncă. Viticultura solicită un volum mare de forţă de
muncă (80-100 z.o./ha), la care se adaugă forţa de muncă necesară în sectorul
pepinieristic şi în cel de prelucrare a strugurilor, asigurând ocuparea forţei de
muncă din regiunile viticole, unde o mare parte din populaţie îşi câştigă existenţa
din această activitate.

171
M. MUSTEA

Bază de materii prime pentru economia naţională şi beneficiar al


produselor acesteia. Strugurii reprezintă materia primă pentru o gamă largă de
produse viti-vinicole, prelucrate în industria alimentară: stafide, sucuri de struguri,
vinuri, compoturi, gemuri etc., stimulând dezvoltarea acestor sectoare. De
asemenea, viticultura este beneficiara unor cantităţi importante de materiale,
substanţe chimice, maşini şi utilaje, rezultate din diferite sectoare ale industriei.
Rol peisagistic. Pe lângă scopul practic, de a obţine diverse produse viti-
vinicole, plantaţiile viticole au şi un rol peisagistic, înfrumuseţând cadrul natural,
deseori rustic, în care este cultivată viţa de vie. Rolul peisagistic este mult mai
accentuat când viţa de vie este cultivată în gospodăriile populaţiei, în jurul
locuinţelor, prin conducerea în diverse forme, care să corespundă criteriilor estetice.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL


Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică. Arealul ei de cultură formează
două benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a
suprafeţelor cultivate cu viţă de vie (cca. 90%), cuprinsă între izotermele de 9-
25oC (35-51o latitudine nordică), şi a doua, mai redusă, în emisfera sudică,
cuprinsă între izotermele de 10-25oC (25-38 o latitudine sudică). Viţa de vie se
cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical şi tropical.
Evoluţia suprafeţelor viticole a marcat o dinamică importantă de-a lungul
timpului, determinată de apariţia unor probleme importante în cultura viţei de vie
(atacul unor boli şi dăunători: filoxera, mana, făinarea etc.), modificarea
tehnologiilor de cultură (introducerea pe scară largă a chimizării, mecanizării,
irigării etc.), care au condus la creşterea semnificativă a producţiilor de struguri,
intensificarea schimburilor comerciale, creşterea populaţiei, condiţiile climatice,
tradiţie, anumite considerente conjuncturale. Astfel, după atacul filoxerei (1863),
suprafeţele viticole se reduc semnificativ, dar după 1900 plantaţiile viticole încep
să se refacă pe baza viţelor altoite, patrimoniul viticol mondial înregistrează o
dezvoltare continuă, ce culminează cu 10,2 milioane ha în 1970, după care,
datorită creşterii importante a producţiilor obţinute şi apariţiei unei supraproducţii
de struguri, suprafaţa cultivată cu viţa de vie se reduce continuu, în special
datorită unor măsuri luate de ţările mari cultivatoare, membre ale U.E.
(interzicerea înfiinţării unor plantaţii noi de viţă de vie, limitarea dreptului de
replantare la 8 ani, instituirea unor prime de defrişare şi de abandon definitiv), dar
şi printr-o viticultură noncompetitivă practicată în Europa Centrală şi de Est,
datorită schimbărilor politice şi economice majore din aceste ţări, care au condus
la îmbătrânirea plantaţiilor viticole, abandonarea acestora, dezorganizarea
circuitelor comerciale, modificări care nu au putut fi compensate de restructurarea
plantaţiilor, sau de înfiinţarea unor noi plantaţii, datorită dificultăţilor financiare.
Reducerea cea mai importantă a suprafeţelor (30%) s-a realizat în Europa, ca efect
al politicii comunitare, scăderi înregistrându-se, de asemenea, în SUA (3%),
Argentina (20%), Chile (2%) şi în Africa. După o perioadă de stabilizare , în jur
172
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

de 7,8 milioane ha, între anii 1994-1997, începând cu anul 1998 se observă o
tendinţă de creştere uşoară a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie ( tab. 1.1),
ajungându-se în anul 2002 la 7.943 mii ha (fig. 1.1).
Tabelul 1.1
Evoluţia suprafeţelor viticole mondiale în ultimii ani, mii ha (după OIV, 2003)
Anul 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Suprafaţa 7766 7799 7721 7889 7927 7943
Diferenţe - +33 -78 +168 +38 +16

Fig. 1.1 – Evoluţia suprafeţei viticole mondiale, mii ha (după OIV, 2002)

Pe plan global, între 1997 şi 2002 se observă o creştere cu 177 mii ha a


suprafeţelor viticole (2,3%), în condiţiile unei creşteri de 8% (de la 8 la 16%) a
suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în ţările viticole noi, ca rezultat al plantărilor
importante efectuate în anii ’90 (tab. 1.2) şi scăderii ponderii suprafeţelor viticole
în Europa, de la 65,9, la 62,8% din totalul suprafeţelor cultivate pe plan mondial.
Un salt spectaculos privind suprafaţa viticolă înregistrează China, de 212%, de la
154 mii ha în 1995, la 326 mii ha în 2002.
Tabelul 1.2
Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările viticole noi, mii ha (după OIV, 2003)
Suprafaţa viticolă (mii ha) Evoluţia
Ţara
1998 1999 2000 2001 2002 %

173
M. MUSTEA

SUA 372 384 405 415 412 +4,3


Argentina 210 208 201 206 207 -1,4
Chile 144 158 174 178 180 +25,0
Australia 98 123 140 148 159 +62,2
Africa de Sud 111 115 117 118 117 +5,4

Pentru perioada următoare se estimează o creştere a suprafeţelor viticole,


care, în 2006, ar putea ajunge la 8,5 milioane ha.
Din suprafaţa viticolă mondială circa 60% este situată în Europa (din care
45% în U.E.), 19% în Asia, 12% în America, 4% în Africa şi 2% în Oceania.
Ţările mari cultivatoare de viţă de vie sunt: Spania - 1228 mii ha, Franţa - 912 mii
ha, Italia - 898 mii ha, Turcia - 530 mii ha, SUA - 415 mii ha, China - 326 mii ha,
Iran - 270 mii ha, Portugalia - 262 mii ha, România - 254 mii ha, Argentina - 207
mii ha (tab. 1.3, 1.4). România, cu o suprafaţă viticolă de 254 mii ha, ocupă locul 9
în lume şi 6 în Europa.
Producţia mondială de struguri a oscilat în funcţie de sortimentul de soiuri,
politicile economice etc., realizând o creştere importantă până în 1980, când a
înregistrat un maxim de 66.546.914 tone, s-a redus uşor până la începutul anilor
’90, datorită în special diminuării suprafeţelor cultivate, s-a menţinut relativ
constantă până în 1998, după care se remarcă o tendinţă de creştere a acesteia (tab.
1.5), producţia mondială de struguri în anul 2002 fiind de 61.018.250 tone.

Tabelul 1.3
Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările U.E. (15), mii ha (după OIV, 2002)
Ţara 1999 2000 2001 2002
Spania 1480 1237 1235 1228
Franţa 914 917 914 912
Italia 909 908 908 898
Portugalia 262 264 261 262
Grecia 128 131 130 130
Germania 104 105 104 104
Austria 50 51 49 50
Total U.E. 3548 3614 3603 3586

Tabelul 1.4
Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările din afara U.E., mii ha (după OIV, 2002)
Ţara 1999 2000 2001 2002
U.S.A. 384 405 415 412
România 253 252 247 254
Argentina 208 201 206 207

174
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Chile 158 174 178 180


Moldova 149 152 160 170
Australia 123 140 148 159
Africa de Sud 115 117 118 117
Bulgaria 114 115 110 108
Ungaria 99 93 95 90
Noua Zeelandă 12 13 14 16
Asia 1481 1551 1562 1590
Alte ţări din Europa 726 704 705 705
Alte ţări din Africa 212 213 218 220
Alte ţări din America 139 145 149 153
Total (fără U.E.) 4173 4275 4325 4357

Tabelul 1.5
Evoluţia producţiei de struguri pe continente (tone), (după FAO, 2003)
Producţia
Continentul
1980 % 1990 % 2000 % 2001 % 2002 %
Europa 39388830 59,2 31654588 52,9 32487502 50,4 30062430 49,1 28739848 47,1
U.E. 34325270 51,6 27505332 46,0 27092222 42,0 25185103 41,1 24124067 39,5
Asia - - - - 14447026 22,4 14420594 23,6 14761974 24,2
America de Nord şi
5602130 8,4 5630324 9,4 7423738 11,5 6475825 10,6 6918134 11,3
Centrală
America de Sud 4785639 7,1 4566923 7,6 5399542 8,4 5492894 9,0 5611766 9,2
Africa 2182491 3,2 2542016 4,2 3285803 5,1 3098625 5,1 3113940 5,1
Oceania 902217 1,3 894432 1,5 1391482 2,1 1617002 2,6 1872588 3,1
Total mondial 66546914 100,0 59796136 100,0 64435093 100,0 61167370 100,0 61018250 100,0

Din producţia mondială de struguri, cea mai mare parte se obţine în Europa
(47,1%), urmată de Asia (24,2%), America (20,5%), Africa (5,1%) şi Oceania
(3,1%).
În ceea ce priveşte dinamica producţiilor de struguri, se observă o reducere
a acestora în Europa, respectiv în Uniunea Europeană, ca urmare a măsurilor
menţionate anterior, de la 39.388.830 tone în anul 1980, la 28.739.848 tone în
anul 2002. Toate celelalte continente au realizat însă o creştere a producţiilor de
struguri. Cele mai semnificative creşteri s-au înregistrat în Oceania, care practic
şi-a dublat producţia, de la 902.217 tone în anul 1980, la 1.872.588 tone în 2002,
urmată în ordine de Asia, America şi Africa.
Principalele ţări viticole (tab. 1.6) realizează circa 2/3 din producţia
mondială de struguri. Cele mai mari producţii de struguri se obţin în Italia, Franţa,
U.S.A., Spania şi China, care a înregistrat un salt important de la 159.932 tone în
anul 1980, la 3.830.017 tone în anul 2002. Creşteri importante au înregistrat, de
asemenea, Australia, Germania şi Africa de Sud. Ţările europene mari
cultivatoare au înregistrat, în ultima perioadă, un regres în producţia viticolă;
totuşi tendinţa actuală este de stabilizare şi chiar de uşoară creştere.

175
M. MUSTEA

Tabelul 1.6
Evoluţia producţiei de struguri în principalele ţări producătoare, (după FAO 2003)
Producţia (tone)
Ţara
1980 1990 2000 2001 2002
Italia 13244500 8438000 8869500 8988388 7871627
Franţa 10321000 8205280 7762582 7312915 6793540
USA 5075760 5135600 6973801 5958752 6479022
Spania 6721400 6473800 6682900 5111300 5609300
China 159932 961217 3373214 3764697 3830017
Turcia 3600000 3500000 3600000 3250000 3600000
Argentina 3086772 2342350 2191156 2457599 2460000
Australia 865300 824261 1311382 1546002 1753888
Germania 625700 1275000 1360900 1225900 1425000
Africa de Sud 1101580 1317920 1530190 1350000 1350000

Producţia mondială de vin a culminat cu un maxim de 333,6 mil. hl în anul


1980 (tab. 1.7), după care a avut loc un regres până la începutul anilor ’90 (fig. 1.2);
în această perioadă producţia mondială de vin a scăzut cu circa 20%.
Tabelul 1.7
Evoluţia producţiei mondiale de vin (mil. hl), (după OIV, 2003)
Anul 1980 1990 1995 1998 1999 2000 2001 2002
Producţia de vin 333,6 303,9 251,7 263,5 281,4 283,9 266,1 257,8

Începând cu anul 1995 s-a înregistrat o tendinţă de creştere a producţiilor


de vin. În ciuda unor condiţii climatice nefavorabile, cazul anului 1998, această
tendinţă s-a menţinut, remarcându-se prin producţii mari anii 1999 şi 2000.
Producţia de vin din anul 2001 a atins 266,1 mil. hl, cu o scădere de 6,3% faţă de
2000, iar cea din anul 2002 s-a redus, de asemenea, în special datorită condiţiilor
de cultură. Pe celelalte continente a avut o creştere a producţiei de vin între anii
1996 şi 2001, în America (+2,8%), Asia (+1,5%) şi în Oceania (+1,3%).
În anul 2002 producţiile obţinute, mai ales în Uniunea Europeană, au fost
inferioare anului 2001, datorită condiţiilor climatice nefavorabile (inundaţii în
Franţa, secetă accentuată în Italia etc.), acestea atingând 49,9 mil. hl în Franţa,
43,6 mil. hl în Italia, 6,2 mil. hl în Portugalia, 3,1 mil. hl în Grecia. Creşteri
uşoare s-au înregistrat în Spania - 32,0 mil. hl, Germania - 10,8 mil. hl şi în
Austria - 2,6 mil. hl.

176
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fig. 1.2 – Dinamica producţiei mondiale de vin, mil. hl (după OIV, 2003)

În afara Uniunii Europene, evoluţiile sunt contrastante. În SUA, producţia


de vin a crescut cu circa 1 mil. hl faţă de 2001. În emisfera sudică, producţiile de
vin au scăzut, mai ales în Argentina (-3,1 mil. hl faţă de 2001), urmată de Chile (-
0,3 mil. hl faţă de 2001). În schimb, s-au realizat creşteri în Australia (circa 12
mil. hl, datorită intrării în producţie a noilor plantaţii), iar în Noua Zeelandă s-a
înregistrat o producţie record (tab. 1.8).
Tabelul 1.8
Evoluţia producţiei de vin, în principalele ţări viticole (mil. hl), (după OIV, 2003)
Ţara 2000 2001 2002
Italia 51,6 50,1 43,2
Franţa 57,5 53,4 49,9
Spania 41,1 30,5 32,0
SUA 23,3 19,5 20,4
Argentina 12,5 15,8 12,7
Germania 9,8 8,8 10,8
Australia 8,0 10,1 11,5
Africa de Sud 6,9 6,4 7,1
Portugalia 6,6 7,7 6,2
România 5,4 5,1 5,0

Consumul mondial de vin a culminat la finele anilor ’70 cu circa 286 mil.
hl, a scăzut semnificativ până în jurul anului 1986, tendinţa de scădere s-a
menţinut, dar la niveluri mai scăzute, până în anul 1994, după care are loc o
stabilizare a acestuia, în jur de 225 mil. hl/an: 227,9 mil. hl în 1998 şi 1999, 226,9
mil. hl în 2000 şi 225,7 mil. hl în 2001 (fig. 1.3).

177
M. MUSTEA

Fig. 1.3 - Evoluţia consumului mondial de vin, mil. hl (după OIV, 2003)

Vinul este un produs cu un grad mare de diversitate; din acest punct de


vedere, consumul total de vin a scăzut, cu o scădere semnificativă a consumului
de vin de masă, dar a crescut consumul de vinuri de calitate, care este strâns legat
de creşterea nivelului de trai.
Diminuarea consumului mondial de vin pe termen lung se explică, în
primul rând, prin reducerea consumului în Europa, care reprezintă 71% din
consumul mondial (din care 55% în Uniunea Europeană), urmată de America cu
20%, Asia - 4%, Africa - 3% şi Oceania - 2%. Cele mai mari reduceri sunt
datorate principalelor ţări viticole (Spania, Franţa, Italia), în contextul creşterii
consumului în ţările neproducătoare de vin din Europa de Nord (Marea Britanie,
ţările nordice, ţările de jos etc.). Franţa reprezintă cel mai mare consumator
mondial, cu circa 34 mil. hl, urmată de Italia, cu circa 30 mil. hl, SUA cu 22 mil.
hl, Germania cu 20 mil. hl etc. (tab. 1.9, 1.10).
În ceea ce priveşte consumul pe locuitor/an, Luxemburgul rămâne lider, cu
circa 63 l, urmat de Franţa cu 58 l, Italia 52 l, Portugalia 50 l, Spania 45 l, Elveţia
40 l, Slovenia 40 l, Austria 38 l etc. Cele mai mari creşteri ale consumului de vin
au înregistrat Danemarca (30 l/locuitor/an) şi Marea Britanie (15 l/locuitor/an). În
ţările din afara Europei, consumul de vin a progresat slab. Acesta s-a stabilizat în
SUA şi Canada, după ce a înregistrat creşteri în debutul anilor ’80, în special
datorită difuzării studiilor legate de efectul benefic al vinului asupra sănătăţii (teză
numită „paradoxul francez“). Ţările nou producătoare, cum ar fi Australia, Chile,
Africa de Sud, nu oferă perspective de dezvoltare a consumului, iar dintre ţările
asiatice, tendinţe de creştere a consumului de vin le prezintă Japonia şi, mai ales,
China. OIV estimează în perioada următoare (până în 2005) o stabilizare sau o
uşoară creştere a consumului de vin, care ar putea ajunge la 240 mil. hl.

178
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Tabelul 1.9
Consumul de vin în ţările UE (mii hl), (după OIV, 2003)
Ţara 2001 2002 Dif. (‘02-‘01)
Germania 19660 20050 +390
Austria 2477 2200 -277
Grecia 2725 2675 -50
Spania 13827 13900 +73
Franţa 33916 33580 -336
Italia 30500 30100 -400
Portugalia 4681 4390 -291
Belgia + Luxemburg 2729 2773 +44
Danemarca 1540 1650 +110
Irlanda 470 510 +40
Olanda 3100 3400 +300
Finlanda 389 436 +47
Suedia 1350 1500 +150
UK 10100 10600 +500
Total UE (15) 127464 127771 +307

Tabelul 1.10
Consumul de vin în unele ţări din afara UE (mii hl), (după OIV, 2003)
Ţara 2001 2002 Dif. (‘02-‘01)
USA 31325 22500 +1175
Elveţia 3077 2900 -177
Argentina 12036 11900 -136
Chile 2010 2200 +190
Africa de Sud 3972 3950 -22
Australia 3976 4000 +24
Slovacia 580 630 +50
Norvegia 475 500 +25
Total 47451 48580 +1129

Piaţa mondială a vinului, considerată ca suma exporturilor tuturor ţărilor,


reprezenta, în 2002, 31% din consumul mondial (65,1 mil. hl), înregistrând o
creştere importantă faţă de 1990, când reprezenta numai 18%. Această creştere
considerabilă a comerţului internaţional cu vin este datorată în mai mică măsură
ţărilor mari producătoare din Uniunea Europeană, care au realizat creşteri de
numai 21,4%, în timp ce exportul de vin din Lumea Nouă a crescut cu 169%.
Ritmul creşterilor de producţie în ţările viticole noi este impresionant. În 10 ani,
această creştere a fost de 586% pentru Australia şi de 1500% pentru Africa de
Sud, ţări care reprezentau până la 10% din exportul mondial de vin, şi care asigură
în prezent aproape 20% din acesta, volumul exporturilor dublându-se în ultimii 6
ani. Estimările arată că, până în 2005 acestea ar putea ocupa 24% din piaţa
mondială de vin (tab. 1.11).

179
M. MUSTEA

180
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pe ansamblu, piaţa mondială de vin a înregistrat 65,1 mil. hl în 2001 şi 66,8


mil. hl în 2002. Distribuţia pe continente a exportului din 2001 arată că Europa se
menţine, de departe, prima zonă exportatoare cu 52,1 mil. hl (80,0%), din care
ţărilor din Uniunea Europeană le revine 38,5 mil. hl (74%); urmează America cu
7,0 mil. hl (10,7%), Chile fiind principalul exportator (3,1 mil. hl), Oceania, în jur
de 4,0 mil. hl (6,1%), Africa - 2 mil. hl (3,1%). Asia este un continent importator,
exportul de vin fiind nesemnificativ, în jur de 0,5 mil. hl. Cele mai importante ţări
exportatoare sunt Franţa şi Italia, cu circa 15 mil hl anual, urmate de Spania - 9,5
mil. hl, Australia - 3,8 mil hl, Chile - 3,1 mil. hl ş.a.
Importurile de vin au ca destinaţie principală ţările din Europa şi, în special,
din Uniunea Europeană, cu circa 2/3 din importurile mondiale. Germania este
prima ţară importatoare, cu 11,3 mil. hl, urmată de Marea Britanie - 10,2 mil. hl,
Franţa - 5,2 mil. hl ş.a. (tab. 1.12).

Tabelul 1.12
Principalele ţări importatoare de vin în anul 2001
(după OIV, 2003)
Ţara Milioane hl
Germania 11,3
UK 10,2
Franţa 5,2
SUA 4,9
Olanda 3,0
Belgia 2,7
Canada 2,4
Elveţia 1,9
Danemarca 1,8
Japonia 1,75

Cantităţi mari de vin importă America, SUA reprezentând principalul


importator, cu 4,9 mil. hl, şi Asia, în care cel mai mare importator este Japonia, cu
1,7 mil. hl.
Diferenţa dintre producţia şi consumul de vin a înregistrat un ecart, a cărui
valoare a crescut până în anul 2000, când a ajuns la 53,8 mil. hl, după care s-a
redus, valoarea prognozată a acestuia pentru anul 2002 fiind de 32,5 mil. hl ( tab.
1.13, fig. 1.4), iar după OIV ar putea ajunge, în anul 2005, la 45-50 mil. hl. Acest
excedent de vin, destinat necesităţilor industriale (brandy, alcool etc.),
influenţează preţurile mondiale şi accentuează concurenţa dintre ţările viticole.

181
M. MUSTEA

Tabelul 1.13
Evoluţia producţiei, consumului şi excedentului de vin pe plan mondial, mil.hl
(după OIV, 2003)
Provizoriu Estimat
Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
2002 2003
Producţia de vin 253,1 272,6 265,9 261,6 281,0 280,4 264,7 260,5 257,0
Consumul de vin 225,1 223,3 223,6 227,6 227,2 226,6 227,7 228,0 227,4
Diferenţa 28,0 49,3 42,3 34,0 53,8 53,8 37,0 32,5 29,5
Producţie-Consum

Fig.1. 4 - Evoluţia excedentului de vin pe plan mondial, mil. hl (după OIV, 2003)

1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA


Condiţiile deosebit de favorabile de climă şi relief, pe care viţa de vie le
întruneşte aproape în toate regiunile ţării, au determinat ca viticultura şi vinificaţia
să reprezinte o ocupaţie tradiţională în România. Suprafaţa ocupată cu viţă de vie,
soiurile cultivate, producţiile obţinute, tehnologiile de cultură aplicate au fost
diferite, în funcţie de condiţiile social-economice ale perioadelor istorice parcurse,
de evoluţia cunoştinţelor despre viticultură, de problemele întâmpinate etc. Atacul
filoxerei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la care s-au asociat cele două boli
criptogamice de origine americană (mana şi făinarea), au determinat o criză
puternică în evoluţia viticulturii, criză care, în cele din urmă, a fost depăşită prin
altoirea soiurilor europene pe portaltoi de origine americană şi modificarea
tehnologiilor de cultură. După anul 1900 începe refacerea şi dezvoltarea
viticulturii, suprafaţa cultivată cu viţă de vie creşte treptat, atingând un maxim de
300400 ha în anul 1971, după care aceasta s-a redus treptat, ajungând în anul 1990
la 223600.
182
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Promulgarea legii fondului funciar (Legea 18/1991) şi reconstituirea


dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole au determinat creşterea
suprafeţei viticole, dar această creştere s-a realizat, în special, pe seama hibrizilor
direct producători.
Patrimoniul viticol al României, care cuprinde plantaţiile de vii roditoare,
terenurile în pregătire, pepinierele viticole şi terenurile afectate diferitelor utilităţi
viticole, era de 254400 ha, în anul 2002, reprezentând 1,7% din suprafaţa
agricolă, din care sectorului privat îi revenea 225400 ha (88%). Plantaţiile viticole
cu soiuri nobile pe rod ocupă 120200 ha (47,2%), din care 96700 ha (81%) se află
în sectorul privat (tab. 1.14).
Tabelul 1.14
Patrimoniul viticol al României în anul 2002 (după O.N.I.V., 2003)
Nr. Din care în sectorul privat
Specificare Suprafaţa
crt. ha %
1 Plantaţii viticole pe rod, din care: 242700 219100 90
- plantaţii cu soiuri nobile
2 120200 96700 80
pe rod, din care:
3 plantaţii cu soiuri pentru struguri de masă 15400 11600 75
4 - plantaţii cu hibrizi 122500 122400 100
5 Plantaţii tinere 2151 2061 96
6 Pepiniere viticole 121 4 3
7 Plantaţii de portaltoi 303 48 16
8 Teren în pregătire 8682 3862 44
9 TOTAL 254400 225400 88

Produsele viti-vinicole însumează, valoric, circa 250 milioane euro anual;


ponderea acestui sector în valoarea producţiei vegetale este de circa 7,6% şi de
4,1% din valoarea producţiei agricole totale, iar vinul este situat pe locul trei
dintre produsele agricole exportate.
Suprafaţa totală ocupată cu plantaţiile viticole pe rod a scăzut începând cu
anul 1997, dar continuă creşterea suprafeţelor din sectorul privat, cu un ritm
mediu anual de 1,4%. S-au redus, în special, plantaţiile viticole cu soiuri nobile,
în contextul creşterii suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători, mai ales în
Muntenia, Oltenia şi Dobrogea (fig. 1.5).
Din suprafaţa ocupată cu soiuri nobile, soiurile pentru struguri de masă
reprezintă 15400 ha (12,8%), iar soiurile pentru struguri de vin 104800 ha
(87,2%). Sortimentul soiurilor nobile pentru struguri de masă este format din
Chasselas doré (59,7%), Muscat de Hamburg (8,4%), Afuz Ali (7,8%), Italia
(5,8%), dar şi din unele soiuri noi de perspectivă, cum ar fi Victoria (0,3%).
Din suprafaţa ocupată cu soiurile nobile pentru struguri de vin 77100 ha
(73,6%) îl reprezintă soiurile pentru vinuri albe şi 27700 ha (26,4%) soiurile
pentru vinuri roşii. Sortimentul pentru vinuri albe este alcătuit din Fetească regală
(17,9%), Fetească albă (10,9), Riesling italian (10%), Aligoté (6,5%) etc., iar cel
pentru vinuri roşii cuprinde: Merlot (8,5%), Băbească neagră (6,2%), Cabernet
Sauvignon (3,5%), Fetească neagră (0,4%) etc.

183
M. MUSTEA

mii ha
300

250
248.7
251.9 251.7 251
251.1 247.5
244.4 242.7
200

150
146 144.1
137.7 135.8 134 128.5
100 122.1
102.7 107.8 120.2
114 115.2
117.1
50 119
122.3
122.5

0
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002

vii hibride pe rod vii nobile pe rod total vii pe rod

Fig. 1.5 - Dinamica suprafeţelor ocupate cu plantaţiile viticole roditoare


în perioada 1995-2003 (după O.N.I.V., 2003)

În anul 2002, suprafaţa ocupată cu hibrizi direct producători era de 122471


ha (48,1%), din care 29671 ha era formată din hibrizi vechi americani (Noah,
Isabelle etc.), iar 92800 ha - din hibrizi interspecifici de provenienţă europeană
(Terras, Seibel, Couderc, Seyve-Villard etc.). În perioada 1992-2002, suprafaţa
ocupată cu hibrizi direct producători a crescut cu 58,5%, dar ritmul de creştere s-a
atenuat în ultimii ani (tab. 1.15, 1.16). Acest lucru se datorează cheltuielilor foarte
mari pentru înfiinţarea unei plantaţii cu viţe nobile altoite, pe fondul
decapitalizării producătorilor privaţi şi a lipsei unor politici coerente de susţinere
a acestora.
Tabelul 1.15
Suprafaţa ocupată cu hibrizi direct producători pe rod în anul 2002
(după O.N.I.V, 2003)
Nr. Suprafaţa Din care:
Specificare
crt. ha extravilan intravilan
1. Hibrizi direct producători americani 29671 14900 14771
2. Hibrizi direct producători europeni 92800 65900 26900
TOTAL 122471 80800 41671

184
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Tabelul 1.16
Ritmul anual de creştere a suprafeţei ocupate cu H.D.P. în perioada 1992-2002 (%)
(după O.N.I.V., 2003)
Specificare 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Ritmul anual de
creştere a suprafeţei 16,5 12,9 5,8 7,0 3,5 1,1 2,3 1,0 2,7 2,0
ocupate cu H.D.P.

Semnificativ pentru viticultura românească este situaţia pepinierelor


viticole, cu numai 121 ha (0,05%), a plantaţiilor de portaltoi cu circa 300 ha
(0,12%) şi a suprafeţei ocupate de plantaţiile tinere de 2151 ha (0,8%).
După anul 1992, producerea materialului săditor viticol a înregistrat o
reducere drastică. Astfel, în anul 2002, comparativ cu anul 1992, numărul
unităţilor pepinieristice a scăzut de la 54 la 12, suprafaţa ocupată cu şcoli de viţe
de la 825 la 25 ha, volumul altoirilor de la 124 milioane la 5 milioane, iar
producţia de viţe altoite STAS de la 25,6 milioane la numai 1,2 milioane (tab.
1.17, fig. 1.6).
Tabelul 1.17
Situaţia producerii materialului săditor viticol în 2002 comparativ cu 1992
(după O.N.I.V., 2003)
Nr.
Specificare U.M. 1992 2002
crt.
1 Unităţi pepinieristice nr. 54 12
2 Şcoli de viţă ha 825 25
3 Butaşi altoiţi mil. buc. 124 5
4 Producţia de viţe STAS mil. buc. 25,6 1,2

Patrimoniul viticol se află într-un proces de îmbătrânire evidentă. Din


totalul plantaţiilor viticole roditoare de 242700 ha, 57739 ha (23,8 %) au vârsta
până la 20 de ani, iar 132387 ha (54,6 %) au peste 20 ani.
Pentru menţinerea potenţialului de producţie a plantaţiilor viticole este
necesară o rată anuală de reînnoire a plantaţiilor viticole de circa 5% (în jur de
10000 ha). Pentru România, acest indicator prezintă valori de 10 până la 40 de ori
mai mici (tab. 1.18).
Producţia totală de struguri înregistrează creşteri în anul 1995 şi 1996, dar
începe să scadă în anul 1997, realizează un minim de 872,0 mii tone în anul 1998,
după care are loc o nouă creştere până în anul 2000, când ajunge la 1290,3 mii
tone. În perioada 2000-2002 producţia de struguri s-a redus cu 220,3 mii tone, iar
producţia medie cu 804 kg/ha, de la 5213 kg/ha în anul 2000 la 4409 kg/ha în anul
2002 (fig. 1.7). Scăderea cea mai însemnată a înregistrat producţia de struguri
pentru masă, cu 38,0%, urmată de producţia de struguri pentru vin din soiurile
nobile, cu 24,3%. La viile hibride pe rod, producţia a urmat tendinţa de creştere a
suprafeţei ocupate de acestea, cu variaţii în funcţie de condiţiile climatice (după
O.N.I.V., 2003).

185
M. MUSTEA

35

30

25
21.7
20
mil buc

17.5
27.6 31
15 17.1
12.3 15 17.7
10
10
10

5 6

4.6 6.9
3 3 2
4.6
0 1.5 4
0.7
1
1995 1996 1.6
1.7
1997 1.2
1998
1999
2000
2001
2002

productia de vite altoite STAS butasi altoiti productia de butasi portaltoi

Fig. 1.6 - Dinamica producerii materialului săditor viticol în perioada 1995-2002


(după O.N.I.V., 2003)
Tabelul 1.18
Dinamica ratei anuale de replantare, în perioada 1993-2002
(după O.N.I.V., 2003)
Nr.
Specificare U.M. 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
crt.
1 Suprafaţa viticolă mii ha 245 247 249 252 255 251 251 248 244 243
2 Plantări noi ha 3009 1436 646 1347 441 678 275 180 258 171
3 Rata de replantare % 12,3 5,8 2,6 5,3 1,7 2,5 1,1 0,7 1,1 0,7

Ca urmare a scăderii suprafeţelor cu vii nobile şi a producţiei medii,


producţia de vin a României a scăzut până în anul 2002 în toate regiunile viticole,
cu precădere în Banat şi Oltenia, ajungând în anul 2002 la 5461 mii hl. În
perioada 1995-2002 producţia totală de vin s-a redus cu 1260 mii hl, cu
înregistrarea a două maxime, în 1995 şi 1996, şi a unei minime, în 1998. O
evoluţie asemănătoare realizează producţia de vin nobil, care s-a redus cu 1364
mii hl. Producţia de vin de hibrizi a înregistrat o dinamică variabilă, realizând
două maxime, în 1996 şi 1999, şi o minimă, în 2001 (fig. 1.8).
Producţia de vin nobil în perioada 2000-2002 a oscilat între 3100-3200 mii
hl, cu o minimă, în 2001, de 2900 mii hl. Din producţia totală de vin nobil,
vinurile albe au reprezentat 74,6-78,1%, iar vinurile roşii 21,9-25,4%. În aceeaşi
perioadă, vinurile de masă au reprezentat 50,1-57,7%, vinurile de calitate
superioară cu indicaţie geografică au reprezentat 31,2-36,0%, iar vinurile cu
denumire de origine controlată (D.O.C.)11,1-16,4% (tab. 1.19).

186
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

1600

1400

1200
1313.9
1422.7
1000 1179
1117.3 1290.3
mii to

1070
872 1121.7
800

600
709.6
737.5
400
581
351.8 540 649 539.6
200 513.5

140.4 150
0 117.7
73 107.7
1995 117.9
1996
1997 92.8
1998 99.3
1999
2000
2001
2002

soiuri nobile masa soiuri nobile vin total productie

Fig. .1.7. - Dinamica producţiei de struguri în perioada 1995-2002 (după O.N.I.V., 2003)
Fig. .1.8. - Dinamica producţiei de vin în perioada 1995-2002 (după O.N.I.V., 2003)

8000

7000

6721 7600
6000
6690

5000
5000 6050
5455
mii hl

5090 5461
4000 4471 4750

4160
2600
3000
3470
3247
2000 2951
3107
2250 2850
2530 2400
1000 2580

2208 2139
0 2354
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002

productie vin hibrizi productie vin nobil productie totala vin

Tabelul 1.19

187
M. MUSTEA

Producţia de vin nobil pe direcţii de producţie în perioada 2000-2002


(după O.N.I.V.., 2003)
Nr. 2000 2001 2002
Specificare
crt. mii hl mii hl mii hl
Total producţie vin nobil, din care: 3247 2951 3107
1. Direcţii de producţie
1.1. Vin alb 2537 2201 2351
1.2. Vin roşu 710 750 756
2. Categorii de calitate
2.1. Vin de masă 1628 1505 1794
2.2. Vin de calitate cu indicaţie geografică 1168 961 970
2.3. Vin cu denumire de origine controlată 451 485 343

Cantitatea de băuturi alcoolice consumate este relativ constantă. Creşte


cantitatea de bere cumpărată, la toate categoriilor de consumatori. Vinul deţine 22%
din totalul cheltuielilor pentru băuturile alcoolice, iar berea are o pondere de 45%.
Consumul de vin se stabilizează în ultimii ani la o medie de 22 l/pers./an.
Din consumul de vin, consumul de vin nobil a oscilat între 11,4 l/pers./an şi 13,9
l/pers./an. În cadrul consumului de vin, ponderea o deţine vinul alb, cu 68,6%,
vinul roz şi roşu deţine numai 31,4%. În ultimii ani a crescut consumul de vin
îmbuteliat (0,75 l), cu denumire de origine controlată (DOC), şi de vinuri
superioare (VS), cu indicaţie geografică, care a fost cu 15% mai mare în 2001 faţă
de 2000 şi cu 8-10% în 2002 faţă de 2001 (tab. 1.20).
Tabelul 1.20
Consumul anual de vin în România în perioada 2000-2002
(după O.N.I.V., 2003)
Specificare U.M. 2000 2001 2002
Consumul total l/pers./an 23,3 21 22,2
Consumul de vin/pers. > 15 ani l/pers./an 28,3 25,6 27,0
Consumul total de vin nobil l/pers./an 13,4 11,4 11,7
Consumul de vin nobil/pers. > 15 ani l/pers./an 16,3 13,9 14,2

În perioada 2000-2002 exportul de vin românesc a cunoscut o creştere


puternică, de la 253,5 mii hl în anul 2000 la 504,5 mii hl în 2002. În aceeaşi
perioadă, importul de vin a reprezentat 1,5% până la 7% din cantitate şi 7,0-7,5%
valoric, faţă de exportul pe anul 2002 (tab. 1.21).
România se menţine o ţară exportatoare de vin, excedentul balanţei
comerciale fiind de 34,3 milioane $ în anul 1998 şi de 21,3 milioane $ în anul
2002. Cota exportului din producţia internă a fost de 10% în perioada 2000-2002.
Tabelul 1.21

188
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Comerţul exterior de vin al României în perioada 2000-2002


(după O.N.I.V., 2003)
Vin U.M. 2000 2001 2002
mii hl 253,5 394,7 504,5
Export mii USD 17737,4 19670,0 23045,1
USD/hl 70,0 49,8 45,7
mii hl 13,1 6,9 7,8
Import mii USD 1250,1 1337,0 1762,2
USD/hl 95,4 193,8 225,9
Sold balanţă comercială mii USD +16483,3 +18333,0 +21282,9

Din exportul de vin, vinurile cu un conţinut alcoolic de până la 13%


volume deţin ponderea, dar acestea au scăzut de la 80% în 1997 la 73% în anul
1998 şi la 62% în 2002. A crescut sensibil ponderea vinurilor vărsate în totalul
exportului, care au reprezentat 80% în 2002 faţă de 64% în 2002 şi 51% în 1997;
diferenţa o reprezintă vinul îmbuteliat. Din totalul vinurilor exportate, 90% sunt
vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi 10% vinuri de masă, 67,5%
sunt vinuri roşii, iar 32,5% sunt vinuri albe.
Germania reprezintă principala piaţă de desfacere, care preia 28% din
cantitatea livrată la export, la un preţ mediu de 56,6 $/hl. România a exportat, în
perioada 2000-2002, în Republica Moldova, o cantitate mare de vin brut (134 mii
hl), de la societăţile din estul ţării, la un preţ scăzut, de 32 $/hl. Pe locul următor
se situează Japonia, cu o pondere de 19%. Alte pieţe importante de desfacere sunt
Federaţia Rusă, Anglia şi Ucraina.
Obiectivele majore pentru sectorul viti-vinicol în perioada următoare sunt:
defrişarea hibrizilor direct producători, începând cu 2004; replantarea a circa 4750
ha/an cu vii nobile din soiuri recomandate şi autorizate, prin înlocuirea viilor
nobile îmbătrânite şi a hibrizilor direct producători, începând cu 2005;
implementarea unor programe de restructurare şi de conversie a plantaţiilor de vii
nobile de circa 1000 ha/an, cu începere din 2004; acordarea dreptului de plantare
nouă pentru 15250 ha/an, cu începere din 2007 (după O.N.I.V., 2003).

1.5. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIAL


Descoperirile arheologice arată că viţa de vie a existat înainte de apariţia
omului pe pământ. Primele încercări de cultivare a viţei de vie au avut loc în
neolitic, cu circa 8-9 mii de ani î.Hr. Arealul principal de cultură a viţei de vie l-a
constituit Asia Mică, unde, după potop, Noe ar fi cultivat viţa de vie pe muntele
Ararat (5.165 m), din podişul Armeniei, de unde s-a extins în arealul euro-asiatic.
Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în
prepararea vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă
în cultura acestei plante. În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul
primilor faraoni cu circa 6 mii de ani î.Hr.

189
M. MUSTEA

Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi


comercianţi, care, se presupune, au introdus cultura acestei plante în bazinul
mediteranean: Grecia, Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut
în Sicilia, peninsula Italică şi Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în
spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns la Marea Neagră.
În Europa, promovarea culturii viţei de vie se crede că a fost mijlocită de
traci (I.C. Teodorescu şi colab., 1966). Romanii au contribuit la răspândirea culturii
viţei de vie, care, pentru ei, era un simbol al păcii şi civilizaţiei, în ţările din vestul
şi centrul Europei (Spania, Portugalia etc.). Coloniştii europeni au introdus cultura
viţei de vie în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.
În poemele lui Homer (Iliada şi Odiseea) sunt multe referiri la cultura viţei
de vie şi la prepararea vinului. Primele mărturii scrise despre această cultură sunt
de la greci. Xenofon (445-354 î.Hr.), în scrierile sale, tratează despre cultura şi
istoricul viţei de vie. Aristotel (384-322 î.Hr.) semnalează pentru prima dată
existenţa soiurilor apirene şi a unui soi Enfumé, care după ampelografii germani
ar fi soiul Ruländer (Pinot gris) de astăzi. Teofrast (372-287 î.Hr.), considerat
părintele botanicii, în opera sa Cause plantarum se ocupă de metodele de plantare
a viţei de vie, altoirea ei, lucrările în verde, bolile viţei de vie şi influenţa
factorilor de mediu.
Scrierile rămase de la romani sunt mai numeroase. Cato (234-149 î.Hr.), în
tratatul său de economie rurală De re rustica citează o serie de soiuri de viţă de
vie: Aminea major, Apicius, Lucarnus etc. Vergiliu (71-19 î.Hr.) aminteşte în
„Georgice“ de variabilitatea şi numărul mare de soiuri de viţă de vie. Columella
(2 î.Hr.-65 d.Hr.) era considerat cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea
perioadă; călătorind în ţările bazinului mediteranean, el a remarcat numărul mare
de soiuri aflate în cultură şi numeroasele lor sinonime şi descrie 50 de soiuri,
arătând că fiecare regiune are soiurile sale proprii. Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.)
se ocupă de fenomenul înfloritului şi de numărul de seminţe din boabe, autorul
făcând legătura între condiţiile de mediu şi calitatea vinului (Gh. Constantinescu,
1970).
Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel
Mare (306-316 d.Hr.) a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie,
deoarece vinul era folosit în ritualurile creştine.
Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de
ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în
dezvoltarea viticulturii.
După înfiinţarea mănăstirilor (sec. VII), cultura viţei de vie începe să se
extindă pe domeniile acestora, cărora le asigura vinul necesar în ceremoniile
religioase, dar şi venituri importante.
Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul secolului al
XIV-lea, când, în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea Opus ruralium
comodorum, în care un capitol era dedicat viticulturii.

190
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

În perioada renaşterii, viticultura începe să se organizeze pe baze ştiinţifice;


apar primele şcoli de agricultură în Spania (Alonso de Herrera, 1513) şi Franţa
(Olivier de Seres, 1600), în care se predau şi cunoştinţe despre viticultură.
Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi
perioada prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de
cultură a viţei de vie, care se cultiva pe rădăcini proprii, iar podgoriile aveau
constituite sortimente de soiuri locale.
Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863) până în jurul
anului 1900 şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.
Ca urmare a introducerii în Europa de către botanişti a viţelor americane, a
fost introdusă şi filoxera, semnalată oficial pentru prima dată în Franţa în regiunea
viticolă Bordeaux (1863), de unde s-a extins treptat în toate ţările europene,
decimând rând pe rând toate podgoriile. Soluţionarea acestei probleme, care a
condus la un dezastru al viticulturii europene, a necesitat eforturi importante ale
principalelor ţări viticole. Cea mai mare contribuţie au avut-o specialiştii francezi
(E. Planchon, G. Föex, P. Viala etc.), Franţa fiind, la acea vreme, ţara cu cea mai
mare suprafaţă viticolă, cu peste 2 milioane hectare, viticultura reprezentând baza
economiei naţionale; de aceea statul francez a căutat rapid soluţii pentru depăşirea
acestei situaţii. Soluţiile imediate au fost combaterea filoxerei prin metode
chimice (sulfură de carbon) sau inundarea plantaţiilor, dar acestea s-au dovedit
ineficiente. O altă variantă a fost cultura viţei de vie pe terenurile nisipoase, unde
s-a observat că filoxera nu se dezvoltă. O soluţie facilă a fost cultura viţelor
roditoare americane (hibrizii direct producători: Isabelle, Noah, Othello etc.)
rezistente la filoxeră, care s-au dovedit a avea o calitate inferioară soiurilor
europene „nobile“, dar acestea s-au răspândit rapid în majoritatea ţărilor europene,
fiind preluate, în special, de pătura săracă a populaţiei, datorită tehnologiei simple
de cultură a acestora.
Soluţia pentru lupta împotriva filoxerei şi refacerea viticulturii a fost
altoirea soiurilor europene pe portaltoi americani, rezistenţi la filoxeră. Ideea
altoirii se pare că a venit în urma vizitării de către o comisie de specialişti, în
frunte cu E. Planchon, trimisă de guvernul francez în America de Nord, pentru a
rezolva problema filoxerei, a unui muzeu din Philadelphia, în care un exponat era
reprezentat de o viţă altoită însoţită de următorul citat „această viţă nu prosperă
decât când este altoită pe Mustang“, o selecţie realizată în cadrul speciei
americane Vitis candicans (R. Pouget, 1986).
Altoirea s-a impus greu, începând cu anul 1880, datorită tehnologiei
laborioase, costurilor ridicate de producere a viţelor altoite, slabei adaptări a
viţelor americane folosite ca portaltoi la condiţiile pedoclimatice europene
(perioadă lungă de vegetaţie, rezistenţă slabă la săruri şi la calcarul din sol etc.),
prejudecăţilor unor viticultori că portaltoii ar influenţa negativ calitatea soiurilor
europene. Dar, în cele din urmă, altoirea s-a dovedit a fi singura soluţie pentru
menţinerea în cultură a soiurilor europene „nobile“, treptat, podgoriile europene
fiind refăcute pe bază de viţe altoite.

191
M. MUSTEA

Pe lângă filoxeră, europenii au „importat“ din America de Nord şi două boli


deosebit de periculoase pentru viţa de vie: mana (Plasmopara viticola) şi făinarea
(Uncinula necator), care au complicat şi mai mult tehnologia de cultură a viţei de
vie.
Toate aceste probleme cu care s-a confruntat viticultura în această perioadă
au stimulat cercetările în domeniu, încep să apară publicaţii şi reviste de
îndrumare viticolă: „Giornale viticole italiano“ în Italia (1881), „Le progrès
agricole et viticole“ în Franţa (1883) etc.
Pentru obţinerea de portaltoi, care să corespundă diferitelor condiţii ale
Europei, au fost realizate hibridări complexe, la care au participat speciile
americane, dar şi Vitis vinifera, obţinându-se noi soiuri de portaltoi care
corespund, sunt adaptaţi diferitelor condiţii de cultură, prezintă o afinitate de
altoire mai bună etc.
Perioada postfiloxerică (sec. XX) este perioada în care viticultura
cunoaşte o dezvoltare puternică. Se refac sortimentele de soiuri specifice
podgoriilor, se amplifică lucrările de ameliorare, obţinându-se soiuri noi de viţă
de vie. Tehnologiile de cultură se modernizează, trecându-se treptat de la
ecosistemul de tip tradiţional la ecosistemul viticol industrial, prin renunţarea la
forma joasă (clasică) şi adoptarea formelor înalte, moderne, de conducere a
butucilor, folosirea unor distanţe mai mari de plantare şi aplicarea unor măsuri
intensive de cultură: mecanizare, irigare, chimizare etc; se organizează sectorul
pepinieristic viticol, pentru refacerea plantaţiilor viticole pe bază de viţe altoite.
Ştiinţa viticolă progresează mult, sunt publicate numeroase lucrări care
tratează întreaga problematică viticolă: „Etude générale de la vigne“ de M. Guillon
(1905) în Franţa, „Trattado di viticoltura moderna“ de F. Carpentier (1930) în Italia,
„Viticulture“ de J. Branas (1974) în Franţa „General Viticulture“ de A.J. Winkler şi
colab. (1976) în SUA „Trattado di viticoltura“ de L. Hidalgo (1993) etc.
Pentru coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie din
domeniul viticulturii, în anul 1927 a fost înfiinţat „Oficiul Internaţional al Viei şi
Vinului“ (OIV), cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au
aderat toate ţările viticole.

1.6. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA


Cultura viţei de vie şi prepararea vinului au fost practicate din cele mai
vechi timpuri. Numeroase mărturii arheologice şi paleontologice atestă că viţa de
vie se cultivă pe teritoriul ţării noastre din neolitic (cca. 3.000 de ani î.Hr.), când
triburile de culegători şi vânători se aşază în locuinţe stabile şi încep practicarea
agriculturii şi creşterea animalelor (I.C. Teodorescu, 1966). Tot în neolitic a fost
descoperită, probabil, şi fermentaţia alcoolică, care a stimulat cultura viţei de vie.
Primele bordeie s-au construit în curăţiturile de păduri, prin „runcare“, în
apropierea butucilor de viţă sălbatică roditoare şi a pomilor fructiferi,

192
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

constituindu-se, în acest mod, primele grădini în jurul locuinţelor. Prin îngrijire şi


selecţionare, pe parcursul timpului s-au obţinut soiurile cultivate de viţă de vie.
Despre activitatea viticolă a geto-dacilor nu există dovezi scrise, ci numai
inscripţii pe monumente şi basoreliefuri, dedicaţii şi efigii pe monede şi medalii,
vase ceramice, cosoare de vie, frunze fosilizate, seminţe carbonizate etc.,
descoperite, în general, în cetăţile geto-dacice din Transilvania (Alba Iulia),
Moldova, Oltenia etc.
Frunzele fosile de V. Tokajensis Stur, descoperite pe Valea Jiului, în
localitatea Filea, în apropiere de Sibiu, ca şi altele în Carpaţi şi pe malul Nistrului,
atestă că, în terţiar, în această regiune erau prezente formele primitive ale viţei de
vie.
Coloniile greceşti, fondate în sec. VII-V î.H de-a lungul litoralului Mării
Negre şi pe teritoriul Daciei, au fost stabilite în regiuni în care cultura viţei de vie
şi comerţul cu vin reprezentau o ocupaţie importantă, lucru susţinut de faptul că
un strugure a fost ales ca emblemă a oraşului Tomis şi al coloniei Tygras, de pe
malul Nistrului.
Cosorul de vie, linul cu împletitură de nuiele, presa cu pene, ceramica (de
la dolie şi amforă, până la paharul de băut), butoiul de lemn şi carul cu boi cu
patru roţi mari, egale, cu câte opt spiţe, sunt dovezi despre cunoştinţele şi
aplicaţiile geto-dacilor în viticultură şi vinificaţie (I.C. Teodorescu, 1966).
Uneltele de lucru, numeroase piese epigrafice, monedele, asemănătoare
celor greceşti, amforele cu două toarte lungi, cu fundul oval, pe care se aplicau
ştampilele cu însemne proprii încă din sec. III î.Hr., sunt, de asemenea, dovezi
despre cultura viţei de vie şi comerţul cu vin.
Herodot menţionează în scrierile sale că agatârşii, care s-au aşezat pe văile
Mureşului şi Târnavelor, prin sec. VI î.Hr., aveau vii renumite, îndeletnicire
preluată de la populaţia băştinaşă geto-dacă, care a extins cultura viţei de vie
aproape pe întreg teritoriul de astăzi al României. Vinul produs depăşea nevoile
de consum, constituind unul din principalele produse de schimb, alături de miere,
ceară etc., pe care le ofereau popoarelor învecinate, în special sciţilor şi grecilor.
Geţii transportau pe Dunăre, pe caii lor mărunţi, burdufuri încărcate cu vin, pe
care grecii le goleau în amfore mari şi le transportau în diferite regiuni ale Mării
Mediterane, unde erau mult apreciate. Astfel, dogele Veneţiei, Sebastian Ziani, le-a
exceptat de la preţul maxim impus celorlalte produse similare locale sau străine.
Geto-dacii apreciau vinul în mod deosebit, îl beau din coarne de bou sau
din tigvă (T. Martin, 1962) şi extinseseră mult cultura viţei de vie, încât Strabo (65
î.Hr. – 23 d.Hr.) afirmă că Burebista, organizatorul statului dac, îngrijorat de
excesele pe care le făceau dacii şi de atracţia pe care o prezentau podgoriile pentru
popoarele migratoare, la sfatul marelui preot Deceneu, ar fi ordonat defrişarea
plantaţiilor viticole, ordin care, se pare, că nu a afectat sau a afectat în mică
măsură plantaţiile viticole, acestea refăcându-se, având în vedere că pe timpul
regelui Decebal cultura viţei de vie era înfloritoare pentru acea epocă.

193
M. MUSTEA

Viţa de vie se cultiva în Dacia înainte de cucerirea romană, fapt dovedit de


medalia intitulată „Dacia Felix“, bătută în cinstea împăratului Traian, cuceritorul
Daciei, care pe revers reprezenta o femeie aşezată pe o stâncă, cu doi copii pe
genunchi; unul prezintă un strugure, iar celălalt spice de grâu, simbolul
principalelor bogăţii ale ţării.
Pe „Columna lui Traian“, înălţată în Forul de la Roma, în cinstea
cuceritorului Daciei, figurează o scenă care reprezintă un grup de doi daci oferind
învingătorilor, împreună cu alte daruri, şi vase cu vin.
Romanii introduc în Dacia soiuri noi, îmbogăţind sortimentul autohton din
acea vreme, şi tehnici de cultură a viţei de vie şi de vinificare necunoscute de
daci, contribuind la dezvoltarea deosebită a podgoriilor din jurul oraşelor Alba-
Iulia, Turda, Cluj şi Zalău, aflate pe cel mai circulat drum, care lega sudul cu
nordul Daciei, cunoscut sub denumirea de via magna, apoi cele de pe traseele
Mureşului şi Târnavelor.
S-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripţii şi
basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii: Bachus, Liber şi
Libera. Testamentul unui necunoscut din Sucidava (Dobrogea) aminteşte de două
jugăre de vie şi o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijitorului, care va păzi
mormântul. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus maior (Munţii Apuseni),
menţionează, într-o listă de plată la un banchet, despre două feluri de vinuri care
se consumaseră: merum şi vinum. Primul costa scump şi era, probabil, vin de
import, iar cel de-al doilea, fiind ieftin, constituia un produs al podgoriilor locale
dacice.
Perenitatea culturii viţei de vie pe teritoriul ţării noastre este susţinută şi
lingvistic, termenii fundamentali legaţi de cultura viţei de vie şi prelucrarea
strugurilor, fiind, unii, de origine dacă (strugure, butuc, curpen, cotor), alţii sunt
moşteniţi din limba latină: vie (vinea), de la care au derivat „vier“, cu sensul de
viticultor „a vieri“, a îngriji via şi „vierit“, ansamblul operaţiunilor de îngrijire a
viei; vin (vinum); viţă (vitea); must (mustum); coardă (chorda); cep (cippus); uvă,
cuvânt dialectat pentru strugure (uva); lin (linus) etc.; ulterior, de la slavi au fost
împrumutaţi câţiva termeni cu utilizare viticolă: teasc (tesku); drojdie (drozdijea);
podgorie (pudugorie); pivniţă (pivnica) etc. Această îndeletnicire este atestată şi
prin toponimiile cu rezonanţă viticolă: Podgoria, Dealul Viilor, Viişoara, Viile
etc. (At. Bulencea, 1975).
În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o
ocupaţie tradiţională, care s-a retras pe dealuri şi în depresiunile intramontane,
constituind chiar „…fundamentul rezistenţei daco-romane în regiunile carpatice“
(V. Pârvan, 1926).
La venirea ungurilor în Transilvania, sub regele Arpad, aceştia au găsit
podgorii înfloritoare, din care regele Bella avea să facă donaţii mănăstirilor, pe
seama băştinaşilor „valahi“, care le lucrau.

194
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Saşii, colonişti în Transilvania din secolul al XII-lea, beneficiind de scutiri


de impozit pentru viile plantate, au contribuit la dezvoltarea culturii viţei de vie în
teritoriile intracarpatice.
Refacerea şi dezvoltarea viticulturii s-a realizat după ce migraţiile au luat
sfârşit, când a început organizarea statală în cnezate şi voievodate, care asigurau
dreptul de proprietate asupra ţarinilor şi viilor.
După înfiinţarea Principatelor Române, domnitorii încurajau mănăstirile,
făcându-le însemnate danii de vii sau de vin.
Viile boiereşti şi cele mănăstireşti erau scutite de plata vinăriciului, boierii
şi mănăstirile erau singurii în drept să-şi desfacă vinul cu amănuntul, în localuri
proprii, pe baza brevetului de producător.
Încetarea domniilor fanariote (1821), revoluţia din 1848 şi unirea
Principatelor Române (1859) au condus la împroprietărirea ţăranilor (1864),
sistarea privilegiilor acordate boierilor şi mănăstirilor, urmată de secularizarea
viilor mănăstireşti şi un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii.
Începând cu secolul al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în
documentele istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţiile de
pârcălab şi paharnic pentru viile de la Cotnari. Ştefan cel Mare a stimulat cultura
viţei de vie, în special la Cotnari, contribuind la stabilirea sortimentului acestei
podgorii, prin introducerea soiului Grasă, se pare în urma unei vizite făcute în
Transilvania regelui Matei Corvin, la Alba Iulia, în care a apreciat vinurile din acea
podgorie şi a primit în dar butaşi din soiul Furmint, pe care domnitorul i-a plantat la
Cotnari, unde s-au adaptat şi au dus la formarea soiului Grasă (Gh. Constantinescu,
1970).
Anton Verantis, în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării
Româneşti“ (1504-1543), arată că „Moldova şi Ţara Românească au pământ
roditor şi sunt foarte bogate în vin“, iar în Transilvania „…în tot locul se ivesc
dealuri acoperite de vii“.
În anul 1646, misionarul catolic Marcus Bandini, vizitând coloniile catolice
din Moldova, afirmă că „…toată partea meridională a Moldovei produce aşa de
mult vin încât în timpul culesului se vinde o vadră cu 4 bani şi iarna se vinde cu
6-7 bani“.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea „Descriptio Moldavie“ (1716),
remarcând existenţa unor mari şi rodnice suprafeţe viticole între Cotnari şi
Dunăre, apreciază vinul de Cotnari, care „…este mai de soi şi mai nobil decât
toate vinurile din Europa, socotind printre ele chiar şi pe cel de Tokay“.
Consideraţii şi ample referiri cu privire la tehnica viti-vinicolă apar abia în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu primele tipărituri româneşti de
profil agricol. Dintre acestea se remarcă publicaţiile lui Ion Ionescu de la Brad,
cel dintîi agronom român, format la şcoala franceză, care în 1842 a început să
predea la Academia Mihăileană din Iaşi primele cunoştinţe despre cultura viţei de
vie. În lucrările sale, un loc important îl ocupă aspectele legate de viticultură şi

195
M. MUSTEA

vinificaţie. Interesante sunt aprecierile sale privind soiurile cultivate arătând că


„…în fiecare podgorie este câte o varietate ce se deosebeşte de toate celelalte prin
calitatea vinului ce o produce; aşa la Odobeşti este poama galbenă (Galbena de
Odobeşti), la Drăgăşani Braghina…“. În monografia judeţului Mehedinţi (1868),
autorul menţionează şi caracterizează sumar soiurile: Braghină, Coarnă neagră,
Coarnă albă, Coarnă roşie, Fetiţă, Tămâioasă şi Gordină, iar în monografia
judeţului Putna (1869) sunt consemnate, pentru podgoria Odobeşti, soiurile:
Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creaţă, Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau
Păsărească şi Tămâioasă. Referiri interesante sunt făcute şi asupra tehnologiei de
cultivare a viţei de vie. După Ion Ionescu de la Brad „...poziţia cea mai bună
pentru o vie este aceea despre amiazăzi şi despre apus; aceea spre răsărit este
foarte nepotrivită. Viile de pe dealuri sunt mai puţin bătute de brumă decât acele
după şesuri, care nici vinul nu-l fac bun şi tare“. Observând că lăstarii purtători de
rod apar pe lemnul de un an crescut, la rândul său pe lemn de doi ani, el formează
primul acest principiu de care trebuie să se ţină seama la tăiere.
În anul 1874 apare lucrarea lui P.S.Aurelian intitulată „Les essais
ampélografigues“, iar în 1880 V.S. Moga descrie în lucrarea sa „Micul manual de
Viticultură“, cele mai importante soiuri de viţă de vie cultivate în ţara noastră, în
număr de 16.
În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic, dezvoltarea viticulturii s-a
făcut mai rapid; aici se introduc din apusul Europei soiuri noi, selecţionate, tehnici
noi de cultură, se înfiinţează primele colecţii ampelografice etc.
În perioada până la atacul filoxerei, numită perioada prefiloxerică, s-au
format podgoriile vechi româneşti (Odobeşti, Huşi, Nicoreşti, Cotnari, Dealu
Mare, Drăgăşani etc.); au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru
fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Astfel, în podgoria Drăgăşani,
sortimentul era format din: Crâmpoşie, Braghină, Gordan şi Razachie; în podgoria
Dealu Mare: Băşicată, Braghină. Gordin, Negru moale şi Negru vârtos; în
podgoria Odobeşti: Galbenă, Plăvaie, Verdea şi Crăcană; la Nicoreşti: Băbească
neagră; în podgoriile din Transilvania: Fetească albă, Fetească regală, Furmint,
Iordană; pe nisipurile din stânga Jiului: Roşioară, Berbecel şi Parmac (pentru
vinuri albe), Negru moale, Negru vârtos şi Băbească neagră (pentru vinuri roşii).
Tehnologia de cultură era simplă, înmulţirea viţei de vie se realiza prin butaşi
neînrădăcinaţi, plantaţi câte doi la o groapă; sistemul de tăiere folosit era scurt sau
lung, în funcţie de soiurile cultivate şi condiţiile pedoclimatice, densitatea
plantaţiei şi specificul zonei, solul se lucra printr-o sapă mare, aplicată primăvara,
urmată de 2-3 praşile, iar peste iarnă viţele se îngropau; prevenirea şi combaterea
bolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.
Perioada filoxerică. După ce a produs pagube însemnate în viile din vestul
Europei, filoxera îşi face apariţia şi în România, fiind semnalată prima dată în
zona Aradului, în jurul anului 1880, iar în vechiul regat, în mod oficial, la 13 iunie
1884, în comuna Chiţorani (Bucov, Valea Călugărească) din podgoria Dealu

196
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Mare. V. Brezeanu (1912) afirmă că, probabil, filoxera a fost introdusă de un


botanist (profesorul Ananescu), care a adus în geamantan, din Franţa, între anii
1877-1878, câţiva butaşi de viţe americane, pe care i-a plantat în via sa de la
Chiţorani-Prahova.
În momentul semnalării oficiale a filoxerei, aceasta distrusese aproximativ
10-12 mii hectare. În perioada 1884-1897, filoxera a distrus 49.793 ha (cca 1/3
din suprafaţa viticolă a ţării), cu o rată anuală de 3557 ha. În jurul anilor 1897-
1898, filoxera era prezentă nu numai în podgoriile principale, pe care aproape le
exterminase, dar şi în toate podgoriile secundare (T. Martin, 1972).
Atacul filoxerei şi apariţia aproape simultană a făinării (Uncinula necator)
şi manei (Plasmopara viticola) au găsit ţara nepregătită în faţa unui asemenea
dezastru. În aceste condiţii, statul instituie Comisia filoxerică (1884), cu rolul de a
cerceta evoluţia atacului şi a coordona măsurile pentru reconstrucţia patrimoniului
viticol, folosindu-se experienţa franceză. Comisia propune distrugerea viilor
filoxerate, care nemulţumeşte pe ţărani; ca urmare, recomandă tratarea viilor
filoxerate cu naftalină, sulfură de carbon, executarea unor şanţuri despărţitoare,
umplute cu produse petroliere, între viile filoxerate şi cele nefiloxerate, dar
acestea nu au dat rezultate.
Iniţial, s-a recurs la specialişti străini din Franţa şi Austria (Ville, Richter
etc.); ulterior, au fost trimişi la specializare ingineri români în Franţa la
Montpellier, în Germania la Gaisenheim, în Austria la Klosterneuburg, în Italia la
Conegliano.
Pe baza experienţei acumulate, în 1888 se propune pentru prima dată
folosirea viţelor americane pentru refacerea viilor distruse de filoxeră, iar în 1889
se face primul import de viţe portaltoi (Vitis Berlandieri, Vitis rupestris, Vitis
riparia, Vitis cordifolia şi Riparia x Rupestris) şi hibrizi direct producători
(Jaquez, Herbemont, Othello, Taylor, Noah etc.), în vederea studiului acestora,
scop în care, în acelaşi an, au fost înfiinţate primele două pepiniere viticole de stat
la Strehaia (Mehedinţi) şi Ţintea (Prahova).
Pentru pregătirea specialiştilor în domeniu, pe lângă pepinierele statului, se
înfiinţează şcoli de ucenici şi apoi şcoli inferioare de viticultură. Ulterior,
specialiştii erau pregătiţi în cadrul Şcolii Superioare de Agricultură de la
Herăstrău, Academiilor de Înalte Studii Agronomice (Bucureşti şi Cluj) şi Secţiei
de Ştiinţe Agricole, de pe lângă Universitatea din Iaşi.
În anul 1891, Comisia filoxerică a fost înlocuită de Serviciul viticol, condus
de Gh. Nicoleanu, specializat la Montpellier, care propune altoirea soiurilor
vinifera pe portaltoi americani şi refacerea plantaţiilor viticole pe baza viţelor
altoite. Primele viţe altoite au fost importate din Franţa, după care, în perioada
1889-1903, au fost înfiinţate pepiniere viticole româneşti la Ţintea (Prahova),
Istriţa şi Pietroasele (Buzău), Petreşti-Putna (Vrancea) şi Strehaia (Mehedinţi).

197
M. MUSTEA

Folosirea viţelor altoite a întâmpinat, la început, rezistenţă datorită preţului ridicat


şi prejudecăţilor că portaltoiul ar influenţa negativ calitatea soiului altoi, dar în
cele din urmă s-a dovedit a fi singura soluţie de menţinere în cultură a soiurilor
„nobile“.
Insuficienţa materialului săditor produs de stat a determinat importul de
viţe altoite din diferite ţări, introducându-se numeroase soiuri străine (peste 150),
fără a fi încercate mai întâi, ceea ce a dus la modificarea sortimentelor tradiţionale
din podgoriile noastre şi crearea unui adevărat mozaic de soiuri, multe dintre ele
cu valoare economică scăzută, neadaptate la condiţiile pedoclimatice ale ţării
noastre; totuşi, cu această ocazie, s-au introdus şi unele soiuri valoroase: Pinot,
Riesling italian, Traminer, Sauvignon, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon,
Chasselas, Afuz Ali etc. După anul 1926 încep să apară pepiniere private, în
perioada 1928-1938 producţia de viţe altoite creşte simţitor, iar importul
marchează scăderi evidente.
Deoarece viţele altoite erau costisitoare, iar statul nu susţinea cu credite
reconstrucţia plantaţiilor viticole, această soluţie a fost adoptată de categoriile
sociale bogate (moşierii); categoriile sociale sărace (ţăranii şi muncitorii) şi-au
îndreptat atenţia spre hibrizii direct producători, mai accesibili, pe care îi extind
cu repeziciune , atât în cadrul podgoriilor, cât şi în afara acestora, ajungându-se ca
în 1930 aceştia să egaleze suprafaţa ocupată cu vii nobile şi chiar să o depăşească
în 1955, astfel încât statul a trebuit să întreprindă măsuri pentru limitarea şi
restrângerea suprafeţelor cultivate cu hibrizi direct producători.
Perioada postfiloxerică este perioada de după 1900, când se refac
plantaţiile viticole distruse de filoxeră şi se pun bazele viticulturii ca ştiinţă.
Frământările generate de atacul filoxerei determină un avânt deosebit în
dezvoltarea viticulturii. Se înfiinţează plantaţii experimentale şi colecţii
ampelografice, se fac numeroase studii privind soiurile cultivate, condiţiile pedo-
climatice, tehnologiile de cultură şi calitatea vinurilor din principalele podgorii ale
ţării, concretizate în numeroase publicaţii. Gh. D. Druţu publică în 1895 lucrarea
„Cultivarea viţei de vie şi prepararea vinurilor în România“. În 1896, în plină
perioadă filoxerică, apare la Bucureşti „Revista viticolă şi horticolă“, pentru
îndrumarea tehnică a podgorenilor. În 1900 Gh. Nicoleanu publică în limba
franceză „Introduction à l’Ampélographie Roumaine, în care sunt descrise
principalele soiuri de viţă de vie cultivate în România, preluate apoi de Viala şi
Vermorel şi incluse în „L’Ampélographie Universelle“ (1901-1910). În 1902 Gh.
Nicoleanu şi V. Brezeanu redactează „Tratat de Viticultură“, reeditat în 1906 şi
1912, de mare utilitate pentru acea vreme, autorii fiind, de asemenea, promotorii
înfiinţării unor şcoli de ucenici, şcoli inferioare de viticultură, şcoli medii şi a
unor colecţii ampelografice (Bucureşti, Huşi, Pietroasele, Istriţa etc.), care au stat
la baza primelor cercetări în domeniul viticulturii.
În Transilvania, D. Graur (1912) publică lucrarea „Cultura viei, manuarea
vinului, morburile şi vindecarea lor“.

198
INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

După 1920 apar „Viticultura practică“ (1934) de Al. P. Ionescu, „Tratat de


viticultură“ (1937 şi 1946) de D. Bernaz, C. Hogaş şi A. Billeau, „Viticultură“ (1941)
de I.C. Teodorescu etc.
Pe baza observaţiilor şi cercetărilor întreprinse este întocmită în anul 1929
lista soiurilor care trebuie să fie înmulţite în podgoriile din România: 13 soiuri
pentru struguri de masă şi stafide, 19 soiuri pentru vinuri albe, opt soiuri pentru
vinuri roze şi roşii şi trei soiuri pentru vinuri aromate.
În anul 1932 este promulgată „Legea pentru regulamentarea plantaţiilor de
vii“, prima legislaţie românească care delimitează arealele viticole destinate
producerii vinurilor cu denumire de origine. În acelaşi an este întocmită şi prima
hartă viticolă a României de I.C. Teodorescu şi I.H. Colţescu.
În anul 1937 se organizează, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice
a României, sub conducerea lui I.C. Teodorescu, Secţia de Viticultură şi
Horticultură şi se înfiinţează primele staţiuni experimentale viti-vinicole din ţară
la Odobeşti şi Drăgăşani (1936), Murfatlar (1942) şi Crăciunel-Blaj (1946).
Pentru difuzarea cercetărilor şi îndrumarea tehnică în viticultură se editează,
începând cu anul 1937, revista „România viticolă“.
În perioada postbelică are loc refacerea şi extinderea patrimoniului viticol,
care a crescut de la 200.000 ha în 1947, la 300.400 ha în 1971. Ştiinţa viti-
vinicolă românească cunoaşte o dezvoltare puternică, datorită apariţiei unor
personalităţi, dintre care se remarcă Gh. Constantinescu şi Th. Martin, discipoli
străluciţi ai lui I. C. Teodorescu, ce au contribuit la dezvoltarea viticulturii prin
lucrări ca: raionarea şi microraionarea viticulturii, îmbunătăţirea sortimentelor de
soiuri din podgoriile noastre, înfiinţarea de noi podgorii şi centre viticole,
modernizarea plantaţiilor viticole, defrişarea hibrizilor direct producători etc. şi la
formarea unei noi generaţii de viticultori.
Activitatea ştiinţifică a fost coordonată, iniţial, de ICAR, prin „Secţia de
Viticultură şi Horticultură“ (1937-1948), care, ulterior, s-a scindat şi s-a format
„Secţia de Viticultură şi Vinificaţie“ (1949-1957). În 1957 se înfiinţează Institutul
de Cercetări Horticole (ICHV) cu două secţii distincte, de Viticultură şi
Vinificaţie, iar în 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi
Vinificaţie (ICVV) cu sediul la Valea Călugărească, care coordonează şi îşi
sprijină activitatea pe zece staţiuni viti-vinicole din ţară (Iaşi, Bujoru-Galaţi,
Odobeşti-Vrancea, Blaj-Alba, Miniş-Arad, Pietroasele-Buzău, Ştefăneşti-Argeş,
Drăgăşani-Vâlcea, Murfatlar – Constanţa şi Greaca-Giurgiu), precum şi pe trei
colective de cercetare, din care două în staţiunile pomicole Târgu Jiu şi Cluj şi
unul în Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri de la
Dăbuleni-Dolj.
Prin înfiinţarea facultăţilor de horticultură din Bucureşti (1948), Iaşi (1951),
Craiova (1962) şi Cluj (1967) se asigură o bună pregătire de specialitate a
inginerilor horticultori, cercetarea în domeniu se amplifică prin activitatea
remarcabilă a unor personalităţi ca: Gh. Constantinescu, T. Martin, M. Oprean,

199
M. MUSTEA

D.D. Oprea, V. Juncu, Gh. Bălţatu, I. Alexandrescu etc., facultăţile publicându-şi


cercetările în buletine proprii.
În 1971 se constituie Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), organism
care coordonează activitatea de producţie, învăţământ şi cercetare, asigură
legătura cu OIV şi alte organisme internaţionale: FAO, UE, OMS etc.
Rezultatele experimentale sunt valorificate prin publicarea de lucrări în
revistele de specialitate: „Pomicultură şi Viticultură“ (1951-1952), devenită
„Grădina, Via şi Livada“ (1953-1966), apoi „Horticultură şi Viticultură“ (1967-
1973), iar în prezent „Horticultura“. Numeroase lucrări sunt publicate în paginile
unor anale, buletine şi reviste internaţionale: „Buletin de l’OIV“, „Academia
Italiana della Vite e del Vino (AIVV)“ etc.
Din multitudinea lucrărilor postbelice din viticultură amintim câteva:
„Ampelografia României“, editată în opt volume, apărută între anii 1962-1971,
sub coordonarea acad. Gh. Constantinescu, „Viticultura“, în două ediţii, 1960 şi
1968, autor Th. Martin, „Tehnologia culturii viţei de vie pe nisipuri“ de P. Baniţă
(1972), „Viticultura generală“ de M. Oprean (1975), „Viticultura generală şi specială“
de M. Oşlobeanu şi colab. (1980), „Oenoclimatul României“ de Şt. Teodorescu şi
colab. (1987) etc.

200