Pomi

SOIURI DE AFIN
CULTIVATE ÎN ŢARA
NOASTRĂ
CAPITOLUL 21
Vaccinum corymbosum L., fam. Eleagnaceae
Particularităţi pomologice
● Afinul este o specie ce creşte sub formă de tufă viguroasă cu numeroase
tulpini ce pot atinge înălţimi diferite în funcţie de soi, de 0,5 – 2 m sau de 1 - 4 m.
● După habitusul plantelor soiurile se clasifică în trei grupe:
➢ cu portul erect (Pamberton, Ivanhoe, Blueray);
➢ cu tufa uşor răsfirată (Berkeley, Coville);
➢ cu tufa foarte răsfirată (Goldtraube).
● Ramurile multianuale au lemnul tare, iar cele anuale fragil. Culoarea
ramurilor este o caracteristică de soi şi poate varia de la verde la roşu-maroniu.
Pe o tufă se dezvoltă tulpini de vârste diferite şi au pe ele muguri activi
(ramuri anuale) sau muguri dorminzi (ramuri multianuale). Mugurii floriferi au
formă rotund-ovală şi se formează pe lăstarii anuali, în treimea superioară.
● Inflorescenţa este un racem şi cuprinde 5-15 flori pedunculate
hermafrodite, situate pe un ax comun.
● Fructul este o bacă sferic-turtită, de 1 - 2,5 g, de culoare albastru-
strălucitor, până la negru, acoperit cu pruină.
● Afinul necesită soluri acide, cu pH cuprins între 4,5 – 5,5.
Caracterizarea sortimentului:
● Sortimentul de afin cuprinde 12 soiuri: Weymouth, Blueray, Herma-1,
Simultan, Pemberton, Delicia, Compact, Lax, Azur, Sefir, Coville şi Augusta.
● Perioada de maturare: sortimentul actual asigură consumul de fructe
proaspete începând cu mijlocul lunii iunie, până la începutul lunii august
(perioada de consum fiind extinsă faţă de sortimentele anterioare prin crearea
soiului Augusta, care este cel mai tardiv din dortiment).
● Potenţialul productiv: 3 – 5 kg/tufă, ceea ce este echivalent cu 3 – 4,5
t/ha.
236
SORTIMENTUL DE SOIURI
1. Waymouth – soi originar din SUA, semiviguros, tufa este erectă, cu

tulpini înalte, soi foarte productiv.
Fructele sunt mijlocii, sferice, albastre, cu un strat gros de pruină, plăcute la
gust, intens aromate.
Maturarea: mijlocul lunii iunie.
2. Blueray – soi originar din SUA, de vigoare mare, cu tufă erectă,
formează tulpini înalte, este productiv.
Fructele sunt mari, sferice, de culoare albastru-închis, ciorchini sunt mici,
cu dispunere compactă a bacelor.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
3. Herma 1 – soi originar din Germania, de vigoare mare, formează o tufă
erectă, este productiv.
Fructele sunt mari, sferice, de culoare albastră, acoperite cu un strat gros de
pruină, au gust bun, dulce-acidulat, de calitate foarte bună.
4. Simultan – soi românesc obţinut în anul 2001 la ICDP Piteşti-

Mărăcineni prin polenizare liberă a soiului Spartan. Are vigoare mijlocie spre
mare, formează o tufă răsfirată, este tolerant la boli.
Fructele sunt mici-mijlocii (1,4 g), sferic-aplatizate, de culoare albastru-
deschis, acoperite cu un strat gros de pruină, gustul dulce-acidulat şi aromat.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
5. Pemberton – soi originar din SUA, este semiviguros, cu tufă erectă,
foarte productiv, rezistent la boli.
Fructele sunt foarte mari, sferice, uşor turtite, de culoare albastru-deschis,
cu pruină, fin aromate.
6. Delicia – soi românesc obţinut în anul 2001 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
prin polenizare liberă a soiului Patriot. Plantele au vigoare mică spre mijlocie, cu
port semirăsfirat, soi mediu productiv, tolerant la boli.
Fructele sunt mari (2,5 g), sferice, puternic aplatizate, acoperite cu pruină
groasă, gust dulce-acidulat, intens aromat.
Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
7. Compact – soi românesc obţinut în 2002 la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin
polenizare liberă a soiului Spartan. Plantele au vigoare mică spre mijlocie,
formează tulpini puţine, este productiv, tolerant la boli.
Bacele sunt dispuse compact în chiorchine, sunt mari (2,2 g), sferic-
aplatizate, de culoare albastru-intens, cu pruină, au gust plăcut, aromat.
Maturarea: mijlocul lunii iulie.
237
8. Lax – soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin
polenizare liberă a soiului Spartan. Plantele au vigoare mare, port erect, soi foarte
productiv, tolerant la boli.
Bacele sunt mijlocii (1,8 g), cu dispunere laxă în chiorchine, sferic-
aplatizate, de culoare albastruie, cu un strat subţire de pruină, de calitate foarte
bună.
Maturarea: mijlocul lunii iulie.
9. Azur – soi românesc obţinut în anul 1998 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Berkeley x Bluecrop), de vigoare mijlocie, are rezistenţă bună la ger şi boli, este
foarte productiv.
Fructele sunt mari (2,4 g), de culoare albastru-închis, cu multă pruină, cu
gust bun şi capacitate de păstrare mare.
Maturarea: decada a doua a lunii iulie.
10. Safir – soi românesc obţinut în anul 1998 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

(Pemberton x Blueray), semiviguros, rezistent la ger, tolerant la boli, foarte
productiv.
Fructele sunt mijlocii (1,8 g), globulos-aplatizate, de culoare albastru-
închis, cu multă pruină, ciorchinele este compact, mare sau foarte mare.
Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
11. Coville – soi originar din SUA, de vigoare mare, cu tufă răsfirată,
formează tulpini înalte, soi foarte productiv.
Fructele sunt foarte mari, sferice, de culoare negră, puternic brumate,
ciorchinii lacşi.
Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
12 Augusta – soi românesc obţinut în anul 1999 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Berkeley x Bluecrop), de vigoare mare, cu port erect, soi foarte productiv, cu
toleranţă la boli.
Fructele sunt mari (2 g), sferic-aplatizate, de culoare albastru-deschis, cu
pruină groasă, ciorchinii sunt mari, compacţi.
Maturarea: târzie, sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
 Alte soiuri de afin întâlnite în cultură: Ivanhoe, Earlyblue, Sunshine

Blue, Bluecrop, Jersey, Patriot, Spartan, Hardyblue, Duke, Goldtraube,
Coville ş.a.
238
Simultan Delicia
Compact Safir
Azur Lax
239
Augusta
Jersey Bluecrop
Patriot Hardyblue
240
SOIURI DE AGRIŞ
CULTIVATE ÎN ŢARA
NOASTRĂ
CAPITOLUL 18
Ribes grossularia L.; Ribes reclinata Mill.,

Fam. Saxifragaceae, subfam. Ribesoideae
● Agrişul este un arbust ce creşte sub formă de tufă cu înălţimea de cca. 1 m,

formată din numeroase tulpini puternic ramificate şi prevăzute cu ghimpi robuşti.
● Fructele sunt bace polisperme care poartă în vârf urmele uscate ale
caliciului.
● Caractere pomologice folosite la determinarea soiurilor de agriş:
➢ pentru fruct: -mărime: mici (sub 3 g); mijlocii (4-6 g); mari (peste 6 g);
-forma: sferic-turtită, sferic-alungită, ovoidală, invers-ovoidală;
-culoare: alb-verzui, verzui, galben, roz, roşu;
-pubescenţă: slabă, medie, puternică;
-mezocarpul: consistenţă, gust, aromă.
➢ pentru plantă: vigoare, poziţia spaţială a tulpinilor, ghimpozitatea tulpinilor,
capacitatea de lăstărire din colet ş.a.
Fig. 18.1. Detalii ghimpi la agriş (foto www.ecosystema.ru)
222
● Sortimentul actual este format din 6 soiuri, dintre care 5 sunt româneşti
(Virens, Verda, Rezistent de Cluj, Zenit, Someş) şi 1 soi englezesc (White Smith).
● Perioada de maturare: consumul de fructe proaspete este asigurat pe o
perioadă de 30 - 40 zile, de la sfârşitul lunii iunie, până la începutul lunii august.
● Comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor: soiurile de
agriş pot fi:
➢ autofertile: White Smith, Rezistent de Cluj, Zenit, Someş, Careless, însă
interpolenizarea asigură sporirea producţiei.
➢ parţial autofertile: Virens, Verda.
● Capacitatea productivă: 3 – 5 kg fructe/tufă; respectiv 8 - 12 t/ha, cel
mai productiv soi din sortiment fiind Rezistent de Cluj (20 t/ha).
● Longevitatea economică a plantaţiilor este de 12-15 ani, dar producţii
economice se obţin până la vârsta de 10 ani.
1. Virens – soi românesc omologat în anul 2007 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
prin hibridarea liberă a soiului Malahit. Formează tufe globuloase, dense, cu
tulpini semierecte, cu tendinţă de arcuire, este rezistent la boli, are înflorire
mijlocie (cursul lunii aprilie), fiind parţial autofertil.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (5 g), ovoid-alungite, cu pieliţa subţire,
rezistentă, transparentă; pulpa de culoare verde, suculentă, dulce, cu gust plăcut,
puternic aromat.
Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
2. Verda – soi românesc omologat în anul 2007 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

prin hibridarea liberă a soiului Malahit. Formează tufe globuloase, dense, este
rezistent la boli (făinare şi antracnoză), parţial autofertil, cu înflorire mijlocie.
Fructele sunt mijlocii (5,5 g), ovoid-alungite, cu pieliţa subţire, mediu
rezistentă, transparentă; pulpa de culoare verde-gălbuie, suculentă, dulce-
acidulată, cu gust plăcut, puternic aromat.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
3. White Smith – soi de origine engleză, formează tufe semiviguroase, are

ghimpi rari, este productiv, mediu rezistent la boli.
Fructele sunt mijlocii (6 g), ovoidal-alungite, cu pieliţa subţire, verde-
gălbuie, pulpa transparentă, suculentă, cu gust dulce-acrişor.
Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
223
4. Rezistent de Cluj – soi românesc omologat în anul 1972 la SCDP Cluj
obţinut prin hibridare complexă (Lady Delamare x (agriş nr. 20 x Ribes
Divaricatum Doull)), formează tufe viguroase, cu tulpini erecte, cu ghimpi, este
precoce, foarte productiv (20 t/ha), rezistent la făinare.
Fructele sunt neuniforme ca mărime, mijlocii spre mari (3,5 - 9 g),
ovoidale, de culoare verde-deschis, glabre, acoperite cu pruină; pulpa de culoare
alb-gălbuie, este dulce-acidulată, foarte aromată.
Maturarea: semitimpurie, prima şi a doua decadă a lunii iulie.
5. Zenit – soi românesc omologat în anul 1982 la SCDP Cluj ((agriş nr. 20
x Ribes Divaricatum) x Careless), formează tufe semiviguroase, relativ rare, este
rezistent la făinare, productiv (4-5 kg fructe/tufă).
Fructele sunt mijlocii ca mărime (4-5 g), ovale, verde-pal, glabre, cu pieliţa
foarte subţire, transparentă, rezistentă; pulpa de culoare alb-gălbuie, este aromată,
plăcută la gust, dulce-acidulată, cu 10,7 % zahăr.
6. Someş – soi românesc omologat în anul 1982 la SCDP Cluj ((agriş nr. 20
x Ribes Divaricatum) x Careless). Soi rustic, formează tufe semiviguroase, este
productiv, rezistent la făinare.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (5 g), invers-ovoidale, gălbui, cu pieliţa
foarte subţire, mată, glabră; pulpa de culoare alb-gălbuie, foarte gustoasă, cu 10,2
% zahăr.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
Careles – soi de origine engleză, formează tufe semiviguroase, cu

ghimpozitate accentuată, este foarte productiv, mediu rezistent la boli.
Fructele sunt mari (8,2 g), ovoidal-alungite, cu pieliţa subţire, de culoare
verde-deschis, fin pubescente; pulpa transparentă, suculentă, verzuie, cu gust
dulce-acidulată.
Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
 În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri din vechiul sortiment:

Jubiliar, Muntenesc, Elita, Malahit, Huoghton Seedling, Careless, Doneţki,
Maurers, Sömling, Hönings, Royal White, Roseberry, Wilmout’s Early Red,
Wonderful, Green London, Frübeste, Lady Delamare, May Duke, Golden
Prolific, Pax ş.a.
224
Virens
Verda Dabrez
White Smith Zenit
225
Rezistent de Cluj Roşu Delicios
Uriaşă de Pallag Verde Victorios
Invicta Hinnonmaeki Rod
Someş
226
Soiuri de arbuşti fructiferi
Soiuri de soc
Sambucus nigra L., Fam. Caprifoliaceae
• Particularităţi pomologice
• ● Socul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini care se ramifică şi formează o coroană
compactă. Din zona coletului, anual, se formează lăstari ce pot ajunge până la 1 - 2 m înălţime.
• ● Frunzele sunt mari, imparipenat compuse, cu 3 – 7 foliole.
• ● Florile sunt mici, alb-crem, grupate în cime umbelifere mari, cu diametrul cuprins între 20 – 25
cm, cu 5 ramuri principale.
• ● Fructele la soc sunt drupe baciforme, de formă globuloasă sau ovoidală, având culoare neagră
sau neagră-violacee, sunt lucioase şi conţin 3 – 5 sâmburi cu câte o sămânţă.
•
• Caracterizarea sortimentului:
• ● Sortimentul actual este alcătuit din 4 soiuri (Brădet, Nora, Ina şi Flora), toate obţinute în
România, prin selecţie din biotipurile locale.
• ● Toate soiurile din sortiment sunt autosterile, însă interfertile.
• ● Capacitatea productivă: 9 – 19 t/ha.
• ● Maturarea: sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie.
2
Ina Nora
3
Flora Brădet
4
Lonicera albastră
Lonicera kamceatica, var. aedulis., Fam. Caprifoliaceae
Loni Cera
⚫ Lonicera este un arbust ce creşte sub formă de tufă cu 6 – 10 tulpini de vârste diferite, înalte de 1 –
1,5 m. Florile, dispuse cîte două, opus, la baza lăstarului fructifer, sunt de tip campanulat, cu corola de
culoare galben-pai.
⚫ Fructele sunt bace ovoidale sau sferice de 0,8 – 1 g, de culoare albastru-închis, puternic brumate şi
cu gust plăcut, amărui uşor acidulat, bogate în antociani, vitamina C şi alţi compuşi biochimici,
prezintă importanţă pentru consumul în stare proaspătă, procesare, precum şi în fitoterapie.
⚫ ● Soiurile (sortimentul ţării noastre cuprinde 2 soiuri) se caracterizează prin rusticitate, care se
manifestă prin rezistenţă foarte bună la ger, secetă şi la atacul bolilor şi dăunătorilor.
⚫ Maturarea are loc în luna mai, cu 8 – 10 zile înaintea căpşunelor.
5
Scoruşul roşu
Sorbus aucuparia L. var. Aedulis, Fam. Rosaceae
⚫ Particularităţi pomologice
⚫ ● Scoruşul roşu creşte sub formă de arbust sau pom
propriu-zis. Este o specie longevivă, ce poate trăi 100 – 200
ani sau chiar 500 – 600 ani.
⚫ ● Frunzele sunt alterne, imparipenate, cu peţiolul lung.
⚫ ● Florile sunt dispuse în corimbe terminale, de asemenea şi
fructele.
⚫ ● Fructele sunt sferice, mici (1 - 1,5 g), colorate în roşu-
coral, bogate în vitamine, fără gust amar, conţin 3 seminţe
mici. Fructele se pot consuma în stare proaspătă,
industrializate sub formă de marmeladă, gem, pastă,
dulceaţă, arome sau diferite băuturi, precum şi în fitoterapie,
iar scoarţa este folosită în industria tanantelor.
⚫ ● Capacitatea productivă: 100 – 120 kg fructe/pom.
⚫ ● Perioada de consum: scoruşul se recoltează toamna
târziu, după căderea primelor brume.
6
Scoruşul negru
Aronia melanocarpa
⚫ ● Scoruşul negru este un arbust longeviv, rustic ce formează
tufe largi, înalte de 1,5 – 2 m.
⚫ ● Florile sunt albe, autofertile, dispuse câte 15 – 20 în corimbe
compacte, mari, cu diametrul de 10 – 15 cm. Înflorirea are loc în
luna mai, înaintea înfrunzitului.
⚫ ● Fructele sunt bace globuloase, mici (1 – 1,5 g), negre-
strălucitoare, cu un strat subţire de pruină, conţin 7 – 10
seminţe.
⚫ ● Maturarea fructelor are loc în august, fructele menţinându-se
pe plantă până în luna septembrie.
⚫ Scoruşele negre nu se consumă în stare proaspătă, se
prelucrează sub formă de gem, dulceaţă, marmeladă, jeleuri,
lichioruri ş.a., iar sucul colorat este folosit la prepararea
băuturilor răcoritoare sau colorant pentru vinuri, lichior etc.
⚫ Importanţa economică constă în conţinutul mare de substanţe
colorante (antociani), de 492 mg % în fructele proaspete de
aronia, care sunt coloranţi naturali utilizaţi în industria
alimentară şi vinificaţie (Ghena N., Branişte N., 2003).
⚫ ● Capacitatea productivă: 5 - 7 kg/tufă.
7
Zizifus
Zizyphus jujuba Mill., Fam. Rhamnaceae
● Zizifusul sau jujuberul creşte sub formă de tufă, cu înălţimea

de 1 – 1,5 m şi 5 – 8 tulpini torsionate, slab ramificate şi cu numeroşi
spini lungi, gemelari.
● Frunzele sunt ovate, peţiolate, de culoare verde-închis, alb
tomentoase pe partea inferioară.
● Florile sunt hermafrodite, galben-verzui, grupate în
inflorescenţe, cime axilare.
● Fructifică pe lăstari fertili formaţi din mugurii micşti, de pe
ramurile anuale mijlocii. Înflorirea este târzie, are loc vara, iar fructele
ajung la maturitate toamna târziu.
● Fructul este o drupă de forma şi mărimea unei măsline (5 - 20
g), de culoare roşie-maronie. Mezocarpul este comestibil, fiind dulce-
acidulat, plăcut la gust, slab suculent, uşor făinos, bogat în zaharuri (21
– 61 %), vitamina C (350 mg %) şi minerale (1,38 %).
● Fructele se consumă proaspete, deshidratate, prelucrate sub
formă de sirop, gem, marmeladă sau murate în saramură. Acestea au
binecunoscute proprietăţi medicinale: emoliente şi expectorante, fiind
tonic general. Diferitele preparate sunt folosite şi în cazul unor
intoxicaţii, de asemenea, recomandat în strări de vertij şi vomă.
Frunzele au proprietăţi laxative (Parmar C., 1982).
● Capacitatea productivă: 10 – 15 kg fructe/plantă.
● Sortimentul ţării noastre cuprinde selecţiile: H 7, H 8, H 1.
8
Măceşul
Rosa canina L., Fam. Rosaceae
⚫ ● Măceşul este un arbust ce formează mai multe
tulpini ce pot ajunge la înălţimi de 2 – 3 m. Tulpinile
pot fi erecte sau agăţătoare, puternic ramificate,
glabre sau pubescente, de obicei cu ghimpi drepţi
sau încovoiaţi sau fără ghimpi.
⚫ ● Florile sunt mari, de culoare alb sau roz.
⚫ ● Fructele sunt achene închise într-un receptacul
îngroşat, tubulos sau sub formă de cupă.
⚫ ● Specificul de fructificare: măceşul fructifică pe
ramuri anuale crescute pe lemn de doi ani.
⚫ ● Perioada de maturare: în luna septembrie, la
soiurile fără ghimpi fructele se maturează cu două
săptămâni mai târziu.
⚫ ● Sortimentul este alcătuit din soiurile: Can, Braşov
2 şi selecţiile: M-1, H-1, H-2.
9
Cornul
Cornus mas L., Fam. Cornaceae
⚫ ● Cornul este un arbustoid ce poate
creşte sub formă de tufă cu 4 -5 tulpini
sau ca pom de talie redusă (3 – 4 m).
Este o specie cu longevitate mare
(100 – 200 ani), formează coroane
globuloase, rare şi bine luminate.
⚫ ● Lăstarii sunt muchiaţi, de culoare
verde-cenuşie până la roşu purpuriu,
fin pubescenţi.
⚫ ● Florile sunt mici, de culoare
galbenă, hermafrodite.
⚫ ● Fructul la corn este o drupă de
mărime mică (1,2 – 3 g), putând avea
forme şi culori diferite, de la galben,
roşu, până la roşu-închis.
⚫ ● Intrarea pe rod este tardivă, din anii
6 – 8 de la plantare.
⚫ ● Sortimentul ţării noastre este alcătuit
din următoarele soiuri şi selecţii: Tg 1,
⚫ Mh 8, Mh 9, Dragodana 13, Piteşti
10, Sibiu T3.
10
Smochinul
Ficus carica L., Fam. Moraceae
⚫ ● Smochinul este o specie unisexuat dioică ce poate creşte sub formă de pom propriu-zis, în
zonele subtropicale, atingând înălţimi de 8-10 m. În ţara noastră creşte sub formă de tufă înaltă de
2-3 m. Este precoce (fructifică în anul al doilea de la plantare) şi longeviv (poate trăi până la 80-
100 de ani).
⚫ ● Fructul la smochin se numeşte siconă (fig. 30.1.) şi provine din îngroşarea receptaculului şi a
axului inflorescenţei (fruct fals). Seminţele sunt în număr foarte mare, închise în interiorul siconei.
11
● Soiurile de smochin se împart în 4 grupe, după tipul florii:
⚫ Soiurile de smochin se împart în 4 grupe, după tipul florii:
⚫ Grupa smochinilor Adriatici: au flori unisexuat femele lung pistilate, nu se polenizează şi
seminţele nu germinează, fructul se dezvoltă partenocarpic.
⚫ Grupa smochinilor de Smirna: au flori unisexuat femele, care se polenizează numai cu polen de
Caprificuşi, cu ajutorul insectei Blastophaga.
⚫ Grupa smochinilor de San Pedro: dau două recolte pe an, prima se dezvoltă partenocarpic, iar
cea de-a doua se formează în urma polenizării cu polen adus de pe Caprificuşi.
⚫ Grupa Caprificuşi: cuprinde smochinii polenizatori, cu flori femele staminate, scurt pistilate şi flori
mascule. Aceştia dau trei recolte pe an.
⚫ În ţara noastră se cultivă selecţiile de smochin de tip Adriatic.
⚫ Sortimentul românesc: Drobeta 1, Drobeta 2, Şviniţa, Caracal 3.
⚫ Alte soiuri: De Portugalia, Dotatto, Colimirna, Datta, De Crimeea 158, De Soci 4, San Pedro,
De Adriatica.
12
13
SELECŢII DE
CĂTINĂ CULTIVATE
ÎN ŢARA NOASTRĂ
CAPITOLUL 22
Hippophaë rhamnoides L., fam. Eleagnaceae
● Cătina albă este un arbustoid ce creşte sub formă de tufă deasă de 1,5 –
3,5 m înălţime, având ramurile prevăzute cu spini.
● Este o specie unisexuat dioică. Plantele mascule sunt mai viguroase decât
cele femele, cu ramuri anuale mai lungi, mai groase şi de culoare mai închisă, de
asemenea şi muguri sunt mai mari.
● Florile mascule sunt grupate în conuri scurte (5-6 mm), de culoare brună,
care se află pe ramurile anuale.
● Florile femele sunt grupate câte 10 - 12 într-un racem foarte scurt, bracteat.
● Fructul este o bacă falsă rezultată din dezvoltarea receptaculului floral,
de culoare galben-portacalie sau portocalie-roşcată, având formă ovoidală sau
globuloasă. Fructul propriu-zis este o achenă ovoidală aflată în interiorul bacei.
● Sortimentul de cătină este alcătuit din 9 soiuri, româneşti, create la
ICDP Piteşti-Mărăcineni şi la SC Fructex SA Bacău: Auras, Diana, Ovidiu,
Piteşti 1, Piteşti 2, Silvia, Şerpeni, Tiberiu şi Victoria.
● Maturarea de recoltare: toamna, după căderea brumelor.
● Durata economică a plantaţiilor este considerată relativ scurtă, plantele
femele trăiesc 15-20 ani, iar cele mascule până la 30-32 ani, însă, în stare naturală,
plantele se regenerează continuu, prin intermediul drajonilor.
● Potenţialul productiv: 6 – 14 kg fructe/plantă.
1. Auras – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în anul
2008. Capacitatea de producţie este mijlocie spre mare, obţinându-se 7,0 - 16,6
kg/plantă.
241
Plantele sunt de vigoare mare, cu port semierect, formând coroane
globuloase, prezintă ghimpozitate mare.
Fructele sunt de mărime mijlocie (0,48-0,50 g), au formă sferic-ovoidală şi
epiderma de culoare galbena-porocalie, peduncul mijlociu ca lungime (3 mm) şi
desprindere relativ uşoară de pe ramură. Conţinutul în substanţă uscată este de
17,96%, acid ascorbic 22,51 mg%, lipide 16,33 g%, carotenoizi 39,84 mg%,
proteina brută 14,2 g% s.u.
Maturarea: septembrie-octombrie.
2. Diana – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în anul
2008. Capacitatea de producţie este buna şi relativ constantă: 10-12,6 kg/plantă.
Plantele au vigoare mijlocie, ramurile sunt lungi, flexibile, cu creştere
descendentă rezultând o coroană de tip plângător. Ghimpii sunt lungi de 4-5 cm,
subţiri, foarte flexibili şi rari, planta fiind puţin agresivă.
Fructele sunt mijlocii spre mici (0,27 g), au formă ovală, culoarea
epicarpului este portocaliu-gălbui şi prezintă perişori solzoşi cu densitate medie.
Conţinutul în substanţă uscată este de 21,62%, acid ascorbic 91,98 mg%,
carotenoizi 14,32 mg% ulei, iar proteina brută 17,06 g% s.u.
3. Ovidiu – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în anul
2008. Capacitatea productivă este foarte mare, cu alternanţă de la 7,2 la 30,5
kg/plantă.
Plantele au vigoare mare, creştere erectă, fiind destul de ramificate, formând
coroane piramidale. Ghimpii sunt lungi de 8-10 cm, rigizi şi destul de deşi.
Fructele sunt de marime mijlocie (0,44 g), au formă ovală, culoarea este
galben-portocalie. Substanţa uscată atinge 17,74%, acidul ascorbic 166,61 mg%,
lipidele 11,22 g% s.u., carotenoizii 30,08 mg%, iar proteina brută 13,34 g% s.u.
4. Piteşti 1 – selecţie din flora spontană, omologată la ICDP Piteşti-
Mărăcineni în anul 2006.
Plantele sunt viguroase, cu înflorire mijlocie (a doua jumătate a lunii
aprilie), rezistente la bolile specifice.
Fructele sunt mari spre foarte mari (0,60 g), de formă ovoidală, culoare
portocaliu-intens, pulpa portocalie, suculentă, cu gust astringent şi aromă specifică.
5. Piteşti 2 – selecţie din flora spontană, omologată la ICDP Piteşti-
Mărăcineni în anul 2006.
Plantele sunt viguroase, cu înflorire timpurie-mijlocie (începutul lunii
aprilie), rezistente la bolile specifice.
Fructele sunt mici spre mijlocii (0,30 g), oval-alungite, de culoare
portocaliu-intens, sunt mediu suculente, cu gust astringent şi aromă specifică.
242
6. Silvia – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în anul
2008. Capacitatea de producţie este mică (4,2-6,7 kg/plantă) datorată volumului
mic al coroanei, se recomandă densităţi mari de plante/ha şi recoltarea cu
detaşarea ramurilor.
Vigoarea plantelor este mică, având port semierect, formează coroane
globuloase, puternic ramificate, dense.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (0,39 g), au formă oval-turtită, epicarpul
de culoare portocalie-gălbuie acoperit cu perişori solzoşi în numar destul de mare,
cu peduncul scurt. Conţinutul în substanţă uscată 20,29%, acid ascorbic 149,98
mg%, lipide 19,28 g% s.u., carotenoizi 42,72 mg%, proteina brută 14,44 g% s.u.
7. Şerpeni (sin. Moldova) – selecţie românească omologată la ICDP Piteşti-
Mărăcineni în anul 1984. Plantele sunt semiviguroase, precoce şi productive.
Fructele sunt mari (0,50 g), oval-cilindrice, de culoare portocalie, uşor
pruinate, cu gust astringent, plăcut-aromat.
8. Tiberiu – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în
anul 2008. Capacitatea de producţie este medie de 6,6 - 10,4 kg/plantă.
Plantele au vigoare mijlocie spre mare, portul semierect, cu ramuri destul de
ramificate şi coroana globuloasă spre piramidală. Ghimpii sunt lungi de 7-8 cm, rigizi
şi destul de deşi.
Fructele sunt oval-turtite, de culoare galben-portocalie, mijlocii ca mărime
(0,49 g), cu perişori solzoşi destul de rari pe epicarp; pedunculul este scurt, mai mic
de trei milimetri. Conţinutul în substanţă uscată este de 12,74%, acid ascorbic 159,97
mg%, lipide 11,10 g% s.u., carotenoizi 32,24 mg%, iar proteina brută 14,21 g% s.u.
9. Victoria – selecţie românească omologată la SC Fructex SA Bacău în anul
2008. Capacitatea de fructificare este mare, variind între 4 şi 12,6 kg/plantă.
Plantele sunt de vigoare mijlocie spre mare, cu ramificare medie, rezultând
coroane destul de aerisite, de formă globuloasă. Ghimpii sunt lungi (4-6 cm) rigizi,
destul de deşi.
Fructele sunt foarte mari (0,70 g), de culoare portocalie, oval-alungite, cu
perişori solzoşi, cu densitate medie, repartizaţi pe toată suprafaţa epicarpului.
Pedunculul este lung (4 mm) şi fructele se desprind destul de uşor de pe ramuri.
Conţinutul în substanţă uscată este de 17,45%, acid ascorbic 44,5 mg%, lipide
14,01 g% s.u., carotenoizi 13,72 mg% ulei, iar proteina brută 13,36 % s.u.
 Alte soiuri de cătină din vechiul sortiment: autohtone: Delta 1,

Delta 2, Delta 3, Mărăcineni 1, Şerpeni 2 ş.a; străine: Hergo, Leikora, Amber
Dawn, Golden Sweet etc.
243
Fig. 22.1. Cătina, aspect planta masculă (stânga) şi planta femelă (dreapta)
Auras Diana Ovidiu
Şerpeni Piteşti 1 Piteşti 2
Silvia Victoria
244
SOIURI DE COACĂZ
CULTIVATE ÎN ŢARA CAPITOLUL 17
NOASTRĂ
Ribes nigrum L. = coacăz cu fructe negre (cassis);

Ribes rubrum L. = coacăz cu fructe roşii sau albe;
Fam. Saxifragaceae, subfam. Ribesoideae
● Fructele la coacăz sunt bace de culoare neagră, roşie sau albă, grupate
câte 3 - 19 sub formă de ciorchine. La maturitatea deplină o parte din periantul
florilor rămâne uscat şi prins în vârful bacelor. Fructele conţin 20 - 30 de seminţe,
cu tegumentul exterior mucilaginos, iar cel interior dur.
● Caracterele pomologice folosite în determinarea soiurilor:
➢ Ciorchinii: lungimea, numărul de bace, modul lax sau compact de dispunere a
bacelor, lungimea pedunculului, gradul de ramificare.
➢ Bacele: - mărimea exprimată prin diametru (mici = Ф sub 6 mm, mijlocii
= Ф între 6-12 mm, mari = Ф peste 12 mm);
- gradul de uniformitate al mărimii bacelor;
- culoarea: neagră, roşie, albă;
- seminţe: număr, mărime, culoare, duritate;
- perioada şi ritmul de maturare.
➢ Florile: - mărimea, forma, culoarea, autofertilitatea. La coacăz florile sunt
campanulate şi dispuse în inflorescenţe de tip racem.
➢ Frunzele: - forma, mărimea, pubescenţa, mirosul foxat ş.a. Frunzele sunt
mari, cu limbul vălurat, tri sau pentalobat.
➢ Tufa: - habitus, caracterele tulpinilor, capacitatea de a emite lăstari din
zona coletului ş.a.
● Sortimentul actual la coacăz este alcătuit din 20 de soiuri, dintre care 14
cu fructe negre (Deea, Record, Record 35, Abanos, Amurg, Geo, Perla neagră,
Tsema, Padina, Tenah, Tinker, Cotswold Cross, Blackdown, Ronix), 5 cu
fructe roşii (Roşu timpuriu, Abundent, Jonkheer van Tets, Red Lake,
Houghton Castle) şi 1 soi cu fructe albe (Mărgăritar).
● Perioada de maturare a fructelor, în funcţie de soi, se realizează în

intervalul iunie-iulie.
● Specificul de fructificare:
➢ coacăzul negru rodeşte pe ramuri scurte şi ramuri anuale mijlocii formate pe
tulpini de 2-5 ani.
212
➢ coacăzul roşu rodeşte pe ramuri scurte asemănătoare cu buchetele de mai, care
se formează preponderent pe tulpinile de 2-6 ani, la limita dintre 2 valuri de
creştere, unde asigură masive aglomerări de muguri roditori.
● Comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor:
➢ soiurile de coacăz cu fructe roşii şi albe sunt autofertile, dar polenizarea cu
polen străin asigură sporirea producţiei cu 25%;
➢ soiurile de coacăz cu fructe negre pot fi: autofertile: Deea, Padina, Ronix, Geo,
Amurg, Abanos, Tsema, Perla Neagră, Record, Cotswold Cross, sau parţial
autofertile: Tenah, Tinker, Negre mari, Joseni 17, Bogatîr.
● Capacitatea productivă:
➢ coacăzul cu fructe negre: 6 - 7 t/ha;
➢ coacăzul cu fructe albe: 8 - 10 t/ha;
➢ coacăzul cu fructe roşii: 12 - 15 t/ha.
● Longevitatea economică a plantaţiilor este de 12-15 ani, iar cea
potenţială de 20 ani.
 În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri, din sortimentele anterioare

de coacăz negru, cum ar fi: Joseni 17, Negre mari, Bogatîr, Mendip Cross,
Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel’s September, Baldwin ş.a., de
coacăz roşu: Laxton’s Perfection, Roşu de Versailles, Heros, Red Dutch,
Fay’s Prolific ş.a., sau coacăz alb: Albe mari, Alb de Versailles, Albe de
Olanda etc.
A. Soiuri de coacăz cu fructe negre

1. Deea – soi românesc obţinut în anul 2000 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Tsema x Kantata 50), recomandat pentru zonele colinare şi deluroase, este
rezistent la făinare (Sphaerotheca mors-uvae), rugină (Cronartium ribicola) şi
antracnoză (Pseudopeziza ribis), autofertil.
Tufa are vigoare mijlocie spre mare, este înaltă şi răsfirată.
Ciorchinii: mijlocii (5-6 cm), cu bace mari (1,1 g), sferice, negre-albăstrui,
rezistente la crăpare, gust acidulat, slab foxat.
2. Record – soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj (Rosenthal
Schwarze x Pamiati Miciurina), este zonat în centrul şi sud-vestul Transilvaniei şi
dealurile din sudul ţării. Soi productiv (5 - 6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la
îngheţurile târzii de primăvară şi făinare.
Tufa: viguroasă, semirăsfirată, rară, cu tulpini erecte.
213
Ciorchinii: lungi (6-7 cm), cu 5-11 bace, rare, mari (0,9 g), uniforme ca
mărime, sferic-turtite, foarte aspectoase, negre, lucioase, cu pulpa verzuie,
aromată, foxată, bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare.
Maturarea: uniformă, ultima decadă a lunii iunie.
3. Record 35 – soi românesc obţinut în anul 2001 la SCDP Fălticeni prin
selecţie clonală a soiului Record. Este rezistent la ger, sensibil la rugină.
Tufa: viguroasă, răsfirată, rară.
Ciorchinii: mijlocii (6 cm), cu bacele mari (0,9 g), sferic-turtite, cu
epiderma subţire şi rezistentă, de culoare neagră-albăstruie; pulpa fermă, dulce-
acidulată, cu gust bun, miros foxat redus.
4. Abanos – soi românesc obţinut în anul 1999 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Tsema x Kantata 50), este autofertil, are rezistenţă mare la rugină şi făinare,
mijlocie la antracnoză.
Tufa: semiviguroasă, sferică, răsfirată, rară.
Ciorchinii: mijlocii spre mari, cu bacele mari (1,1 g), rotund-aplatizate, de
culoare neagră-albăstruie, lucioase, rezistente la crăpare; pulpa verde-deschis,
suculentă, aromată, cu gust dulce-acidulat, foxat.
5. Amurg – soi românesc obţinut în anul 1999 la SCDP Cluj (Brodtorp x
Cotswold Cross), foarte productiv (9-10 t/ha), rezistent la ger, autofertil.
Tufa: viguroasă, sferic-turtită, răsfirată.
Ciorchinii: mijlocii, cu 5-11 bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui,
rezistente la crăpare; pulpa fermă, dulce-acidulată, cu gust bun şi miros foxat redus.
6. Geo – soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

(Tsema x Kantata 50), autofertil, are rezistenţă medie la boli.
Tufa: vigoare mijlocie, răsfirată, formează tulpini şi ramificaţii secundare ce
pornesc din mijlocul tufei sau din apropierea solului.
Ciorchinii: lungi, cu bace mari (0,9 g), sferice, negre-albăstrui, lucioase, mediu
rezistente la crăpare; pulpa verde-deschis, suculentă, consistentă, dulce-acidulată.
7. Perla Neagră – soi românesc obţinut în anul 1999 la SCDP Cluj
(Brodtorp x Cotswold Cross), foarte productiv (9-10 t/ha), rezistă bine la
îngheţurile din iarnă, este autofertil.
Tufa: viguroasă, sferic-turtită, semirăsfirată.
Ciorchinii: mijlocii, cu 5-11 bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui, cu
pieliţa subţire, rezistentă la crăpare; pulpa fermă, dulce-acidulată, cu gust bun, miros
foxat redus, de calitate foarte bună.
214
8. Tsema – soi originar din Olanda, recomandat pentru zona dealurilor
Subcarpaţilor Meridionali, estul şi centrul Transilvaniei. Înfloreşte semitimpuriu,
este productiv şi destul de rezistent la ger, sensibil la antracnoză şi rugină.
Tufa: vigoare mijlocie, sferic-turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a
tulpinilor sub greutatea rodului.
Ciorchinii: mijlocii (5,5 g), relativ lacşi, cu bace de mărimea mijlocie (0,8 g),
sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune calităţi gustative, soi cu utilizări multiple.
Maturarea: uniformă, la începutul lunii iulie.
9. Padina – soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(hibridare complexă), recomandat pentru zonele colinare şi deluroase, are înflorire
mijlocie, este autofertil, este productiv şi rezistent la boli.
Tufa: vigoare mijlocie, cu port semierect, formează tulpini şi ramificaţii
secundare ce pornesc din mijlocul tufei.
Ciorchinii: mici-mijlocii, bacele mari (1,1 g), au tendinţă de scuturare, sunt
sferic-alungite, de culoare negru-intens, lucioase; pulpa verde-intens, suculentă,
cu gust puternic foxat.
Maturarea: primele decade ale lunii iulie.
10. Tenah – soi olandez, recomandat pentru zona dealurilor Subcarpaţilor

Meridionali. Înfloreşte semitimpuriu, după Tsema, este productiv (4,2 kg/tufă),
rezistent la primăverile reci, este puternic atacat de rugină.
Tufa: semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile având tendinţă de
aplecare sub greutatea rodului.
Ciorchinii: lungi (7 cm), lacşi, uşor detaşabili manual de pe ramuri, având
pedunculul lung; bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucioase, plăcute la gust.
Maturarea: uniformă, mijlocul lunii iulie.
11. Tinker – soi de origine engleză, foarte răspândit în ţara noastră. Înfloreşte
semitârziu, este foarte productiv, dar în anii cu primăveri nefavorabile leagă puţine fructe.
Tufa: semiviguroasă, sferic-alungită, cu tulpini semierecte.
Ciorchinii: lungi (7 cm), ramificaţi, cu bace neuniforme ca mărime, destul de rare
pe rahis, de calitate mediocră datorită acidităţii ridicate şi a gustului puternic foxat.
Maturarea: neuniformă, mijlocul lunii iulie.
12. Cotswold Cross – soi de origine engleză, recomandat pentru zonele
bogate în precipitaţii. Soi productiv (6-10 t/ha), rezitent la ger, sensibil la secetă.
Tufa: semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte.
Ciorchinii: scurţi, grupaţi câte 2 - 3 la un loc, cu bace mari, sferice, uşor turtite,
lucioase, dulci-acrişoare, gust slab foxat, utilizate pentru masă şi industrializare.
Maturarea: neuniformă, decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
13. Blackdown – soi de origine engleză, zonat în nordul Moldovei şi
dealurile Subcarpaţilor Meridionali. Înfloreşte semitimpuriu, este rezistent la ger
şi secetă, foarte rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză.
Tufa: vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini semierecte.
215
Ciorchinii: mijlocii ca lungime (6,5 cm), cu bace mari (0,9 g), sferic-alungite,
cu pieliţa foarte fermă, neagră-maronie, strălucitoare.
Maturarea: uniformă, mijlocul lunii iulie.
14. Ronix – soi românesc obţinut în 2000 la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tsema x
Kantata 50), recomandat pentru zonele colinare şi deluroase, are înflorire semitimpurie,
este autofertil, foarte productiv, rezistent la făinare şi rugină, sensibil la antracnoză.
Tufa: vigoare mijlocie spre mare, cu port răsfirat, capacitate de lăstărire mijlocie.
Ciorchinii: lungi (6-7 cm), cu bace mijlocii (0,8 g), sferice, negre-maronii,
lucioase, rezistente la crăpare; pulpa verde-deschis, suculentă, cu gust intens foxat.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
B. Soiuri de coacăz cu fructe roşii

15. Roşu timpuriu - soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj (Heros
x Roşu de Versailles), recomandat pentru zona dealurilor din sudul ţării. Înfloreşte
timpuriu, este foarte productiv şi constant (12-15 t/ha), rezistent la ger, făinare, rugină
şi mediu rezistent la antracnoză.
Tufa: viguroasă, alungit-globuloasă, cu tulpini erecte.
Ciorchinii: variabili ca lungime (5-12 cm), cu bacele de mărime mijlocie (0,7 g),
sferic-turtite, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, cu
întrebuinţări multiple: consum în stare proaspătă, suc, gem, compot, peltea, sirop.
Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
16. Abundent - soi românesc obţinut în anul 1979 la SCDP Cluj prin
hibridare multiplă: Roşu timpuriu x (Roşu de Versailles x Fay's), zonat în centrul
ţării şi sud-estul Transilvaniei. Este un soi cu înflorire timpurie, are potenţial mare
de rodire (14-15 t/ha) şi tendinţă de supraproducţie, este rezistent la ger şi boli.
Tufa: semiviguroasă, sferic-turtită, cu tulpini erecte.
Ciorchinii: lungi (7 cm), foarte înghesuiţi pe ramurile de rod, cu bace mijlocii ca
mărime, pieliţa roşie, subţire, lucioasă, transparentă; pulpa suculentă, pretabilă la
prelucrare sub formă de suc (randament 70 %) şi consum în stare proaspătă.
17. Jonkheer van Tets – soi originar din Olanda, este recomandat pentru zona
Subcarpatică Meridională, sudul şi estul Transilvaniei, cât şi în estul Moldovei. Are
înflorire timpurie, este foarte productiv (4-9 kg/tufă), rezistent la ger, rugină şi făinare,
având procent mare de fertilitate (60 %).
Tufa: vigoare mijlocie, cu tulpini erecte, lungi şi relativ subţiri.
Ciorchinii: lungi (5-9 cm), uşor de recoltat manual, deoarece au pedunculul
lung, cu bacele de mărime mijlocie, de culoare roşu-aprins, cu pulpa zemoasă,
aromată, plăcut acidulată, bună pentru consum în stare proaspătă şi prelucrare.
18. Red Lake – soi originar din USA, recomandat la noi pentru zona
dealurilor înalte şi zona Subcarpatică. Soi cu înflorire timpurie (odată cu Roşu
timpuriu), foarte productiv (12-15 t/ha), rezistent la secetă, făinare şi rugină,
mediu rezistent la antracnoză.
216
Tufa: viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinile semierecte.
Ciorchinii: lungi (6,6 cm), cu 10-20 bace submijlocii (0,6 g), sferic-turtite,
lucioase, roşii-deschis, pulpa plăcut acidulată, folosită în special pentru consum în
stare proaspătă şi sucuri.
19. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6

kg/tufă), se cultivă din anul 1800.
Soi viguros, formează tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează târziu,
este rezistent la ger şi boli.
Ciorchinii sunt mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime mijlocie, uşor
piriforme, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, acidulată şi puţine seminţe.
Maturarea: ultima decadă al lunii iulie.
C. Soiuri de coacăz cu fructe albe

20. Mărgăritar - soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj prin
hibridarea soiurilor Heros x Red Dutch. Este recomandat pentru toate zonele
favorabile culturii, fiind productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger şi boli, dar pe
solurile alcaline suferă de cloroză.
Tufa: vigoare mare, erectă sau semierectă, uşor turtită, deasă, slab răsfiartă.
Ciorchinii: mijlocii ca lungime (5-12 cm), compacţi, cu bace de mărime
mijlocie, cu pieliţa galben-pai, subţire, transparentă, pulpa suculentă, se valorifică
prin consum în stare prospătă sau se prelucrează sub formă de suc, compot, gem ş.a.
Maturarea: începutul lunii iulie.
Tabelul 17.1.
Polenizatorii soiurilor de coacăz cu fructe negre
Soiul de bază Soiuri polenizatoare

Blackdown Tsema, Cotswold Cross, Bogatîr, Tinker
Bogatîr Tenah, Blackdown;
Cotswold Cross Bogatîr, Tinker;
Joseni 17 Record, Tenah;
Negre mari Cotswold Cross
Record Bogatîr, Tinker, Tenah, Blackdown
Tenah Bogatîr, Cotswold Cross
Tinker Record,Cotswold Cross
Tsema Tinker, Blackdown
217
Record Record 35
Tinker Tsema
Abanos
218
Geo Padina
Ronix Perla Neagră
219
Deea Amurg
Cotswold Cross Blackdown
Joseni Bogatîr
220
Jonkheer van Tets Red Lake
Abundent Roşu Timpuriu
Mărgăritar
221
CULTURA AFINULUI
Vaccinum corymbosum L. Fam. Ericaceae
21.1. Importanţă, origine, arie de răspâdire
21.1.1. Importanţa
Afinul prezintă importanţă în primul rând datorită fructelor sale, care sunt deosebit de valoroase atât
pentru consumul în stare proaspătă cât şi industrializate sub formă de suc, sirop, gem, dulceaţă, jeleu, afinată
etc.
Fructele se remarcă printr-un conţinut ridicat în elemente biochimice: 14-18% s.u., 7-13% zahăr, 0,8-
1,2% proteine, 0,8-1,15% acizi, 12-20 mg vitamina C/100g, vitaminele A, PP, B1, B2, E, precum şi săruri
minerale de K, Ca, P, S, Mg, Cl, Mn, Fe etc.
Tototdată fructele, dar şi alte părţi ale plantei au o deosebită importanţă farmaceutică. Frunzele şi lăstarii
conţin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizii (chininic, miristic, palmitic), alcooli (cerilic şi
miricilic) etc. De aceea, aceste părţi al plantei dar mai ales fructele sunt utilizate în tratarea unor afecţiuni
gastrointestinale, ale aparatului urinar, în diabet, oftalmologie etc. Afinul poate valorifica superior şi solurile
acide (pH=4,5-5,5), improprii altor specii.
21.1.2. Originea şi aria de răspândire
Majoritatea speciilor îşi au originea în Asia de Sud-Est. şi America de Nord unde în prezent este cultivat
pe o suprafaţă de peste 10.000 ha.
În prezent afinul are o largă răspândire pe toate continentele. În Europa suprafeţe apreciabile se întâlnesc
în Olanda şi Germania urmate de Austria, Danemarca, Anglia, Scoţia, Elveţia, Polonia şi România.
În România se cultivă peste 100 ha, în special în zonele premontane şi montane. Se obţin peste 300 t
fructe în cea mai mare parte din flora spontană mult răspândită în zonele înalte.
21.2. Particularităţi biologice şi ecologice
21.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor
Din numeroasele specii ale genului Vaccinum doar două au o importanţă deosebită în ameliorarea
soiurilor de afin cu tufa înaltă: V. australe Small şi V. corymbosum L.,specii ce cresc spontan în America de
Nord.
Vaccinum corybosum L. sin V. albiflorum, sin V. vicinium etc. - (afinul gigant), este o specie tetraploidă,
creşte în partea de nord-est a Statelor Unite ale Americii şi în sud-estul Canadei. Cere umiditate moderată dar
constantă în tot timpul anului, este foarte rezistent la ger. Tufele sunt viguroase şi ating înălţimi de 4-4,5 m.
Fructele sunt mari (7-10 mm Ø), de culoare albastră strălucitoare până la neagră.
Vaccinum australe Small - tetraploid, are aceeiaşi arie de răspândire ca şi precedenta şi aceleaşi cerinţe
faţă de climă şi sol. Fructele sunt mai mari (peste 10 mm Ø), de culoare albastră şi de calitate foarte bună.
Vaccinum lamarkii Camp. - (afinul pitic), tetraploid, creşte în nord-vestul Americii de Nord, are talie
mică (0,4-0,5 m). Fructele sunt mijlocii (5-7 mm Ø), de culoare albastră intens, gust foarte dulce, cu o mare
capacitate de conservare.
Vaccinum myrtilus L. - (afinul negru), diploid, este răspândit în Europa, America de Nord, Asia Mică. În
România se întâlneşte pe suprafeţe mari în pădurile din zonele colinare şi înalte. Tufele sunt pitice (0,15-0,50
m), cu mare capacitate de drajonare. Fructele sunt negre, mici, acoperite cu pruină, cu maturare eşalonată (iulie-
august).
Vaccinum uliginosum L. - (afinul vânăt), diploid, răspândit în aceleaşi zone cu V. myrtilus. Se deosebeşte
de acesta prin faptul că nu are ramurile muchiate. Fructele sunt mici, negre, cu pruină, fără gust şi aromă, sucul
este incolor.
Vaccinum vitis-idaea L. - (afinul roşu), creşte în Europa, Siberia, Japonia, pe soluri acide la atitudini mari
(1000-3000 m).
1
21.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea afinului
Deşi pe plan mondial s-a lucrat mult la ameliorarea acestei specii (SUA, Germania, Polonia), în România
cercetările sunt puţine şi încă incomplet verificate.
Principalele obiective se referă la:
- adaptabilitatea la soluri mai puţin acide (pH 6-6,2);
- creşterea productivităţii;
- creşterea calităţii fructelor, îndeosebi mărimea, conţinutul în zahăr şi alte elemente, aspectul etc.;
- crearea de soiuri mai timpurii sau mai tardive care să valorifice condiţiile din diferite zone; epocă de
maturare mai scurtă pentru zonele înalte şi mai lungă pentru celelalte;
- rezistenţă sporită la genurile din timpul iernii.
Ca metode de ameliorare precizăm hibridarea intra şi interspecifică. Încrucişarea dintre soiurile apropiate
genetic şi ca zonă geografică reuşeşte mai uşor comparativ cu cele îndepărtate geografic. La afin unele caractere
(vigoare, precocitate, mărime şi culoarea fructului) sunt dominante.
Unele specii (V. angustifolium), pe lângă unele însuşiri valoroase pot transmite şi unele însuşiri negative
(fruct mic, culoare prea închisă, vigoare mică a plantei).
21.2.3. Sortimentul de soiuri
Principalele soiuri de afin cultivate în România sunt prezentate în tabelul 21.1.
Tabelul 21.1
Soiuri de afin
Denumire şi Perioada de Caracterizarea Caracterizarea
origine maturare plantelor fructelor
1. Blueray viguroase, tufă erectă, mari, sferice, albastre închis,
VI/3 productive ciorchini mici, denşi
SUA
2. Coville viguroase, tufă răsfirată, foarte mari, sferice, negre
VII/2-3 foarte productive puternic brumate, ciorchini lacşi
SUA
3. Herma-1 viguroase, tufă erectă, mari, sferice, albastre de
VI/3 productive calitate foarte bună
Germania
foarte mari, sferice, albastre
4. Ivanhoe viguroase, tufă erectă,
VI/3 productive
deschis, ciorchini mijlocii şi
SUA răsfiraţi
foarte mari, sferice, uşor
5. Pembertan semiviguroase, tufă erectă,
VI/3-VII/1 foarte productive
tuitite, albastre deschis, fin
SUA aromate
6. Waymontt semiviguroase, tufă erectă, mijlocii, sferice, albastre,
VI/2 foarte productive plăcute la gust
SUA
tufa semiviguroasă,
medii (1,6-2 g), albastre
rezistentă la ger, boli, cere
7. Azur VII/2-3 R. pH = 5,8 - 6,1, foarte
închis cu multă pruină,
capacitate de păstrare mare
productiv 1,1 kg/tufă
tufa semiviguroasă, rezistentă medii (1,4-2 g), globulos
la ger, boli, cere pH = 5,8 - aplatizat, albastru închis cu
8. Safir VII/2-3 R. 6,1, foarte productiv 1,2 multă pruină, ciorchine
kg/tufă compact, mare şi foarte mare
Deşi la noi în ţară, datorită condiţiilor ecologice şi a suprafeţelor restrânse, numărul de soiuri este mic, pe
plan mondial esxistă un sortiment de afin destul de bogat ce cuprinde pe lângă soiurile prezentate şi altele cum
ar fi: Berkeley, Bluecrop, Blauweiss, Record, Bluetta, Burlingron, Collins, Darrow, Dixi, Earliblue, Goldtraube,
Morow, Rubel, Stanley, Herma 2 etc.
21.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare
Afinul cultivat creşte sub formă de tufă cu înălţimi diferite în funcţie de soi, de la 0,5-2 m sau de la 1-4 m.
Unele soiuri au tufele cu portul erect (Pemberton, Lvauhae, Blueray) altele au tufele uşor răsfirate (Berkeley,
Coville), iar altele au tufa foarte răsfirată (Goldtraube).
2
Sistemul radicular - este alcătuit din formaţiuni fine cu diametrul cuprins între 0,5-1,5 mm, cu grad de
penetrare redus, (30-40 cm), iar pe orizontală rar depăşeşte raza de 1 m. Rădăcinile au puţini perişori absorbanţi
de aceea capacitatea de absorbţie este foarte mică.
Partea epigee - este formată din numeroase tulpini ce alcătuiesc o tufă cu înălţimea de 1-3 m, cu port
variabil de la un grup de soiuri la altul.
Ramurile multianuale au lemnul tare iar cele anuale fragil. Culoarea ramurilor este o caracteristică de soi
şi poate varia de la verde la roşu maroniu.
Tulpinile sunt de vârste diferite şi au pe ele muguri activi (ramuri anuale) sau muguri dorminzi (ramuri
multianuale).
Mugurii - floriferi se formează pe lăstarii anuali, în treimea superioară şi au forma rotund-ovală.
Inflorescenţa este un racem şi cuprinde 5-15 flori pedunculate hermafrodite, situate pe un ax comun.
Afinul înfloreşte târziu la 10-15 zile după măr. Înflorirea are loc eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf şi
durează 12-15 zile. Soiurile de afin sunt autofertile. Polenizarea este entomofilă.
Fructele sunt bace, sferic-turtite cu greutatea de 1-2,5g, de culoare neagră-albăstruie, albastru-strălucitor
şi acoperite de regulă cu pruină. Maturarea fructelor are loc la 60-75 de zile de la înflorit. Acestea se menţin pe
tulpini 8-12 zile, după care cad.
Ciclul anual - Perioada de repaus profund este scurtă şi se sfârşeşte la mijlocul lunii ianuarie, după ce s-a
realizat necesarul de frig de cca 800 ore.
Perioada de vegetaţie începe cu umflarea mugurilor de rod, apoi a celor vegetativi şi sfârşeşte cu căderea
frunzelor. În medie această perioadă durează între 190-240 zile, fiind influenţată de condiţiile ecologice şi de
soi.
Potenţialul productiv. O tufă de 6-8 ani produce cca 3-5 kg fructe, ceea ce corespunde cu 3-4,5 t/ha, iar
durata unei plantaţii de 20-25 de ani.
Fig. 21.1. - Lăstar de afin cu fructe şi frunze
21.2.5. Cerinţele afinului faţă de factorii ecologici
Afinul cu tufă înaltă (cultivat) cu pretenţii mai deosebite faţă de anumiţi factori ecologici şi în special faţă
de sol.
Lumina Faţă de acest factor, afinul are cerinţe mici, suportând chiar condiţii de semiumbră. Totuşi în
condiţiile de luminozitate normală rezultatele culturii sunt superioare. Perioadele critice pentru lumină sunt în
fenofaza înfloririi şi a legării fructelor. Pretenţiile sunt mult mai reduse în celelalte fenofaze.
Temperatura nu reprezintă un factor limitativ al acestei culturi, cel puţin pentru ţara noastră. Reuşeşte
bine în zone unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 7,8 şi 8,5ºC, iar cea din perioada de vegetaţie
între 15 şi 17ºC. Lemnul bine maturat rezistă până la (-25ºC). Rezistenţa scade mult dacă plantele au intrat
nepregătite în iarnă. Pragul biologic este de 5ºC. În condiţii premontane (800 m), afinul are nevoie în medie de
2730ºC de la umflarea mugurilor şi până la căderea frunzelor.
Umiditatea Afinul este o specie deosebit de pretenţioasă faţă de apă, datorită în primul rând sistemului
radicular, superficial. Rezultate bune se obţin în zone cu peste 700 mm precipitaţii, din care 1/3 până la 2/3 să
cadă în perioada aprilie-august.
3
Solul este un factor limitativ în reuşita culturii şi în special pH-ul acestuia (4,8-5,5). Speciile parentale
necesită un pH mult mai acid (4,3-4,8). Soiurile nou create, ameliorate suportă un sol cu un pH cu o aciditate
ceva mai ridicată (5,8-6,1). Sunt recomandate solurile brune tipice, acide, cu textură mijlocie, cu drenaj bun,
fără fenomene de gleizare pe adâncimea 40-50 cm. Rezultate bune s-au obţinut şi pe solurile brune podzolice,
turboase din zonele înalte etc. Conţinutul în humus trebuie să fie ridicat, de minimum 3,5-4%.
21.3. Particularităţi tehnologice
21.3.1. Specificul producerii materialului săditor
Afinul se înmulţeşte prin butăşire în uscat şi în verde, prin marcotaj, despărţirea tufei, altoire şi prin
seminţe. În practică se utilizează metoda de înmulţire prin butaşi în uscat şi în verde. Butaşii se recoltează din
plantaţii mamă elită. Se recoltează toamna şi se păstrează până primăvara când se fasonează (8-12 cm), se
parafinează (50-60ºC) şi se plantează (10-15 aprilie), în sere sau solarii cu umiditate ridicată (95-98%), pe un
substrat acid (turbă + nisip cuarţos sau perlit în proporţie de 2:1 sau 1:1), cu pH 4,3-4,8. După înrădăcinare se
pot planta în câmp, în anul următor.
Butaşii în verde se obţin de la creşterile laterale, şi trebuie să aibă 8-12 cm. Butăşirea se face în sere sau
solarii cu umiditatea relativă = 90-95%. Plantele înrădăcinate se transplantează în câmpul de fortificare pe un
substrat de turbă 50%, pământ de ţelină 25% şi nisip 25%. În toamna anului II materialul este bun de plantat la
locul definitiv. Celelalte metode de înmulţire se folosesc în general în programele de cercetare sau de către
amatori.
21.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor de afin se va realiza pe terenurile cele mai fertile, cu reacţie acidă situate la baza
versanţilor.
Terenul se pregăteşte în general ca şi pentru ceilalţi arbuşti, în plus se face o corecţie a pH-ului prin
administrarea a 2-4 t/ha sulf praf.
Distanţele de plantare folosite sunt: 3x1 m sau în benzi de 3x1x1 m. În grădinile individuale distanţele
de plantare sunt 1,5-2 m între rânduri şi 1 m pe rând.
Plantarea se face în gropi de 40x40x40 cm în teren desfundat şi 50x50x50 cm în sol nedesfundat.
Plantarea de toamnă se recomandă în zonele cu precipitaţii mai puţine. Primăvara, plantatul se va executa
cât mai devreme posibil în teren dezgheţat.
Pentru reuşita unei culturi de afin, încă de la plantare trebuie să se ţină cont de câteva particularităţi:
- la plantare se vor folosi numai plante înrădăcinate de doi ani;
- protejarea sistemului radicular foarte fragil;
- plantarea obligatorie cu bolul de pământ din pepinieră;
- folosirea turbei acide (10-15 kg/groapă) la plantare.
Adâncimea de plantare este cu 4-5 cm mai mare decât în pepinieră.
După plantare, plantele se udă cu 10-15 litri apă, se muşuruiesc, se scurtează la 3-4 muguri şi se elimină
toţi mugurii de rod.
Sisteme de conducere - Afinul cu tufă înaltă, datorită particularităţilor biologice oferă posibilităţi minime
de conducere. Astfel, cele mai recomandate forme sunt tufa şi gardul aplatizat, care necesită intervenţii minime
atât pentru formare cât şi pentru întreţinere.
În cea de a doua variantă se vor mări distanţele de plantare pe rând la 1,2-1,5 m.
Tăierile de formare şi fructificare
În primul an se vor reţine 3-4 tulpini crescute în zona coletului, care în anul al doilea se vor scurta cu 1/3
sau 1/2 din lungimea lor, îndepărtându-se obligatoriu şi formaţiunile de rod.
În următorii 3-4 ani se mai lasă 4-8 tulpini care pentru a se fortifica se vor scurta şi acestea la 1/3 sau 1/2.
După anul 5 tufele vor avea 12-16 tulpini de vârste diferite.
Tăierile de fructificare au ca obiectiv întinerirea tufelor, rărirea acestora, îndepărtarea ramurilor bolnave,
rupte, cu poziţii incorecte etc. Totodată se urmăreşte stabilirea unui echilibru între creşterile vegetative şi
fructificare, cunoscut fiind faptul, că afinul are tendinţă de supraîncărcare cu fructe, cu efect negativ asupra
calităţii producţiei şi a plantei, în general.
4
O importanţă deosebită pentru cultura afinului o au şi tăierile de întinerire care se bazează pe marea
capacitate de regenerare a afinului din muguri dorminzi, existenţi pe toată lungimea tulpinilor. Aceste tăieri
severe se execută primăvara devreme.
Întreţinerea solului în plantaţiile de afin
Afinul nu suportă sub nici o formă înţelenirea şi concurenţa buruienilor. De aceea, pe rândul de plante
solul se menţine ca ogor lucrat. În plantaţiile ce au depăşit 5 ani se poate face şi erbicidarea, dar cu precauţie.
În primii ani după plantare intervalele pot fi cultivate cu plante agroalimentare.
În zonele bogate în precipitaţii şi pe terenurile în pantă, rezultate bune se obţin, prin înierbarea
intervalelor, cosirea repetată şi mulcirea acestora. Mulcirea suplimentară cu rumeguş, turbă, deşeuri vegetale
este una din cele mai uzitate măsuri având rezultate pozitive. Alegerea mulciului se va face în funcţie de reacţia
solului şi posibilităţile de aprovizionare cu materialele necesare.
Fertilizarea se face atât cu îngrăşăminte organice (20-25 t/ha gunoi de grajd odată la 2-3 ani)cât şi
minerale (200-300 kg superfosfat şi 100-150 kg sare potasică). Îngrăşămintele cu azot (250-300 kg/ha) se
adiministrează în două reprize, jumătate primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, iar cealaltă jumătate după
înflorit.
Irigarea - Având în vedere faptul că această specie creşte în exclusivitate în zone bogate în precipitaţii
(cu peste 700 mm anual), irigarea devine un element tehnologic secundar. Se va interveni cu udare numai în
perioadele cu deficit de precipitaţii şi în fenofaze critice (primăvara după ierni lipsite de zăpadă sau vara). Se va
uda repetat cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
În general, afinul, este puţin atacat de boli şi dăunători.
Dintre bolile întâlnite sporadic la afin, cele mai periculoase sunt: cancerul tulpinii (Botryosphaeria
corticis) şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), iar dintre dăunători gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus)
şi molia verde (Archips padanus).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor, se va face la avertizare, prin tratamente cu pesticide atât în perioada
de vegetaţie cât şi în perioada de repaus. Un rol deosebit în combaterea bolilor şi dăunătorilor îl au măsurile de
igienă culturală şi respectarea tehnologiei de cultură.
Maturarea şi recoltarea fructelor
Maturarea fructelor are loc eşalonat începând cu a doua jumătate a lunii iulie şi continuând funcţie de soi
circa 4-7 săptămâni.
Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele ajung la culoarea specifică soiului, pieliţa
devine elastică etc.
Pentru a uniformiza maturarea în cadrul unei tufe sau chiar a unui ciorchine se pot face tratamente cu
substanţe biostimulatoare (Ethrel-4000ppm aplicat cu 10-12 zile înainte de recoltat).
Recoltarea afinelor se face eşalonat, în 3-4 reprize, la interval de 5-6 zile.
Pentru consum în stare proaspătă, recoltarea se face numai manual în ambalaje de 0,5-1 kg până la 3-4 kg.
Pentru industrializare se poate face recoltatul mecanizat sau semimecanizat.
5
CULTURA CĂTINEI ALBE
Hippophaë rhamnoides L. Fam. Eleagnaceae
1. Importanţă, origine şi arie de răspândire
1.1. Importanţă
Cătina albă este un arbust recent introdus în cultură la noi în ţară, fiind unul dintre cele mai valoroase
specii de arbuşti fructiferi.
Valoarea deosebită a acestei specii reiese din multiplele sale întrebuinţări în alimentaţie, farmacologice,
zootehnie, în silvicultură, ca planta antierozională şi ornamentală. Fructele de cătină conţin numeroase substanţe
bioactive, valoroase cu rol important în prevenirea şi tratarea a numeroase boli (hipertensiune, avitaminoze,
boala de iradiere etc.).
Compoziţia fructelor este foarte complexă şi completă: substanţă uscată: 15-20%, zahăr total 6-8%, acizi
organici: 1,5-4,5%, pectide: 0,14-0,50%, proteine: 1,2, substanţe grase: 8-12%, betacaroten 3,5-10%, calciu
211,8 mg %, fosfor 198,4 mg %, magneziu 186,1%, fier 13,84 mg %, vitamina C 130-800 mg %, vitamina F 8
mg %, vitamina E 16 mg %. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul.
Din fructele cătinei albe se prepară suc, sirop, vin, gem (asociate cu cireşe, mere şi prune), diferite
produse farmaceutice (pastile polivitaminate, ulei, hidrolizate de ulei ş.a.) şi furaje pentru animale şi păsări.
1.2. Originea şi aria de răspândire
Cătina albă originară din Asia Centrală. În prezent creşte spontan în Europa, Caucaz, Asia şi Japonia.
Primele plantaţii au fost înfiinţate în Rusia, apoi în Germania, Polonia şi Ungaria.

În ţara noastră primele plantaţii de cătină au avut scop dublu de fixare a solului erodat, degradat sau a
nisipurilor dar şi pentru fructele sale valoroase. O acţiune susţinută în promovarea acestei specii a avut-o
U.Ş.A.M.V. Iaşi prin prof. dr. Victor Cireaşă, care a reuşit chiar să înfiinţeze primele plantaţii.
În prezent, suprafeţele cultivate în România sunt sub 100 ha iar producţia de cca 1000-1500 t se
realizează în cea mai mare parte din flora spontană. Nu există date statistice oficiale privind suprafeţele sau
producţia acestei specii pe plan mondial şi în România.
Cătina albă se întâlneşte în stare spontană în zona subcarpatică din Moldova şi Muntenia, începând din
bazinul superior al Siretului până la râul Olt. În subcarpaţii Moldovei, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor
Bistriţa, Tazlău, Trotuş, Putna şi Milcov. În zona subcarpatică a judeţului Buzău, cătina albă are o frecvenţă mai
mare decât în alte părţi din ţara noastră. De asemenea, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor Teleajen şi
Dâmboviţa.
2. Particularităţi biologice şi ecologice
2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor
Genul Hippophaë cuprinde o singură specie cu trei subspecii:

Hippophaë rhamnoides L. ssp. eur rhamnoides L. - are multe varietăţi şi este răspândită în Europa şi Asia
Centrală.
Hippophaë rhamnoides ssp. thibetana Schletht - creşte în Tibet la mare altitudine (2000-4000 m
altitudine), este rezistentă la ger şi secetă, are talie pitică.
Hippophaë rhamnoides ssp. salicifolia Don - creşte în Himalaia într-un climat cald şi suficient de umed.
Botanistul român Ţopa, în 1960, a identificat şi subspecia Carpatica. Alţi autori (Hegi); grupează fiecare
subspecie în câte două varietăţi.
Hippophaë rhamnoides var. minor Serv cu fructe mici şi Hippophaë rhamnoides var. major Serv cu
fructe mari.
2.2. Obiective principale şi metode de ameliorare

Fiind o specie recent introdusă în cultură, ameliorarea acesteia pune încă multe semne de întrebare. Cele
mai importante obiective se referă la:
- reducerea spinozităţii sau chiar eliminarea spinilor;
- desprinderea uşoară a fructelor de pe ramuri, în vederea recoltării macanizate;
- creşterea productivităţii;
- creşterea calităţii fructelor (peste 0,5, peducul mai lung de 3-4 mm, conţinut ridicat în vitamina C, peste
400 mg %, ulei peste 12 %;
- obţinerea de plante cu trunchi sau semitrunchi şi cu o coroană cât mai regulată;
- drajonare cât mai redusă.
Ca metode, până în prezent sunt folosite cele clasice (hibridările) însă materialul iniţial este puţin şi slab
cercetat.
2.3. Sortimentul de soiuri şi biotipuri
Tabelul 2.1.
Soiuri şi selecţii de Cătină albă
Denumirea Caracterizarea plantelor Caracterizarea fructelor
mari (0,5 g), oval cilindrice,
viguroase, precoce, foarte
1. Moldova productive
portocalii-deschis cu pedunculul
lung
viguroase, productive (4-6 mari (0,5 g), rotunde, portocalii,
2. Delta - 1 kg/pl.), spini rari, lungi pedunculul lung (3-4 mm)
semiviguroase, spini mari mijlocii (0,3 g), oval-alungite,
3. Delta - 2 neagresive, foarte productive portocalii
mijlocii (0,3 g), rotunde,
4. Delta - 3 viguroase, tufă rară, fără spini
portocalii
semiviguroase, foarte mijlocii (0,3 g), rotunde, galbene-
5. Mărăcineni-1 productive (22 t/ha) intens
semiviguroase, precoce mijlocii (0,3 g), oval-cilindrice,
6. Şerpeni-2 productive portocalii
2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare

Cătina este un arbust sau arbustoid unisexuat dioic, înalt de 1,5-3,5 m, care formează o tufă deasă; cu
multe ramuri prevăzute cu ghimpi puternici.
Sistemul radicular al cătinei albe este bine ramificat, fibros şi emite drajoni în număr foarte mare, de
aceea fixează solul superficial, unele rădăcini trasante pot avea până la 20 m lungime. Sunt situaţii în care
rădăcinile se dezvoltă şi pe verticală pătrunzând în sol 2-3 m. Cătina albă este de altfel o plantă, amelioratoare
de sol, pe care-l îmbogăţeşte în azot prin nodozităţile numeroase de pe rădăcini.
Capacitatea exagerată de drajonare şi de formare a spinilor, constituie principalele defecte ale acestei
specii.
Partea epigee - este formată din numeroase ramuri, care au mulţi ţepi. De asemenea, toate creşterile
anuale se termină cu ghimpi.
Fig. 2.1 - Hippophaë rhamnoides - ramură cu fructe
Mugurii florali sunt micşti din care se va naşte o inflorescenţă şi un lăstar după înflorit. Diferenţierea
acestor muguri are loc în treimea medie şi inferioară a ramurei.
Muguri masculi la catina alba Muguri femeli la catina alba
Frunzele sunt mici şi înguste, dispuse altern, argintii pe faţa inferioară. Au valoare furajeră ridicată conţin
până la 350 mg % vitamina C.
Cătina albă este o specie unisexuat-dioică (are plante cu flori femele şi plante cu flori mascule). Plantele
mascule sunt mai viguroase decât cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase şi de culoare mai închisă,
precum şi muguri mai mari. Florile mascule sunt grupate în conuri scurte (5-6 mm), de culoare brună, care se
află pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate câte 10-12 într-un racem foarte scurt, bracteat.
Înfloritul catinei albe

Fructele sunt bace false, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. Fiind în număr foarte mare, foarte
scurt pedunculate şi aşezate unul lângă altul, fructele îmbracă ramurile ca un manşon. Ele au formă de butoiaş,
ovoidă sau globuloasă, culoarea galbenă-aurie, galbenă-portocalie sau portocalie-roşcată. Fructul propriu-zis
este o achenă ovoidă ce se află în interiorul bacei false. Înainte de maturare, fructele de cătină albă sunt
pronunţat acide şi astringente. La completa maturitate, ele pierd mult din aciditate şi au o aromă particulară, mai
puternică atunci când recoltatul se face după îngheţ. Sămânţa, care în realitate este adevăratul fruct, se găseşte
închisă în interiorul pulpei câte una, mai rar două. Este mică, tare, avoid-alungită, îşi păstrează capacitatea de
germinare timp de 2 ani.
Ciclul anual. Cătina albă înfloreşte târziu în aprilie-mai, înaintea înfrunzitului. Polenizarea este atât
anemofilă cât şi entomofilă. Având nectar foarte puţin, florile de cătină albă nu atrag albinele. Momentul optim
de recoltare a fructelor este toamna după căderea primelor brume. Dacă recoltarea se face cu întârziere, fructele
se depreciază, unele dintre acestea crapă şi pierd din suc. Fructele se pot menţine pe ramuri până în primăvară.
Vârsta intrării pe rod. Cătina albă formează primele fructe în anul II de la plantare şi începe să rodească
constant începând din anul al treilea.
Potenţialul productiv. După vârsta de 7-8 ani, o plantă de cătină bine dezvoltată produce 7-14 kg fructe.
Durata plantaţiilor este considerată relativ scurtă. Plantele femele trăiesc 15-20 de ani, iar cele mascule
până la 30-32 de ani. În stare naturală însă, plantele se regenerează continuu, prin drajoni.
2.5 Cerinţele cătinei albe faţă de factorii ecologici

Lumina. Cătina este o plantă heliofilă, care nu suportă umbra şi creşte bine numai în locuri luminate. În
condiţii de umbră plantele se degarnisesc rapid şi în câţiva ani se usucă.
Temperatura. Faţă de temperatură are cerinţe modeste, suportând temperaturi de -35ºC ... -40ºC, chiar -
50ºC. Totodată rezistă şi la temperaturi foarte ridicate de peste +45ºC.
Apa. Fiind o plantă rustică, se adaptează uşor la secetă dar şi la excesul de apă temporar.
Solul. Este factorul la care cătina se adaptează foarte uşor. În mod natural întâlnim cătina pe nisipuri,
grohotişuri, prundişuri etc., soluri pe care alte specii cresc greu.
3. Particularităţi tehnologice
3.1. Specificul producerii materialului săditor
Cătina se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi, marcote, drajoni şi altoire.

Înmulţirea prin seminţe se practică destul de mult. Seminţele se extrag din fructe bine maturate, se
stratifică 30 zile la 1-5ºC, sau se ţin 30 ore în apă curată la temperatura de 15-18ºC. Apoi, se dezinfectează şi se
seamănă în şcoala de puieţi unde rămân 2-3 ani pentru determinarea sexului.
Înmulţirea prin butaşi lignificaţi este asemănătoare ca la coacăz negru, cu deosebirea că se pot folosi
ramuri de 2-3 ani.
Înmulţirea prin butaşi verzi şi drajoni este relativ simplă cu precizarea că aceştia trebuie să fie fortificaţi
1-2 ani. Altoirea se practică rar, prin metoda copulaţiei perfecţionate.
3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Având în vedere marea plasticitate ecologică a acestei specii, alegerea terenului este foarte facilă.
Organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului este asemănătoare cu a celorlalţi arbuşti.
Plantarea se face primăvara devreme în teren pregătit din toamnă. Distanţele de plantare sunt de 4 x 2 m,
în plantaţii industriale şi de 3 x 2 m sau 3 x 1,5 m în grădinile populaţiei. La 5-7 plante femele trebuie să revină
câte 1-2 plante mascule. Pe pantă se plantează în treimea superioară.
Conducerea plantelor se face sub formă de tufă globuloasă, tufă aplatizată sau gard fructifer liber
aplatizat.
În grădina de lângă casă se pot planta 2-3 tufe de cătină albă (plante femele şi mascule), în locuri însorite
şi separate de restul grădinii printr-o alee asfaltată sau pietruită, care să împiedice extinderea drajonilor.
În primul an după plantare, cătina albă creşte încet, iar la sfârşitul anului al doilea tufa atinge o înălţime
de 50-150 cm şi un diametru de 50-100 cm.
Plantaţie de cătină albă
Conducerea şi tăierea plantelor

În România nu au fost studiate şi evident că nu există recomandări privind formele de coroană pentru
cătina albă şi întreţinerea lor. În literatura de specialitate mai des se propune ca pomii să fie conduse dîn formă
de piramida mixtă. Tăierile se fac anual în două etape- odată cu recoltarea fructelor şi ulterior în perioada
repausului vegetativ, când se corectează cele din prima etapă. În prima etapă se răresc ramurile cu rod la distanţe
de 10-12 cm. O parte din ramuri se suprimă, altă parte se scurtează la cepuri de 1,0-1,5 cm.
La catedra de horticultură a Universităţii Agrare de Stat din Moldova se studiază o metodă nouă de
conducere a plantelor care permite mecanizarea tăierii şi recoltării fructelor.
Schema tăierii mecanizate a plantelor(după Cimpoieş Gh, 2018)

Întreţinerea solului
În plantaţiile tinere, intervalele dintre rânduri se cultivă cu leguminoase, legume prăşitoare etc. În
plantaţiile pe rod situate pe terenuri în pantă cele mai bune rezultate le dă înţelenirea intervalelor dintre rânduri,
exceptând o fâşie lată de 0,75 - 1 m de fiecare parte a rândului care se menţine ca ogor lucrat.
Fertilizarea - dă rezultate foarte bune mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor.
Irigarea - Fiind o plantă rustică, rezistă la secetă. Cercetări privind această verigă tehnologică nu există,
dar considerăm că în condiţii de secetă pentru a creşte productivitatea şi calitatea fructelor, şi ţinând cont de
sistemul radicular se impun udări cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha.
Îngrăşămintele chimice se aplică anual, în doze moderate, iar gunoiul de grajd odată la 3-4 ani.
Tăierile de formare şi de întreţinere sunt simple. În primii ani se taie cât mai puţin, vizând aplatizarea
coroanei şi dirijarea braţelor pe rând. La plantele intrate pe rod se execută tăieri de reducţie pe lemn de 3 ani,
concomitent cu suprimarea ramurilor rupte, uscate sau bolnave. De asemenea, dacă este cazul se fac tăieri de
rărire.
În ţara noastră, cu excepţia ciupercii Pythium de Baryanum, care atacă puieţii în pepinieră, provocând
brunificarea, putrezirea coletului şi uscarea plantelor, nu sunt semnalate alte boli. Contra ciupercii menţionate se
tratează preventiv seminţele, înainte de semănat, cu soluţie de permanganat de potasiu 1‰ timp de 10 min.
Recoltarea fructelor. Este cel mai dificil segment al tehnologiei. Se face manual (cu ajutorul unor
piepteni) sau mecanizat, cu ajutorul maşinii E. I. M. 200-8.
Recoltarea manuală este foarte greoaie, datorită spinilor lungi şi deşi, precum şi faptului că fructele sunt
foarte mici (0,30 - 0,55 g) şi aşezate prea des, de regulă la baza spinilor. Fructele se ţin foarte bine pe ramură.
Pentru a reuşi recoltarea fructelor se impun efectuarea unor tratamente cu substanţe biostimulatoare (ex.
Ethrel 750 ppm). Totodată asemenea tratamente au influenţă pozitivă şi asupra calităţii fructelor.
CULTURA CORNULUI
Cornus mas L. Fam. Cornaceae
1. Importanţa,originea şi aria de răspândire
1.1. Importanţă
Importanţa acestei specii reiese din mai multe considerente:

- are plasticitate ecologică mare, se poate cultiva în cele mai diferite zone;
- este o bună plantă antierozională;
- fructele sale sunt destul de valoroase şi se pot consuma atât în stare proaspătă cât şi prelucrate
sub diferite forme: gemuri, sucuri, dulceţuri, băuturi alcoolice etc. Fructele conţin 18,5% substanţă
uscată, 9,3% zahăr total, 2,5% aciditate totală, 0,8% substanţe tanoide, 0,62% substanţe proteice,
1,02% cenuşă, 85,6 mg % vitamina C etc. Au de asemenea, importanţă farmaceutică.
- lemnul este foarte rezistent şi elastic având multe întrebuinţări;
- este o plantă decorativă, datorită înfloritului bogat şi foarte timpuriu, a doua specie după alun.
1.2. Originea şi aria de răspândire
Cornul creşte spontan în Europa Centrală şi de sud-est, în partea de sud a Ucrainei, în Armenia,
Asia Mică, Balcani etc.
Aria de răspandire a cornului.

De asemenea, cele peste 50 de specii sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate ale lumii.
În ţara noastră această specie creşte spontan pe un areal foarte vast, din zonele de şes până în cele
colinare şi înalte. De asemenea, se întâlneşte cultivat foarte puţin în cadrul Staţiunilor de cercetare, a
grădinilor botanice sau în grădinile populaţiei.
Această specie a fost mult studiată de către prof. Dumitru Cărăuşu de la Universitatea Al. I. Cuza
Iaşi, care a înfiinţat mai multe plantaţii cu biotipuri valoroase. De asemenea, a fost studiată şi în cadrul
U.A.S.M.V. Iaşi de către G. Grădinariu.
Cercetări avansate finalizate cu crearea de soiuri şi înfiinaţare de plantaţii au loc în Republica
Moldova (I. Ţurcanu).
Din numeroasele specii (peste 50) răspândite în toată zona temperată doar câteva prezintă
importanţă pentru ameliorare:
Cornus mas L., Cornus sauguineaea L. şi Cornus hungarica Karp.
Pentru fructe importanţă prezintă doar specia Cornus mas, la care, în ţara noastră s-au identificat
şapte subspecii:
Cornus mas ssp. typica (cornul comun);
Cornus mas ssp. macrocarpa (cu fructe mari de 14-15 mm lungime);
Cornus mas ssp. albocarpa (cu fructe galbene);
Cornus mas ssp. sphaerocarpa;
Cornus mas ssp. dulcis (cu fructe dulci);
Cornus mas ssp. aurea (cu frunze galbene);
Cornus mas ssp. argentea - marginata (frunze cu margini albe).
În cazul acestor subspecii există foarte multe varietăţi.
Principalele obiective ale ameliorării acestei specii se referă la obţinerea soiurilor cu fructe
mari, cu conţinut ridicat de vitamina C (peste 500 mg % g), care să se poată înmulţi uşor, mai ales pe
cale vegetativă, iar pomii să fie conduşi cu trunchi. Un alt obiectiv este obţinerea soiurilor cu flori
hernafrodite, ştiind faptul că există biotipuri unisexuat dioice.
Ca metode de ameliorare sunt cele clasice folosite în pomicultură, iar dintre acestea hibridarea
controlată este cea mai utilizată.
2.2. Soiuri şi selecţii de corn
Dragodana 13 - soi cu fructe mari (2,6 g), roşii. Maturarea: VIII/4.
Piteşti 10 - fructe mari (2 g), roşii-închis spre negru. Maturarea: IX/1-2.
Mh-8 - a fost obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni.
Formează plante de vigoare mijlocie, înfloreşte timpuriu şi produce 3,5 kg/plantă, în anul VII de
la plantare.
Fructele sunt de mărime mijlocie (1,3-1,7 g), fusiform-ovoidale, culoarea roşie-închis. Perioada
de maturare: mijlocul lunii august.
Sibiu T3 - are fucte mari (1,8 g), roşii vişinii, bogate în vitamina C (peste 150 mg %). Maturarea:
IX/2-3.
Mh-9 - obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează coroană globuloasă, înfloreşte timpuriu,
este precoce şi asigură producţii de 3 kg/pom.
Fuctele sunt mari (1,8-2,1 g), roşii-întens, dulci-acidulate, slab astringente, bogate în vitamina C
(peste 100 mg %).
Perioada de maturare: după 15 august.
Tg-1 - selecţionat la ICPP Piteşti-Mărăcineni.
Are vigoare mare, formează coroană piramidală şi produce 3 kg fructe/pom în anul VII de la
plantare.
Fructele sunt mari (2,4-3,0 g), au formă oval-cilindrică, culoarea roşie-închis până la grena,
pulpa (84% din fruct) este intens colorată şi plăcută la gust.
Perioada de maturare: începutul lunii august.
Aceste soiuri sau biotipuri au fost selecţionate din flora spontană, încercate în culturi de concurs
şi apoi recomandate pentru producţie.
Cornul este un arbustoid sau pom cu talie în general redusă (3-4 m). Sunt şi exemplare de corn
cu talie mare (8-10 m), şi o coroană foarte dezvoltată, cu un diametru de peste 10 m. Este o specie
foarte longevivă (100-200 ani).
Sistemul radicular - este foarte dezvoltat ce exploatează un volum mare de sol, conferindu-i o
mare rezistenţă la secetă. Drajonează destul de mult.
În mod normal cornul creşte sub formă de tufă cu 4-5 tulpini, din care una se erijează în trunchi.
Formează o coroană globuloasă, rară şi bine luminată. În regiunea coletului şi imediat superior
acesteia se află o zonă foarte activă, care generează muguri dorminzi, încât cornul lăstăreşte abundent
chiar şi la vârste mai înaintate. Lăstarii sunt relativ muchiaţi, de un verde cenuşiu până la roşu
purpuriu, fin pubescenţi. Florile sunt mici, de culoare galbenă. Fructele sunt drupe mici (1,2-3 g) de
diferite forme şi culori de la galben, roşu, roşu închis (fig. 23.1.).
Intrarea pe rod este tardivă (6-8 ani) dar poate da producţii susţinute până la vârste înaintate
(120-150 de ani).
Cerinţele faţă de factorii de mediu
Temperatura. Faţă de căldură, cornul are cerinţe moderate necesitând temperaturi ceva mai
ridicate în timpul maturării fructelor, condiţie de care depinde calitatea, acestora dar şi desfăşurarea
celorlalte procese metabolice cu implicaţii asupra rezistenţei la ger.
Lumina. Cornul este exigent faţă de factorul lumină, mai ales, în fenofaza de înflorit. Creşte şi
în condiţii de semiumbră însă fructificarea este slabă iar calitatea fructelor deficitară. În condiţii de
iluminare normală dă rezultate foarte bune.
Fig. 1. - Corn:
a - ramură cu muguri vegetativi; b - muguri floriferi; c - ramură cu inflorescenţe;
d - floare; e - frunze şi fructe; f - fructe în secţiune.
Umiditatea. În ceea ce priveşte umiditatea, cornul este recunoscut pentru marea sa rezistenţă la
secetele de lungă durată. Reacţionează foarte favorabil la irigare moderată pe timp scurt, chiar la unele
inundaţii.
Solul. Faţă de sol, cornul manifestă pretenţii reduse. Cultura reuşeşte pe cele mai variate
terenuri, creşte însă foarte bine pe solurile uşoare,aerate, fertile, cu un exces uşor de calcar.
3 Particularităţi tehnologice
În scopuri de ameliorare sau pentru plantaţiile antierozionale, înmulţirea cornului se face prin
sâmburi. Procentul de răsărire este foarte scăzut (10-12%). Rezultate mai bune se obţin când sâmburii
se extrag din fructe aflate în prepârgă (G. Grădinariu 1980). Tratarea cu acid sulfuric sau crăparea
uşoară a endocarpului conduc, de asemenea, la rezultate mai bune.
Butăşirea este o metodă dificilă, datorită înrădăcinării foarte slabe.
Înmulţirea prin drajoni este mai facilă precum şi cea prin marcotaj.
Cea mai indicată este înmulţirea prin altoire cu ramură detaşată în despicătură primăvara şi cu
mugure dormind vara, în lemn de 1-2 ani.
Înfiinţarea plantaţiilor de corn se realizează conform tehnologiei de la celelalte specii
pomicole, ţinându-se cont de cerinţele care sunt mult mai mici decât a celorlalte specii.
Distanţele de plantare se vor corela cu formele de coroană propuse, panta terenului şi tipul de
sol. Astfel, în situaţia plantării pe pantă, iar pomii sunt conduşi sub formă de tufă distanţele de plantare
vor fi de 3 x 3 m iar pe terenuri plane de 4 x 3 m. În situaţii că pomii sunt conduşi cu trunchi de 40-60
cm şi coroană piramidală distanţele se vor mări la 5 x 3 m.
Plantarea trebuie executată toamna, în gropi cu dimensiunile de 50/50/40 cm, deoarece pornirea
în vegetaţie a cornului se face foarte devreme.
Sisteme de conducere. În cultură, cornul se poate conduce sub formă de tufă, cu trunchi obişnuit
sau pitic.
Conducerea cu trunchi înalt (0,70-0,80 m) se practică la pomii izolaţi din curţi şi grădini.
Forma de coroană este piramida neetajată.
Conducerea cu trunchi pitic (35-40 cm) dă rezultatele cele mai bune având în vedere
particularităţile biologice ale cornului.
Conducerea sub formă de tufă liberă sau aplatizată se practică mai mult în plantaţiile extensive,
pe terenuri accidentale, pe pante, unde cornul are şi rolul de fixare a solului (M. Botez şi colab.,1984).
Tăierile de formare - sunt simple şi se vor adapta la forma de conducere propusă. Se vor alege
ramurile ce vor forma viitoarele şarpante, după proiectarea trunchiului. Se va avea în vedere că această
specie drajonează, dar emite şi lăstari din zona coletului. Toţi aceştia, inclusiv cei de pe trunchi se vor
înlătura. În rest se vor efectua operaţii în verde, mai rar în perioada de repaus, pentru provocarea
ramificării sau pentru corectarea poziţiei unor ramuri în coroană.
Tăierile de fructificare vizează normarea încărcăturii de rod şi o bună iluminare a coroanei prin
rărirea sau scurtarea unor ramuri.
În faza de declin se vor efectua tăieri severe în lemn de 4-5 ani.
Întreţinerea solului şi fertilizarea plantaţiilor se face în funcţie de tipul de sol, panta terenului,
fertilitatea naturală şi de starea fiziologică a plantaţiei. Astfel, ca metode de întreţinere se pot folosi:
ogorul lucrat, înierbarea intervalelor, culturile intercalate etc. Fertilizarea se face numai în caz de
necesitate, odată la doi ani cu îngrăşăminte chimice sau odată la trei ani cu îngrăşăminte organice,
pentru creşterea calităţii fructelor.
Necesarul de apă este în general scăzut. Pretenţii mai mari le are după creşterea intensivă a
lăstarilor, când are loc diferenţierea mugurilor de rod şi creşterea fructelor. Se va iriga cu cantităţi mici
de apă 300-400 m3/ha în două reprize.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este relativ simplă întrucât această specie este puţin
atacată. Bolile întâlnite sunt: Septoria cornicola şi Monilia iar dintre dăunători păianjenul roşu, care în
general au un grad de atac scăzut.
Recoltarea fructelor
În general, coarnele sunt destinate industrializării şi se recoltează mecanizat prin scuturare.
Pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual în ambalaje de volum mic. Fructele recoltate cu
puţin înainte de maturitatea completă se pot păstra 2-3 săptămâni la temperatura de 3-4ºC.
Coarnele sunt considerate fructe perisabile.
Detaliu ramura cu fructe.
Aspecte din perioada infloritului la corn.

CULTURA MĂCEŞULUI
Rosa canina L. Fam. Rosaceae
1. Importanţa, originea şi aria de răspândire
Prin fructele, florile şi seminţele sale, măceşul are o importanţă deosebită, alimentară,
farmaceutică, cosmetică etc.
Fructele măceşului sunt foarte bogate în vitamine (vit. C 5000-9000 mg % - R. pendulina; 4000-
5000 mg % R. visagiaca; 1000-2000 mg % R. rugosa; 500-1000 mg % R. canina; Provitamina A
6000-10000 mg %; B2, K, PR, etc), zaharuri (14-26%), substanţe minerale (K, Ca, Fe, Mg: 1,8-3,2%),
acid malic (3-3,6%), acid citric (3%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextrină,
vanilină etc. Din fructe se pot prepara siropuri, sucuri, marmelade, gelatine etc.
Măceşul este o specie bună plantă antierozională şi meliferă.
Cele peste 200 specii de măceş cresc spontan în toate zonele temperate şi calde până la
latitudinea de 68º iar ca altitudine măceşul cu ghimpi creşte până la 1000 -1500 m iar cel fără ghimpi
până la 900-1000 m.
Cultura acestei specii este mult răspândită în Rusia, Olanda, Germania, Bulgaria etc.
În România au existat preocupări de ameliorare a speciei, în cadrul staţiunilor de profil unde s-au
obţinut şi unele soiuri valoroase. Practic nu se întâlneşte în plantaţii pure.
Specii care au contribuit la formarea soiurilor
Rosa pendulina L. (sin. R. alpina, sin. R. reversa) – trandafirul de munte – este un arbust de
0,75-2 m cu tulpini lipsite de ghimpi sau cu ghimpi foarte rari, aciculari. Fruct foarte mare, globulos-
elipsoidal lung de 2,5 cm, are un conţinut mare de vitamina C (3350-11000 mg %).
Rosa vosagiaca Desp (sin. R. glauea) – trandafirul brumat – creşte ca arbust de 1-2 m, cu ramuri
şi frunze brumate, cu ghimpi foarte puternici.
Fruct foarte mare, globulos-ovoidal cu conţinut mare de vitamina C (2000-5000 mg %). Are
multe varietăţi.
Rosa canina – măceşul propriu-zis – prezintă multe varietăţi, creşte înalt (2-3 m), au tulpini
ramificate ce au mulţi ghimpi.
Fructul este mijlociu, globulos-elipsoidal, roşu sau portocaliu. Este rezistent la ger, secetă şi boli.
Page 1
Fig. 1 Rosa canina –Tip de fructificare; flori; fructe
https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83ce%C8%99
Obiectivele principale de ameliorare urmăresc:

- reducerea taliei;
- lipsa sau reducerea spinozităţii;
- productivitate mare;
- calitate sporită a fructelor (conţinut ridicat în vitamine);
- rezistenţă sporită la factorii de mediu şi la boli.
Ca metode de ameliorare se folosesc hibridările intra şi interspecifice.
Sortimentul de soiuri şi selecţii de măceş
1. Can soi omologat în 1996 la ICPP Piteşti-Mărăcineni.

Plantele sunt de vigoare mijlocie spre mare, tufa este semirăsfirată, tulpinile erecte, aproape lipsite de
spini, produce 9 t fructe/ha.
Fructele sunt mari (2,4-3,4 g), roşii, conţin 450 mg vitamina C şi ajung la maturitate la mijlocul lunii
septembrie.
2. Braşov-2 soi omologat în anul 1991 la Staţiunea Montană Cisnădie.
Plantele sunt viguroase, productive, se comportă bine la ger, secetă şi atac de făinare.
3. Selecţiile M-1, H-1, H-2 s-au obţinut la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează tufe de vigoare mare, cu
tulpini grose, erecte şi spini puţin.
Fructele sunt mari (2-2,4 g), oval-alungite, roşii-intens şi ajung la maturitate spre sfârşitul lunii
septembrie.
Pe plan mondial se utilizează unele soiuri cun ar fi: Wageningen 2, W. 5 şi W. 7 soiuri obţinute în Olanda
din R. pendulina, Piro 1, P2 şi P3 soiuri ce se caracterizează prin tufe înalte (1-3 m) lipsite de spini sau cu spini
puţin.
Particularităţi de creştere şi fructificare
Măceşul este un arbust ale cărui tulpini pot fi erecte sau agaţătoare.
Page 2
Sistemul radicular Este puternic dezvoltat, atât în profunzime cât şi pe orizontală. Din rădăcina
principală cresc anual lăstari viguroşi, care după un an vor diferenţia mugurii micşti. Tot din rădăcini cresc
stoloni subterani lungi, lemnificaţi, care au o mare capacitate de drajonare, şi extindere.
Partea epigee Este formată din tulpini cu ramuri erecte sau pendule, glabre sau păroase, de obicei cu
ghimpi falcaţi, drepţi sau încovoiaţi sau fără ghimpi.
Tufele măceşului cu ghimpi ating înălţimi de 2-3 m şi sunt bogat ramificate, iar cele ale măceşului fără
ghimpi sunt de 1,5-2 m mai puţin ramificate, lipsite de ghimpi, cu ghimpi foarte rari sau cu tulpinile pubescente.
În zonele de şes măceşul înfloreşte la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, iar în cele colinare şi înalte,
începând cu a doua decadă a lunii iunie, iar înflorirea se eşalonează pe 3-4 săptămâni. Florile sunt de culoare
albă sau roz.
Măceşul fructifică pe ramuri anuale, crescute pe lemn de doi ani, cele mai mari producţii obţinându-se în
anual al treilea, pe partea mediană a tulpinilor, după care producţiile scad.
Maturarea măceşului are loc în luna septembrie, la speciile cu ghimpi şi cu două săptămâni mai târziu la
cele fără ghimpi.
Cerinţele măceşului faţă de factorii ecologici. Măceşul are pretenţii moderate faţă de căldură şi lumină
şi mai mari faţă de umiditate. De aceea, în perimetrele pomicole de arbuşti i se vor rezerva versanţii mai puţin
însoriţi (nordici, NE şi NV). Poate valorifica aproape toate tipurile de sol existente în zonele înalte. Rezistă până
la –25 … -30ºC.
Speciile fără ghimpi sunt mai pretenţioase atât faţă de apă cât şi faţă de sol.
Producerea materialului săditor

Măceşul se înmulţeşte prin seminţe, prin butaşi şi prin altoire.
Pe cale generativă se înmulţeşte în scopuri de ameliorare şi pentru producerea portaltoilor. Seminţele se
extrag din fructe aflate în prepârgă, se stratifică şi se seamănă toamna sau primăvara foarte devreme. Puieţii sunt
buni de plantat după doi ani, iar când se folosesc ca portaltoi, după un an.
Butăşirea se practică în verde, în uscat, sau din porţiuni de rădăcină. Butaşii se înrădăcinează în spaţii
special amenajate.
Altoirea se practică mai ales la speciile fără ghimpi.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Lucrările pregătitoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii.

Măceşul se va planta cu precădere pe terenurile improprii altor arbuşti, pe cele frământate (ca arbust
antierozional), de-a lungul împrejurimilor plantaţiilor, în zone limitrofe canalelor de colectare şi evacuare a
apelor etc. Distanţele vor fi de 2-3 m între rânduri şi de 1-1,5 m pe rând. Epoca optimă de plantare este toamna.
În zonele umede plantarea se poate face şi primăvara devreme.
După plantare, măceşul se va scurta la 2-3 muguri bine formaţi şi se va muşuroi.
Page 3
Datorită vigorii şi portului erect, măceşul se conduce sub formă de tufă liberă, formă de coroană indicată
pe terenurile frământate şi pe pantele neamenajate.
În plantaţiile mai mari este mai eficient gardul fructifer realizat în timp, prin reţinerea tulpinilor cu poziţie
bună pe direcţia rândurilor şi îndepărtarea celor dispuse spre interval.
Tăierile de fructificare au ca scop menţinerea unui număr suficient de tulpini productive (de 2 ani),
precum şi a celor de 1 an, ce vor asigura rodul în anul următor. De asemenea, se vor înlătura tulpinile de 3 ani ce
au rodit, a celor uscate, prea dese, bolnave etc.
Întreţinerea solului se menţine la început ca ogor lucrat, după care intervalele se pot înierba, cosii şi
mulcii.
Fertilizarea – se face numai pe solurile deficitare în elemente nutritive şi numai dacă nu s-a efectuat la
plantare. Aceasta se va repeta odată la 3-4 ani.
Principalele boli ale măceşului sunt: făinarea (Sphaerotheca pannosa), boala petelor negre, rugina
(Phragmidium disciflorum), iar dintre dăunători sunt: musca măceşelor (Pterandaus rosae) şi cicada
trandafirului (Typhlocyba rosae).
Atacul acestor boli şi dăunători asupra măceşului sunt de regulă sub pragul economic. Tratamentele se
vor efectua după constatarea atacului.
Recoltarea fructelor – se face la maturitatea optimă când se acumulează un maxim de vitamina C.
Măceşele se recoltează în ambalaje de capacitate mică.
Dacă nu se prelucrează imediat, se pot păstra 20-30 zile în spaţii bine aerisite şi ventilate. Se pretează şi la uscare.
Fig. 2 Recoltarea mecanizata la măceş
Bibliografie privind Cultura măceşului, găsiţi în manualul Cultura arbuştilor fructiferi şi căpşunului, pag. 257-286
https://agrobiznes.md/wp-content/uploads/2018/03/Manual-didactic-Cultura-arbustilor-fructiferi-si-a-capsunului.pdf
Page 4
CULTURA SOCULUI
Sambucus nigra L. Fam. Caprifoliaceae
Socul este o specie pomicolă valoroasă, datorită însuşirilor alimentare, farmaceutice,

ornamentale şi tehnologice. Este foarte răspândit în flora spontană, dar se impune şi în cultura
organizată.
Valoarea alimentară a fructelor este dată de compoziţia acestora: zahăr 9-10%, proteine 2-3%,
potasiu 300 mg %, Ca, P, Vitamina C 60-130 mg %, vitaminele A, B, E etc. Fructele se consumă
aproape exclusiv preparate sub formă de sirop, lichior, dulceaţă, suc, băuturi alcoolice etc. De
asemenea, florile sunt mult utilizate la obţinerea de sucuri, siropuri, arome, băuturi alcoolice, etc.
Din fructe se poate obţine un colorant vegetal foarte eficient. Atât fructele cât şi florile au şi
importanţă farmaceutică în combaterea gripei, bronşitei, a unor afecţiuni renale, în astm, au efect
diuretic şi uşor purgativ.
Proprietăţile bioactive ale socului

(https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1756464617306977)
Înfloritul şi frunzişul bogat fac din soc şi o importantă plantă decorativă. De asemenea, este şi o
bună plantă antierozională.
Originea acestei specii se consideră a fi Europa, Bazinul Mediteranian, de unde s-a extins în
Asia, nordul şi estul Africii şi mai târziu în America. În Europa se întâlneşte în majoritatea ţărilor, în
special în Rusia, Norvegia, Suedia, Anglia, Elveţia, Franţa, Austria.
În ţara noastră, creşte spontan de la şes până în zonele colinare şi înalte, dar şi cultivat în cadrul
unităţilor de cercetare pomicolă sau în grădinile populaţiei. Până în anul 1990 suprafeţele cultivate în
România depăşeau 300 ha. În prezent, sunt nesemnificative.
Există în flora spontană peste 20 specii dintre care doar câteva au fructe negre valoroase:
Sambucus nigra L. (socul european), este un arbustoid sau arbust, are fructe negre, nu
drajonează.
Sambucus canadensis Hess. (socul american), creşte în America, are fructe mari, dulci şi
aromate, drajonează mult.
Sambucus coerulea (socul albastru), are o răspândire extinsă, are fructe mari, negre albăstrui, nu
drajonează, creşte foarte viguros până la 15 m înălţime.
2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea socului
În flora spontană există o diversitate mare de biotipuri de soc. La SCPP Fălticeni şi Vâlcea există
colecţii cu peste 70 biotipuri.
Multe dintre acestea au fost folosite în programe de ameliorare.
Principalele obiective se referă la:
- reducerea vigorii plantelor;
- creşterea diametrului inflorescenţei şi a calităţii florilor, aromă puternică, înflorire uniformă
etc;
- creşterea calităţii fructelor (peste 0,25 g, zahăr peste 8%, vitamina C peste 120 mg %, culoarea
intensă a sucului etc.);
- creşterea rezistenţei la temperaturi scăzute, viroze etc.
Ca metode se folosesc, hibridările intra şi interspecifice.
2.3. Sortimentul de soiuri

Tabelul .1.
Soiuri de soc
Perioada
Denumire Caracterizarea Caracterizarea
de
şi origine plantei fructelor
maturare
0 1 2 3
semiviguroasă,
1. Brădet autosterilă, precoce, mijlocii, rotunde,
VIII/1-2
R - 1984 productivă (18-19 negre, lucioace
t/ha)
mari (0,2 g), negre,
2. Flora rotunde, lucioase,
VIII/2-3 viguroasă
R - 1993 inflorescenţe mari,
semicompacte
mari (0,2 g), negre-
semiviguroasă,
3. Ina intens, strălucitoare,
VIII/2-3 autosterilă,
productivă (10 t/ha)
compacte
mici, negre, suc
semiviguroasă,
4. Nora intens colorat,
VIII/2-3 autosterilă,
productivă (9 t/ha)
compacte
5. semiviguroasă,
mari (0,2 g),
Mărăcineni- precoce, foarte
VIII/3 negre-intens, 90
1 productivă (17 t/ha),
mg % vitamina C
R - 1984 parţial autofertilă
viguroasă, mari (peste 0,20
6. Vâlcea-
productivă (11,7 g), negre intens
10
t/ha), autosteril colorate
Socul poate fi un arbust, arbustoid sau chiar pom propriu-zis (fig.1.).
Pom de soc
Fig. 2. - Ramură cu frunze şi fructe, lăstar cu muguri
Sistemul radicular - este bine dezvoltat, atât în adâncime cât şi pe orizontală, depăşind cu mult
proiecţia coroanei.
Partea epigee - În cele mai multe situaţii socul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini,
care pe parcurs se ramifică şi formează o coroană. Din zona coletului se formează anual lăstari ce
ajung la 1-2 m înălţime.
Mugurii - sunt mari, depărtaţi de ramură, de formă alungit-ovală, solitari sau câte doi din care
unul este secundar.
Frunzele - sunt mari, imparipenat compuse, cu 3-7 foliole.
Florile - sunt grupate şi formează cime umbeliforme mari cu diametrul de 20-25 cm, cu 5 ramuri
principale. Sunt mici, uneori autosterile, de culoare alb-crem.
Detaliu din timpul înfloritului la soc.

Fructele - sunt drupe baciforme, globuloase,
negre, lucioase, conţin 3-5 sâmburi cu câte o
sămânţă. Maturarea are loc la sfârşitul lunii august
începutul lunii septembrie.
Producţia - este de 15-20 t/ha.
Detaliu fructe la soc.
2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici
Căldura este un factor limitativ pentru cultura cornului, fiind sensibil la curenţii reci din timpul
perioadei de vegetaţie. În perioada de repaus rezistă până la -25ºC.
Lumina. Faţă de lumină, are pretenţii mari, mai ales în zonele colinare şi înalte. În zonele
deficitare în apă, are pretenţii mai mici faţă de lumină.
Apa. Socul are pretenţii mari faţă de apa din sol dar şi faţă de umiditatea atmosferică.
Solul Această specie valorifică o gamă largă de soluri, inclusiv pe cele cu fertilitate mai slabă.
Preferă însă solurile fertile bogate în substanţe minerale şi organice.
Specificul producerii materialului săditor este relativ uşoară. Această specie se poate înmulţi
prin seminţe, care se seamănă cu fruct cu tot imediat după recoltare la maturitatea deplină. Puieţii
rezultaţi au o creştere neuniformă în şcoala de puieţi.
Butăşirea este o altă metodă de înmulţire. Se practică atât butăşirea în uscat cât şi în verde.
Procentul de înrădăcinare este relativ mic (25-50%), dacă se folosesc biostimulatori procentul creşte la
50-70%.
Marcotajul şi altoirea sunt metode ce se folosesc rar, mai ales de către producătorii individuali.
Înfiinţarea culturii
Măsurile pregătitoare (alegerea terenului, organizarea, amenajarea şi pregătirea acestuia etc.)

sunt în general asemănătoare cu cele de la ceilalţi arbuşti.
Distanţele de plantare sunt de 4x3 m sau 5x3 m, în funcţie de forma de conducere. Într-o parcelă
se vor asocia 2-3 soiuri pentru polenizare, deoarece majoritatea soiurilor sunt autosterile.
Conducerea plantelor se face în mod obişnuit sub formă de tufă cu 6-10 tulpini uşor aplatizate
pe direcţia rândului.
O altă formă de conducere este cea de pom propriu-zis, cu un trunchi pitic de 25-30 cm, şi
coroana globuloasă.
Tăierile de formare şi fructificare
După plantare varga se scurtează la 25-30 cm. Până toamna următoare tufa va avea 3-4 tulpini de
1-2 m. Anual se vor alege ramurile ce sunt folositoare la proiectarea coroanei.
Tăierile de fructificare au drept scop rărirea tufelor, menţinerea unui echilibru între creştere şi
rodire şi întinerirea tulpinelor sau ramurilor îmbătrânite. Se are în vedere, faptul că socul rodeşte pe
lăstari proveniţi din muguri formaţi pe lemn de 1 an.
Întreţinerea solului se poate face în diferite moduri:
- culturi intercalate în primii ani după plantare;
- ogor lucrat în plantaţiile mature;
- înierbarea intervalelor în zonele cu exces de umiditate şi pe terenuri în pantă;
- mulcirea solului.
Fertilizarea plantaţiilor conduce la rezultate foarte bune. În cazul culturii de soc se obţin
producţii mari şi calitative atât de flori cât şi de fructe dacă se respectă această secvenţă tehnologică.
Se vor face fertilizări atât cu îngrăşăminte organice (30-40 t/ha, odată la 3-4 ani) şi chimice cu azot,
fosfor şi potasiu (60:50:40).
Irigarea plantaţiilor este necesară în toate zonele cu mai puţin de 700 mm precipitaţii anuale.
Cerinţele cele mai mari faţă de apă sunt înainte de înflorit, la creşterea intensă a lăstarilor şi la intrarea
fructelor în pârgă. Se va iriga cu norme mici de apă (300-400 m3/ha) în 2-3 reprize.
Principalele boli ce atacă sporadic această specie sunt: Rammuralia sambuccina, Phoma
sambuccina, Septoria ebuli, unele viroze etc. însă atacul acestora este mult sub pragul biologic.
Dăunătorii cunoscuţi sunt cei polifagi.
Tratamentele se efectează cu pesticidele cunoscute la apariţia atacului fără a afecta calitatea
florilor sau fructelor.
Recoltarea florilor şi fructelor
Inflorescenţele se recoltează când sunt complet deoschise.
Recoltarea se face eşalonat în cadrul unei tufe. Dacă nu se industrializează în stare proaspătă, se
vor usca în condiţii bune în încăperi bine aerisite şi ventilizate în straturi subţiri. Recoltarea se face
manual.
Fructele sunt foarte perisabile, de aceea se recoltează cu mare atenţie, cu ciorchinii întregi. Se
vor ambala în lădiţe de capacităţi mici în straturi subţiri.
CULTURA
TRANDAFIRULUI PENTRU DULCEAŢĂ
Rosa sp. L. Fam Rosaceae

1. Importanţă, origine şi aria de răspândire
Importanţa acestei specii rezultă din valoarea deosebită a petalelor, care se folosesc în industria
alimentară, în industria farmaceutică şi în cea a cosmeticelor.
În industria alimentară servesc la prepararea de sirop, dulceaţă, gem ş.a. iar în industria
farmaceutică pentru prepararea uleiurilor, parfumurilor şi a altor produse cosmetice.
Fructele speciei Rosa rugosa conţin vitamina C (800-2700 mg%), vitaminele A, B2, K, PP,
zaharuri, săruri de K, Ca, Mg, Fe, acizi organici, pectine, taninuri, etc.
Este o specie, precoce productivă, care valorifică foarte bine terenuri improprii altor culturi, fiind
şi o bună plantă antierozională şi meliferă.
Cele câteva specii de trandafir pentru dulceaţă sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate,
atât în stare spontană cât şi cultivate. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Coreea, Bulgaria, Rusia etc.
În ţara noastră, această specie a fost luată în cultură cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în
cadrul unor staţiuni de cercetări (Greaca, Bilceşti-Argeş, Fălticeni etc.), dar şi grădini individuale din
Neamţ, Suceava, Argeş, Vâlcea, Olt, Dolj, Vaslui, Botoşani etc.
Suprafeţele cultivate nu au depăşit niciodată 500 ha. În prezent, trandafirul de dulceţă se cultivă
foarte puţin în grădinile populaţiei şi în cadrul unor unităţi de cercetare.

Din cadrul speciilor de roza nu s-au creat soiuri de sine stătătoare. În producţie se folosesc două
specii: R. rugosa Thumb şi R. centifolia L. O varietate a speciei R. Rugosa este Rosa damascena Mill.
pe care unii cercetători au încadrat-o ca specie de sine stătătoare.
Ambele specii sunt arbuşti ce cresc sub formă de tufă. R. rugosa mai înaltă (1-2 m), iar R.
centifolia mai joasă (0,5-1 m). Prima formează un sistem radicular profund bine dezvoltat, cu multe
tulpini subterane, iar cea de a doua un sistem radicular mai superficial şi mai ramificat.
R. rugosa are tulpinile mai dezvoltate şi sunt prevăzute cu spini mari şi drepţi.
R. centifolia are tulpini neuniforme cu spini curbaţi.
Mugurii sunt micşti, mai mari la R. rugosa (3-6 mm) şi mai mici la R. centifolia (2-4 mm).
Aceştia dau naştere la lăstari fertili de 10-25 cm care terminal vor forma inflorescenţe; 4-5 la R. rugosa
sau 1-4 la R. centifolia.
Florile au diametrul de 8-10 cm, sunt scurt pedunculate la R. rugosa şi lung pedunculate la R.
centifolia, au culoarea roşie-purpurie uneori cu reflexe violacee, la prima specie şi roz-intens la cea de
a doua. Cele mai bune pentru dulceaţă sunt varietăţile cu petale roşii cu reflexe violacee.
Fructele sunt mici spre mijlocii, ovoidale, roşii-ruginii sau roşii negricioase, puţin cărnoase.
Înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie, urmează un maxim de 3-4 săptămâni, după care
scade în intensitate până la venirea brumelor. R. centifolia înfloreşte cu 2 săptămâni mai tărziu şi
continuă până toamna.
2.3. Cerinţele faţă de factorii ecologici
Temperatura. Cerinţele faţă de acest factor ale trandafirului sunt moderate, specia reuşind bine
în zone cu temperatura medie cuprinsă între 7 şi 9ºC.
În perioada repausului R. rugosa rezistă până la -23 ... -25ºC, iar R. centifolia până la -18ºC. R.
centifolia,. De asemenea, această specie nu surportă nici arşiţele din timpul verii.
Lumina Şi faţă de acest factor, trandafirul are cerinţe modeste, suportând chiar semiumbra.
Apa este un factor impotant şi indispensabil pentru ambele specii, care suportă excesul pentru
câteva zile însă nu şi lipsa acesteia.
Solul. Ambele specii au pretenţii mici faţă de sol, ceva mai pretenţioasă este specia R.centifolia.
3 Particularităţi tehnologice
Producerea materialului săditor
Trandafirul pentru dulceaţă se poate înmulţi generativ sau vegetativ prin drajoni, butaşi şi altoire.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează în spaţii special amenajate, sub ceaţă artificială. Se vor
folosi lăstari semilignificaţi, cu călcâi. După înrădăcinare se vor planta în câmpurile de forţare şi de
aici la locul definitiv.
Înmulţirea prin altoire se foloseşte foarte mult, utilizându-se metoda cu mugure dormind sau cea
cu mugure crescând (chip budding).
Înfiinţarea plantaţiilor. Pregătirea terenului şi celelalte lucrări sunt aceleaşi ca şi la ceilalţi
arbuşti, numai că nivelul fertilizării va fi redus la jumătate.
Distanţele de plantare, pe terenuri mecanizabile, vor fi de 2,5 -3 m, între rânduri şi 1-2 m pe
rând, iar pe cele nemecanizabile de 1,5-2 x 1 m. R. rugosa se va planta la distanţe mai mari, iar R.
centifolia la distanţe mai mici.
Plantarea se face toamna sau primăvara devreme în gropi de 30x30x30 cm, în sol desfundat şi
de 40x40x40 cm în sol nedesfundat, în care caz se administrează 8-10 kg gunoi de grajd la fiecare
plantă. După plantare, tulpinile se fasonează la 4-5 muguri şi se muşuroiesc.
Plantele se conduc sub formă de tufă naturală sau gard fructifer. Ambele forme se realizează
uşor, prin alegerea în fiecare an a câte 3-4 tulpini viguroase şi bine plasate. În final tufa va avea 16-18
tulpini. Aceştia se scurtează la 40-50 cm. Începând din anul al V-lea al VI-lea se scot tulpinile în vârstă
de peste 5 ani şi se reţin 3-4 tulpini tinere de înlocuire. Tufelor li se aplică tăieri de regenerare parţială,
prin scurtarea unor ramuri slab productive, eliminarea celor uscate, rupte sau bolnave, a lăstarilor etc.
R. centifolia se taie mai sever, pentru provocarea ramificărilor.
În primii ani, pentru favorizarea creşterii plantelor şi emiterii de drajoni, solul se menţine ca ogor
lucrat cel puţin pe rândul de plante. Intervalele se înierbează iar iarba se coseşte repetat şi se lasă ca
mulci. Odată cu îngrăşarea, la 3-4 ani, intervalele se desţelenesc, se nivelează şi se înierbează. În
plantaţiile pe rod, ogorul negru pe rând se poate combina cu erbicide: Simazin 50 (8 kg/ha)-
preemergent sau Devrinol 50 (6 kg/ha) + Dual 50 (4 kg/ha)-postemergent. Lucrarea se efectuează
primăvara după desfundare, pe sol umed.
Fertilizarea plantaţiilor se face odată la 3-4 ani cu 30-40 t gunoi de grajd, 400-500 kg
superfosfat şi 200 kg sare potasică/ha. În fiecare an se administrează 300 kg/ha azotat de amoniu, în
două reprize, prima înainte de pornirea în vegetaţie, iar a doua în preajma înfloritului.
Îngrăşămintele organice şi cele azotoase sunt hotărâtoare în menţinerea potenţialului productiv al
plantelor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Trandafirul R. rugosa este rezistent la boli şi în special la
făinare Rosa centifolia este sensibil la făinarea (Sphaeroteca pannosa var. rosae), şi la păduchii ţestoşi
(Lepidosaphaes ulmi, Eulecanium corni). Combaterea se realizează prin măsuri de igienă culturală şi
tratamente chimice, iarna, cu zeamă sulfocalcică 20%, iar în perioada de vegetaţie cu zeamă
sulfocalcică 2 %, sulf muiabil 0,3%, Sinoratox R-35 0,1%, Zolone 35 E.C. 0,2%.
Recoltarea petalelor. Biotipurile speciei Rosa rugosa au o înflorire abundentă, eşalonată pe 3-4
săptămâni începând cu prima decadă a lunii iunie, când se obţine cca. 75% din producţia de petale,
după care înflorirea se continuă moderat până toamna, la căderea brumelor.
Trandafirul Rosa centifolia are înflorirea uniformă, începând cu 2 săptămâni mai târziu şi
continuând până toamna târziu.
Pentru evitarea pierderilor prin scuturare (la R. rugosa), recoltarea petalelor se face manual, în
faza de deschidere a bobocilor, împreună cu receptaculul, în coşuri de răchită. Petalele se răstoarnă în
lăzi în straturi subţiri care se aşază în locuri umbrite şi bine ventilate.
Ambele specii sunt neremontante, de aceea pentru provocarea apariţiei de noi lăstari fertili florile
se vor recolta cu tot cu receptacul.
Deoarece petalele sunt deosebit de perisabile, recoltarea lor se face numai pe vreme uscată şi se
păstrează, în încăperi răcoroase, bine ventilate, în straturi subţiri de 12-15 cm. Când păstrarea
depăşeşte 12 ore, stratul de petale se lopătează periodic.
În vârful de producţie, recoltarea se face zilnic sau cel mai târziu la 2 zile la Rosa rugosa şi la 3-
4 zile la Rosa centifolia.
Productivitatea la recoltare este de 2-3 kg/h (M. Botez şi colab., 1984).
CULTURA ZMEURULUI
Rubus ideaus L. Fam. Rosaceae

Subfam. Rosoideae
1.1. Importanţa culturii
Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi
pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată
este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,5-2,8% pectine,
1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B1,B2,D,P,C (25mg/100g).
Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru prepararea unor
medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite, diareei etc.
Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite condiţii de la şes până la altitudini
foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund,
zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi
improprii altor culturi.
Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt.
1.2. Originea şi arealul de cultură
Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în estul Asiei, de unde apoi s-au
răspândit în toată zona temperată, în special în emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se
întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică.
De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera sudică precum şi în
Oceania.
Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent peste 870.209 t din care peste
68% se obţin în Europa. Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia (165.800 t), Serbia (127.010 t), Polonia
(115.613 t), Portugalia (18.829 t), Spania (43.705 t), etc. (FAOSTAT, 2018)
În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în precipitaţii. Există în
prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile
individuale din judeţele Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc.
Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii ’90, după care a
înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce
se obţin şi comercializează în prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană.

Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului Idaeobatus, dintre care
numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de
specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri.
Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi:
Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat soiurile europene;
Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat soiurile americane.
Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu.
Rubus Occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe tulpini subţiri,
lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor americane.
În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii cum ar fi: R.
articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din Asia), etc.
2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului
Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele:
- creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi scăzute, în zonele nordice,
rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă,
necesar redus de frig pentru zonele mediteraniene;
-îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai slabă, spinozitatea
redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul
inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă;
-extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau tardive;
-calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust, conţinut ridicat în
elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc.
Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene.
Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice). Compatibilitatea la
încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică.
În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur (diploid) şi mur (hexaploid) au
reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur.
Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se obţine numai dacă ambii genitori
sunt remontanţi.
2.3. Sortimentul de soiuri
Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns.
În România, pentru anul 2000 au fost admise la înmulţire un număr de 8 soiuri dintre care 2 româneşti şi 6
străine.
1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11 t/ha), tulpini viguroase (1,5-2
m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ger şi boli. Fuctele sunt mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene
portocalii. Maturarea: VI/4.
2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m), drajonează puternic, este rezistent la
ger (-25 ºC) şi la temperaturile ridicate din timpul verii, este rustic, tolerant la boli, mediu productiv (5-6 t/ha).
Fructul este ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovo-sferic, de culoare roşie-cărămizie, pulpa este
gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea: VI/4.
3. Englezesc A1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m), rezistent la ger, şi secetă, sensibil la
boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt mari sau foarte mari, conice, roşii, suculente, plăcute la gust. Se pretează
pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturare: VII/1-2.
4. Malling Expoit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă de ramificare, sensibil atât la
gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive. Fructele sunt alungite sau tronconice, de culoare roşie
deschis, cu pulpa fermă, gustoasă. Maturarea: VII/1-2.
5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult. Fructele sunt mijlocii (2-3 g),
conic-alungite, colorate în roşu-intens, mate, cu pulpa suculentă, dulce, plăcut acidulată, aromată. Maturarea:
VII/2-3.
6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în cultură şi în ţara noastră,
productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi şi groase, puţine la număr, cu capacitate slabă de
drajonare, mediu rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu
suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe mari. Bun şi pentru congelare. Maturare: VII/4.
7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu tulpini erecte, lungi (1,8-2 m),
productiv (7-9 t/ha), rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Fructele sunt mari (3-4 g), de calitate bună, conic-
trunchiate, roşii-violaceu. Maturarea: VII/4.
8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger secetă, sensibil la
făinare şi putregaiul fructelor. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), sferice, sau conico-sferice, roşii-carmin cu luciu
alb; pulpa este suculentă, mediu consistentă, slab aromată, de calitate medie. Este destinat în special
industrializării. Maturarea: VII/4.
Soiuri remontante
Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10 t/ha), sensibil la viroze şi ger.
Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-violaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în
septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX).
Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conic-alungite, de calitate bună.
September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la boli. Fructul este
mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin-vişiniu. Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în
septembrie-octombrie.
Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling promise, Golden
Queen etc.
Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice.
Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care pornesc rădăcini adventive,
fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde în sol până la 80-100 cm. Pe toată
lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul
următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei.
Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă.
Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m lungime, cilindrice, de aceeaşi grosime, cu o
durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al II-lea rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au
tulpinile erecte, destul de rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt şi
soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri.
Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza tulpinii se formează
muguri vegetativi, în treimea mijlocie şi superioară (60-150 cm) muguri de rod(micşti).
Inflorescenţele - sunt de tip cimă şi cuprind din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere.
Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurului de rod, începând din
vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3-4 săptămâni.
Fructul – este fals, compus din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol, poate avea diferite
culori şi forme.
În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri remontante (cu două
recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă
nu ajunge la maturitate.
Ciclul anual
Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor şi se continuă
până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se desfăşoară pe parcursul a 180-200 zile.
Zmeurul intră în vegetaţie la începutul lunii aprilie, cu unele abateri în funcţie de condiţiile climatice ale
anului. Înflorirea şi formarea fructelor la zmeur se desfăşoară în perioada a doua decadă a lunii mai şi începutul
lunii iunie iar maturarea fructelor are loc din a doua jumătate a lunii iunie şi până în a doua jumătate a lunii
iulie.
La soiurile remontante, fiecare tulpină fructifică de două ori. Primii se dezvoltă mugurii micşti din vârful
tulpinii din anul curent.Înflorirea are loc în iulie iar maturarea fructelor în septembrie-octombrie. Mugurii
micşti de pe restul tulpinii fructifică în vara anului următor cala soiurile standard.
Potenţialul productiv.
Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o producţie medie de 6-12 t/ha, la
început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi descrescătoare.
2.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici
Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. De aceea zmeurul
se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să
valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele înalte.
Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi
excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de ridicate în perioada de vegetaţie.
Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru
desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580-600ºC.
Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16ºC. Dacă, toamna este rece şi umedă, lignificarea
tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la -15ºC.
Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie
cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine
repartizate în perioada de vegetaţie (iunie-august). În caz contrar, este absolut obligatorie irigarea.
Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea rădăcinilor.
Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm.
Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare.
Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în humus, cu bună
capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6-6,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50
cm, bogat în azot şi proteine. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile sărace, foarte
grele, reci, sau uscate şi calcaroase.
Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ, vara măresc seceta atmosferică etc. Totuşi lipsa
totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară.
Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se obţin în
plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită.
După doi ani dintr-o astfel de plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează sau drajonează
foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi se plantează primăvara în rigole adânci (8-10 cm).
Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în grădinile
individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele sunt în general debile.
3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor
Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltatare, într-o parcelă se vor planta 3-4 soiuri cu diferite
perioade de maturare.
La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece după intrarea
pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a
solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare
potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj.
Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum două rânduri, iar
pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel.
Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând.
Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40 x 40 x 40 cm sau
în şanţuri astfel încât coletul să fie la suprafaţa solului. În prealabil drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se
mocirlesc.
După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau bilonului.
Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere (fig. 1 - 2).
Fig. 1. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble
Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn.
Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port
înalt se foloseşte spalierul cu trei rânduri de sârme distanţate la 50 cm una de alta.
În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm.
Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc soiuri cu tulpini
erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc. care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri,
conduc la producţii calitativ inferioare.
Fig. 2. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble
Fig. 3. – Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac
Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 3.). Tulpinile se palisează în poziţie aproape
orizontală, jumătate într-o parte jumătate în cealaltă.
Cultura pe araci (fig. 4.) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale.
Fig. 4. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai
Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o sârmă Tulpinile se
arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă jumătate de cealaltă.
În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al II-lea se poate şi erbicida însă
cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu
suportă nici un fel de concurenţă.
Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se recoltează timpuriu
(fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată).
Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare.
Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-40 t gunoi de grajd/ha şi anual cu
300-400 kg superfosfat cu 200-300 kg sare potasică. Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara
devreme după dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să
se fertilizeze.
Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării, asupra diferenţierii
mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelor şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul
are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va
uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m3/ha. Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea
corespunzătoare a lemnului.
Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m lungime, se
îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular şi stimularea drajonării.
Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit (imediat după recoltare).
Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă.
Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16 buc/m liniar) şi se scurtează la
1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea
superioară nu se scurtează.
La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu deosebirea că după
maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit.
Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt:
- pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al
fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor boli se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente
fitosanitare (tabelul 1).
Tabelul 1.
Program orientativ de combatere a bolilor şi dăunătorilor la specia zmeur
( după Sumedrea M., Marin F.C, Calinescu M. 2014)
Fenofaza Patogen/ Dăunător Produse de protecţia plantelor recomandate
Păduchele din San–José,
- acetamiprid (Mospilan 20 SG - doza 0,45
Umflarea mugurilor acarieni, afide, etc. (forme
Kg/ha) + ulei vegetal (Toil - conc. 0,5%)
hibernante)
- fungicide pe bază de: cupru: Alcupral 50PU -
conc. 0,3%; Champ 77WG - conc. 0,3%; Triumf
40WG - conc. 0,3%, Kocide 2000 - conc. 0,3%;
Antracnoză, septorioză, etc.
Funguran OH 50WP - conc. 0,3%; Super Champ
250 EC - conc. 0,3%; Zeamă bordeleză - conc.
Înfrunzit 0,5%
- insecticide pe bază de: tiacloprid (Calypso
Afide, musculiţa galicolă a 480SC - conc. 0,02%), dimetoat (Novadim
lăstarilor, insecte defoliatoare, progress - conc. 0,1%), deltametrin (Decis Mega -
etc. conc. 0,015%), acetamiprid (Mospilan 20 SG/SP -
conc. 0,02%)
- fungicide pe bază de: captan (Captan 80 WDG -
Antracnoză, pătarea brună - conc. 0,15%, Merpan 80 WDG - conc. 0,15%),
violacee a lăstarilor, septorioză, mancozeb (Dithane M 45 - conc. 0,2%, Vondozeb
Înălţarea făinare, etc. - conc. 0,2%), clorotalonil (Bravo 500 SC - conc.
inflorescenţei 0,25%; Rover 500 SC - conc. 0,25%)
Gărgăriţa florilor, musculiţa
- unul din insecticidele recomandate la
galicolă a lăstarilor, gândacul
Tratamentul 2
zmeurului
- fungicide pe bază de: tiofanat metil (Topsin 70
Putregaiul cenuşiu, antracnoză,
WDG – conc. 0,1%), miclobutanil (Systhane forte
septorioză, rugină, etc.
- conc. 0,02%)
Început înflorit - insecticide pe bază de: tiacloprid (Calypso
480SC - conc. 0,02%), acetamiprid (Mospilan 20
Gărgăriţa florilor
SG/SP - conc. 0,02%), tau-fluvalinat (Mavrik 2F -
conc. 0,05%)
Putregaiul cenuşiu, antracnoză,
septorioză, rugină, pătarea brună - unul din fungicidele recomandate la Tratamentul
- violacee a lăstarilor, făinare, 3
Scuturarea petalelor etc.
- spinosad 240g/l (Laser 240 SC conc. 0,06%) sau
Gândacul zmeurului, insecte
unul din insecticidele recomandate la Tratamentul
defoliatoare, etc.
4
Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur (Anthonomus rubi-idaei), gândacul mic
al florilor de zmeur (Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide
specifice existente în comerţ.
Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are
perioadă de postmaturaţie.
Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj de capacităţi mici
(0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula,
transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi,
iar depozitarea în butoaie închise ermetic.
Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de 80-90%.
Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.
SOIURI DE MUR
CULTIVATE ÎN ŢARA
NOASTRĂ
CAPITOLUL 20
Rubus caesius L., fam. Rosaceae
● Fructul la mur este o polidrupă, ca şi în cazul zmeurului, formată din 30-
110 drupeole, numărul acestora variind în funcţie de soi. Spre deosebire de zmeur,
la unele soiuri, fructele mature nu se desprind de receptacul.
● Culoarea fructelor este în general neagră-lucioasă, acoperită cu pruină,
dar sunt şi soiuri cu fructe roşii-închis (Loganberry).
● Greutatea medie a unui fruct este de 3 - 8,5 g.
● După habitusul plantelor soiurile se clasifică în 3 grupe:
➢ cu port erect: Darrow, Comanchee, Wilson Early;
➢ cu port semierect: Hull Thornless, Black Satin, Loganberry;
➢ cu port repent: Thornfree, Thornless Evergreen (necesită susţinere pe spalieri).
● După prezenţa sau absenţa ghimpilor soiurile pot fi:
➢ cu ghimpi: Kittatinny, Lawton, Wilson Early, Darrow, Comanche, Cherokee,
Felix, Orest, Dar 8, Dar 24 ş.a.;
➢ fără ghimpi: (Rubus caesius, var. inermis): Thornless Evergreen, Loganberry,
Smoothstem, Thornfree ş.a.
● Sortimentul actual este alcătuit din 6 soiuri, din care 5 soiuri cu ghimpi
(Dar 8, Dar 24, Orest, Darrow şi Felix) şi 1 soi fără ghimpi (Thornfree).
● Maturarea fructelor are loc, în funcţie de soi, în perioada iulie-august.
● Durata economică a unei plantaţii de zmeur este de 10-12 ani, iar
producţiile de fructe ce se obţin sunt de 5-12 t/ha.
232
A. Soiuri de mur cu ghimpi
1. Dar 8 – soi românesc obţinut în anul 2006 la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin
hibridare liberă a soiului Darrow. Soi de vigoare mare, formează tulpini înalte,
semierecte, cu ghimpi mijlocii, este tolerant la boli.
Fructul mare (7,5 g), oval, neagru-albăstrui, lucios, foarte suculent, dulce, aromat.
Maturarea: mijlocie, iulie-august.
2. Dar 24 – soi românesc obţinut în anul 2006 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
prin hibridare liberă a soiului Darrow, de vigoare mijlocie spre mare, formează
tulpini înalte, ramificate, semierecte, cu ghimpi mijlocii, este tolerant la boli.
Fructul este mare (6,5 g), sferic-ovoidal, de culoare neagru-roşiatic, lucios,
pulpa suculentă, dulce, aromată.
Maturarea: mijlocie, iulie-august.
3. Orest – soi românesc obţinut în 2005 la SCDP Fălticeni (Thornfree x
Willson Early), de vigoare mijlocie spre mare, cu capacitate mică de drajonare,
are rezistenţă foarte bună la boli, bună la ger şi secetă, foarte productiv (>15 t/ha).
Fructul este mare (6,5 g), conic-alungit, negru-albăstrui, cu gust dulce-
acrişor, aromat, având sucul intens colorat.
Maturarea: ultima decadă a lunii iulie, începutul lunii august.
4. Darrow – soi american, semiviguros, productiv, formează tulpini erecte,
are ghimpi puternici, este rezistent la boli şi ger (-25oC).
Fructul este mare (8 g), cilindro-sferic, negru-lucios, acidulat, moderat
suculent, de calitate foarte bună.
Maturarea: târzie, în luna august.
5. Felix – soi românesc obţinut în anul 2001 la SCDP Fălticeni (Willson
Early x Thornfree), de vigoare mare, port semierect, cu ghimpi de mărime
mijlocie, rezistenţă foarte bună la boli, bună la ger şi secetă.
Fructul este mijlociu (4,5 g), conic-alungit, negru-albăstrui, cu pulpa fermă,
dulce-acrişoară, aromată, de calitate foarte bună.
Maturarea: decada a doua a lunii august.
B. Soiuri de mur fără ghimpi
6. Thornfree – soi american, viguros, rustic, cu tulpini de 3 - 5 m lungime,
foarte productiv, rezistent la boli, mediu rezistent la ger (-10oC).
Fructul este mare (7 - 8 g), sferic sau sferic-alungit, negru-strălucitor, cu gust
foarte bun, aromat.
 Alte soiuri întâlnite în cultură: cu ghimpi: Kittatinny, Lawton,

Willson Early, Comanche, Cherokee, Cheyenne, Black Butte, Chickasaw;
fără ghimpi: Smoothstem, Thornless Evergreen, Hull Thornless, Loganberry,
Chester, Waldo, Boysenberry, Apache, Navaho, Ouchita ş.a.
233
Dar 8
Dar 24 Felix
Darrow
234
Orest
Thornfree Smoothstem
Loganberry Thornless Evergreen

235
SOIURI DE ZMEUR
CULTIVATE ÎN ŢARA
NOASTRĂ
CAPITOLUL 19
Rubus idaeus L., fam. Rosaceae
● Fructul la zmeur este o polidrupă, formată dintr-o asociaţie de drupeole,
unite între ele şi dispuse în jurul unui receptacul conic. În fiecare drupeolă se află
câte o sămânţă mică, cu tegumentul subţire.
● Caractere pomologice cu rol de determinare a soiurilor sunt următoarele:
➢ pentru fruct: - mărimea: mici: 2 g; mijlocii: 2-4 g; mari: peste 6 g;
- forma: sferică, sferic-alungită, ovoidală, conică, conic-
alungită, conic-trunchiată;
- culoarea: roşu de diferite nuanţe, galben (Golden Queen),
negru (Perla neagră);
- relieful: uniform sau neuniform, după cum drupeolele
sunt dispuse pe receptacul;
- calităţi organoleptice: gust, aromă, suculenţă ş.a.;
➢ pentru plantă: - vigoarea şi poziţia spaţială a tulpinilor;
- mărimea şi densitatea sarmenţilor (ghimpilor aciculari);
- culoarea tulpinilor de 1 an şi de 2 ani;
- inflorescenţa şi florile;
- specificul de fructificare: remontant, neremontant;
- capacitatea de drajonare.
● Sortimentul la zmeur este alcătuit din 9 soiuri obţinute în USA, Anglia
şi România, 7 neremontante (Citria, Star, Vely, Cayuga, Malling Exploit, Ruvi,
The Latham) şi 2 remontante (Gustar şi Opal).
● Maturarea fructelor are loc, în funcţie de soi, de la sfârşitul lunii iunie
pînă la sfârşitul lunii iulie.
● Soiurile remontante (Gustar, Opal, Romy, Loyd George, Golden Queen)
sunt recomandate pentru grădinile populaţiei. Dau rezultate bune în zonele sudice
ale ţării, cu toamne lungi şi călduroase.
227
● Comportarea în procesul polenizării şi fecundării: toate soiurile din
sortiment sunt autofertile, cu polenizare entomofilă.
● Specificul de fructificare:
➢ Soiurile neremontante rodesc pe tulpini de un an (al doilea an de la formare).
Acestea poartă muguri micşti, bifuncţionali, care evoluează în lăstari fertili, ce
formează în axila frunzelor inflorescenţe alcătuite din 3-15 flori hermafrodite.
După fructificare, până toamna, se usucă.
➢ La soiurile remontante tulpinile fructifică de 2 ori: prima dată în anul formării
lor, toamna în august-septembrie şi a doua oară în anul următor, vara în iunie-
iulie, după care se usucă.
● Durata economică a unei plantaţii de zmeur este de 10-12 ani, iar
producţiile de fructe ce se obţin sunt de 6-10 t/ha.
A. Soiuri neremontante
1. Citria – soi românesc obţinut în anul 1996 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Cayuga x Orss Seedling), rustic, foarte productiv (8 - 12 t/ha). Plantele sunt
semiviguroase, rezistente la ger, boli, formeză tulpini erecte şi lungi (1,6 - 2 m).
Fructele sunt mijlocii (2,8 g), scurt-conice, de culoare galben-portocalie, cu
gust dulce, foarte aromat.
Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii iunie.
2. Star – soi românesc obţinut în anul 2000 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Citria x Orss Seedling), este productiv (7 - 10 t/ha), rezistent la ger, tolerant la
boli. Plantele sunt semiviguroase, formeză tulpini erecte, cu vârful arcuit.
Fructele sunt mijlocii (2,8 g), conice, de culoare roşu-mat, cu fermitate
mijlocie şi gust dulce, aromat.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie (odată cu soiul Cayuga).
3. Vely - soi românesc obţinut în anul 2008 la ICDP Piteşti-Mărăcineni,
rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Plantele sunt semiviguroase, formeză
tulpini erecte, cu vârful arcuit care se autosusţin.
Fructele sunt mari (3,5 - 4 g), conice, de culoare roşu-rubiniu, cu gust forte
bun, aromat.
Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii iunie (cu 8 - 10 zile înaintea
soiului Cayuga).
4. Cayuga – soi american, răspândit în ţara noastră în toate zonle de
cultură. Formează tulpini semiviguroase (1,5 m), drajoneză puternic, este rezistent
la ger (-25°C) şi temperaturile ridicate din timpul verii, tolerant la virusul
mozaicului, potrivit de productiv (5 - 6 t/ha).
Fructele sunt de mărime variabilă (2 - 4 g), sferice sau ovo-sferice, roşii-
cărămizii sau carmin, ferme, cu drupeole bine lipite între ele, bune pentru consum
în stare proaspătă şi prelucrare.
228
5. Malling Exploit – soi creat în Anglia, formează tulpini viguroase (1,9 m),
este productiv, este sensibil la vânt şi căldurile mari din timpul verii, drajonează
moderat, este rezistent la ger, secetă şi boli, inclusiv la putregaiul cenuşiu al fructelor.
Fructele sunt mari, tronconice, de culoare roşu-închis, formate din drupeole
mărunte, cu pulpa fermă, gustoasă.
6. Ruvi – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Rubin
bulgăresc x Viking) în anul 1996, este tolerant la boli, foarte productiv (10 - 14
t/ha), slab rezistent la ger. Plantele sunt viguroase, formează tulpini erecte (1,7 -
2,1 m), cu vârful uşor arcuit.
Fructele sunt mari (3 - 4 g), conic-alungite, roşii-rubinii, lucioase, foarte aromate.
Maturarea: mijlocie, în prima decadă a lunii iulie.
7. The Latham – soi american, foarte răspândit în plantaţiile comerciale
din ţara noastră, este foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli, formează tufe
viguroase şi compacte, cu tulpini erecte, drajonează puternic, este sensibil la
făinare şi putregaiul cenuşiu al fructelor.
Fructele sunt de mărime mijlocie (2,2 g), sferice, de culoare roşu-carmin, cu
pulpa suculentă, slab aromată, de calitate bună.
Maturarea: târzie, decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
B. Soiuri remontante
8. Gustar – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Heritage x
Zewa H.) în anul 2003. Planta are portul semierect, formează tulpini lungi,
ramificate, cu capacitate productivă medie (4 - 5 t/ha), soi tolerant la boli.
Fructele sunt mijlocii spre mari (3 g), scurt-conice, de culoare roşu-aprins,
cu gust dulce, aromat.
Maturarea: prima recoltă în a doua parte a lunii iunie; a doua recoltă în
august-septembrie.
9. Opal – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti Mărăcineni (Babie Leta x
Lylin) în anul 2003, este mediu productiv (3 – 5 t/ha), tolerant la boli şi virusuri.
Plantele sunt viguroase, cu creştere erectă, înaltă.
Fructele sunt mari (3,4 g), conic-ascuţite, de culoare roşu-aprins, cu gust
dulce, consistent şi aromat.
Maturarea: prima recoltă în luna iunie; a doua recoltă în august-septembrie.
 Alte soiuri întâlnite în cultură: neremontante: Englezesc, Rubin

Bulgăresc, September, Heritage, Newburgh, Prusia, Marlborought, Taylor,
Indian Summer, Malling Jewel, June; remontante: Romy, Golden Queen şi
Lloyd George.
229
Citria The Latham
Cayuga Malling Exploit
Ruvi Vely
230
Heritage Taylor
Rubin Bulgăresc Englezesc A1
Opal Gustar
231
SOIURI DE CĂPŞUN
CULTIVATE ÎN ŢARA CAPITOLUL 16
NOASTRĂ
Fragaria grandiflora Ehrh., fam Rosaceae
● Căpşunul este o plantă perenă semierboasă, ce creşte sub formă de tufă, cu
înălţimea de 15 - 40 cm.
● Fructul la căpşun (căpşuna) este o polinuculă falsă sau fruct fals provenit
din îngroşarea receptaculului floral. Fructele propriu-zise sunt nucule (achene),
impropriu numite seminţe, fiind diseminate pe suprafaţa părţii comestibile.
Fig. 16.1. Fructul la căpşun
● Caractere pomologice analizate în descrierea soiurilor de căpşun:

➢ pentru plantă: - talia şi habitusul părţii epigee;
- mărimea, forma şi dinţatura frunzelor;
- lungimea şi modul de ramificare a inflorescenţelor;
- numărul şi mărimea florilor;
- caracteristicile de fructificare;
- numărul şi lungimea stolonilor.
➢ pentru fruct: - mărimea: mici: sub 10 g; mijlocii: între 11-14 g; mari: peste 14 g;
- forma: sferic-turtită, sferică, sferic-alungită, cordiformă, conică,
conic-trunchiată ş.a.;
- culoarea: intensitate, uniformitate;
- nuculele: mărime, desime, culoare, profunzimea de diseminare
în fruct;
1
- caliciul: mărime, formă, lungimea sepalelor, modul de detaşare
de fruct, poziţia sepalelor faţă de baza fructului;
- pulpa fructului: culoare, suculenţă, consistenţă, gust, aromă,
prezenţa sau absenţa golului central şi mărimea acestuia.
Fig. 16.2. Principalele forme la căpşun:

a-sferic-turtit, b-sferic, c-conic-globulos, d-conic, e-conic-alungit,
f-alungit cu gât caracteristic, g-lung-tronconic, h-scurt-tronconic.
● Sortimentul actual este format din 18 soiuri, dintre care 1 este remontant,
recomandat pentru grădinile populaţiei (Floral).
● Perioada de maturare: consumul de fructe proaspete este asigurat pe o
perioadă de 30-40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la începutul lunii iulie.
După perioada de matuare a fructelor, soiurile se clasifică astfel:
➢ timpurii: Premial;
➢ mijlocii: Delicios, Ralu, Magic, Gorella, Coral, Aiko, Red Gauntlet, Real,
Roxana, Safir, Viva, Răzvan;
➢ târzii: Benton, Sătmărean, Senga Sengana.
● Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiuri cu

maturare grupată a fructelor, astfel încât din primele 3-4 recoltări să se asigure 70-
80% din producţia totală. Rezultate bune dau soiurile: Pocahontas, Red Gauntlet,
Gorella, Coral, Răzvan ş.a.
● Direcţiile de valorificare ale fructelor:
➢ consum în stare proaspătă: toate soiurile;
2
➢ congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas ş.a.
➢ suc, sirop, dulceaţă, gem: Senga Sengana, Pocahontas, Gorella, Coral, şi Red
Gauntlet.
● Sortimentul se diferenţiază pe zone de cultură, dar soiurile cu arealul cel
mai mare de răspândire sunt Red Gauntlet, Gorella, Senga Sengana şi Pocahontas.
A. Soiuri neremontante
1. Premial – soi românesc, obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin selecţie
dintr-o populaţie hibridă americană, omologat în anul 1989, este timpuriu,
rezistent la ger şi brume, are comportare bună la atacul ciupercilor Sphaerotheca
macularis şi Dendrophoma obscurans, însă foarte sensibil la Botrytis cinerea; este
un soi productiv (18 t/ha). Planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată.
Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment.
Fructele sunt mici spre mijlocii (8-9 g), sfero-conice, colorate uniform în
roşu-aprins, lucioase, pulpa este roşie cu striaţii mai deschise în zona centrală, este
consistentă, suculentă, plăcută la gust.
Maturarea: sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie.
2. Coral – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni ((Sunrise x
Gorella) x Earlyglow), omologat în anul 1993, mediu productiv (10-15 t/ha),
rezistent la ger; planta este viguroasă, formează tufe sferic-alungite, cu tulpini
erecte. Soi tolerant la atacul ciupercilor Phytophtora cactorum, Botrytis cinerea şi
Mycosphaerella fragariae, sensibil la Sphaerotheca macularis.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (13 g), conic-alungite, de culoare roşu-
aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă, cu gust dulce-acidulat, aromată.
Maturarea: începând cu prima decadă a lunii iunie.
3. Delicios – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare (Dana x Red
Gauntlet), omologat în anul 2003, este productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii
de primăvară şi secetă, tolerant la atacul principalelor boli. Tufa este viguroasă,
globuloasă, potrivit de deasă.
Fructele sunt mari (15,5 – 16 g), cordiform-alungite, de culoare roşu-aprins
uniform, cu luciu slab. Pulpa este roşie, fermă, suculentă, plăcut aromată, cu
conţinut ridicat în s.u. (8%), zaharuri (4,5%) şi acid ascorbic (0,8 mg/100 g).
Maturarea: primele decade ale lunii iunie.
4. Ralu – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare (Pajaro x Premial),
omologat în anul 2003, rezistent la ger şi secetă, sensibil la îngheţurile târzii de
primăvară, tolerant la atacul principalelor boli. Tufa este globulos-aplatizată,
înflorirea timpurie.
Fructele sunt mijlocii (12,5 – 15 g), cordiforme, roşii-închis, cu luciu
puternic, caliciul se desprinde uşor. Pulpa este roşie, consistentă, fermă, cu
3
conţinut ridicat în s.u. (9,0%), zahăr (6,0%) şi acid ascorbic (0,9 mg/100), este
suculentă, cu aromă specifică, gustoasă.
5. Magic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Cardinal x

MdUS 4044), omologat în anul 1998, cu tufa globuloasă, mijlociu de viguroasă şi
densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o
rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni.
Producţia: 16-25 t/ha.
Fructul este conic, mijlociu spre mare (14-15 g), roşu-uniform, lucios, cu
desprindere groaie de caliciu. Pulpa este uniform colorată în roşu, fermă şi
rezistentă la transport, soi destinat în principal consumului în stare proaspătă.
6. Gorella – soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la

Rhizoctonia şi Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un
număr moderat de stoloni.
Fructele sunt de mărime mijlocie spre mare (10-19 g), neuniforme, conic-
alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie, uniform colorată,
consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi congelare.
Maturarea: prima decadă a lunii iunie.
7. Mara – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare (Pajaro x
Red Gauntlet), mediu productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi secetă. Planta are
vigoare mijlocie, formă globuloasă, formează un număr mediu de stoloni. Soi
rezistent la Mycosphaerella fragariae, Diplocarpon şi Botrytis cinerea, sensibil la
Tarsonemus sp.
Fructele sunt mari (16-18 g), cordiforme, roşii, cu luciu puternic, caliciul se
desprinde uşor, pulpa este colorată în roşu uniform, este fermă, suculentă, cu
conţinut ridicat în s.u., zahăr şi acid ascorbic, are gust foarte bun.
Maturarea: prima decadă a lunii iunie.
8. Aiko – soi de origine americană, productiv (18-22 t/ha), planta este

semiviguroasă, laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două
ori pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli.
Fructul de mărime medie (10-12 g), este conic, de culoare roşie, aspectuos;
cu pulpa fermă, bună la gust, aromată.
Maturarea: a doua parte a lunii iunie.
9. Red Gauntlet – soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la

ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta
este semiviguroasă, produce stoloni mulţi.
4
Fructul este mijlociu (10-12 g), scurt-conic, uşor turtit lateral şi costat, roşu-închis.
Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, este fermă, mediu
suculentă, aromată, bună pentru consum în stare proaspătă, dar şi pentru industrializare.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
10. Real – soi românesc omologat în anul 1998 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

(Premial x Brio), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella. Planta este
viguroasă, cu înflorire tardivă. Producţia: 19-29 t/ha.
Fructul este mijlociu spre mare (14-15 g), conic-alungit, de culoare roşie,
uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşu-portocaliu, are
gust dulce-acidulat, fără aromă intensă.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
11. Roxana – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare
(Gorella x Red Gauntlet), foarte productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi
secetă, de asemenea, rezistent la atacul principalelor boli. Tufa are vigoare
mijlocie, formă globulos-aplatizată, cu densitate mică.
Fructele au mărime mijlocie (11 – 12 g), formă cordiformă, culoare
purpurie, uniformă, cu luciu slab, caliciul se desprinde uşor. Pulpa este de culoare
roşu-închis, suculentă, aromată, gust foarte bun, conţinut în s.u. de 9,5%, zaharuri
totale 5,1% şi acid ascorbic 0,7 mg/100 g.
12. Safir – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare
(Sunrise x Premial), rezistent la ger şi îngheţurile târzii, sensibil la secetă, tolerant
la boli. Tufa are vigoare mijlocie, formă globulos-aplatizată.
Fructele sunt mici (8 – 10,5 g), conice, uşor alungite, de culoare roşie. Pulpa
de culoare roşu-închis, este fermă, suculentă, aromată, conţinut în s.u. până la
9,3%, zaharuri totale 4,0%, iar acid ascorbic 1,0 mg/100 g.
13. Viva – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare (Addie x Red
Gauntlet), omologat în anul 2003, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi secetă,
fructele sunt rezistente la transport. Planta are vigoare şi densitate mijlocie, formă
globuloasă, înflorire târzie. Soi rezistent la atacul ciupercilor: Mycosphaerella
fragariae, Diplocarpon earliana şi Botrytis cinerea şi sensibil la Tarsonemus sp.
Fructele sunt mijlocii, ovoidale, de culoare roşu-închis, cu luciu puternic,
pulpa este roz-roşie, fermă, suculentă, bună la gust, conţinut în s.u. de 8,5%,
zaharuri totale 4,8 % şi acid ascorbic 1,0 mg / 100 g.
Maturarea: ultima decadă a lunii mai, prima decadă a lunii iunie.
14. Răzvan – soi românesc omologat în anul 1998 la SCDP Satu Mare
(Totem x Red Gauntlet). Tufa este semiviguroasă, globulos-aplatizată, de densitate
medie, formează mulţi stoloni, soi rezistent la temperaturi scăzute, este sensibil la
5
secetă, dar mai rezistent la boli decât soiul martor Red Gauntlet, foarte productiv
(30-37 t/ha).
Fructul este mijlociu ca mărime (12-15 g), conic, de culoare roşie, lucios,
desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă,
rezistentă la transport. Are conţinut ridicat în s.u., de 9,2%, zaharuri totale 7,5%,
acid citric 1,0%.
Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
15. Benton – soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la
principalele boli ale căpşunului, are rezistenţă mare la ger. Planta este viguroasă, cu
port erect.
Fructele de calitate superioară, sunt mari, intens colorate în roşu, cu luciu,
pulpa colorată în roşu-deschis, este fermă, suculentă, plăcut aromată.
16. Senga Sengana – soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent la ger,
secetă şi făinare, sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecologică.
Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi
scurţi.
Fructul este mijlociu (10-12 g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa
consistentă, colorată în roşu-intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă
şi industrializare.
17. Sătmărean – soi românesc omologat în anul 1998 la SCDP Satu Mare
(Red Gauntlet x Senga Sengana). Planta este de vigoare medie, cu tufa globulos-
aplatizată şi densă, cu port erect. Soi rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la
secetă şi la atacul bolilor specifice, are productivitate ridicată (20 - 30 t/ha).
Fructul este mijlociu ca mărime (10 - 15 g) scurt-conic, cordiform, roşu-
închis, cu luciu slab, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are fermitate mijlocie, este
uniform colorată în roşu închis; conţinutul în s.u solubilă de până la 7,5%, glucide
totale 5%; aciditate (acid citric ) 0,8%, soi cu calităţi gustative superioare destinat
în special consumului în stare proaspătă.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
B. Soiuri remontante
18. Floral – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Gauntlet x
Irvine), omologat în anul 2004, mediu productiv. Soi remontant, înfloreşte în
perioada aprilie-octombrie. Planta are vigoare mijlocie, tufa globuloasă, capacitate
redusă de stolonare. Are sensibilitate mijlocie la atacul de Mycosphaerella
fragariae şi toleranţă faţă de atacul de Botrytis cinerea.
Fructele au mărime mijlocie, sunt cordiforme, de culoare roşie, cu caliciu mic,
adâncit, slab aderent. Pulpa de culoare roşu-deschis, are fermitate mijlocie şi gust bun.
Maturarea: prima recoltă în iunie, a doua toamna târziu.
6
Alte soiuri remontante:
Profunzion - soi de origine franceză, viguros, formează mulţi stoloni.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa
semiconsistentă, de culoare roz spre periferie şi alb în centru, bună pentru masă şi
industrializare.
Maturarea fructelor începe la sfârşitul lunii mai.
Red Rich - soi american, cu tufa de vigoare mijlocie.
Fructe au mărime mijlocie, sunt sfero-conice, de culoare roşu-închis, cu
pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare.
Maturarea: tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie.
 Soiuri de căpşun din sortimentele anterioare încă existente în cultură:

neremontante: Sunrise, Pocahontas, Madamme Moutôt, Laxton, Pajaro;
remontante: Profusion, Red Rich.
Alte soiuri studiate în vederea extinderii sortimentului:

Elsanta - soi olandez, foarte cultivat în Europa datorită posibilităţilor
nelimitate de cultivare (câmp, spaţii protejate, cultura suspendată), obţinut prin
hibridarea soiurilor Gorella şi Holliday. Este susceptibil la putregaiul coletului.
Fructul este mare (19 g), uniform, sfero-conic, roşu-strălucitor. Pulpa fermă,
suculentă, cu aromă placută, în condiţiile din ţara noastra este usor acidă.
Producţia medie pe plantă: 500 g.
Este un soi cu productivitate mare şi o bună păstrare după recoltare.
Marmolada - soi de origine italiană, este extins în cultură din anul 1989.
Are productivitate foarte ridicată, producţia medie pe plantă ajungând până la 800
g. Formează un număr mare de ramificaţii, cu vigoare medie către mare, este
sensibil la bolile de colet şi rădacină.
Fructul este mare (20 - 23 g), conic-alungit, cu caliciul înglobat în pulpă.
Culoarea fructelor este roşu sau roşu-intens, strălucitoare, achenele situate la
suprafaţa pulpei. Pulpa este roşie-portocalie, cu fermitate medie şi gol interior mic,
are gust bun, echilibrat, aromă intensă.
Soi apreciat pentru marea sa productivitate, forma, mărimea şi calităţii gustative
ale fructului, manifestarea potenţialului productiv în diverse modalităţi de cultură.
Maturarea: mijlocie.
7
INSTITUTUL DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU
POMICULTURA PITESTI, MARACINENI
O.P.1, C.P. 73, Loc. Piteşti, jud. Arges, cod 110006,
Tel: 0040-248-278066; Fax: 0040-248-278477;
E-mail: office@icdp-pitesti.ro; icpp.mar@gmail.com
Internet: http://www.icdp.ro
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A AFINULUI CU TUFA ÎNALTĂ
Autori: Mladin Paulina și Ancu Irina
Alegerea terenului pentru cultura afinului

Cele mai sigure terenuri pentru reuşita culturii afinului de cultură sunt cele cu soluri
acide, bogate în materie organică.
Longevitatea mare a culturii afinului şi dificultatea menţinerii la nivel optim a acidităţii
solului impune alegerea cu grijă a terenului care trebuie să răspundă cerinţelor ecopedologice ale
speciei, dintre care menţionăm: soluri moderat acide (pH = 4,0-5; 5-5,8), bine drenate, umede, cu
conţinut ridicat în materie organică, bine luminate, cu o perioada de vegetaţie suficient de lungă
(160-165 de zile), fără geruri puternice de iarnă, târzii de primăvară şi timpurii de toamnă. Astfel
de terenuri se află în zona colinară a Carpaţilor Meridionali, în nordul Transilvaniei, în nord-
vestul Moldovei dar şi în alte zone din ţară. Sunt improprii terenurile argiloase, compacte.
Terenul, pe care se amplasează cultura afinului, trebuie să fie menţinute umede şi fără
apă stagnantă pe toată perioada de vegetaţie. Nu sunt indicate văile cu pericol mare de îngheţ
precum şi locurile înconjurate complet de pomi sau copaci unde circulaţia aerului scăzută poate
favoriza atacul bolilor fungice.
Pantele însorite, bine aerisite cu înclinarea de până la 20%, fără pericol de alunecare
reprezintă locuri bune de amplasare a culturii afinului.
Extremităţile pădurilor de conifere sunt cele mai indicate pentru înfiinţarea plantaţiilor
de afin, însă acestea nu trebuie să fie amplasate la altitudini mai mari de 800-900m. Pe aceste
terenuri de obicei solul este ideal, cu reacţie acidă, conţinut ridicat în materie organică, cu drenaj
corespunzător, fără riscul reţinerii apei stagnante, răspund cerinţelor de sol ale acestei specii.
Culturile premergătoare pentru afin.
Pentru afin cele mai bune culturi premergătoare sunt coniferele (pin negru, molid), care
se dezvoltă pe straturi de grosimi diferite de turbă şi muşchi. De asemenea, dacă solul
corespunde din punct de vedere al acidităţii şi texturii, păşunile şi fâneţele sunt bune
premergătoare.
Cele mai indicate culturi premergătoare sunt gramineele de tip ovăz, grâu şi plantele
anuale prăşitoare, dintre care rapiţa şi muştarul şi leguminoasele. Este recomandată ca cultură
premergătoare şi o cultură anuală de Tagetes spp. care prin conţinutul plantelor în substanţe cu
efect nematocid şi de dezinfecţie a solului şi masa vegetativă mare, aduce un aport important de
materie organică în sol.
Lucrări premergătoare în vederea înfiinţării plantaţiilor de afin.

Organizarea teritoriului se realizează conform proiectului general astfel încât amplasarea
şi orientarea parcelelor să se facă în raport cu relieful şi posibilităţile de mecanizare a lucrărilor,
iar trasarea şi amenajarea drumurilor să răspundă exploatări cât mai economice a plantaţiei,
respectiv: stabilirea mărimii, formei, tipului de plantaţie, distanţe de plantare (în funcţie de
vigoarea soiurilor alese), lucrări ameliorative de prevenire şi combatere a eroziunii solului, etc.
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării sunt deosebit de importante, se efectuează
în următoarele etape:
1
a) Curăţirea terenului reprezentată lucrarea de îndepărtare a tuturor resturilor vegetale
lemnoase cum sunt pomi, tufişuri, mărăcinişuri, etc., atât de la suprafaţa solului cât şi din sol:
rădăcini, buturi, etc., sau tocarea şi încorporarea prin arătură a culturii premergătoare.
Combaterea buruienilor perene, cum sunt pirul, ştevia, pălămida este obligatorie în cazul
terenurilor puternic infestate.
b) Nivelarea terenurilor este obligatorie în special pe cele în pantă având ca efect
evitarea scurgerilor de suprafaţă şi de acumulare a apei în microdepresiuni, facilitarea lucrărilor
mecanice în plantaţie, etc.
La lucrarea de nivelare, pe terenurile în pantă, trebuie să se efectueze fără dislocări şi
decopertări importante ale stratului de sol fertil de la suprafaţă din zona amonte către zona aval a
pantei.
Nivelarea de întreţinere se execută pentru corectarea denivelărilor de la culturile
anterioare pentru eliminarea microdepresiunilor în care ar putea să stagneze şi să afecteze
sistemul radicular superficial al afinului.
c) Parcelarea terenului se efectuează astfel încât să se respecte orografia terenului şi
modului de întreţinere ulterioară a solului. Se are în vedere ca pe un teren plan orientarea
rândurilor să se realizeze pe direcţia nord-sud pentru ca plantele să beneficieze din plin de
lumină. Pe terenurile în pantă parcelele trebuie trasate obligatoriu de-a lungul curbelor de nivel,
cu o înclinare de 3-4% faţă de acestea iar orientarea rândurilor de asemenea, paralel cu curbele
de nivel pentru prevenirea scurgerii apei şi eroziunii solului. Lungimea rândurilor nu trebuie
depăşească lungimea de 150-180m, iar la capetele rândurilor se lasă o distanţă de 5-6 m pentru a
permite întoarcerea utilajelor de lucru.
d) Trasarea şi execuţia drumurilor de exploatare. Pe terenurile în pantă drumurile
principale se recomandă a fi pietruite, şi se amplasează la baza pantei versantului care de regulă
este firul văii şi pe partea superioară a acesteia respectiv pe cumpăna apelor. Acestea comunică
cu alte drumuri principale trasate în serpentină sau pe diagonală. Lăţimea drumurilor trebuie să
fie de 5-6 m, iar înclinarea longitudinală de până la 10%. În cazul versanţilor foarte lungi se
trasează şi drumuri secundare pe linia de cea mai mare pantă care delimitează parcelele, aceste
drumuri pot avea lăţimea de 3-4 m, şi sunt de regulă din pământ.
e) Amenajarea antierozională a terenului, trebuie avută în vedere pe terenurile în pantă
unde, după cercetările efectuate de Iancu M. 1967, Iancu M., 1996, se întâlnesc două situaţii:
pantele mai mici cu 12-15% înclinare, şi pante mai mari de până la 25-28% înclinare.
Pe terenuri cu pante mai mari de 15%, se recomandă efectuarea de terase cu taluz de
1,5m înălţime, dacă versanţii sunt fără pericol de alunecare, fără exces de umiditate iar solul este
suficient de profund.
Terasele pe pante mai mici de 15% se execută cu o înclinare transversală de până la 15%
şi o pantă longitudinală de 4-5%, iar lăţimea teraselor în funcţie de panta iniţială a terenului.
f) Împrejmuirea terenului destinat plantaţiilor de afin este necesar pentru a evita pe cât
posibil accesul animalelor în plantaţie.
Pregătirea propriu-zisă a terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor
Se recomandă afânarea adâncă a solului prin desfundare sau arătură adâncă având scopul
mobilizării în adâncime, afânării, aerării şi pătrunderii mai rapide a apei în sol, sporirii gradului
de înmagazinare a apei şi în consecinţă prevenirea excesului temporar de apă la suprafaţa solului,
înmagazinarea apei la baza stratului afânat şi utilizarea acesteia în a doua parte a perioadei de
vegetaţie când şi precipitaţiile sunt mai deficitare. În acest scop se efectuează o arătură cu plugul
la o adâncime 28-30 cm. Aceasta trebuie urmată de discuirea în două sensuri.
Combaterea buruienilor perene ca : pălămida, pirul, ştevia, volbura, coada calului, menta,
etc., este obligatorie în terenurile infestate şi se realizează prin discuirea repetată a arăturii.
Pentru cultura afinului este de preferat sa se limiteze utilizarea erbicidelor sistemice pentru
combaterea acestor buruienilor
2
Pentru cultura afinului, se aplică lucrarea de dezinfecţie a solului dacă acesta este
puternic infestat cu agenţi patogeni, dăunători şi paraziţi cu deosebire nematozi, viermi sârmă.
Aceasta se realizează prin combaterea chimică şi biologică.
Combaterea chimică, în cazul culturilor tradiţionale se face cu produse pe bază de
clorpirifos şi metilbromiol, cum sunt Dazomet, Etoprofos etc.
În ultima vreme este preferată dezinfecţia biologică, care constă în cultivarea ca plante
premergătoare a unor specii din Fam. Crucifere, cum sunt rapiţa, muştarul sau Tagetes spp şi
încorporarea ulterioară în sol. Acestea eliberează în sol substanţe din grupa glucosinolatelor cu
proprietăţi biocide asupra microorganismelor (bacterii, ciuperci, virusuri, insectelor nematozilor,
etc.) dăunătoare culturilor şi a celor cu risc crescut asupra sănătăţii umane, cum sunt: paraziţii de
tip protozoare: Cyclospora, Giardia, Cryptosporidium, bacteriile: Escherichia coli, Salmonella,
Shigella, Clostridium botulinum monocytogene, Bacillus cereas, etc., virusuri, virusul hepatitei
A şi virusul Norwalk (Mladin P, 2011).
Fertilizarea şi amendarea terenului în vederea plantării.
Fertilizarea terenului la înfiinţarea culturii este una din cele mai importante măsuri agro-
ameliorative de îmbunătăţire a însuşirilor fizico-chimice ale solului şi de creare a condiţiilor
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor în primii ani de cultură.
Fertilizarea se efectuează cu îngrăşăminte organice, de regulă gunoiul de grajd şi
îngrăşăminte chimice cu toate cele 3 macroelemente: azotul, fosforul şi potasiul. Administrarea
îngrăşămintelor se poate face pe toată suprafaţă sau localizat, în funcţie de tipul de cultură.
Având în vedere că plantele de afin explorează prin sistemul radicular fibros un volum
de sol redus, nu depăşeşte adâncimea de 50 cm şi lăţimea de 60 cm. S-a constatat că
îngrăşămintele distribuite pe întreaga suprafaţă şi încorporate la o adâncime mai mare contribuie
la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale solului, cu deosebire în stratul mai profund.
La afinul de cultură, forma ionică a azotului cea mai rapid absorbită şi transportată de
sistemul radicular este cea amoniacală (NH4+), iar cea nitrică (NO2- şi NO3-) este absorbită cu
dificultate. Transformarea azotului în sol în cele 2 forme, amoniacală şi nitrică, este în funcţie de
valorile pH-ului.
La valori limită ale pH de 5,0-5,5 devin mai active bacteriile nitrificatoare care
transformă azotul disponibil în sol în forma nitrică, deci greu accesibilă plantelor de afin, în
timp ce, în soluri mai acide, bogate în materie organică, devin active bacteriile care transformă
nitraţii în forma amoniacală. Astfel, pe solurile cu pH peste 5,0 se recomandă utilizarea
obligatorie a îngrăşămintelor cu azot amoniacal: sulfat de amoniu, nitrat de amoniu sau fosfatul
de amoniu, iar pe solurile mai acide cu pH sub 5,0 se pot aplica îngrăşăminte azotate, cum sunt
azotatul de amoniu sau ureea .
Afinul de cultură reacţionează foarte bine la doze moderate de gunoi de grajd, 20-25 tone
la hectar, aplicate la intervale mici de timp. Acestea îmbunătăţesc incontestabil condiţiile trofice
şi caracteristicile fizice ale solului regimul termic şi aerohidric al solului. Reacţia uşor neutră a
gunoiului de grajd implică riscul creşteri valorii Ph-ului, pentru evitarea acestor neajunsuri se
recomandă compostarea gunoiului de grajd cu sulf pulbere în cantitate de 2-4t/ha, cu 3-4 luni
înainte de administrare, sau turbă acidă 3-5t/ha.
Având în vedere fertilitatea scăzută a terenurilor acide, precum şi pentru crearea
condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor în primii ani de viaţă a culturii, pe lângă
fertilizarea întregii suprafeţe se aplică şi fertilizarea localizată. Astfel, la fiecare groapă de
plantare se adaugă 5-7 kg gunoi de grajd bine descompus şi 10-20 kg turbă acidă (Ancu I, 2010).
În practicile mai recente şi în condiţiile asigurării fertilizării odată cu apa de udare prin
picurare, turba se poate înlocui cu rumeguş aflat în stadiu de descompunere. Cantitatea de
rumeguş necesară la o groapă de 40/40/40 cm este de circa 8 kg 9kg găleata de 20 litri) şi se
amestecă cu solul rezultat din groapa de plantare.
În cazul terenurilor cu pH mai mare de 5,5 sau mai mic decât 5,0 se recomandă aplicarea
prafului de sulf sau, pentru cel de-al doilea caz, a pietrei de var măcinată. Astfel, pentru
3
micşorarea sau mărirea pH-ului cu o unitate, în funcţie de textura solului, se aplică următoarele
doze menţionate în tabelul de mai jos:
Tabelul 1. Cantitatea de sulf sau piatră de var măcinată la 1 ha pentru schimbarea

pH-ului solului cu o unitate (după Whitworth 1995, citat de Kupper 2004 şi Mladin 2011)
Textura solului Cantitatea de sulf pentru Cantitatea de piatră de var

capacitatea de schimb scăderea pH-ului solului cu o măcinată pentru creşterea pH-
cationic (c.s.c) unitate (de la 6,0 la 5,0) kg/ha ului cu o unitate (de la 4,0 la 5,0)
kg/ha.
Nisipos 400-600 900
c.s.c =5
Lutos 790-1180 2540
c.s.c =15
Argilos 1200-1600 4000
c.s.c=25
Deoarece în timpul vegetaţiei valorile pH-ului sunt fluctuate se recomandă ca acesta să se

facă iarna când în sol activitatea biologică este redusă.
Sulful se aplică cu aproximativ un an înainte de plantare, fenomenele de oxidare şi
scădere a pH-ului producându-se treptat. In cazul în care este necesară o cantitate mai mare de
400 kg/ha se recomandă aplicarea în două doze, jumătate de doză în primăvară şi jumătate de
doză toamna.
Sulful are acţiune biocidă (fungică şi insecticidă) cu efecte negative asupra
microbiologiei solului, astfel se recomandă diminuarea cantităţii de sulf prin mărirea cantităţii de
turbă folosită la plantare. Folosirea turbei acide este mai costisitoare dar are efect îndelungat
printr-o rezistenţă mai mare la descompunere, şi îmbogăţeşte solul în humus.
Manifestarea efectului aplicării pietrei de var, are loc într+un interval de câteva luni
până la 1 an, timpul de reacţie fiind dependent de gradul de mărunţire al acesteia, astfel aplicarea
acesteia trebuie făcută cu 6-8 luni înaintea efectuării plantării.
Întreţinerea solului în plantaţiile de afin
La aplicarea lucrărilor de întreţinere se au în vedere înrădăcinarea superficială şi cerinţele
plantelor pentru o umiditate moderată şi constantă a solului.
Astfel, solul de pe rândul de plante trebuie să se întreţină acoperit cu un strat de rumeguş,
de conifere sau alte esenţe sau cu scoarţă de pin mărunţită, pe o bandă cu lăţimea de 0,7 până
1,0-1,2 m în funcţie de vârstă şi dezvoltarea plantelor. Grosimea mulciului trebuie să fie de 8-10
cm.
Mulciul împiedică dezvoltarea buruienilor, atenuează oscilaţiile de temperatură la nivelul
sistemului radicular, împiedicând încălzirea puternică a solului, menţine umiditatea constantă în
sol, temperează procesele intense de evapotranspiraţie, prin descompunerea sa îmbogăţeşte solul
în materie organică şi alte elemente nutritive, menţine şi îmbunătăţeşte textura solului, iar pe
terenurile în pantă împiedică eroziunea solului. Cantitatea de rumeguş, administrată la 1 ha
cultivat poate să fie de 3 până la 5-6 t/ha. Aplicarea mulciului se face imediat după plantare iar
refacerea anuală a stratului mulciului se face in ferestrele iernii sau primăvara foarte devreme.
Rumeguşul se poate înlocui cu alte materiale cum ar fi diferite resturi vegetale, frunze, paie, fân,
etc., dar mai puţin eficiente.
De asemenea utilizarea foliei de tip agro-textil cu deosebire în cazul plantării pe biloane
sau rânduri înalte este o alternativă la mulciul de rumeguş, turbă acidă alte resturi vegetale.
Între rândurile de plante în plantaţiile tinere se recomandă întreţinerea sub formă de benzi
înierbate având în compoziţia floristică trifoiul alb deoarece se formează un microclimat
4
favorabil dezvoltării plantelor de afin, insă cu condiţia ca pe rândul de plante pe o bandă de 70-
100 cm, terenul să fie întreţinut curat de buruieni.
La distanţele de 2,5-3,0 m între rânduri, lăţimea benzii înierbate trebuie menţinută la 1,8
până la 2,0 m astfel ca lăţimea benzii de mulci să fie de 0,7-1,0 m.
Întreţinerea solului pe rândul de plante în cazul dezvoltării buruienilor care străbat stratul
de mulci (in plantațiile cu vârste de peste 3 ani) se poate face prin erbicidare, cu un erbicid
sistemic pe bază de glifosat care în prezent au următoarele denumiri comerciale: Rondup,
Touchdown, în doză de 4 l/ha şi cu 150-200l soluţie la ha.
Aplicarea fertilizanţilor în cultura afinului
Afinul cu tufă înaltă este o plantă ce are cerinţe trofice unice comparativ cu celelalte
specii pomicole. Asigurarea necesarului de nutrienti trebuie făcută în limitele cerinţei speciei,
astfel încât, pH-ul substratului nutritiv să nu fie modificat considerabil, pentru a permite
absorbţia de către plante a macro- şi microelementelor din sol necesare proceselor de creştere şi
fructificare.
Afinul este o specie cu cerinţe trofice scăzute, sensibil la nivele ridicate ale unor
nutrienţi, posedă mecanisme specifice „de luptă” cu condiţiile de fertilitate scăzută, de aciditate
ridicată şi conţinut bogat în azot amoniacal, datorită fenomenului de endomicoriză fungică, prin
care ciupercile extrag carbohidraţii din ţesuturile interne ale sistemului radicular şi
aprovizionează planta cu nutrienţi din sol. Astfel, în plantaţiile de afin sunt recomandate
îngrăşămintele cu azot sub formă amoniacală, sulfat de amoniu sau uree, deşi plantele pot
absorbi şi forma nitrică, pe care o transformă apoi prin intermediul nitrat reductazei în forma
amoniacală, înainte de încorporarea acesteia în proteine.
Pe solurile cu conţinut scăzut în materie organică se recomandă aplicarea de doze
crescânde de azot, începând cu 10kg s.a. azot/ha în primul an, până în anul al 7-lea de viaţă a
plantaţiei, când se aplică 70 kg s.a azot/ha. După anul al 7-lea se menţine o doză anuală de 140
kg s.a azot/ha. Îngrăşămintele chimice pe bază de azot se aplică fracţionat în două doze egale
aplicate în fenofaza de înflorire la începutul şi sfârşitul acesteia. Aplicarea celorlalte
îngrăşăminte pe bază de fosfor, potasiu, şi microelementele: magneziu, bor, zinc, cupru, trebuie
corelate cu nivelele acestora din frunze şi sol. Pentru acestea trebuie luată în considerare şi
simptomatologia plantelor.
Lipsa azotului din sol determină mai multe valuri de creştere a lăstarilor,aceştia au
dimensiuni de maxim 10-12 cm debilitaţi, frunzele de la bază sunt de un verde pal-gălbui, cad
mai de timpuriu, numărul de muguri floriferi se reduce şi evident producţia de fructe micşorată.
Deficienţa în magneziu se manifestă prin clorozarea limbului între nervurile principale,
urmată de virarea culorii în roşu strălucitor, în timp ce ţesuturile din aproprierea nervurilor
principale rămân verzi. Primele simptome apar pe frunzele de la baza lăstarilor tineri, frunzele
tinere de la vârful lăstarilor fiind rareori afectaţi.
Remedierea carenţei în magneziu se realizează prin aplicarea de sulfat de magneziu-
potasiu, în doză de 4,5 kg s.a/ha.
Prin intermediul fenomenului de micoriză, plantele utilizează fosforul din sol, iar până în
prezent nu au fost semnalate carenţe ale acestui element. Se poate spune că cu cât rata de infecţie
cu micorize este mai mare cu atât creşte cantitatea de fosfor absorbită de plante.
Aplicarea irigării la cultura afinului
Afinul cu tufa înaltă necesită condiţii de cultură în care, apa trebuie să menţină spaţiul de
nutriţie (40cm x40 cm) în permanenţă reavăn. În general soiurile de afin au adaptare diferită la
seceta din sol şi atmosferă, precum şi la temperaturile ridicate din vară. Soiurile cu largă adaptare
la aceste condiţii au şi cea mai scăzută rată a respiraţiei (Coorts şi al., 1968).
Datorită cerinţelor constante ale afinului pentru umiditatea din sol pe toată perioada de
vegetaţie, aplicarea irigării este obligatorie, dar şi profitabilă în acelaşi timp.
Irigarea prin aspersiune prezintă avantaje şi dezavantaje, poate fi folosit cu succes la
protejarea plantaţiei de temperaturile negative din perioada înfloritului, în zonele în care există
riscul îngheţurilor târzii, insa în timpul vegetaţiei necesită forţă de muncă manuală pentru
5
montarea si demontarea aripilor de ploaie, consum mare de apă şi energie, poate favoriza apariţia
unor boli fungice (Botrytis, Monilioza).
În prezent, irigarea prin picurare reprezintă cel mai răspândit şi eficient sistem de irigare,
care utilizează un volum redus de apă, totodată realizează udarea în zona bolului nutritiv,
elimină pericolul atacului bolilor pe frunze, fructe sau tulpini, deoarece acestea rămân uscate. În
primii doi ani după plantare sunt necesari între 25 şi 44 mm de apă pe săptămână, pe tot sezonul
de vegetaţie pentru a asigura o dezvoltare viguroasă a plantelor. Plantele tinere trebuie să
primească 0,5 l/zi pe vreme foarte caldă. Apoi cantitatea de apă trebuie să crească cu câte 0,5l/zi
pentru fiecare an de vârstă a plantei, astfel ca o plantă aflată în anul al 6-lea după plantare să
primească 3,0 l de apă pe zi. Pe vreme obişnuită, moderat de caldă este necesară o cantitate 1,0 l
apă/zi/plantă, iar pe vreme caldă 2,0l apă/plantă/zi. După o ploaie de 25 mm se sistează udarea
timp de 4 zile, după care se porneşte din nou sistemul. De asemenea se recomandă ca zilnic
sistemul să fie oprit timp de 12 ore pentru a permite oxigenarea solului (Mladin G.,2005). În
instalaţia de irigare prin picurare la presiunea de lucru 1,0-1,3 atmosfere, se obţine un debit
mediu al picurătoarelor de 4 l/oră (Tănăsescu N., 1999)
Intervenţiile fitotehnice la afin
La afinul de cultură cu tufa înaltă intervenţiile fitotehnice încep încă de la plantare prin
scurtarea tulpinilor la 3-4 muguri în scopul ramificării lor rapide. În anul II şi III de vegetaţie se
efectuează tăieri de scurtare a tulpinilor la 25-35 cm pentru formarea palierului II de fructificare
şi la 55 cm pentru a realiza palierul al II-lea de fructificare în cadrul tufei. La fiecare plantă se
menţin 4-5 tulpini de schelet fiecare cu un număr de 3-4 formaţiuni de semischelet purtătoare de
rod. Creşterile supranumerare se elimină de la zona de intersecţie sau “în ras” de la suprafaţa
solului. Tulpinile multianuale degarnisite se scurtează la 5-15 cm, în funcţie de gradul de
degarnisite al lor. În scopul creşterii calităţii fructelor şi reglării proceselor de creștere şi
fructificare la finele iernii se elimina creşterile firave, supraîncărcate în zona apicală cu muguri
de rod, cele uscate şi afectate de temperaturile scăzute din timpul ierni, iar în perioada înfloritului
se efectuează o scurtare cu 1/3 a lungimii ciorchinelui. Plantelor îmbătrânite şi epuizate li se
aplică tăieri în cepi de 2-3 muguri pentru regenerare.
Prevenirea atacului şi combaterea insectelor dăunătoare şi a agenţilor fitopatogeni
la afin. Afinul are numeroşi agenţi patogeni care produc boli fungice, bacteriale şi virale, dar şi
dăunători care atacă diferitele organe, în principal florile şi fructele. Dintre bolile cu potenţial de
extindere în ţara noastră amintim cancerul tulpinilor produs de ciuperca Fusicocum putrefaciens,
arsura ramurilor produsă de Phomopsis sp., (atac prezent în plantaţiile întreţinute
necorespunzător) mumifierea fructelor de afin produsă de Monilia vaccinii-corymbosi, care atacă
rămurelele şi florile din ciorchini, şi dă plantei un aspect de atac de ger.
Pe lângă acestea bolile produse de bacterii cum sunt Agrobacterium tumefaciens (produce
gale în coroana tufei pe ramuri şi , uneori la baza tulpinilor), Pseudomonas syringae care
produce cancerul bacterian al tulpinilor, sunt destul de periculoase . Şi bolile virotice au o
anumită incidenţă în cultura afinului cum sunt: piticirea afinului (Blueberry stunt), pătarea
inelară roşie (Red Ringspot), pătarea inelară necrotică (Necrotic Ringspot), mozaicul (Blueberry
Mosaic), mătură de vrăjitoare (Witches-Broom Virus), etc.
Dăunătorii cei mai frecvenţi ai afinului sunt: gărgăriţa florilor de afin (Anthonomus
musculus Say), gărgăriţa fructelor de afin (Conotrachelus nenuphar Herbst), musca afinelor
(Rhagoletis pomonella Walsh), viermele fructelor de afin ( Mineola vaccinii Riley), păduchii
ţestoşi, etc.
Combaterea bolilor virotice se face prin măsuri radicale de eliminare şi ardere a tufelor
bolnave, distrugerea vectorilor din zonele limitrofe cu insecticde şi folosirea la înfiinţarea
plantaţiilor de material săditor sănătos.
Pentru prevenirea şi combaterea unor boli şi dăunătorii menţionaţi se propune efectuarea

următoarei scheme de tratament prezentată în tabelul de mai jos:
6
Complexul de fitoprotecţie la afinul de cultură
Momentul Tratamentul Bolile şi dăunătorii Observaţii

tratamentului
stropirii: Produsul/soluţia/ Conc.% combătuți

Fenofaza amestecul
Nr.
1 La Confidor oil SC 1,5 Forme hibernante ale Tratament cheie

dezmugurit 004+Alcupral 0,3 dăunătorilor
Monilioza sp., cancerul
tulpinii, Arsura ramurilor
2 La scuturarea Thiovit Jet sau 0,3 Fusicocum sp.; Dacă e cazul în
petalelor Cosanet + Nemazal 0,5 Rugina, mucegaiul ramurilor; funcţie de rezerva
sau Bionid 5,0 Gărgăriţa fructelor; cicada biologică.
afinului, Musca afinului,
Viespea fructelor
3 Legarea Idem Idem În funcţie de
primelor rezerva biologică
fructe în
ciorchine

Pomi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pomi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SOIURI DE AFIN

Vaccinum corymbosum L., fam. Eleagnaceae

1. Waymouth – soi originar din SUA, semiviguros, tufa este erectă, cu

4. Simultan – soi românesc obţinut în anul 2001 la ICDP Piteşti-

10. Safir – soi românesc obţinut în anul 1998 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

 Alte soiuri de afin întâlnite în cultură: Ivanhoe, Earlyblue, Sunshine

Ribes grossularia L.; Ribes reclinata Mill.,

● Agrişul este un arbust ce creşte sub formă de tufă cu înălţimea de cca. 1 m,

Fig. 18.1. Detalii ghimpi la agriş (foto www.ecosystema.ru)

2. Verda – soi românesc omologat în anul 2007 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

3. White Smith – soi de origine engleză, formează tufe semiviguroase, are

Careles – soi de origine engleză, formează tufe semiviguroase, cu

 În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri din vechiul sortiment:

White Smith Zenit

Uriaşă de Pallag Verde Victorios

Invicta Hinnonmaeki Rod

● Zizifusul sau jujuberul creşte sub formă de tufă, cu înălţimea

⚫ În ţara noastră se cultivă selecţiile de smochin de tip Adriatic.

⚫ Sortimentul românesc: Drobeta 1, Drobeta 2, Şviniţa, Caracal 3.

Hippophaë rhamnoides L., fam. Eleagnaceae

 Alte soiuri de cătină din vechiul sortiment: autohtone: Delta 1,

Auras Diana Ovidiu

Şerpeni Piteşti 1 Piteşti 2

Ribes nigrum L. = coacăz cu fructe negre (cassis);

● Perioada de maturare a fructelor, în funcţie de soi, se realizează în

 În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri, din sortimentele anterioare

A. Soiuri de coacăz cu fructe negre

6. Geo – soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti-Mărăcineni

10. Tenah – soi olandez, recomandat pentru zona dealurilor Subcarpaţilor

B. Soiuri de coacăz cu fructe roşii

19. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6

C. Soiuri de coacăz cu fructe albe

Soiul de bază Soiuri polenizatoare

Ronix Perla Neagră

Cotswold Cross Blackdown

Abundent Roşu Timpuriu

Vaccinum corymbosum L. Fam. Ericaceae

21.1. Importanţă, origine, arie de răspâdire

21.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare

Fig. 21.1. - Lăstar de afin cu fructe şi frunze

21.2.5. Cerinţele afinului faţă de factorii ecologici

21.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor

1. Importanţă, origine şi arie de răspândire

1.2. Originea şi aria de răspândire

Primele plantaţii au fost înfiinţate în Rusia, apoi în Germania, Polonia şi Ungaria.

2. Particularităţi biologice şi ecologice

2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor

Genul Hippophaë cuprinde o singură specie cu trei subspecii:

2.2. Obiective principale şi metode de ameliorare

2.3. Sortimentul de soiuri şi biotipuri

2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare

Muguri masculi la catina alba Muguri femeli la catina alba

Înfloritul catinei albe

2.5 Cerinţele cătinei albe faţă de factorii ecologici

Cătina se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi, marcote, drajoni şi altoire.

3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Conducerea şi tăierea plantelor

Schema tăierii mecanizate a plantelor(după Cimpoieş Gh, 2018)

Cornus mas L. Fam. Cornaceae

1. Importanţa,originea şi aria de răspândire

Importanţa acestei specii reiese din mai multe considerente:

Aria de răspandire a cornului.

3.1. Specificul producerii materialului săditor