Sunteți pe pagina 1din 504

LP 5

SOIURILE PENTRU VINURI ALBE DE CONSUM CURENT STRĂINE

ALIGOTÉ

Sinonime: Plant a trois, Vert blanc, Chaudenet gras, Plants gris, Griset blanc, Giboudot
blanc, Alligotay - în Franța; Carcairone blanc, Pistone, Carchierone - în Italia.
Origine. Acest soi este originar din zona viticolă a Franței Auxere-Chablis-Bourgogne.
Primele referiri scrise asupra sa apar din anul 1780; la noi în țară a fost adus după 1900 și s-a
adaptat foarte bine la condițiile climatice întâlnite în podgoriile din Moldova. Face parte din
proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare albă, scămoasă, cu
liziera roză; frunzele tinere sunt peroase, verzi deschis.
Frunza adultă este de mărime mijlocie (14-16 cm lungime), orbicular-reniformă, codul
ampelometric 035-2-57, întreaga, cu un slab început de trilobie; sinusurile laterale foarte slab
schițate; sinusul pețiolar deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde-închis, ușor
gofrat, cu marginile revolute, acoperit cu scame rare pe fața inferioară; dinții mijlocii unghiulari.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil și abundent.
Strugurii mici spre mijlocii (100-120 g în medie), cilindrici, mai rar cilindro-conici,
uneori aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine. Bobul este mic, sferic, cu pielița subțire, de
culoare verde gălbui cu pete ruginii pe partea însorită, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă,
cu gust discret specific soiului.
Lăstarii au vigoare mijlocie, ușor striați, de culoare verde, cu nuanțe roșcate vineții pe
partea însorită.
Coardele toamna au culoare maro cenușiu, mai intensă la noduri.

MUSCADELLE

Sinonime: Muscat fou, Muscade, Musquette, Muscadet doux, Guilan Muscat, Guillan
Musqué, Raisimotte, Raisinotte, Douçanelle, Blanche douce, Guilan doux, Catape, Guépié,
Melon de Bougogne - în Franța; Muscadelle de Bordelais - în California.
Origine. Originea exactă a acestui soi este ignorata, se cultivă pe suprafețe mari în
Franța, regiunile viticole Gironde, Dordogne și deasemeni în Alsacia și pe Valea Loirei. După
caracterele morfologice face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire de culoare verde albiciosă, peroasă; frunzele
tinere și vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari, de culoare verde bronzat.
Frunza adultă este mare (18-20 cm lungime), orbicular-reniformă, codul ampelometric
035-3-46, întreaga sau cu un început de trilobie, cu sinusurile laterale slab schițate, iar sinusul
pețiolar deschis în formă de liră. Limbul frunzei este de culoare verde închis, puternic gofrat,
acoperit cu peri rari pe fața inferioară; dinții mijlocii unghiulari. Nervurile principale și pețiolul
sunt vineții iar punctul pețiolar colorat în roșu.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, tronconici, cu boabele așezate potrivit de des pe ciorchine și
neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu, sferic, cu pielița subțire colorată în galben verzui
acoperită cu puncte mici suberificate și cu punctul pistilar evident; pulpa zemoasă cu aromă
specifică acestui soi, mai pronunțată la supramaturare.

1
Lăstarii de vigoare mijlocie, colorați în roșu închis, cu noduri proieminente; cârceii sunt
mijlocii, subțiri, de culoare roșie.
Coardele au scoarța de culoare gălbuie, mai închisă la noduri.

SAINT EMILION

Sinonime: Ugni blanc, Clairette a grains ronds, Clairette ronde, Rossola, Grédelin,
Chantar, Cadillac, Castillonne, Roussan - în Franța; Trebbiano di Toscana, Uva bianca,
Trebbiano fiorentino, Trebbiano giallo - în Italia. După caracterele morfologice face parte din
proles occidentalis.
Origine. Acest soi este de proveniență italiană, din regiunea Lazio-Toscana, unde se
obțin vinuri parfumate de culoarea paiului.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, de culoare alb verzuie cu liziera
carminată; frunzele tinere și vârful lăstarului sunt scămoase, galben verzui, gofrate.
Frunza adultă este mare (18-20 cm lungime), orbiculară, codul ampelometric 136-3-58,
tri sau pentalobată, cu sinusurile laterale puțin profunde, închise ovoidale; sinusul pețiolar are
formă de liră, mai mult sau mai puțin deschis. Nervurile principale sunt de culoare verde deschis,
evidente pe ambele fețe. Dinții sunt de mărime mijlocie cu marginile ușor rotunjite.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii mari, cilindrici, aripați, lungi (20-30 cm), cu pedunculul erbaceu și boabele
ațezate rar pe ciorchine ceea ce îi conferă strugurelui un aspect rămuros. Bobul mijlociu, sferic,
cu pielița subțire, de culoare galben auriu, iar pe partea însorită cu pete ruginii chiar roze; pulpa
zemoasă cu gust placut.
Lăstarii au vigoare mare de creștere, groși, aplatizati la nivelul nodurilor, costați, de
culoare verde roșcată mai închisă la noduri; cârceii mari, foarte puternici.
Coardele au o culoare brun roșcată, cu meritale mijlocii.

SELECTION CARRIERE

Sinonimii: Selection - în Franța.


Origine. Acest soi a fost obținut după primul război mondial în Franța de către
CARRIERE, fiind de fapt o selecție clonală din Pinot blanc. După caracterele ampelografice
face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde albicioasă,
acoperită cu peri lungi și deși; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt pufoase, de culoare alb
gălbui.
Frunza adultă este mică, orbiculară, cu lobul terminal scurt și lățit, tri sau pentalobată;
sinusurile laterale sunt adânci în formă de liră cu baza ascuțită; sinusul pețiolar este în formă de
U. Limbul frunzei este de culoare verde închis, ușor gofrat, acoperit cu peri rari și lungi pe fața
inferioară. Dinții sunt mici și cu marginile rotunjite, fapt ce îi dă frunzei aspect crenelat.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil.
Strugurii sunt mici spre mijlocii (100-120 g în medie), conici, aripați cu boabele așezate
des pe ciorchine. Bobul mic, sferic, ușor oval, cu pielița groasă de culoare verde gălbui, pruinată,
cu punctul pistilar evident; pulpa zemoasă, nearomată.
Lăstarii au vigoare mică de creștere, colorați în verde cu nuanțe arămii pe partea însorită.
Coardele prezintă meritale scurte (9-10 cm lungime), de culoare maro gălbui.
2
NEUBURGER

Sinonime: Neuburg - în Germania.


Origine. Acest soi a fost creat în Germania de către H. MÜLLER în urma hibridării
dintre Pinot blanc x Silvaner verde. După caracterele morfologice face parte din proles
occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare verde albicioasă;
frunzele tinere și vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari, de culoare alb gălbuie cu nuanțe
roșietice.
Frunza adultă este mijlocie, tri sau pentalobată, aproape orbiculară, cu sinusurile laterale
nu prea adânci închise elipsoidale; sinusul pețiolar deschis în formă de liră cu baza ascuțită, mai
rar în V. Limbul frunzei este de culoare verde deschis și acoperit cu peri rari pe fața inferioară.
Caracterul tare de recunoaștere a soiului îl reprezintă faptul că limbul este pliat pe linia
nervurilor laterale superioare sub formă de jgheab; punctul pețiolar este de culoare roșie.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt mici, cilindrici, uneori aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine. Bobul
este mijlociu, sferic, cu pielița groasă, de culoare verde gălbui, cu nuanțe ruginii pe partea
însorită, acoperită cu un strat gros de pruină persistentă; punctul pistilar este persistent; pulpa
semizemoasă, nearomată.
Lăstarii au vigoare mică de creștere, cu meritalele colorate în verde roșietic, mai intensă
la noduri.
Coardele, toamna au culoare brun roșcată.

RKAȚITELI

Sinonimii: Gruzinski, Koroliok Rkatiteli - în Ucraina și Rusia.


Origine. Este un soi vechi autohton originar din zona Caucazului - Gruzia. ~n traducere
"rkațiteli" înseamna "lăstar roșu". Se remarcă prin rezistența deosebită la ger. Face parte din
proles pontica, subproles georgica.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire ușor peroasă, cu rozeta de culoare arămiu
roșietică; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt acoperite cu peri rari și au culoare arămie
intensă.
Frunza adultă este mijlocie spre mare, pentalobată, mai rar trilobată, cu sinusurile laterale
superioare adânci, închise, oviforme, prevăzute uneori cu un dinte; cele inferioare superficiale
deschise în formă de U; sinusul pețiolar este închis elipsoidal. Limbul frunzei este de culoare
verde intens, gofrat, ușor scămos pe fața inferioară.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, cilindro conici, aripați, cu boabele așezate potrivit de des pe ciorchine.
Bobul mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, cu pete brune cafenii pe partea
însorită; pulpa zemoasă; nearomată.
Lăstarii au vigoare mare, meritale mijlocii (12-13 cm lungime), creștere erectă; pe partea
însorită și în primele faze de vegetație au culoare arămie roșietica intensă.
Coardele toamna au culoare brun roșcată, mai închisă la noduri

3
CREAȚIILE ROMÂNEȘTI DE SOIURI PENTRU STRUGURI DE VIN

a. VINURI ALBE DE CONSUM CURENT

CRÂMPOȘIE SELECȚIONATĂ

Origine. Acest soi a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Drăgășani, din semințe
provenite din fecundare liberă a soiului Crâmpoșie, autori I. DOBRESCU și colab. Omologarea
soiului s-a făcut în anul 1972.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde ușor bronzată,
scămoasă; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt acoperite cu peri scurți și deși, de culoare
verde roșcată.
Frunza adultă este mare, întreaga, cu un ușor început de trilobie, cu sinusurile laterale
slab schițate; sinusul pețiolar este deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde
închis, gros, gofrat, scămos pe fața inferioară. Nervurile principale, către punctul pețiolar au
culoare roșietică.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt de mărime mijlocie, cilindro conici, cu boabele așezate des pe ciorchine.
Bobul este mijlociu, sferic ușor ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, cu pete ruginii
pe partea însorită; punctul pistilar persistent; pulpa semicărnoasă, ușor crocantă, nearomată.
Lăstarii sunt viguroși, cu meritale proieminente, de culoare verde, cu nuanțe violacei pe
partea însorită.
Coardele toamna, se coloreaza în maro roșcat.

BĂBEASCĂ GRI

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Odobești, de către


GHEORGHE POPESCU și colab., fiind de fapt o variație mugurală din Băbească neagră. A
fost omologat în anul 1975.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde cu nuanțe roz,
peroasă; vârful lăstarului și primele frunzulițe au culoare verde bronzat, și sunt acoperite cu peri
rari și scurți.
Frunza adultă este de mărime mijlocie (13-15 cm lungime), orbicular reniformă,
pentalobată, ușor asimetrică; sinusurile laterale superioare sunt potrivit de adânci, închise,
ovoidale, prevăzute uneori cu un dinte la baza lor; cele inferioare deschise în formă de U; sinusul
pețiolar este deschis în formă de liră care tinde să se închidă. Limbul frunzei este de culoare
verde intens lucios, cu nervurile de culoare roșietica, acoperite cu peri scurți pe fața inferioară;
dinții sunt proieminenti, cu marginile drepte.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil.
Strugurii sunt mari, conici, rămuroși, cu rahisul lemnificat și puțin flexibil și boabele
așezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, ușor discoidal, cu pielița groasă de
culoare gri fumuriu, intens pruinată; pulpa zemoasă nearomată, cu gust acrișor.
Lăstarii au vigoare mare de creștere, meritale mijlocii (12-14 cm lungime), de culoare
verde roșietica pe partea însorită, mai intensă la noduri.
Coardele toamna, sunt de culoare brun roșcată și cu meritalele groase de 12-15 mm.

4
MIORIȚA

Origine. A fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Odobești, din semințe provenite
din fecundare liberă a soiului Coarnă albă, autori GHEORGHE POPESCU și colab.
Omologarea soiului s-a facut în anul 1980.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta albicioasă; vârful lăstarului
și primele frunzulițe sunt de culoare verde gălbui, acoperite cu peri lungi și rari.
Frunza adultă este mijlocie, întreagă ușor trilobată, cu sinusurile laterale superficiale,
deschise în formă de V; sinusul pețiolar deschis în liră cu baza ascuțita. Limbul frunzei este de
culoare verde inchis, gros, rugos, usor scamos pe fata inferioara. Nervurile principale sunt mai
deschise la culoare decât limbul și evidente pe ambele fețe.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii spre mari, cilindrici, mai rar cilindro conici, uneori aripați, cu boabele
așezate des pe ciorchine. Bobul este mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui,
cu nuanțe aurii pe partea însorită, acoperit cu un strat de pruina densă, punctul pistilar persistent;
pulpa zemoasă, nearomată.
Lăstarii de vigoare medie, cu meritale mijlocii (13-15 cm lungime), de culoare verde,
ușor bronzați pe partea însorită.
Coardele în toamnă au culoarea galben maroniu, mai intensă la noduri.

UNIREA

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Iași, în urma hibridării
dintre Crâmpoșie x Muscat Ottonel, autori GHEORGHE POPESCU și colab. Omologarea
soiului s-a facut în anul 1989.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde albicioasă, cu
marginile colorate ușor în roz; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt de culoare verde
bronzat, peroase.
Frunza adultă este mijlocie (14-16 cm lungime), întreagă cu un început de trilobie;
sinusurile laterale superficiale unghiulare, iar sinusul pețiolar larg deschis în formă de V. Limbul
frunzei este de culoare verde intens, ușor gofrat, acoperit cu peri rari pe fața inferioară. Dinții
mijlocii, cu marginile drepte.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, cilindro conici, cu boabele așezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu,
sferic, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, pruinată, cu punctul pistilar persistent; pulpa
semizemoasă, nearomată.
Lăstarii viguroși, cu meritale groase, colorați în verde cu nuanțe ușor roșietice pe partea
însorită.
Coardele toamna au culoarea maro roșcat, cu striuri fine mai intens colorate.

5
SOIURILE PENTRU VINURI ALBE DE CALITATE SUPERIOARĂ AUTOHTONE

GRASĂ DE COTNARI

Sinonimii: Grasă, Poamă grasă, Grasă galbenă - în România; Köverszölö - în Ungaria.


Origine. Acest soi este cultivat de secole în podgoria Cotnari, unde alături de celelalte
trei soiuri Fetească albă, Tămâioasă românească și Frâncușă au asigurat faima celebrelor vinuri
din această podgorie dacică. Datorită unelor asemănări fenotipice cu soiul Furmint s-a emis
ipoteza ca ar fi rezultatul unei variații mugurale din acesta, adaptată foarte bine la condițiile
climatice din această zonă a Moldovei. După caracterele morfologice face parte din proles
pontica subproles georgica.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde albiciosă
cu nuanțe roz; vârful lăstarului și primele frunzulițe acoperite cu peri scurți și deși.
Frunza adultă este mijlocie (12-14 cm lungime), aproape orbiculară, întregă sau trilobată,
cu sinusurile laterale superficiale deschise în formă de U și mai rar în V; sinusul pețiolar este
adânc boltit în formă de U. Limbul frunzei este de culoare verde intens, involut, lucios, cu
adâncituri în mezofil sub forma unor "lovituri de ciocan", mai închise la culoare decât restul
limbului (c.t.). Nervurile principale au o culoare roz roșietică, mai evidentă în treimea inferioară
către punctul pețiolar; pe fața inferioară prezintă perișori.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind parțial autofertil deoarece
polenul prezintă un procent de circa 50-60% germinabilitate; de asemeni la o parte din flori se
întâlnește fenomenul de cleistogamie sau prezintă defecțiuni morfologice (stamine concrescute,
lipsa stigmatului).
Strugurii sunt mijlocii, cilindro-conici, cu primele ramificații de la bază mai dezvoltate,
pedunculul și rahisul erbacee; boabele așezate rar pe ciorchine și neuniforme ca mărime. Bobul
este mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de culoare galben-verzuie, cu nuanțe ruginii pe partea
însorită; punctul pistilar persistent; pulpa semicărnoasă, ușor crocantă, cu gust plăcut.
Lăstarii au meritale mijlocii (11-13 cm lungime), de culoare verde cu nuanțe arămii pe
partea însorită.
Coardele în toamnă se colorează în galben brun, ușor striate.

FETEASCĂ ALBĂ

Sinonimii: Păsărească albă, Poamă păsărească, Leanca; Leonyka - în România;


Madchentraube - în Germania.
Origine. Acest soi este cunoscut înainte de invazia filoxerei, cultivat pe suprafețe mari
încât acum ocupă primul loc ca suprafață la noi în țară (circa 23000 hectare); se pare că este
rezultatul unei selecții populare din soiul Fetească neagră stabilizată în cultură în perioda anilor
1100-1150.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, de culoare verde luciosă; vârful
lăstarului și frunzele tinere sunt glabre verde ușor bronzat, lucioase.
Frunza adultă este mijlocie, mai mult lată decât lungă, pentalobată, cu lobul terminal
scurt și lățit; sinusurile laterale sunt adânci deschise în formă de liră sau de U; sinusul pețiolar,
larg deschis în formă de acoladă, constituie caracterul tare de recunoaștere a soiului. Limbul
frunzei este de culoare verde, subțire și lucios, glabru pe ambele fețe cu dinții rari și lungi dispusi
neuniformi .
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent și fertil.
Strugurii mici spre mijlocii (90-110 g în medie), cilindrici sau cilindro-conici, aripați,
deși în boabe neuniforme ca mărime. Bobul mic, sferic, de culoare verde gălbuie cu pielița
subțire, acoperită cu un strat fin de pruină, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu gust
plăcut, armonios.
Lăstarii au vigoare mare de creștere, meritale mijlocii (12-14 cm lungime), de culoare
verde cu nuanțe slabe roșcate la noduri.
Coarda prezintă striuri fine, de culoare galben brun.

FETEASCĂ REGALĂ

Sinonimii: Galbenă de Ardeal, Dăneșană - în România.


Origine. Acest soi este rezultatul unei hibridări naturale între Fetească albă x Grasă de
Cotnari. El a fost înmulțit după anul 1920 de către pepineristul GASPARI, în localitatea Daneș
de lângă Sighișoara, apoi s-a extins în toată țara unde actual ocupă al doilea loc ca suprafața,
circa 15000 hectare.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde
albiciosă; primele frunzulițe și vârful lăstarului sunt de culoare verde cu nuanțe albicioase
datorate perilor rari și lungi.
Frunza adulta este mijlocie (11-13 cm lungime), ceva mai lată decât lungă, întreagă cu un
început ușor de trilobie; sinusurile laterale superficiale deschise în formă de U; sinusul pețiolar
deschis în liră sau U. Limbul frunzei este de culoare verde închis, lucios, cu marginile involute,
scămos pe fața inferioară. La fel ca și la soiul Grasă prezintă pe fața superioară a mezofilului
adâncituri, mai închise la culoare sub forma unor "lovituri de ciocan" (c.t).
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii (110-130 g în medie), cilindro-conici, deseori aripați, cu boabele
neegale ca mărime și așezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pielița subțire, de
culoare verde gălbui, ușor pruinată; pulpa zemoasă, nearomată.
Lăstarii de vigoare mijlocie, colorați în verde, ușor bronzați pe partea însorită.
Coardele în toamnă au culoare galben brun, fin striate.

FRÂNCUȘĂ

Sinonimii: Mustoasă de Moldova, Poamă creață, Țârțâră, Vinoasă - în România.


Origine. Soi vechi românesc cultivat de secole în podgoriile din Moldova, actual este
întâlnit numai în sortimentul podgoriei Cotnari. După caracterele morfologice face parte din
proles pontica subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este pufoasă, de culoare alb verzuie;
vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt acoperite cu peri deși și lungi, de culoare alb gălbuie.
Frunza adultă este mijlocie (11-13 cm lungime), tri sau pentalobată, cu sinusurile laterale
superioare închise oviforme; cele inferioare slab schițate, deschise în formă de U; sinusul pețiolar
este închis oviform prin suprapunerea lobilor. Limbul frunzei este de culoare verde închis, ușor
gofrat, cu lobul terminal răsucit și cu tendința de încrețire; marginile sunt răsfrânte către fața
superioară; pe partea inferioară prezința peri scurți și deși. Dinții sunt de mărime mijlocie și
ascuțiți.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil; dar la unele flori se
manifestă fenomenul de cleistogamie, de aceea multe din boabe sunt meiate și mărgeluite
(biotipul Țârțâră).
Strugurii sunt mijlocii spre mari, cilindro-conici, cu boabele așezate des pe ciorchine și
neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu, sferic cu pielița subțire, de culoare verde gălbui,
acoperită cu un strat fin de pruină; pulpa zemoasă, cu gust iebos.
Lăstarii au vigoare mijlocie de creștere, de culoare verde clar, striați, slab peroși.
Coardele în toamnă au culoare maro gălbui.

http://aberatiibahice.blogspot.com/2015/03/grasa-de-cotnari.html
https://www.stiriagricole.ro/soiuri-de-struguri-romanesti-soiuri-albe-feteasca-alba-feteasca-
regala-tamaioasa-romaneasca-grasa-de-cotnari-si-galbena-de-odobesti-2165.html
https://revino.ro/feteasca-alba-strugure-soi-romanesc-vin-turism-viticol-a34.html
http://selectedwine.ro/blog/soi-de-struguri-albi-%E2%80%93-feteasca-regala/
https://cluj.com/articole/printesa-soiurilor-albe-de-struguri-din-ardeal-feteasca-regala/
https://revino.ro/francusa-a312.html
https://www.lumeasatului.ro/articole-revista/agrotehnica/tag/Francusa.html
SOIURILE PENTRU VINURI AROMATE

MUSCAT OTTONEL

Sinonimii: Muscats - în Italia; Moscatos - în Portugalia.


Origine. Acest soi a fost obținut în Franța, orașul Angers, de către ROBERT MOREAU,
în anul 1852, dintr-un amestec de semințe provenite din fecundări libere.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire de culoare arămie bronzată, intensă, cu rozeta
peroasă; frunzele tinere și vârful lăstarului sunt bronzate, acoperite cu peri rari și scurți.
Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale
superioare adânci, închise, ovoidale; cele inferioare deschise în U; sinusul pețiolar este închis
elipsoidal. Limbul frunzei este de culoare verde deschis, gofrat, cu marginile răsfrânte către fața
superioară, în formă de pâlnie, cu centrul în punctul pețiolar (c.t.), peros pe nervuri pe fața
inferioară. Dinții sunt scunzi, lați la bază și cu marginile rotunjite. Intreaga frunză este
asemănătoare cu cea de la soiul Chasselas doré.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent și fertil.
Strugurii mici spre mijlocii, cilindrici, uneori aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine
încât se deformează. Bobul mijlociu, sferic, cu pielița groasă, de culoare verde-gălbui, acoperită
cu pruină densă, ceea ce îi dă un aspect albicios; pulpa semizemoasă, cu aromă de muscat.
Lăstarii au vigoare mijlocie, meritale scurte, de culoare verde, cu striuri bronzate pe
partea însorită.
Coardele toamna, sunt striate și de culoare brun roșcat.
https://www.zdravan.ro/muscat-ottonel
https://www.horticultorul.ro/vita-de-vie/soiul-de-vita-de-vie-muscat-ottonel/
https://www.vitadeviedemasa.ro/produs/muscat-ottonel/
https://www.youtube.com/watch?v=71iY8Je9vlE

TĂMÂIOASĂ ROMÂNEASCĂ

Sinonimii: Tămâioasă de Moldova, Tămâioasă de Drăgășani - în România; Muscat


blanc de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat blanc a petits grains, Muscat d'Alsace - în
Franța; Moscatel galego, Moscatel de Douro - în Portugalia; Moscatel menudo blanco, Moscatel
de grano pequeno, Moscatel Castellano, Moscatel fino, Moscatel comun, Moscatel Morisco - în
Spania; Moscato di Canelli, Moscato d'Asti - în Italia; White Frontignan - în Anglia; Musckat
traube weisse, Muskateller gelber, Muskateller grüner - în Germania; Mysket - în Turcia;
Muskuti - în Grecia.
Origine. Proveniența acestui soi este necunoscută, se pare că este din vechea Eladă,
cunoscut sub numele de "Anathelicon moschaton", iar în perioada imperiului roman sub
denumirea de "Apinae". S-a răspândit în țările din jurul bazinului Mării mediterane; la noi era
cunoscut înainte de invazia filoxerei, încât este considerat soi autohton.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu rozeta ușor scămoasă, de culoare alb
verzuie, cu nuanțe arămii; frunzele tinere și vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari și au
culoarea bronzat strălucitor.
Frunza adultă este mijlocie (15-16 cm lungime), orbiculară, codul ampelometric, 135-3-
47, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale slab schițate, alungite, închise, eliptice, mai
rar în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde gălbui, ușor gofrat, peros pe fața
inferioară. Dinții sunt caracteristici, adică lungi, înguști și deși cu vârfurile gălbui (c.t.).
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, conici, sau cilindro-conici, uneori biaripați, deși în boabe. Bobul
mijlciu, sferic, cu pielița de culoare galben verzui, cu pete ruginii pe partea însorită; pulpa
consistentă, cu gust dulce și aromă de muscat.
Lăstarii striați, cu noduri slab evidente și de culoare roșcată pe partea însorită. Cârceii
sunt lungi și verzi.
Coardele au scoarța de culoare brun gălbuie, striata și acoperită cu puncte mici negre.

https://winendine.today/tamaioasa-romaneasca-o-poveste-despre-cum-muscat-blanc-are-un-
nume-diferit-in-fiecare-tara/
https://revino.ro/tamaioasa-romaneasca-strugure-soi-vin-romanesc-a276.html
https://www.buzau.net/stiri-buzau/statiunea-de-cercetare-pietroasa-scoate-la-vanzare-must-si-
struguri-21061.html

BUSUIOACĂ DE BOHOTIN

Sinonimii: Busuioacă, Busuioacă vânătă, Tămâioasă de Bohotin - în România.


Origine. Face parte din același sortogrup cu soiul Tămâioasă românească și este adaptat
foarte bine la condițiile ecologice din centrul viticol Bohotin situat în podgoria Huși. In Franța
există un soi asemănător numit Muscat violet de Frontignan, din care se pare că provine și soiul
Busuioacă de Bohotin.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde cu nuanțe de
culoare galben arămii, scămoasă; frunzele tinere și vârful lăstarului sunt lucioase, aproape glabre
de culoare galben bronzat.
Frunza adultă este mijlocie (17-18 cm lungime), aproape orbiculară tri sau pentalobată,
cu sinusurile laterale puțin adânci și închise, iar sinusul pețiolar deschis în formă de V. Limbul
frunzei este de culoare verde intens, gofrat, ușor peros pe fața inferioară. Dinții ascuțiți și deși, de
culoare gălbuie (c.t.).
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil.
Strugurii mijlocii (150-170 g în medie), cilindro-conici, uneori aripați, deși în boabe.
Boabele mijlocii, sferice, cu pielița subțire, de culoare violet închis cu nuanțe vineții, acoperit cu
un strat fin de pruină; pulpa zemoasă, cu aromă specifică soiului.
Lăstarii de vigoare mijlocie, meritale verzi cu striuri roșietice pe partea însorită și la
noduri.
Coardele au scoarța striată, de culoare maro gălbuie.
https://revino.ro/busuioaca-de-bohotin-strugure-soi-romanesc-vin-a25.html
https://www.paradisverde.ro/vita-de-vie/soiuri-de-struguri/busuioaca-de-bohotin
https://winendine.today/busuioaca-de-bohotin-trandafiri-si-busuioc-intr-un-pahar/
https://www.pietroasaveche.ro/soiuri-si-vinuri/

MUSCAT ROUGE DE FRONTIGNAN


(TĂMÂIOASĂ ROZĂ)
Sinonimii: Muscat rouge de Frontignan - în Franța; Moscato roso - în Italia; Rotter
Frontignan - în Germania; Misket cerven - în Rusia.
Origine. Este întalnit pe suprafețe mari în podgoria Frontignan din Franța, unde alături
de Muscat blanc de Frontignan dă vinuri dulci aromate specifice acestei podgorii.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este acoperită cu peri rari și este de
culoare verde gălbui; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt bronzate.
Frunza adultă este mijlocie (15-16 cm lungime), mai mult lata decât lungă, tri sau
pentalobată, cu sinusurile laterale superficiale deschise în V; sinusul pețiolar este mai mult sau
mai puțin deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde deschis, ușor gofrat,
glabru, cu dinții scurți, deși și ascuțiți de culoare gălbuie (c.t.).
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil.
Strugurii mijlocii, cilindro-conici, aripați cu boabe dese și neuniforme ca mărime. Bobul
este mijlociu, sferic, cu pielița subțire, colorată neuniform de la roz până la verde, pruinată; pulpa
consistentă cu aromă de muscat.
Lăstarii de culoare verde cu striuri arămii, cârceii viguroși, verzi.
Coardele toamna au scoarța de culoare cafenie gălbuie, punctată.

https://www.youtube.com/watch?v=jAFPQSoIjeI
CREAȚIILE ROMÂNEȘTI DE SOIURI PENTRU STRUGURI DE VIN

VINURI ALBE DE CONSUM CURENT

CRÂMPOȘIE SELECȚIONATĂ

Origine. Acest soi a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Drăgășani, din semințe
provenite din fecundare liberă a soiului Crâmpoșie, autori I. DOBRESCU și colab. Omologarea
soiului s-a făcut în anul 1972.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde ușor bronzată,
scămoasă; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt acoperite cu peri scurți și deși, de culoare
verde roșcată.
Frunza adultă este mare, întreaga, cu un ușor început de trilobie, cu sinusurile laterale
slab schițate; sinusul pețiolar este deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde
închis, gros, gofrat, scămos pe fața inferioară. Nervurile principale, către punctul pețiolar au
culoare roșietică.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt de mărime mijlocie, cilindro conici, cu boabele așezate des pe ciorchine.
Bobul este mijlociu, sferic ușor ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, cu pete ruginii
pe partea însorită; punctul pistilar persistent; pulpa semicărnoasă, ușor crocantă, nearomată.
Lăstarii sunt viguroși, cu meritale proieminente, de culoare verde, cu nuanțe violacei pe
partea însorită.
Coardele toamna, se coloreaza în maro roșcat.

BĂBEASCĂ GRI

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Odobești, de către


GHEORGHE POPESCU și colab., fiind de fapt o variație mugurală din Băbească neagră. A
fost omologat în anul 1975.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde cu nuanțe roz,
peroasă; vârful lăstarului și primele frunzulițe au culoare verde bronzat, și sunt acoperite cu peri
rari și scurți.
Frunza adultă este de mărime mijlocie (13-15 cm lungime), orbicular reniformă,
pentalobată, ușor asimetrică; sinusurile laterale superioare sunt potrivit de adânci, închise,
ovoidale, prevăzute uneori cu un dinte la baza lor; cele inferioare deschise în formă de U; sinusul
pețiolar este deschis în formă de liră care tinde să se închidă. Limbul frunzei este de culoare
verde intens lucios, cu nervurile de culoare roșietica, acoperite cu peri scurți pe fața inferioară;
dinții sunt proieminenti, cu marginile drepte.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil.
Strugurii sunt mari, conici, rămuroși, cu rahisul lemnificat și puțin flexibil și boabele
așezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, ușor discoidal, cu pielița groasă de
culoare gri fumuriu, intens pruinată; pulpa zemoasă nearomată, cu gust acrișor.
Lăstarii au vigoare mare de creștere, meritale mijlocii (12-14 cm lungime), de culoare
verde roșietica pe partea însorită, mai intensă la noduri.
Coardele toamna, sunt de culoare brun roșcată și cu meritalele groase de 12-15 mm.
MIORIȚA

Origine. A fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Odobești, din semințe provenite
din fecundare liberă a soiului Coarnă albă, autori GHEORGHE POPESCU și colab.
Omologarea soiului s-a facut în anul 1980.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta albicioasă; vârful lăstarului
și primele frunzulițe sunt de culoare verde gălbui, acoperite cu peri lungi și rari.
Frunza adultă este mijlocie, întreagă ușor trilobată, cu sinusurile laterale superficiale,
deschise în formă de V; sinusul pețiolar deschis în liră cu baza ascuțita. Limbul frunzei este de
culoare verde inchis, gros, rugos, usor scamos pe fata inferioara. Nervurile principale sunt mai
deschise la culoare decât limbul și evidente pe ambele fețe.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii spre mari, cilindrici, mai rar cilindro conici, uneori aripați, cu boabele
așezate des pe ciorchine. Bobul este mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui,
cu nuanțe aurii pe partea însorită, acoperit cu un strat de pruina densă, punctul pistilar persistent;
pulpa zemoasă, nearomată.
Lăstarii de vigoare medie, cu meritale mijlocii (13-15 cm lungime), de culoare verde,
ușor bronzați pe partea însorită.
Coardele în toamnă au culoarea galben maroniu, mai intensă la noduri.

UNIREA

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Iași, în urma hibridării
dintre Crâmpoșie x Muscat Ottonel, autori GHEORGHE POPESCU și colab. Omologarea
soiului s-a facut în anul 1989.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde albicioasă, cu
marginile colorate ușor în roz; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt de culoare verde
bronzat, peroase.
Frunza adultă este mijlocie (14-16 cm lungime), întreagă cu un început de trilobie;
sinusurile laterale superficiale unghiulare, iar sinusul pețiolar larg deschis în formă de V. Limbul
frunzei este de culoare verde intens, ușor gofrat, acoperit cu peri rari pe fața inferioară. Dinții
mijlocii, cu marginile drepte.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, cilindro conici, cu boabele așezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu,
sferic, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, pruinată, cu punctul pistilar persistent; pulpa
semizemoasă, nearomată.
Lăstarii viguroși, cu meritale groase, colorați în verde cu nuanțe ușor roșietice pe partea
însorită.
Coardele toamna au culoarea maro roșcat, cu striuri fine mai intens colorate.
VINURI ALBE DE CALITATE SUPERIOARĂ

ȘARBĂ

Origine. A fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Odobești, din semințe provenite
din fecundarea liberă a soiului Riesling italian, autori GHEORGHE POPESCU și colab.
Omologarea soiului s-a făcut în anul 1972.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare galben bronzat;
vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt acoperite de peri scurți și rari.
Frunza adultă este mijlocie spre mare (17-20 cm lungime), cuneiformă, pentalobată, cu
sinusurile laterale închise ovoidale, sinusul pețiolar în formă de liră cu baza ascuțită. Limbul
frunzei este de culoare verde clar, ușor gofrat, acoperit cu peri scurți pe fața inferioară; nervurile
principale sunt evidente pe ambele fețe, de culoare verde deschis; dinții sunt lungi și ascuțiți
asemănători cu cei de la soiul din care provine.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil.
Strugurii sunt mijlocii (180-210 g în medie), cilindrici, uneori cilindro conici, aripați,
compacți. Bobul este mijlociu, sferic ușor ovoid, cu pielița subțire de culoare galben verzui, aurie
pe partea însorită, punctul pistilar evident; pulpa zemoasă, cu aromă fină specifică soiului.
Lăstarii sunt cu meritale subțiri, de culoare verde gălbui, fin striați.
Coardele au culoare brun gălbuie, cu striuri fine negre.

OZANA

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Iași din semințe rezultate
din fecundare liberă a soiului Coarnă neagră, autori DUMITRU DĂNULESCU și colab.
Omologarea a fost făcuta în anul 1982.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde, aproape
glabră; vârful lăstarului și primele frunzulițe sunt de culoare verde intens cu nuanță ușor arămie.
Frunza adultă este mijlocie, aproape orbiculară, pentalobată sau trilobată, cu sinusurile
laterale închise elipsoidale; sinusul pețiolar este în formă de V, mai mult sau mai puțin deschis.
Limbul frunzei are culoarea verde clar, lucios, glabru; dinții mijlocii cu marginile drepte.
Nervura mediană prezintă în treimea superioara o flexiune, la fel ca și la soiul Coarnă neagră.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt mijlocii, tronconici, de compactitate medie, cu pedunculul și rahisul
ierbacee. Bobul este mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui; pulpa
semizemoasă, nearomată.
Lăstarii au vigoare mijlocie, meritalele de culoare verde, cu striuri fine roșii.
Coardele toamna capătă culoare cenușie maronie.

ALIDOR

Origine. Soiul a fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Iași, în urma hibridării
soiurilor Aligoté x Chasselas doré, autori DUMITRU DĂNULESCU și. colab. Omologarea
soiului a fost făcuta în anul 1983.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare galbenă albicioasă,
pufoasă; vârful lăstarilor și primele frunzulițe sunt acoperite de peri lungi de culoare galben
bronzat.
Frunza adultă este mijlocie, aproape orbiculară, trilobată și mai rar pentalobată, cu
sinusurile laterale în formă de liră cu baza ascuțita, mai mult sau mai putin închise; sinusul
pețiolar în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde intens, ușor gofrat, scămos pe fața
inferioară. Dinții sunt scunzi și ogivali.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, tronconici, cu boabele așezate normal ca desime pe ciorchine. Bobul
este mijlociu, sferic, cu pielița de grosime medie, colorată în galben verzui, punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă, nearomată.
Lăstarii au vigoare medie de crestere, cu meritalele mijlocii, colorate în verde cu nuanțe
arămii pe partea însorita.
Coardele toamna au culoarea brun roșcat, mai închisă la noduri.

DONARIS

Origine. Soiul a fost creat la Stațiunea de Cercetări Viticole Greaca, în urma hibridării
dintre soiurile Bicane x Muscat de Hamburg, autor GRIGORE GORODEA și colab. Omologarea
s-a făcut în anul 1985. Face parte din același sortogrup cu soiurile Tamina și Xenia.
Caracterele ampelografice. La dezmuguire rozeta este colorată în verde arămiu și
acoperită cu peri rari și scurți; vârful lăstarilor și primele frunzulițe sunt peroase și bronzate.
Frunza adultă este mijlocie spre mare (17-19 cm lungime), cuneiformă, pentalobată, mai
rar trilobată, cu lobul terminal alungit și ascuțit, sinusurile laterale sunt închise ovoidale, iar
sinusul pețiolar deschis în liră. Limbul frunzei este de culoare verde intens, ușor gofrat, peros pe
fața inferioară, nervurile principale sunt de nuanță mai deschisă și evidente pe ambele fețe. Dinții
sunt lungi și ascuțiți, cu mucronii evidenți.
Floarea este hermafrodita normala, pe tipul 5, cu polen fertil.
Strugurii mijlocii spre mari, cilindro conici, aripați, de compactitate medie, cu pedunculul
și rahisul semilemnificate. Bobul mijlociu, sferic ușor ovoidal, cu pielița subțire de culoare verde
gălbui, aurie pe partea însorită, acoperită cu un strat gros de pruina; pulpa este semizemoasă, cu
aroma discretă de muscat.
Lăstarii au vigoare mijlocie și sunt cu meritalele de culoare verde intens, cu striuri fine de
culoare roșietică.
Coardele sunt de culoare brun roșcat, cu o tentă mai închisă la noduri.

COLUMNA

Origine. A fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Murfatlar, în urma hibridării


soiurilor Pinot gris x Grasă de Cotnari, autori AL IONESCU și MILU OȘLOBEANU. Soiul a
fost omologat în anul 1985.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasa, cu rozeta de culoare verde
albicioasă; vârful lăstarilor și primele frunzulițe sunt verzi galbui, ușor bronzate.
Frunza adultă este mijlocie, aproape orbiculară, întreagă și mai rar trilobată, cu sinusurile
laterale superficiale deschise; sinusul pețiolar este în formă de liră cu baza ascuțită. Limbul
frunzei este de culoare verde închis, gofrat, peros pe fața inferioară.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt mijlocii, cilindro conici, aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine. Bobul
este mijlociu, sferic, cu pielița subțire, de culoare verde gălbui, punctul pistilar persistent; pulpa
zemoasă cu o aromă fină, specifică soiului.
Lăstarii sunt caracteristici la acest soi, deoarece au creștere erectă, meritale de lungime
mijlocie (12-14 cm), fin striați, de culoare verde, bronzați pe partea însorită.
Coardele toamna au culoarea maro roșcat.

FURMINT DE MINIȘ

Origine. A fost obținut la Stațiunea de Cercetări Viticole Miniș Arad, fiind de fapt o
mutantă fenotipică din soiul Furmint, autori MARIA OANĂ și colab. Omologarea s-a făcut în
anul 1988.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu rozeta de culoare verde gălbui, peroasă;
vârful lăstarilor și primele frunzulițe sunt acoperite cu peri deși și scurți de culoare galben
bronzat.
Frunza adultă este mijlocie, întreagă sau trilobată, cu lobul terminal bine detașat,
sinusurile laterale slab schițate, sinusul pețiolar în formă de lir ascuțită. Limbul frunzei este de
culoare verde intens, involut, peros pe fața inferioară.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil. Nu mai prezintă
defecțiuni morfologice ca la vechiul soi Furmint.
Strugurii mijlocii, cilindrici, uniaripati, cu boabe dese și uniforme ca mărime. Bobul
mijlociu, sferic, ușor ovoid, cu pielița subțire și translucidă, de culoare galben verzui; pulpa
zemoasă nearomată.
Lăstarii au vigoare mijlocie de creștere, meritale de culoare verde, cu striuri bronzate.
Coardele sunt de culoare galben brun, mai intensa la noduri.

https://revino.ro/cramposie-selectionata-strugure-soi-romanesc-vin-dragasani-a57.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cr%C3%A2mpo%C8%99ie_selec%C8%9Bionat%C4%83
https://coltisorderomania.ro/2019/04/14/cramposia-soiul-de-prestigiu-al-podgoriei-dragasani/
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/05/20/viticultura-romaneasca-cramposia-
renumele-podgoriei-dragasani-10-19-10
https://www.dugheana-ya.com/blog/babeasca-gri
https://www.horticultorul.ro/vita-de-vie/soiuri-de-vita-de-vie-romanesti-pentru-vinuri-albe-de-
consum-curent/
https://www.creeaza.com/afaceri/agricultura/viticultura/BABEASCA-GRI432.php
https://www.madr.ro/docs/cercetare/Rezultate_activitate_de_cercetare/SC-DVV_Odobesti_-
_Portofoliul_de_soiuri_si_clone.pdf
https://revino.ro/sarba-strugure-soi-romanesc-vin-vrancea-a35.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98arb%C4%83
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/09/09/viticultura-romaneasca-soiul-sarba-10-
38-06
Soiurile pentru vinuri albe de calitate

Grupa soiurilor pentru vinuri albe de


calitate este bine reprezentată în podgoriile din
țara noastră, această direcție de producție
intrând în zonarea a circa 57% din totalul
podgoriilor și centrelor viticole din țara noastră.
În această grupă sunt incluse 4 soiuri
autohtone, la care se adaugă un număr de soiuri
străine cosmopolite, care se valorifică la nivel
superior în toate zonele țării, asigurând
obținerea unei game largi de vinuri de tip D.O.C.
sau D.O.C.C.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
GRASĂ DE COTNARI

• Sinonime: Grasă, Poamă grasă, Grasă galbenă


- în România; Köverszölö - în Ungaria.
• Origine. Acest soi este cultivat de secole în
podgoria Cotnari, unde alături de celelalte trei
soiuri, Fetească albă, Tămâioasă românească și
Frâncușă asigură faima celebrelor vinuri din
această podgorie dacică.
• Datorită unelor asemănări fenotipice cu soiul
Furmint s-a emis ipoteza ca ar fi rezultatul unei
variații mugurale din acesta, adaptată foarte bine
la condițiile climatice din această zonă a
Moldovei.
• După caracterele morfologice face parte din
proles pontica, subproles georgica.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Dezmugurire scămoasă, cu rozeta
de culoare verde albiciosă cu nuanțe
roz; vârful lăstarului și primele
frunzulițe sunt de culoare slab
arămie, acoperite cu peri scurți și
deși.
• Floarea este hermafrodită normală,
pe tipul 5 sau 6, soiul fiind parțial
autofertil deoarece polenul prezintă
un procent de circa 50-60%
germinabilitate; de asemenea, la o
parte din flori se întâlnește
fenomenul de cleistogamie, sau
prezintă defecțiuni morfologice
(stamine concrescute, lipsa
stigmatului).
• Lăstarii au meritale mijlocii (11-13
cm lungime), de culoare verde cu
nuanțe arămii pe partea însorită.
• Coardele în toamnă se colorează în
galben brun, ușor striate.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Frunza adultă este mijlocie (12-14 cm lungime),
aproape orbiculară, întregă sau trilobată, cu
sinusurile laterale superficiale deschise în formă
de U și mai rar în V; sinusul pețiolar este adânc
boltit în formă de U. Limbul frunzei este de
culoare verde intens, involut, lucios, cu
adâncituri în mezofil sub forma unor "lovituri de
ciocan", mai închise la culoare decât restul
limbului. Nervurile principale au o culoare roz
roșietică, mai evidentă în treimea inferioară către
punctul pețiolar; pe fața inferioară prezintă
perișori.
• Strugurii sunt mijlocii, cilindro-conici, cu primele
ramificații de la bază mai dezvoltate, pedunculul
și rahisul erbacee; boabele așezate potrivit de
des pe ciorchine și neuniforme ca mărime.
• Bobul este mijlociu, ovoid, cu pielița subțire, de
culoare galben-verzuie, cu nuanțe ruginii pe
partea însorită; punctul pistilar persistent; pulpa
semicărnoasă, ușor crocantă, cu gust plăcut.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrobiologice. Soiul Grasă de Cotnari are perioadă mijlocie
de vegetație (165-180 zile), timp în care necesită 2700-28500C
temperatură activă, din care minim 12800C bilanț termic util.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate slabă, circa 45-50%
lăstari fertili.
• Datorită alcătuirii florilor este predispus la meiere și mărgeluire.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor se
realizează în a doua parte a lunii august, iar maturarea decurge lent,
până la sfârșitul lunii septembrie (epoca a V-a).
• După aceasta, în anii cu toamne lungi și însorite, strugurii intră ușor
în procesul de supramaturare, concomitent cu instalarea atacului de
putregai nobil (botritizare), ceea ce duce la creșterea semnificativă a
zaharurilor în must.
• Rezistențe biologice: are rezistență mijlocie la ger (-200C . . . –
220C), sensibil la secetă; rezistență slabă la mană și făinare, deosebit
de sensibil la putregaiul cenușiu al strugurilor și acarieni.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi care s-a adaptat condițiilor
ecoclimatice, specifice podgoriei Cotnari, unde preferă zonele adăpostite,
terenurile cu expoziție sudică, cu soluri carbonatice (rendzine calcaroase,
cernoziomuri carbonatice).
• Portaltoii recomandați: 41 B, SO4, SO4-4. Se pretează la cultura pe tulpini
semiînalte, în cordon bilateral, cu tăiere în verigi de rod (cep 2 ochi + cordiță
de 5-6 ochi). Sarcina de rod lăsată la tăiere este de 18-20 ochi/m2.
• Se practică și tăierea in elemente lungi de rod, coarde de 10-12 ochi.
• Necesită fertilizarea în doze moderate, anual se poate administra N50P100K75-
100 kg/ha s.a.
• Este bine ca fertilizarea chimică să se aplice pe un fond de fertilizare
organică, cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, aplicat odată la 4 ani.
• Fiind un soi foarte sensibil la putregaiul cenușiu se recomandă o atenție
deosebită la aplicarea tratamentelor fitosanitare împotriva acestei ciuperci.
• Datorită variabilității fenotipice și anomaliilor florale, producțiile de struguri
sunt inconstante, în funcție de condițiile climatice ale anului. În medie, la
Cotnari se obțin 5-6 t/ha, iar la Pietroasa 7-8 t/ha.
• La maturarea deplină strugurii acumulează 200-220 g/l zaharuri, iar
aciditatea mustului rămâne ridicată 5,8-6,5 g/l H2SO4. Prin supramaturare
concentrația în zaharuri atinge ușor 240-270 g/l, putând atinge în anii de
excepție 300-350 g/l, iar aciditatea mustului nu coboară sub 5-5,5 g/l H2SO4.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Potențialul calitativ al soiului Grasă este diferit, în
raport cu plaiurile viticole ale podgoriei, cele mai
bune rezultate obținându-se pe plaiurile Cârjoaia,
Cătălina, Zlodica și Cotnari.
• Soiul Grasă are rezultate bune și în centrul viticol
Pietroasa-Buzău, unde producțiile sunt mai mari,
dar cu un conținut mai redus de zaharuri.
• Recoltarea strugurilor se face târziu, după 10
octombrie, pe măsură ce se realizează stafidirea
boabelor (30-40% din boabele de pe strugure). În
toamnele reci și ploioase strugurii sunt puternic
atacați de putregaiul cenușiu, înregistrându-se
pierderi mari de recoltă.
• La Cotnari strugurii se vinifică în sortiment
tehnologic; Grasă 30%, Fetească albă 30%,
Frâncușă 30% și Tămâioasă românească 10%.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Variații și clone. Primele cercetări asupra variabilității soiului Grasă de
Cotnari au fost făcute de prof. dr. I. POTEC (1958-1966), care a descris
următoarele biotipuri:
• Grasă galbenă, cu strugurii mari, boabe dese, fără meiere și mărgeluire, reprezetând
biotipul cel mai valoros;
• Grasă verde, cu strugurii mari, rari în boabe, slab productivă (Grasă rară) ;
• Grasă crocantă, cu strugurii mijlocii, rari în boabe și pulpa bobului crocantă, cu
valoare tehnologică intermediară între cele două.
• În urma determinărilor efectuate de disciplina de ampelografie de la
Facultatea de Horticultură din Iași (anii 2000-2007) rezultă comportarea
diferită a celor 3 biotipuri în plantație:

Aciditatea totală a
ferttilitate absolut

fertilitate relativ
Coeficientul de

Coeficientul de

productivitate

productivitate

Comtinutul în
Producția de
struguri t/ha

recoltare g/l

mustului g/l
Indicele de

Indicele de

zaharuri la
Biotipul

absolut

relativ

H2SO4
Grasa crocantă 1.26 0.63 231.84 115.92 8.2 310 5.0
Grasa galbenă 1.09 0.48 185.30 81.60 6.5 273 5.2
Grasă verde 1.00 0.41 155.00 63.55 5.1 254 5.3
Media
populației 1.12 0.51 189.28 86.19 6.6 279 5.2

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Sub aspectul anomaliilor florale, în cadrul SCDVV Pietroasa s-
au depistat trei biotipuri și anume:
– biotipul A, care grupează butuci cu vigoare mare și flori funcțional mascule;
– biotipul B, cuprinde butuci cu vigoare mare și flori mai mult funcțional
femele;
– biotipul N, care include butuci cu vigoare mijlocie și flori hermafrodite
normale.
• Productivitatea slabă a soiului este dată de faptul că biotipurile A
+B însumează aproximativ 59% din populația soiului Grasă de
Cotnari.
• Lucrări de selecție au fost efectuate și în cadrul S.C. Cotnari (T.
IUROAIE, 1974-1987), obținându-se un număr de 24 elite clonale.
• Până în prezent au fost omologate două clone, ambele obținute
la SCDVV Pietroasa: Grasă de Cotnari-4 Pt, omologată în anul 1975,
caracterizată printr-o producție medie de 8 t/ha, și clona Grasă de
Cotnari-45 Pt, omologată în anul 1989, cu producții de 15 t/ha și
acumulări în zaharuri de 234 g/l şi Grasă de Cotnari – 1 Cot.,
omologată în anul 2009 cu producţii de 8,5 t/ha şi 245 g/l zaharuri .
• Zonare. Soiul Grasă intră în sotimentul podgoriei Cotnari și a
centrului viticol Pietroasa din podgoria Dealu Mare.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
FETEASCĂ ALBĂ

• Sinonime: Păsărească albă, Poamă


păsărească, Leanca; Leonyka - în România;
Madchentraube - în Germania.
• Origine. Acest soi este cunoscut înainte
de invazia filoxerei, cultivat pe suprafețe
mari încât acum ocupă unul din primele
locuri ca suprafață la noi în țară.
• Se pare că este rezultatul unei selecții
populare din soiul Fetească neagră,
stabilizată în cultură în perioda anilor 1100-
1150. prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Dezmugurire glabră, de
culoare verde lucioasă;
vârful lăstarului și frunzele
tinere sunt glabre, verzi,
ușor bronzate, lucioase.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu polen
abundent și fertil.
• Lăstarii au vigoare mare de
creștere, meritale mijlocii
(12-14 cm lungime), de
culoare verde, cu nuanțe
slab roșcate la noduri.
• Coarda prezintă striuri fine,
de culoare galben brun.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Frunza adultă este mijlocie, mai mult lată
decât lungă, pentalobată, cu lobul terminal
scurt și lățit; sinusurile laterale sunt
adânci deschise în formă de liră sau de U;
sinusul pețiolar, larg deschis în formă de
acoladă, constituie caracterul tare de
recunoaștere a soiului. Limbul frunzei este
de culoare verde, subțire și lucios, glabru
pe ambele fețe cu dinții mari, rari și lungi,
dispusi neuniformi.
• Strugurii mici spre mijlocii (90-110 g în
medie), cilindrici sau cilindro-conici,
uniaripați, deși în boabe neuniforme ca
mărime.
• Bobul mic, sferic, de culoare verde
gălbuie, cu pielița subțire, acoperită cu un
strat fin de pruină, punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă, cu gust plăcut,
armonios.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrobiologice. Feteasca albă are perioadă scurtă de
vegetație (155-165 zile), având nevoie de 2500-32000C
temperatură globală, din care doar 1000-11000C temperatură
utilă.
• Maturează foarte bine lemnul lăstarilor și diferențiază mugurii
de rod încă de la baza coardelor.
• Are vigoare mare de creștere și uneori excesivă și fertilitate
mijlocie, 50-60% lăstari fertili.
• S-a constatat că prin trecerea la sistemul de cultură de tulpini
înalte și semiînalte, cordon bilateral, procentul de lăstari fertili
crește foarte mult până la 85%.
• Dezmugurește devreme, la începutul lunii aprilie, pârga
strugurilor are loc la sfârșitul lunii iulie, începutul lunii
august, iar maturarea deplină are loc la 2-3 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: soi cu rezistență foarte bună la ger
(-220C . . . –240C), și la secetă, sensibil la mană și putregaiul
cenușiu al strugurilor, prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
mijlociu rezistent la făinare.
• Însușirile agrotehnice. Datorită vigorii mari de creștere trebuie evitată
cultura sa pe terenurile fertile, prea umede, profunde și altoirea pe
portaltoi viguroși.
• Se recomandă altoirea pe portaltoii care imprimă vigoare mijlocie de
creștere, cum sunt SO4-4, SC-25, Riparia gloire.
• Tot pentru a evita amplificarea creșterilor vegetative este nevoie să se
mențină pe butuc la tăiere, o cantitate mai mare de lemn multianual
(cordoane, brațe) și atribuirea unei încărcături mari de rod, de 20-24
ochi/m2, distribuită pe elemente scurte de rod (cepi de 2-3 ochi).
• Deci, ca tip de tăiere se recomandă cordonul bilateral speronat, dar se
practică și Guyot pe brațe cu înlocuire periodică în zonele răcoroase.
• Fertilizarea se face cu doze mici de îngrășăminte, mai ales cele cu
azot, care favorizează creșterile vegetative.
• Optim, se pot administra N75P100K150 kg/ha s.a. pe un fond de fertilizare
organică cu doze de 20-30 t/ha gunoi de grajd, odată la 4 ani.
• Creșterea luxuriantă, caracteristică acestui soi, poate fi încetinită prin
aplicarea plivitului lăstarilor sterili și alegerea optimă a momentului
executării cârnitului, pentru a evita o răbufnire a creșterii copililor.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile tehnologice. Soiul Fetească albă se remarcă ca un soi de
calitate în toate podgoriile.
• Acumulează la maturarea deplină, în funcție de arealul de cultură,
multe zaharuri 180-200 g/l, iar aciditatea este și ea variabilă de la
4,5-7,0 g/l H2SO4, încât vinurile obținute sunt echilibrate.
• Supramaturarea strugurilor se realizează cu pierderi mici de
recoltă (10-15%), iar concentrațiile în zaharuri ajung până la 250 g/l
și chiar mai mult.
• Producțiile de struguri sunt variabile de la 8-9 t/ha la 12-14 t/ha,
datorate mare parte diverselor biotipuri din populația soiului.
• Pentru supramaturarea strugurilor, soiul Fetească albă preferă
condițiile unui ecoclimat temperat, mai răcoros, care dispune însă
de toamne lungi și însorite.
• Vinurile obținute se încadrează în categoria vinurilor de calitate, iar
în anumite areale delimitate se pot obține și vinuri de tip DOCC
(podgoriile Cotnari, Târnave, Alba, Iași, Odobești).
• În Podișul Transilvaniei se obțin și vinuri materie primă pentru
spumante.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Variații și clone. La SCDVV Odobești a fost
omologată în anul 2000 clona Fetească albă-1 Od,
caracterizată prin producție de 12,5 t/ha,
capacitate bună de supramaturare și acumulări în
zaharuri de 207 g/l, iar la SCDVV Iași în anul 2002
s-a omologat clona Fetească albă-8 Iș, cu
producții de 17 t/ha, la SCDVV Blaj în anul 2006 s-
a omologat clona Fetească albă-29 Bl, care dă
producții de 13,4 t/ha.
• Zonare. Feteasca albă are o largă răspândire
intrând în sortimentul a 127 de centre viticole,
având o largă extindere dintre soiurile aparținând
acestei grupe.
• Cele mai bune rezultate se obțin în podgoriile din
Moldova și Transilvania.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
FETEASCĂ REGALĂ

• Sinonime: Galbenă de Ardeal, Dăneșană - în


România.
• Origine. Acest soi este rezultatul unei hibridări
naturale între Fetească albă x Grasă de Cotnari.
• El a fost înmulțit după anul 1920 de către
pepineristul GASPARI, în localitatea Daneș de
lângă Sighișoara, sub denumirea de
“Dunnesdörfer Königsast”.
• În anul 1928 vinul a fost prezentat la o expoziție
horticolă de la București, unde a primit denumirea
de Fetească regală, care s-a consacrat.
• S-a extins în toată țara unde ocupă suprafețe mari.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Dezmugurire scămoasă, cu
rozeta de culoare verde
albiciosă; primele frunzulițe
și vârful lăstarului sunt de
culoare verde cu nuanțe
albicioase datorate perilor
rari și lungi.
• Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind
autofertil.
• Lăstarii de vigoare mijlocie,
colorați în verde, ușor
bronzați pe partea însorită.
• Coardele în toamnă au
culoare galben brun, fin
striate.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Frunza adulta este mijlocie (11-13 cm
lungime), ceva mai lată decât lungă,
întreagă cu un început ușor de trilobie;
sinusurile laterale superficiale deschise în
formă de U; sinusul pețiolar deschis în liră
sau U.
• Limbul frunzei este de culoare verde
închis, lucios, cu marginile involute,
scămos pe fața inferioară.
• La fel ca și la soiul Grasă prezintă pe fața
superioară a mezofilului adâncituri, mai
închise la culoare sub forma unor "lovituri
de ciocan”.
• Strugurii mijlocii (110-130 g în medie),
cilindro-conici, deseori aripați, cu boabele
așezate des pe ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița subțire, de
culoare verde gălbui, ușor pruinată;
punctul pistilar evident, iar pulpa este
zemoasă, nearomată.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrobiologice. Soiul Fetească regală are
perioadă mijlocie de vegetație (165-170 zile), timp în
care necesită 2500-32000C temperatură utilă.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate ridicată,
80-85% lăstari fertili. Se reface ușor în urma
accidentelor climatice.
• Dezmugurește devreme, în primele zile ale luni aprilie,
pârga strugurilor are loc în prima parte a lunii august,
iar maturarea deplină se realizează la 3-4 săptămâni
după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
• Rezistențe biologice: soi cu rezistență mijlocie la ger (-
200C . . . –220C), dar sensibil la secetă; ca urmare
trebuie evitată cultura sa în zonele secetoase și pe
nisipuri.
• Are rezistență mijlocie la mană și făinare, sensibil la
putregaiul cenușiu al strugurilor.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrotehnice. Feteasca regală este un soi care valorifică
bine aproape toate tipurile de sol, dar care are nevoie de umiditate
asigurată.
• Portaltoii recomandați sunt cei care dezvoltă un sistem radicular
profund și îi susține potențialul de producție, așa cum sunt SO4, SO4-
4, Crăciunel 2, 26.
• S-a constatat că altoit pe Kober 5 BB, soiului îi este mărită
sensibilitatea la îngheț și cancer bacterian.
• În plantații se conduce în cordon bilateral pe semitulpină, cu tăiere în
verigi scurte de rod sau cepi de producție, cu atribuirea unei
încărcături mari de ochi la tăiere 20-22 ochi/m2.
• În zonele unde survin deseori accidente climatice soiul se conduce
pe semitulpină, cu tăierea în elemente lungi de rod, coarde de 8-12
ochi, Guyot pe brațe cu înlocuire periodică, sarcinile de rod fiind de
40-50 ochi/butuc.
• Feteasca regală este un soi care reacționează pozitiv la aplicarea
fertilizării prin obținerea de sporuri importante de producție.
• Consumul anual de elemente nutritive este N127 P128 K137 kg/ha.
• Dozele optime sunt N100-150 P150-200 K150-200 kg/ha s.a. aplicate pe un
fond de fertilizare organică de 30 t/ha gunoi de grajd, odată la 4 ani.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile tehnologice Producțiile de struguri obținute variază
în funcție de arealul de cultură de la 11 t/ha la Blaj până la 27
t/ha la Odobești, cu o medie de 15-20 t/ha.
• Tehnologic, soiul nu atinge nivelul calitativ pe care îl are
Feteasca albă.
• Acumulează zaharuri de la 170-180 g/l până la 200-210 g/l, cu o
aciditate totală a mustului variabilă între 4,5-7,0 g/l H2SO4, iar
capacitatea de supramaturare este mult mai redusă, deoarece
acumulările în zaharuri ating doar 220-235 g/l.
• În anii cu condiții climatice nefavorabile se obțin vinuri de
masă.
• Obișnuit, vinurile rezultate din Fetească regală sunt de calitate,
dar pot fi folosite și la obținerea vinurilor materie primă pentru
spumante, sau distilate învechite din vin.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Variații și clone. În populația soiului Fetească regală s-au
depistat două biotipuri, unul cu strugurii mari, mai puțin
compacți și boabele de culoare galbenă, apropiat de Grasa de
Cotnari și al doilea cu strugurii uniaripați, compacți și
boabele de culoare verde gălbui, apropiat soiului Fetească
albă.
• Prin selecție clonală la SCDVV Blaj a fost omologată în anul
1979 clona Fetească regală-21 Bl, caracterizată prin producții
de 15,8 t/ha și capacitate mare de acumulare în zaharuri.
• Zonare. Datorită plasticității sale ecologice și producțiilor
mari de struguri, soiul a fost extins foarte mult în cultură, în
detrimentul soiului Fetească albă, chiar și în areale mai puțin
favorabile (zona nisipurilor, unde suferă de secetă).
• Este inclus în aproape toate centrele viticole care au ca
direcție de producție obținerea vinurilor albe, fiind cel mai
răspândit soi din această grupă. Ca și Feteasca albă, cele mai
bune rezultate sunt obținute în Podișul Transilvaniei și
Moldova.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
FRÂNCUȘĂ

• Sinonime: Mustoasă de Moldova,


Poamă creață, Țârțâră, Vinoasă de
Moldova - în România.
• Origine. Soi vechi românesc cultivat de
secole în podgoriile din Moldova, actual
este întâlnit numai în sortimentul
podgoriei Cotnari.
• După caracterele morfologice face parte
din proles pontica, subproles balcanica.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• La dezmugurire rozeta este
pufoasă, de culoare alb verzuie;
vârful lăstarului și primele
frunzulițe sunt acoperite cu peri
deși și lungi, de culoare alb
gălbuie.
• Floarea este hermafrodită normală,
pe tipul 5-6, cu polen fertil; dar la
unele flori se manifestă fenomenul
de cleistogamie, de aceea multe
din boabe sunt meiate și
mărgeluite (biotipul Țârțâră).
• Lăstarii au vigoare mijlocie de
creștere, de culoare verde clar,
striați, slab peroși.
• Coardele în toamnă au culoare
maro gălbui.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Frunza adultă este mijlocie (11-13 cm
lungime), tri sau pentalobată, cu
sinusurile laterale superioare închise
oviforme; cele inferioare slab schițate,
deschise în formă de U; sinusul
pețiolar este închis oviform prin
suprapunerea lobilor.
• Limbul frunzei este de culoare verde
închis, ușor gofrat, cu lobul terminal
răsucit și cu tendința de încrețire;
marginile sunt răsfrânte către fața
superioară; pe partea inferioară
prezința peri scurți și deși. Dinții sunt
de mărime mijlocie și ascuțiți.
• Strugurii sunt mijlocii spre mari,
cilindro-conici, cu boabele așezate des
pe ciorchine și neuniforme ca mărime.
• Bobul mijlociu, sferic usor ovoid, cu
pielița subțire, de culoare verde gălbui,
acoperită cu un strat fin de pruină;
pulpa zemoasă, cu gust ierbaceu.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ lungă de vegetație
(180-195 zile), timp în care necesită 2800-32000C temperatură
activă.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate bună, 70-75% lăstari
fertili.
• La biotipul Țârțâră se manifestă pregnant fenomenul de meiere și
mărgeluire, mai ales în anii cu condiții nefavorabile în timpul
înfloritului.
• Maturează bine lemnul coardelor și diferențiază mugurii de rod de
la baza, însă lemnul rămâne spongios, acumulând multă apă în
țesuturi, fapt care se reliefează asupra rezistenței scăzute la ger.
• Dezmugurește târziu, în ultima parte a lunii aprilie; pârga
strugurilor are loc la mijlocul lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la 4-5 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a V-
VI-a).
• Rezistențe biologice: sensibil la ger (-180C . . . –200C), rezistent la
secetă, sensibil la boli, mai ales la făinare.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Frâncușa
valorifică foarte bine solurile profunde, cu
fertilitate ridicată.
• Cele mai bune rezultate le are pe portaltoii SO4-4,
41 B. Se pretează la conducerea pe tupini
semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în elemente
scurte de rod, sau verigi, formate din cordițe de
4-5 ochi și cepi de 2 ochi.
• Sarcina de rod este de 18-22 ochi/m2.
• Producțiile de struguri care se obțin sunt de 10-
14 t/ha, cu atât mai scăzute cu cât în populația
respectivă predomină biotipul Țârțâră.
• Tehnologic, soiul acumulează între 175-195 g/l
zaharuri, cu valori ale acidității totale a mustului
ridicate 5-7,5 g/l H2SO4, încât conferă
prospețimea vinurilor de Cotnari.
prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
• Variații și clone. Soiul Frâncușă se
prezintă ca o populație neomogenă.
• Biotipul Țârțâră prezintă strugurii rari,
lungi, cu boabe neuniforme și
capacitate mai mare de acumulare în
zaharuri.
• Zonare. Soiul Frâncușă este cultivat
doar în arealul podgoriei Cotnari.

prof. dr. Rotaru Liliana‐USAMV Iasi
MUSCAT OTTONEL

Sinonime: Muscats - în Italia;


Moscatos - în Portugalia.
Origine. Acest soi a fost obținut în
Franța, orașul Angers, de către ROBERT
MOREAU, în anul 1852, dintr-un amestec
de semințe provenite din fecundări libere.
P. GALET (1990) consideră că este
rezultatul hibridării dintre soiurile
Chasselas doré x Muscat de Saumur.
• Dezmugurire de culoare arămie
bronzată, intensă, cu rozeta
peroasă; frunzele tinere și
vârful lăstarului sunt bronzate,
acoperite cu peri rari și scurți.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu polen
abundent și fertil.
• Lăstarii au vigoare mijlocie,
meritale scurte, de culoare
verde, cu striuri bronzate pe
partea însorită.
• Coardele toamna, sunt striate
și de culoare brun roșcat.
• Frunza adultă este mijlocie, orbiculară,
trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale
superioare adânci, închise, ovoidale; cele
inferioare deschise în U; sinusul pețiolar este
închis elipsoidal. Limbul frunzei este de
culoare verde deschis, gofrat, cu marginile
răsfrânte către fața superioară, în formă de
pâlnie, cu centrul în punctul pețiolar, peros pe
nervuri pe fața inferioară. Dinții sunt scunzi,
lați la bază și cu marginile rotunjite. Intreaga
frunză este asemănătoare cu cea de la soiul
Chasselas doré.
• Strugurii mici spre mijlocii, cilindrici, uneori
aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine
încât se deformează.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița groasă, de
culoare verde-gălbui, acoperită cu pruină
densă, ceea ce îi dă un aspect albicios; pulpa
semizemoasă, cu aromă de muscat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetație (165-
175 zile) și cerințe termice reduse, necesitând 2500-29000C bilanț
termic activ. Vigoarea de creștere este mijlocie, iar fertilitatea foarte
ridicată, peste 85% lăstari fertili, frecvent cu 2 etaje de
inflorescențe. Maturează foarte bine lemnul lăstarilor și diferențiază
mugurii de rod de la baza coardei.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie; pârga strugurilor
are loc devreme la începutul lunii august, iar maturarea se
realizează la 1-2 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-
a). Toamna frunzele se îngălbenesc devreme, ceea ce indică
precocitatea soiului.
• Rezistențe biologice: soi cu toleranță bună la ger (-200C . . . –
220C), mai puțin rezistent la secetă, sensibil la mană și făinare,
mijlociu rezistent la putregaiul cenușiu, sensibil la atacul moliilor
strugurilor, mai ales în sudul țării și în arealele mai secetoase.
• În ultimii ani, soiul Muscat Ottonel s-a dovedit a fi sensibil la
putregaiul acid al inflorescențelor, manifestat prin brunificarea unor
părți a inflorescențelor după legarea boabelor, boala fiind cauzată
de ciuperci din genul Botrytis, având ca vectori nematozii.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Se cultivă cu rezultate
bune pe terenurile în pantă, cu expoziții însorite și pe soluri
cu fertilitate mijlocie sau scăzută, dar cu umiditatea asigurată
(treimea de mijloc a pantei). Cele mai fine vinuri se obțin pe
solurile scheletice, calcaroase.
• Se pretează foarte bine la conducerea pe semitulpină în
cordon bilateral, cu tăiere în elemente scurte de rod (cepi de
2-3 ochi), sau mijlocii (cordițe de 5-6 ochi), încărcătura de rod
fiind de 16-18 ochi/m2.
• Consumul global la acest soi este N38 P12 K31 kg/ha, iar
consumul specific N 5,8 P 1,8 K 4,8 kg/tona de struguri.
• Prin fertilizare și irigare se obțin sporuri importante de
producție, dozele reomandate fiind N100P150K100 kg/ha s.a.
• În Dobrogea soiul suferă de secetă, fiind irigat cu o normă de
1500-2000 m3/ha, aplicată în 2-3 udări, altfel pierde frunzișul
devreme, încă din luna august.

• Tehnologic, Muscatul Ottonel, în zonele
răcoroase este de înaltă calitate.
• La maturarea deplină acumulează cantități mari
de zaharuri 190-210 g/l, iar prin supramaturare
atinge 250-270 g/l și un conținut ridicat în
substanțe aromate.
• În zonele mai călduroase, soiul are un neajuns
major, lipsa de aciditate, de 3,3-3,8 g/l H2SO4 și
un conținut ridicat în enzime oxidazice, ceea ce
face ca vinurile obținute să fie ușor predispuse la
casare (brunificare).
• Producțiile de struguri sunt variabile, în funcție
de arealul de cultură, de la 7-8 t/ha, la Lechința,
până la 12-14 t/ha în podgoria Iași.
• Variații și clone. La SCDVV Blaj, în anul 1995 a fost
omologată clona Muscat Ottonel-12 Bl. Producțiile de
struguri la această clonă sunt mari de 14-15 t/ha,
sporul de producție față de populația din care a fost
extrasă este de 36%.
• La maturarea deplină acumulează cantități mari de
zaharuri 197-210 g/l, iar prin supramaturare atinge 240-
250 g/l, cu aciditatea totală a mustului de 3,8-4,2 g/l
H2SO4 și un conținut ridicat în substanțe aromate.
• Zonare. Soi cu o mare plasticitate ecologică,
deținând ponderea ca suprafață în țara noastră pentru
direcția de producție a vinurilor aromate.
• Cele mai bune rezultate le dă în podgoriile răcoroase
din Transilvania și nordul Moldovei.
• Este cultivat și în podgoriile colinare din Muntenia și
Oltenia și în Dobrogea.
TĂMÂIOASĂ ROMÂNEASCĂ

• Sinonime: Tămâioasă de Moldova, Busuioacă de


Moldova, Tămâioasă de Drăgășani - în România; Muscat
blanc de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat blanc a petits
grains, Muscat d'Alsace - în Franța; Moscatel galego,
Moscatel de Douro - în Portugalia; Moscatel menudo
blanco, Moscatel de grano pequeno, Moscatel Castellano,
Moscatel fino, Moscatel comun, Moscatel Morisco - în
Spania; Moscato di Canelli, Moscato d'Asti - în Italia; White
Frontignan - în Anglia; Musckat traube weisse, Muskateller
gelber, Muskateller grüner - în Germania; Mysket - în Turcia;
Muskuti - în Grecia.
• Origine. Proveniența acestui soi este necunoscută, se
pare că este din vechea Eladă, cunoscut sub numele de
"Anathelicon moschaton", iar în perioada imperiului roman
sub denumirea de "Apinae" (P. GALET, 1990). S-a răspândit
în țările din jurul bazinului Mării Mediterane; la noi era
cunoscut înainte de invazia filoxerei, încât este considerat
soi autohton.
• Dezmugurire cu rozeta ușor
scămoasă, de culoare alb
verzuie, cu nuanțe arămii;
frunzele tinere și vârful lăstarului
sunt acoperite cu peri rari și au
culoarea bronzat strălucitor.
• Floarea hermafrodită normală, pe
tipul 5, soiul fiind autofertil.
• Lăstarii striați, cu noduri slab
evidente și de culoare roșcată pe
partea însorită. Cârceii sunt lungi
și verzi.
• Coardele au scoarța de culoare
brun gălbuie, striată și acoperită
cu puncte mici negre.
• Frunza adultă este mijlocie (15-16 cm
lungime), orbiculară, trilobată sau
pentalobată, cu sinusurile laterale
slab schițate, alungite, închise,
eliptice, mai rar în formă de V.
• Limbul frunzei este de culoare verde
gălbui, ușor gofrat, peros pe fața
inferioară. Dinții sunt caracteristici,
adică lungi, înguști și deși cu
vârfurile gălbui.
• Strugurii mijlocii, conici, sau cilindro-
conici, uneori biaripați, deși în
boabe.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița de
culoare galben verzui, cu pete ruginii
pe partea însorită; pulpa consistentă,
cu gust dulce și aromă de muscat.
• Însușirile agrobiologice. Este soi cu perioadă
mijlocie de vegetație (165-175 zile) și cerințe
ridicate heliotermice, necesitând 3600-38000C
temperatură globală.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate bună,
55-65% lăstari fertili.
• Dezmugurește târziu, la finele lunii aprilie, pârga
strugurilor se declanșează devreme, la sfârșitul
lunii iulie, iar maturarea se realizează la 2-3
săptămâni după soiul Chasselas doré.
• Rezistențe biologice: este un soi pretențios,
sensibil la ger (-180C . . . –200C), la secetă sau
excesul de umiditate, puternic atacat de boli,
moliile strugurilor, viespi.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Pentru cultura acestui soi sunt
necesare areale bine delimitate, datorită plasticității sale ecologice
reduse.
• Preferă zone cu toamne lungi și însorite, lipsite de precipitații, care
să permită acumularea lentă a zaharurilor și aromelor în must,
supramaturarea strugurilor concomitent cu botritizarea lor.
• În plantații se conduce pe tulpini semiînalte cordon bilateral, cu
tăiere în verigi de rod (cep 2 ochi+cordiță de 5-6 ochi), sau în
elemente lungi de rod (coarde de 10-12 ochi). Sarcina la tăiere este
moderată de 12-16 ochi/m2.
• Necesită portaltoi care îi mențină potențialul calitativ, cum sunt 41 B,
SO4, SO4-4. Consumul global este N 139 P 27 K 84 kg/ha, iar
consumul specific N 14,6 P 2,8 K 8,8 kg/tona de struguri.
• Dozele optime de fertilizare sunt N100P200K150 kg/ha s.a., complexate
cu fertilizarea organică, 40 t/ha administrate odată la 4-5 ani, condiții
în care se pot obține sporuri de producție de peste 30%.
• În vederea supramaturării strugurilor se recomandă
desfrunzitul parțial al strugurilor la intrarea în pârgă.
• O atenție deosebită trebuie acordată fungicidelor
cuprice, deoarece soiul Tămâioasă românească este
sensibil al ionul de Cu2+, care induce distrugerea
aromelor varietale. De aceea, este bine ca la intrarea
în pârgă să se sisteze aplicarea acestor fungicide.
• Tehnologic, la maturarea deplină acumulează 200-210
g/l zaharuri, iar prin supramaturare atinge 250-270 g/l
și poate depăși ușor aceste valori, fără ca aciditatea
totală a mustului să coboare sub 4,5-5 g/l H2SO4.
• În vederea evitării pierderilor de recoltă se recomandă
ca recoltatul să se efectueze în 2-3 etape, pe măsura
supramaturării strugurilor. Producțiile de struguri
sunt mici 5-8 t/ha, dar pot atinge 10-14 t/ha.
• Variații și clone. În cadrul soiului s-au depistat 2
biotipuri: unul, care prezintă boabe mijlocii, cărnoase
și puternic aromat, fiind și cel mai valoros; al doilea
care prezintă boabele mai verzi, zemoase și aromă mai
puțin intensă. Prin selecție clonală s-au obținut 3 clone
la noi în ţară:
• La SCDVV Pietroasa au fost omologate clonele:
Tămâioasă românească-36 Pt, omologată în anul 1982,
cu producție de 12 t/ha şi struguri aromați; clona
Tămâioasă românească-5 Pt, cu producție de 13 t/ha și
concentrație în zaharuri de 230 g/l, iar la SCDVV
Drăgășani s-a omologat în anul 1982 clona Tămâioasă
românească-140 Dg, cu producție de 15 t/ha.
• Zonare. Soiul intră în sortimentul podgoriilor și
centrelor viticole din Muntenia și Oltenia. Cel mai bine
se comportă în centrele viticole Pietroasa, Cotnari,
Drăgășani, Ștefănești-Argeș.
BUSUIOACĂ DE BOHOTIN

• Sinonime: Busuioacă, Busuioacă vânătă,


Tămâioasă de Bohotin - în România.
• Origine. Face parte din același sortogrup
cu soiul Tămâioasă românească și este
adaptat foarte bine la condițiile ecologice din
centrul viticol Bohotin situat în podgoria
Huși.
• In Franța există un soi asemănător numit
Muscat violet de Frontignan, din care se pare
că provine și soiul Busuioacă de Bohotin.
• La dezmugurire rozeta este
de culoare verde, cu nuanțe
de culoare galben arămii,
scămoasă; frunzele tinere și
vârful lăstarului sunt
lucioase, aproape glabre de
culoare galben bronzat.
• Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, cu
polen fertil.
• Lăstarii de vigoare mijlocie,
meritale verzi, cu striuri
roșietice pe partea însorită și
la noduri.
• Coardele au scoarța striată,
de culoare maro gălbuie.
• Frunza adultă este mijlocie
(17-18 cm lungime), aproape
orbiculară tri sau pentalobată,
cu sinusurile laterale puțin
adânci și închise, iar sinusul
pețiolar deschis în formă de V.
Limbul frunzei este de culoare
verde intens, gofrat, ușor
peros pe fața inferioară. Dinții
ascuțiți și deși, de culoare
gălbuie.
• Strugurii mijlocii (150-170 g în
medie), cilindro-conici, uneori
aripați, deși în boabe.
• Boabele mijlocii, sferice, cu
pielița subțire, de culoare
violet închis cu nuanțe vineții,
acoperit cu un strat fin de
pruină; pulpa zemoasă, cu
aromă specifică soiului.
• Însușirile agrobiologice. Față de soiul
înrudit (Tămâioasă românească), care el
însuși are plasticitate ecologică limitată,
Busuioaca de Bohotin este un soi cu
cerințe și mai restrictive față de factorii
ecologici.
• Are perioadă mijlocie de vegetație
(170-175 zile), vigoare mai slabă de
creștere și fertilitate mai mare, 70% lăstari
fertili. Sub rapotul rezistențelor biologice,
Busuioaca de Bohotin este și mai
sensibil.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soiul este adaptat
condițiilor ecoclimatice din NE Moldovei (Bohotin), cele mai
bune rezultate obținându-se pe terenurile în pantă, cu
expoziție sudică, însorite, cu fertilitate mijlocie.
• Se pretează la conducerea pe semitulpină, cordon bilateral,
cu tăiere în elemente mijlocii, sarcina de rod fiind de 16-18
ochi/m2.
• Producțiile de struguri care se obțin la acest soi sunt scăzute,
mai mici decât la Tămâioasă, în medie 6-8 t/ha.
• La maturarea deplină soiul acumulează 185-200 g/l zaharuri,
nu are capacitate prea mare de supramaturare, rareori
depășind 230-240 g/l, dar cu aciditate echilibrată de 4-5 g/l
H2SO4.
• Acumulează și puține substanțe colorante, de aceea vinurile
au o culoare roșie vineție, cu nuanțe cărămizii, aromă
specifică și zaharuri reziduale, însă culoarea rămâne
deficitară.
• Variații și clone. Este o populație heterogenă cu
numeroase forme, care diferă sub aspectul
potențialul biologic, de producție și al aromei
strugurilor.
• La SCDVV Pietroasa, în anul 2000 s-a omologat
clona Busuioacă de Bohotin-26 Pt, cu producție
de 9,7 t/ha, acumulări în zaharuri de 211 g/l și
aromă pregnantă.
• La S.C.D.V.V. Iași a fost obținută clona Busuioacă
de Bohotin – 5 Iș care se remarcă prin producții
mari și acumulări ridicate în zaharuri.
• Zonare. Fiind un soi cu plasticitate ecologică
limitată arealul de cultură este limitat la podgoria
Huși și Podgoria Dealu Mare.
• O comportare de excepție are în centrele viticole
Bohotin și Pietroasa.
RIESLING ITALIAN

• Sinonime: Klein riesling,


Welschriesling - în Germania; Petit
rieslig - în Franța; Riesling italico - în
Italia.
• Origine. Opiniile asupra originii sale
sunt împărțite, unii ampelografi afirmă
că este originar din Germania, de pe
valea Rhinului, alții din Italia, sau din
Austria - regiunea Styria.
• Face parte din proles occidentalis.
• Dezmugurire cu rozeta de
culoare galben bronzat,
peroasă; primele frunzulițe
și vârful lăstarului sunt de
culoare verde bronzat.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii au vigoare mijlocie
de creștere, meritalele foarte
subțiri (6-8 mm diametru), fin
striați, de culoare verde, cu
nuanțe bronzate la noduri pe
partea însorită.
• Coardele în toamnă capătă
culoarea galben brun.
• Frunza adultă este mijlocie (14-15 cm
lungime), cuneiformă, pentalobată, mai
rar trilobată, cu sinusurile laterale
deschise în formă de U, uneori închise
ovoidale; sinusul pețiolar are formă de
liră cu baza ascuțită.
• Limbul frunzei este de culoare verde
deschis, subțire pergamentos, acoperit
cu peri rari pe fața inferioară. Dinții sunt
lungi și ascuțiți, dispuși neuniform, ca
de fierastrău.
• Strugurii sunt mici spre mijlocii,
cilindrici, cu prima ramificație detașată
de restul ciorchinelui și boabele
așezate foarte des pe ciorchine.
• Bobul este mic, sferic, cu pielița
subțire, de culoare verde galbui, cu
punctul pistilar persistent si evident;
pulpa zemoasă, nearomată.
• Însușirile agrobiologice. Soiul Riesling italian este
adaptat climatului temperat continental.
• Are perioadă mijlocie spre lungă de vegetație (170-185
zile), necesitând 2600-36500C temperatură globală.
• Vigoarea de creșetere este mijlocie și fertilitatea
ridicată, 80-85% lăstari fertili, frecvent având 2-3 etaje
de inflorescențe pe lăstar.
• Maturează foarte bine lemnul lăstarilor și diferențiază
mugurii de rod de la baza coardei pretându-se la
tăierea speronată.
• Dezmugurește târziu, la sfârșitul lunii aprilie, începutul
lunii mai, pârga strugurilor are loc în doua parte a lunii
august, iar maturarea deplină se realizează la 3-4
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
• Rezistențe biologice: bună la ger (-200C . . . –220C),
slabă la secetă, fenomenul manifestându-se prin
căderea prematură a frunzelor, catre sfârșitul lunii
august; mijlociu rezistent la mană și făinare, sensibil
la putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Însușirile agrotehnice. Soiul Riesling italian se caracterizează
printr-o mare plasticitate ecologică, cultivându-se cu rezultate
bune în aproape toate podgoriile, cu execepția celor din NV
țării unde nu reușește să matureze suficient de bine strugurii.
• Portaltoii recomandați sunt SO4, Crăciunel 2, 71. În plantații
se conduce pe tulpini semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în
elemente scurte de rod sau verigi (cordiță de 4-5 ochi+cep 2
ochi).
• Sarcina de rod este de 16-20 ochi/m2, respectiv 40-45
ochi/butuc.
• Necesită fertilizarea cu doze echilibrate de îngrășăminte
chimice.
• Consumul anual de macroelemnte este următorul: N 153, P 23,
K 103 kg/ha, iar consumul specific: N 7,1, P 2,2, K 7,8 kg/t de
struguri.
• Orientativ se pot administra următoarele doze de îngrășăminte
N100-150P100K100-150kg/ha s.a.
• În zonele secetoase necesită obligatoriu irigarea, ceea ce
poate duce la sporuri de producție de până la 40-43%.
• Însușirile tehnologice. Soiul se comportă
diferit, în funcție de arealul de cultură.
Producțiile variază de la 9 t/ha la Miniș, până la
20 t/ha la Odobești, cu o medie de 11-13 t/ha.
• Acumulările în zaharuri sunt și ele diferite de la
170 g/l, în contextul unei acidități totale a
mustului ridicată, de 6-7 g/l H2SO4, până la 200
g/l și valori ale acidității mai echilibrate, de 4-5
g/l H2SO4.
• Are capacitate de supramaturare, când poate
atinge 220-240 g/l zaharuri.
• Ca urmare, soiul Riesling italian asigură o gamă
largă de vinuri: seci, demiseci, demidulci, sau
poate fi folosit ca materie primă pentru
spumante, ori distilate învechite din vin.
• Variații și clone. Fiind un soi vechi în
cultură, în urma înmulțirii vegetative, Riesling
italian este o populației heterogenă.
• Prin selecție clonală s-a obținut la SCDVV
Blaj clona Riesling italian-3 Bl, omologată în
anul 1983, caracterizată prin producții de 15
t/ha și capacitate ridicată de acumulare în
zaharuri.
• Zonare. Soiul este zonat în sortimentul a
88 de centre viticole din țară. Cele mai bune
rezultate le obține în sudul Moldovei (Cotești,
Odobești, Panciu), subcarpații meridionali
(Drăgășani, Ștefănești-Argeș, Dealu Mare) și
în zona Podișului Transilvaniei (Târnave,
Alba).
RIESLING DE RHIN

• Sinonime: Gentil aromatique, Pétracine,
Riesling blanc, Raisin du Rhin - în Franța; Biela
grasevina - în Croatia; Riesler, Rüssiling,
Rössiling, Klingerberger, Rheingauer,
Hochheimer, Oberkircher, Pfaelzer, Karbacher,
Nieberlander - în Germania și Austria;
Johannisberger Riesling, White Riesling - în
Africa de Sud; Riesling renano bianco - în Italia.
• Origine. Acest soi este foarte mult cultivat pe
valea Rhinului și a Mosselei, de unde se pare că
este originar, unii ampelografi afirmă că era
cunoscut încă de pe vremea romanilor sub
numele de Argitis minor (P. GALET, 1990).
• După caracterele morfologice se încadrează în
proles occidentalis.
• La dezmugurire rozeta este
scămoasă, de culoare alb
verzuie, cu marginile de
culoare roz; frunzele tinere și
vârful lăstarului sunt peroase,
de culoare gălbuie cu reflexe
arămii, acoperite cu scame de
culoare alb-verzuie.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu polen
fertil.
• Lăstarii de vigoare mijlocie,
striați, de culoare brun-
roșcată pe partea însorită,
mai intensă la noduri. Cârceii
subțiri, scurți, de culoare
verde.
• Coardele au scoarța colorată
în galben închis cu striuri de
nuanță brună.
• Frunza adultă este mijlocie, orbiculară,
tri sau uneori pentalobată, cu sinusurile
laterale adânci, cele superioare închise
ovoidale, iar cele inferioare deschise în
formă de U; sinusul pețiolar este închis
eliptic prin suprapunerea lobilor.
• Limbul frunzei de culoare verde închis,
puternic gofrat, ondulat către punctul
pețiolar, scămos pe fața inferioară.
Nervurile principale sunt de culoare
vineție, iar dinții sunt scurți și cu
marginile rotunjite.
• Strugurii mici, cilindrici sau cilindro
conici, cu pedunculul scurt și lemnificat,
compacți, cu boabe neuniforme ca
mărime.
• Bobul mic, sferic, cu pielița subțire, de
culoare galben verzui, cu pete ruginii pe
partea însorită; pulpa zemoasă cu
aroma discretă specifică soiului.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de
vegetație (180-190 zile), timp în care necesită 3200-
37000C temperatură globală.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate bună, 65-
70% lăstari fertili.
• Deși are perioadă lungă de vegetație reușește să
matureze bine lemnul coardelor și diferențiază
mugurii de rod de la bază, dar se reface greu în urma
accidentelor climatice având capacitate redusă de
formare a lăstarilor din lemnul multianual.
• Dezmugurește târziu, la finele lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în luna august, iar maturarea
strugurilor decurge lent până la sfârșitul lunii
septembrie, la circa 4-5 săptămâni după soiul
Chasselas doré (epoca a V-a), strugurii intrând ușor în
supramaturare, concomitent cu instalarea atacului de
putregai nobil (botritizare).
• Rezistențe biologice: toleranță mijlocie la ger (-200C . .
. –220C), sensibil la secetă și deosebit de sensibil la
boli și dăunători.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Pentru
reușita în cultură, soiul necesită areale care
dispun de toamne lungi însorite, dar
răcoroase și lipsa precipitațiilor.
• Preferă terenurile fertile, umede.
• Portaltoii recomandați sunt cei din grupa
Berlandieri x Riparia.
• În plantații se conduce pe semitulpină, tipul
de tăiere Lenz Moser sau Guyot cu brațe
înlocuite periodic.
• Sarcina de rod este de 12-14 ochi/m2.
• Producțiile de struguri sunt mici, nu
depășesc 8-10 t/ha, însă cu acumulări mari în
zaharuri de peste 200 g/l, iar prin
supramaturare atinge 260-270 g/l, cu aciditate
echilibrată de 5-5,5 g/l H2SO4.
• Variații și clone. Pe plan mondial, mai ales
în Europa de vest, unde este cultivat soiul
s-au obținut foarte multe clone.
• La noi în țară lucrările de selecție s-au
desfășurat de către SCDVV Blaj, care în
anul 2006 a omologat clona Riesling de
Rhin 7-2 A, caracterizată prin producție de
11,2 t/ha.
• Zonare. Soiul este avizat la plantare în
unele podgorii din Podișul Transilvaniei
(Târnave, Aiud, Șebeș - Apold) și în
podgoria Dealu Mare.
SAUVIGNON

• Sinonime: Blanc fumé, Fumé, Surin, Fié,


Sauternes, Sauvignon blanc, Sauvignon
jaune, Sauvignon vert, Sauvignon a gros
grains - în Franta; Sylvaner musque, Muskat
sylvaner, Feigentraube - în Germania.
• Origine. Soiul se cultivă pe suprafețe
mari în Franța, regiunea viticolă Bordeaux,
podgoria Sauternes, pentru obținerea
vinurilor dulci; de unde se pare ca își are și
originea.
• Face parte din proles occidentalis.
• La dezmugurire rozeta este
scămoasă de culoare
albicioasă, cu liziera roz;
vârful lăstarului și frunzele
tinere sunt peroase, gălbui,
cu reflexe bronzate.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii de vigoare mijlocie,
cu meritalele colorate în
verde clar, iar nodurile de
nuanță roșiatică; cârceii
mici și subțiri.
• Coarda are scoarța colorată
în cafeniu gălbui, ușor
striată, cu nodurile
evidente.
• Frunza adultă este mijlocie,
orbiculară, trilobată și mai rar
pentalobată, cu sinusurile laterale
nu prea adânci, înguste, închise,
eliptice, sinusul pețiolar este în
formă de liră cu baza ascuțită.
• Limbul frunzei este de culoare
verde deschis, ușor gofrat, răsucit
către fața superioară; pe partea
inferioară prezintă peri scurți și
deși.
• Strugurii sunt mijlocii, cilindro
conici, uni sau biaripați, deși în
boabe.
• Bobul este mic, sferic, cu pielița
subțire, pruinată, de culoare
galben verzui, până la galben auriu
la maturarea deplina; punctul
pistilar persistent; pulpa zemoasă
cu gust și aromă discretă specifică
soiului.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de
vegetație (165-175 zile), având nevoie de 2600-32000C
temperatură activă.
• Prezintă vigoare mijlocie de creștere și fertilitate
bună 60-70% lăstari fertili.
• Dezmugurește în a doua decadă a lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc devreme, la începutul lunii
august, iar maturarea deplină se realizează la 2-3
săptămâni față de soiul Chasselas doré (epoca a IV-a
la Petit Sauvignon) și mai târziu cu circa o săptămână
la Gros Sauvignon (epoca a V-a).
• Rezistențe biologice: sub aspectul rezistenței la
ger s-a constatat diferențe între cele două forme, mai
rezistent fiind Petit Sauvignon (-200C . . . –220C), și
ceva mai sensibil Gros Sauvignon (-180C . . . -200C).
• Are rezistență mijlocie la secetă și făinare, sensibil la
mană, putregaiul cenușiu și moliile strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Este un soi cosmopolit,
preferă versanții cu expoziție sudică sau sud-vestică, bine însoriți,
care asigură condiții pentru supramaturarea strugurilor.
• Portaltoii recomandați sunt SO4, 41 B, Selecțiile Crăciunel, care
grăbesc maturarea strugurilor și favorizează acumulările în zaharuri
și au rezistență la calcarul activ din sol, deoarece cele mai fine
vinuri se obțin pe solurile scheletice, calcaroase.
• Se conduce pe tulpini semiînalte și înalte, cordon bilateral, cu tăiere
scurtă, sau în verigi de rod. Sarcina de producție este de 14-18
ochi/m2.
• Necesită fertilizarea cu doze echilibrate de îngrășăminte chimice
N100 P100 K100 kg/ha s.a, aplicate odată la 3-4 ani. Consumul global
anual este următorul: N 87; P 31; K 83 kg/ha, iar consumul specific
N 10,2; P 3,6; K 9,8 kg/tona de struguri ani (Gh. CONDEI, 1986)
• Producțiile de struguri care se obțin sunt de 6-8 t/ha la Petit
Sauvignon și de 10-12 t/ha la Gros Sauvignon.
• Tehnologic, este un soi de înaltă calitate. Acumulează cantități mari
de zaharuri 195-220 g/l, valorile mai ridicate fiind caracteristice la
Petit Sauvignon, aciditatea totală a mustului rămâne echilibrată 4,5-
5,5 g/l H2SO4, fapt care permite cultura sa și în zone mai secetoase
(Murfatlar). Vinurile obținute au o aromă fină, caracteristică.
• Pentru obținerea vinurilor demidulci și dulci este necesară
supramaturarea și botritizarea strugurilor, pierderile de recoltă fiind
de 8-17%, compensate însă prin calitatea vinurilor obținute.
• Variații și clone. Cele două forme existente în cultură diferă ampelografic și
agroproductiv:
• Gros Sauvignon, prezintă struguri mijlocii sau mari (200-280 g), biaripați,
cilindroconici, cu boabe mijlocii, iar frunza adultă este peroasă pe fața
inferioară. Este un biotip care se caracterizează printr-o fertilitate mai mică,
55-60% lăstari fertili, dar mai productivă datorită mărimii strugurilor, însă
inconstantă de la un an la altul. Manifestă sensibilitate accentuată la ger și
boli.
• Petit Sauvignon, are strugurii mai mici (150-200 g), cilindrici, uniaripați,
compacți, cu boabe mici, iar frunza adultă este intens scămoasă pe fața
inferioară. Prezintă fertilitate mai ridicată 70-75% lăstari fertili, vigoare mai
mare de creștere, dar producții mai mici de struguri. Acumulează mai multe
zaharuri, are aromă mai pregnantă și mai bună rezistență la ger și boli.
• Din populația biotipului Gros Sauvignon la SCDVV Blaj a fost
omologată în anul 1975 clona Sauvignon-9 Bl, cu producții de 13 t/ha. Din
cea de a doua formă la SCDVV Drăgășani a fost omologată în anul 1984
clona Sauvignon-62 Dg, cu producție de 11,5 t/ha, iar la SCDVV Ștefănești-
Arges, în anul 2000 clona Sauvignon-111 Șt, cu producție de 15 t/ha.
• La mijlocul secolului trecut C. ODART (1840) a semnalat și existența
unor forme de Sauvignon roz și roșu violet. Sauvignon rose se cultivă în
Argentina și Australia sub denumirea de Guindolino gris și Surin gris. Au
însă producții mici, dar cu acumulări mari de zaharuri.
• Zonare. Soiul Sauvignon intră în sortimentul a 114 de centre viticole.
Rezultatele cele mai bune se obțin în sudul Moldovei, podgoriile
subcarpatice ale Olteniei, Podișul Transilvaniei și Dobrogea.
PINOT GRIS

• Sinonime: Affumé, Auxerrois gris, Tokay


d'Alsace, Pinot Beurot, Malvoisie, Gris Cordelier,
Auvernat gris, Ouche cendée, Fauvet - în Franta;
Burgunder roter, Rulander - in Germania; Sarféhér
szölö, Hamvas szölö - în Ungaria; Rijik, Rouci
sédive - în Iugoslavia; Szurkebarat - în Turcia.
• Origine. Este considerat a fi o variație
mugurală din soiul Pinot noir și se remarcă faptul
că nu are bine stabilizate caracterele, în sensul că
uneori pe același lăstar se întalnesc struguri cu
boabe albe și cu boabe negre.
• După caracterele morfologice se încadrează în
proles occidentalis.
• Dezmugurire peroasă, cu
rozeta de culoare verde
albicioasă; vârful lăstarului
și primele frunzulițe sunt
acoperite cu peri alb-rozii.
• Floarea hermafrodita
normală, pe tipul 5, cu
polen abundent și fertil.
• Lăstarii sunt verzi, cu striuri
fine de culoare roșiatică,
mai intensa la noduri.
Cârceii sunt mijlocii,
semilemnificați.
• Coardele sunt de culoare
maro cenușiu, striate, cu
nodurile evidente
• Frunza adultă este mică spre
mijlocie, orbiculară, cu limbul de
culoare verde închis, gros, gofrat,
acoperit cu peri rari pe fața
inferioară. Caracteristic la acest soi
este polimorfismul foliar, adică pe
același lăstar, către bază se
întâlnesc frunze lobate, iar către
vârf, întregi). In cazul frunzelor
lobate sinusurile laterale sunt
deschise în formă de U dar inegale
ca mărime și prezență; sinusul
pețiolar este deschis în formă de
liră, mai rar închis ovoidal.
• Struguri sunt mici, cilindrici, uneori
aripați, cu pedunculul scurt și
lemnificat, boabele așezate des pe
ciorchine încât se deformează.
• Bobul este mic sferic, cu pielița
groasă, de culoare gri fumuriu,
intens pruinată; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă cu gust
specific soiului.
• Însușirile agrobiologice. Pinot gris este un soi foarte
bine adaptat climatului temperat continental.
• Are perioadă scurtă de vegetație (160-165 zile),
cerințe moderate față de temperatură, 2500-32000C
temperatură globală.
• Prezintă vigoare slabă de creștere și cu fertilitate
ridicată, peste 85-90% lăstari fertili, însă
productivitatea rămâne scăzută datorită strugurilor
mici.
• Maturează bine lemnul lăstarilor și diferențiază
mugurii de la bază, putând fi tăiat în elemente scurte
de rod.
• Dezmugurește târziu, la finele lunii aprilie, pârga
strugurilor are loc în ultima parte a lunii iulie, iar
maturarea deplină se realizează la circa 2 săptămâni
după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la ger (-220C . . .
–240C) și la secetă, mijlociu rezistent la mană și
făinare, sensibil la putregaiul cenușiu.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soiul Pinot gris este tipic pentru
zonele colinare, fiind rezistent la secetă și adaptat terenurile mai puțin
fertile, însorite, unde se realizează adesea supramaturarea strugurilor.
• Se altoieste pe portaltoi rezistenți la calcar: 41 B, SO4-4, 140 Ru-59 Vl.
• Datorită vigorii mici de creștere și maturării bune a lemnului coardelor se
pretează la conducerea pe tulpini semiînalte cordon bilateral cu tăiere în
elemente scurte de rod.
• Încărcătura de rod variază în funcție de condițiile pedoclimatice ale
podgoriei, de la 13-15 ochi/m2 în Transilvania, la 16-18 ochi/m2 la Odobești și
Dealu Mare.
• Deși este rezistent la secetă, în condiții de irigare se obțin sporuri
importante de producție, prin urmărirea menținerii plafonului minim de 75%
IUA. Aceasta se realizează prin aplicarea unei udări de aprovizionare
primăvara, completată cu 1-2 udări în perioada de vegetație.
• Consumul global anual de macroelemente este N 87; P 27; K 60 kg/ha, iar
consumul specific: N 10,2; P 3,2; K 7,0 kg/tona de struguri.
• Fertilizarea chimică se poate face cu aplicarea următoarelor doze
N200P200K200 kg/ha s.a. În zonele colinare, cu soluri mai pietroase se poate
face fertilizarea organică cu doze de 60 t/ha gunoi de grajd, aplicate odată la
4 ani.
• Producțiile de struguri care se obțin sunt în medie 5-9 t/ha, dar se pot ridica
până la 13 t/ha.
• Tehnologic, soiul Pinot gris este de înaltă calitate: maturează strugurii în a
doua parte a lunii septembrie și acumulează cantități mari de zaharuri 210-
220 g/l, iar prin supramaturare poate atinge 270-280 g/l, cu o aciditate totală
de 4,5-5,5 g/l H2SO4
• Variații și clone. În cadrul soiului Pinot gris au fost
depistate 2 biotipuri: unul rezistent la secetă, cu
producții și acumulări mari de zaharuri; al doilea
prezintă fenomenul de mărgeluire și meiere
puternic, cu repercusiuni negative asupra
producției.
• Până în prezent la noi în țară s-au omologat două
clone: la SCDVV Blaj în anul 1975 a fost omologată
clona Pinot gris-34 Bl, cu producție de 9,5 t/ha și la
SCDVV Murfatlar în anul 1980 clona Pinot gris-13
Mf cu producție de 12 t/ha.
• Zonare. Soiul Pinot gris se cultivă cu rezultate
bune în două zone diferite climatic ale țării
Transilvania și Dobrogea.
• Este întânit și în podgoriile subcarpatice din
Muntenia și Oltenia. Intră în sortimentul a 87 de
centre viticole.
CHARDONNAY
• Sinonime. Pinot blanc Chardonnay, Morillon blanc,
Luisant, Melon blanc, Petite Sainte Marie, Rousseau,
Roussot, Noiren blanc, Beaunois, Plant de Tonnerre, Chablis,
d'Epintte, d'Arnoison, d'Auvernat blanc, Auxerras blanc, Petit
Chantey, Romeret, Gentil blanc - în Franta; Weiss klewner,
Weisser clevner, Weiss Edler, Weiss Silber, Weisser rulander,
Burgunder weisser - în Germania.
• Origine. Soi cultivat de secole în Franța în regiunile
viticole Champagne și Bourgogne.
• Conform cercetărilor genetice întreprinse la Universitatea
Davis de către Carole Meredith acest soi, ca si multe alte
soiuri franceze ar fi rezultatul hibridării unui soi de origine
croată, aflat acum pe cale de extincție și adus în Franța în
timpul imperiului roman, Gouais blanc, cu unul din soiurile
aparținând sortogrupului Pinot.
• După caracterele morfologice face parte din proles
occidentalis.
• Dezmugurire pufoasă, cu
rozeta de culoare albicioasă
și liziera roză; frunzele tinere
și vârful lăstarului sunt
peroase, de culoare verde
gălbui, cu nuanțe ușor
bronzate.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu polen
fertil.
• Lăstarii sunt glabri, striați, de
culoare verde roșiatic pe
partea însorită, mai intensă la
noduri; cârceii mici și subțiri.
• Coarda are scoarța de
culoare brun gălbuie, cu
nuanțe maronii la noduri.
• Frunza adultă este mică,
orbiculară, întreagă, mai rar
trilobată, cu sinusurile laterale
slab schițate, iar sinusul pețiolar
caracteristic, fiind în formă de liră
deschisă, delimitat direct de
nervurile principale, așa numitul
"sinus golaș".
• Limbul frunzei este de culoare
verde intens, cu marginile
revolute, glabru pe fața
superioară, în timp ce pe fața
inferioară prezintă peri scurți pe
nervuri. Dinții sunt scurți, cu
marginile usor rotunjite.
• Strugurii sunt mici, cilindrici,
uneori aripați, compacți, cu boabe
neuniforme ca mărime.
• Bobul mic, sferic, cu pielița
mijlocie, intens pruinată, de
culoare galben verzui, acoperită
cu pustule mici brune; pulpa
zemoasă, cu gust specific soiului.
• Însușirile agrobiologice. Soiul Chardonnay are
perioadă mijlocie de vegetație (165-180 zile),
necesitând 2700-29000C temperatură activă.
• Are vigoare mică de creștere (ceva mai mare decât la
Pinot), iar fertilitatea este bună, peste 70% lăstari
fertili.
• În anii răcoroși în perioada înfloritului soiul este
predispus la meiere și mărgeluire.
• Dezmugurește în prima parte a lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în prima parte a lunii august, iar
maturarea deplină se realizează la circa 3-4 săptămâni
după soiul Chasselas doré (epoca a V-a).
• Rezistențe biologice: bună la ger (-200C . . . –220C) și
la secetă, sensibil la boli, viroze (scurt nodare),
flavescența aurie (micoplasme), bacterioze (boala lui
Pierce), la atacul moliilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Sub raportul
cerințelor agrotehnice soiul Chardonnay se aseamãnă
cu Pinot gris.
• Se obțin rezultate bune la conducerea pe tulpini
semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în verigi scurte
de rod, sau cepi de producție. sarcina de rod lăsată la
tăiere fiind de 12-16 ochi/m2.
• Reacționează foarte bine la fertilizare și irigare prin
sporuri de producție și preferă distanțe mici de
plantare 2/1 m.
• Producțiile de struguri sunt mici 6-8 t/ha, dar de
calitate deosebită.
• La maturarea deplină acumulează 190-220 g/l zaharuri,
prin supramaturare poate atinge 300 g/l și păstrarea
acidităţii la nivelul de 4,5-5,5 g/l H2SO4, asigurând
obținerea unor vinuri echilibrate, care se disting prin
finețea și aroma specifică.
• Variații și clone. În cadrul populației soiului Chardonnay se
întâlnesc diverse forme: Chardonnay rose, cu strugurii colorați în
roz și Chardonnay musque (muscat), cu strugurii aromați.
• În România s-au omologat 2 clone: în anul 1983 la SCDVV Murfatlar
a fost omologată clona Chardonnay-25 Mf, cu producție de 8,3 t/ha
și în anul 2000 la SCDVV Ștefănești-Argeș s-a omologat clona
Chardonnay-15 Șt, cu producție de 15 t/ha.
• Zonare. Chardonnay este un soi cosmopolit cu o largă răspândire,
fiind cultivat în peste 25 de țări, suprafața estimată fiind de
aproximativ 50000 ha, primul loc ocupându-l Franța (20000 ha), apoi
California.
• În România s-a cultivat multă vremea doar în cadrul podgoriei
Murfatlar. În prezent, conform noii zonări, este inclus în podgoriile
de mare tradiție din Transilvania (Târnave, Aiud, Șebeș - Apold),
Moldova (Cotnari, Iași, Panciu), Dealurile Munteniei și Olteniei
(Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Ștefănești – Argeș, Drăgășani,
Dealurile Craiovei, Podgoria Severinului, Plaiurile Drâncei),
Dealurile Banatului și Colinele Dobrogei.
TRAMINER ROZ

• Sinonime: Savagnin rose, Fromenteau


rouge, Gentil rose aromatique - in Franta;
Traminer rotter, Kleintraminer, Heiligensteiner
Klevner - în Germania.
• Origine. Acest soi este originar din Tirolul
italian (regiunea Alto Adige), iar denumirea sa
provine probabil de la orașul Tramin
(Termino) situat în această zonă. Este întâlnit
pe suprafețe extinse în Bavaria – Germania,
loc de unde unii ampelografi cred că este
originar.
• Face parte din proles occidentalis.
• Dezmugurire pufoasă, cu
rozeta de culoare alb rozie;
frunzele tinere și vârful
lăstarului sunt acoperite cu
peri deși și lungi.
• Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu
polen fertil.
• Lăstarii au vigoare mică de
creștere, cu meritale scurte,
de culoare verde clar, cu
striuri roșietice pe partea
însorită, peroși la vârf.
• Coardele sunt de culoare
brun gălbuie, mai intensă la
noduri.
• Frunza adultă este mică, orbiculară,
trilobată și mai rar pentalobată, cu
sinusurile laterale potrivit de adânci
deschise, în formă de U; sinusul pețiolar
este deschis în formă de V.
• Limbul frunzei este de culoare verde
închis, gofrat, revolut, cu nervurile
principale colorate în roșu către punctul
pețiolar, pe fața inferioară este acoperit
cu peri lungi și rari. Dinții sunt scunzi, cu
baza lățită și marginile rotunjite, ceea ce îi
dă frunzei un aspect crenelat.
• Strugurii sunt mici, tronconici, cu boabele
așezate foarte des pe ciorchine.
• Bobul este mic, sferic, cu pielița groasă,
de culoare roz, acoperită cu un strat gros
de pruină, punctul pistilar persistent;
pulpa zemoasă, cu aroma specifică
soiului, asemănătoare cu cea de trandafir,
mai intensă la biotipul cunoscut sub
numele de "Gewürztraminer".
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ scurtă de
vegetație 160-170 zile, timp în care necesită 3500-36000C
temperatură globală.
• Are vigoare mijlocie, dar creșterile vegetative sunt mici.
• Fertilitate bună, circa 70% lăstari fertili, cu câte 2
inflorescențe pe lăstar, în schimb productivitatea soiului este
mică datorită mărimii strugurilor.
• Maturează foarte bine lemnul coardelor și diferențiază
mugurii de rod de la baza coardei.
• Dezmugurește târziu la sfârșitul lunii aprilie, fiind ferit de
pericolul brumelor târzii de primăvară.
• Pârga strugurilor are loc devreme, în primele zile ale lunii
august, iar maturarea deplină are loc în 2-3 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: are toleranță bună la ger (-200C . . .
–220C), sensibil la secetă și mană, mijlociu rezistent la
făinare, putregaiul cenușiu și moliile strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soiul Traminer
roz valorifică foarte bine condițiile ecoclimatice ale
podgoriilor din Transilvania, aflate la limita nordică de
cultură a viței de vie, unde aroma strugurilor devine
fină și discretă.
• Se conduce pe tulpini semiînalte, cordon bilateral, cu
tăiere speronată, în cepi de 2-3 ochi. Sarcina de rod
fiind de 16-18 ochi/m2.
• Reacționează favorabil la aplicarea irigării și fertilizării,
orientativ se pot administra N100P200K100 kg/ha s.a., pe
fondul fertilizãrii organice cu 40 t/ha gunoi de grajd.
• Producțiile de struguri sunt relativ scăzute 5-8 t/ha,
însă pot atinge 12 t/ha.
• Este și el un soi de calitate, la maturarea deplină
acumulează 195-205 g/l zaharuri, iar prin
supramaturare poate atinge 250 g/l, cu o aciditate
totală de 4,5-6,0 g/l H2SO4, încât vinurile obținute sunt
armonioase.
• Variații și clone. Se prezintă ca o populație
neomogenă, cu diverse biotipuri care se
deosebesc prin culoare și gustul discret
aromat al strugurilor.
• Cel mai important rămâne biotipul
Gewürtztraminer, care are aromă intensă ce
amintește de cea a petalelor de trandafir.
• Prin selecție clonală a fost obținută la SCDVV
Blaj clona Traminer roz-60 Bl, cu producție
de 11 t/ha.
• Zonare. Soiul Traminer roz este zonat
pentru podgoriile din Podișul Transilvaniei.
Recent a fost introdus si în unele podgorii
din Moldova (Iasi, Cotnari, Huși, Panciu).
FURMINT
• Sinonime: Tokay, Keltertraube, Weisser Mosler
- în Germania; Șom - în Transilvania.
• Origine. Acest soi este întâlnit în sortimentul
podgoriei Tokay, din Ungaria; unde se pare că a
fost adus din Italia, în timpul regelui Bella al IV-lea
(1241), unde era cultivat pe colinele Formies.
• O altă ipoteză este aceea că numele său vine din
cuvantul valon "Frumentum", care înseamnă de
culoarea grâului (culoarea strugurilor la maturare),
adus în Ungaria în timpul cruciadelor, iar
ampelografii maghiari afirmă că este soi autohton,
obținut prin selecție populară, în podgoria Tokay.
• După caracterele ampelografice face parte din
proles pontica, subproles balcanica
• La dezmugurire rozeta este
de culoare verde gălbuie, iar
vârful lăstarului și primele
frunzulițe sunt peroase de
culoare galben bronzat.
• Floarea este hermafroditã
normală, dar multe dintre ele
prezintă defecțiuni
morfologice, de aceea soiul
este parțial autofertil.
• Lăstarii au vigoare mijlocie,
meritalele colorate în verde
cu nuante bronzate pe partea
însorită și mai intense la
noduri.
• Coardele au culoarea galben
brun, cu striuri mai închise la
culoare.
• Frunza adultă este mijlocie,
trilobată sau întreagă, cu
sinusurile laterale puțin adânci; iar
sinusul pețiolar deschis în formă
de U.
• Limbul frunzei este de culoare
verde intens, lucios, involut,
scămos pe fața inferioară;
mucronii sunt evidenți, cu vârfurile
ascuțite.
• Strugurii sunt lungi, de greutate
mijlocie, cilindrici, uneori aripați,
cu boabele așezate mai mult sau
mai puțin des pe ciorchine și
neuniforme ca mărime.
• Bobul este mijlociu, ușor ovoid, cu
pielița subțire, translucidă, de
culoare galben verzui, acoperită cu
puncte mici negre; pulpa zemoasă,
cu gust plăcut.
• Însușirile agrobiologice și tehnologice. Furmintul are
perioadă mijlocie spre lungă de vegetație (175-185 zile),
necesitând 2800-32000C temperatură activă. Este un soi
viguros, cu creșteri vegetative puternice și fertilitate bună,
peste 60% lăstari fertili.
• Dezmugurește în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor
se declanșează în august, iar maturarea deplină are loc la 4
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a V-a).
• Soiul meiază și mărgeluiește puternic, mai ales în anii cu
condiții nefavorabile la înflorit.
• Frecvent pe parcursul acestei fenofaze se scutură 50-60% din
flori, iar în cazul butucilor cu defecțiuni florale, procentul
ajunge la 80%.
• Rezistențe biologice: are toleranță mijlocie la ger (-200C .
. . –220C) și la secetă, mană, foarte sensibil la făinare și mai
ales la putregaiul cenușiu (în anii ploiosi strugurii putrezesc
în totalitate).
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Se cultivă cu bune
rezultate în zonele colinare ale Transilvaniei, unde strugurii
nu sunt atacați de putregai și pot să intre în supramaturare.
• Necesită portaltoi viguroși, cu perioadă scurtă de vegetație
(SO4-4, SC-25, SC-2). În plantații se conduce în cordon
bilateral Lenz Moser, cu tăiere în verigi scurte de rod,
încărcătura recomandată fiind de 16-18 ochi/m2.
• Se recomandă ciupitul lăstarilor înainte de înflorit, care
limitează fenomenele de meiere și mărgeluire.
• Producțiile de struguri sunt relativ mici 8-11 t/ha, cu
acumulări în zaharuri la maturarea deplină de 190-230 g/l, iar
aciditatea rămâne ridicată 5,5-7 g/l H2SO4, asigurând
obținerea unor vinuri seci și demiseci de înaltă calitate.
• În podgoria Tokay prin supramaturarea și botritizarea
strugurilor se obțin vinuri dulci naturale, caracteristice.
• Variații și clone. Furmintul prezintă
numeroase biotipuri, care diferă prin
mărimea strugurilor și compactitatea lor.
• La SCDVV Miniș, soiul a fost ameliorat prin
obținerea unei mutante fenotipice cu flori
hermafrodite normale, Furmint de Miniș,
care se caracterizează prin producții mari de
struguri 22 t/ha, însă capacitate mai redusă
de acumulare a zaharurilor, 185-195 g/l.
• Zonare. Soiul Furmint este zonat pentru
regiunea viticolă a Dealurilor Crișanei și
Maramureșului, pentru obținerea vinurilor
albe.
EZERFÜRTÜ

• Origine. Acest soi a fost obtinut în


Ungaria, în urma hibridării dintre
Hárslevelü (denumit și “Frunză de tei”) x
Traminer roz.
• În traducere înseamnă “cu o mie de
ciorchini”.
• A fost introdus pentru a înlocui soiul
Riesling italian, care nu maturează
strugurii suficient de bine în unii ani, mai
ales în podgoriile mai răcoroase.
• Dezmugurire peroasă, cu
rozeta de culoare verde
albicios, cu nuanțe roz;
frunzele tinere și vârful
lăstarului sunt acoperite cu
peri rari si scurți.
• Floarea hermafrodită normală,
pe tipul 5, cu polen fertil.
• Lăstarii au vigoare mică,
striați, de culoare verde
intens.
• Coardele toamna capătă
culoare maro roșcat, mai
închisă la noduri.
• Frunza adultă este mijlocie,
trilobată și mai rar întreagă, cu
limbul de culoare verde intens,
gofrat, scămos pe fața inferioară,
cu dinții scurți și rotunjiți;
sinusurile laterale sunt puțin
adânci, deschise în formă de V,
iar sinusul pețiolar este în formă
de liră.
• Strugurii mijlocii, cilindrici, mai
rar cilindro-conici, semicompacți.
• Bobul este mic, sferic, cu pielița
subțire, de culoare galben verzui,
cu pete ruginii pe partea însorită;
pulpa zemoasă, nearomată.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie
de vegetație (170-175 zile), vigoare mare și
fertilitate bună, 65-70% lăstari fertili, cu 2-3 etaje
de inflorescențe.
• Maturează bine lemnul coardelor și diferențiază
mugurii roditori de la bază.
• Dezmugurește în a doua parte a luni aprilie, pârga
strugurilor are loc devreme, sfârșitul lunii iulie-
începutul lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas
doré (epoca a IV-a) și mai devreme cu 2
săptămâni față de Riesling italian.
• Rezistențe biologice: are toleranță bună la ger (-
220C), sensibil la secetă, mijlociu rezistent la
mană și făinare, sensibil la putregaiul cenușiu și
acarieni.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi care valorifică
foarte bine condițiile ecoclimatice din zonele mai
răcoroase.
• Necesită cultura pe terenuri cu umiditate asigurată,
portaltoii recomandați sunt SO4-4, SC-26, SC-71.
• În plantații se conduce pe tulpini semiînalte, Guyot pe
brațe cu înlocuire periodică, sarcina de rod fiind de 16-
18 ochi/m2.
• Producțiile medii sunt de 13-14 t/ha, dar potențialul
productiv poate ajunge la 20 t/ha.
• Tehnologic, soiul acumulează circa 200 g/l zaharuri, iar
aciditatea totală a mustului se situează în jur de 6 g/l
H2SO4, astfel încât vinurile obținute sunt echilibrate cu
tărie alcoolică ridicată și extractive.
• Zonare. Soiul Ezerfürtü a fost introdus în scopul
completării sortimentului de soiuri pentru vinuri albe de
calitate în podgoria Stefănești - Argeș și centrul viticol
Costești-Argeș.
FETEASCĂ NEAGRĂ

Sinonime: Păsărească, Coada


rândunicii, Poama fetei neagră - în
România.
Origine. Soi vechi românesc,
cunoscut încă din vremea dacilor și
rezultat în urma selecței populare din
specia Vitis silvestris Gmel.
• Locul de origine ar fi valea râului Prut, în
jurul localității Uricani, din județul Iași.
• La dezmugurire rozeta este
lucioasă, glabră, de culoare
verde bronzat; frunzele
tinere și vârful lăstarilor au
culoare verde cu luciu
metalic, lipsite de perișori.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii au vigoare foarte
mare de creștere, sunt de
culoare verde, cu striuri fine
arămii pe partea însorită și la
noduri.
• Coardele toamna au scoarța
de culoare galben brun.
• Frunza adultă este de mărime mijlocie
(16-17 cm lungime), cuneiformă,
pentalobată, cu lobul terminal alungit și
ascuțit; sinusurile laterale superioare
sunt adânci, în formă de liră cu baza
ascuțită; cele inferioare deschise în
formă de U; sinusul pețiolar este în
formă de V sau liră cu baza ascuțită.
• Limbul frunzei este de culoare verde
clar, neted și glabru pe ambele fețe.
Dinții sunt mari, rari și ascuțiți, cu
marginile drepte și către toamnă se
colorează în vinețiu.
• Strugurii sunt mijlocii spre mari (200-
230 g în medie), cilindroconici, aripați,
cu boabele așezate des pe ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița groasă,
de culoare negru violaceu, acoperită cu
multă pruină, punctul pistilar persistent;
pulpa zemoasă, cu mustul necolorat și
gust plăcut.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă scurtă
de vegetație (150-160 zile), timp în care necesită
2600-28000C temperatură activă.
• Are vigoare foarte mare de creștere, cu creșteri
vegetative puternice și fertilitate scăzută, 35-40%
lăstari fertili.
• Dezmugurește în prima parte a lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în august, iar maturarea
deplină se realizează la 2-3 săptămâni după soiul
Chasselas doré (epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: are rezistență foarte bună
la ger (-220C . . . –240C) și la secetă, sensibil la
mană și făinare, mijlociu rezistent la putregaiul
cenusiu, molii și acarieni.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi care datorită vigorii
mari de creștere necesită cultura pe terenuri mai puțin fertile,
scheletice, calcaroase și altoirea pe portaltoi mai puțin
viguroși, care să îi tempereze creșterile vegetative (SO4, SC
71, SC 25). Din aceleași motive la tăiere trebuie să se lase
cantități mari de lemn multianual, care totodată favorizează și
o mai bună diferențiere a mugurilor de rod.
• Se pretează la conducerea pe tulpini înalte și semiînalte,
cordon bilateral simplu sau dublu, cu tăiere în elemente scurte
de rod. La tăiere se atribuie sarcini mari de rod 20-25 ochi/m2,
repartizată pe cepi de 2-3 ochi.
• Din același considerente și dozele de îngrășăminte sunt mici,
în special cele cu azot, optim recomandându-se N100P150K150
kg/ha s.a.
• Se recomandă și plivitul lăstarilor sterili în proporție de 20-
25%, în scopul diminuării creșterilor vegetative luxuriante.
• Tehnologic, soiul acumulează multe zaharuri 200-250 g/l, cu
aciditate echilibrată 4,7-5,5 g/l H2SO4, vinurile obținute fiind
armonioase.
• Prin supramaturare concentrațiile în zahăr ating 250-270 g/l,
încât vinurile obținute se încadrează în categoria celor cu
denumire de origine și trepte de calitate (DOCC). Producțiile
de struguri sunt variabile de la 6-8 t/ha până la 10-12 t/ha.
• Variații și clone. Datorită vechimii în cultură și eroziunii
genetice în plantații există numeroase biotipuri care diferă
sub aspectul însușirilor agrobiologice și capacității de
producție.
• Prin selecție clonală la noi în țară s-au obținut două clone
până în prezent. La SCDVV Odobești în anul 2005 a fost
omologată clona Fetească neagră - 7 Od, iar la ICDVV Valea
Călugărească în anul 2006 a fost omologată clona Fetească
neagră - 4 Vl.
• Prima clonă dă producții de 8-10 t/ha, cu un conținut în
zaharuri de 210-229 g/l și aciditate 4-4,8 g/l H2SO4. Cea de a
doua clonă este caracterizată prin producții de 10 t/ha și
intensitate colorantă ridicată.
• Zonare. Fiind un soi cu o calitate deosibită și singurul
autohton din această grupă, conform noii zonări a fost extins
din regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei și cea a Dealurilor
Munteniei și Olteniei, unde se cultivă cu rezultate bune și în
unele centre din regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
precum și în Colinele Dobrogei.
• O comportare de excepție are în centrele viticole Urlați-
Ceptura, Tohani din podgoria Dealu Mare, unde vinurile
obținute sunt de tip DOCC.
CABERNET SAUVIGNON

• Sinonime: Vidure, Petit vidure, Petit


bouschet, Bouschet sauvignon - în
Franța; Kaberne sovinjon, Lafit, Lafet - în
Rusia; Bourdeos tinto - în Spania.
• Origine. Soi vechi francez, cunoscut de
pe vremea cardinalului Richelieu, cultivat
în regiunea viticolă Bordeaux, alături de
soiurile Cabernet franc, Merlot și Malbec.
• După caracterele morfologice face parte
din proles occidentalis.
• Dezmugurire pufoasă, cu
rozeta albicioasă și
marginile colorate în roz;
frunzele tinere și vârful
lăstarilor sunt gofrate cu
limbul de culoare verde
roșcat.
• Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii de vigoare mijlocie,
striați, de culoare verde
intens cu cârceii mici și
subțiri.
• Coardele toamna au scoarța
de culoare brun gălbuie, mai
închisă la noduri.
• Frunza adultă este mijlocie (14 -
15 cm lungime), orbiculară,
pentalobată, iar pe unele frunze
apar lobi suplimentari și sunt în
acest caz septalobate; sinusurile
laterale și cel pețiolar sunt
închise, de formă ovoidală sau
chiar circulară, încât limbul pare
perforat.
• Limbul este de culoare verde
intens, gofrat, lucios, scămos pe
fața inferioară. Dinții sunt mijlocii,
rari, lați la bază si cu marginile
rotunjite.
• Strugurii mici spre mijlocii (100-
125 g în medie), tronconici,
uniaripati cu boabele așezate
potrivit de des pe ciorchine.
• Bobul mic, sferic, cu pielița
subțire de culoare negru
albăstrui, datorită stratului dens
de pruină; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă,
necolorată, cu gust erbaceu,
astringent specific soiului.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ lungă de
vegetație (175-195 zile) timp în care necesită 3500-38000C
temperatură globală.
• Are vigoare mare de creștere și fertilitate mijlocie 65-70%
lăstari fertili.
• Maturează foarte bine lemnul lăstarilor, pe lungimi mari, circa
80%, încât lemnul coardelor devine dens și tare și
diferențiază mugurii de rod de la bază.
• Prin urmare, la altoire necesită o perioadă mai îndelungată de
umectare și totodată manifestă o oarecare toleranță la
filoxeră, încât se poate cultiva și pe rădăcini proprii pe
terenurile nefiloxerate (psamosoluri solificate).
• Dezmugurește târziu, către sfârșitul lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în august, iar maturarea deplină se
realizează la 4 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a
V-a).
• Rezistențe biologice: are toleranță bună la ger (-200C . . . –
220C), foarte rezistent la secetă, toleranță bună la oidium și
putregaiul cenușiu al strugurilor, sensibil la mană, mijlociu
rezistent la molii și acarieni.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi cu plasticitate ecologică
mare, care se cultivă cu rezultate bune în podgoriile subcarpatice din
sudul țării, unde acumulează cantități mari de zaharuri și compuși
fenolici.
• Valorifică bine solurile scheletice și sărace, cele antropice,
desfundate, bogate în oxizi de fier și cele terasate. Portaltoii
recomandați sunt cei din grupa Berlandieri x Riparia.
• Se conduce pe tulpini semiînalte și înalte cordon bilateral, cu tăiere
în elemente mijlocii de rod. Sarcina de rod lăsată la tăiere este
mijlocie, 14-18 ochi/m2.
• Cosumul specific de macroelemente la soiul Cabernet sauvignon
este următorul: N 21,5; P 4,8; K 27,7 kg/t de struguri, iar consumul
global N 113; P 36; K 76 kg/ha. La fertilizare se pot folosi
îngrășăminte chimice, în doze de N50P50K50 kg/ha s.a.
• Producțiile de struguri care se obțin sunt în general mici, 6-10 t/ha și
fluctuante datorită numeroaselor biotipuri prezente în cultură.
• Tehnologic, este soi de înaltă calitate deoarece acumulează la
maturarea deplină 200-220 g/l zaharuri, iar prin supramaturare atinge
270 g/l și chiar 300 g/l, cu aciditatea totală echilibrată de 4-6 g/l
H2SO4.
• Acumulează substanțe colorante în cantități suficiente, conținutul în
compuși fenolici fiind de 3,5, încât vinurile obținute au o culoare
roșie-rubinie intensă și sunt foarte extractive.
• Variații și clone. În podgorii soiul Cabernet Sauvignon se
prezintă ca o populație neomogenă sub raportul productivității,
uneori în amestec cu soiul Cabernet franc cu care se aseamană
foarte mult.
• În România au fost omologate 5 clone: la SCDVV Drăgășani
clona Cabernet Sauvignon-7 Dg, omologată în anul 1976, cu
producție de 13,7 t/ha; la SCDVV Iași clona Cabernet Sauvignon-
4 Iș, omologată în anul 1978, cu producție de 13,1 t/ha; la ICDVV
Valea Călugărească clona Cabernet Sauvignon-33 Vl, omologată
în anul 1985, cu producții de 17,4 t/ha, destinată însă pentru
vinuri roșii de masă; la SCDVV Ștefănești-Argeș clona Cabernet
Sauvignon-131 Șt, omologată în anul 2000, cu producție de 14,1
t/ha. În anul 2006 la SCDVV Miniș a fost omologată clona
Cabernet Sauvignon - 54 Mn, care este o selecție clonală din
clona deja omologată Cabernet Sauvignon - 4 Iș. Caracteristicile
de calitate sunt zaharuri 222 g/l, acicitate totală 4,26 g/l H2SO4 și
producție de 15 t/ha. In anul 2010 a fost omologată clona
Cabernet Sauvignon-30 Vl.
• Zonare. Soiul Cabernet Sauvignon deține ponderea în cultura
soiurilor pentru vinuri roșii ocupând cea mai mare suprafață din
această grupă și este zonat în toate podgoriile care au această
direcție de producție.
• Cele mai bune rezultate le dă în zona colinară a Munteniei și
Olteniei, sudul Moldovei, în Banat și Dobrogea.
MERLOT

• Sinonime: Bigney rouge, Plant Médoc,


Crabutet noir, Alicante, Same dou flube,
Same de la Canan, Semilhon rouge - în
Franța; Bordeleze belcha - în Spania.
• Origine. Este soi vechi francez din
regiunea viticolă Gironde-Bordeaux,
podgoria Médoc, unde se cultivă alături
de Cabernet Sauvignon și Malbec și se
obțin renumitele vinuri din această zona.
• Face parte din proles occidentalis.
• Dezmugurire pufoasă,
cu rozeta albicioasă și
cu marginile bordate în
roșu carmin; frunzele
tinere sunt scămoase,
alb-rozii.
• Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5-6,
soiul fiind autofertil.
• Lăstarii de culoare verde
cu striuri roșii, cârceii
puternici, bronzați.
• Scoarța coardelor
toamna este de culoare
brun roșcată, mai
închisă la noduri.
• Frunza adultă mijlocie, cuneiformă,
pentalobată; cu sinusurile laterale
potrivit de adânci, deschise în
formă de U, prevăzute uneori cu un
dinte la baza lor; sinusul pețiolar
este în formă de liră.
• Limbul frunzei este de culoare
verde închis, gofrat, scămos pe fața
inferioară, cu marginile frunzei
orientate către fața superioară.
Dinții unghiulari, ascuțiți, de
mărime mijlocie.
• Strugurii mijlocii, cilindrici,
biaripați, cu boabele așezate normal
ca desime pe ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița
subțire, de culoare negru violaceu,
acoperită cu un strat subțire de
pruină; pulpa zemoasă, cu mustul
necolorat și gust plăcut.
• Însușirile agrobiologice. Soiul Merlot are perioadă
mijlocie de vegetație (170-180 zile) necesitând
2600-28000C temperatură activă.
• Are vigoare mare de creștere și dezvoltă un frunziș
bogat.
• Prezintă fertilitate bună 70-75% lăstari fertili și
productivitate mai mare decât la Cabernet,
deoarece strugurii sunt mai mari.
• Dezmugurește târziu, către finele lunii aprilie,
pârga strugurilor începe devreme, în primele zile
ale lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la circa 3-4 săptămâni după soiul
Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
• Rezistențe biologice: soi cu rezistență slabă la ger
(-160C . . . –180C) și la secetă, sensibil la mană,
mijlociu rezistent la făinare și putregai, sensibil la
molii și acarieni.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Având
rezistență slabă la ger și secetă se impune alegerea
cu atenție a arealelor de cultură. Se cultivă cu
preponderență în sudul Moldovei și în Muntenia și
Oltenia.
• Are nevoie de terenuri fertile și cu umiditate
asigurată.
• Se conduce pe tulpini înalte și semiînalte, cordon
bilateral cu tăiere în elemente scurte, sarcina de rod
fiind de 15-20 ochi/m2.
• S-a constatat că tăierea în elemente lungi de rod face
ca dezmuguritul și pornirea în vegetație să fie foarte
neuniforme.
• Consumul specific în elemente nutritive este
următorul: N12,2; P 3,7; K 13,4 kg/tona de struguri, iar
consumul global anual N 146; P 36; K 72 kg/ha.
• Se recomandă fertilizarea cu doze echilibrate de
îngrășăminte N50-100 P100-150 K100 kg/ha s.a..
• Producțiile de struguri variază în funcție de
arealul de cultură, de la 6-8 t/ha la Miniș la
16-18 t/ha la Odobești.
• Tehnologic este soi de calitate, dar care nu
atinge nivelul soiului Cabernet Sauvignon.
• La maturarea deplină acumulează 190-200
g/l zaharuri cu aciditate de 4,4-5,5 g/l H2SO4.
datorită pieliței subțiri, boabele pierd ușor
apa putând atinge concentrații în zaharuri de
220-240 g/l.
• Conținutul în compuși fenolici este de 2,6,
încât vinurile obținute sunt suficient de
colorate și extractive.
• Variații și clone. Soiul prezintă numeroase biotipuri care
diferă sub raportul productivității.
• Există forma cu boabe roz întânită în Brazilia (Merlot rose),
precum si forma cu boabe gri (Merlot gris). Forma cu boabe
albe, denumit Merlot blanc se pare că nu are nimic comun cu
soiul Merlot, fiind vorba doar de o asemănare fenotipică a
frunzelor.
• La noi în țară au fost omologate 4 clone: la SCDVV
Odobești clona Merlot-17 Od, cu producție de 21,6 t/ha și la
ICDVV Valea Călugărească clona Merlot-8 Vl, certificată cu o
producție de 22,6 t/ha. În anul 2010 a fost omologată clona
Merlot-7 Vl, iar în anul 2011 clona Merlot 146 Mn.
• Zonare. Datorită producțiilor mult mai mari și calității
apropiate cu a soiului Cabernet Sauvignon a existat tendința
extinderii lui în cultură pe suprafețe mari. Însă, datorită
rezistențelor biologice scăzute, mai ales la ger, trebuie
reconsiderată zonarea lui.
• Este întâlnit în toate podgoriile care au ca direcție de
producție obținerea vinurilor roșii. O comportare de excepție
are în podgoria Dealurile Bujorului.
PINOT NOIR
• Sinonime: Morillon noir, Pinot fin, Franc Pinot, Noirien,
Petit Vérot, Vért doré, Noble Joué, Berligout, Bourgoignon
noir, Savagnin noir - în Franța; Cortaillod, Bordenseetraube,
Arbst, Brünläubler - în Elveția; Burgunder blauer, Blauer
Spätburgunder, Klävner, Blauer, Schawarzer Riesling,
Süssling - în Germania; Süssrot, Möhrchen, Malterdinger,
Roter Assmannhäuser - în Austria; Blauer Nürnberger,
Fruhblauer - în Cehia; Kisburgundi kék - în Ungaria; Rouci,
Roucimodré, Modra klevanja - în Serbia; Burgundac cernîi -
în Rusia; Pignola, Pinot nera - în Italia.
• Origine. Soi vechi francez, cultivat încă de pe vremea
galilor, descris prima oară de EUSTACHE DESCHAMPS în
"Balade de la Verdure des Vins", în anul 1394, sub numele de
Pynoz.
• Este cultivat pe suprafete mari în regiunea viticolă franceză
Bourgogne.
• După caracterele morfologice face parte din proles
occidentalis.
• Dezmugurire scămoasă,
cu rozeta albicioasă;
frunzele tinere și vârful
lăstarului sunt peroase,
gofrate, de culoare verde
intens.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, cu
polen abundent și fertil.
• Lăstarii sunt de culoare
verde cu striuri roșietice
pe partea însorită și în
dreptul nodurilor.
• Coardele toamna au
culoare maro roșcată, cu
cârceii mijlocii.
• Frunza adultă mică spre mijlocie,
orbiculară, întreagă, tri sau
pentalobată (polimorfism foliar,
caracteristic sortogrupului
Pinot); sinusurile laterale nu
prea adânci, deschise, inegale
ca mărime și prezentă; sinusul
pețiolar în formă de V, mai mult
sau mai puțin deschis.
• Limbul frunzei este de culoare
verde închis, gros, gofrat,
acoperit cu peri lungi și rari pe
fața inferioară. Dinții sunt scurți,
cu marginile ușor rotunjite.
• Strugurii mici (75-95 g),
cilindrici, uneori aripați, cu
boabele așezate des pe
ciorchine încat se deformează.
• Bobul mic, sferic, cu pielița
subțire, de culoare negru
violaceu, pruinată; pulpa
zemoasă, cu mustul necolorat și
gust plăcut.
• Însușirile agrobiologice. Soiul Pinot noir are
perioadă scurtă de vegetație (150-160 zile) timp
în care necesită între 2300-26000C temperatură
activă.
• Are vigoare mică de creștere și fertilitate ridicată,
90% lăstari fertili, cu 2-3 etaje de inflorescențe.
Însă, productivitatea soiului este scăzută datorită
masei mici a strugurilor.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a lunii
aprilie, pârga strugurilor începe devreme, la
finele lunii iulie, iar maturarea are loc la 2-3
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a
IV-a).
• Rezistențe biologice: soi foarte rezistent la ger (-
220C . . . –240C) și la secetă, sensibil la mană și
făinare, foarte sensibil la putregaiul cenușiu al
strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soiul Pinot noir
valorifică bine zonele colinare din Muntenia, Oltenia și Banat,
precum și terenurile calcaroase din Dobrogea.
• Are nevoie de portaltoi care să îi imprime precocitate și să îi
mențină potențialul calitativ (SO4-4, 41 B).
• Se pretează la conducerea pe semitulpină, cordon bilateral,
cu tăiere în elemente scurte de rod, sarcina de rod fiind de 13-
15 ochi/m2.
• Consumul global anual este N 115; P 26; K 65 kg/ha, iar
consumul specific N 14,4; P 3,2; K 6,8 kg/tona de struguri.
Necesită doze moderate de îngrășăminte N100P150K150 kg/ha
s.a.
• Deși este un soi rezistent la secetă, în condiții de irigare se
obțin sporuri importante de producție. Însă datorită
sensibilității la putregai în zonele ploioase se recomandă
desfrunzitul parțial al strugurilor la intrarea acestora în pârgă.
• Producțiile de struguri sunt mici 5-9 t/ha.
• Tehnologic, este un soi de calitate, acumulează 200-210 g/la
zaharuri, iar prin supramaturare atinge 250-270 g/l și chiar mai
mult, cu aciditate echilibrată 4,3-5,7 g/l H2SO4.
• Conținutul în compuși fenolici este de 1,5, iar prin
supramaturare se constată o ușoară scădere a acestora.
• Variații și clone. Fiind un soi foarte vechi în cultură
are numeroase biotipuri și variații fenotipice, din
care unele au fost stabilizate în cultură ca soiuri
independente: Burgund mare și Ischia.
• La noi s-au omologat 3 clone : o clonă la ICDVV
Valea Călugărească, în anul 1988 Pinot noir-5 Vl,
cu producție de 18 t/ha și acumulări în zaharuri de
230 g/l și alta la SCDVV Ștefănești, omologată în
anul 2006 Pinot noir–3 Șt, caracterizată prin
producții de 11,4 t/ha și acumulări în zaharuri de
220 g/l. În anul 2009 a fost omologată clona Pinot
noir-33 Mn.
• Zonare. Soiul Pinot noir este cultivat mai ales
în Muntenia, Banat și Dobrogea. Pe suprafețe mai
restrânse se întâlnește în Moldova.
• Soiul a fost admis la cultura și în Podișul
Transilvaniei, vinurile fiind destinate pentru
obținerea spumantelor. Aceeași destinație o are și
în podgoria Panciu.
BURGUND MARE

• Sinonime: Burgunder, Gros


burgunder - în Germania.
• Origine. Provenienta acestui soi este
necunoscută, face parte din același
sortogrup cu soiul Pinot noir și este
considerat ca o variație mugurală a
acestuia.
• La dezmugurire rozeta
este de culoare verde
gălbui, scămoasă,
frunzele tinere și vârful
lăstarului sunt verzi cu
nuanțe bronzate.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil, dar uneori
apare fenomenul de
androsterilitate.
• Lăstarii de vigoare
mijlocie, cu meritale de
culoare verde și striuri
arămii.
• Coardele în toamnă au
scoarța de culoare brun
roșcată.
• Frunza adultă este mijlocie,
întreagă, orbicular-cuneiformă,
cu un slab început de trilobie,
cu sinusurile laterale
unghiulare și sinusul pețiolar în
formă de V.
• Limbul frunzei este de culoare
verde arămiu, gofrat, revolut,
acoperit cu peri rari și scurți pe
fața inferioară. Dinții mici și cu
marginile drepte. Toamna
frunzele se pigmenteaza în
roșu-violaceu.
• Strugurii mijlocii (150-180 g),
cilindro conici, cu primele
ramificații de la baza mai
dezvoltate (struguri
multiaripați), boabele așezate
des pe ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic, cu pielița
groasă, de culoare roșu
violaceu, acoperită cu pruină
persistentă; pulpa zemoasă cu
mustul necolorat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie
de vegetație (165-175 zile), timp în care necesită
2500-28000C temperatură activă.
• Are vigoare mare de creștere și fertilitate mai
scăzută decât Pinot noir, 75-80% lăstari fertili, dar
productivitatea mult mai ridicată datorită mărimii
strugurilor.
• Dezmugurește la sfârșitul lunii aprilie, pârga
strugurilor are loc la începutul lunii august, iar
maturarea deplină se realizează la 3-4 săptămâni
după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
• Rezistențe biologice: față de soiul Pinot noir are
rezistență mai scăzută la ger, suportând –200C . . .
–220C, bună la secetă și este mai rezistentă la
putregaiul cenușiu.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice.
Burgund mare este adaptat terenurilor în
pantă, scheletice, erodate.
• Se conduce pe tulpini semiînalte și înalte,
cordon bilateral cu tăiere în cepi sau cordițe,
sarcina de rod fiind de 18-22 ochi/m2.
• Tehnologic, soiul Burgund mare nu atinge
nivelul calitativ a lui Pinot noir.
• Acumulările în zaharuri sunt mai mici 185-
195 g/l, nu are capacitate de supramaturare,
în schimb, conținutul în compuși fenolici
este mai ridicat 2,7, iar aciditatea totală ușor
ridicat 5,5-6,3 g/l H2SO4.
• Producțiile sunt mult mai mari, în medie 12-
14 t/ha, putând atinge 20 t/ha. În anii
nefavorabili climatic se obțin vinuri de masă.
• Variații și clone. La ICDVV Valea
Călugărească s-au depistat în populația
acestui soi 3 biotipuri care diferă sub
aspectul formei și mărimii strugurilor, al
productivității, structurii morfo-anatomice și
capacități de germinare a grăunciorilor de
polen. In anul 2009 au fost omologate două
clone Burgund mare-63 Mn și Burgund mare-
86 Șt.
• Zonare. Soiul este cultivat mai ales în
Banat, și mai puțin în Muntenia (Dealu Mare,
Ștefănești Argeș), Moldova (Uricani-Iași,
Dealurile Bujorului), Oltenia (Dealurile
Craiovei) Dobrogea (Sarica Niculițel) și
Terasele Dunării (Ostrov).
BLAUERZWEIGELT

• Sinonime: Zweigelt, Negru lui


Zweigelt - în România.
• Origine. Acest soi a fost obținut în
Austria de către FRANZ ZWEIGELT, în
urma hibridării dintre Blaufränkisch x
Saint Laurent.
• La noi în țară a fost introdus după anul
1988.
• Dezmugurire peroasă, cu
rozeta de culoare
albicioasă, cu marginile
roz; frunzele tinere și
vârful lăstarului sunt
acoperite cu peri rari și
scurți.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, cu
polen fertil.
• Lăstarii de vigoare
mijlocie, cu meritalele de
culoare verde clar; cârceii
mari, bifurcați.
• Coardele toamna au
scoarța de culoare brun
gălbuie, fin striate.
• Frunza adultă este mijlocie (16-
17 cm lungime), trilobată sau
pentalobată, cu sinusurile
laterale slab schitate, înguste,
închise, eliptice; sinusul
pețiolar deschis în formă de
liră.
• Limbul frunzei este de culoare
verde intens, ușor gofrat, peros
pe fața inferioară. Dinții sunt de
mărime mijlocie cu marginile
drepte. Către toamnă frunzișul
se pigmentează în roșu
violaceu
• Strugurii mijlocii (140-160 g),
tronconici, aripați, deși în
boabe.
• Bobul mijlociu, sferic ușor
ovoid, cu pielița subțire, de
culoare negru albăstrui,
acoperită cu un strat fin de
pruină; pulpa zemoasă, cu
mustul necolorat și gust franc.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă
mijlocie de vegetație (170-180 zile) având
nevoie de 2600-28000C temperatură activă.
• Are vigoare mare de creștere și fertilitate
bună 70-75% lăstari fertili.
• Dezmugurește în a doua jumătate a lunii
aprilie, pârga strugurilor are loc în prima
parte a lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la finele lunii septembrie, după 3-4
săptămâni față de soiul Chasselas doré
(epoca a IV-V-a).
• Rezistențe biologice: are toleranță mijlocie la
ger (-200C . . . –220C), la secetă, oidium și
putregai, sensibil la mană.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi care
valorifică foarte bine terenurile în pantă, sărace,
scheletice.
• Portaltoii recomandați sunt cei din grupa
Berlandieri x Riparia.
• Se conduce pe tulpini înalte și semiînalte, cordon
bilateral cu tăiere în elemente scurte sau mijlocii
de rod. Sarcina de producție lăsată la tăiere este
de 18-20 ochi/m2.
• Tehnologic, soiul se caracterizează prin producții
ridicate 16-18 t/ha și chiar mai mult, cu acumulări
în zaharuri de 185-200 g/l, în contextul unei
acidități totale echilibrate, de 4,8-5,5 g/l H2SO4.
• Acumulează suficiciente substanțe colorante,
conținutul în compuși fenolici fiind de 2,6-2,7.
• Zonare. Soiul Blauerzweigelt a fost
admis pentru cultură în podgoria Dealu
Mare, urmând ca pe măsura aprecierii
valorii tehnologice să fie extins și în
alte zone.
ROȘIOARĂ

Sinonime: Pamid - în Bulgaria.


Origine. Acest soi se pare că este
originar din Bulgaria, la noi în țară se
cultivă de multă vreme pe nisipurile din
sudul Olteniei.
•Din punct de vedere al caracterelor
morfologice face parte din proles pontica,
subproles balcanica.
• La dezmugurire rozeta este
acoperită cu peri rari și
lungi, de culoare verde cu
nuanțe gălbui; vârful
lăstarului și primele
frunzulițe sunt peroase de
culoare galben roșiatic.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii au vigoare mijlocie
de creștere, meritale de
culoare verde cu nuanțe
roșietice pe partea însorita.
• Coardele toamna au
culoare brun roșcat.
• Frunza adultă este mijlocie,
pentalobată, mai rar trilobată,
aproape orbiculară, cu limbul de
culoare verde închis, usor gofrat,
cu peri rari și scurți pe fața
inferioară.
• Sinusurile laterale sunt potrivit de
adânci, înguste, deschise în formă
de liră cu baza ascuțită, uneori
închise prin suprapunerea ușoară a
lobilor; sinusul pețiolar este
deschis în liră.
• Strugurii sunt mijlocii, cilindrici,
uneori aripați, cu boabele așezate
des pe ciorchine.
• Bobul este mijlociu, sferic ușor
ovoid, cu pielița groasă de culoare
roz roșietica, intens pruinat; pulpa
zemoasă, nearomată, cu mustul
colorat slab în roz.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă
relativ lungă de vegetație (175-195 zile), timp
în care necesită 3500-36000C temperatură
globală.
• Are vigoare mijlocie și fertilitate bună, 60-
65% lăstari fertili.
• Dezmugurește târziu, în ultima decadă a luni
aprilie, pârga strugurilor începe devreme, la
finele lunii iulie, iar maturarea deplină se
realizează la sfârșitul lunii septembrie, după
3-4 săptămâni față de Chasselas doré
(epoca a V-a).
• Rezistențe biologice: are rezistență bună la
ger (-200C . . . –220C), foarte rezistent la
secetă, sensibil la mană și făinare, toleranță
mijlocie la putregaiul cenușiu.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Este adaptat
condițiilor secetoase și solurilor nisipoase din
sudul Olteniei.
• Foma de conducere semiînaltă, Guyot pe brațe cu
înlocuire periodică, sarcina de rod fiind de 16-18
ochi/m2.
• Necesită fertilizare cu doze mari de îngrășăminte
N160P160K160 kg/ha s.a. cu fertilizarea organică 20-80
t/ha gunoi de grajd. Se pot aplica și îngrășăminte
verzi (secară), încorporată în sol primăvara, la
sfârșitul lunii mai.
• Datorită potențialul productiv se recomandă
irigarea cu norme de 2000-2500 m3/ha, aplicate pe
parcursul a 3-4 udări.
• Producțiile de struguri sunt mari peste 20 t/ha, cu
acumulări scăzute în zaharuri 150-165 g/l și
aciditate totală scăzută, în jur de 3,2-3,7 g/l H2SO4.
• Variații și clone. S-au depistat 3 biotipuri și
anume: Roșioară neagră, cu bobul de culoare
roșu închis și acumulări mari în zaharuri 180-
185 g/l, cel mai valoros; Roșioară verde, cu
bobul colorat în verde-roz și foarte productiv
și Roșioară comună, cu colorația roz a
boabelor și comportare intermediară.
• Prin selecție clonală la SDE Tâmburești a
Universității din Craiova, în anul 1988 a fost
omologată clona Roșioară-8 Tb, cu producție
de 30 t/ha.
• Zonare. Soiul este cultivat în zona
nisipoasă a Olteniei, în podgoriile Calafat,
Sadova-Corabia, Podgoria Dacilor, însă el
poate fi înlocuit cu noile creații, mai
valoroase, Haiduc și Pandur, care au ca
genitor acest soi.
BĂBEASCĂ NEAGRĂ

• Sinonime: Căldărușă, Rară neagră,


Crăcană, Rășchirată - în România; Serecsia,
Rastriopa - în Basarabia și Ucraina.
• Origine. Este soi vechi românesc
cunoscut cu mult înainte de invazia filoxerei,
descris de cronicari în "Letopisețul Țării
Moldovei", secolul XIV, iar proveniența sa
este legată de însăși existența podgoriei
Nicorești.
• După caracterele morfologice face parte din
proles orientalis subproles caspica.
• La dezmugurire rozeta este
lucioasă, glabră, de culoare
verde bronzat; vârful
lăstarilor și primele frunze
sunt de culoare verde
intens cu nuanțe roșietice.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii viguroși, cu
meritalele colorate în verde
și cu striuri roșii, mai
intense la noduri.
• Coardele au internodii
groase cu scoarța colorată
în maro roșcat.
• Frunza adultă este mijlocie (16-18 cm lungime),
asimetrică, pentalobată, cu sinusurile laterale potrivit de
adânci, închise ovoidale și prevăzute la bază cu un dinte
(pinten); sinusul pețiolar are forma de liră deschisă, care
apoi se închide usor și uneori pe una din laturile sale se
întâlnește un pinten.
• Limbul frunzei este de culoare verde închis, usor gofrat,
peros pe nervuri pe fața inferioară. Nervurile principale
sunt de culoare roșie, mai evidentă către punctul
pețiolar. Dinții sunt de mărime mijlocie cu marginile
drepte.
• Strugurii mari, conici, rămuroși uneori, cu pedunculul și
rahisul lemnificate, boabele așezate rar pe ciorchine și
neuniforme ca mărime.
• Bobul mijlociu, discoidal, cu pielița subțire, de culoare
negru violaceu, pruinată, cu punctul pistilar persistent;
pulpa zemoasă, necolorată, cu gust acrișor.
• Însușirile agrobiologice. Are perioadă lungă de
vegetație (180-200 zile), necesitând 3200-36000C bilanț
termic global. Are vigoare mare de creștere și
fertilitate mijlocie, 60-65% lăstari fertili.
• În anii cu condiții climatice nefavorabile la înflorit are
loc scuturarea florilor în proporție de până la 70%, iar
multe boabe sunt meiate și mărgeluite.
• Dezmugurește târziu, în a doua parte a lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc la sfârșitul lunii august, iar
maturarea deplină se realizează la 5-6 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a VI-a).
• Rezistențe biologice: soi cu toleranță mică la ger
(-180C . . . –200C), relativ sensibil la secetă, însă
cultivat pe rădăcini proprii pe nisipuri, dă rezultate
bune deoarece explorează un volum mare de sol, iar
rădăcinile pătrund până la adâncimea de 5-6 m.
• Are rezistență mijlocie la mană, este sensibil la
făinare, putregaiul cenușiu și moliile strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Băbeasca
neagră are o mare adaptabilitate la cele mai diverse
tipuri de sol, comportarea lui fiind influențată de acest
factor.
• Pe soluri scheletice, slab fertile poate să dea şi vinuri
de calitate, în timp ce pe soluri nisipoase, sau cu
fertilitate ridicată, vinurile obţinute se încadrează în
categoria celor de masă.
• Necesită portaltoi care îi susțin potențialul de
producție, dar nu trebuie să îi mărească vigoarea,
care este excesivă. Se recomandă SO4-4, SC-71, 140
Ru, 93 RG.
• La fertilizare dozele cu azot trebuie ă fie mici, optim
N100P150K150 kg/ha s.a. și fertilizarea organică cu 25-30
t/ha gunoi de grajd.
• Se conduce pe tulpini înalte și semiînalte în cordoane
duble, sau în zonele cu înghețuri frecvente se practică
Guyot pe brațe cu înlocuire periodică.
• Sarcina de rod este mare, de 22-24 ochi/m2.
• Producția, acumulările în zaharuri,
aciditatea totală a mustului variază în funcție
de arealul de cultură.
• În zonele colinare, pe soluri cu fertilitate
mijlocie, vinurile rezultate sunt de calitate:
producții 14-15 t/ha, acumulări în zaharuri
190-200 g/l, aciditate 5-6 g/l H2SO4.
• În zona de șes, sau pe nisipuri, productiile
sunt mari 20 t/ha, acumulările în zaharuri de
160-170 g/l și aciditate 4-4,5 g/l H2SO4.
• De obicei, la niveluri mari de producție
aproape 30% din boabe rămân neuniform
maturate, încât vinurile sunt insuficient
colorate.
• Variații și clone. Este o populație cu
numeroase biotipuri ce diferă după culoarea
boabelor: verde-roz, roz-cenușiu, roșu-
închis.
• Din acestea, ca variație mugurală s-a obținut
soiul Băbească gri, pentru vinuri albe de
masă.
• La SCDVV Pietroasa în anul 1989 a fost
omologată clona Băbească neagră-94 Pt, cu
producție de 21 t/ha.
• Zonare. Soiul este admis în cultură și se
întâlnește cu preponderență în podgoriile
sudul Moldovei, nordul Dobrogei, sudul
Olteniei și nispurile din județele Brăila și
Buzău.
CADARCĂ

• Sinonime: Lugojană, Scadarcă, Cadarcă


de Miniș - în România; Kadarka, Törököszölö
- în Ungaria; Noire de Moselle - în Belgia.
• Origine. Locul de origine al acestui soi
este incert, se pare că provine din Asia Mica
și a fost adus în Serbia, Ungaria de populația
turcă.
• Primele referiri scrise despre acest soi sunt
din secolul XVI, unde se specifică că era
cultivat pe dealul Mocrea, de lânga
localitatea Ineu, județul Arad.
• Face parte din proles pontica subproles
balcanica.
• Dezmugurire pufoasă, cu
rozeta de culoare alb gălbui,
cu marginile carminate;
frunzele tinere și vârful
lăstarului sunt de culoare
verde gălbui, pufoase.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, cu
polen fertil, dar la un număr
de flori se întâlnesc
defecțiuni morfologice, fiind
considerat parțial autofertil.
• Lăstarii viguroși, cu meritale
groase, striați, de culoare
verde.
• Coardele toamna au culoarea
maro închis, mai intensă la
noduri.
• Frunza adultă este mare (18-20 cm lungime), întreagă sau ușor
trilobată, cuneiformă, cu sinusurile laterale superficiale, unghiulare;
sinusul pețiolar închis eliptic. Limbul frunzei este gros, gofrat, de
culoare verde închis, cu adâncituri în mezofil, involut, scămos pe fața
inferioară. Dinții de mărime variabilă, dispuși neuniform.
• Strugurii sunt mijlocii, cilindrici sau cilindoconici, uneori aripați, cu
boabele așezate des pe ciorchine și neuniforme ca mărime.
• Bobul mijlociu, sferic, ușor ovoid, cu pielița subțire, colorată
neuniform în negru albăstrui, acoperită cu pruină groasă; pulpa
zemoasă, cu mustul necolorat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de
vegetație (180-190 zile), având nevoie de 3200-37000C
temperatură globală.
• Are vigoare mijlocie de creștere, fertilitate bună, 70-
75% lăstari fertili.
• Nu reușește să matureze suficient de bine lemnul
coardelor, ca urmare este sensibil la ger, iar la tăiere
se folosesc cepii de producție.
• În cadrul populației acestui soi există numeroși indivizi
cu anomalii florale, chiar cu flori funcțional femele sau
mascule, deseori este prezent fenomenul de
cleistogamie, ceea ce duce la producții variabile.
• Dezmugurește devreme la începutul lunii aprilie, pârga
are loc la începutul lunii august, iar maturarea deplină
se finalizează la sfârșitul lunii august, după 4
săptămâni față de soiul Chasselas doré (epoca a V-a).
• Rezistențe biologice: are toleranță scăzută la ger (-
180C . . . –200C), la secetă, mană, făinare, mijlociu
rezistent la putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soiul Cadarcă
are o plasticitate ecologică limitată, fiind adaptat la
solurile brune, fertile cu umiditate asigurată din
regiunea viticolă a dealurilor Banatului.
• Portaltoii recomandați sunt SO4-4, SC-2, SC-71. În
plantații se conduce în cordon bilateral pe
semitulpină, cu tăiere speronată, în cepi de 2-3 ochi,
sarcina de rod la tăiere fiind de 14-18 ochi/m2.
• Consumul anual de elemente nutritive este următorul:
102,9-121,0 N; 30,6-39,6 P; 119,6-134,4 K kg/ha, iar
consumul specific 9,5 N; 3,6 P; 11,0 K kg/t de struguri.
• Dozele optime pentru fertilizarea chimică sunt
N200P200K200 kg/ha s.a.
• Tehnologic, soiul Cadarcă dă vinuri care se situează
la limita celor de masă, cu cele de calitate, fiind
influențate de condițiile climatice ale anului viticol.
• Producțiile sunt variabile, cuprinse între 6-14 t/ha.
• Acumulările în zahăr sunt între 170-220 g/l, cu valori
ale acidității totale cuprinsă între 4,0-6,5 g/l H2SO4.
• Variații și clone. Prin selecție clonală la
SCDVV Miniș a fost omologată clona
Cadarcă-123 Mn, omologată în anul 1975,
caracterizată prin producții de 12-14 t/ha și
uniformitatea morfo-anatomică a florilor.
• Tot la SCDVV Miniș s-a omologat în anul
2005 supraselecția din clona deja existentă
sub denumirea de clona Cadarcă - 2000 Mn,
fiind o clonă mai puțin sensibilă la putregai,
destinată în principal pentru obținerea
vinurilor roșii de calitate.
• Zonare. Soiul Cadarcă este inclus în
sortimentul podgoriei Miniș-Măderat.
OPORTO

• Sinonime: Portugais, Portugais bleu -


în Franța.
• Origine. Cu toate că după sinonime ar
părea originar din Portugalia, nu are nimic
comun cu această țară, locul său de
proveniență este centrul Europei, mai
precis Austria.
• La noi a fost adus înainte de apariția
filoxerei, fiind cultivat în Banat.
• După caracterele morfologice face parte
din proles occidentalis.
• La dezmugurire rozeta este
scămoasă, de culoare verde
bronzat; frunzele tinere și
vârful lăstarului sunt peroase
de culoare verde intens.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind
autofertil.
• Lăstarii au vigoare mijlocie de
creștere, cu meritalele de
culoare verde și striuri
roșiatice pe partea însorită.
• Coardele, toamna au scoarța
colorată în brun roșcat, cu
striuri fine de culoare mai
închisă.
• Frunza adultă este mijlocie (15-17
cm lungime), orbiculară, trilobată,
mai rar pentalobată, cu sinusurile
laterale superficiale, înguste și
închise eliptice; sinusul pețiolar în
formă de V mai mult sau mai puțin
închis.
• Limbul frunzei este de culoare verde
intens, gofrat, ușor scămos pe fața
inferioară și pliat în formă de jgheab
pe direcția nervurilor laterale
superioare. Spre toamnă frunzele se
pigmentează în roșu violaceu.
• Strugurii mijlocii, cilindro-conici,
aripați, deși în boabe.
• Bobul mijlociu, sferic ușor ovoid, cu
pielița subțire de culoare roșie
violacee acoperită cu un strat fin de
pruină; pulpa zemoasă cu mustul
colorat slab în roșu.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă
scurtă de vegetație (160-165 zile), necesitând
2500-28000C temperatură activă, cu vigoare
mijlocie de creștere și fertilitate ridicată,
peste 80% lăstari fertili, uneori cu 2 etaje de
inflorescențe pe lăstar.
• Dezmugurește devreme, în primele zile ale
lunii aprilie, pârga strugurilor are loc la
sfârșitul lunii iulie, iar maturarea la 1-2
săptămâni față de soiul Chasselas doré
(epoca a IV-a).
• Rezistențe biologice: toleranță slabă la ger
ger (-180C . . . –200C), foarte rezistent la
secetă, sensibil la boli și dăunători.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi
care s-a adaptat la solurile fertile, cât și pe
nisipuri. În plantații se conduce pe tupini
înalte și semiînalte, cu elemente mijlocii sau
lungi de rod, cu sarcini mari de producție,
20-24 ochi/m2.
• În condiții de fertilizare, pe terenurile
nisipoase din sudul Moldovei se pot obține
sporuri de producție de peste 40%, prin
administrarea unor doze de N100P150K150
kg/ha s.a pe un fond de fertilizare organică
20 t/ha gunoi de grajd, administrate odată la
4 ani.
• În podgoria Miniș se recomandă aplicarea
odată la 4 ani a 40 t/ha gunoi de grajd și N160
P160 K160 kg/ha
• Tehnologic, soiul Oporto are neajunsul
unei acidități totale a mustului reduse 3,5-
3,8 g/l H2SO4, astfel încât vinurile sunt
lipsite de prospețime.
• Acumulările în zaharuri sunt de 170-180
g/l, iar datorită pieliței subțiri boabele
pierd ușor apa, iar concentrațiile în
zaharuri ajung la 200-210 g/l.
• Conținutul în compuși fenolici este redus,
1,8 față de soiul Cinsaut, încât vinurile
rezultate necesită cupajarea cu alte soiuri.
• Producțiile de struguri sunt în medie de
12 t/ha, dar pot ajunge la 18-20 t/ha.
• Variații și clone. În cadrul SCDVV Miniș sub
acțiunea factorilor ecoclimatici s-au depistat
existența 2 biotipuri sub raportul însușirilor de
productivitate și al formei strugurilor:
• primul agroecotip, deține o pondere de 62% în
cadrul populației, prezintă strugurii cilindro-
conici, compacți, cu boabe sferice și uniform
dezvoltate, are cele mai bune însușiri de
productivitate;
• al doilea agroecotip, mai puțin valoros, se
caracterizează prin struguri de formă cilindrică,
boabe mari, ușor ovoide, așezate mai rar pe
ciorchine, ceea ce îi dă un aspect lax.
• Zonare. Soiul Oporto intră în sortimentul
podgoriei Ivești situată pe nisipurile din sudul
Moldovei și în regiunea viticolă a Dealurilor
Banatului în podgoria Miniș- Măderat.
SANGIOVESE

• Sinonime: Sangiovete, Montepulciano -


în Italia.
• Origine. Soi vechi italian din regiunea
Toscana, unde este cultivat pentru
obținerea vinurilor de tip "Chianti".
• La noi în țară a fost introdus în perioada
anilor 1962-1963, pentru cultura pe
nisipurile din sudul Olteniei.
• Dezmugurire cu rozeta
peroasă de culoare verde
bronzat; primele frunze și
vârful lastarului sunt de
culoare verde gălbui.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii de vigoare
mijlocie, cu meritalele de
culoare verde, cu striuri
bronzate pe partea
însorită.
• Coardele în toamna au
scoarța de culoare brun
închis.
• Frunza adultă este mijlocie
spre mare, cuneiformă,
pentalobată, mai rar
trilobată, cu sinusurile
laterale adânci, deschise în
formă de liră sau U; sinusul
pețiolar este în formă de liră.
• Limbul frunzei este de
culoare verde intens, neted,
glabru, cu lobul terminal
alungit și mucronii evidenți.
• Strugurii mijlocii, cilindro-
conici, aripați, cu boabele
așezate potrivit de des pe
ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic, cu
pielița subțire de culoare
roșie violacee; pulpa
zemoasă cu mustul
necolorat.
• Însușirile agrobiologice. Soi cu perioadă
lungă de vegetație (180-200 zile) și cerințe
ridicate față de temperatură 3600-38000C
temperatură globală.
• Are vigoare mare de creștere și fertilitate bună,
75% lăstari fertili și își prelungește vegetația
până toamna târziu, fiind deseori surprins de
înghețurile timpurii cu lemnul nematurat.
• Dezmugurește în a doua decadă a lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc în august, iar maturarea
deplină se realizează la circa 4-5 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a V-VI-a).
• Rezistențe biologice: proveniența sa
mediteraneană și perioada lungă de vegetație fac
ca soiul să fie sensibil la ger (-180C . . . –200C),
foarte rezistent la secetă, mijlociu rezistent la
mană și putregaiul cenușiu, sensibil la făinare.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice.
Sangiovese este un soi care s-a adaptat
foarte bine la solurile nisipoase din sudul
Olteniei.
• Portaltoii recomandați 140 Ru-59 Vl, 125 AA,
SO4, care îi conferă rezistență la secetă și îi
susțin potențialul productiv.
• În plantații se conduce pe tulpini semiînalte
sau înalte, cordon bilateral, cu tăiere în
elemente mijlocii sau scurte.
• Totuși, datorită rezistenței slabe la ger se
recomandă Guyot pe brațe cu înlocuire
periodică, sarcina de rod fiind mijlocie de 18-
20 ochi/m2.
• Tehnologic, soiul este valoros pentru cultura
pe nisipuri, deoarece reușește să își
păstreze potențialul productiv ridicat 14 t/ha,
până la 20 t/ha, cu acumulări bune în
zaharuri 175-185 g/l, dar mai ales cu aciditate
totală a mustului echilibrată de 4-4,5 g/l
H2SO4.
• Acumulează suficiente substanțe fenolice
încât vinurile pot fi folosite la cupajare cu
alte soiuri deficitare din zonă (Roșioară). În
zonele colinare producțiile de struguri sunt
mai mici 12 t/ha (Miniș).
• Zonare. Soiul este admis și se cultiva pe
nisipurile din sudul Olteniei și centrele
viticole din județele Brăila și Buzău.
ALICANTE BOUSCHET

• Sinonime: Alicante - în Franța;


Garnacha tintorera, Tinto velasco - în
Spania.
• Origine. Soiul a fost obținut în Franța,
în perioada anilor 1855-1870, de către
HENRI BOUSCHET în urma hibridării
dintre Grenache x Petit Bouschet.
• Este soi tinctorial și a cunoscut o largă
răspândire în toată lumea.
• La dezmugurire rozeta
este de culoare albicioasă
cu marginile rozetei
carminate, scămoasă;
frunzele tinere și vârful
lăstarului, sunt de culoare
alb roz, pufoase.
• Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil.
• Lăstarii sunt verzi cu
striuri brun roșcate,
cârceii lungi și de culoare
roșie violacee.
• Coardele cu scoarța de
culoare maro gălbui,
striate.
• Frunza adultă este
mijlocie, orbiculară,
întreagă, mai rar
trilobată, cu sinusurile
laterale superficiale și
deschise; sinusul
pețiolar în formă de V.
• Limbul frunzei este de
culoare verde închis,
lucios, cu aspect ceros,
revolut, scămos pe fața
inferioară. Toamna
frunzele se pigmentează
în roșu intens.
• Strugurii mijlocii,
tronconici, cu rahisul
erbaceu și de culoare
roșie, boabele așezate
potrivit de des pe
ciorchine.
• Bobul mijlociu, sferic,
cu pielița subțire, de
culoare roșu violaceu,
pruinat; pulpa
zemoasă, cu mustul
colorat în roșu intens.
• Însușirile agrobiologice. Are perioadă
mijlocie de vegetație (165-175 zile),
necesitând 3500-37000C temperatură
globală.
• Are vigoare mijlocie de creștere și fertilitate
bună 70-75% lăstari fertili.
• Dezmugurește la sfârșitul lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc la sfârșitul lunii
iulie, iar maturarea se realizează la 2-3
săptămâni după soiul Chasselas doré
(epoca a IV-V-a)
• Rezistențe biologice: soi sensibil la ger
(-180C . . . –200C), dar rezistent la secetă,
sensibil la mană, mijlociu rezistent la
făinare și putregaiul cenușiu al strugurilor.
• Însușirile agrotehnice și tehnologice. Soi
puțin pretențios față de sol, se adaptează foate
bine pe solurile sărace, nisipoase.
• Portaltoii recomandați 140 Ru - 59 Vl, SO4, 125
AA.
• În plantații se conduce pe semitulpină, cordon
bilateral speronat, sau Guyot pe brațe cu
înlocuire periodică, sarcina de rod fiind de 16-18
ochi/m2.
• Tehnologic, la maturarea deplină acumulează
170-175 g/l zaharuri, cu o aciditate ceva mai
scăzută, 3,8-4,0 g/l H2SO4.
• Producțiile de struguri sunt mijlocii 12-14 t/ha.
• Pentru a se evita diminuarea intensității colorante
se recomandă recoltarea la maturarea deplină,
deoarece după acestă dată intervine hidroliza
substanțelor colorante.
• Are cel mai înalt conținut în compuși
fenolici, 3,5, similar soiului Cabernet
Sauvignon, însă natura chimică a
antocianilor este diferită.
• Vinurile rezultate nu sunt valorificate
decât în cupaje cu alte soiuri, deficitare
sub aspectul culorii, deoarece au conținut
ridicat în taninuri.
• Zonare. Soiul Alicante Bouschet a fost
cultivat în centrele viticole de pe
nisipurile din sudul Olteniei, dar în
prezent nu mai este admis fiind înlocuit
cu alte creații mai valoroase.
SYRAH (SHIRAZ)
• Sinonime. Syra, Sirac, Serine - în Franţa, Marsanne noir,
Candive Shira - în Italia, Blauer Syrah - în Germania.
• Origine. Asupra originii soiului Syrah nu se cunosc date
concrete. După unii ampelografi ar fi originar din
împrejurimile localităţii Schiraz, provincia Fraristan-Persia
(Iran), iar după alţii din Syracusa.
• Se cultivă pe suprafețe mari în Franța, pe valea Ronului.
• Analiza genetica indică că este un hibrid natural între
soiurile Mondeuse Blanche x Dureza, răspândit în zona
France Comte-Rhones-Alpes.
• După caracterele sale morfologice face parte din Proles
Occidentalis.
• Caractere ampelografice. La
dezmugurire rozeta este
pufoasă, albicioasă-verzuie, cu
nuanţe roz-liliachii pe margine.
• Vârful lăstarului şi prima frunză
sunt pufoase, albicioase verzui,
cu nuanţe roz-liliachii.
• Lăstarul este de culoare verde,
nuanţat în cafeniu-roşiatic,
striat, uşor scămos.
• Inflorescenţa are formă
cilindrică, mai rar cilindro-
conică, aripată.
• Floarea este hermafrodită
normală, de tipul 5, cu polenul
fertil, soiul este autofertil.
• Frunza adultă este mijlocie, aproape orbiculară.
Limbul are 5 lobi, este glabru pe partea
superioară, scămos pe cea inferioară, uşor
gofrat. Nervurile sunt proeminente şi scămoase
pe partea inferioară. Sinusurile laterale
superioare au formă de liră sau U ascuţit la
bază. Sinusurile laterale inferioare sunt
deschise în formă de U sau de V. Sinusul
peţiolar are formă de U sau liră. Peţiolul este
verde-roşiatic, striat, cu urme de scamă, mai
scurt decât nervura mediană.
• Strugurii, de mărime mijlocie (170 g), sunt
uniaxiali, cilindrici sau cilindro-conici, aripaţi,
cu boabe dese. Pedunculul este mijlociu, verde
deschis, nelignificat. Bobul este mic, scurt
ovoidal, de culoare negru-albăstruie, acoperit
cu pruină densă. Pulpa este moale, zemoasă,
nearomată, cu mustul necolorat. Pieliţa este
groasă.
• Coarda are meritale mijlocii, de culoare alunie,
cu nuanţă violacee la noduri, fin striată şi
punctată.
• Caracterizare agrobiologică. Perioada de vegetaţie a soiului Syrah este
lungă, de 190-200 zile, şi necesită 2900-3100ºC temperatură activă.
• Soiul Syrah are creştere şi vigoare mijlocie.
• Fertilitatea soiului este mijlocie, în medie 60% lăstari fertili. În condiţii
de cultură normale, în anii cu toamne lungi şi călduroase, maturarea
lemnului este asigurată.
• Dezmugureşte târziu, către sfârşitul lunii aprilie, înflorirea se desfăşoară
spre sfârşitul lunii mai şi în prima jumătate a lunii iunie, pârga
strugurilor începe în ultima decadă a lunii iulie sau în prima jumătate a
lunii august iar maturarea deplină se realizează în cursul lunii
septembrie sau în prima decadă a lunii octombrie (epoca a V-VI-a).
• Rezistențe biologice. Soiul Syrah nu prezintă rezistenţă la ger (-18....-
200C), brumă şi mană. Suferă mult de pe urma secetei. Mijlociu rezistent
la făinare și putregai. Nu este atacat de viespi.
• Caracterizare agrotehnică. Preferă sourile brune, bogate în oxizi de fier,
cu umiditate asigurată. Portaltoii recomandați sunt cei din grupa
Berlandieri x Riparia. Tăierea recomandată pentru acest soi este mixtă,
în elemente lungi, sarcina de rod fiind de 12-14 ochi/m2.
• Caracterizare tehnologică. Soiul Syrah dă producţii mijlocii. Producţia medie se
încadrează între 10,6 t/ha, la Bucureşti în colecţia ampelografică, până la 18,1
t/ha, în colecţia ampelografică de la Crăciunel (CONSTANTINESCU, 1966), cu o
medie de 12-16 t/ha.
• Maturarea strugurilor se realizează la finele lunii septembrie (epoca a V-a),
prima decadă din octombrie (epoca a VI-a).
• Strugurii acumulează la maturarea deplină 170-198 g/l zaharuri, echivalând cu
10,0-11,7 % vol. alcool. Aciditatea totală oscilează între 5,0 şi 6,6 g/l H2SO4. La
recoltare, conţinutul mediu în zaharuri oscilează între 200 şi 220 g/l iar
aciditatea totală are valori medii de 5,1-6,6 g/l H2SO4.
• Zonare. Acest soi a fost cultivat până acum doar în scop experimental în
colecţiile ampelografice ale staţiunilor de cercetare şi ale instituţiilor şi
universităţilor cu profil agronomic.
• În centrul viticol Recaş, de aproximativ 6-7 ani, s-a plantat acest soi în vederea
obţinerii de producţii de struguri pentru vinuri roşii, însă nu se cunosc prea
multe date despre evoluţia acestuia după intrarea pe rod în acest areal de
cultură, iar în centrul viticol Jidvei, acest soi s-a plantat de abia în 2007.
• Un prim studiu amănunţit asupra comportării soiului în condiţiile de la
Segarcea a fost efectuat de CAPRUCIU (2011), urmărind evoluţia acestuia în
perioada 2008-2009 analizând, de asemenea, şi calitatea vinurilor obţinute.
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI

Facultatea de HORTICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

AMPELOGRAFIE

Şef.lucr. dr. Liliana ROTARU

IAŞI - 2003

1
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN AMPELOGRAFIE

1.1. Obiectul şi conţinutul ampelografiei

Ampelografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul soiurilor de viţă de vie. Sunt
studiate: caracterele ampelografice, însuşirile biologice, agrotehnice şi tehnologice ale
soiurilor, comportarea acestora în cadrul ecosistemelor viticole, în scopul cunoaşterii
soiurilor de viţă de vie şi stabilirii tehnologiilor de cultură diferenţiată care să asigure
producţii mari de struguri şi de calitate superioară.
Denumirea de ampelografie provine din limba greacă: αµπελος (ampelos) = viţă şi
γϕαφη (graphos) = descriere. Ea a fost introdusă în ştiinţă de către PHILLIP IACOB
SACHS (1661). La început ampelografia avea un caracter pur descriptiv, deoarece se
rezuma numai la descrierea botanică a viţei de vie. După ce filoxera a pătruns în Europa
şi a distrus plantaţiile de vii roditoare, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat mai mult atenţia
asupra vitaceelor, orientând cercetările în direcţia însuşirilor agrobiologice şi tehnologice
ale speciilor şi soiurilor de viţă de vie. Ca urmare, ampelografia a depăşit cadrul restrâns
descriptiv, devenind o ştinţă practică cu caracter aplicativ, cu o tematică şi metodologie
proprie de studiu.
Conţinutul ampelografiei. În cadrul ampelografiei este studiat soiul, ca factor
hotărâtor de producţie în viticultură şi anume: originea soiurilor de viţă de vie;
modificările în constituţia lor genetică; metodologia folosită pentru descrierea şi studiul
soiurilor; însuşirile biologice, agrotehnice şi tehnologice ale soiurilor; comportarea
soiurilor în cadrul diferitelor ecosisteme viticole; rezistenţa soiurilor în raport cu factorii
naturali pedoclimatici, în vederea realizării sortimentelor de soiuri pe podgorii,
specializării acestora pe direcţii de producţie.
Terminologie lingvistică. În limba veche sanscrită, viţa de vie se numea draska,
strugurele rasâlâ şi vinul madhu. Aceşti termeni nu s-au păstrat, folosindu-se
terminologia lingvistică latină (vitis = viţă; racemus = struguri; vinum = vin).

1.2. Metodele de cercetare folosite în ampelografie

Ampelografia, ca orice ştiinţă, foloseşte metode de cercetare proprii şi anume:


 descrierea şi recunoaşterea soiurilor, pe baza caracterelor morfologice ale principalelor
organe ale viţei de vie (frunze, struguri, lăstari, coarde);
 caracterizarea soiurilor, clonelor şi hibrizilor de viţă de vie, prin metode ampelografice,
biometrice, biochimice şi genetice;
 înfiinţarea de colecţii ampelografice, pentru studiul comparativ al soiurilor, asigurarea
bazei de germoplasmă necesară lucrărilor de ameliorare a viţei de vie, gestiunea
computerizată a colecţiilor de soiuri;
 înmulţirea conservativă a soiurilor de viţă de vie pe cale vegetativă, prin butaşi nealtoiţi
plantaţi pe terenuri nefiloxerate;
 înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, prin micropropagare “in vitro”, folosind culturile
de meristeme sau regenerarea de explante (fragmente de apexuri, minibutaşi etc);
 hibridarea sexuată controlată a viţelor, în scopul creării de soiuri noi;
 obţinerea genotipurilor valoroase, prin folosirea biotehnologiilor moderne de inginerie
genetică (mutageneza somatică, transfer de gene, recombinările genetice etc.);
 selecţia clonală a soiurilor vechi, reprezentate prin populaţii heterogene, în scopul
omogenizării biologice şi ridicării productivităţii;
 experienţele staţionare de câmp cu soiurile de viţă de vie, în vederea stabilirii
tehnologiilor de cultură diferenţiată (sisteme de tăiere, forme de conducere, măsuri de
fertilizare, lucrări agrofitotehnice etc).

2
1.3. Soiul, biotipul şi clona la viţa de vie
Denumirea de soi sau cultivar se foloseşte pentru un grup de plante cultivate, care
se deosebesc de alte grupuri din aceeaşi specie prin unele însuşiri ca: adaptabilitatea la
condiţiile pedoclimatice, rezistenţa la unele boli şi insecte, caracteristici de calitate etc.
Soiul prezintă anumite însuşiri generate de specia sau speciile din care provine, dar
şi de către acţiunea factorilor modelatori. Caurmare, soiul înglobează o serie de însuşiri
biologice şi economice, care fac din el unul din mijloacele cele mai importante de
producţie.
Din punct de vedere biologic, soiul la viţa de vie este definit ca fiind un grup de
indivizi (populaţie de indivizi), cu o anumită constituţie genetică, adaptat condiţiilor de
mediu şi posedând anumite însuşiri fiziologice, biologice şi economice. Taxonomic, soiul
nu reprezintă o unitate biologică de sine stătătoare, dar se încadrează întotdeauna într-o
unitate sistematică sau aparţine unei anumite varietăţi sau forme botanice.
Din punct de vedere genetic, soiul este definit tot ca o populaţie de indivizi, constituită
din mai multe biotipuri cu un fond de gene valoroase, în cadrul cărora se stabileşte un
echilibru temporar şi care răspunde anumitor criterii de omogenitate biologică.
Biotipul reprezintă un grup restrâns de indivizi din carul soiului (populaţiei),
având aceeaşi structură morfologică şi însuşiri biochimice. El se constituie ca un element
fundamental în structura genetică a soiului.
De cele mai multe ori biotipurile care alcătuiesc soiul, sunt asemănătoare din punct
de vedere morfologic (fenotipic). Între biotipurile aparţinând aceluiaşi soi, există însă
anumite deosebiri fiziologice cum ar fi rezistenţa la ger, secetă, la boli, precum şi
deosebiri agroproductive. Nu există soiuri absolut homozigote, lipsite de biotipuri. În
cadrul fiecărui soi avem de a face cu o variabilitate genetică, care diferă de la un soi la
altul. Bogăţia soiului în biotipuri, indică caracterul de adaptare ecologică. Prin lucrările de
selecţie se urmăreşte alegerea celor mai valoroase biotipuri din cadrul soiului, care să fie
înmulţite şi extinse în cultură. Acest lucru se realizează prin selecţie clonală.
Clona, este definită ca fiind descendenţa vegetativă provenită dintr-o singură
celulă. În sens practic, viticol, clona reprezintă descendenţa vegetativă rezultată de la o
singură plantă (viţă). Se pleacă totdeauna de la biotipul cel mai valoros din cadrul
soiului, alegându-se indivizii cei mai reprezentativi.
Originea soiurilor nu este întotdeauna monoclonală, adică nu provin dintr-un singur
individ. Majoritatea soiurilor au origine policlonală. Aceasta, ne apare cea mai probabilă,
când se observă populaţiile naturale de soiuri, la care suntem frapaţi de omogenitatea lor
fenotipică, dar care face dificilă identificarea clonelor. Ca urmare, omogenitatea
fenotipică a făcut ca viticultorii să perpetueze soiurile sub forma lor policlonală.
De la acelaşi soi se pot obţine deci mai multe clone. Exemplu, de la soiul Cabernet
Sauvignon au fost obţinute până în prezent 4 clone: Cabernet Sauvignon clona 4 Iş, care
dă producţii de 13,1 t/ha; Cabernet Sauvignon clona 7 Dg, care dă 10,0 t/ha struguri;
Cabernet Sauvignon clona 33 Vl de la care se obţine 17,4 t/ha struguri şi Cabernet
Sauvignon clona 131 Şt cu o producţie de 14,1 t/ha.
Făcând o sinteză a cerinţelor de ordin biologic, genetic şi economic la care trebuie
să răspundă soiul la viţa de vie, M.A. NEGRUL (1946) l-a definit astfel: “populaţie de
indivizi caracterizată prin uniformitate biologică, recunoscută şi înmulţită vegetativ timp
de mai mulţi ani în condiţii de cultură, adaptată condiţiilor de mediu, cu însuşiri stabile
în timp şi care satisface unele cerinţe economice”.
Ca unitate funcţională, soiul se deosebeşte de specie-unitatea biologică de bază,
prin aceea că la viţa de vie soiul nu poate fi înmulţit prin seminţe, deoarece îşi pierde din
însuşirile valoroase dobândite în timp.
Deşi soiul reprezintă o populaţie neomogenă, el este destul de stabil. Stabilitatea se reflectă
prin capacitatea de a-şi transmite caracterele din generaţie în generaţie. Această stabilitate este
relativă, fiind influenţată de o serie de factori biologici, ca: mutaţiile spontane, încrucişările
naturale, segregarea în cazul soiurilor obţinute prin hibridare. Stabilitatea se menţine, în general, la
soiurile constituite din populaţii mari de indivizi. La populaţiile mici, stabilitatea este mai fragilă
deoarece frecvenţa genotipurilor este supusă fluctuaţiilor întâmplătoare de gene, mult mai
numeroase.

3
1.4. Originea soiurilor de viţă de vie
Datorită faptului că din punct de vedere al originii, soiurile la viţa de vie nu sunt
monoclonale ci policlonale, iar stabilitatea lor genetică este relativă, fiind influenţată de
diverşi factori modelatori, ele se pot clasifica în două mari categorii:
 soiuri locale (populaţii locale), rezultate prin conclucrarea selecţiei naturale
îndelungate cu selecţia primitivă practicată de viticultorii anonimi. Acestea s-au format în
condiţii pedoclimatice specifice şi sunt bine daptate la condiţiile respective. Pe această cale
au rezultat soiurile vechi, autohtone de viţă de vie din podgoriile noastre: Grasă de Cotnari,
Galbenă de Odobeşti, Mustoasă de Măderat, Busuioacă de Bohotin etc.;
 soiuri ameliorate, rezultate în urma procesului de ameliorare, prin hibridare
sexuată controlată. Pe această cale au fost obţinute majoritatea soiurilor la viţa de vie. De
la aceeaşi combinaţie de genitori se pot obţine mai multe soiuri. Exemplu, din
încrucişarea genitorilor Bicane x Muscat de Hamburg făcută la Staţiunea viticolă Greaca,
au rezultat soiurile noi Xenia, Tamina şi Donaris cu caractere morfologice şi însuşiri
tehnologice deosebite.
Obţinerea soiurilor pornind de la formele valoroase existente în natură s-a petrecut
la toate plantele din flora spontană trecute în cultură şi care se înmulţesc pe cale
vegetativă. Apariţia formelor valoroase este rezultatul evoluţiei îndelungate la plante; ele
pot să apară şi pe calea mutaţiilor, prin salturi vegetative determinate de influenţa
mediului. Mutaţiile sunt frecvente la viţa de vie, dând naştere la soiuri noi. Exemplu,
soiul Băbească gri care este o mutantă fenotipică a soiului Băbească neagră.
Soiurile se pot obţine şi pornind de la anumite biotipuri cere apar în interiorul
populaţiei. Exemplu, soiul Furmint de Miniş, care a rezulat dintr-un biotip apărut în
populaţia veche a soiului Furmint.
Sub influenţa portaltoiului care acţionează ca mentor, în cazul soiurilor apar
variaţiile somatice, exprimate prin gustul aromat al strugurilor sau schimbarea culorii la
boabele strugurilor. Astfel de influenţe somatice s-au remarcat la soiurile Sauvignon,
Chardonnay, Traminer, Pinot gris etc.
Soiurile care se aseamănă prin însuşirile lor morfologice (fenotipice), constituie aşa
numitele ecotipuri de soiuri. În cadrul ecotipului există soiul sintetic, din care au derivat
celelalte soiuri. Exemplu de soi sintetic este Galbena de Odobeşti, din care se presupune
că au rezultat soiurile Zghihară de Huşi, Bătută neagră, Cabasmă albă, Cabasmă neagră,
Berbecel, Cruciuliţă şi Alb românesc.

1.5. Clasificarea soiurilor de viţă de vie


Pentru clasificarea soiurilor de viţă de vie, au fost folosite diverse criterii:
morfologice, anatomice, fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.
Criteriile morfologice. Ampelografii au încercat mai întâi să clasifice soiurile de viţă de
vie după caracterele morfologice ale boabelor şi frunzelor. Încă din anul 1804 CRISTIAN
FREGE face o grupare a soiurilor în două clase: soiuri cu boabe sferice şi soiuri cu boabe
alungite, fiecare clasă fiind apoi subdivizată după culoarea boabelor (cu boabe verzi, galbene,
roşii şi negre). A urmat SIMON ROXAS CLEMENTE (1814), care grupează soiurile din
Andaluzia după pufozitatea frunzelor în două secţiuni: cu frunze glabre şi cu frunze pufoase,
secţiunile fiind subdivizate în triburi după numele soiului principal.
În Austria, EDLER VON VEST (1926) face clasificarea soiurilor de viţă de vie
folosind atât caracterele morfologice principale ale boabelor (formă, culoare), cât şi cele
ale frunzelor (pufozitate, numărul lobilor). În Franţa, A. ODART (1845), în tratatul să de
Ampelografie, grupează soiurile în triburi – tribul reunind soiurile care au cel puţin un
caracter fenotipic comun. Mult mai târziu în Ungaria J. ANDRASOVSKI (1924) încearcă
o clasificare botanică a soiurilor la viţa de vie folosind denumirile de specii: Vitis
byzantina (Chasselas doré, Chasselas royal, Chasselas cioutat); Vitis alemanica (Pinot
gris, Pinot noir, Gamy noir); Vitis delicisa (Muscat de Alexandria); Vitis antiquorum
(Cornichon blanc); Vitis metiteraneae (Allanterno, Csekaszölö, Ciganyszölö). Această
clasificare este artificială, deoarece nu răspunde nici la caracterele botanice ale soiurilor,
nici la cele ecologice.

4
Au urmat şi alte încercări de grupare a soiurilor: după tipul florilor (L.
LEVADOUX, 1946; GH. CONSTANTINESCU, 1958), după caracterele morfologice ale
lăstarilor (P. GALET, 1952), după caracterele morfologice ale grăunciorilor de polen (M.
REILLE, 1966) etc.
Încercările de clasificare a soiurilor după criteriile morfologice nu au dat rezultate,
deoarece sunt numeroase soiurile cu caractere morfologice aproape identice, încât nu se
pot distinge unele de altele atunci când ne rezumăm numai la numite caractere
morfologice şi numai la anumite organe ale viţei.
Criteriile fenologice. Dintre criteriile fenologice s-au folosit: epoca de maturare a
strugurilor, perioada dezmuguritului, perioada înfloritului.
Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a strugurilor (V. PUILLAT, 1879 şi
F. GASPARIN, 1886) are ca bază maturarea soiului Chasselas doré, faţă de care au fost
stabilite 4 epoci de maturare la soiuri (tabelul 1.1.).
Tabelul 1.1.
Sistemul de clasificare a soiurilor de viţă de vie propus de V. PUILLAT (1879)

Epoca de maturare Grupa de soiuri Perioada maturării


I soiuri timpurii cu 5 zile înainte de Chasselas
cu 5 zile înainte şi soiuri mijlocii odată cu Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 5 zile după Chasselas
II soiuri timpurii cu 10 zile după Chasselas
10 - 20 zile soiuri mijlocii cu 15 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 20 zile după Chasselas
III soiuri timpurii cu 25 zile după Chasselas
25 -35 zile soiuri mijlocii cu 30 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 35 zile după Chasselas
IV soiuri timpurii cu 40 zile după Chasselas
40 - 45 zile soiuri mijlocii cu 45 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii peste 45 zile după Chasselas

În raport cu epoca de maturare a soiului Chasselas doré în condiţiile ecoclimatice


din podgoriile ţării noastre, GHERASIM CONSTANTINESCU (1958) grupează soiurile
în 7 epoci de maturare (tabelul 1.2.).

Tabelul 1.2.
Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor
(GHERASIM CONSTANTINESCU, 1958)

Intervalul
Epoca de maturare Perioada maturării
calendaristic
Epoca I
15-31 iulie 30 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare extratimpurie
Epoca a II-a
1-15 august 15 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare timpurie
Epoca a III-a
15-31 august odată cu Chasselas
soiuri cu maturare mijlocie
Epoca a IV-a
1-15 septembrie 15 zile după Chasselas
soiuri cu maturare prenormală
Epoca a V-a 15-30
30 zile după Chasselas
soiuri cu maturare normală septembrie
Epoca a VI-a
1-15 octombrie 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare târzie
Epoca a VII-a
15-30 octombrie peste 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare foarte târzie

Clasificarea soiurilor după dezmugurit a fost încercată de către M. GUILLON


(1899), L. VIDAL (1947) şi alţii, fără să existe criterii certe, deoarece declanşarea
dezmuguritului poate fi grăbită sau întârziată de numeroşi factori. Se admite totuşi gruparea
soiurilor după dezmugurit, luând drept criterii suma de temperatură utilă necesară
declanşării dezmuguritului: soiuri cu dezmugurire timpurie, la care Σtu = 130-1400C; soiuri
cu dezmugurire mijlocie la care Σtu = 150-1600C şi soiuri cu dezmugurire târzie care
necesită peste 1600C temperatură utilă.
5
În ceea ce priveşte gruparea soiurilor după înflorit, nici pentru această fenofază nu au
existat criterii certe de clasificare (I.C. TEODORESCU, 1942). În prezent se foloseşte drept
criteriu necesarul de temperatură utilă de la dezmugurit şi până la declanşarea fenofazei
înfloritului, soiurile grupându-se astfel: soiuri cu înflorire timpurie, la care Σtu = 3000C;
soiuri cu înflorire mijlocie, Σtu = 3500C; soiuri cu înflorire târzie, la care Σtu = 3800C.
Criteriile anatomice, cariologice şi palinologice. Astfel de criterii au fost propuse
pentru clasificarea speciilor şi hibrizilor (M. REILLE, 1966; P. LAVIE, 1970), însă nu şi-
au găsit aplicaţiile practice.
Criteriile ecologice. Gruparea soiurilor la viţa de vie după zona geografică de
origine, având la bază caracterele fenotipice întâlnite la soiuri, aparţie lui A. NEGRUL
(1958). El grupează soiurile în 3 grupe ecologo-geografice, denumite prolesuri (proles =
ramificaţie) şi anume:
 proles pontica (soiuri pontice), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie
formate în bazinul Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare albă sau cenuşie, frunze peroase pe
faţa inferioară, strugurii mijlocii, compacţi mai rar lacşi, boabe sferice, mici sau mijlocii ca
mărime, cu pulpa suculentă, zemoasă, seminţe mici, mijlocii sau mari. Această grupă se
subdivide în două: subprolesul georgica, cu soiurile originare din Georgia şi o parte din
Asia Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Mţsvane, Dodrelabi şi altele) şi subproles balcanica,
incluzând soiurile formate în Peninsula Balcanică (Plăvaie, Crâmposie, Gîmza, Cadarcă,
Hárslevelü etc.);
 proles orientalis (soiuri orientale), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie
formate în Asia Mică şi Mijlocie, cu următoarele caracteristici: dezmugurire glabră,
lucioasă, frunzele glabre sau acoperite cu perişori scurţi, marginile limbului involute,
strugurii mari, lacşi adesea rămuroşi, boabe ovale, alungite, în general mari, pulpa cărnoasă,
crocantă, seminţele mijlocii sau mari cu rostrul lung. Şi această grupă de soiuri se subdivide
în două: subproles caspica, care cuprinde soiurile originare din bazinul Mării Caspice
(Katta-Kurgan, Khalili, Takvari, Baian shirei etc.) şi subproles antasiatica, cu soiuri
originare din Asia Mică (Sultanină, Cornichon, Muscat de Alexandria, Nimrang etc.);
 proles occidentalis (soiuri occidentale), care include soiurile de viţă de vie
formate în partea centrală şi de vest a Europei, caracterizate prin următoarele însuşiri
morfologice şi tehnologice: dezmugurire uşor peroasă, frunzele peroase sau pâsloase pe faţa
inferioară, cu marginile revolute, strugurii mijlocii, compacţi, boabele sferice, mai rar ovale,
mici sau mijlocii, cu pulpa suculentă, zemoasă, semniţe mici cu rostrul slab marcat
(Riesling italian, Traminer roz, Chardonnay, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Oporto,
Muscadelle etc.).
Criteriile tehnologice. Astfel de criterii de grupare a soiurilor sunt folosite în
lucrările de zonare, pe direcţii de producţie:
 soiuri pentru struguri de masă (cu maturare extratimpurie şi timpurie,
mijlocie, târzie şi foarte târzie);
 soiuri apirene (pentru stafide şi pentru consum în stare proaspătă);
 soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe de consum curent, vinuri albe de
calitate, vinuri aromate, vinuri roze şi roşii de consum curent, vinuri roşii de calitate,
vinuri materie primă pentru spumante, vinuri pentru distilate învechite din vin);
 soiuri pentru suc de struguri (suc natural, suc concentrat, suc liofilizat etc.).
Pentru studiul soiurilor la viţa de vie, se are în vedere gruparea lor după criteriile
tehnologice şi ecologice.

6
TEST

1. Definiţi obiectul şi conţinutul ampelografiei ca ştiinţă.


2. Precizaţi metodele de cercetare folosite în ampelografie.
3. Ce reprezintă soiul la viţa de vie din punct de vedere biologic şi genetic?
4. Cum definiţi biotipul şi clona la viţa de vie?
5. Cum se clasifica soiurile de viţă de vie, dupa originea lor genetica?
6. Care sunt principalele criterii folosite la clasificarea soiurilor de viţă de vie?
7. Câte epoci de maturare a strugurilor sunt caracteristice pentru ţara noastră?
8. Cum se clasifica soiurile de viţă de vie dupa criteriile ecologice?
9. Care este cel mai folosit criteriu în lucrările de zonare a soiurilor de viţă de
vie?

C A P I T O L U L II
7
METODOLOGIA DE DESCRIERE ŞI
RECUNOAŞTERE A SOIURILOR

Descrierea şi recunoaşterea soiurilor la viţa de vie, a constituit de multă vreme


perocuparea ampelografilor. Până la începutul secolului XX era folosită în exclusivitate
descrierea botanică, bazată pe caracterele de specie. Un prim pas s-a făcut de către
LOUIS RAVAZ (1902), care a propus ca pentru descrierea soiurilor de viţă de vie să se
renunţe la caracterele de gen şi specie, deoarece acestea produc mai mult confuzii şi nu
ajută la recunoaşterea soiurilor. El a scos în evidenţă importanţa caracterelor morfologice,
fenotipice, întâlnite la soiuri pe care le-a grupat în calitative (forma şi pufozitatea
frunzelor, forma şi culoarea boabelor) şi cantitative (mărimea frunzelor, strugurilor,
internodiilor etc.). Pentru eliminarea variaţiilor caracterelor fenotipice şi exprimarea lor
prin valori numerice, a elaborat metoda ampelometrică.

2.1. Metoda ampelometrică


Constă în examinarea caracterelor morfologice ale frunzei ca principal organ
ampelografic şi exprimarea lor prin valori numerice. Ideea aparţine profesorului HERMAN
GOETHE (1876) de la Şcoala superioară de agricultură din Viena, care la congresul de
viticultură de la Marburg a atras atenţia asupra relaţiei care există între forma limbului frunzei
şi unghiurile pe care le formează nervurile principale între ele. Ea a fost preluată de către
LOUIS RAVAZ care a pus bazele ampelometriei ca metoda şi a folosit-o în lucrarea sa "Les
vignes américaines", la caracterizarea speciilor de viţe portaltoi.
Principiul metodei. La un număr de 10 frunze adulte se măsoară lungimea
nervurilor principale (N1, N2, N3, N4), unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele (α, β, γ), distanţele dintre punctul peţiolar şi baza sinusurilor laterale
(d1, d2), lungimea şi lăţimea limbului (figura 2.1). Pe baza măsurătorilor obţinute se
determină urmatoarele valori ampelometrice:
- rapoartele dintre lungimea nervurilor (A, B, C);
- suma unghiurilor dintre nervuri (Σ α + β şi Σ α + β + γ);
- raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului (L/l);
- rapoartele dintre distanţa sinusurilor şi lungimea nervurilor (d1/N2 şi d2/N3).
Pentru ca valorile ampelometrice să poată fi interpretate ele se codifică.
Rapoartele dintre lungimea nervurilor. Se stabilesc valorile rapoartelor: N2/N1 =
A; N3/N1 = B; N4/N1 = C. Valorile acestor rapoarte se codifică cu cifre de la 0-9.
Codurile care se atribuie sunt uşor de reţinut, deorece ele cresc pe măsura ce descreşte
valoarea rapoartelor A, B, C (tabelul 2.1).
Tabelul 2.1.
Codificarea rapoartelor A, B, C
Valoarea rapoartelor
Codul atribuit
A, B, C
0,91-1,00 0
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6
0,21-0,30 7
Figura 2.1. Ampelometria 0,11-0,20 8
frunzei 0,01-0,10 9
Pe baza valorilor rapoartelor A, B ,C, şi a codurilor respective, se caracterizează tipul de frunză:
- orbiculară: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90; C = 0,31-0,50; codul general 015-136;
- reniformă: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90; C = 0,31-0,40; codul general 014-135;

8
- cordiformă: A = 0,51-0,70; B = 0,31-0,50; C = 0,11-0,30; codul general 357-468;
- cuneiformă: A = 0,71-0,80; B = 0,51-0,70; C = 0,21-0,50; codul general 135-247;
- tronconică: A = 0,81-1,00; B = 0,51-0,60; C = 0,31-0,50; codul general 045-240.
Raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului. Acest raport se notează cu "r", iar
valorile se codifică cu cifre de la 0-6 (tabelul 2.2).
Tabelul 2.2.
Codificarea raportului “r”
Valorile raportului Codul atribuit
<0,80 0
0,81-0,90 1
0,91-1,00 2
1,01-1,10 3
1,11-1,20 4
1,21-1,30 5
1,31-1,40 6
Când r = 0,91-1,00 frunza este de tip orbicular; r < 1,00 frunza este de tip reniform;
r > 1,00 frunza este de tip cordiform sau cuneiform.
Suma unghiurilor dintre nervuri. Se calculeaza suma unghiurilor α + β şi a
unghiurilor α + β + γ. Valorile se codifica astfel (tabelul 2.3).
Tabelul 2.3.
Codificarea sumei unghiurilor dintre nervuri
Suma α + β Codul atibuit Suma α+β+γ Codul atribuit
<70° 0 <100° 0
71-80° 1 101-110° 1
81-90° 2 111-120° 2
91-100° 3 121-130 3
101-110° 4 131-140° 4
111-120° 5 141-150° 5
121-130° 6 151-160° 6
131-140° 7 161-170° 7
141-150° 8 171-180° 8
>150° 9 >180° 9
Se indică mai întâi codul pentru Σ α+β, apoi codul pentru Σ α+β+γ şi se stabileşte
codul corespunzător unghiurilor dintre nervuri.
Cunoscând unghiurile dintre nervurile principale se poate reconstitui forma
generală a frunzei: orbiculară, când unghiurile sunt aproximativ egale, circa 60°;
reniformă, când suma unghiurilor nu depăşeşte 130°; cuneiformă, când suma unghiurilor
depăşeşte 150°.
În final, caracterizarea ampelometrică a frunzei se va rezuma la trei coduri: primul cod
(XXX), se referă la raportul dintre lungimea nervurilor; al doilea cod (X), se referă la raportul
dintre lungimea şi lăţimea limbului; iar al treilea cod (XX), la suma unghiurilor dintre nervuri.
De exemplu, pentru frunza soiului Cabernet Sauvignon, conform sistemului de codificare
XXX-X-XX, codul ampelometric este 135-3-58, ceea ce ne indică o frunză de tip orbicular.
Raportul dintre distanţa sinusurilor laterale şi lungimea nervurilor. Se calculează
rapoartele d1/N2 şi d2/N3. Codificarea şi interpretarea lor făcându-se astfel (tabelul 2.4).
Tabelul 2.4.
Codificarea adâncimii sinusurilor laterale
Valorile rapoartelor codul atribuit Sectarea frunzei
0,90-1,00 0 frunze
0,81-0,90 1 întregi
0,71-0,80 2 sinusuri slab
0,61-0,70 3 schiţate
0,51-0,60 4 sinusuri
0,41-0,50 5 pronunţate
0,31-0,40 6 sinusuri
0,21-0,30 7 adânci
0,11-0,20 8 sinusuri
0,00-0,10 9 foarte adânci
Pentru frunzele întregi, lipsite de sinusuri, codul este 10; pentru frunze cu
sinusurile slab schiţate, codul este 32; pentru frunzele palmatifide, cu lobi evidenţi şi

9
sinusurile pronunţate codul este 54; iar pentru frunzele palmatipartite, puternic lobate cu
sinusurile adânci şi foarte adânci, codul este 76-98.
Odată cu apariţia mijloacelor informaţioanle de calcul, metoda ampelometrică a
fost lărgită şi coroborată cu metodele matematice de analiză multivariaţională (analiza în
componenţi principali, analiza cluster, analiza discriminantă). Aceasta a permis
prelucrarea unui volum mare de date si formularea de ipoteze privind înrudirea dintre
soiuri şi stabilirea omogenităţii fenotipice a lor (ERIKA DETWEILLER, 1988; LILIANA
ROTARU, 2000).

2.2. Folosirea caracterelor morfologice la descrierea şi recunoaşterea soiurilor


Organele vegetative şi lemnoase ale viţei de vie prezintă o serie de caractere
morfologice (fenotipice), care stau la baza descrierii şi recunoaşterii soiurilor. Acestea
sunt: culoarea şi perozitatea frunzelor, sectarea limbului frunzei, tipul florilor, mărimea
forma şi compactitatea strugurilor, forma, mărimea şi culoarea boabelor, forma şi
mărimea semnţelor, culoarea, aspectul lăstarilor şi a coardelor etc.

2.2.1. Caracterele fenotipice care se examinează la frunză


Frunza întruneşte cele mai multe şi importante caractere morfologice, fenotipice,
specifice soiurilor şi anume:
Mărimea frunzei. Aceasta este dată de suprafaţa limbului, care se stabileşte pe
baza produsului L x l = S sau prin planimetrarea limbului frunzei. În raport de suprafaţa
limbului se apreciază mărirea frunzei şi se codifică gradul de expresie a caracterului
fenotipic (tabelul 2.5).
Tabelul 2.5.
Codificarea mărimii limbului frunzei la viţa de vie
Gradul de expresie a
Suprafaţa limbului (cm2) Mărimea frunzei
caracterului
≤ 50 0 Foarte mică
51-100 1
Mică
101-150 2
151-200 3
201-250 4 Mijlocie
251-300 5
301-350 6
351-400 7 Mare
401-450 8
> 450 9 Foarte mare
Mărimea frunzei poate fi apreciată şi în raport de lungimea limbului, raportată la
lungimea nervurii mediane N1.
Forma frunzei. Se determină prin măsurătorile ampelometrice, stabilindu-se
tipurile principale de frunze: orbiculare, cuneiforme, cordiforme, reniforme sau
tronconice.
Tipul de frunză cordiformă este cel mai vechi la viţa de vie şi a rezultat din
contracţia frunzelor trifoliate. Prin alungirea nervurilor laterale s-a trecut succesiv la
tipurile de frunze cuneiforme, tronconice sau pentagonale, orbiculare şi în final la cel
reniforme.
În afară de tipurile principale de frunze, se întâlnesc şi tipurile intermediare:
orbicular-reniforme, cuneo-cordiforme, cuneo-tronconice, orbicular cuneiforme.
Sectarea limbului frunzei. Sectarea sau lobarea frunzei, reprezintă caracterul
morfologic fundamental al genului Vitis. Frunza la soiurile de viţă de vie, poate fi
întreagă sau sectată în lobi delimitaţi prin sinusuri.
Forma şi mărimea sinusurilor îmbracă caracterul fenotipic specific de soi. Sinusurile
laterale slab pronunţate (slab schiţate) sunt în formă de V, iar cele adânci au forme particulare
de U, de liră etc. Marginile sinusurilor pot fi paralele sau divergente, în care caz sinusurile
sunt deschise (U deschis, liră deschisă); atunci când marginile sinusurilor sunt convergente şi
lobii se suprapun, sinusurile sunt închise (U închis, liră închisă). Adâncimea sinusurilor
laterale se stabileşte calculând valoarea rapoartelor d1/N2 şi d2/N3.

10
Forma şi adâncimea sinusurilor laterale superioare determină aspectul lobului
median al frunzei: în cazul sinusurilor slab pronunţate, lobul median este lat şi scurt, fără
să se detaşeze de restul limbului; în cazul sinusurilor laterale adânci, lobul median este
îngust şi alungit, detaşându-se evident restul limbului.
Forma sinusului peţiolar este dată de unghiul pe care îl formează nervurile
principale N4 ale limbului şi poate fi: larg deschis, în formă de acoladă, de U sau de V;
deschis, în formă de liră, de V, de U; închis, de formă ovală, eliptică sau circulară (figura
2.2.). Ca forme particulare, întâlnim sinusul delimitat direct de nervuri denumit sinus
golaş, lipsit de mezofil (cazul soiului Chardonnay) pi sinusul prevăzut în interior cu un
dinte (pinten), cazul soiurilor Băbească neagră şi Pinot noir.

Figura 2.2. Formele sinusului peţiolar

Dinţatura frunzei. Caracter morfologic uşor de observat, dar greu de codificat din
cauza variabilităţii lui. Numărul dinţilor este, în general, cuprins între 30 şi 60 în funcţie
de lăţimea lor, se poate ajunge până la 120 dinţi în cazul muscaturilor, care au dinţii
înguşti şi lungi (Muscat de Alexandria).
La dinţatura frunzei se examinează forma şi lungimea dinţilor. Se deosebesc: dinţi
de formă triunghiulară (ascuţiţi), cu marginile drepte sau concave; în formă de ogivă, cu
marginile convexe, care dau limbului un aspect crenelat; dinţi înconvoiaţi cu o margine
concavă şi una convexă. Lungimea lor se apreciază după valoarea raportului dintre
înălţime şi lăţime: dinţi foarte scurţi, când raportul este <0,25 şi dinţi foarte lungi, când
raportul >1,00. Dinţii pot fi simplii sau grupaţi câte 2 până la 3. La multe soiuri, dinţatura
este neuniformă, cazul soiului Fetească albă.
Culoarea frunzei. Se apreciază pe faţa superioară a limbului, având diferite nuanţe
de la verde deschis până la verde foarte închis. Semnificativă este colorarea cu antociani a
nervurilor principale: exemplu, soiul Galbenă de Odobeşti, la care nervurile sunt
roşietice. Culoarea se degradează când frunza intră în faza de senescenţă, îngălbenindu-
se; excepţie fac soiurile tinctoriale la care frunzele se colorează în roşu violaceu (soiul
Alicante Bouschet).
Perozitatea frunzei. Caracter specific vitaceealor, important în descrierea şi
recunoaşterea soiurilor. Se examinează perozitatea limbului şi peţiolului frunzei. Cea mai
caracteristică este perozitatea pe faţa inferioară a frunzei; la majoritatea soiurilor,
nervurile principale sunt proieminente pe faţa inferioară a frunzei şi acoperite cu peri
lungi sau scurţi, care dau caracterul de perozitate (pâslos, scămos, aspru, catifelat). Uneori
perii sunt grupaţi numai la bifurcaţia nervurilor, sub formă de smoc, sau pot să lipsească
în totalitate (frunze glabre. Prezenţa perilor pe faţa superioară a frunzei este rar întâlnită
(cazul soiului Muscat Ottonel).
Peţiolul frunzei la majoritatea soiurilor vinifera este acoperit cu peri lungi
orizontali, iar la soiurile de portaltoi cu peri scurţi, erecţi.
Aspectul limbului. se are în vedere profilul limbului, ondularea lui între nervuri şi
prezenţa unor denivelări pe faţa superioară. În profil, limbul frunzei poate fi: plan (drept);
pliat în formă de jgheab (portaltoiul Rupestris du Lot); involut, cu marginile răsfrânte în
sus către faţa superioară a limbului, soiul Furmint); revolut, cu marginile răsfrânte în jos

11
către faţa inferioară a limbului (soiul Alicante Bouschet); răsucit în formă de pâlnie (soiul
Sauvignon).
Ondularea limbului este determinată de dezvoltarea mai puternică a mezofilului,
faţă de nervuri, sau numai în tremea inferioară lângă peţiol. Faţa superioară a frunzei
poate fi netedă sau poate prezenta umflături sub formă de băşici, urme de “lovituri de
ciocan” (soiul Grasă de Cotnari) etc.

2.2.2. Caracterele fenotipice care se examinează la lăstari şi coarde

Dimensiunile lăstarilor şi coardelor sunt variabile, în primul rând cu specia.


Speciile de viţe portaltoi au, în general, lăstarii şi coardele mult mai lungi şi subţiri, faţă
de speciile de viţe roditoare (Vitis vinifera, Vitis labrusca).
Lăstarii. Sunt examinaţi lăstarii tineri şi lăstarii adulţi, caracterele morfologice
urmărite fiind următoarele: culoarea, distribuţia antocianilor pe vârful lăstarilor,
perozitatea, conturul, aspectul exterior şi poziţia lăstarilor.
Culoarea lăstarilor este verde, pe partea expusă direct la soare ea devine roşiatică sau
cafenie. Conturul exterior al lăstarilor poate fi: regulat (aproape rotund, ca la majoritatea
soiurilor); cu muchii evidente, datorită dezvoltării puternice a calotelor periciclice. Aspectul
scoarţei poate fi neted sau cu striuri longitudinale, de culoare maronie.
Vârful lăstarilor este colorat cu antociani şi acoperit de regulă cu peri. Intensitatea
antocianilor şi perilor acoperitori, sunt caractere specifice de soi. Perozitatea la lăstarii adulţi
este mai puţin importantă. În ceea ce priveşte poziţia lăstarilor, ea poate fi erectă (soiurile
Columna, Rkaţiteli), semierectă (la majoritatea soiurilor), sau caducă (portaltoiul 3309 C).
Gradul de ramificare a lăstarilor este diferit, în funcţie de specii: la specia Vitis
vinifera, întâlnim numai ramificaţii secundare denumite “copili”, pe când la speciile de
viţe portaltoi se întâlnesc şi ramificaţii de ordinele III şi IV.
Coardele. La coarde se examinează: culoarea scoarţei, perozitatea, prezenţa
lenticelelor, lungimea internodiilor, grosimea nodurilor, secţiunea în plan transversal a
coardei. Aceste caractere morfologice sunt importante pentru recunoaşterea soiurilor,
dacă se are în vedere faptul că la altoire se lucrează numai cu coardele de la soiurile altoi
şi portaltoi.
Culoarea coardelor poate fi: galbenă-roşcată, brună-roşcată, maronie şi chiar
violacee (Vitis aestivalis). Culoarea este mai închisă spre baza coardei decât spre vârf şi
este determinată de gradul de maturare a lemnului (depunerea hidraţilor de carbon). În
timpul păstrării coardelor peste iarnă prin însilozare, culoarea scoarţei se modifică sub
influenţa umidităţii, temperaturii şi proceselor biochimice care au loc în coarde. Cât
priveşte lungimea internodurilor şi grosimea nodurilor, sunt caractere morfologice
asemănătoare cu cele de la lăstar.
În secţiune transversală, coardele au formă uşor eliptică sau eliptic alungită
(dorsoventralitatea coardei). Lenticelele sunt absente la specia Vitis vinifera şi foarte
numeroase la Vitis rotundifolia.

2.2.3. Caracterele fenotipice care se examinează la flori şi inflorescenţe


Acestea servesc mai mult pentru descrierea botanică a soiurilor. Se examinează:
inserţia primelor înflorescente pe lăstar, numărul de inflorescenţe, lungimea
inflorescenţelor, tipul florii şi anomaliile florale.
Culoarea inflorescenţelor şi florilor este verde; în momentul apariţiei
inflorescenţelor pe lăstar, la unele specii culoarea este roşiatică şi se menţine până
aproape de înflorit (Vitis rupestris, Vitis aestivalis). Lungimea inflorescenţelor este foarte
variabilă: 4-5 cm la specia Vitis silvestris şi peste 50 cm la soiul Raisin de Palestina.
Inserţia primelor inflorescenţe pe lăstar poate începe de la primul nod, al doilea, al treilea
etc. Numărul de inflorescenţe pe lăstar variază de la 1-4, rar mai mult la soiurile cu
fertilitate foarte mare.
Floarea. În principiu, la soiurile de viţă roditoare floarea este pe tipul 5, dar în
realitate poate varia de la tipul 4 până la 7. Formula florală generală este următoarea:

12
F = 5 S + (5P) + 5 St + 5 Gn. ovar superior cu 2 C + 2 ov./C
Majoritatea soiurilor vinifera au florile hermafrodite, la care se întâlnesc uneori
modoficări morfologice şi fiziologice, încât se pot deosebi 4 tipuri de flori (figura 2.3):
hermafrodite normale, hermafrodite funcţional femele, hermafrodite funcţional mascule,
unisexuat mascule.
Anomaliile florale pot avea diverse cauze, printre care bolile virotice. Ca anomalii
florale pot fi: diafizia floripară, policarpia, proliferarea axului floral, florile virescente etc.

Figura 2.3. Principalele tipuri de flori la viţa de vie: A - hermafrodite


normale, B - hermafrodite funcţional femele, C - hermafrodite funcţional
mascule, D - unisexuat mascule

2.2.4.Caracterele fenotipice care se examinează la struguri


Strugurii şi boabele întrunesc numeroase şi importante caractere morfologice,
pentru recunoaşterrea soiurilor. Ele însă sunt puternic influenţate de regimul de
precipitaţii, dozele de îngrăşăminte, sarcinile de ochi lăsate la tăiere etc.
Strugurii. Sunt examinaţi strugurii la maturarea deplină, notându-se forma,
mărimea şi compactitatea strugurilor, gradul de ramificare şi de aripare, numărul de
struguri pe lăstar, lungimea pedunculului şi gradul de lignificare.
Forma strugurelui depinde de lungimea ramificaţiilor laterale ale rahisului şi putem
întâlni: struguri cilindrici, când ramificaţiile secundare sunt de aceeaşi mărime pe toată
lungimea rahisului; struguri conici, când lungimea ramificaţiilor descreşte de la bază
către vârful rahisului; struguri tronconici sau cilindro-conici, ca formă intermediară
(cazul soiului Fetească regală). În ceea ce priveşte gradul de ramificare şi de aripare, se
deosebesc (figura 2.5):
- struguri uniaxiali, care pot fi cilindrici, conici sau cilindro-conici;
- struguri biaxiali sau multiaxiali, când rahisul se bifurcă de la început şi
formează două sau mai multe axe de lungimi aproximativ egale;
- struguri aripaţi (uniaripaţi, biaripaţi sau triaripaţi), la care primele ramificaţii
secundare se dezvoltă mai puternic şi se detaşează de strugure sub formă de aripioare;
- struguri rămuroşi, la care rahisul este ramificat, iar pe acesta se formează
ramificaţii secundare de lungimi diferite (soiul Muscat de Hamburg).

Figura 2.4. Gradul de ramificare şi de aripare a strugurilor

13
Mărimea strugurilor este apreciată după lungimea lor şi după greutate: struguri
foarte mici, sub 6 cm lungime şi sub 50 g greutate; struguri mici, 6-10 cm lungime şi 50-
100 g greutate; struguri mari, cu lungimea de 18-24 cm şi greutatea peste 250 g.
Compactitatea strugurilor depinde de mărimea şi numărul boabelor, de ramificarea
cirochinelui şi lungimea pedicelelor. Soiurile pentru vin au strugurii compacţi (bătuţi), iar
soiurile de masă au strugurii lacşi.
Lungimea şi gradul de lignificare a peduncului la struguri, are importanţă în cazul
soiurilor de masă, aceasta constituind un indicator tehnologic important.
Boabele. În cazul boabelor se examinează: mărimea, forma şi culoarea bobului;
suculenţa, consistenţa, gustul şi aroma pulpei; grosimea pieliţei şi acoperirea ei cu pruină.
Mărimea bobului se stabileşte în raport de diametrul acestuia, volumul şi greutatea
a 100 de boabe (tabelul 2.5).
Tabelul 2.5.
Criteriile de apreciere a mărimii boabelor
Diametrul bobului Volumul a 100 de Greutatea a 100
Mărimea boabelor
(mm) boabe (cm3) de boabe (g)
Boabe foarte mici <8 < 30 < 35
Boabe mici 8-12 30-100 35-110
Boabe mijlocii 12-18 100-300 110-130
Boabe mari 18-24 300-650 130-330
Boabe foarte mari > 24 > 650 > 330
Forma bobului rămâne caracterul fenotipic cel mai important. Cea mai răspândită este
forma sferică (soiul Chasselas doré); apoi forma discoidală, aplatizată uniform la cei doi poli
(Băbească neagră); ovoidă, când aplatizarea se reduce numai la polul inferior al bobului (soiul
Bicane); elipsoidală, când bobul are formă de elipsă; troncovoidală, când bobul capătă forma
unui trunchi de con; cilindrică, când bobul este alungit ca un cilindru (figura 2.5).

Figura 2.5. Formele de boabe la struguri

Forma boabelor depinde de ovarul florii, condiţia fiind ca fiecare carpelă să


adăpostească câte două ovule viabile şi deci bobul să conţină 2-4 seminţe. Dacă ovulele
nu sunt viabile (cazul soiurilor apirene), boabele rămân mici şi sunt de regulă sferice.
Pieliţa boabelor rămâne verde până la pârgă; începând cu această fenofază
boabele îşi schimbă culoarea, încât la maturarea lor deplină prezintă nuanţe diferite,
începând de la galben până la negru violaceu. Culoarea la struguri este dată de un număr
de 3-18 antociani, nuanţa culorii depinzând de natura chimică a antocianilor şi proporţiile
lor. Strugurii de culoare roz conţin 3-6 antociani, în timp ce strugurii negri 13-18
antociani. În cazul soiurilor tinctoriale, antocianii care dau culoarea sucului pulpei sunt de
natură chimică diferită de cei existenţi în pieliţa bobului.
Consistenţa boabelor este fermă până la pârgă, după care ele se înmoaie progresiv
prin descompunerea substanţelor pectice. În cazul soiurilor de struguri pentru vin, pectinele se
desfac complet, iar celulele pulpei se dezorganizează, încât nu mai rămâne intactă decât
pieliţa care păstrează mustul în interiorul bobului. La soiurile pentru struguri de masă cu
boabele crocante, structura celulelor pulpei se păstrează. În cazul hibrizilor direct producători

14
aparţinând speciei Vitis labrusca pulpa bobului formează o masă de pectine gelatinoase care
se separă în bloc odată cu pieliţa, la maturarea strugurilor.
Gustul boabelor este foarte important. La majoritatea soiurilor gustul este neutral
(franc); la hibrizii direct producători apare gustul foxat şi alte nuanţe gustative. În ceea ce
priveşte aroma, ea poate să lipsească sau să fie de muscat, de tămâios, flori de portocal,
flori de toporaşi etc. Compuşii chimici implicaţi în aromele primare la struguri sunt
terpenele (linaloolul, geraniolul, citronelolul), ponderea lor fiind legată de natura
biologică a soiurilor.
În ceea ce priveşte pieliţa bobului,ea este subţire şi elastică la soiurile pentru
struguri de vin, groasă şi acoperită cu un strat de pruină la soiurile pentru struguri de masă
şi la majoritatea hibrizilor direct producători.
Sămânţa. La seminţe se examinează: prezenţa sau absenţa lor în bob, numărul de
seminţe, mărimea şi poeminenţa hilului (rostrului). Toate aceste elemente sunt
evidenţiate, în măsura în care ele reprezintă particularităţi de soi.

2.3. Schemele ampelografice pentru descrierea soiurilor


Variabilitatea caracterelor morfologice la viţa de vie şi existenţa unui mare de
soiuri (cca. 10000), face dificilă descrierea şi recunoaşterea soiurilor. De aceea O.I.V.-ul
încă de la înfiinţarea sa a elaborat o schemă ampelografică pentru descrierea soiurilor.
Schema ampelografică recomandată cuprinde 8 capitole: denumirea soiului, origine şi
istoric, descrierea botanică, fenologia, caracteristici şi însuşiri culturale, utilizare,
importanţa economică şi răspândirea geografică, diverse. Schema ampelografică a fost
adoptată în toate ţările viticole, pe baza ei făcându-sedescrierea soiurilor de viţă de vie
pentru a fi incluse în Registrul ampelografic internaţional
Denumirile soiurilor. Sunt foarte diverse şi pot avea ca origine următoarele
elemente (motivaţii):
 aspectul strugurilor la maturarea lor deplină (Grasă de Cotanri, Galbenă de Odobeşti,
Frumoasă de Ghioroc, Alb Mărunt, Negru de Căuşani);
 forma şi coloritul boabelor (Perlette, Coarnă albă, Coarnă neagră, Cornichon violet);
 consistenţa sau suculenţa boabelor (Negru moale, Negru vârtos, Mustoasă de
Măderat);
 aroma strugurilor (Tămâioasă românească, Muscat rouge de Frontignan, Muscat
d’Adda, Muscat de Hamburg);
 caracteristicile morfologice ale frunzelor (Creaţă de Banat, Hárslevelü-Frunză de tei,
Chasselas persille-ca frunza de pătrunjel);
 timpurietatea sau precocitatea soiului (Timpuriu de Cluj, Augusta, Precoce de
Malingne);
 aspectul general al butucilor, determinat de creşterea erectă sau etalată a lăstarilor
(Columna – la care lăstarii au o creştere erectă, Cinsaut couché – la care lăstarii au o
poziţie etalată);
 denumirea ţării sau a locului de origine ( Italia, Mavrud de Varna, Raisin de
Palestina, Greaca, Şarba);
 numele hibridatorilor sau selecţionatorilor (Müller Thurgau, Pedro Ximenes,
Selection Carriere);
 numele unor personalităţi politice, militare sau culturale (Chasselas Napoleon, Queen
Victoria, Alphonse Lavallée);
 prenume feminine cărora selecţionatorii le-au dedicat soiurile create (Isabelle, Lydia,
Victoria, Luminiţa, Viorica, Otilia);
 nume cu rezonanţă care să atragă atenţia asupra soiurilor create, în scopuri comerciale
(Cardinal, Primus, Select, Vainqueur, Flacăra, Haiduc);
 denumiri care să reamintească de genitorii folosiţi la crearea soiurilor (Lival rezultat
din hibridarea Lignan x Alplonse Lavallée; Rivaner de la Riesling x Silvaner; Alidor de la
Aligoté x Chasselas doré)
 în cazul creaţiilor de hibrizi direct producători, care sunt foarte numeroase, la numele
hibridatorului s-au adăugăt numere (Baco1, Baco 22 A, Seibel 1001, Couderc 2).

15
Sinonimele soiurilor. Pentru acelaşi soi de viţă de vie se întâlnesc şi alte denumiri
(sinonime). Sinonimiile au rezultat din provincionalisme, subdialecte sau asimiliarea
denumirilor în limba etnică a comunităţilor. De exemplu, pentru soiul Fetească albă se
întâlnesc următoarele sinonime: Păsărească denumire folosită în Modova; Leancă în
Ardeal; Leonyka denumire folosită de către populaţia maghiară din Transilvania.
În cazul multor soiuri devenite cosmopolite (răspândite în toată lumea), denumirile
au fost asimilate în limbile naţioanle respective sau pur şi simplu schimbate. Cazul soiului
Aleppo, foarte vechi, originar din Siria, care este cunoscut sub următoarele sinonime:
Dattier de Beyrouth în Franţa; Razaki în Turcia; Sultanî Razaki în Serbia; Stamboleze în
Albania; Regina în Italia; Afuz Ali în România; Bolgar în Bulgaria; Waltham cross în
Africa de Sud etc.
Sunt cazuri când pentru soiuri diferite, se folosesc aceleaşi sinonime. De exemplu,
denumirea de Tokay se foloseşte ca sinonim în cazul soiurilor: Furmint în Ungaria, Pinot
gris în Alsacia; Ahmeur bou Ahmeur în California. Multe din soiurile europene sunt
cultivate în alte zone ale globului, sub alte denumiri: soiul Riesling, care se cultivă în
Africa de Sud sub denumirea de Johanniesberg; soiul Gamay, care se cultivă în
California sub denumirea de Napa Gamay etc.
De aceea este necesar ca la descrierea ampelografică, alături de denumirea soiului,
să fie menţionate toate sinonimele folosite pentru soiul respectiv.

2.3.1. Schema ampelografică pentru soiurile de viţă roditoare


Luând ca bază schema ampelografică recomandată de O.I.V., GHERASIM
CONSTANTINESCU (1958) a elaborat o nouă schemă pentru descrierea soiurilor de viţă
roditoare, mult mai amplă, în vederea întocmirii ampelografiei ţării noastre.
Schema se compune din 12 capitole şi anume:
1. Denumirea soiului, precizându-se numele acestuia sub care este cunoscut în
colecţiile ampelografice din ţara noastră şi din alte ţări;
2. Sinonimele, adică denumirile folosite în paralel pentru soiul respectiv în
diferite regiuni viticole sau în alte ţări;
3. Originea, indicându-se zona geografică de provenienţă, filiaţia cu alte soiuri,
genitorii care au luat parte la crearea soiului, eventual autorul şi anul omologării;
4. Arealul de răspâdire în cultură a soiului, menţionându-se podgoriile, ţările şi
continentele. Sunt soiuri cu plasticitate ecologică limitată care au arii restrânse de
răspândire (soiuri locale, aborigene) şi soiuri cu plasticitate ecologică mare, răspândite pe
areale geografice largi (soiuri cosmopolite);
5. Descrierea botanică a soiului, care se face pe fenofaze de vegetaţie, după o
schemă complexă. Se pleacă de la dezmugurire, când se descrie rozeta (pufozitatea şi
coloritul), se continuă cu fenofaza de creştere a lăstarului, când sunt descrise frunzele
tinere şi adulte ş.a.m.d., încheindu-se cu fenofaza de cădere a frunzelor toamna;
6. Caracterizarea agrobiologică a soiului, precizându-se durata perioadei active
de vegetaţie a soiului, vigoarea de creştere, fertilitatea şi productivitatea, afinitatea faţă de
portaltoi, relaţiile cu factorii ecologici, rezistenţa la boli şi dăunători etc.;
7. Caracterizarea agrofitotehnică, indicâdu-se distanţele de plantare; sistemul de
conducere a viţelor în plantaţii; tipul de tăiere; felul în care reacţionează soiul la lucrările
şi operaţiunile în verde, la lucrările soului, fertilizare, irigare etc.;
8. Caracterizarea tehnologică a soiului, specificându-se epoca de maturare a
strugurilor, alcătuirea mecanică a strugurilor, indicii de compoziţie a bobului, indicii de
randament, compoziţia chimică a mustului (conţinutul în zaharuri şi aciditate totală);
9. Productivitatea soiului, menţionându-se producţia reală de struguri pe butuc,
producţia calculată pe hectar, limitele producţiei de struguri, cantităţile de zaharuri care se
acumulează în struguri la hectar;
10. Variaţii şi clone, notându-se existenţa biotipurilor în cadrul soiului, direcţiiile
de selecţie şi clonele valoaroase obţinute care trebuie extinse în cultură;
11. Caracterizarea economică a soiului, precizându-se direcţia de producţie;
sortimentul tehnologic recomandat, rezistenţa la transport şi la păstrare a strugurilor în
cazul soiurilor de masă;

16
12. Zonarea soiului, indicându-se podgoriile şi centrele viticole în care soiul este
recomandat sau autorizat pentru plantare.

2.3.2. Schema ampelografică pentru descrierea viţelor portaltoi


Este asemănătoare cu cea de la viţa roditoare, cu unele simplificări determinate de
specificul viţelor portaltoi, care nu produc struguri şi la care interesează producţia de
butaşi. Schema ampelografică cuprinde numai 9 capitole şi anume:
1. Denumirea portaltoiului;
2. Sinonimele;
3. Originea;
4. Arealul de răspâdire în cultură;
5. Descrierea botanică;
6. Caracterizarea agrobiologică, precizându-se comportarea portaltoiului în
plantaţiile mamă, în plantaţiile de vii roditoare şi în şcoala de viţe;
7. Caracterizarea agrofitotehnică;
8. Variaţii şi clone
9. Zonarea portaltoiului.

2.4. Folosirea descriptorilor ampelografici


În vederea unificării metodologiei de descriere ampelografică a soiurilor, Oficiul
Internaţioanl al Viei şi Vinului (O.I.V.), împreună cu Uniunea Internaţională pentru
Protecţia Organismelor Vegetale (U.P.O.V.) şi Comitetul Internaţional pentru Resursele
Genetice ale Plantelor (I.B.P.G.R.), au elaborat norme unitare de lucru care sunt
prezentate în două lucrări: Descriptors for grapes publicată de I.B.P.G.R. în anul 1983 şi
Cods des caracteres descriptifs des varietes et especes de Vitis publicată de O.I.V. în anul
1984.
Au fost stabilite 3 categorii de descriptori: descriptorii pentru caracterele
ampelografice ale soiurilor; descriptorii pentru însuşirile agrobiologice; descriptorii
pentru însuşirile tehnologice.

TEST

1. De cine a fost propusă metoda ampelometrică şi care sunt etapele acesteia?


2. Care sunt principalele caractere fenotipice care se examineaza la frunza de viţă
de vie?
3. Precizaţi caracterele fenotipice folosite la descrierea lăstarilor şi coardelor la
soiurile de viţă de vie.
4. Enumeraţi caracterele fenotipice folosite la descrierea strugurilor şi boabelor la
soiurile de viţă de vie.
5. Cum se atribuie denumirile la soiurile de viţă de vie, ce se înţelege prin
sinonime şi exemplificaţi acestea la soiurile de viţă de vie?
6. Care sunt capitolele schemei ampelografice pentru soiurile de viţă roditoare şi a
celei pentru viţele portaltoi?
7. Pentru ce au fost propuşi şi de câte tipuri sunt descriptorii ampelografici?

17
CAPITOLUL III
VIŢELE PORTALTOI
3.1. Consideraţii generale asupra viţelor portaltoi
Viţele portaltoi sau viţele americane, au fost introduse în viticultură după invazia
filoxerei în Europa (după anul 1863). Iniţial, împotriva filoxerei s-au încercat metode
directe de combatere ca: inundarea periodică a plantaţiilor de vii, pentru distrugerea
filoxerei prin asfixiere; tratarea terenului cu sulfură de carbon, prin injectarea acestia în
sol, metode care însă nu au dat rezultate. Altoirea viţelor roditoare europene pe viţele
americane, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei, a survenit mult mai târziu,
prin anul 1885 (deci după circa 20 de ani de la pătrunderea filoxerei în Europa).
Cu ajutorul portaltoilor, nu numai că se luptă împotriva filoxerei, dar se înlesneşte
şi posibilitatea cultivării viţei de vie pe terenurile în pantă slab productive, terenurile
erodate, scheletice şi pe nisipuri.
La început viţele portaltoi au fost introduse în Franţa. Acţiunea a întâmpinat mari
dificultăţi, cauzate de unele însuşiri negative pe care le au viţele americane folosite ca
portaltoi şi anume: afinitate slabă la altoire cu viţele europene; înrădăcinare greoaie;
perioadă lungă de vegetaţie (tardivitate); sensibilitate faţă de carbonatul de calciu din sol
etc. Au fost necesare lucrări ample de selecţie şi de ameliorare pentru a se obţine soiurile de
viţe portaltoi care să corespundă condiţiilor ecopedologice foarte variate din podgoriile
Europei. Contribuţii importante la rezolvarea acestei probleme au adus viticultorii şi
oamenii de ştiinţă francezi (G. FOEX, L. RAVAZ, A. MILLARDET, C. COUDERC, V.
GANZIN, P. CASTEL, R. LAFON, M. RICHTER şi alţi), italieni (A. RUGGERI, F.
PAULSEN), austrieci (F. KOBER), maghiari (S. TELEKY) şi alţii.
La noi în ţară viţele portaltoi au fost introduse începând cu perioada anilor 1888-
1889, în Transilvania. Lucrările de selecţie au fost începute la pepinierele de la Aiud (M.
AMBROSI, 1918-1920) şi Crăciunel-Blaj (UNGAR 1935). Ele au fost continuate în
cadrul Institutului de Cercetări Agricole al României (I.C.A.R.) de către I.C.
TEODORESCU la pepinierele Buftea de lângă Bucureşti (1928-1939). În prezent,
lucrările de selecţie la viţele portaltoi se desfăşoară în cadrul Institutului de Cercetări
pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească şi în reţeaua de Staţiuni viticole
aferente, de la Iaşi, Drăgăşani, Murfatlar etc.
Plantaţiile de viţe portaltoi ocupau în anul 1990 o suprafaţă de 2300 ha, cu o
producţie anuală de 200-250 milioane butaşi care asigura cerinţelel sectorului pepineristic
viticol din ţara noastră. Prin aplicarea Legii 18/1991 de reconstituire a proprietăţii private
în agricultură, plantaţiile de viţe portaltoi s-au redus drastic, ajungându-se în anul 2002 la
o suprafaţă de numai 284 ha, din care doar 215 ha sunt lucrate, cu o producţie de 20
milioane butaşi STAS. Producţia actuală de butaşi portaltoi este insuficientă pentru
realizarea programului anual de altoire de 40 milioane viţe altoite. În această situaţie,
suprafaţa plantaţiilor de portaltoi trebuie mărită la 600 ha în anii următori, cu o producţie
de 60 mil. butaşi din care intern 40 mil. şi 20 mil. butaşi pentru export. Plantaţiile de
portaltoi se află mai mult în zonele din sudul ţării, unde condiţiile climatice sunt dintre
cele mai favorabile pentru maturarea lemnului coardelor, asigurându-se producţii mari de
butaşi şi de calitate.
3.2. Clasificarea viţelor portaltoi
Se poate face după mai multe criterii şi anume: originea lor genetică, caracterele
botanice, însuşirile biologice, rezistenţa la filoxeră, rezistenţa la carbonatul de calciu din sol.
Cea mai folosită este clasificarea după originea lor genetică. După acest criteriu, viţele
portaltoi se împart în patru grupe şi anume (figura 3.1):
1. Portlatoii americani. Din această grupă fac parte portaltoii rezultaţi prin selecţie
clonală, direct din speciile de viţe americane (Vitis riparia; Vitis rupestris; Vitis
berlandieri). Sunt primii portaltoi obţinuţi în Europa după invazia filoxerei, care au stat la
baza refacerii plantaţiilor de vii europene distruse de filoxeră.
18
2. Portaltoii americo-americani. Aceştia au fost obţinuţi ulterior, prin încrucişarea
speciilor de viţe americane între ele, cu scopul de a se obţine forme mult mai valoroase de
portaltoi. Din această grupă fac parte portaltoii obţinuţi din încucişările: Vitis riparia x
Vitis rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia; Vitis berlandieri x Vitis rupestris.
Grupa portaltoilor americo-americani este cea mai valoroasă, pentru podgoriile din
ţara noastră, deoarece înrădăcinează uşor şi adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu
soiurile roditoare, dau producţii mari de butaşi şi rezistă la calcarul activ din sol.
3. Portaltoii europeo-americani. Au provenit din încrucişarea soiurilor de viţe roditoare
europene cu speciile de viţe americane. Exemplu: Chasselas x Vitis berlandieri; Aramon x Vitis
rupestris; Mourvedre x Vitis rupestris; Cabernet Sauvignon x Vitis berlandieri. Aceşti portaltoi
au fost creaţi în Franţa cu scopul de a se obţine soiuri cu rezistenţă mare la calcar pentru
refacerea plantaţiilor de vii din podgoriile Champagne şi Charante.
4. Portaltoii hibrizi complecşi. Au rezultat prin încrucişarea şi reîncrucişarea
speciilor şi soiurilor de viţe portaltoi, pe de o parte, sau a speciilor de viţe portaltoi cu
soiurile de viţe europene, pe de altă parte. De exemplu, portaltoiul Fercal care are
următoarea compoziţie genetică : (Vitis berlandieri x Colombard nr. 1) x (Cabernet
Sauvignon x Berlandieri 333 EM). Este grupa de portaltoi la care se lucrează în prezent,
în toate ţările viticole.
Portaltoii complecşi, reprezintă forme genetice valoroase din punct de vedere
agrobiologic, cei mai mulţi fiind obţinuţi în ultimile decenii. Se caracterizează prin rezistenţe
biologice sporite la calcar, săruri, viroze şi nematozi.

- Riparia gloire
A. Ob]inu]i prin - Riparia Portalis rouge
selec]ie din - Riparia grand glabre
Vitis riparia - Riparia pubescens rouge

I . GRUPA - Rupestris du Lot


B. Ob]inu]i prin
PORTALTOI LOR - Rupestris Viala
selec]ie din
AM ERI CANI - Rupestris M artin
Vitis rupestris
- Rupestris metalica

C. Ob]inu]i prin - Berlandieri Resseguier nr. 1


selec]ie din - Berlandieri Resseguier nr. 2
Vitis berlandieri - Berlandieri Lafon nr. 9

A. Hibrizii - 3306 C [i 3309 C


Riparia x Rupestris - 101-14 M G

- 420A
- Teleky 8 B
- Kober 5 BB
- 125 AA
B. Hibrizii - Selec]ia Oppenheim 4 (SO-4)
I I . GRUPA Berlandieri x Riparia - Selec]iile române[ti
PORTALTOI LOR
- Sel. Buftea
AM ERI CO-AM ERI CANI
- Sel. Cr\ ciunel 71
- Sel. Dr\ g\ [ani 57
- Sel. Cr\ ciunel 2
- Sel. Cr\ ciunel 25 [i 26
- SO-4 clona 4 (SO4-4)

- 140 Ruggeri (140 Ru)


C. Hibrizii - 1103 Paulsen (1103 P)
Berlandieri x Rupestris - 99 Richter (99 R)
- 110 Richter (110 R)

A. Hibrizii - Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1, 2, 9


Vinifera x Rupestris - M ourvedre x Rupestris 1202 C (Couderc)
I I I . GRUPA
PORTALTOI LOR
- Chasselas x Berlandieri 41 B
EUROPEO-AM ERI CANI B. Hibrizii
- 34 EM , 45 EM , 333 EM (Ecole M ontpellier)
Vinifera x Berlandieri

Hibrizii complec[i - Solonis x Riparia 1616 C (Couderc)


americani (vechi) - Solonis x Rupestris du Lot 216-3 Cl (Castel)
I V. GRUPA
PORTALTOI LOR
HI BRI ZI COM PLEC{ I - Golia
Hibrizii complec[i - Gravesac
europeo-americani (noi) - Fercal
- Precoce
Figura 3.1. Clasificarea viţelor portaltoi

19
3.3. Însuşirile agrobiologice ale portaltoilor
Viţele portaltoi sunt cultivate pentru producţia de coarde, din care sunt
confecţionaţi butaşii folosiţi la altoire sau înrădăcinare (pentru înmulţire). Direcţia
principală de selecţie la viţele portaltoi, o constituie obţinerea de soiuri cu perioadă scurtă
de vegetaţie care să matureze lemnul pe o lungime cât mai mare a lăstarilor (coardelor).
Principalele însuşiri agrobiologice ale soiurilor şi selecţiilor de viţe portaltoi cultivate la
noi în ţară, sunt următoarele:
Vigoarea de creştere. La viţele portaltoi, deosebim vigoarea proprie de creştere
caracteristică portaltoiului (vigoarea intrinsecă) şi vigoarea pe care o conferă soiurilor de
viţă roditoare altoite (vigoarea indusă).
În general, viţele portaltoi se caracterizează prin vigoare mare de creştere,
lungimea lăstarilor, respectiv a coardelor, depăşind 5-6 m. Vigoarea de creştere este
determinată de factori genetici, biologici şi ecologici. Astfel, portaltoii proveniţi din
speciile Vitis berlandieri şi Vitis riparia se caracterizează prin creşteri viguroase, iar cei
care provin din specia Vitis rupestris prin creşteri mai slabe. Dintre factorii biologici,
importanţă prezintă adaptarea portaltoilor la condiţiile de mediu, avându-se în vedere
sensibilitatea lor la calciul activ din sol, sărurile nocive, seceta pedologică etc. În ceea ce
priveşte factorii ecologici, cei mai importanţi sunt factorii climatici; viţele portaltoi având
perioadă lungă de vegetaţie au nevoie de multă căldură, care să asigure ritmul de creştere
şi maturarea lemnului lăstarilor.
Vigoarea de creştere a portaltoilor este imprimată şi soiurilor de viţă roditoare, din acest
punct de vedere portaltoii se grupează astfel: foarte viguroşi (Kober 5 BB, Selecţia Crăciunel 2,
Selecţia Crăciunel 26 şi Selecţia Drăgăşani-57); portaltoi cu vigoare mare (Teleky 8 B, Selecţia
Oppenheim 4, Selecţia Crăciunel 71); portaltoi cu vigoare mijlocie (Riparia gloire, Selecţia
Crăciunel 25, 41 B, 140 Ruggeri, 1616 C).
Capacitatea de înrădăcinare. Una din însuşirile de bază care se cere unui portaltoi este
capacitatea de înrădăcinare, adică formarea cu uşurinţă a rădăcinilor adventive şi dezvoltarea
în sol a unui sistem radicular cât mai puternic. Înrădăcinare uşoară au portaltoii care provin
din speciile Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis labrusca; înrădăcinare slabă, portaltoii care
provin din specia Vitis berlandieri; iar în cazul speciei Vitis rotundifolia înrădăcinarea
butaşilor este nulă.
Capacitatea de înrădăcinare se exprimă în procente, adică câţi butaşi portaltoi din
100 formează rădăcini. Majoritatea portaltoilor au capacitatea de înrădăcinare cuprinsă
între 60-80%; capacitate de înrădăcinare foarte mare de 80-100% are portaltoiul Riparia
gloire, iar capacitate de înrădăcinare slabă, de 20-40%, portaltoiul Chasselas x Berlandieri
41 B.
Afinitatea cu viţele roditoare europene. Afinitatea este o însuşire biologică
complexă, generată de către diferenţele anatomice, histologice, fiziologice şi biochimice
care există între viţele portaltoi şi soiurile de viţă roditoare. Ea se pune în evidenţă în
şcoala de viţe prin procentul de viţe cu sudură completă formată la punctul de altoire
(afinitatea la altoire); precum şi prin procentul de goluri care apar în primii 10-15 ani
după plantarea viţelor (afinitatea în plantaţii). Afinitatea la altoire se situează în jur de
50%; afinitate slabă de 30-40% au portaltoii 41 B şi 1616 C.
Comportarea diferită a soiurilor de viţă roditoare în plantaţii, pe aceeaşi portaltoi,
dovedeşte existenţa gradelor diferite de afinitate. În general, portaltoii proveniţi din Vitis
riparia au afinitate mai slabă cu viţele europene, iar portlatoii care provin din Vitis
berlandieri au afinitatea cea mai bună. Mărimea “gâlmei” care se formează la punctul de
altoire a viţelor în plantaţii, indică lipsa de afinitate dintre altoi şi portaltoi.
Rezistenţa la filoxeră. La viţele portaltoi se deosebeşte rezistenţa/toleranţa la
filoxera radiciolă şi filoxera galicolă. Cea mai importantă este rezistenţa la filoxera
radicicolă. În funcţie de aceasta, portaltoii sunt grupaţi în două categorii:
- portaltoi cu rezistenţă mare la filoxeră, cum sunt cei proveniţi din
speciile Vitis riparia şi Vitis rupestris, precum şi hibrizii dintre speciile Vitis riparia x
Vitis rupestris, Vitis berlandieri x Vitis riparia;;
- portaltoi cu rezistenţ ă slabă la filoxeră, cum sunt hibrizii dintre
Vitis vinifera x Vitis riparia şi Vitis vinifera x Vitis rupestris.
20
Rezistenţa la filoxeră a portaltoilor se apreciază cu note de la 0-20 după scara de
notare propusă de P. VIALA şi L. RAVAZ (1900), în care Vitis rotundifolia imună la
filoxeră s-a notat cu 20, iar Vitis vinifera cu rezistenţa cea mai slabă s-a notat cu zero.
Între ele se situează speciile Vitis riparia şi Vitis rupestris notate cu 18, apoi specia Vitis
berlandieri notată cu 17 etc.
Mai recent R. POUGET (1975), stabileşte cinci clase de rezistenţă/toleranţă la
filoxeră pentru viţele portaltoi şi soiurile de viţă roditoare (tabelul 3.2).
Rezistenţa faţă de filoxera galicolă este în general mijlocie la viţele portaltoi:
rezistenţă slabă au portaltoii cu sânge de Vitis rupestris (Rupestris du Lot, 3309 C; 140
Ruggeri etc.).
Tabelul 3.2.
Rezistenţa/toleranţa la filoxera radicicolă a viţelor portaltoi
(clasificarea lui R. POUGET, 1975)
Clasa de Intensitatea şi forma de manifestare Speciile şi soiurile de viţă
rezistenţă a atacului de vie
I - imune la filoxeră - Vitis rotundifolia
pe rădăcinile subţiri apar nodozităţi Riparia gloire; Rupestris du
II - foarte rezistente
mici, foarte rare Lot; 140 Ruggeri
pe rădăcinile de un an apar nodozităşi 3309 C; 101-14 MG;SO4; 41
III - rezistente
cu diametrul de 1-2 mm B
hibrizii dintre V. vinifera x V.
pe rădăcini apar nodozităţi foarte multe,
IV - sensibile riparia; V. vinifera x V.
de diferite mărimi
rupestris
hipertrofia rădăcinilor şi necrozarea Soiurile de viţă roditoare (V.
V - foarte sensibile
ţesuturilor vinifera)

Rezistenţa la nematozi. Nematozii sunt principalii vectori ai virusurilor


(neprovirusurilor) care infectează viţele în plantaţii. Cercetările întreprinse de P. GALET
(1956) au stabilit următoarele:
- portaltoi foarte rezistenţi la nematozi: SO4, Kober 5 BB, 99 Richter şi 1616 C;
- portaltoi rezistenţi la nematozi: Rupestris du Lot, Riparia gloire, 101-14 MG şi 420 A;
- portaltoi sensibilii la nematozi: 41 B şi 3309 C.
Rezistenţa la boli. Comparativ cu viţele roditoare, la viţele portaltoi întâlnim un
număr mai restrâns de boli. Dintre bolile criptogamice cele mai frecvente sunt: putregaiul
cenuşiu, produs de ciuperca Sclerotinia fukeliana şi necroza pătată, produsă de ciuperca
Rhacodiella vitis. Infecţiile apar pe coarde la păstrarea în silozuri şi la forţarea viţelor
altoite. Unele soiuri de portaltoi şi în special hibrizii europeo-americani, cum este
portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B sunt sensibili la mană, încât în anii cu condiţii
favorabile pentru atacul acestei ciuperci sunt necesare aplicarea a 2-3 tratamente; în
general viţele portaltoi nu se tratează contra manei.
Cea mai păgubitoare boală rămâne cancerul bacterian produs de Agrobacterium
radiobacter pv. tumefaciens (Smith & Townsend), pentru combaterea căruia se folosesc
biopreparate de tulpini avirulente de Agrobacterium radiobacter (N. ZINCA, 1971).
Agentul fitopatogen infectează soiurile de viţă roditoare altoite pe portaltoii respectivi,
încât tumorile canceroase se instalează pe tulpinile şi coardele butucilor. Frecvenţa bolii
este corelată pozitiv şi cu rezistenţa slabă la îngheţ a soiurilor de viţă roditoare.
În ultimul timp, virozele la viţa de vie au devenit atât de păgubitoare ca şi cancerul
bacterian. Unii portaltoi manifestă sensibilitate sporită faţă de anumite virusuri, încât se
folosesc ca “plante test” prin altoirea soiurilor roditoare pe ei. Aşa de pildă, portaltoiul
Rupestris du Lot serveşte ca plantă test pentru 3 viroze: “scurt nodare” (court noué),
“mozaicul galben” (panachure) şi “clorozarea nervurilor” (marbrure); portaltoiul Riparia
gloire, pentru “mozaicul nervurian” (vein mosaic); iar portaltoiul 110 Richter, pentru
“necrozarea nervurilor” (wein necrose).
Rezistenţa la calcarul din sol. Este o însuşire foarte importantă deoarece speciile
de viţe americane sunt plante calcifuge (nerezistente la calcar). Se urmăreşte rezistenţa
faţă de calcarul activ din sol (% CaCO3 activ din sol) sau se calculează indicele puterii
clorozante (I.P.C.), propus de C. JUSTE şi R. POUGET (1972).
Rezistenţa cea mai slabă la calcar o au portaltoii din grupa Riparia x Rupestris (7-
12% CaCO3), iar cea mai mare rezistenţă o au portaltoii europeo-americani (41 B) şi

21
portaltoii hibrizi complecşi (Fercal). Rezistenţa slabă a portaltoilor la calcar se manifestă
prin clorozarea frunzelor la soiurile de viţă de vie roditoare altoite pe portaltoii respectivi.
Rezistenţa la sărurile nocive din sol. Comparativ cu viţele roditoare, portaltoii
sunt mai sensibili faţă de sărurile nocive din sol (NaCl, Na2CO3). În general, portaltoii nu
rezistă la concentraţiile mai mari de 0,4‰ săruri totale, exprimate în NaCl. Unii portaltoi
au o rezistenţă sporită faţă de sărurile nocive din sol, fiind indicaţi pentru solurile cu
exces de cloruri de sodiu: 1103 P; 1202 C; 1616 C; 41 B.
Rezistenţa viţelor portaltoi la sărurile nocive din sol este în funcţie şi de condiţiile
ecopedologice din podgorie. În general, conţinutul de săruri nocive din sol nu trebuie să
depăşească 0,5‰ NaHCO3, 0,005‰ Na2CO3, 0,7‰ NaCl şi 0,15‰ Na2SO4.
Rezistenţa la secetă. Este o însuşire foarte valoroasă, determinată în special de
arhitectonica sistemului radicular a portaltoiului. După rezistenţa la secetă, portaltoii se
grupează astfel; sensibili la secetă (rezistenţă slabă), cum sunt portaltoii Riparia gloire şi
1616 C, la care sistemul radicular este fascicular şi de suprafaţă; rezistenţă mijlocie la
secetă, cum sunt portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia; rezistenţă mare la secetă, cum
sunt portaltoii din grupa Berandieri x Rupestris la care unghiul geotropic al rădăcinilor
este mic şi sistemul radicular profund (140 Ruggeri şi 1103 Paulsen), precum şi
portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B.
Rezistenţa la excesul de umiditate. Viţele portaltoi nu suportă excesul de umiditate
din sol. Aşa se explică de ce nu dau rezultate plantaţiile de vii pe solurile umede, gleizate.
Portlatoii cu sistemul radicular superficial, care dezvoltă o masă mare de rădăcini, suportă
mai uşor excesul de umiditate din sol, exemplu fiind portaltoii Riparia gloire şi Riparia x
Rupestris 3309 C. Rezistenţă slabă la excesul de umiditate o au portaltoii 41 B şi 140
Ruggeri.

3.4. PORTALTOII AMERICANI


Din această grupă fac parte portaltoii care au fost obţinuţi prin selecţie clonală,
direct din speciile americane Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis berlandieri. Au fost
obţinuţi în Franţa, fiind primii portaltoi folosiţi pentru refacerea viticulturii europene
distruse de filoxeră.

3.4.1. RIPARIA GLOIRE


Sinonime: Riparia gloire de Montpellier; Riparia Portaly sau Riparia Portalis; RG.
Origine. A fost obţinut în sudul Franţei la Montpellier (domeniul Portaly), de către
MICHEL prin selecţie clonală dintr-o populaţie de Vitis riparia. Este considetrat
portaltoiul pionier în acţiunea de refacere a podgoriilor distruse de filoxeră în Europa. La
noi în ţară a fost introdus în perioada anilor 1888-1889.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire verde gălbuie, cu rozeta de culoare
cafenie; frunzele tinere se desfac în formă de jgheab şi sunt lucioase. Frunza adultă este
mare (20-25 cm lungime), cuneiformă codul ampelometric 246-4-24, cu început de
trilobie; sinusul peţiolar deschis în formă de liră. Limbul frunzei este subţire, uşor gofrat,
cu dinţii lungi, uşor ascuţiţi, mucronii fiind lungi şi înconvoiaţi (caracter specific la Vitis
riparia). Nervurile de culoare verde gălbui, acoperite cu peri scurţi erecţi, pe faţa
superioară, iar pe cea inferioară sunt grupaţi la bifurcaţia nervurilor. Peţiolul frunzei este
lung, de culoare cafenie-roşcată şi peros. Floarea este hermafrodită funcţional masculă,
ginosterilă, cu polen abundent şi fertil. Mai rar se întâlnesc şi flori unisexuat mascule.
Lăstarii viguroşi, netezi şi lucioşi, de culoare verde cafenie cu nuanţe roşietice pe partea
însorită. Cârceii puternici, bi sau trifurcati. Coarda are meritale lungi (15-20 cm lungime),
noduri proeminente de culoare cafenie roşietică. In secţiune este eliptică, cu măduva
dezvoltată, raportul lemn/măduvă fiind în favoarea acesteia. Scoarţa se detaşează în fâşii
(periderm aţos, care incomodează la altoire).
Însuşirile agrobiologice. Riparia gloire se caracterizează printr-o perioadă relativ scurtă
de vegetaţie de 160-170 zile; dezmugureşte timpuriu şi începe maturarea lemnului lăstarilor
devreme, prin luna august. Înrădăcinează uşor în şcoala de viţe, (80-100% capacitatea de
înrădăcinare a butaşilor), iar afinitatea cu soiurile roditoare la altoire este mijlocie.

22
În plantaţii dezvoltă un sistem radicular fascicular, bogat, care pe solurile uşoare
pătrunde până la adâncimea de 2-3 m; pe solurile mai grele, tasate, rădăcinile sunt
trasante, sistemul radicular fiind în general, superficial. Afinitatea în plantaţii este slabă,
viţele formează o “gâlmă” la punctul de altoire a cărui mărime depinde de soiul altoit. Ca
urmare, procentul de goluri în plantaţiile de vii altoite pe Riparia gloire este destul de
ridicat, de 10-15%.
Rezistenţe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă (nota 18-20), datorită
rădăcinilor subţiri care au o mare putere de regenerare a ţesuturilor atacate de filoxeră;
bună la filoxera galicolă, frunzele tinere fiind atacate numai în anii cu precipitaţii
abundente; foarte slabă la putregaiul alb al rădăcinilor (Rosellinia necatrix); slabă la
cloroză (maxim 6% calciu activ în sol) şi la secetă. Este rezistent la nematozi, în special
la Meloidogyne incognita, mai puţin rezistent la Meloidogyne arenaria.
Însuşirile agrotehnice. Riparia gloire maturează lemnul foarte bine, pe o lungime
mare a lăstarilor (în medie 4 m), asigurând astfel producţii ridicate de butaşi (130-150 mii
butaşi/ha). Randamentele în şcoala de viţe sunt mari, de 40-50% viţe altoite STAS.
Imprimă precocitate soiurilor roditoare altoite, cu circa 10-15 zile, fiind indicat ca
portaltoi pentru soiurile de masă. Vigoarea pe care o conferă soiurilor altoite, este
mijlocie. Nu suportă terenurile calcaroase.
Particularităţile de cultură. Riparia gloire intră devreme în vegetaţie (prima
decadă a lunii aprilie), încât poate fi afectat de îngheţurile târzii de primăvară. Are nevoie
de soluri cu textură uşoară, profunde, permeabile, fertile (denumite în practica viticolă
“soluri de Riparia”). Tăierea se face în cepi scurţi de 1,0-1,5 cm. Mijloacele de susţinere
recomandate sunt spalierul vertical monoplan cu conducerea oblică a lăstarilor şi
piramidele, deoarece lăstarii au creşteri mari, ritmul fiind de 10-12 cm/zi în lunile de vară.
Nu necesită multe lucrări de copilit (8-9 copiliri pe vară), iar sarcina care se lasă pe butuc
este în medie de 10 lăstari. Reacţionează bine la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, în
special la cel cu potasiu care trebuie să predomine în sistemul de fertilizare. Recoltarea
coardelor se face obligatoriu din toamnă, după care butucii se muşuroiesc.
Variaţii şi clone. Fiind un portaltoi foarte vechi, se prezintă ca o populaţie
heterogenă. Prin selecţia clonală făcută la Staţiunea viticolă Blaj s-a obţinut clona 93 RG,
omologată în 1989 (M. TOADER şi colab.).
Zonare. Riparia gloire a ocupat suprafeţe mari în primele decenii ale secolului
XX. Treptat, suprafeţele au fost reduse în toate ţările, pe măsură ce a intrat în competiţie
cu alţi portaltoi, în special cu hibrizii din grupa Berlandieri x Riparia. Se întâlneşte în
plantaţiile vechi de soiuri de masă, în podgoriile din Moldova şi cele de pe prima Terasă a
Dunării, pe terenurile cu putere de clorozare slabă (I.P.C. < 10) şi cu umiditate asigurată.
În prezent nu mai este prevăzut la înmulţire.

3.4.2. RUPESTRIS DU LOT


Sinonime: du Lot; Rupestris monticola; Rupestris phenomene; Rupestris Saint George -
în California; Rupestris Sijas; Rupestris Richter; Rupestris Lacastella; Albarella în Italia.
Origine. A fost obţinut dintr-o populaţie de Vitis rupestris de către CH. de GRASSET
(1888), în departamentul Lot din sudul Franţei. După L. RAVAZ acest portaltoi ar fi fost
remarcat mult mai înainte de către R. SIJAS (1879) prin vigoare şi rezistenţa mare la calcar,
pe terenurile carbonatice de lângă Montpellier, localitatea Montferrier.
S-a răspândit în regiunile aride cu terenuri calcaroase din bazinul Mării
Mediterane; ulterior a fost introdus în America de Sud şi California. La noi în ţară a fost
adus după 1900, odată cu importul de viţe altoite din Algeria şi s-a folosit pentru
refacerea viilor filoxerate din podgoriile subcarpatice.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire, rozeta este de culoare verde arămie,
uşor peroasă; odată cu primele frunzuliţe apar şi inflorescenţele de culoare roşie. Frunzele
tinere au culoarea verde-arămie şi sunt lucioase. Frunza adultă este mică, reniformă
(codul general 025-1-00), întreagă mai mult lată decât lungă, puţin asimetrică, de culoare
verde cu luciu metalic; sinusul peţiolar larg deschis, în formă de acoladă, constituind
caracterul “tare” de soi. Dinţii sunt mici, ascuţiţi, neregulaţi, în alternanţă un dinte mare
cu unul mic. Nervurile sunt slab poieminente, glabre şi de culoare roşie violacee în jurul

23
punctului peţiolar. peţiolul scurt, lucios, cu nuanţe roşii-violacee pe partea însorită. Florea
hermafrodită funcţional masculă, ginosterilă, degajă la înflorit o aromă puternică. Lăstarul este
neted, cu meritale scurte (sub 10 cm lungime), de culoare verde-roşiatică pe partea
însorită şi acoperit cu un strat gros de pruină. Cârceii sunt mici, bifurcaţi şi foarte
puternici. Coardele sunt groase, cu suprafaţa netedă şi de culoare cenuşie-deschisă, cu
reflexe violacei la noduri. Lemnul este dens, butaşii secţionându-se greu la altoit; raportul
lemn/măduvă fiind în favoarea lemnului. Mugurii pe coarde sunt mici şi rotunjiţi.
Însuşirile agrobiologice. Rupestris du Lot este un portaltoi cu perioadă foarte
lungă de vegetaţie (peste 200 zile); dezmugureşte foarte devreme, pe la finele lunii martie
începutul lui aprilie, iar vegetaţia se prelungeşte până toamna târziu la sfârşitul lunii
octombrie. Are vigoare mare, pe care o imprimă soiurilor altoite de viţă roditoare.
Prezintă afinitate foarte bună cu soiurile roditoare, sudura la punctul de altoire fiind
perfectă şi durabilă (trainică). Înrădăcinează uşor în şcoala de viţe, capacitatea de
înrădăcinare a butaşilor fiind în proporţie de 90-100%. Şi în plantaţii afinitatea este foarte
bună; totuşi procentul de goluri în viile altoite pe Rupestris du Lot este mare, din cauză că
se formează uşor lăstari din portaltoi care slăbesc altoiul pe care îl elimină. Dezvoltă un
sistem radicular pivotant cu un număr redus de rădăcini ramificate, groase şi cărnoase,
care păstrund în sol sub un unghi geotropic de 30-350 până la adâncimea de 4-5 m.
Rezistenţe biologice: foarte rezistent la filoxera radicicolă, cu toate că rădăcinile
prezintă numeroase nodozităţi şi chiar tuberozităţi, leziunile însă, nu ajung la cilindrul
centra. Este atacat în schimb, puternic de filoxera galicolă, frunzele prezentând
numeroase gale mari de culoare roşie, fiind necesare tratamente în timpul perioadei de
vegetaţie cu insecticide organo-fosforice. Este foarte sensibil la viroze (scurt-nodare,
mozaicul galben, clorozarea nervurilor), de aceea se foloseşte ca plantă test pentru aceste
viroze. Foarte sensibil la nematozii din genul Meloidogyne; are rezistenţă bună la cloroză,
suportând până la 30-40% calcar total; rezistenţă mare la săruri, până la 0,8‰ NaCl; este
rezistent la mană şi oidium, încât nu necesită tratamente împotriva acestor boli.
Însuşirile agrotehnice. Având perioada de vegetaţie foarte lungă, nu reuşeşte să
matureze lemnul lăstarilor, lungimea utilă a coardelor fiind în medie de 2,5 m. Ca urmare,
producţia de butaşi este mică, circa 50-60 mii/ha. În schimb randamentele în şcoala de
viţe sunt dintre cele mai ridicate, depăşind 80% viţe altoite STAS. Imprimă tardivitate
soiurilor altoite de viţă roditoare şi favorizează meierea şi mărgeluirea strugurilor în cazul
soiurilor cu vigoare mare. Pe terenurile cu exces de umiditate este foarte repede atacat de
“scurt nodare”, cu toată gama de simptome pentru această viroză: fasciaţia lăstarilor,
deformarea frunzelor, panaşura frunzelor etc. Se comportă bine pe terenurile în pantă, cu
soluri scheletice, argiloase, bogate în carbonaţi. S-a constatat că nu rezistă însă la secetă,
fenomenul manifestându-se prin căderea prematură a frunzelor; se crează probabil un
dezechilibru între transpiraţia intensă a soiului altoi şi alimentarea cu apă a portaltoiului.
Particularităţile de cultură. Rupestris du Lot formează foarte mulţi lăstari pe
butuc, încât plivitul trebuie să se facă de mai multe ori. De asemenea, formează din
abundenţă copili, lucrarea de copilit efectuându-se des (12-14 ori). Mijlocul de susţinere
cel mai adecvat este spalierul vertical, cu sârme oblice; nu se recomandă spalierul
orizontal, deoarece este copleşit de copili. Sarcina care se lasă pe butuc este mică, în
medie 5-6 lăstari, creşterile vegetative fiind slabe. La fertilizarea plantaţiilor se folosesc
doze mici de îngrăşăminte chimice, în special cu azot care prelungesc perioada de
creştere vegetativă a lăstarilor. Cea mai indicată este fertilizarea organică, cu gunoi de
grajd bine descompus. Recoltarea coardelor se face toamna mai târziu, după ce survin
îngheţurile puternice din luna noiembrie, pentru a se putea înlătura porţiunile de coardă
cu lemn insuficient maturat.
Variaţii şi clone. Datorită virozării în masă a portaltoiului Rupestris du Lot, în
Franţa s-a trecut la selecţia sanitară. Au fost obţinute prin termoterapie 6 clone: 14, 110,
110 T1, 213, 214 şi 215. Cele mai valoroase sunt clonele 110 şi 110 T1 care vor înlocui în
cultură populaţia veche de Rupestris du Lot.
Zonare. Rupestris du Lot este folosit ca portaltoi în toate ţările din bazinul Mării
Mediterane, pe solurile scheletice şi bogate în CaCO3. În ultimile decenii, plantaţiile de
Rupestris du Lot s-au aflat în regres, în favoarea portaltoilor hibrizi cu “sânge” de
Rupestris, cum sunt: Berladieri x Rupestris 140 Ruggeri şi Berladieri x Rupestris 1103

24
Paulsen. La noi în ţară, Rupestris du Lot s-a folosit multă vreme ca portaltoi în podgoriile
din regiunile colinare ale Moldovei, Munteniei, Olteniei şi în podgoriile din Dobrogea. În
prezent este scos din cultură, deoarece dă producţii foarte mici de butaşi şi imprimă
tardivitate soiurilor altoite de viţă roditoare.

3.5. PORTALTOII HIBRIZI AMERICO-AMERICANI


Aceştia sunt hibrizi interspecifici, rezultaţi din încrucişarea speciilor de viţe
americane: Vitis riparia x Vitis rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia; Vitis
berlandieri x Vitis rupestris. Au fost creaţi în scopul de a se corecta deficienţile pe care le
prezintă portaltoii proveniţi prin selecţie din speciile de viţe americane.

3.5.1. RIPARIA X RUPESTRIS 3309 COUDERC


Sinonime: 3309 C; pepineriştii francezi îl denumesc simplu “le neuf (9)”.
Origine. Provine din hibridarea dintre Riparia tomentosa x Rupestris Martin (G.
COUDERC, 1881). S-a răspândit ca portaltoi în ţările viticole din bazinul Mediteranei,
fiind socotit portaltoi pentru calitate.
Caracterele ampelografice. Dezmugurirea glabră, verde lucioasă caracteristică
speciei Vitis rupestris. Odată cu primele frunzuliţe apar şi inflorescenţele de culoare roşie
aprins. Frunzele tinere sunt glabre şi lucioase. Frunza adultă de mărime mijlocie spre
mică, orbiculară, codul ampelometric 136-3-35, întreagă, cu limbul gros, gofrat în jurul
punctului peţiolar, de culoare verde intens. Sinusul peţiolar în formă de U; dinţii sunt
ascuţiţi de mărime mijlocie. Pe faţa inferioară prezintă peri scurţi, pe nervuri; peţiolul este
scurt şi glabru. Florile mascule, cu polen steril. Lastarii sunt glabrii, de culoare verde
cafenie, cu meritale scurte (10-13 cm lungime), cu noduri proeminente. Coardele sunt
netede cu contur unghiular, de culoare cafenie roşcată, scoarţa se exfoliază în plăci.
Mugurii coardelor sunt mici şi ascuţiţi.
Însuşirile agrobiologice. Riparia x Rupestris 3309 C are perioadă lungă de vegataţie
190-200 zile; dezmugureşte în prima parte a lunii aprilie, iar vegetaţia se prelungeşte până
toamna târziu, maturarea lemnului desăvârşindu-se în cursul lunii octombrie. Vigoarea de
creştere este submijlocie şi nu imprimă soiurilor de viţă altoită vigoare mare. Butaşii
înrădăcinează bine în şcoala de viţe (70-80% capacitatea de înrădăcinare), iar afinitatea la
altoire cu soiurile roditoare este foarte bună. În plantaţii dezvoltă un sistem radicular
puternic, cu multe rădăcini groase şi cărnoase care pătrund în sol până la adâncimea de 3-4
m; rădăcinile se regenerează foarte uşor.
Rezistenţe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă, nota 18 în scara lui Viala;
slabă la filoxera galicolă; este sensibil la nematozii endoparaziţi din genul Meloidogyne;
foarte sensibil la antracnoză. Adaptarea pe terenurile calcaroase este mijlocie, maximum
11% calcar activ, ceea ce corespunde la 25-30% CaCO3 total; sensibil la sărurile nocive
din sol, începând de la 0,3 g/l NaCl; rezistenţă bună la secetă.
Însuşirile agrotehnice. Maturează lemnul lăstarilor pe o lungime mai mare decât
Rupestris du Lot, în medie 3 m. Producţiile de butaşi, sunt mijlocii 70-80 mii/ha, dar cu
un grad bun de maturare a lemnului. Butaşii formează cu uşurinţă rădăcinile adventive şi
calusul, însă sudura la punctul de altoire rămâne de multe ori incompletă. Dintre soiurile
care se comportă slab la altoire pe 3309 C sunt citate: Chasselas doré, Alicante Bouschet,
Gamay, Sylvaner şi majoritatea creaţiilor Seyve-Villard. În plantaţii se comportă foarte
bine pe 3309 C soiurile: Merlot, Cabernet Sauvignon, Chardonnay şi Pinot gris. Susţine
longevitatea butucilor şi contribuie la ridicarea calităţii producţiei de struguri. Nu suportă
terenurile acide, compacte şi cu exces de umiditate.
Particularităţile de cultură. 3309 C formează numeroşi lăstari şi copili, necesitând
multe lucrări de plivit şi copilit în cursul vegetaţiei. Sarcina care se lasă pe butuc este în
medie de 6-8 lăstari. Sistemul de susţinere cel mai corerspunzător este spalierul vertical
cu sârme oblice. În timpul vegetaţiei se aplică 1-2 tratamente împotriva filoxerei galicole,
cu insecticide organo-fosforice. Plantaţiile se fertilizează cu doze moderate de
îngrăşăminte chimice: N30 P50 K80 kg/ha s.a. Recoltarea coardelor se face toamna târziu
(noiembrie), după survenirea îngheţurilor pentru a se putea îndepărta porţiunile de coardă

25
cu lemnul insuficient maturat. După recoltarea coardelor, butucii se muşuroiesc
obligatoriu, în vederea protejării lor peste iarnă.
Variaţii şi clone. Datorită virozării portaltoiului 3309 C şi sensibilităţii la
nematozii endoparaziţi, în Franţa s-a trecut la selecţie sanitară. Au fost obţinute 14 clone
certificate, din care 3 sunt mai valoroase: clonele 111; 143 şi 144. Cu aceste clone se va
înlocui populaţia veche de 3309 C.
Zonare. Riparia x Rupestris 3309 C cunoaşte încă o largă utilizare, în multe ţări
viticole: Franţa, Portugalia, Spania, Algeria, Turcia, Croaţia, Ungaria, Rusia, Ucraina etc.
În ţara noastră 3309 C s-a aflat în cultură până prin anul 1970, fiind unul din
portaltoii preferaţi de pepinerişti, folosit în toate podgoriile ţării. A fost scos din cultură,
odată cu obţinerea selecţiilor de portaltoi Crăciunel (C-26, C-71) care sunt mult mai
valoroase decât 3309 C pentru condiţiile ecologice din podgoriile noastre. Este încă
folosit în Basarabia (Republica Moldova).

3.5.2. Portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia


Această grupă de portaltoi a apărut în viticultură spre sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, răspândindu-se foarte repede în toate ţările viticole: în Germania,
practic este singura grupă de portaltoi autorizată în cultură; în Luxemburg reprezintă 98%
din totalul portaltoilor; în Italia 78%, în Franţa 37%.
Dintre hibridatorii şi selecţionatorii care au lucrat la această grupă de portaltoi,
menţionăm: G. COUDERC, G. FÖEX, P. VIALA, A. MILLARDET, CH de GRASSET
în Franţa; SIGISMUND TELEKY în Ungaria; FRANZ KOBER în Austria; M.
TOADER, B. BALTAGI, P. BANIŢĂ în România.
Însuşirile generale. Sunt portaltoi cu perioadă de vegetaţie mijlocie, viguroşi,
uneori cu vigoare excesivă pe care o imprimă şi soiurilor altoite de viţă roditoare.
Maturează bine lemnul lăstarilor şi asigură producţii mari de butaşi.
Rezistenţa/toleranţa la filoxeră este mijlocie, comparabilă cu cea a genitorilor:
gradul de rezistenţă la filoxera radicicolă este bun, însă la filoxera galicolă este mijlociu.
Sunt rezistenţi la mană, oidium şi mai puţin afectaţi de viroze.
Însuşirea cea mai valoroasă o constituie uşurinţa de adaptare pe terenurile
calcaroase, putând fi cultivaţi pe soluri cu conţinut foarte variabil în carbonaţi de calciu,
de până la 20% calcar activ. Dezvoltarea sistemului radicular este excelentă; rădăcinile nu
sunt prea numeroase, cărnoase, puternice, care pătrund în sol sub un unghi geotropic de
350 până la adâncimea de 4-5 m. Cu toate acestea sunt sensibili la secetă.
Butaşii au înrădăcinare bună în şcoala de viţe (60-80%), uneori slabă dacă
caracterele hibridului se aproprie mai mult de specia Vitis berlandieri. Această deficienţă
se poate corecta prin folosirea substanţelor biostimulatoare (Radivit). Afinitatea cu
soiurile de viţă roditoare este bună, atât la altoire, cât şi în plantaţii.
Sensibilitatea la secetă limitează în mare în mare măsură folosirea acestor portaltoi
în zona mediteraniană, fiind folosiţi cu precădere în zonele cu climat septentrional, în care
umiditatea este asigurată.
Caracterele ampelografice. Hibrizii din grupa Berlandieri x Riparia se
individualizează prin caracterele lor morfologice, fenotipicice şi anume: dezmugurire
târzie, cu rozeta puternic scămoasă, de culoare verde-albicioasă şi marginile carminate,
caracter moştenit de la Vitis berlandieri; frunzele mari, cuneiforme, cu dinţii terminali
(mucronii) lungi şi înconvoiaţi, caractere moştenite de la Vitis riparia. Frunza este
întreagă, mai rar trilobată (cazul frunzelor de la baza lăstarilor), cu limbul gros, gofrat, de
culoare verde-închis, pufos-scămos pe faţa inferioară. Lăstarii sunt viguroşi; lucioşi, cu
meritale lungi, de culoare verde-cafenie sau verde roşiatică, glabri sau păroşi, cu vârful de
creştere bronzat sau de culoare verde-deschis.
În funcţie de caracterele morfologice, fenotipice întâlnite la lăstari, hibrizii din
grupa Berlandieri x Riparia au fost grupaţi şi notaţi de către selecţionatorul austriac
FRANZ KOBER astfel:
A. – plante cu lăstari roşiatici, pubescenţi şi dezmugurire bronzată;
B. – plante cu lăstari roşiatici, glabri şi dezmugurire bronzată;
C. - plante cu lăstari verzi, pubescenţi şi dezmugurire verde-albicioasă;

26
D. - plante cu lăstari verzi, glabri şi dezmugurire verde-albicioasă.
Plantele cele mai valoroase (viguroase) au fost notate cu litere duble AA, BB,
CC, DD, însoţite de numerele de selecţie.

3.5.2.1. BERLANDIERI X RIPARIA TELEKY 8 B


Sinonime: Teleky 8 B, sau simplu 8 B.
Origine. A fost obţinut în Ungaria de către selecţionatorul SIGISMUND TELEKY
(1902). El a cumpărat în anul 1896 din Franţa de la E. RESSGUIER 10 kg de seminţe de
Vitis berlandieri obţinute prin fecundare liberă. S-a recurs la cumpărarea de seminţe,
deoarece guvernul austro-ungar interzicea la acea vreme importul de material săditor,
instituind o carantină severă din cauza Black-rott-ului care invadase viile Franţei.
Din seminţele primite a rezultat un amestec extraordinar de puieţi: Berlandieri puri,
Berlandieri-Riparia, Berlandieri-Rupestris şi Berlandieri-Vinifera. Teleky a rămas
contrariat de această disjuncţie de caractere şi timp de 3 ani a făcut observaţii asupra
puieţilor obţinuţi, pe care i-a grupat în 10 serii, notate cu cifre de la 1 la 10.
Seriile cu numerele 1, 2, 3 reprezentate prin puieţi Berlandieri puri cu înrădăcinare
slabă, au fost eliminate; din seria 10 reprezentată prin puieţi Berlandieri-Rupestris a fost
selecţionat portaltoiul Teleky 10 A, cu lăstari glabrii. Seriile cele mai numeroase 4-9
constituite din puieţi Berlandieri-Riparia au fost împăsţite în două subgrupe, după
caracterele fenotipice ale puieţilor:
- fenotipul Riparia, seriile 4, 5, 6;
- fenotipul Berlandieri, seriile 7, 8, 9.
Caracterele ampelografice. Fenotipic portaltoiul Teleky 8 B se apropie mai mult
de specia Vitis berlandieri. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu marginile rozetei
carminate. Vârful lăstarului este semideschis, frunzele tinere sunt lucioase, de culoare
verde-arămie, cu marginile carminate. Frunza adultă este foarte mare (20-25 cm
lungime), întreaga, cuneiformă, codul ampelometric 135-3-35; sinusul peţiolar este în
formă de liră sau de V deschis; frunzele de la bază sunt frecvent trilobate. Limbul frunzei
este de culoare verde închis, gros, cu marginile revolute şi gofrat în jurul punctului
peţiolar; pe faţa inferioară este peros. Nervurile sunt de culoare verde deschis, acoperite
cu peri scurţi albicioşi. Dinţii mici, ogivali, neuniformi ca mărime alternând în mod
neregulat mari cu mici. Peţiolul este de lungime mijlocie, culoare cafenie roşcată, acoperit
cu peri scurţi şi deşi. Floarea este hermafrodită funcţional masculă, ginosterilă. Lăstarul
este viguros, muchiat, cu meritale lungi (18-20 cm lungime), de culoare verde cafenie,
mai intensă la noduri, acoperit cu peri scurţi pe toată lungimea şi prevăzut cu caneluri –
caracter specific portaltoilor cu “sânge” de Berlandieri. Cârceii lungi, bi sau trifurcaţi de
culoare roşiatică. Coarda este groasă, eliptică în secţiune, de culoare cenuşie, cafenie,
scoarţa exfoliindu-se în fâşii. Mugurii sunt destul de mari şi bonţi.
Însuşirile agrobiologice. Teleky 8 B se caracterizează printr-o perioadă de
vegetaţie mijlocie (180 zile); dezmugureşte la 6-8 zile după Riparia gloire, iar maturarea
lemnului lăstarilor începe devreme, în a doua decadă a lunii august. Are vigoare de
creştere mare, pe care o imprimă şi soiurilor de viţă roditoare altoite. Înrădăcinează bine
în şcoala de viţe (60-80% capacitate de înrădăcinare a butaşilor) şi are afinitate bună la
altoire cu soiurile de viţă roditoare (40-50%). În plantaţii dezvoltă un sistem radicular
puternic ramificat, cu creştere mai mult pivotantă, unghiul geotropic fiind de 60-750.
Rezistenţe biologice: bună la filoxera radicicolă (grupa a III-a de rezistenţă), dar
slabă la filoxera galicolă; este rezistent la nematozi , în special la Meloidogyne arenaria;
are rezistenţă mijlocie la cloroză, asimilând maximum 17% calciu activ din sol; nu rezistă
la săruri, maximum 0,4‰ NaCl. Rezistenţa la secetă este bună. În anii ploioşi este atacat
de mană, necesitând 2-3 tratamente.
Însuşirile agrotehnice. Maturează lemnul lăstarilor destul de bine, lungimea utilă a
coardelor fiind de circa 4 m, încât producţiile de butaşi obţinute sunt mari de 150-180 mii/ha.
Se adaptează cu uşurinţă pe toate tipurile de sol şi are rezistenţă mijlocie la excesul de
umiditate din sol. Asigură rodirea abundentă şi regulată a soiurilor altoite vinifera. Este indicat
ca portaltoi pentru soiurile cu vigoare mijlocie, cum sunt: Chasselas doré, Traminer roz,

27
Burgund mare, Sylvaner, Riesling italian şi altele. Se comportă bine în plantaţiile de vii pe
terase şi în general în podgoriile şi centrele viticole afectate de secetă.
Particularităţile de cultură. Teleky 8 B nu formează mulţi copili, încât se întreţine
uşor în perioada de vegetaţie (8-9 lucrări de copilit şi legatul lăstarilor). La plivit, sarcina
care se lasă pe butuc este de 10-12 lăstari. Sistemul de susţinere cel mai adecvat este
spalierul vertical cu sârme oblice. În a doua parte a vegetaţiei sunt necesare 1-2
tratamente împotriva filoxerei galicole cu insecticide organo-fosforice. Necesită
fertilizare anuală cu doze mari de îngrăşăminte chimice. Recoltarea coardelor se face
obligatoriu din toamnă, după care butucii şe muşuroiesc.
Variaţii şi clone. De la începutul introducerii sale în cultură, Teleky 8 B s-a
dovedit a fi o populaţie heterogenă. Prin selecţie au fost obţinute numeroase selecţii
clonale, la care lăstarii sunt puternic pubescenţi: Teleky 8 B selecţia Ferarri, obţinută în
Italia (1921), cu flori femele; Teleky 8 B selecţia Durlach, obţinută în Germania; Teleky 8
B selecţia Cosmo realizate la Institutul de viticultură din Conegliano Italia (1930).
La noi în ţară, lucrările de seleceţie ale portaltoiului Teleky 8 B au fost începute la
pepiniera de la Aiud de către M. AMBROSI (1920) şi continuată la pepiniera Buftea
(1939), unde s-a realizat selecţia Buftea (selecţia Ambrosi). Este o clonă viguroasă care se
adaptează uşor pe solurile profunde şi umede. La Staţiunea viticolă Drăgăşani, P.
BANIŢĂ realizează selecţiile Drăgăşani 37 şi 57; s-a impus ca portaltoi selecţia 57
omologată în anul 1983.
Zonare. Teleky 8 B s-a introdus ca portaltoi în anul 1910, în Transilvania. A
deţinut ponderea cea mai mare în cultură până în 1940, după care suprafaţa a fost
restrânsă în favoarea selecţiilor mai noi de Berlandieri x Riparia şi în special Kober 5 BB.
În prezent este admisă folosirea portaloiului Teleky 8 B fără a fi avizat pentru
extindere în cultură, până la restrângerea treptată pe măsura defrişării plantaţiilor vechi.
Nici în celelalte ţări vitivole Teleky 8 B nu se mai cultivă pe suprafeţe mari. Este folosit
în Ungaria, Franţa, Italia (selecţiile Cosmo 2 şi 10), Germania (selecţiile Durlach) şi în
Elveţia.

3.5.2.2. BERLANDIERI X RIPARIA KOBER 5 BB


Sinonime: Kober 5 BB, sau simplu 5 BB.
Origine. A fost obţinut în Austria de către FRANZ KOBER (1920), prin selecţie
clonală din populaţia de Berlandieri x Riparia Teleky 5 A. În perioada anilor 1902-1904
S. TELEKY a trimis la staţiunea viticolă Nussberg de lângă Viena cele mai valoroase
tipuri din hibrizii de Berlandieri x Riparia obţinuţi de el în Ungaria. În urma lucrărilor de
selecţie, F. KOBER a extras două clone valoroase pe care le-a notat cu 5 BB şi 125 AA,
ce s-au impus ulterior ca portlatoi.
În cazul portaltoiului 5 BB, cifra 5 desemnează seria fenotipică apropiată de
Riparia a hibrizilor lui Teleky; primul B corespunde notaţiei caracterelor întâlnite la
lăstari (culoare roşiatică, glabrii şi cu vârfurile bronzate); cel de-al doilea B desemnează
vigoarea foarte puternică a portaltoiului.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu nuanţe
cafenii; frunzele tinere de culoare verde arămie, acoperite cu peri fini pe faţa superioară şi
cu scame rare pe nervuri pe faţa inferioară. Vârful lăstarului este semideschis şi pufos.
Frunza adultă este întreagă, cuneiformă, codul ampelometric 136-3-24, cu tendinţă de
trilobie. Limbul gros, de culoare verde intens, gofrat, ondulat între nervurile principale, cu
dinţii scurţi, ogivali, mucronii lungi şi înconvoiaţi; sinusul peţiolar este în formă de U
deschis. Pe faţa inferioară este slab pubescentă; peţiolul de lungime mijlocie şi acoperit
cu perişori scurţi. Caracterul “tare” de recunoastere îl reprezintă faptul că nervura
principală N1 formează o flexiune în treimea superioară a limbului. Floarea hermafrodită,
funcţional femelă, cu polen steril; formează struguri mici, cu boabe mărunte, sferice, de
culoare neagră violacee. Lăstarul foarte viguros, cu meritale lungi (16-20 cm lungime),
striat, uşor pubescent la noduri, de culoare verde cafenie, iar la noduri roşie vineţie.
Cârceii sunt lungi, bi sau trifurcati, de culoare verde cu nuanţe roşiatice. Coarda este de
culoare cafenie cenuşie, fin striată, cu suprafaţa costată, secţiunea transversală uşor

28
eliptică; măduva ocupă circa ½ din suprafaţa secţiunii. Scoarţa se exfoliază în plăci.
Mugurii sunt mari, conici (globuloşi).
Însuşiri agrobiologice. Kober 5 BB este un portaltoi foarte viguros, cu perioadă
mijlocie de vegetaţie (170-180 zile); dezmugureşte în prima decadă a lunii aprilie,
maturarea lemnului lăstarilor începe devreme, devansând adesea pe Riparia gloire,
procesul evoluând repede până spre sfârşitul lunii septembrie. Butaşii înrădăcinează bine
în şcoala de viţe (60-80% capacitate de înrădăcinare), iar afinitatea cu soiurile de viţă
roditoare este bună, circa 50% prindere la altoire. În plantaţii dezvoltă un sistem radicular
foarte puternic, cu rădăcini de schelet numeroase şi lungi, care exploarează un volum
mare de sol până la adâncimea de 5-6 m. Capacitatea de regenerare a sistemului radicular
este foarte mare. Rezistenţe biologice: bună la filoxera radicicolă, dar slabă la filoxera
galicolă; este foarte rezistent la nematozii endoparaziţi din genul Meloidogyne, ceea ce
permite folosirea ca portaltoi pe terenurile infestate; mult mai rezistent la cloroză decât
Teleky 8 B, asimilând maximum 20% calciu activ din sol; nu rezistă la săruri, maxim 0,4
g/l NaCl. Rezistenţa la secetă şi excesul de umiditate din sol este mijlocie.
Însuşirile agrotehnice. Kober 5 BB maturează lemnul lăstarilor foarte bine,
lungimea utilă a coardelor fiind de 4-5 m. Producţiile de butaşi care se obţin sunt mari, în
medie 200 mii/ha şi constante an de an. Se adaptează bine pe toate tipurile de sol, cu
excepţia solurilor acide, compacte şi secetoase. În plantaţii, conferă vigoare foarte mare
soiurilor altoite de viţă roditoare, favorizează mărgeluirea strugurilor, întârzie maturarea şi
slăbeşte rezistenţa la ger a soiurilor altoite de viţă roditoare. Nu este indicat ca portaltoi
pentru soiurile productive cu vigoare mare (Fetească neagră, Zghihară de Huşi, Crâmpoşie),
deoarece amplifică creşterile vegetative în detrimentul producţiei de struguri. Autorii
italieni menţionează incompatibilitatea sa ca portaltoi pentru majoritatea soiurilor de masă
(Perlă de Csaba, Pance precoce, Delizia di Vaprio, Gros vert, Corniola). Are afinitate bună
în plantaţii şi asigură producţii mari de struguri, la soiurile: Merlot, Cabernet Sauvignon,
Chardonnay, Fetească regală, Riesling italian, Galbenă de Odobeşti etc.
Particularităţile de cultură. Fiind un portaltoi foarte viguros, se lasă sarcini mai
mari de lăstari pe butuc, în medie 12 lăstari; sarcinile mici de lăstari conduc la obţinerea
unor butaşi prea groşi, care crează dificultăţi la altoit. Formează mulţi copili, necesitând
operaţiuni dese de copilit. Mijloacele de susţinere recomandate sunt, spalierul vertical cu
sârme oblice şi piramidele de 8 butuci. Fertilizarea se face cu doze moderate de
îngrăşăminte chimice, în special cu azot; pe solurile fertile dozele de îngrăşăminte se
reduc la jumătate. În timpul vegetaţiei sunt necesare 1-2 tratamente împotriva filoxerei
galicole, cu insecticide organo-fosforice. Maturarea lemnului lăstarilor se termină toamna
devreme, încât recoltarea coardelor se face imediat după căderea frunzelor.
Variaţii şi clone. De la începutul răspândirii sale portaltoiul Kober 5 BB s-a
dovedit a fi o populaţie destul de heterogenă din punct de vedere biologic. La noi în ţară
s-a trecut încă din anul 1935 la supraselecţia acestui portaltoi în cadrul pepinierei de la
Crăciunel (pepineristul UNGAR). Lucrările au fost continuate în cadrul Staţiunii viticole
Crăciunel-Blaj de către M. TOADER şi B. BALTAGI care au înmulţit şi răspândit în
cultură clona cea mai valoroasă sub denumirea de Selecţia Crăciunel 2. Această selecţie
este mai precoce decât Kober 5 BB, maturând lemnul lăstarilor cu 2 săptămâni mai
devreme. Tot la Staţiunea viticolă Crăciunel-Blaj, prin lucrările de selecţie efectuate în
perioada anilor 1949-1964 s-au extras din Kober 5 BB alte două selecţii valoroase de
portaltoi: Selecţia Crăciunel 26 omologată în anul 1970 şi Selecţia Crăciunel 25
omologată în 1978 (M. TOADER şi colab.).
Zonare. Kober 5 BB este portaltoiul cu ponderea cea mai mare în cultură la noi în
ţară (circa 70% din suprafaţa plantaţiilor actuale de portaltoi), fiind utilizat în toate
podgoriile ţării. Tendinţa este de a se restrânge suprafeţele, fiind înlocuit treptat cu
selecţii mult mai valoaroase de Berlandieri x Riparia, cum sunt: Selecţia Oppenheim 4;
Selecţiile Crăciunel 2, 26 şi 71. Este cultivat pe suprafeţe mari în multe ţări viticole: în
Italia, deţine 50% din suprafaţa plantaţiilor de portaltoi; în Luxemburg, 60%; în
Germania, Austria, Elveţia circa 75%. Se mai cultivă în Ungaria, Rusia, Franţa etc.

29
3.5.2.3. BERLANDIERI X RIPARIA SELECŢIA OPPENHEIM 4
Sinonime: SO-4 sau SO4.
Origine. Este o selecţie clonală rezultată din portaltoiul Berlandieri x Riparia
Teleky 4 A. Selecţia a fost făcută în Germania, la Şcoala de viticultură din Oppenheim de
către A. RODRIAN, cu puţin timp înainte de 1940. Au fost obţinute două plante cu flori
mascule pe care le-a notat cu SO-4 şi SO-8, aceasta din urmă având vigoare slabă nu a
mai fost înmulţită.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu
marginile rozetei colorate în roz. Vârful lăstarului este semideschis, puternic scămos, de
culoare verde cu nuanţe arămii-roşiatice. Frunzele tinere sunt alungite, scămoase, de
culoare arămie, cu marginile colorate în roz. Frunza adultă este mijlocie spre mare (15-18
cm lungime), mai mică decât la Teleky 8 B şi Kober 5 BB, întreagă, cuneiformă, codul
ampelometric 136-3-34, de culoare verde gălbui, ondulată între nervurile principale, cu
marginile involute, glabră, acoperită cu peri scurţi numai pe nervuri, pe faţa inferioară.
Dinţii mici, ascuţiţi, cu mucronii alungiţi şi înconvoiaţi; sinusul peţiolar în formă de U
deschis. Peţiolul este lung, uşor pubescent, cu punctul peţiolar colorat în roz. Toamna,
frunzele cad târziu şi se colorează în galben cu pete cafenii. Floarea este hermafrodită,
funcţional masculă, ginosterilă, cu polen fertil. Lăstarul are meritale lungi (18-23 cm),
neted, de culoare verde cu dungi roşii pe partea însorită cu noduri violacee uşor
pubescente. Cârceii lungi, trifurcaţi, de culoare verde roşiatică. Coarda are culoare
cenuşie închisă, cu noduri proeminente şi acoperite cu peri scurţi; scoarţa se exfoliază în
plăci. Mugurii sunt mici şi ascuţiţi.
Însuşirile agrobiologice. Selecţia Oppenheim 4 prezintă caractere ampelografice şi
însuşiri agrobiologice care o apropie mai mult de Riparia: precocitate, maturare bună a
lemnului; înrădăcinare uşoară în şcoala de viţe; afinitate bună la altoire cu soiurile de viţă
roditoare, preferinţă pentru solurile reavene şi fertile. Vigoarea de creştere este mare, pe
care o conferă şi soiurilor altoite de viţă roditoare. Are o perioadă scurtă de vegetaţie
(165-170 zile), dezmugureşte cu 4-5 zile mai târziu decât Riparia gloire, iar maturarea
lemnului lăstarilor începe devreme, pe la sfârşitul lunii iulie, încât până la finele lunii
septembrie este terminată. Maturează cel mai bine lemnul coardelor, comparativ cu toţi
ceilalţi portaltoi din grupa Berlandieri x Riparia. Butaşii înrădăcinează uşor (60-80%
capacitatea de înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile de viţă roditoare este bună
(în medie 50% prinderi). Sistemul radicular este foarte puternic şi pătrunde în sol la
adâncimi mari de 4-5 m; rădăcinile de schelet nu sunt numeroase , însă dezvoltă multe
rădăcini subţiri şi lungi. Capacitatea de regenerare a sistemului radicular ete foarte bună.
Rezistenţele biologice: are rezistenţă bună la filoxera radicicolă, însă slabă la
filoxera galicolă; este rezistent la nematozii endoparaziţi (Meloidogyne arenaria,
Meloidogyne incognita); rezistenţă mijlocie la cloroză (maximum 17% calciu activ în sol,
respectiv I.P.C. = 30); este sensibil la sărurile nocive din sol, maximum 0,4‰ . Rezistenţa
la secetă, mijlocie. Dintre bolile criptogamice, este sensibil la antracnoză.
Însuşirile agrotehnice. Având dezmugurire timpurie, poate fi afectat de brumele
târzii de primăvară. Ritmul de creştere a lăstarilor este mic la începutul vegetaţiei, până la
înflorit, după care sporeşte şi se menţine ridicat o perioadă îndelungată de timp.
Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardelor depăşând 4 m. Ca
urmare, producţia de butaşi este mare, 190-200 mii/ha. În plantaţii, viţele altoite pe SO-4
nu înregistrează creşteri vegetative puternice în primi ani; creşterea viţelor se echilibează
abia din anul 8-10 de la plantare. Afinitatea de producţie cu soiurile roditoare este dintre
cele mai reuşite, golurile în plantaţii situându-se între 3-12%. Imprimă soiurilor altoite
precocitate, valorifică potenţialul ridicat de producţie al soiurilor şi favorizează calitatea
strugurilor. Soiurile care dau rezultatele cele mai bune sunt: Grasa de Cotnari, Fetească
albă, Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Chasselas doré şi altele.
Datorită vigorii mari, cercetătorii francezi îi atribuie reducerea longevităţii viţelor în
plantaţii, maxim 15-20 ani, după care se defrişează. Se adaptează uşor pe toate tipurile de
sol; nu suportă terenurile acide, cu exces de umiditate şi de săruri. Insuficienţa
magneziului cauzează ofilirea pedunculului inflorescenţelor, în special la soiurile Merlot
şi Cabernet Sauvignon.

30
Particularităţile de cultură. Fiind un portaltoi viguros, se lasă sarcini mari de
lăstari pe butuc, în medie 12 lăstari. Mijlocul de susţinere cel mai adecvat este spalierul
vertical cu sârme oblice. În timpul vegetaţiei se execută săptămânal copilitul şi legatul
lăstarilor. Pentru fertilizarea plantaţiilor se folosesc doze mari de îngrăşăminte chimice:
N80-100 P100-150 K180-200 kg/ha s.a. Recoltarea coardelor se face în prima parte a lunii
octombrie, înainte de a surveni îngheţurile de toamnă, după care butucii şi muşuroiesc.
Variaţii şi clone. În cadrul Staţiunii viticole Blaj, prin lucrări de supraselecţie a fost
extras din Selecţia Oppenheim 4 o clonă mult mai valoroasă, clona 4 (M. TOADER,
1955-1974). Această supra selecţie notată SO 4-4 este mai productivă şi asigură
randamente superioare la altoire (peste 60% viţe altoite STAS).
Zonare. În ţara noastră, Selecţia Oppenheim 4 se recomandă ca portaltoi în toate
podgoriile şi centrele viticole. A fost omologată SO 4-4 (anul 1974), care se extinde în
cultură şi va avea ponderea cea mai mare din sortimentul viţelor portaltoi Selecţia
Oppenheim 4 este cel mai valoros portaltoi din grupa Berlandieri x Riparia, încât s-a
extins repede în cultură. În Franţa ocupă primul loc, anual producându-se circa 35
milioane viţe altoite pe SO-4; în Italia se situează pe locul 5, iar în Germania pe locul 1.
Este răspândit şi în America de Sud (Brazilia).

3.5.3. Portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris


Au fost creaţi cu scopul de se îmbina rezistenţa mare la calcar a speciei Vitis
berlandieri, cu însuşirea sporită de înrădăcinare, prindere la altoire şi rezistenţă la secetă a
speciei Vitis rupestris. Sunt destinaţi podgoriilor din regiunile secetoase (aride), cu soluri
scheletice, bogate în carbonaţi de calciu.

3.5.3.1. BERLANDIERI X RUPESTRIS 140 RUGGERI

Sinonime: 140 RU.


Origine. A fost obţinut prin încrucişare portaltoilor Berlandieri Resseguier nr. 2 x
Rupestris du Lot, în Sicilia (A. RUGGERI, 1894). La noi în ţară a fost introdus în anul 1960.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor peroasă, verde arămie, cu marginile
rozetei carminate; frunzele tinere sunt lucioase şi de culoare verde cu nuanţe arămii. Frunza
adultă este mică spre mijlocie, întreagă, reniformă, codul ampelometric 015-1-24, de
culoare verde intens, lucioasă, ceruită, cu aspect metalic. Limbul frunzei este gros, gofrat,
cu dinţii de mărime mijlocie, ogivali. Sinusul peţiolar este în formă de U, larg deschis până
la acoladă. Nervurile principale sunt uşor pubescente pe faţa inferioară şi colorate în roşu
către punctul peţiolar. Peţiolul este glabru si de culoare violacee. Floarea hermafrodită,
funcţional masculă, ginosterilă. Lăstarii cu meritale mijlocii; muchiaţi, de culoare roşie
violacee, uşor pubescenţi. Cârceii sunt mijlocii, bi sau trifurcaţi, de culoare roşiatică.
Coarda are scoarţa maro roşcata, iar mugurii sunt mici şi ascuţiţi.
Însuşirile agrobiologice. 140 Ruggeri este un portaltoi cu vigoare mijlocie şi
perioadă foarte lungă de vegetaţie (200-220 zile). Dezmugureşte târziu, iar maturarea
lemnului lăstarilor se realizează numai în regiunile din sudul ţării. Are înrădăcinare foarte
bună în şcoala de viţe (60-80% capacitate de înrădăcinare a butaşilor), viţele altoite
prezentând numeroase rădăcini semicărnoase. Afinitatea cu soiurile de viţă roditoare este
de asemenea foarte bună (60% prinderi la altoire, în medie). În plantaţii dezvoltă un
sistem radicular foarte puternic, pivotant, capabil să exploreze un volum mare de sol.
Rezistenţe biologice: portaltoi rustic, cu rezistenţă foarte bună la filoxera
radicicolă, dar slabă la cea galicolă; este rezistent la mană. Are rezisteţă mare la cloroză,
maxim 20% calciu activ în sol, I.P.C. = 40; rezistenţă mare la secetă. Nu suportă însă nici
excesul de săruri, maximum 0,4‰ NaCl şi nici excesul de umiditate. din sol.
Însuşirile agrotehnice. Maturează lemnul lăstarilor pe o lungime de circa 3,5 m,
producţiile de butaşi fiind mijlocii 110-130 mii/ha. Se adaptează cu uşurinţă pe solurile
calcaroase, literatura de specialitate creditându-l până la 35% calciu activ în sol;
valorificând foarte bine şi solurile scheletice compacte din zonele secetoase. În plantaţii
imprimă soiurilor altoite o vigoare foarte mare şi prelungeşte perioada de vegetaţie.

31
Susţine potenţialul de producţie al soiurilor de viţă roditoare, însă nu favorizează calitatea
strugurilor; sensibilizează soiurile la atacul de putregai cenuşiu.
Variaţii şi clone. Prin selecţie clonală efectuată în cadrul Institutului de cercetări
pentru viticultură Valea Călugărească a fost obţinută din 140 Ruggeri clona 59 (V.
GRECU, 1985). Această clonă se caracterizează prin: vigoare mare; maturare bună a
lemnului coardelor; producţii mari de butaşi (125-135 mii/ha); afinitate bună la altoire cu
soiurile de viţă roditoare. Este recomandată ca portaltoi sub denumirea de 140 Ruggeri-
59Vl (Valea Călugărească). Sunt folosite la altoirea soiurilor cultivate în regiunile viticole
meridionale ale Franţei, cu soluri calcaroase, sărace şi secetoase.
Zonare. Ruggeri 140 este portaltoi admis la noi în cultură, selecţia recomandată
fiind 140 Ruggeri-59 Vl pentru podgoriile din Dobrogea şi cele de pe Terasele Dunării.
Este răspândit în Sicilia, sudul Italiei, ocupând locul 2 în sortimentul viţelor portaltoi. Se
foloseşte în Spania, Portugalia, Franţa, precum şi în ţările viticole din nordul Africii.

3.6. PORTALTOII HIBRIZI EUROPEO-AMERICANI


Portaltoii din această grupă au fost creaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul
secolului XX în Franţa, Italia, Spania, Austria, Israel. Scopul urmărit l-a constituit,
obţinerea de portaltoi mult mai rezistenţi la cloroză şi secetă decât cei rezultaţi din
încrucişarea speciilor de viţe americane între ele.
A fost efectuate hibridări între soiurile de viţă roditoare europene (Vtis vinifera) şi
speciile de viţe portaltoi americane: Vitis vinifera x Vitis rupestris; Vitis vinifera x Vitis
berlandieri; Vitis vinifera x Vitis riparia. Multe din creaţiile obţinte s-au folosit iniţial ca
hibrizi producători direcţi sau genitori pentru crearea de hibrizi complecşi.

3.6.2.1. CHASSELAS X BERLANDIERI 41 B


Sinonime: 41 B
Origine. A rezultat din încrucişarea soiului de viţă roditoare Chasselas cu specia
americană Vitis berlandieri (A. MILLARDET şi CH. de GRASSET, 1882). Încrucişarea
dintre Chasselas x Berlandieri a fost repetată de mai multe ori, obşinându-se serii de hibrizi: 3,
41, 76, 77 şi 731. Cea mai valoroasă a fost seria 41, din care a rezultat portaltoiul 41 B.
Caracterele ampelografice. Dezmugurie pâsloasă, verde albicioasă, cu marginile
rozetei carminate. Frunzele tinere sunt bronzate şi acoperite cu scame albe, dese; vârful
lăstarului este închis, scămos de culoare verde cafenie. Frunza adultă de mărime mijlocie
(16-18 cm lungime), cuneiformă, codul ampelometric 136-3-46, întreagă, uşor trilobată,
cu sinusul peţiolar în formă de liră deschisă. Limbul frunzei este de culoare verde deschis,
revolut, gofrat, cu dinţii foarte mici, ogivali, acoperit cu scame rare, albe, pe faţa
superioară, iar pe cea inferioară este glabru. Floarea hermafrodită, funcţional femelă;
formează struguri mici, cu boabe mărunte sferice, negre. Lăstarul este puternic striat, de
culoare verde albicioasă, acoperit cu scame rare, nodurile de la bază sunt violacei. Coarda
cu meritale mijlocii (12-15 cm lungime), noduri proeminente, canelată, de culoare
cafenie, cu scoarţa de nuanţă cenuşie; lemnul este dens, iar scoarţa se exfoliază în plăci.
Mugurii sunt mari şi bonţi.
Însuşirile agrobiologice. Este portaltoiul cu cea mai scurtă perioadă de vegetaţie,
folosit la noi în ţară (165-170 zile); dezmugureşte târziu şi începe maturarea lemnului
lăstarilor devreme, încât la finele lunii septembrie este încheiată. Înrădăcinarea butaşilor
este slabă (20-40% capacitatea de înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile de viţă
roditoare este de asemenea slabă (30-40% prinderea la altoire). În plantaţii dezvoltă un
sistem radicular puternic, rădăcinile de ordinile I-II orientându-se în sol sub un unghi
geotropic de 450. Explorează un volum mare de sol, asemenea lui Kober 5 BB, detaşându-
se prin lungimea mult mai mare a rădăcinilor de schelet.
Rezistenţa biologice: este considerat tolerant la filoxera radicicolă, cu toate că
prezintă numeroase nodozităţi pe rădăcini (clasa a III-a de rezistenţă); rezistenţă foarte
slabă la filoxera galicolă; în anii ploioşi este atacat de mană. Sensibil la nematozii
endoparaziţi. Foarte rezistent la cloroză, maximum 40% calciu activ în sol, I.P.C. = 60;

32
toleranţă mijlocie la săruri, maximum 0,5-0,6‰ NaCl. Are rezistenţă bună la secetă şi nu
suportă excesul de umiditate din sol.
Însuşirile agrotehnice. Chasselas x Berlandieri 41 B are o vigoare mijlocie şi s-a
constatat că transmite soiurilor altoite pe el o vigoare mare. Maturează lemnul lăstarilor
foarte bine, lungimea utilă a coardei fiind de 4-5 m. Ca urmare, producţiile de butaşi sunt
mari, de 100-130 mii/ha. Datorită înrădăcinării slabe a butaşilor şi afinităţii reduse cu
soiurile de viţă de roditoare, randamentele care se obţin în şcoala de viţe sunt mici (25-
30% viţe altoite STAS), motiv pentru care pepinieriştii evită folosirea lui ca portaltoi. În
plantaţii, soiurile altoite înregistrează creşteri vegetative mici, în primii ani; abia după 6-8
ani de la plantare, creşterile se normalizează. Afinitatea de producţie este bună şi asigură
longevitate mare viţelor în plantaţii. Se adaptează cu uşurinţă pe solurile calcaroase,
scheletice, uscate, având rezistenţă mare la secetă. Nu suportă excesul de umiditate din
sol. Este portaltoiul cel mai indicat pentru soiurile de masă şi soiurile pentru vinuri albe
de calitate la care favorizează acumularea zaharurilor în struguri. În condiţiile ecologice
ale podgoriei Cotnari, 41 B alături de SO-4 s-au dovedit portaltoii cei mai corespunzători,
atât pentru cantitatea producţiei de struguri, dar mai ales pentru calitate. Pentru soiul
Chasselas doré este portaltoiul ideal.
Particularităţile de cultură. Formează mulţi copili pe lăstari, necesitând lucrări dese de
copilit. Sarcina de producţie este mijlocie, în medie 8 lăstari/butuc. Mijlocul de susţinere
recomandat este spalierul, cu sârme oblice. În timpul vegetaţiei sunt necesare tratamente
împotriva manei şi a filoxerei galicole. Pentru îmbunătăţirea randamentului în şcoala de viţe,
butaşii se tratează cu substanţe biostimulatoare (radivit soluţie 10% sau radivit pudră 5%). De
asemenea, se recomandă metodele intensive de producere a viţelor altoite, în solarii.
Variaţii şi clone. Portaltoiul 41 B ocupă locul 2 în Franţa, ca pondere în cultură.
Franţa exportă cantităţi mari de butaşi în Germania, Elveţia, Siria, Liban, Israel pentru
altoirea soiurilor de masă. Se mai cultivă în Grecia, Spania, Portugalia şi alte ţări. În
regiunea viticolă Champagne reprezintă 92% din viţele altoite.
La noi în ţară este admis în cultură, fiind folosit în podgoriile din Dobrogea; pe
prima Terasă a Dunării, în centrele viticole specializate în struguri de masă; în toate
arealele de podgorii, cu soluri calcaroase, fără exces de umiditate.

3.7. PORTALTOII HIBRIZI COMPLECŞI


Această grupă de portaltoi a rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea speciilor şi
soiurilor de viţe portaltoi; reîncrucişarea acestora cu hibrizii direct producători şi cu
soiurile de viţă roditoare europene. S-au creat astfel de forme de portaltoi cu o compoziţie
genetică complexă, care să confere însuşiri de rezistenţă biologică sporită faţă de factorii
biotici şi abiotici, afinitate foarte bună cu soiurile de viţă roditoare şi longevitate mare a
viţelor în plantaţii.
Portaltoii hibrizi complecşi vechi. Majoritatea sunt descendenţi ai speciei Vitis
candicans, încrucişaţi cu diverşi portaltoi sau specii de viţe portaltoi. Unul din descendenţii
valoroşi este Solonis, care a servit ca genitori pentru crearea de noi portaltoi. În lucrările de
ampelografie, Solonis este descris ca un hibrid natural între Riparia-Rupestris-Candicans care
se caracterizează prin rezistenţă sporită la sărurile din sol (sărături). Astfel de hibrizi
complceşi au fost obţinuşi în Franţa de către C. CASTEL şi G. COUDERC:
- Solonis (Riparia-Rupestris-Candicans) x Rupestris du Lot 216-3 Cl (Castel);
- Solonis (Riparia-Rupestris-Candicans) x Riparia gloire 1616 C (Couderc).
Singurul care s-a impus ca portaltoi a fost 1616 C.
Portaltoii hibrizi complecşi noi. Au fost creaţi după anul 1900, prin reîncrucişarea
diferiţilor portaltoi şi hibrizi direct producători, în scopul obţinerii unor forme mult mai
valoroase, rezistente la calcar, săruri, filoxeră, virusuri, nematozi etc. Astfel de portaltoi
au fost obţinuţi în ultimul timp şi în urma hibridărilor naturale receptate de unele soiuri
vinifera. Portaltoilor hibrizi complecşi li s-au atribuit, de regulă, denumiri comerciale:
Golia, Gravesac, Fercal, Precoce.

33
4. ZONAREA VIŢELOR PORTALTOI
Zonarea viţelor portaltoi prezintă două aspecte bine disticte: zonarea culturii viţelor
portaltoi şi zonarea soiurilor de portaltoi pe podgorii şi centre viticole. Primul aspect,
urmăreşte creşterea eficienţei culturii viţelor portaltoi în condiţiile ecoclimatice ale ţării
noastre, iar al doilea aspect, repartizarea judicioasă a soiurilor şi selecţiilor de viţe portaltoi pe
podgorii şi centre vitiole, în funcţie de însuşirile agrobiologice şi de factorii ecopedologici.

4.1. Zonarea culturii viţelor portaltoi


Cultura viţelor portaltoi nu este rentabilă în toate regiunile viticole ale ţării.
Aceasta deoarece condiţiile climatice nu asigură maturarea lemnului lăstarilor, lungimea
utilă a coardelor este redusă şi ca urmare producţiile de butaşi care se obţin sunt mici,
nerentabile (mai mici de 50-60 mii butaşi/ha). În raport cu cerinţele biologice ale viţelor
portaltoi faţă de factorii climtici şi în funcţie de resursele termice existente pe teritoriul
ţării, au fost stabilite zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1.
Zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi
Lung. Valorile indicilor climatici în perioada de vegetaţie
perioadei Radiaţia Bilanţul Insolaţia
Zona de cultură Precipitaţii
de vegetaţie globală termic util reală
(mm)
(Nr. zile) (Kcal/cm )2 ( C)
0 (nr. ore)
Foarte favorabilă (I) > 200 92,5-95,0 > 1650 > 1600 350
180-200 90,0-92,5 350-400
Favorabilă (II) 1500-1650 1500-1600
170-180* 92,5-97,5* 300*
Cu favorabilitate
170-180 87,5-90,0 1300-1500 1300-1500 400-500
mijlocie (III)
(*) - Pentru condiţiile din Dobrogea

Zona foarte favorabilă situată în sudul ţării pe prima terasă a Dunării, de la


Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. Această zonă se caracterizează prin indici
ecoclimatici foarte favorabili pentru viţele portaltoi: perioada de vegetaţie > 200 zile;
bilanţul termic util > 16500C; temperaturile din lunile iulie, august, septembrie mai mari
de 220C, 21,50C şi respectiv 17,50C. Majoritatea plantaţiilor de viţe portaltoi se găsesc
amplasate în perimetrele irigabile, pentru ca viţele să nu fie afectate de secetă. În această
zonă se cultivă, cu precădere, soiurile şi selecţiile de viţe portaltoi cu perioadă lungă de
vegetaţie (125 AA, 140 Ru, SC-71), dar şi ceilalţi portaltoi. Producţiile de butaşi sunt
mari, iar gradul de maturare a lemnului foarte bun.
Zona favorabilă care corespunde regiunii Dobrogei, precum şi podgoriilor Dealu
Mare şi Dealurile Buzăului. Această zonă se caracterizează prin indici ecoclimatici
favorabili pentru viţele portaltoi şi anume: perioada de vegetaţie de maximum 200 zile;
bilanţul termic util 1500-16000C; volumul precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie
350-400 mm. Se cultivă viţele portaltoi cu perioadă mijlocie de vegetaţie şi cu cerinţe mai
moderate faţă de căldură (41 B, Kober 5 BB, SO-4, 140 Ruggeri selecţia 59 Vl).
Producţiile de butaşi care se obţin sunt mari, iar gradul de maturare a lemnului este bun.
Zona cu favorabilitate mijlocie din zona Banatului şi Transilvaniei, sudul
Moldovei. Condiţiile climatice din aceste zone satisface într-un grad minim cerinţele
viţelor portaltoi şi anume: durata perioadei de vegetaţie este mijlocie, 170-180 zile;
bilanţul termic util care se asigură viţelor este 1300-15000C, iar volumul precipitaţiilor
din perioada de vegetaţie este de 400-500 mm. Sunt cultivaţi portaltoii cu perioadă mai
scurtă de vegetaţie şi cu cerinţe reduse faţă de căldură (SC 2, SO 4-4, Kober 5 BB,
Precoce). Producţiile de butaşi care se obţin sunt mijlocii (80-100 mii/ha), iar gradul de
maturare a lemnului este şi el de asemenea, mijlociu.

4.2. Zonarea portaltoilor pe podgorii


Portaltoii controlează, în principiu, producţia de struguri la soiurile de viţă
roditoare şi influenţează asupra longevităţii plantaţiilor viticole. La stabilirea portaltoilor,
se au în vedere criterii biologice şi ecopedologice.
34
Criteriile biologice. Acestea se referă la afinitatea de producţie a portaltoilor cu
soiurile de viţă roditoare şi la influenţa portaltoilor asupra cantităţii şi calităţii producţiei de
struguri. Afinitatea de producţie asigură longevitatea plantaţiilor de vii roditoare şi este
determinată de sudura puternică şi trainică a viţelor la punctul de altoire. Se apreciază prin
procentul de goluri care apar în plantaţii după minim 10-15 ani de la plantarea viţelor, cât şi
prin mărimea “gâlmei” care se formează în zona punctului de altoire la butuci.
În general, portatloii din grupa Berlandieri x Riparia se caracterizează prin afinitate
de producţie slabă, în comparaţie cu portaltoii din grupa Berlandieri x Rupestris şi din
grupa Vinifera x Berlandieri. Afinitatea de producţie este influenţată şi de asocierea
vinifera - portaltoi, care se realizează în anumite podgorii. Prin experienţele staţionare cu
soiurile de viţă roditoare altoite pe diferiţi portaltoi, organizate pe podgorii şi centre
viticole, se poate ajunge la concluziile cele mai juste.
Portaltoii influenţează vigoarea de creştere a soiurilor de viţă roditoare, de care
depinde producţia de struguri. Se cunosc portaltoi care conferă vigoare foarte mare de
creştere soiurilor altoite (Kober 5 BB, SC-2, SC-26, 140 Ru) şi care sunt indicaţi pentru
altoirea soiurilor de mare producţie pentru vinuri de consum curent. Portaltoii care
conferă soiurilor de viţă roditoare vigoare mai slabă (41 B, SO 4-4, SC-71) sunt indicaţi
pentru altoirea soiurilor de calitate care dau producţii mai mici de struguri. Pentru soiurile
de masă, se folosesc portaltoii cu perioadă scurtă de vegetaţie care grăbesc procesul de
maturare a strugurilor (SO 4-4, 41 B, Riparia gloire, Precoce) şi cu vigoare mijlocie
pentru a se preveni fenomenele de meiere şi de mărgeluire a strugurilor.
Criteriile ecopedologice. Sunt tot atât de importante ca şi cele biologice, multe din
ele având caracter restrictiv pentru cultura viţei de vie. Criteriile ecopedologice se referă
la factorii abiotici ai solului, cu influenţă directă asupra portaltoilor: reacţia chimică a
solului (pH-ul), conţinutul solului în CaCO3 activ, conţinutul solului în argilă, prezenţa
sărurilor nocive în sol, excesul de umiditate.
Viţele portaltoi se adaptează uşor pe solurile cu reacţie slab acidă, până la slab
alcalină (pH = 6,5-8,2). Cel mai greu de suportat este excesul de aciditate (pH < 5,5),
situaţie în care se impune folosirea amendamentelor calcaroase. Pentru solurile acide este
recomandat portaltoiul Gravesac, iar pentru cele alcaline portaltoiul 1616 C.
Prezenţa CaCO3 activ în cantităţi mari în sol (15-25%), impune alegerea foarte
atentă a portaltoilor pentru a se preveni apariţia fenomenului de cloroză fero-calcică în
plantaţiile de vii roditoare. Portaltoii au limite biologice stricte de rezistenţă la calcar
(tabelul 3.1). Majoritatea portaltoilor folosiţi în podgoriile noastre, rezistă până la
maximum 17-20% calciu activ în sol, excepţie fac portaltoii Riparia gloire care nu rezistă
decât la maximum 6% calciu activ şi 41 B care suportă până la 40% calciu activ din sol.
Conţinutul ridicat în argilă a solurilor (peste 50% argilă fină cu Ø < 0,002 mm), pe
întreg profilul de sol – cazul vertisolurilor, sau numai în orizontul Bt – cazul solurilor
argiloiluviale, determină apariţia clorozei asfixiante în plantaţiile de vii roditoare. De
aceea, astfel de soluri nu sunt recomandate pentru cultura viţei de vie. Pe solurile
argiloase se adaptează cu rezultate bune portaltoii din grupa Riparia x Rupestris (3309 C,
101-14 MG).
Majoritatea soiurilor de portaltoi manifestă toleranţă slabă faţă de sărurile solubile
din sol (0,2-0,4‰ NaCl). Toleranţă superioară au portaltoii: 41 B (0,5-0,6‰ NaCl), 1103
P şi 1616 C (0,8-1,0‰ NaCl), aceştia din urmă fiind utilizaţi în arealele viticole unde
solurile au un grad mijlociu de sărăturare. Excesul de săruri solubile (peste 0,15mg/100 g
sol), cauzează la viţa de vie cloroza de sărăturare, care se manifestă prin îngălbenirea
întregului frunziş al butucului.
Excesul de umiditate temporar din orizontul defundat al solului, inclusiv partea
superioară a orizontului Bt este dăunător viţei de vie. Majoritatea portaltoilor au rezistenţă
mijlocie la excesul de umiditate temporar, cu excepţia soiurilor 41 B şi 140 Ru, care nu
suportă excesul de umiditate. Acest fenomen este întâlnit la solurile pseudogleice tipice,
planosolurile pseudigleice, luvisolurile pseudogleizate. În cazul excesului de umiditate
permanent, pe întregul profil de sol, cultura viţei de vie nu este posibilă.
Avându-se în vedere însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi selecţiilor de viţe
portaltoi, criteriile biologice şi ecopedologice de care trebuie să se ţină seamă la alegerea
lor, se impune următoarea zonare a portaltoilor pe regiuni viticole:

35
 regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului:SC-71; SC-26; SO 4-4.
 regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei: SC-2; SO-4; SO 4-4; Kober 5 BB;
 regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei: SO 4-4; 41 B; Kober 5 BB; Precoce.
 regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei: SO-4; 125 AA; Kober 5 BB; 140
Ruggeri-selecţia 59 Valea Călugărească.
 regiunea viticolă a Dealurilor Banatului: SO 4-4; Kober 5 BB; SC-71; Precoce.
 regiunea viticolă Colinele Dobrogei: 41 B; 140 Ru; 140 Ru-59 Vl; SO 4-4.
 regiunea viticolă a Teraselor Dunării: 140 Ru, 140 Ru-59 Vl; 125 AA, SO-4.

TEST

1. Care este criteriul şi cum se clasifică viţele portaltoi?


2. Precizaţi principalele însuşiri agrobiologice ale viţelor portaltoi.
3. Descrieţi principalii reprezentanţi din grupele de portaltoi (se prezinta
fiecare soi de portaltoi în parte).
4. Care sunt zonelede favorabilitate ale culturii viţelor portaltoi şi care sunt
valorile principalilor indicatori ale acestora?
5. Caracterizaţi criteriile folosite la zonarea portaltoilor pe podgorii.

36
CAPITOLUL V
SOIURILE PENTRU STRUGURI DE MASĂ

5.1. CARACTERISTICILE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE


Soiurile pentru struguri de masă au caracteristici biologice şi tehnologice specifice,
prin care se deosebesc de soiurile pentru struguri de vin.
 Caracteristicile biologice. În general, soiurile de masă sunt mai viguroase, cu
creşteri vegetative mari, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de vin. De aceea în
plantaţii, ele se pretează mult mai bine la conducerea pe tulpini înalte şi semiînalte,
conducerea sub formă de pergole, bolţi în gospodăriile populaţiei.
Cerinţele faţă de factorii climatici sunt mari, cultura lor dând rezultate bune numai
în sudul ţării, în regiunile cu potenţial heliotermic ridicat; Transilvania de exemplu, nu
dispune de condiţii climatice favorabile pentru cultura soiurilor de masă, iar în Moldova
condiţiile sunt asigurate, numai pentru soiurile de masă cu maturare mijlocie a strugurilor
(soiurile din epoca Chasselas-lelor).
O altă caracteristică a soiurilor de masă sunt cerinţele mari faţă de apă şi elemente
nutritive din sol. Ca urmare, în tehnologiile lor de cultură, irigarea şi fertilizarea joacă un
rol hotărâtor pentru obţinerea producţiilor mari de struguri.
În ceea ce priveşte rezistenţele biologice, soiurile de masă sunt, în general, slab
rezistente la ger şi relativ rezistente la secetă; sensibile la mană, putregaiul cenuşiu al
strugurilor şi la dăunători.
Maturarea strugurilor se eşalonează într-o perioadă îndelungată de timp (15.VII -
30.X.), soiurile grupându-se în şapte epoci de maturare, care acoperă un interval de cca.
100 zile de consum al strugurilor în stare proaspătă.
 Caracteristicile tehnologice. Soiurile de masă întrunesc o serie de caracteristici
tehnologice, care le conferă valoarea comercială a strugurilor şi anume:
- strugurii sunt mari, greutate medie 250-350 g şi chiar mai mult: boabele mari şi cu
pedicele lungi. Sunt preferaţi strugurii rămuroşi sau lacşi, care se aşează în lădiţe şi au
rezistenţă bună la transport;
- boabele sunt uniforme ca mărime, sferice sau ovoidale, cu pulpa consistentă,
crocantă, culoarea galben-aurie sau roşie-închis, aproape neagră şi acoperite cu multă pruină;
- pieliţa este aderentă la miezul bobului şi elastică, încât conferă strugurilor rezistenţă la
manipulare, transport şi la păstrare;
- seminţele din boabe sunt în număr redus, de 1-3 sau pot să lipsească (soiuri apirene);
- gustul strugurilor este plăcut, răcoritor, datorită raportului echilibrat între conţinutul
de zaharuri şi aciditate (raportul gluco-acidimetric). Unele soiuri prezintă un gust specific,
cum este gustul "ierbos" întâlnit la Coarnă sau gustul "astringent" la soiul Dodrelabi;
- aroma strugurilor, determinată de substanţele aromatice acumulate în pieliţa
boabelor, poate fi de "muscat" sau de "tămâios", mai intensă la unele soiuri cum este
Muscat de Alexandria sau mai slabă la alte soiuri (Perlă de Csaba, Muscat de Adda etc.).
Caracteristicile tehnologice ale strugurilor pot fi exprimate şi cu ajutorul unor
indici fizico-mecanici, ca: rezistenţa la desprinderea boabelor de pe pedicel; rezistenţa la
fisurare a bobului; elasticitatea pieliţei etc. Aceşti indici servesc la aprecierea soiurilor de
masă, sub raportul pretabilităţii strugurilor la transport şi la păstrare.

5.2. PARTICULARITĂŢILE DE CULTURĂ

 Particularităţile ecologice. Soiurile de masă sunt cultivate numai în arealele


geografice cu un grad ridicat de favorabilitate al factorilor climatici. Gradul de
favorabilitate se stabileşte în raport cu epoca de maturare a soiurilor, factorii termic şi
insolaţia fiind hotărâtori (tabelul 5.1).

37
În ceea ce priveşte umiditatea din sol, soiurile de masă sunt considerate relativ
rezistente la secetă. Consumul de apă fiind însă ridicat, cultura lor se recomandă în
condiţii de irigare, care asigură totdeauna sporuri mari de producţie.
Tabelul 5.1.
Cerinţele ecoclimatice ale soiurilor de masă în raport cu epoca lor de maturare

Epoca de maturare a
Specificaţii strugurilor:
timpurie mijlocie târzie
Durata perioadei de vegetaţie (număr de zile) ≥ 160 170-180 > 180
Bilanţul termic util (Σtu°C) ≥ 1200 1400-1600 > 1600
Durata de strălucire a soarelui, în perioada de vegetaţie (nr. ore) ≥ 1400 1500-1600 > 1600

 Particularităţile biologice. Acestea se referă în special la asocierea soi vinifera-portaltoi.


Soiurile de masă necesită, în general, portaltoi viguroşi, capabili să susţină potenţialul ridcat de
producţie. Pentru soiurile timpurii sunt indicaţi portaltoii cu o perioadă scurtă de vegetaţie, care să
grăbească maturarea strugurilor (Riparia Gloire, 41 B, SO4, Precoce).
Portaltoii asigură obţinerea unor sporuri mari de producţie. Astfel, soiul Chasselas doré
altoit pe portaltoiul SO4 dă sporuri de producţie de până la 20 %, pe când la soiul Afuz-Alli
sporul de producţie este de numai circa 15 %.
a. Distanţele de plantare. La soiurile cu vigoare mijlocie (Perlă de Csaba, Chasselas,
Muscat timpuriu de Bucureşti etc.), se folosesc distanţe obişnuite de plantare de 2,2/1,0-1,2 m,
cu densităţi mari 3700 - 4000 butuci/ha. În cazul soiurilor viguroase (Cardinal, Muscat de
Hamburg, Coarnă, Afuz-Ali, Italia), sunt necesare distanţele mari de plantare de 2,5 - 3,0 m
între rânduri şi 1,4 - 1,5 m pe rând, cu densităţi mici de 2500 - 3000 butuci/ha.
b. Formele de conducere. În general, pentru soiurile de masă, se recomandă formele
înalte de conducere a viţelor.În cazul soiurilor viguroase, cea mai indicată este conducerea
Guyot pe tulpină (capul înălţat), pergola raţională şi cortina dublă geneveză (D.G.C.). Soiurile
cu vigoare mijlocie pot fi conduse în cordon bilateral, cu tăiere în verigi scurte de rod.
c. Sarcina de ochi la tăiere. Aceasta influenţează randamentul producţiei şi calitatea
acesteia. În general, la soiurile de masă se lasă sarcini mijlocii de ochi la tăiere, diferenţiate în
funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei şi starea de fertilitate a solului.
Repartizarea sarcinei de ochi se face pe elementele de rod lăsate la tăiere (coarde,
cordiţe, cepi), adecvate formelor de conducere a viţelor în plantaţie.
d. Lucrările şi operaţiunile în verde. Ocupă un loc important în tehnologia de cultură a
soiurilor pentru struguri de masă, deoarece contribuie la sporirea producţiei marfă, prin
îmbunătăţirea calităţii strugurilor. Se aplică diferenţiat, în concordanţă cu însuşirile biologice
ale soiurilor şi condiţiile climatice ale anului:
 Plivitul lăstarilor sterili. La soiurile la care lăstarii fertili reprezintă peste 70 %, prin
plivit se înlătură toţi lăstarii sterili de pe coardele de rod. La soiurile cu mai puţin de 70 %
lăstari fertili, se înlătură numai 25 - 50 % din lăstarii sterili;
 Normarea inflorescenţelor pe butuc. Această operaţiune se execută imediat după
legatul florilor, lăsându-se următoarele încărcături de rod pe butuc, în funcţie de soi: 14 -
16 inflorescenţe, la soiurile cu struguri mari şi boabe mari (Cardinal, Italia, Afuz-Ali);
până la 24-26 inflorescenţe, la soiurile cu struguri mijlocii (Muscat de Hamburg, Muscat
d'Adda, Coarnă); până la 30 - 32 inflorescenţe, la soiurile timpurii şi extratimpurii (Perlă
de Csaba, Aromat de Iaşi, Timpuriu de Cluj);
 Scurtarea ciorchinilor cu 1/3 din lungimea lor. Lucrarea este necesară la soiurile cu
inflorescenţe mari (Cardinal, Muscat de Hamburg, Afuz-Ali, Italia, Regina viilor), pentru
a se asigura dezvoltarea uniformă a boabelor pe ciorchine. La strugurii rămuroşi se
recomandă şi scurtarea primelor ramificaţii ale rahisului;
 Incizia inelară. Prin această operaţiune se grăbeşte maturarea strugurilor, la soiurile
tardive (Afuz-Ali, Italia, Coarnă). Se aplică foarte rar, deoarece necesită multă forţă de
muncă şi influenţează negativ asupra vieţii butucilor;
 Desfrunzitul parţial al strugurilor. Sunt îndepărtate prin rupere, frunzele din dreptul
strugurilor cu 2-3 săptămâni înainte de cules, pentru a se preveni atacul mucegaiului şi a
se favoriza procesul de maturare. Lucrarea este absolut necesară în anii reci şi ploioşi.
38
e. Fertilizarea. Soiurile de masă consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive din
sol, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de vin.
Lipsa azotului, limitează producţia de struguri, încât îngrăşămintele cu azot nu trebuie
să lipsească din sistemele de fertilizare. Şi consumul de microelemente este mai ridicat: 140-
230 g B, 110-220 g Zn, 64-185 g Cu, 50-70 g Mn la hectar. Asigurarea echilibrului nutritiv
are importanţă hotărâtoare asupra calităţii strugurilor.
f. Irigarea. Este o măsură tehnologică obligatorie, mai ales în podgoriile şi centrele
viticole din sudul ţării, specializate în cultura soiurilor pentru struguri de masă. Toamna, se
face o irigare de aporovizionare cu apă a solului, iar în timpul perioadei de vegetaţie udările se
aplică în raport cu cerinţele viţei de vie. Irigatul trebuie sistat la intrarea strugurilor în pârgă;
numai în plantaţiile de vii pe nisipuri se poate continua irigarea şi după pârga strugurilor.
g. Protecţia fitosanitară. La soiurile de masă, importanţa tratamentelor fitosanitare este
mult mai mare, decât la soiurile pentru struguri de vin, deoarece strugurii trebuie să fie perfect
sănătoşi. Orice urmă de boală sau atac de dăunători, scade din valoarea comercială a
strugurilor. În cazul strugurilor destinaţi păstrării, atenţie mare trebuie acordată tratamentelor
împotriva putregaiului cenuşiu, deoarece strugurii nu trebuie să vină din câmp infectaţi cu
sporii acestei ciuperci.

5.3. CONVEIERUL SOIURILOR PENTRU STRUGURI DE MASĂ

La alcătuirea sortimentelor de soiuri pentru struguri de masă se deosebeşte un


conveier varietal şi unul geografic, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor şi de
condiţiile ecologo-geografice.
 Conveierul varietal. Acesta se referă la gruparea şi eşalonarea soiurilor, în
functie de epoca lor de maturare, începând cu soiurile extratimpurii, până la cele foarte
târzii (figura 5.1).
În condiţiile ecologice din ţara noastră, soiurile de masă se eşalonează pe şapte
epoci de maturare, începând de la 15 iulie şi până la 30 octombrie. Cel mai devreme
maturează strugurii soiului Perlă de Csaba (15.VII), urmat de soiurile Muscat timpuriu de
Bucureşti, Cardinal, Regina Viilor, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Victoria ş.a., iar cel
mai târziu, (15 - 30 X) soiurile Regina Nera, Black roz, Greaca şi Roz românesc.
Conveierul varietal, se stabileşte pentru fiecare podgorie, incluzându-se în
sortiment numai acele soiuri care îşi valorifică cel mai bine potenţialul de producţie, în
condiţiile ecologice existente. În scopul îmbunătăţirii conveierului varietal, au fost
introduse la noi în ţară o serie de soiuri valoroase din sortimentul mondial, cum sunt:
Cardinal, Muscat de Adda, Perlette, Italia etc. Totodată, s-au amplificat lucrările de
ameliorare la viţa de vie, în vederea creierii de soiuri noi: Victoria, Augusta, Select,
Timpuriu de Cluj, Azur, Timpuriu de Pietroasa, Milcov etc.

Regina
Italia nera
Chasselas Muscat de Coarnă Bicane Black rose
doré Hamburg Afuz Ali Select Greaca
Chasselas Muscat de Tamina
Cardinal roz Adda Xenia
Perlette Milcov
Regina Azur Splendid
Perlă de Csaba viilor Napoca Silvania
Muscat Augusta Timpuriu de Someşan
timpuriu de Victoria Cluj Călina
Bucureşti Timpuriu Cetăţuia
de Gelu
Pietroasa Paula
15
31 15 31 15 30 15 30
Epoca
de IULIE AUGUST SEPTEMBRIE OCTOMBRIE
maturare
I II III IV V VI VII

Figura 5.1. Conveierul varietal al soiurilor pentru struguri de masă

39
 Conveierul geografic. Maturararea strugurilor se realizează în funcţie de
factorii ecologici existenţi în fiecare zonă geografică, în special de latitudine, longitudine
şi altitudinea locului. Prin urmărirea perioadei de maturare a strugurilor în diferite zone
geografice, se realizează conveierul geografic al soiurilor. Exemplu, conveierul geografic
al soiului Chasselas doré, în condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre (figura 5.2).
Conveierul geografic poate fi urmărit pe arealele ecoclimatice mult mai largi (mai
multe ţări, continente), în vederea stabilirii zonelor în care cultura anumitor soiuri de
masă este cea mai rentabilă.

Figura 5.2. Conveierul geografic al soiului Chasselas doré

5.4. ZONAREA CULTURII SOIURILOR PENTRU STRUGURI DE MASĂ


În condiţiile climatice ale ţării noastre, au fost delimitate 4 zone de favorabilitate
pentru cultura soiurilor de masă:
 Zona foarte favorabilă care cuprinde Terasele Dunării, începând de la Drobeta
Turnu Severin şi până dincolo de Cernavodă, cu centrele viticole de pe partea stângă a
Dunării (Bechet – Dăbuleni, Zimnicea, Greaca, Giurgiu, Feteşti) şi cele de pe partea
dreaptă a Dunării, în Dobrogea (Ostrov, Oltina, Cochirleni, Cernavodă).
Zona se caracterizează prin următoarele condiţii ecoclimatice: perioadă lungă de
vegetaţie, de peste 180 zile; bilanţul termic global > 4000°C, din care bilanţul termic util,
minimum 1600°C; durata de strălucire a soarelui, peste 1600 ore; indicele heliotermic
real >2,5; coeficientul hidrotermic 0,8 - 1,2; precipitaţiile în perioada de vegetaţie, sub
300 mm. În această zonă se cultivă soiurile de masă cu bobul mare, începând cu cele
timpurii şi până la cele foarte târzii.
 Zona favorabilă, în care se includ o serie de plaiuri şi centre viticole din
Dobrogea (Hârşova, Isaccea, Sarica-Niculiţel, Murfatlar, Ovidiu-Mangalia), unde
vecinătatea cu Marea Neagră creează condiţii foarte favorabile pentru cultura soiurilor de
masă; precum şi unele plaiuri din podgoria Dealul Mare (Greceanca, Năeni, Breaza,
Şarâga, Pietroasele, Urlaţi).
Zona se caracterizează prin următoarele condiţii ecoclimatice: perioada de vegetaţie
(170 - 190 zile: bilanţul termic global minim 4000°C, din care temperatură util_ 1500°C;
durata de strălucire a soarelui 1400-1500 ore; indicele heliotermic > 2,0. În această zonă se
cultivă soiurile pentru struguri de masă cu maturare timpurie, mijlocie şi târzie.
 Zona cu favorabilitate mijlocie, care cuprinde podgoriile din sudul şi centrul
Moldovei (Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Iveşti, Dealurile Covurluiului, Dealurile Tutovei,
Huşi); unele centre viticole din podgoriile Drăgăşani şi Ştefăneşti – Argeş; precum şi
podgoriile din Banat.

40
Zona beneficiază de următoarele condiţii ecoclimatice: perioada de vegetaţie 165-
170 zile; bilanţul termic global 3800°C; insolaţia 1300 ore. În această zonă se cultivă
soiurile cu maturare mijlocie şi numai în unele centre se pot cultiva şi soiurile târzii
(Coarnă neagră, Muscat d'Adda). Soiurile timpurii se cultivă pe suprafeţe foarte reduse,
pentru consumul local de struguri.
 Zona tolerată pentru soiurile de masă, în care se includ centrele viticole aflate
în partea de nord-est a Moldovei şi cele din Transilvania. Se cultivă numai soiurile
timpurii şi mijlocii, care să acopere consumul local de struguri în stare proaspătă.

5.5. CLASIFICAREA SOIURILOR PENTRU STRUGURI DE MASĂ


Se face în raport cu epoca de maturare a soiului Chasselas doré, deosebindu-se 3
grupe mari de soiuri:
 grupa soiurilor cu maturare extratimpurie şi timpurie, care maturează
strugurii cu 2-4 săptămâni înaintea soiului Chasselas doré. În această grupă se încadrează
soiurile din epoca I şi a II-a de maturare a strugurilor;
 grupa soiurilor cu maturare mijlocie, care maturează strugurii odată cu
soiul Chasselas doré sau cu 1-2 săptămâni după Chasselas. Aici se încadrează soiurile din
epoca a III-a şi a IV-a de maturare a strugurilor;
 grupa soiurilor cu maturare târzie şi foarte târzie, care maturează
strugurii cu 3-5 săptămâni după soiul Chasselas doré,din care fac parte soiurile din
epocile V-VII de maturare a strugurilor.

5.6. SOIURILE DE MASĂ CU MATURARE EXTRATIMPURIE ŞI TIMPURIE


Această grupă de soiuri este slab reprezentată la noi în ţară. Există preocupări, atât
pentru crearea de soiuri noi extratimpurii şi timpurii, cât şi pentru extinderea lor în
cultură. Sunt apreciate, îndeosebi pentru timpurietatea lor şi mai puţin pentru
randamentele de producţie. Cultura acestor soiuri se limitează pentru acoperirea
consumului local de struguri şi mai puţin pentru export.

5.6.1. MUSCAT PERLĂ DE CSABA


 Sinonime: Perlă de Csaba, Csaba gyöngye, în Ungaria.
 Origine: A fost creată în Ungaria de către MATHIASZ JANOS, prin hibridarea
soiurilor Bronnerstraube x Muscat Ottonel; seminţele hibride obţinute au fost trimise
viticultorului ADOLF STARK din Bëkécsába, care în anul 1904 a selecţionat soiul
Muscat Perla de Csaba. Până în prezent nu are rival ca timpurietate, fiind primul soi care
maturează strugurii în condiţiile climatice din ţara noastră (soi extratimpuriu).
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire timpurie, scămoasă, de culoare verde
cu nuanţe cafenii; frunzele tinere sunt arămii-roşiatice şi acoperite cu scame rare. Frunza
adultă de mărime mijlocie (15-16 cm lungime), formă orbiculară, întreagă sau uşor
trilobată, cu sinusurile laterale abia schiţate. Sinusul peţiolar, în formă de liră deschisă.
Limbul frunzei este glabru şi are marginile orientate către faţa superioară, formând o
pâlnie cu centrul în punctul peţiolar (caracter tare de recunoaştere a soiului). Lăstarii cu
vigoare de creştere slabă, meritalele mijlocii (9-12 cm lungime), culoare verde cafenie,
mai intensă la noduri. Coardele toamna capătă o culoare cafenie-roşietică. Florile sunt
hermafrodite normale, pe tipul 5, cu polen abundent, soiul fiiind autofertil. Strugurii de
mărime mijlocie (150 - 220 g), formă cilindro-conică, uneori aripaţi, cu boabele aşezate
des pe ciorchine. Bobul sferic uşor discoidal, culoare galbenă - verzuie, aurie pe partea
însorită. Pulpa bobului semicărnoasă, mijlocie şi acoperită cu un strat fin de pruină.
 Însuşirile agrobiologice. Perla de Csaba este un soi cu vigoare mijlocie, uneori
chiar slabă, ceea ce se reflectă asupra fertilităţii şi productivităţii. Lăstarii fertili reprezintă
doar 50-60 %, iar copilii sunt purtători de rod. Are perioadă scurtă de vegetaţie 150 - 160
zile, timp în care necesită 1200 - 1300°C temperatură utilă. Dezmugureşte devreme, în
prima decadă a lunii aprilie, iar înfloritul se declanşează timpuriu, la sfârşitul lunii mai -
începutul lunii iunie. Pârga strugurilor începe devreme, pe la sfârşitul lunii iunie, încât
41
maturarea de consum se realizează începând cu 15 - 20 iulie în podgoriile din sudul ţării
(Greaca). În celelalte zone, în perioada 1-5 august. Este un soi cu rezistenţă mijlocie la
ger (-18°C); sensibil la secetă şi mană, toleranţă mijlocie la putregaiul cenuşiu al
strugurilor. Strugurii ajunşi la maturitate sunt intens atacaţi de viespii.
 Cerinţele agrotehnice. Perla de Csaba necesită terenuri cu expoziţie sudică, bine însorite,
soluri uşoare, fertile şi cu umiditate asigurată. Se comportă bine pe portaltoii cu perioadă scurtă de
vegetaţie, care să grăbească maturarea strugurilor (Riparia gloire, 41 B, SO4-4). Fiind un soi cu
vigoare mai slabă, este condus în plantaţii pe tulpini semiînalte, în cordon bilateral.
Tăierea de rod se poate face în cepi scurţi de 2-3 ochi sau verigi scurte de rod (cep de 1-2
ochi, plus cordiţe de 5-6 ochi), încărcătura ce se lasă la tăiere fiind de 12-13 ochi/m². La
tăiere se pot folosi şi copilii lemnificaţi, deoarece sunt purtători de rod. Fertilizarea
trebuie făcută cu doze moderate de îngrăşăminte chimice, coeficientul de valorificare a
îngrăşămintelor fiind mic 0,5. Consumul specific de elemente nutritive este următorul: N
9,3; P 0,8; K 3,8 kg pe tona de struguri. Perla de Csaba are cerinţe ridicate faţă de apă,
coeficientul mediu de valorificare a apei din sol fiind de 0,312 m3/kg de struguri. Pe lângă
udările de aprovizionare a solului cu apă care se fac primăvara şi cele din timpul
perioadei de vegetaţie pentru menţinerea plafonului minim de 70 % din IUA, umiditatea
trebuie menţinută la 50 % din IUA şi în intervalul de la recoltarea strugurilor până în
toamnă la sfârşitul vegetaţiei.
 Însuşirile tehnologice. În condiţiile climatice din sudul ţării, Perla de Csaba ajunge
la maturare între 15 şi 26 iulie (soi extratimpuriu). În zonele subcarpatice colinare, maturarea
strugurilor se realizează mai târziu în primele zile ale lunii august. Durata de conservabilitate
a strugurilor pe butuc este redusă, circa 10 zile, strugurii fiind puternic atacaţi de viespi. Nu
suportă transportul pe distanţe lungi, iar boabele se desprind uşor de pe pedicele. Producţiile
de struguri obţinute sunt mijlocii 8-15 t/ha, cu o medie de 10 - 12 t şi un procent de cca. 70 %
producţie marfă. La maturarea deplină, strugurii acumulează 130-160 g/l zahăr, iar aciditatea
totală variază între 3,8 - 5,5 g/l H2SO4, în funcţie de zona climatică.
 Variaţii şi clone. Prin selecţia clonală efectuată la S.C.P.V.V. Greaca, a fost
obţinută clona Muscat Perlă Csaba - 115 omologată în anul 1983 (GR. GORODEA şi
colab.). Această clonă se caracterizează prin producţie mare de 18 t/ha, sporul fiind de 52
% faţă de populaţia mamă din care a fost extrasă.
 Zonare. Perla de Csaba este cultivată mai mult în ţările viticole din centrul
Europei cu climă temperată (Ungaria, Germania, Slovenia, România, Bulgaria), datorită
precocităţii sale. La noi în ţară ocupă circa 700 ha, fiind cultivată în 20 de centre viticole,
din care în 11 ca soi recomandat şi 9 ca soi autorizat. Timpurietatea sa se valorifică cel
mai bine pe terasele Dunării (Zimnicea, Giurgiu, Greaca) şi pe nisipurile din sudul
Olteniei. Pe suprafeţe mici se cultivă însă în toate podgoriile, pentru satisfacerea
consumului local de struguri în stare proaspătă.
5.6.2. CARDINAL
 Origine. A fost obţinut în California, la Staţiunea Fresno, de către ELMER
SNYDER şi F. HARMON (anul 1939), prin hibridarea soiurilor Flame Tokay (Ahmeur
bou Ahmeur) x Ribier (Alphonse Lavallée). Deoarece este un soi foarte valoros, s-a
răspândit în toate ţările viticole din lume. În România a fost introdus în perioada 1962 -
1964, fiind adus din Italia. Maturează strugurii la începutul lunii august (epoca a II-a).
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire slab scămoasă, cu rozeta de culoare
verde-arămie. Frunzele tinere sunt alungite, asimetrice, cu mucronii ascuţiţi. Frunza
adultă este mare (20 - 22 cm lungime), orbiculară, cu început de trilobie sau pentalobie,
codul ampelometric 135-3-455. Sinusurile laterale slab schiţate, iar sinusul petiţiolar în
formă de liră deschisă. Limbul frunzei este uşor gofrat, glabru pe ambele feţe, cu dinţii
ogivali,dispuşi pe două serii (doi dinţi mici şi unul mare). Lăstarii viguroşi,cu meritale
mijlocii (10 - 12 cm) şi noduri groase, culoare verde cu nuanţe cafenii, mai intense la
noduri. Coardele toamna capătă o culoare alunie – gălbuie. Florile hermafrodite normale,
pe tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari 250-350 g, conici, adesea
rămuroşi, cu aşezarea deasă a boabelor pe ciorchine. Boabele mari (20 - 25 mm grosime),
sferice uşor discoidale, colorate în roşu-cardinal. Pulpa cărnoasă, crocantă, cu gust fad,
rareori distingându-se o aromă discretă de muscat.
42
 Însuşirile agrobiologice. Cardinal este un soi cu perioadă scurtă de vegetaţie
(155 - 160 zile), timp în care necesită 1800-1900°C temperatură utilă. În schimb,
vegetaţia se prelungeşte până toamna târziu, din care cauză nu maturează lemnul lăstarilor
decât pe 2/3 din lungimea lor. Are vigoare mare şi fertilitate ridicată (75 - 80% din lăstari
sunt fertili). Rodeşte şi pe copili, acestea putând fi folosiţi la tăiere, pentru recuperarea
producţiei de struguri în iernile când pierderile de ochi sunt mari. Rezistenţe biologice:
foarte slabă la ger (-14°C . . . -16°C) şi la secetă; sensibil la mană şi oidium, excorioză şi
scurt-nodare; toleranţă mijlocie la putregaiul cenuşiu al strugurilor. Este predispus la
meiere şi mărgeluire, temperaturile scăzute şi ploile din timpul înfloritului accentuează
fenomenele, diminuându-se procentul de producţie marfă.
 Cerinţele agrotehnice. Cardinal dă rezultate bune pe terenurile cu expoziţie
sudică, bine însorite, cu soluri fertile şi umiditate asigurată. Se comportă bine pe portaltoii
41 B, SO4-4 care imprimă precocitate şi însuşiri calitative superioare (culoare, gust). Fiind
un soi viguros, este condus în plantaţii pe tulpini înalte, capul înălţat dr. Guyot.
Încărcătura de rod la tăiere ochi/m², repartizată pe elemente lungi de rod (coarde de 10 -
12 ochi). Ochii de la baza coardelor fiind fertili, se poate tăia şi în cepi scurţi de 2-3 ochi.
Încărcăturile mari de ochi la tăiere, favorizează meierea şi mărgeluirea strugurilor.
Reacţionează puternic la fertilizare, consumul specific de elemente nutritive fiind ridicat:
8,8 kg N; 1,2 kg P2O5; 1,0 kg K2O. Rezistenţa slabă la ger, impune folosirea unor doze
mai mari de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu, dozele optime economice recomandate
fiind: N50, P150, K150 kg/ha s.a. Irigarea pe fondul bogat de fertilizare, asigură totdeauna
producţii mari de struguri 25 - 30 t/ha, din care circa 80% constituie producţia marfă. În
California (locul de origine), Cardinal produce obişnuit 30 - 40 t/ha şi chiar 60 t/ha.
Lucrările şi operaţiunile în verde necesare: normarea inflorescenţelor pe butuc, 14 - 18
inflorescenţe (cel mult doi struguri pe lăstar); scurtarea inflorescenţelor cu 1/3 din
lungimea lor, în scopul asigurării unui procent ridicat de producţie marfă.
 Însuşirile tehnologice. În regiunile din sudul ţării, Cardinal ajunge la
maturitatea de consum între 1-10 august, iar în zonele de deal, subcarpatice, pe la
jumătatea lunii. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este mare - cca. 15-20
zile, cu condiţia ca să nu survină ploile, deoarece boabele fisurează uşor în zona
pedicelului şi sunt atacate de mucegai. La maturarea de consum, strugurii acumulează
cantităţi mici de zaharuri - 100-125 g/l, iar aciditatea variază între 3,2 şi 4,5 g/l H2SO4,
indicele gluco-acidimetric fiind echilibrat.
 Zonare. Soiul Cardinal a devenit cosmopolit, deoarece s-a răspândit în toate
ţările viticole. La noi în ţară, arealul de cultură este limitat numai în zonele sudice, dată
fiind rezistenţa slabă la ger. Ocupă o suprafaţă de cca. 2500 ha, fiind zonat în 18 centre
viticole: în 5 centre, ca soi recomandat şi în 13 ca soi autorizat. Timpurietatea sa este pusă
în valoare pe Terasele Dunării (podgoriile Severinului, Zimnicea, Giurgiu, Greaca) şi în
Dobrogea (centrele viticole Medgidia, Ovidiu, Cernavodă, Ostrov). Rezultate bune se
obţin în podgoriile Dealu-Mare şi în unele centre viticole din podgoria Dealurile-Buzăului
(Pietroasa, Breaza).
5.6.3. REGINA VIILOR
 Sinonime: Reine des vignes - în Franţa: Königen der Weingarten - în Germania;
Regina dei vignetti - în Italia; Ranîi karaburum sau Koroleva vinogradnikov - în Rusia,
Ucraina, Bulgaria: Razaki de Ungheria - în Turcia; Szölöketek kiralynoje - în Ungaria.
 Origine. A fost creată în Ungaria, de către amelioratorul MATHIASZ JANOS
(1916), prin hibridarea soiurilor Queen Elisabeth x Muscat Perlă de Csaba. Se impune prin
timpurietate şi aspectul atrăgător al strugurilor (boabe mari, de culoare galbenă-aurie).
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, de culoare verde-strălucitor;
frunzele tinere grofate şi puternic bronzate. Frunza adultă de mărimea mijlocie (14 - 16
cm lungime), orbicular-reniformă, pentalobată, codul ampelometric 036-2-35. Limbul
subţire, uşor grofat, sinusurile laterale înguste şi închise prin suprapunerea lobilor; sinusul
peţiolar în formă de U, deschis. Frunza este glabră pe ambele feţe, cu dinţi ogivali, de
mărime mijlocie. Lăstarii sunt viguroşi, cu meritale mijlocii (12 - 14 cm lungime), de
culoare verde, cu nuanţe cafenii pe partea însorită. Coardele toamna capătă o culoare
cenuşie, iar nodurile devin vineţii. Cârceii sunt foarte puternici (mari). Florile
43
hermafrodite normale, cu polen puţin abundent, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt scurţi
(cei mai mari ating lungimile de 15 cm), cilindrici, uneori aripaţi, cu boabele aşezate
potrivit de des pe ciorchine. Bobul este mare (20 - 25 mm grosime), ovoid, de culoare
galbenă-aurie ca ceara, pieliţa de grosime mijlocie şi este acoperit cu un strat fin de
pruină. Pedunculul strugurilor este lung, ierbos sau semilignificat. Pedicelele bobiţelor
sunt groase şi cu bureletul dezvoltat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă scurtă de vegetaţie 160 - 165 zile, timp
în care necesită 1500 - 1600 °C temperatură utilă. Are vigoare mijlocie, frunziş bogat şi
fertilitate slabă (25 - 30 % lăstari fertili). Rodeşte şi pe copili, încât aceştia pot fi folosiţi
primăvara la tăiere pentru compensarea sarcinilor de rod pe butuc. Meiază şi mărgeluieşte
puternic, în anii cu condiţii climatice nefavorabile în timpul înfloritului. Rezistenţe
biologice: mijlocie la ger (-18° - -20°); bună la secetă şi la moliile strugurilor; foarte
sensibil la mană, oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
 Cerinţele agrotehnice. Regina viilor se cultivă cu rezultate bune în zonele
subcarpatice cu expoziţii însorite, pe solurile uşoare, permeabile. Dezmugureşte timpuriu
în prima decadă a lunii aprilie, pârga strugurilor începe devreme, iar maturarea deplină
are loc cu circa o săptămână înaintea soiului Chasselas. Portaltoii indicaţi sunt: Riparia
Gloire pe soluri lipsite de carbonaţi, SO4-4, 140 Ru şi 41 B pe terenurile bogate în
carbonaţi. Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte (capul înălţat Dr. Guyot), cu
condiţia ca temperaturile din timpul iernii în zonă să nu coboare sub -20°C. Încărcătura de
ochi recomandată la tăiere este de 14 - 16 ochi/m², repartizată pe elemente lungi de rod
(coarde de 10 - 12 ochi). La fertilizare se folosesc doze moderate de îngrăşăminte cu azot,
pentru a nu se favoriza meierea şi mărgeluirea strugurilor; dozele de îngrăşăminte
recomandate fiind : N60, P90, K100 kg/ha. Lipsa apei din sol contribuie la scăderea calităţii
strugurilor, boabele devin moi, iar aroma se pierde. Soiul necesită operaţiuni în verde ca:
normarea inflorescenţelor pe butuc (10 - 12 inflorescenţe); scurtarea vârfului
inflorescenţelor cu o 1/3 din lungimea lor, în scopul asigurării unui procent ridicat de
producţie marfă.
 Însuşirile tehnologice. Regina viilor maturează strugurii neuniform, de aceea
recoltarea se face eşalonat în 2-3 etape. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc
este scurtă de 6-10 zile, după care boabele se înmoaie şi capătă gust foxat. Boabele se
desprind cu uşurinţă de pe pedicele, iar rezistenţa la transport a strugurilor este slabă.
Producţiile sunt mijlocii de 8 - 12 t/ha, din care producţia marfă este de cca. 50 - 52 %. În
condiţii de irigare, producţiile sunt mari, iar greutatea strugurilor se situează între 300 -
600 g. Valoarea soiului Regina viilor constă în faptul că este unul din primele soiuri cu
boabe albe mari, care apare după Cardinal.
 Zonare. Regina viilor se cultivă pe suprafeţe mari în Italia, Iugoslavia, Ungaria,
Austria, Grecia, Rusia etc. La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe reduse (cca. 950 ha), mai
ales în podgoriile din sudul ţării. Nu se prevede extinderea în cultură, fiind înlocuit cu
soiurile nou create mult mai valoroase, cum este soiul Victoria.

5.7. CREAŢIILE NOI DE SOIURI PENTRU STRUGURI DE MASĂ


CU MATURARE TIMPURIE
Metodele de obţinere au fost următoarele: hibridarea sexuată controlată intraspecifică,
fecundarea liberă cu selecţia formelor valoroase în F1 şi F2. Genitorii le-au constituit soiurile
vechi: Regina viilor, Alphonse Lavallée, Cardinal, Afuz-Ali, Black rose, Coarnă albă,
Crâmpoşie, Tămâioasă românească, Frumoasă de Ghioroc şi altele. Dintre soiurile valoroase
obţinute, introduse deja în cultură, menţionăm: Muscat timpuriu de Bucureşti, Timpuriu de
Pietroasa, Timpuriu de Cluj, Augusta, Victoria, Aromat de Iaşi.
5.7.1. MUSCAT TIMPURIU DE BUCUREŞTI
 Sinonime: Timpuriu de Bucureşti.
 Origine. A fost obţinut prin hibridare sexuată controlată, între soiurile Coarnă
albă x Regina viilor (GHERASIM CONSTANTINESCU şi ELENA NEGREANU), soiul
fiind omologat în 1970. Se impune prin timpurietate (epoca a II-a de maturare a
strugurilor) şi aroma discretă de muscat a strugurilor.

44
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor pufoasă, cu rozeta verde-
albicioasă; vârful lăstarului şi primele frunze, de culoare verde-gălbui. Frunza adultă de
mărime mijlocie (16 - 19 cm lungime), pentalobată, culoare verde închis, glabră pe partea
superioară şi cu perişori scurţi-erecţi pe faţa inferioară. Sinusurile laterale sunt adânci şi
ovoide: cele superioare închise, iar cele inferioare, uneori, deschise; sinusul peţiolar
deschis, în formă de U. Lăstarii foarte viguroşi, subţiri, de culoare verde cu nuanţe cafenii
– roşietice. Coardele, toamna capătă o culoare cafenie-deschisă cu reflexe cenuşii, iar
nodurile culoarea vineţie-roşcată. Floarea este hermafrodită normală, de tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii de mărime mijlocie (170 - 250 g), cilindro-conici, deşi în boabe,
prevăzuţi cu o aripioară sau cârcel. Bobul de formă ovoidă şi culoare galben-verzuie;
pulpa crocantă, cu gust fin aromat, pieliţa subţire, intens pruinată, prevăzută cu mici
pustule brune.
 Însuşirile agrobiologice. Muscat timpuriu de Bucureşti are o perioadă scurtă de
vegetaţie 155 - 165 zile, timp în care necesită 1600 - 1700 °C temperatură activă. Soi
viguros, cu fertilitate slabă (40 - 41 % lăstari fertili). Rezistenţe biologice: toleranţă slabă
la ger (-16°C . . . -18°C), mijlocie la secetă; foarte sensibil la mană şi la făinare; rezistenţă
bună la moliile strugurilor; atacat puternic de viespi.
 Cerinţele agrotehnice. Muscat timpuriu de Bucureşti se cultivă cu rezultate
bune pe terenurile fertile şi cu umiditate asigurată. Necesită portaltoi cu perioadă scurtă
de vegetaţie şi vigoare mijlocie, care să-i grăbească maturarea strugurilor (Fercal,
Precoce, SO4-4). Fiind un soi viguros, se pretează la conducerea pe tulpini înalte, capul
înălţat Dr. Guyot cu verigi lungi de rod (coarde de 8-12 ochi). Sarcina de rod la tăiere este
în medie de 15 ochi/m². În plantaţii se aplică un complex de lucrări agrofitotehnice ca:
fertilizarea cu îngrăşăminte organice, plivitul lăstarilor sterili, tratamente fitosanitare mai
dese, în special împotriva făinării. Rodeşte abundent pe copili.
 Însuşirile tehnologice. În anii cu condiţii climatice normale, maturarea
strugurilor se realizează aproape concomitent cu soiul Perlă de Csaba, cu cca. 10 zile
înaintea soiurilor Cardinal şi Regina viilor (sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august).
Strugurii acumulează cantităţi mari de zaharuri 160 - 190 g/l, iar conţinutul în aciditate
rămâne mic 2,8 - 3,5 g/l H2SO4, de aceea soiul trebuie recoltat cu câteva zile înainte de
maturarea deplină a strugurilor, când valoarea indicelui glucoacidimetric este mai
echilibrată. Producţiile de struguri sunt mici, în medie 8,0 - 9,5 t/ha din care producţia
marfă reprezintă cca. 80 %. Recoltarea strugurilor se face eşalonat.
 Zonare. Soiul Muscat Timpuriu de Bucureşti a fost autorizat pentru plantare în
Dobrogea - podgoria Ostrov şi centrul viticol Ovidiu-Mangalia. De asemenea, în centrele
viticole Greaca (judeţul Giurgiu), Furculeşti (judeţul Teleorman), Feteşti şi Sudiţi (judeţul
Ialomiţa), pentru a completa conveierul varietal al soiurilor de struguri timpurii. În
prezent este scos din zonare, cu toate că se află inclus în Catalogul oficial al soiurilor de
viţă roditoare cultivate în România.
5.7.2. AUGUSTA
 Origine. A fost obţinut prin hibridarea sexuată controlată a soiurilor Italia x
Regina viilor, la Institutul Agronomic Bucureşti (M. NEAGU şi MAGDALENA
GEORGESCU). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1984. Se impune prin timpurietate
(epoca a II-a de maturare), mărimea şi aspectul deosebit al strugurilor.
 Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este glabră, de culoare verde cu
nuanţe cafenii; frunzele tinere sunt gofrate şi bronzate. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 -
l8 cm lungime), cuneiformă, trilobată sau pentalobată, cu limbul subţire şi uşor gofrat.
Sinusurile laterale sunt deschise, superficiale, în formă de V. Sinusul peţiolar deschis, în
formă de U. Lăstarii au meritale mijlocii (12 - 14 cm lungime) şi prezintă striuri fine. Toamna,
coardele capătă o culoare cafenie – brună. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii sunt mari (325 g în medie), cilindro-conici şi lacşi. Boabele mari,
ovoide, de culoare galbenă-verzuie, pulpa semicrocantă, cu gust plăcut.
 Însuşirile agrobiologice. Augusta are vigoare mijlocie, fertilitate bună (61 %
lăstari fertili) şi productivitate ridicată, datorită mărimii strugurilor. Dezmugureşte târziu,
în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor are loc devreme pe la mijlocul lunii iunie,
iar maturarea se realizează în a doua decadă a lunii august, cu 5-6 zile după soiul Cardinal
45
(în anii cu condiţii climatice optime, maturarea se realizează odată cu Cardinal).
Rezistenţe biologice: mijlocie la ger (-18°C . . . -200C), oidium şi putregaiul cenuşiu al
strugurilor, foarte sensibil la mană.
 Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Augusta dă rezultate bune pe terenurile cu
expoziţie sudică, bine însorite şi cu soluri fertile. Se comportă bine pe portaltoi 140 Ru,
Fercal, SO4-4, S.C. 26 (GRECU V. şi colab., 1992). Forma de conducere în plantaţii este
capul înălţat Dr. Guyot pe semitulpină, încărcătura ce se lasă la tăiere 25 ochi/m2.
Producţia de struguri este mijlocie 15 - 16 t/ha, din care 85 % reprezintă producţia marfă.
La maturarea de consum a strugurilor soiul acumulează 120 - 135 g/l zaharuri, iar
aciditatea este de 3,7 - 4,9 g/l H2SO4.
 Zonare. Augusta se cultivă cu rezultate bune pe terasele Dunării (Greaca,
Ostrov, Zimnicea, Cernavodă), precum şi în unele podgorii subcarpatice cu climat mai
blând (Dealul Mare, Dealurile Buzăului, Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş).
5.7.3. TIMPURIU DE PIETROASA
 Origine. A fost obţinut la S.C.P.V.V. Pietroasa, prin hibridare sexuată controlată
între soiurile Alphonse Lavallée x Regina viilor (autor TOMA OTILIA). Omologarea
soiului s-a făcut în anul 1989. Se impune prin timpurietate (epoca a II-a de maturare),
producţii mari de struguri şi rezistenţă bună la ger.
 Caracterele ampelografice. La dezmugurire, rozeta este de culoare verde-
roşietică; frunzele tinere sunt lucioase şi glabre pe ambele feţe. Frunza adultă este mare,
cuneiformă, pentalobată, cu limbul uşor grofat, de culoare verde-închis. Sinusurile
laterale slab schiţate, elipsoidale şi închise, iar sinusul peţiolar deschis, în formă de U.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari (300 -
500 g în medie), cilindro-conici, biaripaţi sau multiaripaţi. Boabele sferice, de mărime
mijlocie, culoare neagră-violacee, acoperite cu pruină abundentă şi persistentă. Pulpa este
crocantă, cu gust plăcut, echilibrat.
 Însuşirile agrobiologice. Timpuriu de Pietroasa este un soi viguros, cu creşteri
vegetative puternice, fertilitate bună (54 % lăstari fertili) şi productivitate ridicată,
datorită mărimii strugurilor. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a lunii aprilie,
intrarea în pârgă a strugurilor la începutul lunii iulie, iar maturarea are loc în perioada 1 -
15 august (epoca a II-a). Rezistenţe biologice: mijlocie la ger (-18°C . . . -20°C) şi secetă,
mijlocie la boli şi dăunători.
 Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Timpuriu de Pietroasa se cultivă cu
rezultate bune pe terenurile însorite şi cu fertilitate ridicată. Are nevoie de portaltoii cu
vigoare mijlocie (SO4-4, SC 26), forma de conducere recomandată este cordonul bilateral
pe semitulpină. Tăierea în verigi scurte de rod, încărcătura la tăiere fiind în medie de 40
ochi/butuc. Producţiile de struguri sunt mari 20,2 t/ha în medie, din care 92 % reprezintă
producţia marfă. La maturarea de consum, strugurii acumulează 145 - 150 g/l zahăr, iar
aciditatea rămâne ridicată de 5,1 - 5,8 g/l H2SO4.
 Zonare. Timpuriu de Pietroasa se cultivă cu rezultate bune în podgoriile din
sudul ţării, unde îşi valorifică timpurietatea. Contribuie la lărgirea conveierului de soiuri
timpurii pentru struguri de masă.
5.7.4. VICTORIA
 Origine. Este un hibrid complex, obţinut prin încrucişarea soiurilor: Cardinal x
(Alphonse Lavallée x Ahmeur bou Ahmeur) x Afuz Ali alb. Hibridările s-au efectuat în
cadrul Institutului de Cercetări Horti-viticole (I.C.H.V.) Bucureşti, de către VICTORIA
LEPĂDATU. Lucrările de selecţie au continuat la Staţiunea de Cercetări Viticole din
Drăgăşani, soiul fiind omologat în anul 1978. Este una din cele mai valoroase creaţii de
soiuri româneşti pentru struguri de masă. Se impune prin timpurietate, dar mai ales prin
aspectul foarte frumos al strugurilor şi prin productivitate ridicată. Ca genotip, întruneşte
însuşiri de heterozis, în ceea ce priveşte mărimea strugurilor şi boabelor, acestea fiind net
superioare celor întâlnite la soiurile parentale.
 Caracterele ampelografice. La dezmugurire, rozeta şi frunzuliţele tinere sunt
glabre, lucioase şi de culoare verde-arămie. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 18 cm
lungime), întreagă, mai rar trilobată, cu limbul neted şi glabru pe ambele feţe. Sinusurile
46
laterale sunt superficiale şi deschise, iar sinusul peţiolar în formă de V deschis. Lăstarii de
vigoare mijlocie, culoare verde şi scoarţa uşor striată. Coardele toamna, capătă o culoare
brună-cafenie. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt mari 350 - 580 g, conici sau cilindro-conici, cu boabele aşezate compact pe
ciorchine. Bobul mare şi foarte mare (6,5 g), ovoidal de culoare galbenă-chihlimbarie
(ambră); pulpa semicrocantă, gustul echilibrat, nearomat.
 Însuşirile agrobiologice. Victoria este un soi cu vigoare mijlocie spre mare,
fertilitate bună (63 - 73 % lăstari fertili), valorile coeficienţilor de fertilitate oscilând între
0,86 - 1,05 coeficientul de fertilitate relativ şi 1,45 - 1,79 coeficientul de fertilitate
absolut. Productivitatea soiului este mare: indicele de productivitate relativ 398, iar
indicele de productivitate absolut 657. Rezistenţe biologice: bună la ger (-18°C . . . -
20°C) şi la secetă; se comportă bine faţă de brumele şi îngheţurile de primăvară, datorită
dezmuguririi târzii; rezistenţă mijlocie la boli şi dăunători. Soiul Victoria se cultivă cu
rezultate bune pe terenurile fertile de la baza versanţilor, cu soluri bine drenate. Are afinitate
bună la altoire pe portaltoii 140 Ru, SO4-4 şi SC 26. Formele de conducere în plantaţii
recomandate sunt: capul înălţat Dr. Guyot, cu tăiere mixtă şi cordonul dublu genevez, în
podgoria Ostrov. Încărcătura de rod care se lasă la tăiere este de 40 - 50 ochi/butuc, respectiv
12 - 15 ochi/m2. Reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, consumul
specific de elemente nutritive fiind predominant potasic: B 6,3 kg, P 1,5 kg, K 8,2 kg. De
asemenea, la lucrările în verde, în special la normarea inflorescenţelor lăsându-se pe butuc în
medie 12 inflorescenţe; operaţiunea trebuie executată cu 2 - 3 zile înainte de declanşarea
înfloritului în masă a soiului.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor are loc în epoca a II-a, durata de
conservabilitate a strugurilor pe butuc fiind mare, cca 30 zile. Producţiile de struguri sunt mari,
de peste 16 t/ha, din care producţie marfă 83 - 85 %. La maturitatea de consum, strugurii
acumulează 140 - 150 g/l zaharuri, iar aciditatea este relativ scăzută 3,5 - 3,8 g/l H2SO4.
 Zonare. Soiul Victoria este recomandat în toate podgoriile şi centrele viticole
specializate în producţia strugurilor de masă, înlocuind în mare parte, soiurile Regina
viilor şi Cardinal; ponderea sa în conveierul varietal fiind de maximum 25 %. Dă
rezultate bune în podgoriile Greaca, Ostrov, Drăgăşani şi în centrele viticole de pe
Terasele Dunării. Fiind un soi valoros, a fost luat în cultură şi în alte ţări viticole din
Europa (Italia, Franţa, Portugalia). Este considerat ca fiind creaţia cea mai valoroasă de
soiuri pentru struguri de masă din România.

5.7.5. TIMPURIU DE CLUJ

 Origine. A fost obţinut la S.C.P.P. Cluj, prin hibridare sexuată controlată între
soiurile Crâmpoşie x Frumoasă de Ghioroc (ST. OPREA şi colab.). Omologarea soiului s-a
făcut în anul 1979. Se remarcă prin timpurietate, rezistenţă bună la ger şi fertilitate ridicată.
 Caracterele ampelografice. La dezmugurire, rozeta este de culoare verde-gălbui şi
acoperită cu scame dese. Frunza adultă de mărime mijlocie, întreagă, tri sau pentalobată
(polimorfism foliar), cu limbul uşor gofrat. Sinusurile laterale sunt adânci şi închise, iar
sinusul peţiolar în formă de liră deschisă. Lăstarii de culoare verde-vineţie, cu scoarţă
netedă. Coardele toamna capătă o culoare cărămizie-roşietică. Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt de mărime mijlocie (180-250 g),
cilindro-conici, cu boabele aşezate nu prea des pe ciorchine. Boabele mijlocii, sferic-
ovale, de culoare galben-verzuie, acoperite cu un strat fin de pruină. Pulpa semicrocantă
cu aromă fină.
 Însuşirile agrobiologice. Vigoare mijlocie spre mare, fertilitate ridicată (70 %
lăstari fertili). Dezmugureşte timpuriu, în prima decadă a lunii aprilie, intrarea strugurilor
în pârgă are loc devreme (20 – 25 VII), iar maturarea deplină se realizează după 16 – 20
VIII. Lăstarii maturează lemnul devreme, încât la sfârşitul perioadei de vegetaţie 70 %
din lungimea lăstarului are lemnul maturat. Forma de conducere recomandată este
cordonul bilateral pe tulpini semiînalte cu sistem scurt de tăiere (cepi de rod de 2 – 3 ochi
şi cordiţe de 5 – 6 ochi), sarcina de rod fiind de 18 – 20 ochi/m². Soiul nu necesită lucrări
şi operaţiuni în verde, speciale.

47
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor are loc în epoca a II-a (spre
sfârşitul lunii august), iar în condiţiile climatice din Transilvania, în epoca a III-a.
Producţiile de struguri sunt mari de 3-5 kg/butuc; producţiile calculate la hectar variază
între 16 şi 20 tone, din care producţia marfă 85 %. Acumulează cantităţi mari de zaharuri
de până la 180 g/l, încât strugurii pot fi folosiţi şi la vinificare (soi cu însuşiri mixte,
pentru masă şi vin).
 Zonare. Timpuriu de Cluj este autorizat pentru plantare în podgoriile din
Transilvania, în vederea acoperirii consumului local de struguri în stare proaspătă. Se
comportă foarte bine în zona viticolă din nord-estul Moldovei, unde poate completa
conveierul varietal pentru soiurile de masă timpurii.
5.7.6. AROMAT DE IAŞI
 Origine. A fost obţinut prin fecundare liberă din seminţe de Tămâioasă românească,
la Staţiunea de Cercetări Viti-vinicole Iaşi (DĂNULESCU D. şi colab.). Omologarea soiului
a fost făcută în anul 1980. Se remarcă prin timpurietate şi rezistenţă bună la ger.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire slab scămoasă, cu rozeta de culoare
verde-gălbui. Frunzele tinere sunt întregi, cu nuanţă arămie. Frunza adultă de mărime
mijlocie (15-16 cm lungime), orbiculară, cu început de trilobie sau pentalobie. Sinusurile
laterale foarte slab schiţate, iar sinusul peţiolar deschis, în formă de U. Limbul frunzei
este uşor gofrat, de culoare verde-intens, cu peri fini şi rari pe faţa inferioară. Lăstarii sunt
viguroşi, striaţi, cu nuanţe roşietice pe partea însorită. Toamna, coardele capătă o culoare
maronie. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii de
mărime mijlocie (170 g în medie), cilindro-conici, compacţi, aspectuoşi, de culoare
galbenă-verzuie. Boabele de mărime mijlocie (2,24 g), sferice, cu pulpa semicrocantă şi
gust uşor aromat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă mijlocie de vegetaţie şi
fertilitate bună, în medie 54 % din lăstari sunt fertili. Dezmugureşte târziu, după 25 IV;
pârga strugurilor începe devreme (10 - 15 VII), iar maturarea deplină se realizează în jurul
datei de 20 august (epoca a II-a). Rezistenţe biologice: bună la ger (-22°...-24°C), slabă la
secetă, slabă la mană, bună la oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor. Este puternic
atacat de viespi.
 Cerinţele agrotehnice. Are nevoie de portaltoi cu vigoare mijlocie (SO4 şi SC 2),
forma de conducere adecvată este cordonul bilateral pe semitulpină. Tăierea de rod se poate
face în cepi scurţi de 1-2 ochi sau cordiţe de 4-5 ochi, sarcina care se lasă la tăiere fiind de
l6 - l8 ochi/m². Necesită soluri fertile şi cu umiditate asigurată. În anii secetoşi, boabele
rămân mici şi strugurii sunt uşori. Producţiile care se obţin sunt mari, în medie 18 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Aromat de Iaşi este un soi cu însuşiri tehnologice mixte:
de masă şi de vin. Ca soi de masă, maturează strugurii timpuriu, la circa 3 săptămâni după
Perla de Csaba, completând astfel conveierul varietal al soiurilor de masă timpurii.
Procentul de producţie marfă este scăzut, în jur de 60 - 65 % din cauza neuniformităţii
boabelor spre vârful ciorchinelui. Prin lăsarea strugurilor până la maturarea lor deplină, se
acumulează cantităţi mari de zaharuri, de peste 190 g/l şi pot fi folosiţi la vinificare. Se
obţin vinuri albe de calitate superioară care acoperă cerinţele podgorenilor încă de la
începutul lunii septembrie.
 Variaţii şi clone. Deşi este un soi nou, prezintă două biotipuri: un biotip valoros,
cu boabe mijlocii de culoare galbenă, care acumulează multe zaharuri; altul cu boabe
mici, neuniforme pe ciorchine, de culoare verde şi cu conţinut mic în zaharuri. Se impune
deci, continuarea lucrărilor de selecţie la acest soi, care nu este încă consolidat genetic.
 Zonare. Aromat de Iaşi se cultivă cu rezultate bune în podgoriile şi centrele viticole
din partea de N-E a Moldovei (judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui), unde este apreciat prin
timpurietatea sa. Asigură primii struguri de masă pe piaţă şi poate fi folosit şi la vinificare.
5.8. SOIURILE PENTRU STRUGURI DE MASĂ CU MATURARE MIJLOCIE
Această grupă de soiuri este cea mai importantă şi mai bine reprezentată în
podgoriile din ţara noastră. Ponderea lor în cultură depăşeşte 60 % din suprafaţa totală
destinată soiurilor pentru struguri de masă. Sunt soiuri de mare producţie (peste 20 tone
struguri la hectar), care maturează strugurii în epocile III-IV.

48
La maturarea deplină acumulează cantităţi mari de zaharuri în struguri, multe din
ele putând fi folosite şi la vinificare. Principalele soiuri cultivate în podgoriile noastre
sunt: Chasselas doré, Chasselas roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut,
Alphonse Lavallée. La acestea se adaugă soiurile româneşti nou create: Azur, Cetăţuia,
Triumf, Napoca, Chasselas de Băneasa, Splendid, Milcov, Silvania, Someşan şi
Transilvania.

5.8.1. CHASSELAS DORÉ


 Sinonime: Chasselas croquant, Chasselas de Thomery, Chasselas de
Fontainbleau, Chasselas de Moissac, Chasselas de Florence, Abélone, Moren sau
Mornant blanc - în Franţa; Chasselas dorato, Marzemina bianca - în Italia; Florenci
Jouana - în Spania; Fendant, Rozmarintraube, Terravin - în Elveţia; Weiser Gutedel,
Moster, Wälscher, Edelweiss, Susstraube, Silberling, Junker Frantraube - în Germania şi
Austria; Gyóngszöló, Feher Gyóngyszölo, Fabianszölö - în Ungaria, Plemenka sau
Zlahtina Bigela - în Iugoslavia; Pruskawa sau Biela Plemenka - în Croaţia; White
Chasselas, White Sweetwater, Royal Muscadine, White Muscadine - în Anglia.
Soiul Chasselas doré este considerat a fi cel mai universal din cele peste cinci mii
soiuri de masă catalogate de ampelografi. Este în acelaşi timp soiul de referinţă, pentru
epoca de maturare a celorlalte soiuri existente în cultură. Datorită epocii de maturare şi
însuşirilor de productivitate, este preferat de către viticultori şi consumatori.
 Origine. Soi foarte vechi, cunoscut încă din anul 1200. Asupra originii sale
părerile ampelografilor sunt împărţite:
 origine franceză, după SALOMON (1900), citat de P. VIALA. Denumirea
soiului s-ar trage de la localitatea Chasselas, existentă în departamentul Saône et Loire;
 origine elveţiană (cea mai plauzibilă), unde Chasselas este răspândit cel mai
mult în cultură şi cunoscut încă din evul mediu (sec. XV), sub denumirea de Fendant. Din
Elveţia a pătruns în Franţa (A. BERGET, 1921) în perioada 1515 - 1830, fiind introdus de
către soldaţii elveţieni care la vremea respectivă se aflau în serviciile Franţei.
 origine orientală (Asia Mică), unde se presupune că a fost cultivat din
timpuri foarte vechi în împrejurimile Constantinopolului, înainte de apariţia soiului
Ceauş, care este prin excelenţă preferat de populaţia musulmană;
 origine egipteană (A. BERGET, 1932), oaza El Fayum, situată la circa 80
km sud-est de Cairo, unde se cultivă soiul de viţă de vie Fayumi, cu struguri negri şi
boabe ovoide, care se aseamănă cu Chasselas.
De fapt există un grup de Chasselale: Chasselas blanc, Chasselas doré, Chasselas
rose, Chasselas violet, Chasselas Queen Victoria, Chasselas musqué, Chasselas persille
sau Chasselas cioutat etc. Cel mai valoros rămâne soiul Chasselas doré care s-a răspândit
în toate ţările viticole din lume, devenind soi cosmopolit.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, albicioasă. Frunzele tinere sunt
lucioase, ondulate, puternic bronzate, de culoare arămie-aprinsă (caracter tare de
recunoaştere a soiului). Frunza adultă de mărime mijlocie (13-16 cm lungime), tronconică,
pentalobată, mai rar trilobată, codul ampelometric 146-3-69. Sinusurile laterale superioare
deschise, în formă de liră cu baza ascuţită; sinusurile laterale inferioare închise, iar sinusul
peţiolar în formă eliptică mai mult sau mai puţin închis. Peţiolul frunzei este lung de 9-11
cm, de culoare verde cu nuanţe maronii. Limbul frunzei este glabru pe ambele feţe, cu peri
fini de-a lungul nervurilor pe faţa inferioară a frunzei. Lăstarii de vigoare mijlocie,
meritalele de 10 - 12 cm lungime, culoare verde roşietică şi prevăzut cu striuri proeminente.
Cârceii sunt foarte mari, bifurcaţi şi lemnificaţi. Coardele toamna capătă o culoare cafenie-
roşcată, mai intensă la noduri. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind
autofertil. Strugurii sunt de mărime mijlocie (130 - 160 g în medie), cilindro-conici, cu
prima ramificaţie a ciorchinelui transformată într-un cârcel de 2-3 bobiţe. Bobul este sferic,
de mărime mijlocie, culoare verde-gălbuie (aurie) cu pete ruginii pe partea însorită. Pulpa
semicrocantă, suculentă, cu gust specific soiului (gust de Chasselas).
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă de vegetaţie mijlocie 150 - 160 zile,
timp în care necestită 2800 - 3000°C temperatură globală. Are vigoare redusă, fertilitate şi
productivitate mare (75 - 80 % lăstari fertili), numărul de inflorescenţe pe lăstari fiind în

49
medie de 2-3. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a lunii aprilie, înfloritul are loc
de asemenea devreme, spre sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, iar maturarea deplină
a strugurilor se realizează în epoca a III-a (10 - 15 septembrie). Soiul emite cu uşurinţă
lăstari din lemnul bătrân multianual, încât butucii se refac în urma accidentelor climatice.
Rezistenţe biologice: bună la ger (-20°C . . .-220C) şi la secetă, foarte sensibil la mană şi
eutipoză, toleranţă la oidium, putregaiul cenuşiu şi la moliile strugurilor.
 Cerinţele agrotehnice. Având plasticitate ecologică mare, se adaptează la
condiţiile climatice din toate regiunile viticole ale ţării. Cele mai bune rezultate se obţin
în zonele colinare subcarpatice, cu expoziţii însorite şi soluri scheletice. În zonele de şes
cu soluri fertile, valoarea comercială a strugurilor scade: strugurii rămân de culoare verde,
sunt deşi la boabe (bătuţi), iar pulpa devine zemoasă. Se comportă bine pe portaltoii SO4-
4, 140 Ru, SC 71 - portaltoi viguroşi, asigurând o garnisire mai bună cu elemente de rod a
butucilor. Formele de conducere în plantaţii, recomandate sunt: capul înălţat Dr. Guyot pe
semitulpină, cu verigi lungi de rod de 10 - 12 ochi şi cordonul bilateral, cu tăiere în cepi
roditori. Încărcătura de rod la tăiere, 12- 14 ochi/m². Fiind un soi foarte productiv, are
consumul specific ridicat de elemente nutritive: N 8,3 kg, K 4,3 kg. Dozele de
îngrăşăminte chimice recomandate sunt următoarele: 80 kg N, 100 kg P2O5, 150 kg
K2O/ha s.a. Necesită tratamente fitosanitare multe împotriva manei, deoarece este sensibil
la atacul acestei ciuperci patogene.
 Însuşirile tehnologice. În podgoriile din sudul ţării, soiul Chasselas doré
realizează maturarea de consum a strugurilor mai devreme, la sfârşitul lunii august -
începutul lunii septembrie; în celelalte zone viticole, între 10 - 15 septembrie. Producţiile
de struguri sunt mari, de până la 20 t/ha şi chiar mai mult, din care producţia marfă 70 -
80 %. Pentru a se mări procentul de producţie marfă trebuie executată lucrarea de
normare a inflorescenţelor pe butuc, după legatul florilor şi formarea boabelor, lăsându-se
un număr de maxim 30 inflorescenţe. Strugurii acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri
(150 - 160 g/l), în contextul unei acidităţi echilibrate de 4,5 - 5,5 g/l H2SO4. De aceea se
pot vinifica, obţinându-se vinuri uşoare de masă, foarte echilibrate.
 Variaţii şi clone. La noi în ţară selecţia clonală a soiului Chasselas a fost
efectuată la S.C.P.V.V. Iaşi, fiind extrasă clona Chasselas doré - 20 Iş (CALISTRU GH.,
1987). Această clonă se remarcă prin producţii mari şi constante de struguri (26 t/ha). În
prezent se înmulţeşte în pepiniere, pentru a fi extinsă în cultură şi înlocui vechea
populaţie de Chasselas.
 Zonare. Soiul Chasselas doré este cultivat în toate ţările viticole europene, cât şi
în California şi Noua Zeelandă. În Elveţia este principalul soi pentru struguri de vin. Deşi
este un soi valoros, ponderea sa în cultură se află în scădere în toate ţările, deoarece la
export sunt preferaţi din ce în ce mai mult strugurii cu boabe mari de tipul Dattier. La noi
în ţară deţine încă primul loc, circa 13.000 ha din totalul suprafeţei soiurilor pentru struguri de
masă (33 %). Ponderea cea mai mare o are în podgoriile din Moldova (8900 ha), de unde se
livrează cele mai mari cantităţi de struguri la export. treptat, suprafeţele ocupate de soiul
Chasselas doré vor fi restrânse în favoarea soiurilor de masă apirene.

5.8.2. CHASSELAS ROSE


 Sinonime: Chasselas rose royale, Chasselas rose de Falloux - în Franţa; Roter
Gutedel - în Germania; Chasselas de Negroponte - în România.
 Origine: variaţie mugurală din Chasselas royale, obţinută în Franţa de către
BRETONNEAU DE TOURS.
 Caracterele ampelografice. Prezintă aceleaşi caractere fenotipice ca soiul
Chasselas doré, de care se deosebeşte doar prin coloritul roz al strugurilor. Strugurii sunt
mai mari şi cu boabele aşezate relativ rar pe ciorchine. Producţiile de struguri sunt mai mici
decât la Chasselas doré (10 - 12 t/ha), de aceea se cultivă pe suprafeţe reduse, obişnuit în
amestec cu Chasselas doré. Strugurii sunt preferaţi de către consumatori, datorită coloritului
roz atrăgător al boabelor.
 Variaţii şi clone. Fiind un soi valoros, la S.C.P.V.V. Iaşi s-au facut lucrări de
selecţie clonală, în anul 1999 fiind omologată clona Chasselas roz-17 Iş, (DAMIAN
DOINA,1982), care dă o producţie medie de 19,5 t/ha.

50
CHASSELAS BLANC. Este considerat soiul sintetic, din care au rezultat celelalte
Chasselale. S-a răspândit mai puţin în cultură, deoarece strugurii nu sunt aspectuoşi
(culoarea alb-verzui a boabelor). Se întâlneşte în plantaţiile mai vechi, alături de soiul
Chasselas doré.
CHASSELAS MUSQUÉ (Chasselas blanc musqué, Chasselas musqué de Nantes,
Chasselas passatuti). A rezultat din seminţe de Chasselas doré, obţinute prin fecundare
liberă. Strugurii sunt mici, bătuţi, cu boabe mărunte şi aromă de muscat. Este răspândit în
ţările viticole din nordul Africii (Algeria, Maroc, Tunisia). La noi se întâlneşte doar în
colecţiile ampelografice.

5.8.3. MUSCAT DE HAMBURG


 Sinonime: Black Muscat of Alexandria, Snow's Muscat Hamburg - în Anglia;
Muscat Albertdient's - în Belgia; Moscate di Amburgo sau Zibbibo nero - în Italia;
Muscat cerni Alexandriski - în Rusia; Hamburgski Misket - în Bulgaria, Macedonia şi
Serbia; Ceuro - în Grecia.
 Origine. Se ignoră originea exactă a acestui soi care poartă numele oraşului
Hamburg, unde se cultiva demult în sere. Din Germania a trecut în Anglia (1860), încât
unii ampelografi au avansat ipoteza că ar fi rezultat din încrucişarea celebrului soi
Frankenthal, răspândit la acea vreme în serele din Anglia, cu soiul Muscat de Alexandria.
Prin urmare, ar fi un hibrid în F1 între Muscat de Alexandria şi Frankental, care manifestă
heterorisul însuşirii de "Muscat".
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire pâsloasă verde-albicioasă. Frunzele
tinere sunt roşietice, puternic bronzate şi acoperite cu scame rare. Frunza adultă este mare
(20 - 22 cm lungime), cuneiformă, trilobată sau pentalobată, cu lobul terminal alungit,
codul ampelografic 146-3-35. Limbul frunzei este uşor grofat, cu sinusurile laterale
superioare înguste şi închise iar cele laterale inferioare, superficiale şi deschise. Sinusul
peţiolar are formă de V şi este mai mult sau mai puţin închis. Dinţii frunzei sunt ascuţiţi,
de culoare gălbuie, încât limbul frunzei prezintă un fel de halou pe margini. Frunza este
puternic peroasă pe faţa inferioară, la fel şi nervurile principale. Lăstarii de culoare verde-
monton, cu striuri maronii pe partea însorită şi acoperiţi cu perişori spre vârf. Floarea
hermafrodită normală, pe tipul 5. Din cauză că polenul are capacitatea foarte scăzută de
germinare, trebuie să i se asigure polenizatori în plantaţii. De asemenea, se remarcă şi
fenomenul de cleistogamie al florilor. Strugurii sunt mari (300 - 500 g şi peste), rămuroşi,
cu ramificaţiile secundare foarte dezvoltate; pedunculul este lung şi erbaceu, la fel şi
restul ciorchinelui. Boabele sunt mari, 15 - 20 mm grosime. În cultură se întâlnesc două
biotipuri de Muscat de Hamburg: un biotip cu boabe sferice – uşor ovale, colorate
uniform în negru-albăstrui, considerat cel mai valoros şi altul cu boabe elipsoidale,
colorate neuniform în roşu-violaceu, mai puţin valoros. Boabele sunt cărnoase, crocante,
cu gust puternic de muscat şi acoperite cu un strat gros de pruină.
 Însuşirile biologice. Perioadă de vegetaţie mijlocie 165 -170 zile, timp în care
necesită peste 3000°C temperatură globală. Are o creştere vegetativă puternică şi
fertilitate bună, 50 - 60 % din lăstari sunt fertili. Este sensibil la meiere şi mărgeluire,
fenomene care se manifestă puternic spre vârful ciorchinilor. În anii cu condiţii climatice
nefavorabile, în timpul înfloritului (timp răcoros şi ploios), florile nu leagă şi cad în masă,
acesta constituind defectul major al soiului Muscat de Hamburg. Rezistenţe biologice:
mijlocie la ger (-18°C); slabă la secetă; foarte sensibil la mană, făinare şi putregaiul
cenuşiu al strugurilor. În zonele de şes este puternic atacat de molii.
 Cerinţele agrotehnice. Muscat de Hamburg are nevoie de multă căldură şi
insolaţie, de aceea se cultivă în condiţii bune în podgoriile din zonele colinare
subcarpatice. Preferă solurile uşoare, bine aprovizionate cu substanţe nutritive şi apă. Pe
nisipuri suferă de secetă. Portaltoii cei mai indicaţi sunt: Riparia gloire pe terenurile
profunde, lipsite de carbonaţi, iar pe terenurile bogate în carbonaţi, portaltoii 41 B şi SO4-
4. Pentru asigurarea polenizării suplimentare, în plantaţii se asociază în sortiment biologic
cu soiul Cinsaut: 2 rânduri de Muscat Hamburg, 1 rând de Cinsaut cu care se aseamănă la
struguri. Necesită tăiere lungă cu 8-10 ochi, forma de conducere recomandată fiind capul
înălţat Dr. Guyot. Tăierea în cepi de rod duce la diminuarea producţiei. Încărcătura la

51
tăiere este de 12-15 ochi/m². Reacţionează favorabil la fertilizare, coeficientul de utilizare
a îngrăşămintelor chimice este ridicat (1,0 - 1,5), consumul specific fiind următorul: N -
7,3; P - 2,0; K - 4,4. Dozele de îngrăşăminte recomandate: N150, P85, K100 kg/ha s.a.; la 4
ani se administrează îngrăşăminte organice - 40 t/ha. În condiţii de irigare, producţia de
struguri creşte simţitor, prin uniformitatea boabelor şi mărimea strugurilor. Necesită
operaţiuni în verde ca: plivitul lăstarilor sterili în totalitate; normarea inflorescenţelor pe
butuc 24 - 26 inflorescenţe în medie; scurtarea vârfului inflorescenţelor cu 1/3, după
legatul florilor. Fiind sensibil la mucegai, cu două săptămâni înainte de cules se face
desfrunzitul parţial, în zona strugurilor.
 Însuşirile tehnologice. Muscat de Hamburg întruneşte cele mai înalte însuşiri
tehnologice, fiind considerat "regele soiurilor de masă". În condiţiile ecoclimatice din ţara
noastră, maturarea strugurilor se realizează cu 10 - 15 zile după Chasselas doré (soi de
epoca a IV-a). În sudul ţării maturarea strugurilor începe încă pe la finele lunii august, iar
în podgoriile subcarpatice în tot cursul lunii septembrie. Producţiile obţinute sunt mijlocii
(8 - 10 t/ha), din care 60 - 70 % reprezentând producţia marfă. Durata de conservabilitate
a strugurilor pe butuc este redusă (10 - 15 zile), după care boabele se zbârcesc şi pierd din
aromă. Strugurii rezistă bine la transport; depozitatea trebuie făcută numai în condiţii de
mediu controlat, deoarece rahisul fiind ierbaceu se usucă repede iar boabele se desprind
uşor de pe ciorchine. La maturarea deplină, strugurii acumulează cantităţi mari de zahăr
(160 - 170 g/l), aciditatea rămâne echilibrată (4,5 - 5,5 g/l H2SO4), încât strugurii se pot
vinifica, obţinându-se vinuri uşoare de consum curent.
 Variaţii şi clone. Fiind un soi foarte vechi, în plantaţii se remarcă o mare
neuniformitate a butucilor în ceea ce priveşte productivitatea, mărimea strugurilor şi coloritul
boabelor. Prin selecţia clonală la S.C.P.V.V. Greaca a fost obţinută clona Muscat Hamburg -
424 Gr, care are o rezistenţă mai bună la ger şi dă producţii mari de struguri de peste 20 t/ha
(GORODEA GR. 1975); de asemenea, la S.C.P.V.V. Pietroasa s-a obţinut clona Muscat
Hamburg-4 Pt care dă producţii de struguri mai mici de 13 - 14 t/ha, însă de foarte bună
calitate, cu boabe mari ovoide, intens colorate şi pruinate (POPA ELENA, 1980).
 Zonare. Muscat de Hamburg este un soi cosmopolit, răspândit în toate ţările
viticole. Suprafeţele cele mai mari se cultivă în Europa (Franţa, Italia, Portugalia, Grecia
etc.), apoi în Asia (China, Japonia, Egipt). S-a răspândit în Australia, Argentina, Ecuador.
La noi în ţară se cultivă pe cca. 3000 ha, ceea ce reprezintă 10 % din suprafaţa ocupată de
soiurile de masă. Este răspândit în 110 centre viticole, din care în 44 centre ca soi
recomandat şi în 66 centre ca soi autorizat. Zonele cele mai favorabile sunt în sudul ţării,
pe Terasele Dunării, în Dobrogea, podgoriile Dealu Mare, Dealurile Buzăului şi cele din
sudul Moldovei.

5.8.4. CINSAUT
 Sinonime: Cinsaut, Cinq-saut, Piqepoul, Bourdalés, Prunella - în Franţa;
Ottavianello - în Italia; Malvoise - în California; Hermitage - în Africa de Sud; Blue
Imperial sau Black Prince - în Australia; Negru de Sarichioi - în Dobrogea; Kara sau
Mavro Kara - în Bulgaria şi Serbia.
 Origine. Provine din regiunile viticole Languedoc şi Provance ale Franţei. Sinonimia
de Cinq-saut se trage de la faptul că primul strugure pe lăstar este opus celei de a 5-a frunze.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire pâsloasă de culoare albicioasă, cu
marginile rozetei carminate. Frunzele tinere sunt scămoase, gofrate şi de culoare verde-
roşietică. Frunza adultă de mărime mijlocie (15 - 18 cm lungime), orbiculară, pentalobată,
cu lobul terminal bine detaşat şi lăţit în partea de mijloc. Codul general ampelometric al
frunzei 035-2-58. Sinusurile laterale sunt adânci, ovale, mai mult sau mai puţin închise,
iar sinusul peţiolar în formă de liră deschisă cu baza ascuţită. Limbul frunzei este uşor
grofat, scămos pe faţa inferioară şi prevăzut cu dinţi ascuţiţi, foarte deşi. Toamna,
frunzele se colorează în roşu. Floarea hermafrodită normală, de tipul 5, soiul fiind
autofertil. Polenul este abundent şi fertil, de aceea se foloseşte ca polenizator pentru
Muscat de Hamburg. Lăstarii de vigoare mijlocie, cu meritale mijlocii (11 - 13 cm
lungime) de culoare verde clar, glabrii şi cu cârcei mari, puternici. Toamna coardele
capătă o culoare maro-vineţie, iar scoarţa devine cerată. Strugurii sunt mari (până la 400

52
g), cilindro-conici, compacţi, uneori aripaţi. Boabele mari, uşor ovale, de culoare neagră-
violacee, intens pruinate; pulpa semicrocantă, zemoasă, lipsită de aromă.
 Însuşirile agrobiologice. Cinsaut are perioadă de vegetaţie lungă, peste 190 zile,
timp în care necesită 2850 - 3000°C temperatură globală. Vigoarea mijlocie, fertilitate
ridicată, peste 65 % lăstari fertili. Se reface uşor în urma accidentelor climatice, deoarece
emite cu uşurinţă lăstari de pe lemnul multianual. Dezmugureşte târziu, spre sfârşitul lunii
aprilie, intră în pârgă devreme şi maturează strugurii între 15 şi 20 septembrie. Rezistenţe
biologice: toleranţă mijlocie la ger (-18°C), foarte sensibil la mană, oidium, eutipoză,
black-rot, putregaiul cenuşiu, moliile strugurilor, acarieni. Are însă o bună rezistenţă la
secetă. Este un soi foarte delicat, sensibil la boli şi numeroşi dăunători.
 Cerinţele agrotehnice. Necesită terenuri fertile, cu expoziţii sudice, însorite şi
portaltoi mai puţin viguroşi (SO4-4, 41 B, SC 26). Se pretează la formele de conducere
semiînalte, capul înălţat dr. Guyot, încărcătura la tăiere fiind de 12 - 14 ochi/m².
Valorifică bine îngrăşămintele chimice, în sistemul de fertilizare predominând
îngrăşămintele cu P şi K.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor are loc odată cu soiul Muscat de
Hamburg sau chiar mai devreme. Strugurii nu se impun prin calităţi tehnologice
deosebite: au perioadă scurtă de conservabilitate pe butuc şi nu rezistă la transport. În
Franţa sunt apreciaţi ca struguri pentru masă şi comercializaţi sub denumirea de
"Oeillade". Dă producţii mari de struguri, de peste 15 tone/ha. Cea mai mare parte din
producţia de struguri se foloseşte la vinificare. Acumulează însă cantităţi mijlocii de
zaharuri (160 - 170 g/l), iar aciditatea rămâne deficitară. Vinurile obţinute sunt suple şi
catifelate, de culoare roşie-rubinie.
 Zonare. La noi în ţară nu este autorizat pentru plantare, ci doar recomandat ca
polenizator în plantaţiile de Muscat Hamburg. S-a cultivat în trecut mai mult în podgoriile
din Dobrogea şi Moldova, unde se mai pot întâlni plantaţii pure de Cinsaut (podgoriile
Babadag, Huşi, Odobeşti, Panciu, Nicoreşti).

5.8.5. MUSCAT DE ADDA


 Sinonime: Muscat de Adda sau Muscat d'Adda
 Origine. A fost creat în Italia de către selecţionatorul LUIGI PIROVANO (anul
1892), din seminţe de Muscat Hamburg rezultate prin autopolenizare. La noi în ţară, soiul
a fost introdus în anul 1962.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde-
cafenie; frunzele tinere sunt acoperite cu scame rare. Frunza adultă este mare (16-18 cm
lungime), pentalobată mai rar trilobată, cu sinusurile laterale superioare adânci, eliptice şi
închise; sinusurile laterale inferioare sunt abia schiţate. Limbul frunzei este slab gofrat,
uşor peros pe faţa inferioară şi cu dinţatura neregulată. Lăstarii viguroşi, cu meritalele
mijlocii (12 - 14 cm lungime), prevăzuţi cu striuri fine, cafenii. Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Polenul are capacitate mare de germinare,
înlăturându-se neajunsul întâlnit la Muscat de Hamburg. Strugurii sunt mari, cilindro-
conici, uneori biaripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul mare, sferic, de
culoare neagră-violacee, acoperit cu multă pruină. Pulpa bobului este cărnoasă, crocantă,
cu gust slab de muscat.
 Însuşirile biologice. Faţă de Muscat de Hamburg din care provine, soiul Muscat
de Adda este mult mai viguros; are creşteri vegetative puternice şi frunziş bogat.
Lungimea perioadei de vegetaţie 170 - 180 zile, timp în care necesită peste 3000 °C
temperatură globală. Fertilitatea soiului este ridicată 50 - 67 % lăstari fertili. Rezistenţe
biologice: toleranţă slabă la ger (-16°C . . . -18°C) şi la secetă; sensibil la mană, oidium şi
putregaiul cenuşiu al strugurilor.
 Cerinţele agrotehnice. Soiul Muscat d'Adda necesită terenuri cu expoziţii
însorite, fertile şi bine aprovizionate cu apă. Se pretează la conducerea pe tulpini
semiînalte, cu tăiere în verigi lungi de rod. Sarcina la tăiere este de 12-15 ochi/m²,
repartizată pe coarde lungi de 14 - 15 ochi. Fiind un soi viguros şi foarte productiv,
necesită doze mari de îngrăşăminte, în special cu P şi K, consumul specific fiind
următorul: N8,3, P0,9, K4,5. Prin irigare se obţin sporuri de producţie de 1,5 - 1,8 t/ha,

53
coeficientul mediu de valorificare a apei din sol fiind de 0,258 m3/kg de struguri.
Operaţiunile în verde necesare: plivitul lăstarilor sterili, în proporţie de 25 - 30 %;
normarea încărcăturii de rod pe butuc, maximum 24 - 26 inflorescenţe; scurtarea cu 1/3
din lungimea inflorescenţei; desfrunzitul parţial al strugurilor la intrarea în pârgă.
 Însuşirile tehnologice. Muscat d'Adda ajunge la maturitate odată cu soiul
Muscat de Hamburg sau cu câteva zile mai târziu (epoca a IV-a). Acumulează 160 - 170
g/l zaharuri, iar aciditatea totală este de 4,5 - 4,8 g/l H2SO4. Faţă de Muscat de Hamburg
se caracterizează prin: uniformitatea maturării boabelor pe ciorchine, culoarea uniformă şi
pulpa crocantă, rezistenţa sporită la transport a strugurilor, durată lungă de conservare a
strugurilor pe butuc (25 - 30 zile), păstrarea îndelungată peste iarnă, în depozite
frigorifice (3 - 4 luni). Producţiile de struguri obţinute sunt mari (15 - 20 t/ha), din care 80
- 85 % producţie marfă.
 Variaţii şi clone. Prin selecţie clonală la Staţiunea de cercetare viti-vinicolă
Pietroasa a fost obţinută clona Muscat de Adda-5 Pt, omologată în anul 1995, care dă
producţii de 18 t/ha.
 Zonare. Soiul Muscat d'Adda s-a răspândit în toate ţările viticole, însă pe
suprafeţe mult mai mici decât Muscat de Hamburg. Având rezistenţă slabă la ger este
cultivat preponderent în partea de sud a ţării pe Terasele Dunării, în Dobrogea şi podgoria
Dealul-Mare. Intră în sortimentele a 51 de centre viticole, din care în 28 centre ca soi
recomandat, iar în 25 centre ca soi autorizat. Suprafaţa pe care în prezent o ocupă în
cultură este de cca. 500 ha. Se prevede extinderea lui în cultură în toate podgoriile care au
ca direcţie de producţie strugurii de masă, alături de soiul Muscat de Hamburg.

5.8.6. ALPHONSE LAVALLÉE

 Sinonime: Ribier - în California; Royal sau Royal Albert - în Belgia; Enfes - în Turcia.
 Origine. A fost obţinut în Franţa de către un pepinierist din Orleans (anul 1860),
dintr-un amestec de seminţe provenite din fecundări libere. Denumirea soiului a fost
dedicată lui Alphonse Lavallée, care la vremea respectivă era preşedintele Societăţii de
horticultori a Franţei.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, pâsloasă, de culoare albă cu
nuanţă violacee. Frunzele tinere au marginile bronzate şi sunt acoperite cu scame dese. Frunza
adultă este foarte mare (24 - 26 cm lungime); orbiculară, pentalobată, codul ampelometric
036-3-57. Sinusurile laterale superioare înguste şi cu marginile suprapuse (închise), iar
sinusurile laterale inferioare, superficiale şi deschise. Sinusul peţiolar în formă de U deschis.
Limbul frunzei este plan, cu mezofilul gros, uşor băşicat, scămos pe faţa inferioară. Dinţii
ogivali, dispuşi pe două serii. Lăstarii viguroşi, cu meritalele lungi (14 - 16 cm lungime),
culoare verde, acoperiţi cu scame către vârf. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii sunt mari (250 - 650 g), tronconici, uneori aripaţi, uşor lacşi. Boabele
mari, sferice, uşor aplatizate la bază, de culoare neagră - violacee şi acoperite cu un strat gros
de pruină. Pulpa cărnoasă, semicrocantă, cu gust plăcut.
 Însuşirile biologice. Perioadă lungă de vegetaţie, peste 190 zile, timp în care
necesită 3200 - 3400°C temperatură globală. Dezmugurire târzie, creştere vegetativă
puternică şi cu port etalat. Are fertilitate bună - 60-65 % lăstari fertili şi productivitate
mare. Sensibil la mărgeluire şi căderea florilor, îndeosebi spre vârful ciorchinilor. Alte
neajunsuri ale soiului: coloritul neuniform al boabelor şi fisurarea lor în zona
pedicelelelor, favorizându-se atacul de mucegai. Rezistenţe biologice: sensibil la ger (-
16°C . . .-18°C); sensibil la mană, oidium, excorioză şi putregaiul cenuşiu al strugurilor;
rezistenţă mijlocie la secetă.
 Însuşiri agrotehnice şi tehnologice. Soiul Alphonse Lavallée necesită terenuri
fertile, cu expoziţii sudice. Fiind un soi viguros, se cultivă pe portaltoi cu vigoare mai
slabă (41 B, 93 RG, SC 26). Se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte în cordon
bilateral, cu tăiere în cepi de rod. Încărcătura care se lasă la tăiere 14 - 18 ochi/m².
reacţionează puternic la irigare şi fertilizare, consumul specific de elemente nutritive fiind
ridicat: N 7,9; P2O5 0,7; K 4,5. De asemenea, reacţionează favorabil la aplicarea
operaţiunilor în verde ca: normarea inflorescenţelor la 23 - 25 pe butuc; scurtarea vârfului
inflorescenţelor cu o treime din lungimea lor; desfrunzitul parţial al strugurilor. Din punct

54
de vedere tehnologic, soiul se remarcă prin frumuseţea şi mărimea strugurilor, rezistenţa
bună la transport şi durata îndelungată de păstrare peste iarnă. Soiul ajunge la maturitate
între 10 - 20 septembrie (cca. o săptămână după Chasselas), iar producţiile obţinute sunt
foarte mari (de 15 - 20 t/ha); producţia marfă - 75 %. Strugurii acumulează zaharuri
puţine (140 - 160 g/l), iar aciditatea variază între 4,5 - 5,5 g/l H2SO4.
 Zonare. Alphonse Lavallée este un soi cosmopolit, răspândit în Franţa, Italia,
Spania, California, Argentina, Africa de Sud, Chile, Peru, Ecuador etc. În Anglia şi
Belgia este introdus în cultură de seră. La noi ocupă circa 250 ha, fiind autorizat pentru
plantare numai în centrele viticole din sudul ţării, specializate în producerea strugurilor de
masă: Ovidiu - Mangalia, Ostrov, Oltina, Aliman, Feteşti, Greaca şi altele.

5.9. CREAŢII NOI DE SOIURI PENTRU STRUGURI DE MASĂ


CU MATURARE MIJLOCIE
Astfel de creaţii sunt mult mai numeroase, în comparaţie cu cele cu maturare
timpurie şi extratimpurie. Pentru obţinerea lor s-au folosit metodele de hibridare sexuată
controlată intraspecifică, între soiurile autohtone şi străine, precum şi hibridarea liberă. Se
remarcă soiurile obţinute la Catedra de Viticultură a Institutului Agronomic Bucureşti,
Staţiunea de cercetări horticole din Cluj-Napoca şi Staţiunile de cercetări viticole Miniş,
Drăgăşani, Odobeşti.

5.9.1. CETĂŢUIA
 Origine. A fost obţinut prin hibridare sexuată controlată între soiurile Crâmpoşie
x Frumoasă de Ghioroc, la Staţiunea de Cercetări Horticole din Cluj-Napoca (ŞTEFAN
OPREA). Omologarea soiului a avut loc în anul 1979. Face parte din acelaşi ecotip cu
soiul Timpuriu de Cluj. Cetăţuia se remarcă prin rezistenţă bună la ger şi strugurii foarte
aspectuoşi (culoare roşie-închisă).
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor peroasă, cu rozeta de culoare
verde-arămie. Frunza adultă este mică spre mijlocie (11 - 13 cm lungime), tri sau
pentalobată, cu sinusurile laterale slab schiţate: sinusul peţiolar este deschis, în formă de
U. Limbul frunzei de culoare verde-monoton, suprafaţa netedă şi scame rare pe faţa
inferioară; dinţii au marginile drepte şi sunt de mărime mijlocie. Lăstarii au vigoare de
creştere mijlocie, culoare verde cu nuanţe roşietice pe partea însorită. Coardele toamna
capătă culoare maro-vineţie. Floarea este hermafrodită normală, cu polen fertil. Strugurii
sunt mijlocii (280-360 g în medie), cilindro-conici compacţi, rareori aripaţi. Boabele de
mărime mijlocie (2,80 - 3,78 g), formă ovoidă, culoare roşie-închisă şi acoperite cu un
strat fin de pruină; pulpa crocantă şi cu aromă fină de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă de vegetaţie mijlocie (170 - 175 zile),
vigoare de creştere mijlocie şi fertilitate ridicată, peste 70 % lăstari fertili. Dezmugureşte
devreme, în prima parte a lunii aprilie; întrarea în pârgă la începutul lunii august, iar
maturarea de consum a strugurilor se realizează în primele zile ale lunii septembrie
(înaintea soiului Chasselas doré). Se pretează la cultura pe tulpini semiînalte, forma de
conducere în cordon bilateral. Tăierea cu elemente mijlocii de rod (cordiţe de 4-5 ochi),
sarcina de tăiere 30 - 32 ochi/butuc. S-a constatat că soiul Cetăţuia nu este predispus la
meiere şi mărgeluire. Rezistenţe biologice: toleranţă bună la ger (-18°C . . . -20°C), la
mană şi putregaiul cenuşiu al strugurilor; sensibil la făinare.
 Însuşirile tehnologice. Cetăţuia este soi de epoca a III-a. Conţinutul în zaharuri
al strugurilor variază între 140 - 175 g/l, iar aciditatea totală rămâne ridicată 4,89 - 6,14
g/l H2SO4. Strugurii sunt foarte aspectuoşi, cu boabele uniforme ca mărime şi viu
colorate. Producţiile de struguri sunt mari, în medie 20 t/ha, din care producţia marfă 85 -
87 %. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este de cca. 2 săptămâni.
 Zonare. Soi care dă rezultate bune în cultură în centrele viticole din Podişul
Transilvaniei, regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului, în vederea lărgirii
conveierului de soiuri pentru struguri de masă.

55
5.9.2. NAPOCA
 Origine. A fost obţinut din combinaţia hibridă a soiurilor: Alphonse Lavallée x
(Regina viilor x Muscat Hamburg), la Staţiunea de Cercetări Horticole Cluj-Napoca
(ŞTEFAN OPREA). Omologarea soiului a avut loc în anul 1984. Se impune prin
productivitate ridicată şi rezistenţă sporită la ger.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire timpurie cu rozeta de culoare verde-
gălbui, acoperită cu scame rare. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 18 cm lungime),
tri sau pentalobată, cu sinusurile laterale superficiale, deschise în formă de U; sinusul
peţiolar în formă de V. Limbul frunzei de culoare verde-pal, uşor gofrat, glabru pe faţa
inferioară. Lăstarii au vigoare de creştere mijlocie, culoarea verde, cu striuri roşii pe
partea însorită. Coardele toamna, capătă o culoare maro-roşcatţ. Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari (350 - 580 g), uneori
aripaţi, cu boabele aşezate nu prea des pe ciorchine (pedicelele vizibile). Bobul de
mărime mijlocie (3,78 - 4,62 g), formă ovoidă, cu pieliţa de culoare neagră, acoperită cu
un strat gros de pruină; pulpa semicrocantă, cu aromă discretă de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare mijlocie, perioadă de vegetaţie 160 - 170
zile şi fertilitate ridicată (65 - 70 % lăstari fertili). Dezmugureşte devreme, în prima parte a
lunii aprilie, pârga strugurilor începe după data de 25 iulie, iar maturarea de consum este
realizată către sfârşitul lunii august. Maturează bine lemnul lăstarilor şi diferenţiază mugurii
de rod începând de la baza coardelor. Forma de conducere recomandată este cordonul
bilateral cu tulpină semiînaltă, tăierea în cepi scurţi de rod sau verigi scurte de rod (cordiţe de
4-5 ochi). Sarcina care se lasă la tăiere este de 40 - 45 ochi/butuc. Rezistenţe biologice:
toleranţă ridicată la ger (-200C . . . -22°C); rezistenţă bună la mană şi putregaiul cenuşiu al
strugurilor; sensibil la oidium.
 Însuşirile tehnologice. Napoca maturează strugurii cu circa 2 săptămâni înaintea
soiului Chasselas doré. Strugurii sunt aspectuoşi, coloraţi uniform şi cu rezistenţă bună la
transport. Acumulează cantităţi mici de zaharuri 130 - 140 g/l, iar aciditatea este normală,
în jur de 4,5 - 5,0 g/l H2SO4. Producţiile de struguri sunt mari (5,6 kg în medie pe butuc),
depăşind 20 t/ha din care producţia marfă 80 - 85 %. Durata de conservabilitate a
strugurilor pe butuc este de 2-3 săptămâni.
 Zonare. Napoca se cultivă în centrele viticole din Transilvania, Crişana şi
Maramureş, pentru asigurarea consumului de struguri în stare proaspătă. Se comportă
foarte bine în podgoriile din partea de N-E a Moldovei (Iaşi, Huşi), unde poate fi introdus
în cultură, în vederea îmbunătăţirii sortimentelor de soiuri pentru struguri de masă.

5.9.3. SPLENDID
 Origine. A rezultat prin hibridarea sexuată controlată între soiurile Black rose x
Regina viilor, la Staţiunea de Cercetări Horticole din Cluj-Napoca (ŞT. OPREA), soiul fiind
omologat în 1984. Se remarcă prin struguri mari, aspectuoşi şi productivitate foarte ridicată.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, cu rozeta de culoare verde-
gălbui. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 18 cm lungime), cuneiformă, pentalobată,
cu sinusurile laterale adânci şi deschise în formă de U; sinusul peţiolar închis, prin
suprapunerea uşoară a marginilor lobilor inferiori. Limbul frunzei de culoare verde-
intens, glabru pe faţa inferioară şi cu dinţi lungi ascuţiţi. Lăstarii au meritale mijlocii (12 -
13 cm lungime), sunt de culoare verde-monoton şi prezintă striuri fine pe suprafaţa
scoarţei. Coardele toamna, capătă o culoare galbenă-maronie. Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari (438 - 600 g), cilindro-
conici, cu boabele aşezate nu prea des pe ciorchine (semicompact). Bobul este mare (5,37
g în medie), ovoidal, de culoare roşie-violacee şi acoperit cu un strat fin de pruină;
culoarea boabelor este însă neuniformă. Pulpa crocantă, uşor colorată în roz şi cu aromă
slabă de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare mijlocie, perioadă lungă de vegetaţie şi
fertilitate bună (50 - 55 % lăstari fertili). Productivitatea este ridicată deoarece strugurii
sunt mari. Dezmugurire în a doua parte a lunii aprilie (15 - 25 IV), pârga strugurilor se
declanşează devreme 20 VII - 25 VII, iar maturarea deplină are loc odată cu soiul
56
Chasselas doré. Rezistenţe biologice: bună la ger (-20°C . . . -22°C); slabă la putregaiul
cenuşiu al strugurilor; mijlocie la mană şi oidium. Necesită soluri bogate şi cu umiditate
asigurată. Forma de conducere recomandată este capul înălţat Dr. Guyot pe semitulpină, cu
elemente lungi de rod. Încărcătura care se lasă la tăiere, 25 - 30 ochi/m². Soiul nu este
predispus la meiere şi nici la mărgeluire. Pentru o mai bună uniformitate a mărimii boabelor
şi strugurilor, se recomandă plivitul lăstarilor sterili pe butuc în proporţie de 25 - 30%.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor în epoca a III-a şi a IV-a, obişnuit,
după soiul Chasselas doré. Acumulează cantităţi mici de zaharuri (127 - 150 g/l), iar
aciditatea rămâne ridicată 5-6 g/l H2SO4, încât strugurii au un gust vioi, răcoritor.
Producţia care se obţine este mijlocie (17,3 t/ha), din care producţia marfă cca. 90 %.
Strugurii sunt rezistenţi la transport şi se păstrează foarte bine în depozite frigorifice.
 Zonare. Soiul Splendid este inclus în sortimentul soiurilor de masă recomandat
pentru regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului, în vederea satisfacerii cerinţelor de
consum din luna septembrie.

5.9.4. TRANSILVANIA
 Origine. A fost obţinut prin hibridarea sexuată controlată între soiurile Black
rose x Cardinal la Staţiunea de cercetări Horticole Cluj-Napoca (OPREA ŞTEFAN).
Omologarea soiului s-a făcut în anul 1984. Se remarcă prin productivitate ridicată şi
rezistenţă la Botrytis sp.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire lucioasă, cu rozeta de culoare verde
monoton. Frunza adultă este mare (20 - 21 cm lungime, pentalobată, cu sinusurile laterale
superficiale şi deschise, iar sinusul peţiolar mai mult sau mai puţin închis, în formă de V .
Limbul frunzei de culoare verde-intens, uşor grofat, glabru pe faţa inferioară şi cu dinţi
lungi. Lăstarii cu meritale mijlocii (14 - 16 cm lungime), de culoare verde şi striuri
roşietice pe partea însorită. Coardele toamna, se colorează în maro-cenuşiu. Floarea
hermafrodită normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii de mărime mijlocie
(386 - 475 g), cilindro-conici, uneori aripaţi, cu aşezarea boabelor pe ciorchine relativ
lacs (semicompacţi). Bobul de mărime mijlocie (4,25 - 6,06 g), ovoid cu pieliţa groasă, de
culoare neagră-violacee şi acoperită cu multă pruină. Pulpa bobului este crocantă,
acidulată, cu gust discret de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soiul Transilvania are perioadă mijlocie de vegetaţie
175 – 180 zile, vigoare mijlocie şi fertilitate ridicată, peste 70 % lăstari fertili.
Dezmugureşte în a doua parte a lunii aprilie, intrarea în pârgă are loc târziu (sfârşitul lunii
august), iar maturarea de consum se realizează între 15 şi 20 septembrie (epoca III – IV).
În plantaţii se comportă bine pe portaltoii cu vigoare mijlocie (SO4-4, SC 25, 41 B), forma
de conducere semiînaltă - cordonul bilateral Lenz-Moser. Sarcina de rod la tăiere este de
30 – 40 ochi/butuc. Rezistenţe biologice: toleranţă foarte slabă la ger (-15°C . . . -16°C),
sensibilitate la mană şi oidium, rezistenţă mijlocie la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
 Însuşirile tehnologice. Fiind un soi cu potenţial de producţie ridicat, asigură
producţii mari de struguri, de peste 20 t/ha. Proporţia de producţie marfă reprezintă cca.
90 %. Acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri (145 - 160 g/l), iar aciditatea este
echilibrată (4,9 - 5,5 g/l H2SO4). Strugurii se impun prin mărime, coloritul atrăgător şi
uniformitatea mărimii boabelor.
 Zonare. Transilvania este un soi cultivat alături de celelalte soiuri create la Cluj,
în centrele viticole din regiunea Crişanei şi Maramureşului şi cele din Podişul
Transilvaniei.

5.9.5. AZUR
 Origine. A fost obţinut la Staţiunea de Cercetări viticole Drăgăşani, prin
încrucişarea soiurilor Coarnă neagră x Cardinal (VICTORIA LEPĂDATU şi GH.
CONDEI). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1984. Se remarcă prin productivitate
mare, rezistenţă bună la ger şi la secetă.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, cu rozeta de culoare verde-
arămie; frunzele tinere sunt lucioase şi bronzate. Funza adultă de mărime mijlocie (16 -
18 cm lungime), pentalobată, cu sinusurile laterale adânci, oviforme şi închise; sinusul
57
peţiolar mai mult sau mai puţin închis, în formă de V. Limbul frunzei de culoare verde
intens, slab peros pe faţa inferioară, cu dinţi mijlocii, ascuţiţi. Lăstarii viguroşi, cu
meritale mijlocii şi noduri proeminente. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii sunt de mărime mijlocie (250 - 400 g), cilindro-conici, cu
boabele aşezate nu prea des pe ciorchine. Bobul este mare, ovoid, de culoare neagră
albăstruie (azurie), pieliţa mijlocie, acoperită cu pruină abundentă şi persistentă. Pulpa
bobului crocantă, necolorată şi cu gust discret de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare mare, perioadă mijlocie de vegetaţie
(185 - 175 zile) şi fertilitate mijlocie, 55 - 60 % din lăstari sunt fertili. Dezmugureşte în a
doua parte a lunii aprilie, pârga se declanşează devreme (25 - 30 iulie), iar maturarea de
consum a strugurilor în sudul ţării are loc la sfârşitul lunii august - începutul lunii
septembrie (epoca a III-a). Prezintă afinitate bună la altoire cu portaltoi: 140 Ru, SC 26 şi
Kober 5 BB. Forma de conducere recomandată a viţelor în plantaţii este capul înălţat Dr.
Guyot, cu elemente lungi la tăiere (coarde de 12 - 14 ochi). În timpul vegetaţiei, necesită
operaţiuni în verde ca: plivitul lăstarilor sterili în proporţie de până la 25 % şi normarea
inflorescenţelor pe butuc (în medie 20 - 25 inflorescenţe). Soiul nu este predispus la
meiere şi mărgeluire. Rezistenţe biologice: bună la ger şi la secetă; mijlocie la mană şi
oidium; slabă la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
 Însuşirile tehnologice. În podgoria Drăgăşani unde a fost creat, maturează
strugurii cu o săptămână după Chasselas doré. Producţiile obţinute sunt mari, în medie
20,5 t/ha din care producţia marfă reprezintă cca. 80 - 82 %. Strugurii acumulează
cantităţi mijlocii de zaharuri (145 - 155 g/l), iar aciditatea mustului rămâne deficitară 3,4 -
3,8 g/l H2SO4. În ansamblu soiul câştigă prin aspectul strugurilor, foarte atrăgător (boabe
mari, colorate negru-violaceu).
 Zonare. Soiul Azur a fost introdus în podgoria Drăgăşani şi în multe alte centre
viticole din sudul ţării, specializate în producerea strugurilor pentru masă. În prezent nu
se mai regăseşte în lucrările de zonare.

5.9.6. SOMEŞAN
 Origine. A fost obţinut la Staţiunea de cercetări horticole din Cluj-Napoca, prin
autofecundarea elitei hibride Muscat de Hamburg x Regina viilor (OPREA ŞT., OLAR
B.). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1987. Se impune prin productivitate mare şi
struguri foarte aspectuoşi.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor scămoasă, de culoare verde-
arămie. Frunza adultă, de mărime mijlocie (16 - 17 cm lungime), trilobată sau
pentalobată, cu sinusurile laterale superioare închise, eliptice, iar cele inferioare slab
schiţate; sinusul peţiolar este deschis, în formă de V. Limbul frunzei este neted, de
culoare verde intens slab peros pe faţa inferioară. Lăstarii au meritale mijlocii (11 - 13 cm
lungime), culoare verde, cu striuri vineţii pe partea însorită. Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii de mărime mijlocie (275 g),
uniaxiali, cilindro-conici, cu boabele aşezate potrivit de des pe ciorchine (struguri
semicompacţi). Bobul mijlociu, ovoidal alungit, de culoare roşie închis, acoperit cu un
strat fin de pruină; pulpa semicrocantă şi cu gust discret de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare de creştere mijlocie spre mare şi fertilitate
ridicată, 62 % din lăstari sunt fertili. Dezmugurire timpurie, în prima parte a lunii aprilie;
pârga strugurilor începe pe la sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august; iar maturarea de
consum se realizează odată cu soiul Chasselas şi uneori mai târziu (epoca III - IV). În
plantaţii se comportă bine pe portaltoii Kober 5 BB, SO4 şi SC 2. Forma de conducere
recomandată este cordonul bilateral Lenz-Moser, cu tulpină semiînaltă şi tăiere în verigi
mijlocii de rod. Încărcătura de rod la tăiere este de 40 - 45 ochi/butuc. Maturează foarte bine
lemnul lăstarilor în toţi anii şi diferenţiază mugurii de rod începând de la baza coardelor.
Rezistenţe biologice: toleranţă la ger (-180C . . . -20°C) şi la secetă; rezistenţă la mană,
oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
 Însuşirile tehnologice. Soiul Someşan maturează strugurii odată cu Chasselas doré. În
schimb, dă producţii foarte mari de 20 - 21 t/ha, din care producţia marfă 88 %. Acumulează
cantităţi mijlocii de zaharuri (165 - 170 g/l), iar aciditatea este scăzută (3,5 - 3,6 g/l H2SO4).

58
Valoarea comercială a soiului este mare, datorită aspectului foarte frumos şi atrăgător al
strugurilor, uniformitatea mărimii boabelor pe ciorchine şi rezistenţă bună la transport.
 Zonare. Someşan cultivat în centrele viticole din regiunea Crişanei şi
Maramureşului, precum şi cele din Podişul Transilvaniei. Scopul urmărit este lărgirea
sortimentului de soiuri pentru struguri de masă, care să acopere necesităţile de consum
din această parte a ţării.

5.9.7. MILCOV
 Origine. A fost creat la Staţiunea de Cercetări Viticole Odobeşti, prin hibridarea
sexuată controlată a soiurilor Coarnă neagră x Muscat de Hamburg (MARGARETA
BĂDIŢESCU şi colab.). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1988. Se remarcă acest soi
prin timpurietate şi rezistenţă bună la ger.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, cu rozeta de culoare verde
arămie. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 18 cm lungime), trilobată, mai rar
pentalobată, cu sinusurile laterale deschise şi superficiale. Limbul frunzei este uşor gofrat.
Lăstarii au meritale mijlocii, noduri proeminente, de culoare verde cu nuanţe roşietice.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii de mărime
mijlocie spre mare (233 g în medie), rămuroşi, lacşi şi foarte aspectuoşi. Bobul ovoidal,
de mărime mijlocie, cu pieliţa neagră-violacee, acoperită cu un strat fin de pruină. Pulpa
bobului este semicrocantă şi cu gust plăcut, răcoritor.
 Însuşirile agrobiologice: Soi cu vigoare mijlocie spre mare şi perioadă lungă de
vegetaţie (180 - 190 zile). Fertilitate şi productivitate mijlocie, în medie numai 55 % din
lăstari sunt fertili. Dezmugurire târzie în a doua parte a lunii aprilie; pârga începe
devreme, la sfârşitul lunii iulie, iar maturarea strugurilor se realizează în perioada 16 - 30
august în condiţiile podgoriei Odobeşti. Se comportă bine pe portaltoi SO4-4 şi Kober 5
BB, forma de conducere recomandată fiind capul înălţat Dr. Guyot. Încărcătura care se
lasă la tăiere este mijlocie (12 - 14 ochi/m²). Reacţionează pozitiv la opertaţiunile în verde
şi în special la plivitul lăstarilor sterili, în proporţie de până la 25 - 30 %. Rezistenţe
biologice: bună la ger (-20°C); mijlocie la secetă şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor;
slabă la mană şi oidium.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii devreme (epoca II-III de maturare),
producţiile fiind mijlocii (16,5 t/ha). Producţia marfă reprezintă cca. 88 %. Durata de
conservabilitate a strugurilor pe butuc este mică, încât se impune ca recoltarea să se facă
imediat ce strugurii au ajuns la maturitatea de consum. Acumulează cantităţi mari de
zaharuri, de până la 180-185 g/l, iar aciditatea rămâne deficitară în jur de 3,2 g/l H2SO4.
 Zonare. Milcov a fost introdus în podgoriile din sudul Moldovei (Odobeşti,
Coteşti, Panciu), în vederea completării conveierului de soiuri pentru struguri de masă în
această zonă viticolă a ţării.
5.9.8. PAULA
 Origine. A fost creat la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticutură şi
Vinificaţie Iaşi prin hibridare sexuată intraspecifică a soiurilor Bicane x Aromat de Iaşi.
Autori Gh. Calistru şi Doina Damian, soiul fiind omologat în anul 1997. Se remarcă prin
maturarea timpurie a strugurilor, producţie ridicată şi calitatea bună, comparativ cu soiurile
martor. Este preferat de consumatori datorită aspectului atrăgător al strugurilor şi boabelor.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire timpurie, peroasă, de culoare
verde-gălbui cu nuanţe arămii: frunzele tinere sunt galben-verzui şi acoperite cu scame
rare. Frunza adultă este mijlocie ca mărime (11-13 cm lungime), pentalobată, cu dinţii
lungi având margini drepte. Limbul frunzei este de culoare verde, uşor gofrat, cu perişori
pe ambele feţe, sinusurile laterale în formă de “U”, iar sinusul peţiolar în formă de “ V”,
cu lobii uşor suprapuşi. Lăstarul tânăr este viguros cu meritale mijlocii (10-12 cm), slab
pigmentat, cu perişori scurţi pe vârf. Coardele toamna capătă o culoare brun închis,
netede cu formă eliptică în secţiune transversală. Florile sunt hermafrodite normale, pe
tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii de mărime mijlocie (220-396 g) sunt lacşi, formă
cilindro-conică, uniaxiali, bi sau triaripaţi. Bobul de formă ovoidă, mijlociu ca mărime
(3,5g), are culoarea verde-gălbuie, pruinat, cu pulpa suculentă, discret aromat.

59
 Însuşirile agrobiologice. Paula este un soi cu vigoare mijlocie spre mare de
creştere, cea ce se reflectă asupra fertilităţii şi productivităţii, lăstarii fertili reprezinând
52-66 %. Soi cu perioadă de vegetaţie mijlocie (165-175 zile), timp în care necesită 2800-
32000C temperatură globală Dezmugureşte târziu, la sfârşitul lunii aprilie (22 IV-5 V),
înfloreşte în prima parte a lunii iunie (10 VI-17 VI), pârga strugurilor începe devreme (17
VII-27 VII), iar maturarea deplină se realizează în prima decadă a lunii august (4-17
august), cu 10-14 zile înaintea soiului martor Aromat de Iaşi şi cu 18-25 zile mai devreme
ca soiul Chasselas dore′. Rezistenţe biologice: prezintă rezistenţă buna la ger (-220C . . . -
240C). şi la secetă; mijlocie la mana şi fainare, toleranţă buna la putregaiul cenuşiu al
strugurilor.
 Cerinţele agrotehnice. Soiul Paula necesită terenuri fertile, cu expoziţie
sudică, însorite, are afinitate bună la altoire pe portaltoiul Berlandieri x Rupestris Ruggeri
140 (36 % viţe STAS) şi Berlandieri x Riparia Kober 5 BB. Se pretează la forma de
conducere semiînaltă, cordoan bilateral cu tăieri în verigi de rod (cep de 2-3 ochi +
cordiţă de 4-6 ochi), încărcătura la tăiere fiind în medie de 40-50 ochi pe butuc, respectiv
15-20 ochi/m2; se impune semiprotejarea prin muşuroire şi îngroparea coardelor din cepii
de siguranţă. Fiind un soi productiv, necesită doze mari de îngrăţăminte, în special cu P şi
K, consumul specific fiind următorul: N8,3, PO,9 , K4,5 kg/t struguri Dozele de îngrăţăminte
chimice recomandate sunt: 80 kg N,100 kgP202, 150 kg K2O/ha s.a., iar tratamentele
chimice împotriva bolilor criptogamice se aplică la avertizare.
 Însuşirile tehnologice. Soiul Paula realizează maturarea de consum a
strugurilor în perioada 15 august-7 septembrie, încadrându-se în epoca a III-a. Pe lângă
epoca semitimpurie de maturare el vine să diversifice conveierul varietal al strugurilor de
masă, completând un gol în perioada de consum în stare proaspătă, noul soi creat are o
eficienţă economică sporită faţă de soiurile martor datorită calităţii superioare a recoltei şi
a producţiilor mai mari obţinute. Producţiile de struguri sunt mari, de până la 22,7 t/ha, din
care producţia marfă 87,3%. Acumulările de zaharuri în struguri sunt mari la soiul Paula
157g/l, iar aciditatea este echilibrată de 4,9 g/l H2SO4, indicele gluco-acidimetric fiind
echilibrat (4,1). Strugurii sunt foarte aspectuoşi, rezistenţi la transport şi cu durată lungă de
păstrare pe butuc.
 Zonare. Soiul Paula s-a introdus în podgoriile şi centrele viticole din partea
de N-E a Moldovei (judeţele Iaşi, Vaslui, Botoşani), în vederea lărgirii sortimentelor de
soiuri pentru struguri de masă.
5.9.9. GELU
 Origine: A fost creat la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură
şi Vinificaţie Iaşi din fecundarea liberă a soiului autohton Coarnă neagră a căror seminţe
hibride au fost iradiate cu raze X, autori Gheorghe Calistru şi Doina Damian. Soiul a fost
omologat în anul. Se impune prin faptul că soiul Gelu este primul care maturează
strugurii de culoare albastru-violet în podgoriile din N-E ţării şi se remarcă prin producţii
mari, diversifică sortimentul varietal de struguri pentru masă din zonele cu resurse
termice reduse.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare
verde-roşcat. Frunzele tinere sunt galben-arămii şi acoperite cu scame rare. Frunza adultă
este mare (17-18 cm), glabră, pentalobată, de culoare verde închis cu limbul slab gofrat,
revolut. Sinusurile laterale sunt în formă de ″U″cu lobii uşor suprapuşi, iar sinusul
peţiolar în formă de liră.Dinţii sunt lungi, cu o margine concavă şi una convexă. Lăstarul
tânăr este viguros, verde, cu meritale mijlocii (10-12 cm) şi perişori rari. Coardele sunt
canelate, iar toamna capătă o culoare brun închis. Florile sunt hermafrodite normale, pe
tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mijlocii ca mărime (275-304 g), cilindro-
conici, uniaxiali, bi sau triaripaţi, semicompacţi. Bobul este de mărime mijlocie spre mare
(4 g), eliptic, cu pieliţa de culoare albastru-violet, acoperită de pruină. Pulpa este
necolorată, semicrocantă cu gust franc, plăcut armonios.
 Însuşirile agrobiologice. Soiul Gelu este are vigoare de creştere mijlocie
spre mare, lăstarii fertili reprezintă 64,6 %. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie 165-172
zile, timp în care necesită 2850-32000C temperatură globală. Dezmugureşte târziu

60
începând cu data de 25 IV-5V, înfloreşte în perioada 10 VI-18 VI, pârga strugurilor
începe devreme 22 VII-30 VII, iar maturarea deplină a strugurilor se realizează la
sfârşitul lunii august începând cu data de 20 VIII cu circa 15-17 zile înaintea soiului
Chasselas doré şi 5-9 zile înaintea soiului Milcov. Rezistenţe biologice: are rezistenţă bună
la ger (-200C . . . -220C) şi secetă; este rezistent la putregaiul cenuşiu al strugurilor, făinare,
toleranţă mijlocie la mană şi antracnoză.
 Însuşirile agrotehnice. Soiul Gelu se comportă bine pe solurile fertile,
însorite; are afinitate bună la altoire pe portaltoii Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri,
Berlandieri x Riparia Selecţia Crăciunel 2 şi Berlandieri x Riparia Kober 5BB. Se
pretează la forma de conducere semiînaltă în cordoan bilateral cu tăieri în verigi de rod
(cepi de 2-3 ochi + cordiţă de 4-6 ochi), încărcătura la tăiere fiind în medie de 40-50 ochi
pe butuc, respectiv 15-20 ochi/m2. Necesită semiprotejarea toamna, prin muşuroire şi
îngroparea coardelor din cepii de siguranţă.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor este semitimpurie, soiul
încadrându-se în epoca a III-a de maturare. Poate completa cu succes conveierul varietal
al strugurilor de masă, acoperind golul ce apare de la maturarea soiurilor Perla de Csaba
şi Aromat de Iaşi, până la soiul Chasselas doré, îmbogăţind şi gama coloristică a soiurilor
existente, destinate consumului în stare proaspătă. Realizează producţii mari de struguri
22 t/ha, din care 92% reprezintă procentul de producţie marfă. Conţinutul în zaharuri este
de 160 g/l, cu aciditatea totală a mustului de 5,5g/l H2SO4. Masa medie a unui bob este
mare la soiul Gelu, de 4 g. Strugurii sunt foarte aspectuoşi, caracterizându-se prin durată
lungă de conservare pe butuc. Se impune prin aspectul atrăgător al strugurilor, mărimea
boabelor, gustul plăcut, semicrocant, durată lungă de conservare pe butuc (30-35 zile),
rezistenţă la transport şi la atacul putregaiului cenuşiu al strugurilor.
 Zonare. Soiul de masă Gelu prezintă interes pentru podgoriile şi centrele
viticole din partea de N-E a Moldovei (judeţele Iaşi, Vaslui, Botoşani), în vederea
completării conveierului varietal pentru struguri de masă.

5.10. SOIURILE PENTRU STRUGURI DE MASĂ CU MATURARE TÂRZIE


Această grupă de soiuri are o pondere redusă în cultură la noi în ţară, cca. 30 - 35%
din suprafaţa destinată soiurilor de masă, deoarece condiţiile climatice sunt mai puţin
favorabile pentru cerinţele lor biologice. Au perioadă lungă de vegetaţie (190 - 210 zile)
şi maturează strugurii în epocile V-VI (sfârşitul lunii septembrie - începutul lunii
octombrie). Având cerinţe ridicate faţă de temperatură, se cultivă cu rezultate bune numai
în regiunile din sudul ţării. Sortimentul de soiuri care se cultivă la noi în ţară este foarte
restrâns: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz-Ali, Italia, Bicane. La acestea se adaugă
creaţiile noi, valoroase obţinute în ultima vreme, care îşi fac treptat loc în cultură: Select,
Tamina şi Xenia.

5.10.1. COARNA ALBĂ


 Sinonime: Copăceancă sau Corniţă - în Muntenia şi Oltenia; Corniciola sau
Corniola bianca - în Italia; Cornichon blanc - în Franţa; Puhliakovski - în Rusia şi
Ucraina; Zîrnjakabela - în Serbia şi Macedonia.
 Origine. Soi foarte vechi, cultivat de secole în podgoriile din ţara noastră, în
special cele din Moldova. Se presupune că a fost adus din Asia Mică (Turcia). De fapt,
există un sortgrup de soiuri cu caractere fenotipice asemănătoare şi anume : Coarnă albă,
Coarnă roşie, Coarnă neagră selecţionată. Coarna albă dă producţii mici de struguri şi de
aceea se cultivă pe suprafeţe restrânse.
 Caracterele ampelografice: Dezmugurire scămoasă, rozeta de culoare verde cu
nuanţe roşii-liliachii, intense. Frunzele tinere sunt pufoase şi de culoare verde-cafenie.
Frunza adultă de mărime mijlocie (14 - 19 cm lungime), aproape rotundă (formă
orbiculară), pentalobată, cu lobul terminal scurt şi lăţit. Sinusurile laterale superioare sunt
adânci şi închise, cu lumenul ovoidal, baza rotunjită sau triunghiulară: cele inferioare sunt
mai puţin adânci şi deschise. Sinusul peţiolar este închis în formă ovoidală, ceea ce
constituie caracterul specific (tare) de soi. Limbul frunzei este gros, gofrat, de culoare
verde-intens, scămos pe partea inferioară; nervurile sunt proeminente şi de culoare
61
albicioasă. Peţiolul frunzei este lung (9-12 cm), gros, de culoare vineţie. Lăstarii viguroşi,
puternic striaţi şi acoperiţi cu scame rare pe lungimea lor. Floarea hermafrodită funcţional
femelă, cu staminele recurbate şi polenul steril, soiul fiind autosteril. Strugurii mijlocii
sau mari (170-380 g), uniaxiali, cilindrici, rareori aripaţi. Bobul mare (2,1 - 3,9 g), formă
ovală- uşor ascuţită spre vârf (formă de coarnă) şi cu punctul pistilar proeminent. Pieliţa
groasă, acoperită cu un strat gros de pruină persistentă, încât strugurele capătă culoare
verde – albicioasă. Pulpa crocantă, cu gust specific, ierbos. Pedunculul strugurelui este
scurt (3-4 cm), incomplet lignificat, ca şi rahisul.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie (185-210 zile) şi cerinţe
ridicate faţă de căldură, peste 3800°C temperatură globală. Vigoare de creştere a lăstarilor
foarte puternică şi fertilitate bună, în medie 50 % din lăstari sunt fertili. Având florile
funcţional femele, soiul este predispus puternic la meiere şi mărgeluire. În plantaţii, trebuie să
i se asigure polenizatori, obiţnuit soiurile Afuz Ali şi Chasselas doré. Inserţia predominantă a
inflorescenţelor pe lăstari este pe nodurile 6/7. Dezmugurire târzie, în a doua parte a lunii
aprilie; pârga strugurilor începe târziu, pe la finele lunii august iar maturarea deplină se
realizează la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Rezistenţe biologice: foarte
bună la ger (-22°C –240C) şi moliile strugurilor; bună la secetă şi mijlocie la putregaiul
cenuşiu al strugurilor; slabă la mană şi oidium; toleranţă bună la filoxeră.
 Cerinţele agrotehnice. În plantaţii are nevoie de portaltoi cu vigoare mijlocie,
care să-i tempereze creşterile vegetative şi să-i scurteze perioada de vegetaţie (SO4, 41 B,
Riparia gloire). Forma de conducere adecvată este capul înălţat Dr. Guyot pe tulpină, cu
verigi lungi de rod (coarde de 14 - 16 ochi). Încărcătura la tăiere este de 15 - 18 ochi/m².
Reacţionează foarte bine la fertilizarea organică; fertilizarea chimică trebuie făcută
întotdeauna cu doze mici de îngrăşăminte cu azot, în favoarea celor cu P şi K. Producţiile
de struguri sunt mici, în medie de 8-10 t/ha. Dă rezultate bune pe nisipurile din sudul
Olteniei, producţia fiind de 9-10 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii în epoca V - VI. Durata de
conservabilitate a strugurilor pe butuc este lungă, până toamna târziu. Strugurii sunt
foarte aspectuoşi, rezistenţi la transport şi cu rezistenţă foarte bună la păstrarea
îndelungată, peste iarnă. Acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri (150 - 165 g/l), iar
aciditatea rămâne echilibrată (4,2 - 4,5 g/l H2SO4). Strugurii se pot valorifica şi în
industria alimentară.
 Zonare. Coarna albă este cultivată pe suprafeţe restrânse, îndeosebi în podgoriile
din Moldova. Nu se prevede extinderea sa în cultură, deoarece este întrecută prin producţiile
ce se realizează de alte soiuri care maturează strugurii la aceeaşi epocă (Afuz Ali, Italia). Se
cultivă în Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Turcia şi chiar Italia.

5.10.2. COARNĂ NEAGRĂ


 Sinonime: Asmă, Moldavski sau Ciornîi Crîmski (Negru de Crimeea) - în Rusia şi
Ucraina; Cerna razachia sau Sultanka - în Bulgaria; Tîrno greiko - în Macedonia şi Serbia.
 Origine. Aceeaşi origine ca şi Coarna albă, cu care se aseamănă în multe
privinţe din punct de vedere fenotipic. Fiind un soi mult mai valoros decât Coarna albă,
este cultivat pe suprafeţe mari în podgoriile noastre.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire slab scămoasă, cu rozeta de culoare verde
monoton. Frunzele tinere sunt lucioase, glabre şi cu nuanţe verde-cafenie. Frunza adultă de
mărime mijlocie (17 - 18 cm lungime), uşor alungită, obişnuit trilobată, mai rar pentalobată.
Sinusurile laterale sunt eliptice, de cele mai multe ori închise prin suprapunerea uşoară a
lobilor; sinusul peţiolar este larg deschis, în formă de V. Limbul frunzei este glabru pe ambele
feţe, neted, uşor gofrat şi dinţatură neregulată, nervurile subţiri, verzi şi glabre. Lăstarii sunt
muchiaţi şi striaţi. Floarea hermafrodită funcţional femelă, cu staminele recurbate, polenul
steril, soiul fiind autosteril. Strugurii sunt mari (250-350 g, în medie), cilindro-conici sau
conici, cu boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul mare, de formă ovoidală (de coarnă), cu
pieliţa subţire, colorată în negru-roşietic şi acoperită cu un strat gros de pruină. Pulpa bobului
este cărnoasă, crocantă şi cu gust specific, ierbos.
 Însuşirile agrobiologice. Perioadă lungă de vegetaţie (185 - 200 zile) şi cerinţe
mari faţă de căldură, peste 3800°C. Are vigoare foarte mare şi fertilitate mijlocie, în

62
medie 68 % lăstari fertili. Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, în toate podgoriile.
Dezmugurire relativ timpurie, în prima decadă a lunii aprilie; pârga strugurilor începe
târziu, în a doua parte a lunii august, iar maturarea deplină se realizează spre sfârşitul
lunii septembrie. În plantaţii se asociază cu soiurile polenizatoare: Muscat de Hamburg,
Băbească neagră, Tamina. Rezistenţe biologice: foarte bună la ger şi la moliile strugurilor, la
secetă şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor; slabă la mană şi oidium; toleranţă la filoxeră.
 Cerinţele agrotehnice. Are nevoie de portaltoi nu prea viguroşi, care să-i
tempereze creşterile vegetative luxuriante (SO4-4, 41 B). Forma de conducere
recomandată este capul înălţat Dr. Guyot pe tulpini înalte, cu verigi lungi de rod la tăiere.
Având rezistenţa bună la ger se pretează la conducerea sub formă de bolţi sau pergole, în
gospodăriile populaţiei din zonele sudice ale ţării, unde Coarna neagră reuşeşte să-şi
matureze strugurii. Reacţionează bine la fertilizarea organică, mai ales în podgoriile
subcarpatice, unde soiul este cultivat pe terenurile în pantă. Fertilizarea chimică trebuie
făcută cu doze moderate de N, adică preponderent cu P şi K. Producţiile de struguri care se
obţin sunt mai mari ca la soiul Coarnă albă, în medie 10 - 12 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii în epoca V-VI. Strugurii au o durată
lungă de conservabilitate pe butuc, până la sfârşitul lunii octombrie. Rezistenţă mijlocie la
transport şi la păstrare, din cauză că pieliţa bobului este subţire. Strugurii acumulează
cantităţi mijlocii de zaharuri 150 - 160 g/l, iar aciditatea rămâne echilibrată 3,8 - 4,2 g/l
H2SO4. Culoarea boabelor este însă neuniformă, la fel şi mărimea boabelor pe ciorchine.
 Variaţii şi clone. În cadrul soiului Coarnă neagră se constată o oarecare
variabilitate fenotipică: există un biotip cu struguri de culoare negru-intens, cel mai
valoros şi un alt biotip cu struguri negru-roşietici, mai puţin valoroşi. Pe de altă parte,
datorită hibridării naturale a soiului generată de prezenţa polenizatorilor, seminţele de
Coarnă neagră s-a constatat că au un grad ridicat de heterozigotism. Prin selecţie
individuală din seminţele de Coarnă neagră, s-au obţinut forme biologice noi (soiuri noi)
cum sunt: Coarna neagră selecţionată, Coarna neagră aromată şi Coarna neagră tămâioasă
(GHERASIM CONSTANTINESCU şi colab.). Acestea au florile hermafrodite normale şi
polen fertil, înlăturându-se neajunsul principal al populaţiei mamă, din care provin. În
prezent, este înmulţit în pepinieră soiul Coarnă neagră selecţionată.
 Zonare. Coarna neagră este soi recomandat sau autorizat la plantare, în
podgoriile din sudul ţării: Dealul Mare, Dealurile Buzăului, Odobeşti, Panciu, Nicoreşti,
Iveşti, Dealurile Covurluiului, Dealurile Bujorului. De asemenea, în podgoriile Huşi şi
Iaşi (Corană neagră selecţionată).

5.10.3. AFUZ ALI


 Sinonime: Hafiz-Ali, Rozaki Sari, Alltin Tas - Turcia; Rosani sau Actoni maceron - în
Grecia; Aleppo sau Caraburnu - în Rusia; Uirum, Tzarigradsco grozde, Bolgar - în Bulgaria;
Stamboleze - în Albania; Sultanâi Razaki, Drenk Royal sau Celibar drenk - în Jugoslavia;
Dattier de Beyrouth sau Raisin de Constantinopole - în Franţa; Regina, Uva Regina, Uva di San
Francesco, Uva Marchesa, Uva del Vaticane, Imperiale -în Italia; Marsigliana bianca - în
Sicilia; Rosetti sau Real - în Spania; Waltham cross - în Africa de Sud.
 Origine. Soi foarte vechi, originar din Asia Mică, aparţinând sortogrupului
Razaki sau Rozaki. A pătruns în Europa cu cca 300 de ani în urmă, mai întâi în Italia,
apoi în Franţa. În Franţa a fost importat din regiunea Beyrouth de către un negustor de
mătase (anul 1833); cum nu se cunoaşte numele soiului, a fost denumit Dattier de
Beyrouth de la forma boabelor – formă de curmală. La noi a fost adus din Bulgaria, unde
este considerat a fi soi autohton (Bolgar).
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, lucioasă, cu rozeta de culoare
verde-cafenie. Frunzele tinere sunt glabre şi lucioase, colorate în verde cu marginile
bronzate. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 18 cm lungime), orbiculară,
pentalobată, mai rar trilobată, codul ampelometric 136-3-57. Sinusurile laterale sunt
închise, cu lumenul eliptic sau ovoidal; sinusul peţiolar este deschis, în formă de liră.
Limbul frunzei subţire, de culoare verde-deschis, glabru pe ambele feţe, cu nervurile fine
şi albicioase. Lăstarii sunt puternici, cu caneluri pronunţate şi cârcei foarte dezvoltaţi.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt rămuroşi,
foarte mari 20 - 25 cm lungime şi 350 - 400 g greutate medie; pedunculul şi ansamblul
63
ciorchinelui rămâne în stare erbacee. Bobul este mare (6,7 g în medie), de formă ovoidală
aproape cilindrică, cu pedicelul lung, pulpa cărnoasă, nearomată, pieliţa groasă şi
acoperită cu un strat gros de pruină.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă lungă de vegetaţie 180 -
210 zile şi cerinţe ridicate faţă de temperatură (peste 3800°C temperatură globală). Fertilitatea
mijlocie (60 - 65 % din lăstari sunt fertili) şi productivitatea mare. Mugurii fertili sunt situaţi
spre mijlocul coardei între ochii 7 - 15, însă fertilitatea maximă se evidenţiază între ochii 10 -
15. Emite foarte puţini lăstari pe lemnul bătrân, de aceea butucii se refac greu în urma
accidentelor climatice. Dezmugureşte târziu, în a doua parte a lunii aprilie. Înfloritul se
declanşează devreme, la sfârşitul lunii mai şi se prelungeşte mult pe durata a 8 - 10 zile. În
timpul înfloritului necesită multă căldură (temperaturi de 18 - 20°C), pentru a se asigura o
bună legare a florilor. Pârga strugurilor începe în prima decadă a lunii august, iar maturarea
decurge lent până la finele lunii septembrie - începutul lunii octombrie. Rezistenţe biologice.
Slabă la ger (-16°C . . . -18°C), la mană, la oidium, antracnoză, cancerul bacterian; bună la
secetă şi putregaiul cenuşiu al strugurilor;
 Cerinţele agrotehnice. Are nevoie de portaltoi viguroşi (SO4-4, 140 Ru, SC 2),
formele de conducere recomandate fiind capul înălţat Dr. Guyot pe tulpini înalte sau
cortina dublă geneveză (CDC). Necesită distanţe mari de plantare 3,0 - 3,5 m între rânduri
şi 1,5 - 1,8 m pe rând. Tăierea se face în verigi lungi de rod (coarde de 12 - 14 ochi),
încărcătura la tăiere fiind de 18 - 20 ochi/m2. Soiul Afuz-Ali reacţionează puternic la
fertilizare şi irigare. Dozele de îngrăşăminte recomandate sunt următoarele: gunoi de
grajd 20 t/ha, administrat odată la 3 ani; îngrăşăminte chimice cu azot 120 kg, fosfor 120
kg şi potasiu 100 kg K2O aplicate anual. Prin irigare, umiditatea solului trebuie menţinută
peste plafonul minim de 70 % din I.U.A.; irigarea este sistată obligatoriu la intrarea
strugurilor în pârgă. Pe nisipurile din sudul Olteniei, reuşita culturii soiului Afuz-Ali este
condiţionată de irigarea cu norme de 2000 m3 apă/ha, repartizate în 5 udări.
Aplicarea operaţiunilor în verde la acest soi este foarte importantă. Ele asigură un
echilibru normal între vigoarea de creştere şi fructificarea viţelor, eliminându-se pericolul
epuizării butucilor prin supraproducţie şi prelungesc longevitatea plantaţiei. Se execută
plivitul lăstarilor sterili în proporţie de 25 - 30 %; normarea inflorescenţelor pe butuc la 12 -
16 inflorescenţe (maximum 2 inflorescenţe pe lăstarul fertil); suprimarea unor porţiuni din
ciorchine, prin îndepărtarea vârfului şi primelor aripioare care obişnuit nu se dezvoltă
normal; rărirea boabelor, prin eliminarea din ciorchine a boabelor meiate şi mărgeluite.
Sporul de producţie care se asigură prin aceste operaţiuni este de 1,5 - 2,0 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor în epoca V - VI, la 4 săptămâni
după Chasselas. În sudul ţării, cum este podgoria Greaca, maturarea strugurilor are loc
mult mai devreme 1 - 15 septembrie. Strugurii sunt foarte aspectoşi, cu durată lungă de
conservabilitate pe butuc (30 - 40 zile), rezistenţă foarte bună la transport şi păstrare peste
iarnă. Acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri 163 - 165 g/l, iar aciditatea rămâne
echilibrată 5 - 6 g/l H2SO4. Producţiile de struguri sunt mari, de până la 20 - 24 t/ha, din
care producţia marfă 75 - 83 %.
 Variaţii şi clone. Afuz-Ali este socotit cel mai valoros soi de masă şi deţine
primatul pe piaţa mondială. Asupra lui şi-au îndreptat atenţia amelioratorii din toate ţările. La
noi, prin lucrările de selecţie au fost obţinute următoarele clone: la Staţiunea Viticolă
Murfatlar, clona Afuz-Ali 93 omologată în anul 1980, care asigură sporuri de producţie de
41 % faţă de populaţia-mamă; la Staţiunea Viticolă Greaca, clona Afuz-Ali 14 omologată în
anul 1984, care asigură sporuri de producţie de până la 50 %.
 Zonare. Afuz-Ali este cel mai important soi de masă, după Sultanină şi ocupă locul
7 în lume (150.000 ha). Cunoaşte o largă răspândire în Asia şi Bazinul Mării Mediterane. Nu
s-a extins în ţările viticole din centrul Europei, deoarece este tardiv. La noi în ţară, ocupă
circa 25 % din suprafaţa destinată soiurilor de masă. Cele mai bune rezultate le dă în
podgoriile din Dobrogea, în special podgoria Ostrov; de asemenea, pe terasele Dunării,
începând de la Drobeta Turnu-Severin şi până la Feteşti.

64
5.10.4. ITALIA
 Sinonime: Pirovano 65, Idéal, Muscat de Italia.
 Origine. A fost creat în Italia de către amelioratorul Antonio Pirovano în anul 1911,
prin hibridarea soiurilor Bicane x Muscat de Hamburg. S-a urmărit obţinerea unui soi pentru
struguri de masă cu boabe mari, albe şi gust de muscat.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, verde-albicioasă, cu nuanţe
roz. Frunzele tinere sunt scămoase pe faţa superioară şi puternic pufoase pe cea
inferioară. Frunza adultă este mare (18 - 20 cm lungime), orbiculară, pentalobată, codul
ampelometric 036 - 3 - 68. Sinusurile laterale sunt înguste şi închise prin suprapunerea
lobilor; sinusul peţiolar închis, ovoidal. Limbul frunzei de culoare verde-intens, puternic
gofrat, cu dinţi ogivali, peros pe faţa inferioară. Lăstarii viguroşi, cu striuri de culoare
brună pe partea însorită, cârceii lungi şi puternici. Florile hermafrodite normale, pe tipul 5
sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari sau foarte mari (ca la Afuz-Ali), cilindro-
conici, lacşi, uneori chiar rămuroşi, cu penduculul semilemnificat. Boabele mari (5,5 - 6,5
g), ovoidale, de culoare galbenă-ambră, cu pieliţa de grosime mijlocie, acoperită cu un
strat subţire de pruină; la maturarea deplină boabele capătă o culoare slab-roz. Pulpa
bobului este crocantă şi cu gust discret de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă lungă de vegetaţie (190 - 200
zile) şi cerinţe mari faţă de temperatură, peste 1700°C temperatură utilă în perioada de
vegetaţie. Fertilitate mijlocie, 57 - 70 % din lăstari sunt fertili şi productivitate mare.
Fenofazele de vegetaţie: dezmugurire mijlocie, perioada 10 - 20 IV; înfloritul timpuriu, în
primele zile ale lunii iunie; pârga strugurilor se declanşează la începutul lunii august;
procesul de maturare decurgând lent, până la sfârşitul lunii septembrie (epoca VI). În timpul
înfloritului necesită temperaturi ridicate de 18°C - 20°C, altfel soiul este predispus la
mărgeluire. Rezistenţe biologice: toleranţă slabă la ger (-14°C . . . -18°C); foarte sensibil la
mană şi oidium; sensibil la atacul acarienilor şi moliilor strugurilor; sensibil la secetă.
 Cerinţele agrotehnice. Necesită portaltoi viguroşi (Kober 5 BB, SO4, 140 Ru),
soluri fertile şi cu umiditate asigurată. Consumul specific de elemente nutritive este
următorul: N - 5,8 kg, P2O5 - 0,6 kg, K2O - 2,8 kg. Formele de conducere recomandate,
capul înălţat Dr. Guyot şi cordonul dublu genevez (G.D.G.). Tăierea se face cu elemente
lungi de rod (coarde de 12 - 14 ochi), sarcina la tăiere 16 - 18 ochi/m2. În timpul
vegetaţiei sunt necesare efectuarea operaţiunilor în verde ca: plivitul lăstarilor sterili în
proporţie de 20 - 25 % şi scurtarea vârfului inflorescenţelor, prin care se asigură obţinerea
unui coeficient sporit de producţie marfă. Prin tratamentul inflorecenţelor în plină
înflorire, cu o soluţie care conţine 200 mg/l streptomicină, apoi cu giberelină GA3, soluţie
40 mg/l la 10 zile după înflorit, se obţine apirenia strugurilor în proporţie de 100 %.
Producţiile de struguri care se realizează la acest soi sunt mari de până la 20 t/ha, din care
producţie marfă 83 - 85 %. Realizarea producţiilor mari de struguri este asigurată, numai
în condiţii de irigare.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor este târzie, epoca a VI-a.
Acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri 165 - 170 g/l, iar aciditatea rămâne echilibrată,
între 5,5 - 5,8 g/l H2SO4. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este de 2 - 3
săptămâni. La recoltare şi transport, strugurii trebuie manipulaţi cu atenţie, deoarece
boabele se pătează uşor la cea mai mică lovire. Strugurii se comportă bine la păstrare.
 Variaţii şi clone. Soiul Italia a fost adus la noi în ţară după 1960, prin programul
de dezvoltare a viticulturii. La Staţiunea de Cercetări Greaca, prin selecţie clonală s-a
obţinut clona Italia-25Gr omologată în anul 1984. Această clonă foarte valoroasă este mai
bine adaptată la condiţiile climatice ale ţării noastre şi asigură producţii mari de struguri,
în medie de 23,7 t/ha.
 Zonare. Italia poate fi considerat ca fiind unul din cele mai valoroase soiuri
pentru struguri de masă, din sortimentul mondial. La noi în ţară se cultivă pe cca 2.600
ha. Rezultatele cele mai bune le dă în podgoriile din sudul ţării. Se recomandă extinderea
pe Terasele Dunării, în Dobrogea, podgoriile Dealul Mare şi Dealurile Buzăului.

65
5.10.5. BICANE
 Sinonime: Chasselas Napoleon, Panse jaune, Raisin de Notre Dame - în Franţa.
 Origine. Soi foarte vechi, de provenienţă franceză. Se presupune că ar fi un
hibrid la care a participat ca genitor unul din soiurile aparţinând sortogrupului Panse.
Maturează strugurii foarte târziu, epoca VI - VII.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire slab-scămoasă, de culoare verde-
monoton; frunzele tinere de la vârful lăstarului sunt lucioase, cu aspect bronzat si
acoperite cu scame rare. Frunza adultă de mărime mijlocie (13 - 15 cm lungime),
cuneiformă, pentalobată, mai rar trilobată cu lobul terminal uşor alungit şi mucronul
ascuţit. Sinusurile laterale sunt adânci, cele superioare, închise cu lumenul ovoidal, iar
cele inferioare deschise. Limbul frunzei de culoare verde-pal, peros pe faţa, inferioară, cu
dinţii lungi ascuţiţi ca la Riesling italian. Lăstarii sunt striaţi, de culoare verde-roşietică.
Floarea hermafrodită funcţional femelă, soiul fiind steril. Strugurii mari (170 - 250 g),
conici, uniaripaţi sau biaripaţi, cu boabele aşezate mai rar sau mai des pe ciorchine, după
modul cum leagă florile. Pedunculul lung de 4 - 5 cm şi semilemnificat. Bobul mare (3,7 -
6,8 g), oval, de culoare galbenă-verzuie, cu pieliţa groasă, acoperită cu un strat gros de
pruină. Pulpa cărnoasă, crocantă, nearomată, cu gust acrişor. Sămânţa este mare,
asimetrică, cu numeroase striaţii pe margine.
 Însuşirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă lungă de vegetaţie (peste 190
zile) şi pretenţios faţă de temperatură (1800 - 1900°C temperatură utilă). Fertilitate bună
52 - 55 % din lăstari sunt purtători de rod şi productivitate ridicată. Meiază şi
mărgeluieşte puternic, din cauza constituiţiei anormale a florilor. Dezmugurire mijlocie
(15 - 20 IV), înfloritul se declanşează târziu, fapt de care trebuie să se ţină seama la
alegerea polenizatorilor. Pârga începe târziu, în a doua parte a lunii august, iar maturarea
deplină se realizează la începutul lunii octombrie, mai rar la sfârşitul lunii septembrie.
Rezistenţe biologice: toleranţă mijlocie la ger (-18°C) şi la secetă; rezistenţă bună
la oidium, putregaiul cenuşiu al strugurilor şi la moliile strugurilor.
 Cerinţele agrotehnice. La altoire sunt recomandaţi portaltoii cu vigoare mai slabă,
care să-i tempereze creşterile vegetative puternice şi fenomenele de meiere şi mărgeluire
(41 B, Riparia gloire, Precoce, SO4-4). Pentru asigurarea polenizării se plantează în amestec
biologic cu soiurile Afuz-Ali, Italia, Greaca. Se pretează la conducerea pe tulpini
semiînalte, capul înălţat Dr. Guyot cu verigi lungi de rod de 10 - 12 ochi, deoarece lăstarii
fertili se formează pe nodurile 7/8. Sarcina care se lasă la tăiere este de 15 - 17 ochi/m2.
Reacţionează puternic la fertilizarea cu doze sporite de îngrăşăminte chimice, fosfatice şi
potasice şi la irigare. Ca operaţiuni în verde recomandate, menţionăm: ciupitul lăstarilor
înainte de înflorit şi polenizarea suplimentară, în scopul diminuării fenomenelor nedorite de
meiere şi mărgeluire a strugurilor.
 Însuşirile tehnologice. Bicane dă producţii mijlocii de struguri 10 - 12 t/ha.
Strugurii sunt însă foarte aspectoşi, rezistenţi la transport şi cu durată lungă de păstrare
peste iarnă. Acumulează cantităţi mici de zaharuri (130 - 150 g/l), iar aciditatea se
menţine ridicată 5,5 - 6,8 g/l H2SO4. În anii călduroşi, cu temperaturi mai ridicate în
perioada înfloritului şi toamne lungi, soiul Bicane produce mult.
 Zonare. Este răspândit în cultură mai mult în ţările viticole din Asia Mică. De
asemenea, în Grecia, Algeria, Italia. La noi se cultivă pe suprafeţe restrânse, în unele
centre viticole din sudul ţării (Oltenia, Dobrogea). Cu rezultate bune se cultivă de multă
vreme, în centrul viticol Cricov, din podgoria Dealul Mare, unde este autorizat pentru
cultură (plantare). Nu se prevede extinderea soiului Bicane în cultură, deoarece este
depăşit prin producţii şi calitate de soiurile Italia, Greaca, Xenia care maturează strugurii
în aeeaşi perioadă de timp.

66
5.11. CREAŢIILE NOI DE SOIURI PENTRU STRUGURI DE MASĂ
CU MATURARE TÂRZIE
În programul de ameliorare a viţei de vie au existat preocupări pentru formarea
unui sortiment de soiuri autohtone cu maturare târzie a strugurilor, adaptat mai bine la
condiţiile noastre climatice, care să permită prelungirea perioadei de consum a strugurilor în
stare proaspătă. Dintre creaţiile valoroase, care au fost introduse în cultură avem: Select,
Roz românesc, Greaca, Xenia şi Tamina.

5.11.1. SELECT
 Origine. A fost obţinut prin hibridarea sexuată controlată a soiurilor Bicane x
Chasselas doré, de către VASILE DVORNIC la catedra de Viticultură a Institutului
Agronomic din Bucureşti. Omologarea soiului s-a făcut în anul 1970. Se remarcă prin
mărimea şi aspectul foarte frumos al strugurilor, toleranţă la ger.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, cu rozeta de culoare verde-
cafenie. Frunzele tinere sunt glabre, cu nuanţe cafenii. Frunza adultă de mărime mijlocie,
cuneiformă, pentalobată, cu sinusurile laterale adânci şi închise, sinusul peţiolar în formă
de V deschis. Limbul frunzei este plan, glabru pe ambele feţe, cu mezofilul subţire şi
dinţii unghiulari. Lăstarii de vigoare mijlocie, culoare verde-monoton pe toată lungimea
lor. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt
mari şi foarte mari (până la 650 g), cu rahisul uşor răsfirat şi flexibil. Boabele mari (6,9 -
7,2 g), ovale, asemănătoare cu cele de la soiul Bicane, culoare galbenă-verzuie şi
acoperite cu un strat gros de pruină. Pieliţa groasă, elastică, pulpa cărnoasă, crocantă, cu
gust acrişor, nearomat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare mijlocie şi perioadă lungă de vegetaţie
(180 - 190 zile). Fertilitate slabă, 30 - 35% lăstari fertili. Dezmugureşte târziu, în a doua
parte a lunii aprilie; înfloritul se declanşează de asemenea, târziu, după 20 VI; pârga
începe pe la sfârşitul lunii august, iar maturarea strugurilor se realizează în primele zile
ale lunii octombrie (epoca a VI-a). Rezistenţe biologice: mijlocie la ger (-18°C . . .-20°C);
bună la secetă, oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor; nu este atacat de molii. Are
nevoie de portaltoi viguroşi (SO4, 140 Ru, SC 71), forma de conducere - capul înălţat Dr.
Guyot, tăiere în verigi lungi de rod. Sarcinile la tăiere sunt mijlocii 15-17 ochi/m2.
Producţiile de struguri sunt mijlocii 15-16 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii târziu, în epoca a VI-a. Acumulează
puţine zaharuri (125 - 140 g/l), iar aciditatea este echilibrată 4,6 - 5,5 g/l H2SO4. Strugurii sunt
foarte aspectoşi, durată lungă de conservabilitate pe butuc, rezistenţi la transport şi la păstrare.
 Zonare. Soiul Select a fost introdus în centrele viticole din sudul ţării, pe
Terasele Dunării şi cele din Dobrogea. Rezultate bune s-au obţinut în centrul viticol
Greaca, din judeţul Giurgiu. Nu se prevede extinderea lui în cultură.

5.11.2. GREACA
 Origine. A fost creat la Staţiunea de Cercetări Viticole Greaca, prin hibridarea
sexuată controlată a soiurilor Bicane x Afuz-Ali (GORODEA GR.). Omologarea soiului s-a
făcut în anul 1979. Se remarcă prin productivitate foarte ridicată, strugurii mari şi aspectoşi.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu scame dese sub formă de pâslă, rozeta
de culoare albă-verzuie. Frunza adultă de mărime mijlocie spre mare, cuneiformă, cu 3 sau 5
lobi, cu sinusurile laterale superioare foarte adânci şi închise, iar cele inferioare slab marcate;
sinusul peţiolar deschis, în formă de U. Limbul frunzei este uşor gofrat, culoare verde
monoton şi cu dinţii mari, ascuţiţi. Lăstarii viguroşi, de culoare verde-cafenie, uşor striaţi.
Coardele toamna, capătă o culoare maro-deschis (alunie). Floarea hermafrodită normală, pe
tipul 5 sau 6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt foarte mari (450 - 570 g), cilindro-conici,
aripaţi uneori rămuroşi şi lacşi. Boabele mari (2,5 g) ovale de culoare galbenă-verzuie.
Pulpa semicrocantă, nearomată, bobul conţinând 1 - 2 seminţe mari.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă lungă de vegetaţie (190
- 200 zile) şi fertilitate redusă, numai 40 % din lăstari sunt fertili. Productivitatea este însă
ridicată, deoarece strugurii sunt foarte mari. Dezmugureşte târziu, în a doua parte a lunii

67
aprilie, pârga începe după 25 VII, iar maturarea strugurilor se realizează în primele zile
din luna octombrie. Rezistenţe biologice: mijlocie la ger (-18°C); bună la secetă, mană,
oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (asemănătoare soiului Afuz-Ali).
 Cerinţele agrotehnice. Necesită amplasamente cu pante sudice, însorite, ferite
de îngheţuri puternice. Portaltoii recomandaţi: 140 Ru, Kober 5 BB, SO4-4, SO4. Forma de
conducere a viţelor în plantaţii este capul înălţat Dr. Guyot, cu elemente lungi de rod
(coarde de 14 - 16 ochi). Soiul reacţionează bine la distanţe mari de plantare între rânduri
(2,5 - 3,0 m) şi la operaţiunile în verde ca: plivitul lăstarilor sterili în proporţie de 25 - 30
%, ciupitul lăstarilor fertili în preajma înfloritului, scurtarea vârfului inflorescenţei cu o
treime din lungimea sa. Producţiile de struguri sunt foarte mari, în medie 23,7 t/ha, din
care producţia marfă 80 %.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii odată cu soiul Italia sau cu o
săptămână mai târziu (epoca VI-VII). Acumulează puţine zaharuri în struguri (125 - 155
g/l), iar aciditatea este echilibrată 4,5 - 5,0 g/l H2SO4. Durata de conservabilitate a
strugurilor pe butuc este îndelungată. Strugurii sunt rezistenţi la transport şi la păstrare.
 Zonare. Soiul Greaca completează şi diversifică conveierul varietal existent al
soiurilor cu perioadă de maturare târzie şi foarte târzie a strugurilor. S-a introdus în
cultură în podgoriile din sudul ţării (Greaca, Ostrov, Murfatlar şi pe Terasele Dunării),
unde dă cele mai bune rezultate.

5.11.3. XENIA
 Origine. A fost creat la Staţiunea de Cercetări Viticole Greaca, prin hibridare
controlată a soiurilor Bicane x Muscat de Hamburg (GORODEA GR., LUMÎNARE
ZAMFIRIŢA). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1983. Se remarcă prin rezistenţă la
ger şi durată îndelungată de păstrare a strugurilor.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde-
gălbuie. Frunza adultă de mărime mijlocie (16 - 17 cm lungime), orbiculară, pentalobată,
cu sinusurile laterale foarte adânci şi închise; sinusul peţiolar deschis, în formă de liră.
Limbul frunzei este gros, neted, cu dinţii rotunjiţi, neregulaţi. Lăstarii viguroşi, de culoare
verde-cafenie, cu vârful scămos, cârcei lungi, bi şi trifurcaţi. Floarea hermafrodită
normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt de mărime mijlocie (265 g în
medie), uniaxiali, conici, mai rar rămuroşi. Bobul mare (5,3 g), ovoid, cu pieliţa groasă,
de culoare albă-gălbuie ca ceara, acoperită cu un strat gros de pruină. Pulpa cărnoasă,
uşor suculentă, cu aromă superficială de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă lungă de vegetaţie (180 -
190 zile) şi cerinţe ridicate faţă de temperatură. Fertilitate şi productivitate mijlocie, 55 - 60%
lăstari fertili. Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, ceea ce-i conferă o rezistenţă bună la
ger. Dezmugurire mijlocie (15 - 20 IV), înfloritul în prima parte a lunii iunie, pârga strugurilor
la începutul lunii august, iar maturarea deplină în a doua parte a lunii septembrie, cu circa o
săptămână mai devreme decât soiul Afuz-Ali (epoca V-VI). Rezistenţe biologice: bună la ger
(-20°C . . . -22°C), la boli şi dăunători (asemănătoare cu soiul Muscat de Hamburg).
 Cerinţele agrotehnice. Are afinitate bună la altoire cu portaltoii 140 Ru şi Kober
5. În plantaţii se conduce pe tulpini semiînalte, capul înălţat Dr. Guyot cu verigi de rod
lungi de 8 - 10 ochi. Sarcina la tăiere recomandat_ este de 14 - 15 ochi/m2, respectiv de 40
ochi/butuc. Reacţionează pozitiv la operaţiunile în verde: normarea ciorchinilor pe butuc
după scuturarea florilor, prin lăsarea unui strugure pe fiecare lăstar fertil. Producţiile de
struguri care se obţin sunt mijlocii 16 -18 t/ha, din care producţie marfă 85 %.
 Însuşirile tehnologice. Realizează maturarea strugurilor în epoca V - VI.
Cantităţile de zaharuri acumulate în struguri sunt mijlocii (150 - 167 g/l), iar aciditatea
totală rămâne echilibrată, în jur de 4 g/l H2SO4. Strugurii sunt rezistenţi la transport şi se
pretează la păstrarea îndelungată peste iarnă în depozite, timp de 3 - 5 luni.
 Zonare. Xenia completează conveierul varieral al soiurilor târzii de masă, pentru
consum în stare proaspătă şi păstrare peste iarnă. S-a introdus în podgoriile: Greaca,
Ostrov, Murfatlar, Terasele Dunării, Dealul Mare. Nu se prevede extinderea sa în cultură.

68
5.11.4. TAMINA
 Origine. Soi creat tot la Staţiunea de Cercetări Viticole Greaca, din aceeaşi
genitori: Bicane x Muscat de Hamburg (GORODEA GR. şi colab.). Omologarea soiului
s-a făcut în anul 1984. Se remarcă prin struguri mari, aspectoşi şi păstrare îndelungată
peste iarnă.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor scămoasă, cu rozeta de culoare
verde-intens. Frunzele tinere au mezofilul încreţit, dinţii lungi şi ascuţiţi. Frunza adultă
este mare (18 - 19 cm lungime), orbiculară, pentalobată, cu sinusurile laterale superioare
foarte adânci şi închise, iar cele inferioare superficiale şi închise; sinusul peţiolar deschis,
în formă de liră. Limbul frunzei este gros, verde-intens, pufos pe faţa inferioară şi cu
dinţii lungi, ascuţiţi. Lăstarii de culoare verde-cafenie, acoperite cu scame rare spre vârf.
Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mari şi
foarte mari (400 g în medie), conici, aripaţi, de culoare roşie-violacee. Boabele mari (6,5
g), sferice-uşor ovale, cu pieliţa groasă, pulpa cărnoasă şi densă, aromă fină de muscat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu creşteri vegetative puternice.
Perioadă lungă de vegetaţie (180 - 190 zile) şi cerinţe ridicate faţă de temperatură.
Fertilitate bună (50 - 55 % lăstari fertili) şi productivitate ridicată. Dezmugurire mijlocie,
între 10 - 15 aprilie; înfloritul se declanşează după 10 VII; pârga strugurilor în a doua
parte a lunii august, iar maturarea se realizează târziu la sfârşitul lunii septembrie -
începutul lunii octombrie. Rezistenţe biologice: bună la ger (-20°C); bună la boli şi
dăunători (asemănătoare cu a soiului Muscat de Hamburg).
 Cerinţele agrotehnice. Are afinitate bună la altoire, pe portaltoii: SC 26, SO4 şi
140 Ru. Forma de conducere în plantaţii este capul înălţat Dr. Guyot cu 4 verigi lungi de
8 ochi; încărcătura la tăiere 14 - 15 ochi/m2. Reacţionează puternic la operaţiunile în
verde ca: scurtarea vârfurilor inflorescenţelor şi normarea ciorchinilor, prin lăsarea unui
ciorchine pe fiecare lăstar fertil. Producţiile de struguri care se obţin sunt mijlocii 16,0 -
18,3 t/ha, din care producţie marfă 86 - 90 %.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor în epoca V - VI. Acumulează
cantităţi mici de zaharuri (120 - 135 g/l), iar aciditatea este echilibrată 3,90 - 4,40 g/l
H2SO4. Strugurii sunt foarte rezistenţi la transport şi se păstrează timp îndelungat, 3 - 5
luni peste iarnă.
 Zonare. Tamina a fost introdus în podgoriile din Dobrogea şi cele de pe Terasele
Dunării, în scopul completării conveierului varietal cu soiuri târzii, care să prelungească
perioada de consum a strugurilor în stare proaspătă.

TEST

1. Care sunt caracteristicile biologice şi tehnologice ale soiurilor pentru struguri


de masă?
2. Precizaţi particularităţile de cultură ale soiurilor pentru struguri de masă.
3. Ce se înţelege prin conveier varietal şi geografic al soiurilor pentru struguri de
masă?
4. Care sunt zonele de cultură a soiurilor pentru struguri de masă în România?
5. Cum se clasifică soiurile de viţă de vie pentru struguri de masă?
6. Descrieţi soiurile pentru struguri de masă cu maturare extratimpurie şi
timpurie, inclusiv creaţiile noi româneşti.
7. Descrieţi soiurile pentru struguri de masă cu maturare mijlocie, inclusiv
creaţiile noi româneşti.
8. Descrieţi soiurile pentru struguri de masă cu maturare târzie, inclusiv
creaţiile noi româneşti.

69
CAPITOLUL VI
SOIURILE DE VIŢĂ DE VIE APIRENE

Apirenia sau lipsa seminţelor în boabele strugurilor este o însuşire biologică


valoroasă a soiurilor pentru stafide. Această însuşire se urmăreşte în prezent şi la soiurile
pentru struguri de masă, deoarece consumatorii preferă tot mai mult strugurii fără
seminţe, consumul lor fiind mai igienic. În ultima vreme, apirenia interesează şi la
soiurile pentru struguri de vin, cu scopul de a se mări randamentele la prelucrarea
strugurilor (vinificare).

6.1. PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE SOIURILOR APIRENE

La soiurile apirene, formarea boabelor strugurilor se realizează partenocarpic sau


stenospermocarpic. Aceste procese se datoresc lipsei totale sau parţiale a procesului de
fecundare a florilor, determinată de incompatibilitatea organică sau de sterilitatea
gametofitică ori zigotică, sau, datorită stagnării procesului de dezvoltare a embrionului.
Cercetările întreprinse de către embriologul japonez Y. OINUE (1925) la soiul Sultanină,
au arătat că este vorba de o falsă fecundare: lipseşte din proces dubla fecundare, în sensul
că, cea de-a doua celulă generativă degenerează înainte de a se uni cu nucleul secundar al
sacului embrionar.
Florile sunt aparent hermafrodite normale, cu polenul fertil, însă funcţional
mascule (androdine). Boabele strugurilor se dezvoltă partenocarpic şi rămân foarte mici
(cazul soiului Corinth) sau stenospermocarpic cu un început de fecundare şi formarea
unor rudimente de seminţe rămase nedezvoltate.
Soiurile apirene de provenienţă asiatică sau mediteraneană sunt de zi scurtă şi
perioadă lungă de vegetaţie. Ca urmare, diferenţierea mugurilor de rod se face târziu, spre
sfârşitul verii, încât lăstarii cu rod apar pe nodurile 5/7 sau 7/8 a coardei. Aduse în zonele cu
climat temperat-continental din Europa, ele îşi modifică profund relaţiile dintre creştere şi
rodire, în sensul că vegetaţia prelungindu-se până toamna târziu nu reuşesc să diferenţieze
decât un număr foarte mic de muguri cu rod. Rezultatul – vegetaţie luxuriantă şi rodire
slabă. Diferenţierea mugurilor de rod se face şi pe copili, încât aceştia pot fi folosiţi la
tăiere. Lăstarii au vigoare mare de creştere. Inflorescenţele care se formează sunt lungi (25 -
30 cm) şi cu tendinţă de filare. Maturarea strugurilor se realizează devreme, în epocile II-III
şi chiar epoca I (soiul Delight). Strugurii acumulează cantităţi mari de zaharuri, iar procesul
de stafidire a boabelor începe pe butuc. Boabele se desprind cu uşurinţă de pe pedicele,
însuşire tehnologică importantă pentru prepararea stafidelor.
Rezistenţa la ger este foarte slabă (-10° . . -12°C), de aceea, soiurile pentru stafide
sunt cultivate numai în zonele geografice cu climat călduros. În schimb, au rezistenţă
mare la secetă.

6.2. PARTICULARITĂŢILE DE CULTURĂ


Soiurile pentru stafide se cultivă în arealele geografice cu resurse heliotermice
ridicate, valorile I.H. > 2,5. Sunt indicate solurile permeabile, cu textură uşoară, bogate în
carbonaţi, care să favorizeze acumularea zaharurilor în struguri şi să imprime precocitate.
Portaltoii recomandaţi sunt cei cu perioadă mai scurtă de vegetaţie şi vigoare mijlocie (41
B, SO4-4, Fercal).
Formele de conducere adecvate: vasul evazat pe semitulpină (20 - 30 cm înălţime),
cu braţe scurte de 40 - 50 cm (formă denumită "en goblét"), practicat în ţările
mediteraneene; cordonul speronat pe semitulpină, practicat în California (cordonul
Californian) şi Australia; pergola, folosită în Spania, Sicilia, Cipru etc. În ţara noastră în
podgoria Ostrov, a fost experimentată cortina dublă geneveză (G.D.C.) la soiul Sultanina
cu rezultate foarte bune. În perioada de vegetaţie, soiurile pentru stafide necesită aplicarea
unor operaţiuni în verde şi tratamente cu substituenţi hormonali, ca: plivitul lăstarilor
70
sterili; ciupitul lăstarilor, imediat după apariţia inflorescenţelor; stropitul inflorescenţelor
cu gibereline, înainte de înflorit. În California, folosirea giberelinelor se face după
următoarea tehnologie: primul tratament, când 90 % din florile din inflorescenţe sunt
deschise, cu soluţie în concentraţie de 10 ppm; al doilea tratament, după legarea florilor la
5 - 10 zile, concentraţie 20 - 40 ppm; al treilea tratament, la 7 - 10 zile după al doilea,
concentraţie până la 100 ppm. În cazul soiurilor stenospermocarpice (Perlette, Perlon,
Ruby Seedless) tratamentul cu gibereline se aplică numai după legarea florilor, pentru
stimularea creşterii boabelor.

6.3. CLASIFICAREA SOIURILOR APIRENE


În funcţie de gradul de apirenie, mărimea boabelor şi potenţialul de acumulare a
zaharurilor, soiurile apirene se împart în trei grupe:
 soiuri apirene vechi, tipice pentru stafide, cu strugurii mici sau mijlocii,
boabele foarte mici, care se desprind cu uşurinţă de pedicele (sortogrupul Corinth) şi
acumulează cantităţi mari de zaharuri;
 soiuri apirene pentru stafide şi consum în stare proaspătă, cu strugurii mari
şi cu rudimente de seminţe rămase nedezvoltate în boabe (sortogrupul Sultanină);
 soiuri apirene noi pentru consumul strugurilor în stare proaspătă sau pentru
industrializare (fabricarea gemurilor, dulceţurilor, compoturilor), cu struguri mari şi
foarte aspectoşi. Acumulează cantităţi mici de zaharuri şi păstrează în boabe o aciditate
echilibrată, încât strugurii au gustul răcoritor, plăcut pentru consum.

6.5. SOIURILE APIRENE PENTRU STAFIDE


Soiurile vechi pentru stafide aparţin la două sortogrupuri: sortogrupul Corinth, cu
strugurii mici sau submijlocii, boabe mărunte şi creşteri vegetative slabe; sortogrupul
Sultanină, cu strugurii lungi şi mari, boabe mijlocii şi creşteri vegetative puternice. În
afară de soiurile vechi pentru stafide, au fost create şi altele noi, cum sunt: Delight,
Beauty Seedless, Ruby Seedless, Flame Seedless, Fiesta şi altele, care s-au extins în
cultură în California, Australia, Chile şi alte ţări.

6.5.1. CORINTH NEGRU


 Sinonime: Staphidampelos sau Passa Staphis - în Grecia; Raisin de Corinth sau
Corinthnoire - în Franţa; Corinto nero, Passolina sau Passerina nero - în Italia; Zante
Currant sau Currant grape - în Australia; Panariti - în California.
 Origine. Provine din Grecia istmul - Corinth, unde se cultivă din antichitate. Se
presupune că ar fi o mutaţie vegetativă rezultată din soiul vechi grecesc Liatiko. De fapt,
există un sortogrup Corinth: Corinthul negru este soiul sintetic, cel mai valoros, care se
cultivă pe suprafeţe mari în Grecia, Cipru, California, Australia, mai puţin în Turcia.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, verde-albicioasă, cu
marginile violacei. Frunzele tinere sunt pufoase, arămii, bronzate. Frunza adultă de
mărime mijlocie (16 cm lungime în medie), cuneiformă, pentalobată, mai rar trilobată.
Sinusurile laterale sunt deschise superficiale şi înguste; sinusul peţiolar închis, uneori
deschis în formă de liră. Limbul frunzei de culoare verde-intens, scămos pe faţa
inferioară, uşor gofrat şi cu tendinţă de răsucire (revolut). Lăstarii sunt puternic striaţi, de
culoare verde-cafenie, pe partea însorită. Florile aparent hermafrodite normale, pe tipul 5,
funcţional mascule. Strugurii sunt lungi, cilindrici, cu boabe mici aşezate des pe
ciorchine. Pedunculul lung, gros, semierbaceu. Bobul sferic, cu pieliţa subţire, neagră-
violacee, pulpa zemoasă, bogată în zaharuri şi cu gust aromat.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte precoce, de la dezmugurit şi până la
maturarea strugurilor necesită 100 - 130 zile. Are nevoie de multă căldură şi de insolaţie.
Dezmugureşte şi înfloreşte devreme, pârga strugurilor începe încă din prima parte a lunii
iulie, iar maturarea deplină se realizează între 10 şi 25 VIII. Boabele încep să se
stafidească pe butuc. Fertilitate mijlocie, cca 60 % din lăstari sunt fertili. Forma de
conducere a viţelor în plantaţii este vasul evazat cu braţe scurte, pe care se lasă la tăiere

71
cepi de 3 - 4 ochi. În California şi Australia se practică formele de conducere în cordon
bilateral pe tulpini înalte, care asigură producţii mari de struguri.
 Însuşirile tehnologice. Corinthul negru, maturează strugurii în epoca a II-a.
Recoltarea se face la cca 20 de zile după realizarea maturării strugurilor, timp în care mai
mult de jumătate din boabe sunt stafidite. Prin procesul de stafidire se ajunge la
concentraţii foarte mai de zaharuri, de 600 - 700 g/kg. Producţiile de struguri sunt mici: în
Grecia 3 - 4 t/ha, iar în California şi Australia 8 - 12 t/ha. Randamentul în stafide este de
10 - 20 q/ha. Din strugurii de Corinth negru se obţin cele mai fine stafide.
 Zonare. În Grecia, Corinthul negru ocupă 35% din suprafaţa viticolă,
Peloponezul fiind regiunea cea mai mare producătoare de stafide. În California 80% din
producţia de stafide o dă soiul Corinth negru, iar în Australia 11%. La noi în ţară, nu sunt
condiţii climatice favorabile pentru cultura soiului Corinth negru.
6.5.2. SULTANINĂ ALBĂ
 Sinonime: Kiş-Miş alb sau Sultani – în ţările din Asia Mică şi Mijlocie;
Thompson Seedless – în California, Australia, Chile, Africa de Sud; Sin pu tao – în China.
 Origine. Este un soi foarte vechi de provenienţă asiatică, din Podişul Anatoliei –
vechea Persie (actualul Iran). Dintre toate soiurile apirene, cunoaşte cea mai lungă răspândire
în cultură, cca 350.000 ha (P. GALET, 1990). Aceasta, deoarece strugurii sunt mari şi foarte
aspectoşi, folosiţi la producerea stafidelor şi pentru consum în stare proaspătă.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire lucioasă, cu rozeta de culoare verde-
gălbui. Frunzele tinere sunt puternic gofrate şi lucioase. Frunza adultă este mare (18 – 20
cm lungime), variabilă ca formă, uneori mai lungă, alteori mai lată, trilobată sau
pentalobată. Sinusurile laterale sunt superficiale şi înguste, iar sinusul peţiolar este închis,
ovoidal. Limbul frunzei de culoare verde-pal, slab gofrat, glabru pe ambele feţe, cu
mucronii ascuţiţi. Lăstarii viguroşi, cu meritale lungi, striaţii fine, culoare cafenie-roşcată
pe partea însorită. Floarea aparent hermafrodită normală, pe tipul 5, funcţional masculă.
Strugurii sunt lungi (20 – 25 cm), mari 300 – 400 g, cilindro-conici, cu ramificaţiile
secundare uneori mai dezvoltate încât devin rămuroşi. Pedunculul este lung, subţire şi
erbaceu (foarte fragil). Boabele de mărime mijlocie (10 – 15 mm în diametru), ovale,
colorate în galben ca ceara şi acoperite cu un strat fin de pruină. Pulpa cărnoasă, crocantă,
nearomată, cu rudimente de seminţe verzi rămase nedezvoltate. Pedicelele lungi, subţiri şi
fragile, încât boabele se desprind împreună cu ele foarte uşor de pe ciorchine.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie (190 - 200 zile) şi
cerinţe mari faţă de căldură: 3200 - 3500°C temperatură activă. Este foarte viguros şi cu
fertilitate slabă, numai 30 - 40 % lăstari fertili. Nu rodeşte pe copili. Rezistenţe biologice:
slabă la ger (-15°C) şi la mană; mijlocie la oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor;
bună la secetă.
Dezmugureşte devreme, în prima decadă a lunii aprilie; înfloritul se declanşează uneori
începând de la 16 - 20 mai; pârga deplină se realizează între 15 şi 30 august. Are nevoie de
portaltoi care să-i favorizeze precocitatea (SO4-4, 41 B, SC 2). Forma de conducere a viţelor în
plantaţii folosită în ţările mediteraniene este vasul evazat pe semitulpină. Tăierea se face în
cordiţe de 5-7 ochi, sau coarde lungi de 12 - 14 ochi. La noi în ţară, în podgoria Ostrov au fost
experimentate formele de conducere Guyot pe semitulpină şi cortina dublă geneveză
(G.D.C.). Se recomandă C.D.G. cu distanţele de plantare între rânduri de 3,60 m şi între viţe
pe rând de 1,8/0,6 m. Din această formă de conducere sunt reduse creşterile vegetative în
proporţie de 57 - 64 %, sporeşte fertilitatea soiului şi se realizează producţii foarte mari de
struguri, de până la 18 t/ha. Sultanina reacţionează foarte puternic la fertilizarea organică şi
chimică, fără îngrăşăminte cu azot, din cauza creşterilor vegetative puternice. În timpul
vegetaţiei se recomandă fertilizarea foliară, cu macroelemente şi microelemente.
Reacţionează bine la tratamentul cu gibereline, înainte de înflorit, concentraţia soluţiei 100
mg/litru. În condiţiile secetoase din Dobrogea, irigarea asigură producţii mari de struguri,
plafonul minim pentru umiditate fiind de 50 % din I.U.A. a solului.
 Însuşirile tehnologice. Sultanina albă maturează strugurii în epoca II - III.
Producţiile de struguri sunt mijlocii, în funcţie de formele de conducere a viţelor în
plantaţii: 2,5 - 5 t/ha în cazul vasului evazat şi capul înălţat Guyot pe semitulpină; 15 - 18
t/ha prin conducerea în cortină dublă geneveză (G.D.C.). Strugurii acumulează cantităţi
72
mari de zaharuri (180 - 190 g/l), iar aciditatea este echilibrată (4,5 - 5,0 g/l H2SO4).
Strugurii sunt folosiţi la pepararea stafidelor sau pentru consum în stare proaspătă.
 Zonare. Sultanina albă se cultivă în Grecia, Turcia, Cipru, Italia, Spania. S-a extins
în California (provinciile Victoria şi Fresno), unde deţine circa o treime din suprafaţa viticolă;
în Australia asigură 90 % din exportul de stafide. La noi în ţară a fost introdus numai în câteva
areale strict delimitate din sudul Dobrogei şi cele de pe Terasele Dunării.

6.6. SOIURILE APIRENE PENTRU CONSUMUL


STRUGURILOR ÎN STARE PROASPĂTĂ
Preferinţele consumatorilor pentru strugurii de masă lipsiţi de seminţe au
impulsionat lucrările de ameliorare în direcţia creării soiurilor apirene. În afară de soiurile
mai vechi (Maria Pirovano, Perlette), în ultima vreme au fost obţinute foarte multe soiuri
apirene, în primul rând în California, apoi Argentina, Portugalia, Franţa şi alte ţări.

6.6.1. PERLETTE

 Origine. A fost obţinut la Universitatea Davis din California, prin hibridarea


soiurilor Regina viilor x Sultanină albă (H. P.OLMO, 1936). Face parte din acelaşi
sortogrup cu soiurile Delight şi Beauty Seedless. Se impune prin timpurietate şi valoarea
comercială a strugurilor.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, de culoare verde-monoton. Vârful
lăstarului şi primele frunzuliţe sunt lucioase şi acoperite cu scame rare. Frunza adultă este
mare (17 – 21 cm lungime), cuneiformă, întreagă, cu slab început de trilobie sau pentalobie.
Sinusul peţiolar deschis, în formă de liră. Limbul frunzei este uşor gofrat, glabru pe ambele
feţe şi de culoare verde-pal. Lăstarii sunt viguroşi, cu internodii mijlocii (8 – 13 cm
lungime), striaţi, lucioşi, de culoare verde-deschis. Floarea aparent hermafrodită normală,
pe tipul 5, funcţional masculă. Strugurii sunt uniaxiali, tronconici, de mărime mijlocie
(240 – 380 g, în medie), compacţi. Bobul mijlociu (2,65 – 5,39 g), sferic, de culoare alb-
verzuie din cauza stratului gros de pruină; pulpa cărnoasă, crocantă, nearomată.
Pedunculul strugurelui şi rahisul rămâne erbaceu (nelignificat).
 Însuşirile agrobiologice. Soi viguros, cu perioadă scurtă de vegetaţie (160 - 165
zile). De la dezmugurire şi până la maturarea strugurilor are nevoie de 100 - 120 de zile.
În acest interval de timp, necesită 2500 - 2700°C temperatură globală şi 1000 - 1200 ore
de strălucire a soarelui. Are fertilitate bună, 40 - 50 % din lăstari sunt fertili.
Productivitatea soiului este ridicată. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a lunii
aprilie; înfloritul se declanşează la sfârşitul lunii mai; pârga strugurilor începe devreme, în
a doua parte a lunii iulie, iar maturarea deplină se realizează începând cu 1 august (epoca
a II-a). Soiul este predispus la mărgeluire. Forma de conducere recomandată este
cordonul bilateral, cu elemente mijlocii de rod (cordi_e de 5-6 ochi). Sarcina care se lasă
la tăiere fiind de 16 - 17 ochi/m². În Italia se foloseşte şi cordonul speronat. Maturarea
lemnului lăstarilor se realizează numai în proporţie de 75 - 80 % din lungimea lor. În
timpul vegetaţiei sunt necesare operaţiunile în verde şi anume: normarea inflorescenţelor
pe butuc (în medie 17-18 inflorescenţe); scurtarea vârfului ciorchinelui, cu 1/3 din
lungimea sa; desfrunzitul parţial al strugurilor.
Rezistenţe biologice: sensibil la ger (-16°C . . . -18°C): foarte sensibil la mană;
fisurează foarte uşor boabele ajunse la maturare, chiar în urma precipitaţiilor reduse;
atacat de viespi.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii timpurii, epoca I. Producţiile care se
obţin sunt mijlocii, între 12 şi 17 t/ha, din care producţie marfă 85 - 90 %. Strugurii
acumulează cantităţi mici de zaharuri (140 - 160 g/l), iar aciditatea rămâne echilibrată, 4,2
- 5,0 g/l H2O4, încât gustul este foarte plăcut şi răcoritor. Strugurii sunt rezistenţi la
transport. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este însă mică, deoarece sunt
atacaţi de viespi. De asemenea, durata de păstrare în depozite frigorifice este scurtă,
deoarece ciorchinele se deshidratează uşor.

73
 Zonare. Soiul Perlette a devenit cosmopolit. Se cultivă pe suprafeţe mari în
California, Chile, Argentina. Australia, Israel, Italia, Franţa, Maroc şi alte ţări viticole. În
Chile asigură 3,2 % din producţia de struguri pentru masă.
La noi a fost introdus în cultură după 1962, în podgoriile din sudul ţării (Ostrov,
Greaca, Murfatlar, Pietroasa), unde ocupă cca 100 ha. Extinderea sa în cultură este
necesară, deoarece este timpuriu şi foarte productiv.

6.7. CREAŢIILE ROMÂNEŞTI DE SOIURI APIRENE


Sunt destul de recente, începând din anul 1985. Pentru obţinerea lor s-au folosit ca
genitori, soiurile autohtone (Braghină, Tămâioasă românească), soiurile apirene vechi
(Sultaniă) şi soiurile apirene nou create, mai valoroase (Perlette). Au fost omologate
următoarele soiuri apirene pentru consumul strugurilor în stare proaspătă: Călina, Otilia şi
Centenar Pietroasa.

6.7.1. CĂLINA
 Origine. A fost obţinut la Staţiunea de cercetări viticole Drăgăşani, prin
hibridarea sexuată controlată a soiurilor Braghină x Sultanină (MĂRCULESCU M.).
Omologarea soiului s-a făcut în anul 1985. Este primul soi apiren creat la noi în ţară şi
introdus în cultură. Corespunde apireniei de tipul “Sultanină”.
 Caracterele ampelografice. Frunza adultă este mare, orbiculară, pentalobată, cu
sinusurile laterale adânci, în formă de liră: cele superioare închise, prin suprapunerea lobilor,
iar cele inferioare deschise. Sinusul peţiolar deschis, în formă de U. Limbul frunzei de culoare
verde-pal, uşor gofrat, peros pe faţa inferioară. Peţiolul frunzei este lung (13 – 15 cm), roşu-
violaceu şi acoperit cu perişori. Lăstarii viguroşi, cu meritale mijlocii, culoare verde-maronie
pe partea însorită. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5 sau 6, cu polen abundent şi fertil,
formarea boabelor făcându-se stenospermocarpic. Strugurii sunt lungi (30 – 38 cm), mari
(250 g în medie), rămuroşi, semicompacţi, cu pedunculul lignificat. Bobul mic (1,7 g), ovoid,
de culoare roz în diferite nuanţe, funcţie de gradul de maturare şi de expunerea la soare.
Pieliţa subţire, acoperită cu un strat fin de pruină. Pulpa zemoasă, lipsită de seminţe sau cu
rudimente de seminţe rămase nedezvoltate.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, cu perioadă mijlocie de vegetaţie.
Fertilitate bună şi productivitate mare. Rezistenţe biologice: slabă la ger (-18°C), mijlocie
la secetă, sensibil la boli şi dăunători. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a lunii
aprilie; pârga strugurilor începe după 1 VIII, iar maturarea decurge lent şi se realizează
între 15 şi 20 septembrie (epoca a IV-a). În plantaţii are nevoie de portaltoi care să-i
diminueze vigoarea de creştere (SC2, SO4-4). Forma de conducere, capul înălţat Dr. Guyot
pe semitulpină, tăierea în verigi lungi de rod. Sarcina care se lasă la tăiere 14 - 15
ochi/m². În anii secetoşi, necesită 2-3 udări. Producţiile de struguri care se obţin sunt
ridicate, în medie 18,3 t/ha.
 Însuşirile tehnologice. Maturează strugurii târziu, epoca a IV-a. Acumulează
cantităţi mari de zaharuri, de 220 - 230 g/l aciditate rămâne echilibrată 4,0 - 4,5 g/l
H2SO4. Strugurii se folosesc pentru consumul în stare proaspătă, fiind foarte aspectuoşi şi
lipsiţi de seminţe. Durata de conservabilitate a strugurilor pe butuc este însă redusă, circa
o săptămână. De asemenea, păstrarea în depozite frigorifice. Strugurii pot fi folosiţi la
producerea stafidelor.
 Zonare. Călina a fost introdus în cultură în regiunile viticole din sudul ţării.
Strugurii pot fi folosiţi şi în industria alimentară, la fabricarea dulceţurilor, gemurilor şi
compoturilor.

6.7.2. OTILIA
 Origine. A fost obţinut la Staţiunea de Cercetări viticole Pietroasa, prin
hibridarea sexuată intraspecifică dintre soiurile Alphonse Lavallée x Perlette (TOMA
OTILIA, 1987). Omologarea soiului s-a făcut în anul 1987. Se remarcă prin timpurietate
şi productivitate foarte ridicată.

74
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde-
gălbuie. Frunza adultă este mare, pentalobată, mai rar trilobată, cu sinusurile laterale slab
schiţate şi deschise; sinusul peţiolar deschis, în formă de V. Limbul frunzei de culoare
verde-intens, cu nervurile proeminente, roşietice la bază, glabru pe faţa superioară şi
scămos pe cea inferioară. Lăstarii viguroşi, de culoare verde-monoton. Floarea
hermafrodită, normală din punct de vedere morfologic şi funcţional, formarea boabelor
realizându-se stenospermocarpic. Strugurii de mărime mijlocie (297 g în medie), conici,
biaripaţi sau triaripaţi, semicompacţi, foarte aspectuoşi. Bobul mijlociu, sferic uşor ovoid,
cu pieliţa de culoare neagră-violacee, elastică şi acoperită cu un strat gros de pruină.
Pulpa crocantă, lipsită de seminţe sau cu rudimente de seminţe verzi rămase nedezvoltate.
 Însuşirile agrobiologice. Soi foarte viguros, dar precoce: de la dezmugurit şi până
la maturarea deplină a strugurilor are nevoie de 110 – 115 zile. Fertilitate bună, 58 % din
lăstari sunt fertili. Rezistenţe biologice: mijlocie la ger (-16°C . . . –18°C), slabă la boli şi
dăunători, bună la secetă. Dezmugureşte devreme, în prima parte a lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în primele zile ale lunii iulie, iar maturarea se realizează în perioada 1 – 15
VIII (epoca a II-a). Forma de conducere recomandată este cordonul bilateral pe semitulpină,
sarcina de rod 38 – 40 ochi/butuc. Portaltoii cei mai indicaţi : SO4-4 sau Kober 5BB. Dă
producţii mari de struguri, în medie 20,7 t/ha, din care producţie marfă 88 %.
 Însuşirile tehnologice. Maturare timpurie a strugurilor, epoca a II-a. La maturarea
de consum (1 - 15 VIII), acumulează cantităţi mici de zaharuri (130 - 135 g/l), iar aciditatea
este ridicată (6 g/l H2SO4), încât strugurii sunt foarte plăcuţi din punct de vedere
organoleptic. Prin supramaturare se ajunge până la 190 - 195 g/l zaharuri, iar aciditatea se
reduce la 4,3 - 4,5 g/l H2SO4, încât strugurii pot fi folosiţi la prepararea stafidelor.
 Zonare. Otilia dă rezultate bune în regiunile viticole din sudul ţării, în principal,
pentru obţinerea producţiilor de struguri timpurii de masă. Poate asigura şi disponibilităţi
pentru exportul de struguri.

6.7.3. CENTENAR PIETROASA


 Origine. Obţinut la Staţiunea de Cercetări Viticole Pietroasa, prin hibridarea
sexuată a soiurilor: Tămâioasă românească x Perlette (TOMA OTILIA şi ISPAS SOFIA).
Omologarea soiului s-a făcut în anul 1991. Se impune prin timpurietate şi calitatea
excepţională a strugurilor pentru prepararea stafidelor.
 Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde-
albicioasă. Frunza adultă este mijlocie spre mică, orbiculară, pentalobată. Sinusurile
laterale superioare sunt adânci şi deschise, iar cele inferioare abia schiţate; sinusul
peţiolar este închis, eliptic. Limbul frunzei de culoare verde-pal, nervurile proeminente şi
albicioase, dinţii laţi şi ascuţiţi. Lăstarii slab viguroşi, cu meritale de lungime mijlocie.
Floarea hermafrodită, normală morfologic şi funcţional, formarea boabelor realizându-se
stenospermocarpic. Strugurii sunt mijlocii spre mici (138 g, în medie), cilindroconici,
biaripaţi, semicompacţi. Bobul mic, sferic, culoare galbenă-chihlimbarie, rumen pe partea
însorită. Pieliţa subţire, cu pruină slabă, pulpa crocantă, fără seminţe sau cu rudimente de
seminţe şi aromă slabă.
 Însuşirile agrobiologice. Soi cu vigoare slabă de creştere, foarte precoce şi cu
fertilitate bună (în medie 48 % din lăstari sunt fertili). Rezistenţe biologice: bună la ger (-
18°C), slabă la boli şi dăunători. Se pretează la conducere în cordon bilateral pe
semitulpină, cu tăiere în verigi mijlocii de rod. Producţiile de struguri care se obţin sunt
mici, în medie de 10,5 t/ha, din care producţia marfă - 95 %.
 Însuşirile tehnologice. Maturarea strugurilor foarte timpurie, perioada 1-10 VIII
(epoca I - II). La maturarea de consum, strugurii acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri (152
g/l), iar aciditatea rămâne echilibrată 4,3 g/l H2SO4. Prin supramaturare se ajunge până la 210 g/l
zaharuri şi aciditatea scade la 3,5 - 3,7 g/l H2SO4, strugurii fiind astfel apţi pentru stafide.
 Zonare. Soiul Centenar Pietroasa dă rezultate bune în regiunile viticole din sudul
ţării, în arealele cu condiţii favorabile pentru cultura soiurilor apirene. Fiind un soi timpuriu,
poate intra în alcătuirea conveierului varietal al soiurilor pentru struguri de masă.

75
TEST

1. Care sunt particularităţile biologice ale soiurilor apirene?


2. Precizaţi particularităţile de cultură ale soiurilor apirene.
3. Cum se clasifică soiurile de viţă de vie apirene?
4. Descrieţi soiurile de viţă apirene pentru obţinerea stafidelor.
5. Descrieţi soiurile de viţă apirene pentru consum în stare proaspătă.
6. Descrieţi creaţiile româneşti de soiuri apirene.

76
CAPITOLUL VI
SOIURILE PENTRU STRUGURI DE VIN
6.1. PARTICULARITĂŢILE AGROBIOLOGICE ALE SOIURILOR
PENTRU STRUGURI DE VIN
Soiurile pentru struguri de vin prezintă o gamă foarte largă de însuşiri
agrobiologice şi tehnologice, în funcţie de direcţia de producţie: soiuri pentru vinuri albe
de consum curent, soiuri pentru vinuri albe de calitate, soiuri pentru vinuri roze şi roşii de
consum curent, soiuri pentru vinuri roşii de calitate, soiuri pentru vinuri aromate, soiuri
pentru vinuri materie-primă pentru spumante, soiuri pentru distilate învechite din vin.
Totuşi, ele întrunesc anumite caracteristici agrobiologice comune, care le deosebesc de
soiurile pentru struguri de masă şi soiurile apirene.
Soiurile pentru struguri de vin au cerinţe mai reduse faţă de condiţiile heliotermice,
hidrice şi de nutriţie. De aceea şi arealele de cultură sunt mult mai largi. Soiurile pentru
struguri de vin pot valorifica mai economic terenurile sărace, solurile pietroase,
calcaroase, cele bogate în oxizi de fier, nisipoase, soluri pe care soiurile de masă dau
rezultate inferioare.
Pe de altă parte, soiurile pentru struguri de vin valorifică într-o mai mare măsură resursele
heliotermice mai bogate prin diversificarea tipurilor de vin şi a direcţiilor de producţie, în timp
ce soiurile pentru struguri de masă, valorifică aceste condiţii prin precocitatea maturării
strugurilor şi prin numărul mare de soiuri cultivate în conveierul varietal.
Marea majoritate a soiurilor pentru struguri de vin au o perioadă mijlocie de
vegetaţie (170-180 zile), ca urmare maturarea lemnului coardelor este mult mai bună,
ceea ce duce la o rezistenţă mai bună la ger. Toate acestea fac posibilă extinderea, într-o
mai mare măsură a culturii neprotejate sau semiprotejate pe timpul iernii.
Marea majoritate sunt soiuri cu vigoare mijlocie, cu creşteri vegetative moderate şi
cu fertilitate mare (70-75% lăstari fertili), iar diferenţierea mugurilor de rod se face cu
precădere la baza coardelor, astfel încât se pretează la cele mai variate forme de
conducere şi tipuri de tăiere.
Soiurile pentru struguri de vin au rezistenţă bună la secetă şi se pot cultiva fară
irigare, chiar şi în regiunile sudice unde valorile CH < 0,6-1,0. Seceta pedologică este mai
uşor suportată, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de masă.
Consumurile specifice în elemente nutritive sunt, în general mari: N 6-15; P 1-4; K
3,8-15,2 kg/tona de struguri. Cele mai mari valori se înregistrează la soiurile pentru vinuri
de calitate. La soiurile pentru vinuri albe, consumul mediu anual de NPK este de 230-240
kg/ha, iar la soiurile pentru vinuri roşii, ceva mai ridicat, de 250-255 kg/ha subst. activă.
Soiurile pentru struguri de vin au o perioadă mai restrânsă de maturare a strugurilor, in
epoca a III-a până în a VI-a, cu un maximum de frecvenţă în epocile a IV-a şi a V-a. În
acest fel, campania de vinificare se desfăşoară timp de circa 30 zile (15 septembrie-15
octombrie), faţă de circa 100 zile (15 iulie-31 octombrie), cât durează recoltarea
strugurilor pentru masă.
Raportul dintre camtitate şi calitate se corelează negativ, în sensul că unuei
producţii mari de struguri îi corespunde o concentraţie mai mică în zaharuri şi invers. Ca
urmare, soiurile pentru struguri de vin se împart în două mari categorii: soiuri de mare
producţie(Galbenă de Odobesti, Zghihară de Huşi etc.) şi soiuri de înaltă calitate
(Sauvignon, Pinot gris etc). La soiurile de mare producţie cel mai mobil element este
cantitatea; ea poate varia în limite largi, în condiţiile în care calitatea producţiei nu este
prea mult influenţată. La soiurile de înaltă calitate, însă, cel mai dinamic element devine
conţinutul în zaharuri. El este afectat de nivelul producţiei, în sensul că la diferenţe de
numai 2 t/ha de struguri, concentraţiile în zaharuri se modifică cu până la 40-50 g/l. O
poziţie intermediară ocupă soiurile la care se obţin producţii mijloci de struguri (10-15
t/ha) şi concentraţii relativ mari de zaharuri (170-190 g/l). Ele se pot comporta ca soiuri
de mare producţie, sau ca soiuri de calitate, în fucţie de condiţiile ecologice şi climatice
ale anului viticol (Fetească regală).
77
6.2. PARTICULARITĂŢILE TEHNOLOGICE ALE SOIURILOR
PENTRU STRUGURI DE VIN

Principalele însuşiri tehnologice care diferenţiază soiurile de vin faţă de soiurile


pentru struguri de masă sunt următoarele: strugurii sunt mici sau mijlocii (80-150 g);
boabele sunt aşezate des pe ciorchine (struguri compacţi, “bătuţi”); pulpa bobului este
zemoasă şi permite acumularea unor cantităţi importante de zaharuri; pieliţa bobului este
subţire. Acestea fac ca boabele să devină mult mai elastice şi să reziste mai bine la
fisurare, pe timpul maturării, iar randamentele în must care se obţin la prelucrarea
strugurilor sunt ridicate , 70-80%, exprimate în greutate (kilograme de must obţinute din
100 kg de struguri).
Soiurile cu strugurii negrii acumulează în pieliţa boabelor cantităţi mari de compuşi
fenolici – subsatanţe colorante de tipul antocianilor monoglucozidici. Pentru acumularea
lor este nevoie de mai multă căldură şi insolaţie, de aceea, soiurile pentru vinuri roşii roşii
se cultivă cu rezultate bune numai în sudul ţării. Intensitatea coloraţiei boabelor este
legată în primul rând, de natura biologică a soiului şi poate fi influenţată de cantitate
producţiei, condiţiile climatice ale anului, condiţiile de cultură şi modul de recoltare al
strugurilor.
Pentru aprecierea pigmentaţiei antocianice la soiurile pentru vinuri roşii s-au luat
ca bază două soiuri: Cinsaut, la care conţinutul în compuşi fenolici s-a notat cu 1 şi soiul
Maseng noir, la care conţinutul în compuşi fenolici este cel mai ridicat ş s-a notat cu 10.
În raport cu aceste limite soiurile pentru vinuri roşii se împart în 3 grupe: soiuri cu
pigmentaţie antocianică albă, la care concentraţia în compuşi fenolici (C.C.F.) este mai
mică de 1,5 (Aramon, Cadarcă, Băbească neagră); soiuri cu pigmentaţie antocianică
mijlocie, cu valorile C.C.F. = 1,5-2,5 (Oporto, Fetească neagră, Pinot noir, Sangiovese) şi
soiuri intens colorante, la care valoril C.C.F > 2,5 (Cabernet sauvignon, Merlot). La unele
soiuri substanţele antocianice se acumulează şi în mezocarpul boabelor, sucul lor fiind
colorat, însă natura chimică a antocianilor este diferită faţă de antocianii acumulaţi în
pieliţă. Acestea reprezintă grupa soiurilor tinctoriale (Alicante Bouschet, Grenache,
Gamay freux). Soiurile pentru vinuri roşii se recolteză mai târziu, la sfârşitul campaniei
de recoltare, deoarece substanţele antocianice se acumulează mai intens spre sfârşitul
perioadei de maturare.
Există şi soiuri care acumulează în pieliţa boabelor compuşi aromatici, care dau
aromele cunoscute la struguri de tip “muscat” sau “tămâios”. Chmic, fac parte din grupa
terpenelor sau norisoprenoidelor. Acestea alcătuiesc grupa soiurilor pentru vinuri aromate.

6.3. PARTICUALRITĂŢILE DE CULTURĂ ALE SOIURILOR PENTRU


STRUGURI DE VIN

Acestea sunt determinate, în mare măsură, de particularităţile agrobiologice şi


tehnologice. Astfel, soiurile de mare producţie, care sunt şi cele mai viguroase, necesită
portaltoi viguroşi, cu sistem radicular puternic din grupa Berlandieri x Riparia, capabili
de a prelua încărcăturile mari de rod care se lasă la tăiere şi pentru a susţine potenţialul
productiv al acestor soiuri. Portaltoii cu vigoare slabă (Riparia gloire, 41 B, SO4-4) sunt
consideraţi portaltoi de calitate, deoarece transmit soiurilor roditoare o creştere moderată,
maturare timpurie a strugurilor, intensificarea aromei şi a culorii.
În ceea ce priveşte formele de conducere, cele înalte convin mai mult soiurilor de
mare producţie, în timp ce formele semiînalte sunt recomandate pentru soiurile de
calitate. Cea mai folosită formă de conducere este cordonul bilateral, cu tăiere în verigi
scurte sau cepi de producţie. Soiurile de calitate reclamă încărcături mici la tăiere, de 13-
15 ochi/m2, în timp ce soiurile de mare producţie necesită încărăcături de 22-25 ochi/m2,
repartizate pe cordoane duble.
Referitor la fertilizare, soiurile de vin, pe lângă faptul că au consumuri ridicate de
îngrăşăminte, raporturile dintre elementele nutritive influenţează puternic calitatea
producţiei de struguri. Astfel raportul NPK de 1,0:1,5:1,5 favorizează acumularea
zaharurilor, iar cel de 1,5:1,0:1,5 determină sporirea acidităţii mustului.
78
Soiurile pentru struguri de vin, nu reacţionează puternic la irigare şi nici la lucrările
şi operaţiunile în verde. Irigatul nu este necesar, decât în anii foarte secetoşi şi atunci e
folosesc norme mai mici de udare, în raport cu soiurile de masă. Dintre lucrările şi
operaţiunile în verde se impune dirijatul lăstarilor şi într-o pondere mai mică plivitul
lăstarilor sterili şi cârnitul lăstarilor la intrarea strugurilor în pârgă.
Momentul recoltării strugurilor capătă importanţă tehnologică deosebită la soiurile
de vin, el fiind diferit de la o grupa de soiuri la alta. La soiurile pentru vinuri de consum
curent recoltarea se face la maturarea deplină a strugurilor sau la cea tehnologică, care
poate preceda faza maturării depline, în timp ce la soiurile de calitate, recoltarea se face
de obicei la supramaturarea strugurilor, eventual cu instalarea atacului de putregai nobil
(botritizarea strugurilor). Atenţie deosebită necesită soiurile pentru vinuri roşii, la care
supramaturarea accentuată poate duce la o scădere a concentraţiei subsatanţelor colorante
prin hidroliza antocianilor.

6.4. SOIURILE PENTRU VINURI ALBE DE CONSUM CURENT

Această grupă de soiuri este foarte bine reprezentată în podgoriile din ţara noastră,
atât prin soiurile autohtone caracterizate prin potenţial ridicat de producţie, cât şi cele
străine, care uneori pot fi folosite şi pentru alte direcţii de producţie.

6.4.1. Soiurile autohtone pentru vinuri albe de consum curent

Sunt soiuri care se cultivă în toate provinciile geografice ale ţării şi anume:
Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie, în Moldova; Ardeleancă, Iordană,
Mustoasă de Măderat, în Transilvania; Creaţă de Banat, Majarcă, Steinschiller roz, în
Banat; Crâmpoşie, Roşioară şi Berbecel, în Muntenia şi Oltenia.

6.4.1.1. GALBENĂ DE ODOBEŞTI

Sinonime: Galbenă, Poamă galbenă, Galbenă de Căpătanu - în România; Sars


Izum - în Turcia; Orengentraube - în Olanda; Narangszölö - în Ungaria.
Origine. Este soi vechi românesc, obţinut prin selecţie populară în podgoria
Odobeşti, localitatea Căpătanu pe Milcov. Face parte din acelaşi ecotip cu soiurile
Zghihară de Huşi şi Bătuta neagră; fiind considerat soi sintetic. După caracterele
morfologice face parte din proles pontica, subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde
albicioasă, cu nuanţe roşietice, acoperite cu scame dese. Frunza adultă este mare, întreaga
sau cu început de trilobie, cu limbul de culoare verde închis gros, gofrat, scămos pe faţa
inferioară; sinusurile laterale sunt slab schiţate, iar sinusul peţiolar este ovoidal, mai rar
deschis în formă de liră. Caracterul tare de recunoaştere a soiului il reprezintă faptul că
nervurile principale sunt de culoare roşie, mai evidentă în treimea inferioara către
punctul peţiolar. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil soiul
fiind autofertil. Strugurii sunt de mărime mijlocie (130-160 g în medie), cilindro-conici,
uni sau biaripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul este mijlociu, sferic, cu
pieliţa subţire, de culoare gălbuie, cu nuanţe ruginii pe partea însorită. Lăstarii sunt
viguroşi, cu meritale mijlocii, de culoare verde cu nuanţe roşietice pe partea însorită.
Coardele toamna au o culoare brun roşcată.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Galbenă de Odobeşti are perioadă lungă de
vegetaţie (180-200 zile), timp în care necesită 2800-32000C temperatură activă. Are
vigoare mare de creştere şi fertilitate bună, 75-80% lăstari fertili. Dezmugureşte spre
sfârşitul lunii aprilie, pârga strugurilor începe în luna august, iar maturarea deplină a
strugurilor decurge lent, realizându-se la circa 4-5 săptămâni după soiul Chasselas doré,
corespunzător epocilor a V-VI-a.
Rezistenţe biologice: are toleranţă slabă la ger (18 . . . -200C), ca şi la secetă. Este
sensibil la bolile criptogamice, în special la putregaiul cenuşiu al strugurilor. este mai
puţin atacat de acarieni şi moliile strugurilor.

79
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Datorită sensibilităţii accentuate la
putregaiul cenuşiu, cel mai bune rezultate se obţin în arealele cu toamne lungi, însorite, pe
terenurile în pantă, fertile, profunde şi cu umiditate asigurată. Se pretează la conducerea
pe tuplini înalte şi semiînalte, în cordoane duble, cu tăiere în verigi mijlocii de rod, sau
forma de conducere Guyot cu braţe cu înlocuire perioadică, cu tăiere în elemente lungi de
rod. Necesită sarcini mari de producţie, suportând încărăcături de 25-26 ochi/m2.
Reacţionează puternic la fertilizare, dozele recomandate fiind N100P150k75 k/ha s.a. aplicate
odată la 4 ani. Producţiile de struguri sunt ridicate, în medie 15 t/ha, putând depăşii însă
20 t/ha. Tehnologic, soiul Galbenă de Odobeşti acumulează la maturarea deplină 160-170
g/l zaharuri, iar aciditatea totală a mustului fiind de 4,3-5 g/l H2SO4, ceea ce asigură
obţinerea vinurilor de masă.
Variaţii şi clone. Datorită vechimii în cultură soiul Galbenă de Odobeşti se
prezintă ca o populaţie neomogenă, datorii acţiunii îndelungate dintre genotip şi mediu.
Pentru ridicarea potenţialului productiv si calitativ al soiului s-a trecut la ameliorarea sa,
prin obţinerea de clone. La S.C.D.V.V. odobeşti au fot omologate două clone valoroase:
clona Galbenă de Odobeşti-33 Od, rezultată prin selecţie din biotipul Galbenă uriaşă,
caracterizată prin producţii de 25 t/ha şi acumulări în zaharuri de 162 g/l, destinată
obţinerii vinurilor de masă; clona Galbenă de Odobeşti-50 Od, care este o clonă de
calitate, asigurând producţii de 22 t/ha, cu acumulări în zaharuri de 180-190 g/l.
Zonare. Este un soi cu plasticitate ecologică limitată fiind zonat pentru cultură
numai în centrele viticole din podgoria Odobeşti.

6.4.1.2. ZGHIHARĂ DE HUŞI

Sinonime: Zghihară, Zghihară galbenă, Zghihară verde bătută - în România.


Origine. Soi vechi românesc care s-a adaptat foarte bine la condiţiile ecologice din
podgoria Huşi. Face parte din acelaşi ecotip cu soiul Galbenă de Odobeşti.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare
albicioasă; vârful lăstarului şi primele frunze sunt acoperite cu scame dese verzi
albicioase. Frunza adultă este mai mare decât cea de la soiul Galbenă (18-20 cm
lungime), orbicular-cuneiformă, cu lobul terminal mai alungit. Limbul este întreg, cu o
uşoară tendinţă de trilobie, de culoare verde închis, gros, gofrat, scămos pe faţa inferioară;
sinusul peţiolar are formă de liră sau V, mai mult sau mai puţin deschis. Nervurile
principale au culoare vineţie către bază, iar dinţii sunt neuniformi ca mărime. Floarea
este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mijlocii, cu
primele ramificaţii de la bază dezvoltate ceea ce îi conferă strugurelui un aspect rămuros.
Boabele sunt aşezate potrivit de des pe ciorchine şi neuniforme ca mărime, datorită
faptului că soiul este predispus la mărgeluire. Bobul are forma sferică, cu pieliţa subţire,
de culoare verde cu nuanţe gălbui, pulpa zemoasă, nearomată. Lăstarii sunt foarte
viguroşi, cu meritale lungi, de culoare verde vineţie, mai intensa la noduri. Coardele au o
culoare brun roşcată.
Însuşirile agrobiologice. Comparativ cu soiul înrudit Galbenă de Odobeşti,
Zghihara de Huşi are o perioadă mai scurtă de vegetaţie 166-200 zile, timp în care
necesită 2550-36500C temperatură globală. Are vigoare mare de creştere şi dezvoltă un
aparat vegetativ luxuriant. Este un soi cu fertilitate ridicată, 75-85% lăstari fertili. În anii
cu condiţii nefavorabile în timpul înfloritului soiul este predispus la meiere şi mărgeluire.
Spectrul fenologic este asemnător cu cel al soiului Galbenă de Odobeşti, strugurii
ajungând la maturarea deplină la sfârşitul lunii septembrie (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: este sensibil la ger (-180C …-200C), mijlociu rezistent la
secetă, sensibil la mană şi putregaiul cenuşiu, ceva mai tolerant la oidium.
Însuşiri agrotehnice şi tehnologice. Soiul Zghihară de Huşi se comportă bine pe
terenuri colinare, însorite, bine aerate, fertile. Portaltoii recomandaţi sunt cei din grupa
Berlandieri x Riparia. În plantaţii se conduce pe tulpini înalte şi semiînalte, cu tăiere în
verigi mijlocii de rod, sarcina de rod fiind de 20-24 ochi/m2. Se recomandă fertilizarea
organică cu doze de 20-40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, aplicată odată la 4 ani, iar
fertilizarea chimică se poate face cu doze moderate de îngrăsăminte, orientativ
N100P75K80kg/ha s.a. Producţiile de struguri realizate sunt ridicate, în medie 17 t/ha,
80
putând depăşi 20 t/ha. Acumulează puţine zaharuri la maturarea deplină 160-170 g/l, în
prezenţa unei acidităţi ridicate 6-7 g/l H2SO4.
Variaţii şi clone. În plantaţii s-au depistat 3 biotipuri, care diferă dupa culoare şi
compactitatea strugurilor: Zghihară galbenă, Zghihară albă bătută şi Zghihară verde
bătută.
Zonare. Soiul este cultivat în centrele viticole din podgoria Huşi şi Vaslui.

6.4.1.3. PLĂVAIE

Sinonime: Plăvană, Bălaie, Poamă plăvaie - în România.


Origine. Soi vechi românesc obţinut prin selecţie populară în podgoria Odobeşti. Din
punct de vedere al caracterelor morfologice face parte din proles pontica subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare alb gălbuie,
intens pâsloasa; vârful lăstarului este pâslos de culoare albicioasă. Frunza adultă este
mijlocie (14-15 cm lungime), întreagă sau uşor trilobată, cu sinusurile laterale slab
schiţate, iar sinusul peţiolar este închis de formă eliptică. Limbul frunzei este de culoare
verde închis, gros, gofrat, pâslos pe faţa inferioară. Dinţii sunt mari cu laturile drepte şi
vârfurile ascuţite. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt de mărime mijlocie (125-135 g în medie), cilindrici, uneori aripaţi, cu
boabele aşezate atât de des pe ciorchine încat se deformează. Bobul este mijlociu, sferic,
cu pieliţa subţire de culoare verde albiciosă, datorită statului dens de pruină persistentă;
pulpa zemoasă, nearomată, cu gust acrişor. Lăstarii sunt viguroşi, cu meritale mijlocii, de
culoare verde, acoperiţi cu scame rare. Coardele toamna au culoare alunie gălbuie.
Însuşiri agrobiologioce. Are perioadă lungă de vegetaţie (180-210 zile), necesitând
2850-36500C temperatură globală. Vigoarea de creştere este mare şi fertilitatea ridicată
80-85% lăstari fertili. Dezmugurirea are loc în prima jumătate a lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în a doua jumătate a lunii august, iar maturarea deplină se realizează la
5-6 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a VI-a).
Rezistenţe biologice: este sensibil la ger (-180C . . . -200C), relativ rezistent la
secetă, sensibil însă la boli şi dăunători.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Plăvaie preferă terenurile colinare, cu
soluri fertile şi reavene. Necesită portaltoi cu sistem radicular profund şi care să îi susţină
potenţialul productiv (C-2, SO4, Kober 5 BB). Se pretează la conducerea pe tulpini
semiînalte, cu tăiere în elemente mijlocii sau scurte de rod, sarcina lăsată la tăiere fiind de
24-26 ochi/m2. Necesită fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte. Dă producţii ridicate
15-20 t/ha, iar la maturarea deplină acumulează puţine zaharuri 160-165 g/l, cu o aciditate
ridicată a mustului 6-7 g/l H2SO4, asigurând obţinerea vinurilor de masă seci sau materie
primă pentru distilate învechite din vin.
Variaţii şi clone. Prin selecţie clonală la S.C.D.V.V. Odobeşti a fost omologată
clona Plăvaie-16 Od, cu o capacitate mai mare de acumulare în zaharuri, de 170-175 g/l şi
o rezistenţă sporită la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Zonare. Soiul Plăvaie este autorizat la plantare în centrele viticole din podgoria Odobeşti.

6.4.2. Soiurile străine pentru vinuri albe de consum curent

Este o grupă de soiuri foarte restrânsă, limitându-se doar la câteva soiuri care s-au
răspândit în podgoriile nostre odată cu refacerea plantaţiilor viticole filoxerate (Aligoté,
Muscadelle, Saint Emilion, Selection Carriere), sau care au fost introduse mai târziu în
ţară (Neuburger şi Rkaţiteli). Multe dintre acestea, în anii favorabili şi în anumite areale
viticole pot da vinuri de calitate.

6.4.2.1. ALIGOTÉ

Sinonime: Plant a trois, Vert blanc, Chaudenet gras, Plants gris, Griset blanc,
Giboudot blanc, Alligotay - în Franţa; Carcairone blanc, Pistone, Carchierone - în Italia.
Origine. Acest soi este originar din zona viticolă a Franţei Auxere-Chablis-
Bourgogne. Primele referiri scrise asupra sa apar din anul 1780; la noi în ţară a fost adus
81
după 1900 şi s-a adaptat foarte bine la condiţiile climatice întâlnite în podgoriile din
Moldova. Face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare albă, scămoasă,
cu liziera roză; frunzele tinere sunt peroase, verzi deschis. Frunza adultă este de mărime
mijlocie (14-16 cm lungime), orbicular-reniformă, codul ampelometric 035-2-57,
întreaga, cu un slab început de trilobie; sinusurile laterale foarte slab schiţate; sinusul
peţiolar deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde-închis, uşor gofrat,
cu marginile revolute, acoperit cu scame rare pe faţa inferioară; dinţii mijlocii unghiulari.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil şi abundent. Strugurii mici
spre mijlocii (100-120 g în medie), cilindrici, mai rar cilindro-conici, uneori aripaţi, cu
boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare
verde gălbui cu pete ruginii pe partea însorită, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă,
cu gust discret specific soiului. Lăstarii au vigoare mijlocie, uşor striaţi, de culoare verde,
cu nuanţe roşcate vineţii pe partea însorită. Coardele toamna au culoare maro cenuşiu,
mai intensă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Aligoté are perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180
zile), timp în care necesită 2800-38000C temperatură globală. Este un soi cu vigoare
mijlocie de creştere şi fertilitate foarte ridicată, peste 95% lăstari fertili, fiecare lăstaru
purtând 2-3 inflorescenţe. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a luni aprilie, pârga
strugurilor are loc devreme la finele lunii iulie, iar maturarea deplină se realizează în a
doua parte a lunii septembrie (epoca a IV-V-a). Este un soi care maturează bine lemnul
lăstarilor, chiar a copililor şi emite cu usurinţă lăstari din lemnul multianual, parte din ei
fiind fertili, butucii refăcându-se cu usurinţă în urma accidentelor climatice.
Rezistenţe biologice:soi cu rezistenţă bună la ger (-200C . . . –220C) şi foarte
rezistent la secetă; este sensibil la mană şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor, mijlociu
rezistent la făinare.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi cu mare plasticitate ecologică,
adaptându-se la toate tipurile de sol. Se cultivă cu rezultate bune în zona colinară cu
climat moderat (judeţele Iaşi, Botoşani, Vaslui). cât şi în zone cu climat mai călduros
(Odobeşti, Ştefăneşti-Argeş, Sarica-Niculiţel) şi pe nisipurile din judeţele Brăila şi Buzău.
Se pretează la conducerea pe tulpini înalte (1,20-1,60 m) şi semiînalte (0,60-0,80 m)
cordon bilateral, cu tăiere speronată sau în verigi scurte de rod. Sarcina de rod lăsată la
tăiere 18-20 ochi/m2. Reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, în
doze anuale de N170P170K175 kg/ha s.a.
Tehnologic, soiul acumulează la maturarea deplină care are loc la 3-4 săptămâni
după soiul Chasselas doré, 170-180 g/l zaharuri, cu aciditate echilibrată 5,3-5,5 g/l H2SO4
asigurând obţinerea unor vinuri de consum curent armonioase pe terenurile fertile şi pe
nisipuri, dar cu limite ceva mai mici de aciditate. Producţiile de struguri sunt mijlocii 14
t/ha, depăşind însă 20 t/ha. În zonele colinare, pe terenurile calcaroase, acumulările în
zaharuri ating 190-200 g/l, iar printr-o uşoară supramaturare pot depăşi 210-220 g/l, ceea
ce permite obţinerea vinurilor de calitate.
Variaţii şi clone. Din populaţia soiului Aligoté la SCDVV Iaşi a fost extrasă clona
Aligoté-5 Iş, omologată în anul 1978, caracterizată printr-o mai bună rezistenţă la ger şi
producţii de 16 t/ha, iar n anul 2002 a fost omologată la aceeaşi unitate clona Aligoté-31
Iş, cu o producţie de 18 t/ha. La SCDVV Ştefăneşti-Argeş, în anul 2000 a fost obţinută
clona Aligoté-63 Şt, ce se caracterizează prin producţii de 20 t/ha.
Zonare. Soiul Aligoté este cel mai răpândit soi pentru vinuri albe de consum
curent, ocupând o suprafţă de aproximativ 10500 ha. Este cultivat cu precădere în
Moldova, nordul Dobrogei, subcarpaţii Olteniei şi nisipurile din judeţele Brăila şi Buzău.

6.4.2.2. NEUBURGER

Sinonime: Neuburg - în Germania.


Origine. Acest soi este un hibrid natural între Pinot blanc x Silvaner verde. (H.
MÜLLER, 1930). După caracterele morfologice face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare verde
albicioasă; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari, de culoare alb
82
gălbuie cu nuanţe roşietice. Frunza adultă este mijlocie, tri sau pentalobată, aproape
orbiculară, cu sinusurile laterale nu prea adânci închise elipsoidale; sinusul peţiolar
deschis în formă de liră cu baza ascuţită, mai rar în V. Limbul frunzei este de culoare
verde deschis şi acoperit cu peri rari pe faţa inferioară. Caracterul tare de recunoaştere a
soiului îl reprezintă faptul că limbul este pliat pe linia nervurilor laterale superioare sub
formă de jgheab; punctul peţiolar este de culoare roşie. Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mici, cilindrici, uneori aripaţi,
cu boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul este mijlociu, sferic, cu pieliţa groasă, de
culoare verde gălbui, cu nuanţe ruginii pe partea însorită, acoperită cu un strat gros de
pruină persistentă; punctul pistilar este persistent; pulpa semizemoasă, nearomată. Lăstarii
au vigoare mică de creştere, cu meritalele colorate în verde roşietic, mai intensă la noduri.
Coardele, toamna au culoare brun roşcată.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Neuburger are o perioadă mijlocie spre lungă de
vegetaţie (160-180 zile), necesitând 2600-36500C temperatură globală. Are vigoare
mijlocie de creştere şi diferenţiază mugurii de rod de la baza coardei. Dezmugureşte
târziu, la sfarşitul lunii iulie, iar maturrea se desăvârşete între 10-20 septembrie, la circa 3
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: slab rezistent la ger (-180C . . . –200C), însă rezistent la
secetă, sensibil la mană şi făinare şi rezistenţă bună la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Este un soi care dă rezultate bune în zonele
colinare, pe pante cu expoziţie sudică, bine însorite, iar la şes, pe terenurile nisipoase. Se
pretează la conducerea pe tulpini semiînalte, în cordon bilateral, cu tăiere în verigi scurte
de rod (cep 2 ochi+cordiţă 5-6 ochi), sarcina la tăiere fiind de 12-15 ochi/m2. În schimb,
datorită sensibilităţii la ger în zonele cu accidente climatice se recomandă tipul de tăiere
Guyot pe braţe cu înlocuire periodică, cu tăiere în coarde de 8-10 ochi. Producţiile de
struguri sunt variabile de la 11-16 t/ha. La maturarea deplină acumulează 180-200 g/l
zaharuri, cu o aciditate destul de ridicată 5,5-6,5 g/l H2SO4. În anii favorabili se pretează
la uşoară supramaturare, când poate atinge 220-230 g/l zaharuri, iar aciditatea devine
echilibrată 4,5-5 g/l H2SO4.
Zonare. Soiul Neuburger este autorizat la plantare în podgoriile din Transilvania.
La Şebeş-Apold este destinat vinurilor materie primă pentru spumante, dar în podgoriile
Târnave, Aiud, Lechinţa se pot obţine şi vinuri de calitate.

6.4.2.3. RKAŢITELI

Sinonimii: Gruzinski, Koroliok Rkatiteli, Dedali Rkaţiteli - în Ucraina şi Rusia.


Origine. Este un soi vechi autohton originar din zona Caucazului - Gruzia. În
traducere "rkaţiteli" înseamna "lăstar roşu". Se remarcă prin rezistenţa deosebită la ger.
Face parte din proles pontica, subproles georgica.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire uşor peroasă, cu rozeta de culoare
arămiu roşietică; vârful lăstarului şi primele frunzuliţe sunt acoperite cu peri rari şi au
culoare arămie intensă. Frunza adultă este mijlocie spre mare, pentalobată, mai rar
trilobată, cu sinusurile laterale superioare adânci, închise, oviforme, prevăzute uneori cu
un dinte; cele inferioare superficiale deschise în formă de U; sinusul peţiolar este închis
elipsoidal. Limbul frunzei este de culoare verde intens, gofrat, uşor scămos pe faţa
inferioară. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil. Strugurii
mijlocii, cilindro conici, aripaţi, cu boabele aşezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul
mijlociu, ovoid, cu pieliţa subţire, de culoare verde gălbui, cu pete brune cafenii pe partea
însorită; pulpa zemoasă; nearomată. Lăstarii au vigoare mare, meritale mijlocii (12-13 cm
lungime), creştere erectă; pe partea însorită şi în primele faze de vegetaţie au culoare
arămie roşietica intensă. Coardele toamna au culoare brun roşcată, mai închisă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie 180-200 zile, având
nevoie de 3200-38000C temperatură globală. Are vigoare mare de creştereşi lăstarii au
creştere erectă, fapt care uşurează aplicarea lucrărilor agrotehnice. Dezmugureşte în a
doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor are loc la începutul lunii august , iar maturre
decurge lent până la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie, la 5-6 săptămâni
după soiul Chasselas doré (epoca a V-VI-a).
83
Rezistenţe biologice: soi cu rezistenţă foarte bună la ger (-220C . . . –240C) şi secetă,
mijlociu rezistent la mană şi făinare, cu toleranţă bună la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care se adaptează foarte bine atât la
terenurile nisipoase, cât şi la cele fertile sau scheletice. Necesită portaltoi care sa îi susţină
potenţialul ridicat de producţie, cum sunt SO4, SC-2, Kober 5 BB. Se pretează la
conducerea pe tupini semiînalte cu tăiere în elemente lungi de rod (Guyot pe braţe cu
înlocuire periodică) sau scurte (cordonbilateral speronat. Necesită sarcini mari de rod 20-
25 ochi/m2, caz în care se pot folosi cordoanele duble.
Producţiile de struguri sunt ridicate 15-20 t/ha, la maturarea deplină, acumulările în
zaharuri se situeză ntre 160-195 g/l, iar aciditatea se păstrează ridicată chiar pe nisipuri, ea
fiind cuprinsă între 4,1-6,0 g/l. Valorile minime sunt valabile în cazul arealelor situate pe
nisipuri. În zona de sud a Moldovei sau în nordul Dobrogei se pot obţine vinuri de calitate.
Zonare. Soiul Rkaţiteli este inclus în sortimentul cemtrelor viticole de pe nisipuri din
sudul Olteniei, din judeţele Brăila şi Buzău şi în nordul Dobrogei (podgoria Sarica-Niculiţel).

6.5. SOIURILE PENTRU VINURI ALBE DE CALITATE

Grupa soiurilor pentru vinuri albe de calitate este cel mai bine reprezentată în
podgoriile din ţara noastră, această direcţie de producţie intrând în zonarea a circa 57%
din totalul podgoriilor şi centrelor viticole din ţara noastră. În această grupă sunt incluse 4
soiuri autohtone, la care se adaugă un număr de soiuri străine cosmopolite, care se
valorifică la nivel superior în toate zonele ţării, asigurând obţinerea unei game largi de
vinuri de tip D.O.C. sau D.O.C.C.

6.5.1. Soiurile autohtone pentru vinuri albe de calitate

6.5.1.1. GRASĂ DE COTNARI

Sinonime: Grasă, Poamă grasă, Grasă galbenă - în România; Köverszölö - în Ungaria.


Origine. Acest soi este cultivat de secole în podgoria Cotnari, unde alături de
celelalte trei soiuri Fetească albă, Tămâioasă românească şi Frâncuşă au asigurat faima
celebrelor vinuri din această podgorie dacică. Datorită unelor asemănări fenotipice cu
soiul Furmint s-a emis ipoteza ca ar fi rezultatul unei variaţii mugurale din acesta,
adaptată foarte bine la condiţiile climatice din această zonă a Moldovei. După caracterele
morfologice face parte din proles pontica subproles georgica.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde
albiciosă cu nuanţe roz; vârful lăstarului şi primele frunzuliţe acoperite cu peri scurţi şi
deşi. Frunza adultă este mijlocie (12-14 cm lungime), aproape orbiculară, întregă sau
trilobată, cu sinusurile laterale superficiale deschise în formă de U şi mai rar în V; sinusul
peţiolar este adânc boltit în formă de U. Limbul frunzei este de culoare verde intens,
involut, lucios, cu adâncituri în mezofil sub forma unor "lovituri de ciocan", mai închise
la culoare decât restul limbului (c.t.). Nervurile principale au o culoare roz roşietică, mai
evidentă în treimea inferioară către punctul peţiolar; pe faţa inferioară prezintă perişori.
Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5 sau 6, soiul fiind parţial autofertil deoarece
polenul prezintă un procent de circa 50-60% germinabilitate; de asemeni la o parte din
flori se întâlneşte fenomenul de cleistogamie sau prezintă defecţiuni morfologice (stamine
concrescute, lipsa stigmatului). Strugurii sunt mijlocii, cilindro-conici, cu primele
ramificaţii de la bază mai dezvoltate, pedunculul şi rahisul erbacee; boabele aşezate rar pe
ciorchine şi neuniforme ca mărime. Bobul este mijlociu, ovoid, cu pieliţa subţire, de
culoare galben-verzuie, cu nuanţe ruginii pe partea însorită; punctul pistilar persistent;
pulpa semicărnoasă, uşor crocantă, cu gust plăcut. Lăstarii au meritale mijlocii (11-13 cm
lungime), de culoare verde cu nuanţe arămii pe partea însorită. Coardele în toamnă se
colorează în galben brun, uşor striate.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Grasă de Cotnari are perioadă mijlocie de vegetaţie
(165-185 zile), timp în care necesită 2700-28500C temperatură activă, din care minim
12800C bilanţ termic util. Are vigoare mijlocie de creştere şi fertilitate slabă, circa 45-
50% lăstari fertili. Datorită alcătuirii florilor este predispus la meiere şi mărgeluire.
84
dezmugureşte în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor se realizează în a doua parte
a lunii august, iar maturarea decurge lent, până la sfârşitul lunii septembrie (epoca a V-a).
După aceasta , în anii cu toamne lungi şi însorite, strugurii intră uşor în procesul de
supramaturare concomitent cu instalarea atacului de putregai nobil (botritizare), ceea ce
duce la creşterea semnificativă a zaharurilor în must.
Rezistenţe biologice: are rezistenţă mijlocie la ger (-200C . . . –220C), sensibil la
secetă; rezistenţă slabă la mană şi făinare, deosebit de sensibil la putregaiul cenuşiu al
strugurilor şi acarieni.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care s-a adaptat condiţiilor ecoclimatice,
specifice podgoriei Cotnari, unde preferă zonele adăpostite, terenurile cu expoziţie sudică,
cu soluri carbonatice (rendzine calcarose, cernoziomuri carbonatice). Portaltoii
recomandaţi: 41 B, SO4, SO4-4. Se pretează la cultura pe tulpini semiînalte, în cordon
bilateral, cutăiere în verigi de rod (cep 2 ochi + cordiţă de 5-6 ochi). sarcina de rod lăsată
la tăiere este de 18-20 ochi/m2. Se practică şi tăierea in elemente lungi de rod, coarde de
10-12 ochi. Necesită fertilizarea în doze moderate, anual se poate administra N50P100K75-
100 kg/ha s.a. Este bine ca fertilizarea chimică să se aplice pe un fond de fertilizare
organică cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine fermentat aplicat odată la 4 ani. Fiind un soi
foarte sensibil la putregaiul cenuşiu se recomandă o atenţie deosebită la aplicarea
tratamentelor fitosanitare împotriva acestei ciuperci. Datorită variabilităţii fenotipice şi
anomaliilor florale, producţiile de struguri sunt inconstante, în funcţie de condiţiile
climatice ale anului. În medie, la Cotnari se obţin 5-6 t/ha, iar la Pietroasa 7-8 t/ha. La
maturarea deplină strugurii acumulează 200-220 g/l zaharuri, iar aciditatea mustului
rămâne ridicată 5,8-6,5 g/l H2SO4. Prin supramaturare concentraţia în zaharuri atinge uşor
240-270 g/l, putând atinge în anii de excepţie 300-350 g/l, iar aciditatea mustului nu
coboară sub 5 5 g/l H2SO4. Potenţialul calitativ al soiului Grasă este diferit, în raport cu
plaiurile viticole ale podgoriei, cele mai bune rezultate obţinându-se pe plaiurile Cârjoaie,
Cătălina, Zlodica şi Cotnari. Soiul Grasă dă rezultate bune şi în centrul viticol Pietroasa-
Buzău, unde producţiile sunt mai mari, dar cu un conţinut mai redus de zaharuri.
Recoltarea strugurilor se face târziu, după 10 octombri, pe măsură ce se realizează
stafidirea boabelor (30-40% din boabele de pe strugure). În toamnele reci şi ploioase
strugurii sunt puternic atacaţi de putregaiul cenuşiu, înregistrându-se pierderi mari de
recoltă. La Cotnari strugurii se vinifică în sortiment tehnologic; Grasă 30%, Fetească albă
30%, Frâncuşă 30% şi Tămâioasă românească 10%.
Variaţii şi clone. Primele cercetări asupra variabilităţii soiului Grasă de Cortnari au
fost făcute de prof. dr. I. Potec (1958-1966), care a descris următoarele biotipuri: Grasă
galbenă, cu strugurii mari, boabe dese, fără meiere şi mărgeluire, reprezetând biotipul cel
mai valoros; Grasă verde, cu strugurii mari, rari în boabe, slab productivă (Grasă rară) şi
Grasă crocantă, cu strugurii mijlocii, rari în boabe şi pulpa bobului crocantă, cu valoare
tehnologică intermediară între cele două. Sub aspectul anomaliilor florale, în cadrul
SCDVV Pietroasa s-au depistat trei biotipuri (Popa V. şi Barbu I., 1984) şi anume:
biotipul A, care grupează butuci cu vigoare mare şi flori funcţional mascule; biotipul B,
cuprinde butuci cu vigoare mare şi flori mai mult funcţional femele şi biotipul N, care
include butuci cu vigoare mijlocie şi flori hermafrodite normale. Productivitatea slabă a
soiului este dată de faptul că biotipurile A +B însumează aproximativ 59% din populaţia
soiului Grasă de Cotnari. Lucrări de selecţie au fost efectuate şi în cadrul S.C. Cotnari (T.
Iuroaie, 1974-1987), obţinându-se un număr de 24 elite clonale. Până în prezent au fost
omologate două clone, ambele obţinute la SCDVV Pietroasa: Grasă de Cotnari-4 Pt,
omologată în anul 1975, caracterizată printr-o producţie medie de 8 t/ha, şi clona Grasă
de Cotnari-45 Pt, omologată în anul 1989, cu producţii de 15 t/ha şi acumulări în zaharuri
de 234 g/l.
Zonare. Soiul Grasă intră în sotimentul podgoriei Cotnari şi a centrului viticol
Pietroasa din podgoria Dealu Mare.

85
6.5.1.2. FETEASCĂ ALBĂ

Sinonime: Păsărească albă, Poamă păsărească, Leanca; Leonyka - în România;


Madchentraube - în Germania.
Origine. Acest soi este cunoscut înainte de invazia filoxerei, cultivat pe suprafeţe
mari încât acum ocupă primul loc ca suprafaţă la noi în ţară (circa 23000 hectare); se pare
că este rezultatul unei selecţii populare din soiul Fetească neagră stabilizată în cultură în
perioda anilor 1100-1150.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, de culoare verde luciosă; vârful
lăstarului şi frunzele tinere sunt glabre verde uşor bronzat, lucioase. Frunza adultă este
mijlocie, mai mult lată decât lungă, pentalobată, cu lobul terminal scurt şi lăţit; sinusurile
laterale sunt adânci deschise în formă de liră sau de U; sinusul peţiolar, larg deschis în
formă de acoladă, constituie caracterul tare de recunoaştere a soiului. Limbul frunzei
este de culoare verde, subţire şi lucios, glabru pe ambele feţe cu dinţii rari şi lungi dispusi
neuniformi . Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent şi fertil.
Strugurii mici spre mijlocii (90-110 g în medie), cilindrici sau cilindro-conici, aripaţi, deşi
în boabe neuniforme ca mărime. Bobul mic, sferic, de culoare verde gălbuie cu pieliţa
subţire, acoperită cu un strat fin de pruină, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu
gust plăcut, armonios. Lăstarii au vigoare mare de creştere, meritale mijlocii (12-14 cm
lungime), de culoare verde cu nuanţe slabe roşcate la noduri. Coarda prezintă striuri fine,
de culoare galben brun.
Însuşirile agrobiologice. Feteasca albă are perioadă scurtă de vegetaţie (150-16
zile), având nevoie de 2500-32000C temperatură globală, din care doare 1000-11000C
temperatură utilă. Maturează foarte bine lemnul lăstarilor şi diferenţiază mugurii de rod
încă de la baza coardelor. Are vigoare mare de creştere şi uneori excesivă şi fertilitate
mijlocie, 50-60% lăstari fertili. S-a constatat că prin trecerea la sistemul de cultură de
tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral procentul de lăstari fertili creşte foarte mult
până la 85%. Dezmugureşte devreme, la începutul lunii aprilie, pârga strugurilor are loc
la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, iar maturarea deplină are loc la 2-3
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
Rezistenţe biologice: soi cu rezistenţă foarte bună la ger (-220C . . . –240C), şi la
secetă, sensibil la mană şi putregaiul cenuşiu al strugurilor, mijlociu rezistent la făinare.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Datorită vigorii mari de creştere trebuie
evitată cultura sa pe terenurile fertile, prea umede, profunde şi altoirea pe portaltoi
viguroşi. Se recomandă altoirea pe portaltoii care imprimă vigoare mijlocie de creştere,
cum sunt SO4-4, SC-25, Riparia gloire. Tot pentru a evita amplificarea creşterilor
vegetative este nevoie să se menţină pe butuc la tăiere, o cantitate mai mare de lemn
multianual (cordoane, braţe) şi atribuirea unei încărcături mari de rod, de 20-24 ochi/m2,
distribuită pe elemente scurte de rod (cepi de 2-3 ochi). Deci, ca tip de tăiere se
recomandă cordonul bilateral speronat, dar se practică şi Guyot pe braţe cu înlocuire
periodică. Fertilizarea se face cu doze mici de îngrăşăminte, mai ales cel cu azot, care
favorizează creşterile vegetative. Optim ,se pot administra N50P75K100 kg/ha s.a. pe un
fond de fertilizare organică cu doze de 20 t/ha gunoi de grajd, odată la 4 ani. Creşterea
luxuriantă, caracteristică acestui soi, poate fi încetinită prin aplicarea plivitului lăstarilor
sterili şi alegerea optimă a momentului executării cârnitului, pentru a evita o răbufnire a
creşterii copililor. Tehnologic, soiul Fetească albă se remarcă ca un soi de calitate în toate
podgoriile. Acumulează la maturarea deplină, în funcţie de arealul de cultură, multe
zaharuri 180-200 g/l, iar aciditatea este şi ea variabilă de la 4,5-7,0 g/l H2SO4, încât
vinurile obţinute sunt echilibrate. Supramaturarea strugurilor se realizează cu pierderi
mici de recoltă (10-15%), iar concentraţiile în zaharuri ajung până la 250 g/l şi chiar mai
mult. Producţiile de struguri sunt variabile de la 8-9 t/ha la 12-14 t/ha, datorate mare parte
diverselor biotipuri din populaţia soiului. Pentru supramaturarea strugurilor soiul Fetească
albă preferă condiţiile unui ecoclimat temperat, mai răcoros, care dispun însă de toamne
lungi şi însorite. Vinurile obţinute se încadrează în categoria vinurilor de calitate, iar în
anumite areale delimitate se pot obţine şi vinuri de tip DOCC (podgoriile Cotnari,

86
Târnave, Alba, Iaşi, Odobeşti). În Podisul Transilvaniei se obţin şi vinuri materie primă
pentru spumante.
Variaţii şi clone. La SCDVV Odobeşti a fost omologată în anul 2000 clona
Fetească albă-1OD, caracterizată prin producţie de 12,5 t/ha, capacitate bună de
supramaturare şi acumulări în zaharuri de 207 g/l, iar la SCDVV Iaşi în anul 2002 s-a
omologat clona Fetească albă-8 Iş, cu producţii de 17 t/ha.
Zonare. Feteasca albă are o largă răspândire intrând în sortimentul a 77 de centre
viticole, din care în 55 are regim de soi recomandat, având cea mai largă extindere dintre
soiurile aparţinând acestei grupe. Cele mai bune rezultate le dă în podgoriile din Moldova
şi Transilvania.

6.5.1.3. FETEASCĂ REGALĂ

Sinonime: Galbenă de Ardeal, Dăneşană - în România.


Origine. Acest soi este rezultatul unei hibridări naturale între Fetească albă x
Grasă de Cotnari. El a fost înmulţit după anul 1920 de către pepineristul GASPARI, în
localitatea Daneş de lângă Sighişoara,sub denumirea de “Dunnesdörfer Königsast”. În
anul 1928 vinul rezultat a fost prezentat la o expoziţie horticolă de la Bucureşti, unde a
primit denumirea de Fetească regală, care s-a consacrat. S-a extins în toată ţara unde
actual ocupă al doilea loc ca suprafaţa, circa 15000 hectare.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare verde
albiciosă; primele frunzuliţe şi vârful lăstarului sunt de culoare verde cu nuanţe albicioase
datorate perilor rari şi lungi. Frunza adulta este mijlocie (11-13 cm lungime), ceva mai
lată decât lungă, întreagă cu un început uşor de trilobie; sinusurile laterale superficiale
deschise în formă de U; sinusul peţiolar deschis în liră sau U. Limbul frunzei este de
culoare verde închis, lucios, cu marginile involute, scămos pe faţa inferioară. La fel ca şi
la soiul Grasă prezintă pe faţa superioară a mezofilului adâncituri, mai închise la culoare
sub forma unor "lovituri de ciocan" (c.t). Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii mijlocii (110-130 g în medie), cilindro-conici, deseori aripaţi, cu
boabele neegale ca mărime şi aşezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa
subţire, de culoare verde gălbui, uşor pruinată; pulpa zemoasă, nearomată. Lăstarii de
vigoare mijlocie, coloraţi în verde, uşor bronzaţi pe partea însorită. Coardele în toamnă au
culoare galben brun, fin striate.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Fetească regală are perioadă mijlocie de vegetaţie
(160-170 zile), timp în care necesită 2500-32000C temperatură globală. Are vigoare
mijlocie de creştere şi fertilitate ridicată, 80-85% lăstari fertili. Se reface uşor în urma
accidentelor climatice. Dezmugureşte devreme, în primele zile ale luni aprilie, pârga
strugurilor are loc în prima parte a lunii august, iar maturarea deplină se realizează la 3-4
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: soi cu rezistenţă mijlocie la ger (-200C . . . –220C), dar
sensibil la secetă; ca urmare trebuie evitată cultura sa în zonele secetoase şi pe nisipuri.
Are rezistenţă mijlocie la mană şi făinare, sensibil la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Feteasca regală este un soi care valorifică
bine aproape toate tipurile de sol, dar care are nevoie de umiditate asigurată. Portaltoii
recomandaţi sunt cei care dezvoltă un sistem radicular profund şi îi susţine potenţialul de
producţie, aşa cum sunt SO4, SO4-4, Crăciunel 2, 26. S-a constatat că altoit pe Kober 5
BB, soiului îi este măsrită sensibilitatea la îngheţ şi cancer bacterian. În plantaţii se
conduce în cordon bilateral pe semitulpină, cu tăiere în verigi scurte de rod sau cepi de
producţie, cu atribuirea unei încărăcături mari de ochi la tăiere 20-22 ochi/m2. În zonele
unde survin deseori accidente climatice soiul se conduce pe semitulpină, cu tăierea în
elemente lungi de rod, coarde de 8-12 ochi, Guyot pe braţe cu înlocuire periodică,
sarcinile de rod fiind de 40-50 ochi/butuc.
Feteasca regală este un soi care areacţionează pozitiv la aplicarea fertilizării prin
obţinerea de sporuri importante de producţie. Dozele optime sunt N150P200K200 kg/ha s.a.
aplicate pe un fond de fertilizare organică de 30 t/ha gunoi de grajd, odată la 4 ani.
Producţiile de struguri obţinute variază în funcţie de arealul de cultură de la 11 t/ha la
Blaj până la 27 t/ha la Odobeşti, cu o medie de 15-20 t/ha. Tehnologic, soiul nu atinge
87
nivelul calitativ pe care îl are Feteasca albă. Acumulează zaharuri de la 170-180 g/l până
la 200-210 g/l, cu o aciditate totală a mustului variabilă între 4,5-7,0 g/l H2SO4, iar
capacitatea de supramaturare este mult mai redusă, deoarece acumulările în zaharuri ating
doar 220-235 g/l. În anii cu condiţii climatice nefavorabile se obţin vinuri de consum
curent. Obişnuit vinurile rezultate din Fetească regală sunt de calitate, dar pot fi folosite şi
la obţinerea vinurilor materie primă pentru spumante sau distilate învechite din vin.
Variaţii şi clone. În populaţia soiului Fetească regalţ s-au depistat două biotipuri,
unul cu strugurii mari, mai puţin compacţi şi boabele de culoare galbenă, apropiat de
Grasa de Cotnari şi al doileacu strugurii uniaripaţi, compacţi şi boabele de culoare verde
gălbui, apropiat soiului Fetească albă. Prin selecţie clonală la SCDVV Blaj a fost
omologată în anul 1979 clona Fetească regală-21 Bl, caracterizată prin producţii de 15,8
t/ha şi capacitate mare de acumulare în zaharuri.
Zonare. Datorită plasticităţii sale ecologice şi producţiilor mari de struguri, soiul a
fost extins foarte mult în cultură, chiar şi în areale mai puţin favorabile, în detrimentul
soiului Fetească albă. Este inclus în sortimentul a 129 de centre viticole, cele mai bune
rezultate fiind obţinute în Podişul Transilvaniei şi Moldova.

6.5.1.4. FRÂNCUŞĂ

Sinonime: Mustoasă de Moldova, Poamă creaţă, Ţârţâră, Vinoasă - în România.


Origine. Soi vechi românesc cultivat de secole în podgoriile din Moldova, actual
este întâlnit numai în sortimentul podgoriei Cotnari. După caracterele morfologice face
parte din proles pontica subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este pufoasă, de culoare alb
verzuie; vârful lăstarului şi primele frunzuliţe sunt acoperite cu peri deşi şi lungi, de
culoare alb gălbuie. Frunza adultă este mijlocie (11-13 cm lungime), tri sau pentalobată,
cu sinusurile laterale superioare închise oviforme; cele inferioare slab schiţate, deschise în
formă de U; sinusul peţiolar este închis oviform prin suprapunerea lobilor. Limbul frunzei
este de culoare verde închis, uşor gofrat, cu lobul terminal răsucit şi cu tendinţa de
încreţire; marginile sunt răsfrânte către faţa superioară; pe partea inferioară prezinţa peri
scurţi şi deşi. Dinţii sunt de mărime mijlocie şi ascuţiţi. Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil; dar la unele flori se manifestă fenomenul de
cleistogamie, de aceea multe din boabe sunt meiate şi mărgeluite (biotipul Ţârţâră).
Strugurii sunt mijlocii spre mari, cilindro-conici, cu boabele aşezate des pe ciorchine şi
neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu, sferic cu pieliţa subţire, de culoare verde gălbui,
acoperită cu un strat fin de pruină; pulpa zemoasă, cu gust iebos. Lăstarii au vigoare
mijlocie de creştere, de culoare verde clar, striaţi, slab peroşi. Coardele în toamnă au
culoare maro gălbui.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ lungă de vegetaţie (180-195 zile),
timp în care necesită 2800-34000C temperatură activă. Are vigoare mijlocie de creştere şi
fertilitate bună, 70-75%lăstari fertili. La biotipul Ţârţâră se manifestă pregnant fenomenul
de meiere şi mărgeluire, mai ales în anii cu condiţii nefavorabile în timpul înfloritului.
Maturează bine lemnul coardelor şi diferenţiază mugurii de rod de la baza, însă lemnul
rămâne spongios, fapt care se reliefează asupra rezistenţei scăzute la ger. Dezmugureşte
târziu, în ultima parte a lunii aprilie; pârga strugurilor are loc la mijlocul lunii august, iar
maturarea deplină se realizează la 4-5 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a V-
VI-a).
Rezistenţe biologice: sensibil la ger (-180C . . . –200C), rezistent la secetă sensibil la boli.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Frâncuşa valorifică foarte bine solurile
profunde, cu fertilitate ridicată. Cele mai bune rezultate le are pe portaltoii SO4-4, 41 B. Se
pretează la conducerea pe tupini semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în elemente scurte
de rod sau verigi , formate din cordiţe de 4-5 ochi şi cepi de 2 ochi. Sarcina de rod este de
18-22 ochi/m2. Producţiile de struguri care se obţin sunt de 10-14 t/ha, cu atât mai scăzute
cu cât în populaţia respectivă predomină biotipul Ţârţâră. Tehnologic, soiul acumulează
între 175-195 g/l zaharuri, cu vlori ale acidităţii totale a mustului ridicate 5-7,5 g/l H2SO4,
încât conferă prospeţimea vinurilor de Cotnari.

88
Variaţii şi clone. Soiul Frâncuşă se prezintă ca o populaţie neomogenă. Biotipul
Ţârţâră prezintă strugurii rari, lungi, cu boabe neuniforme şi capacitate mai mare de
acumulare în zaharuri.
Zonare. Soiul Frâncuşă este cultivat doar în arealul podgoriei Cotnari.

6.5.2. Soiurile străine pentru vinuri albe de calitate

6.5.2.1. RIESLING ITALIAN

Sinonime: Klein riesling, Welschriesling - în Germania; Petit rieslig - în Franţa;


Riesling italico - în Italia.
Origine. Opiniile asupra originii sale sunt împărţite, unii ampelografi afirmă că
este originar din Germania de pe valea Rhinului, alţii din Italia sau din Austria, regiunea
Styria. Face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu rozeta de culoare galben bronzat,
peroasă; primele frunzuliţe şi vârful lăstarului sunt de culoare verde bronzat. Frunza
adultă este mijlocie (14-15 cm lungime), cuneiformă, pentalobată, mai rar trilobată, cu
sinusurile laterale deschise în formă de U, uneori închise ovoidale; sinusul peţiolar are
formă de liră cu baza ascuţită. Limbul frunzei este de culoare verde deschis, subţire
pergamentos, acoperit cu peri rari pe faţa inferioară. Dinţii sunt lungi şi ascuţiţi, ca de
fierastrău (caracter de recunoastere a soiului). Floarea este hermafrodită normală, pe
tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mici spre mijlocii, cilindrici, cu prima
ramificaţie detaşată de restul ciorchinelui şi boabele aşezate des pe ciorchine (c.t.).
Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare verde galbui, cu punctul pistilar
persistent si evident; pulpa zemoasă, nearomată. Lăstarii au vigoare mijlocie de creştere,
meritalele foarte subţiri (6-8 mm diametru), fin striaţi, de culoare verde, cu nuanţe
bronzate la noduri pe partea însorită. Coardele în toamnă capătă culoarea galben brun.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Riesling italian este adaptat climatului temperat
continental. Are perioadă mijlocie spre lungă de vegetaţie (170-185 zile), necesitând
2600-36500C temperatură globală. Vigoarea de creşetere este mijlocie şi fertilitatea
ridicată, 80-85% lăstari fertili, frecvent având 2-3 etaje de inflorescenţe pe lăstar.
Maturează foarte bine lemnul lăstarilor şi diferenţiază mugurii de rod de la baza coardei
pretându-se la tăierea speronată. Dezmugureşte târziu, la sfârşitul luni aprilie, începutul
lunii mai, pârga strugurilor are loc în doua parte a lunii august, iar maturarea deplină se
realizează la 3-4 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: bună la ger (-200C . . . –220C), slabă la secetă, fenomenul
manifestându-se prin căderea prematură a frunzelor, catre sfârşitul lunii august; mijlociu
rezistent la mană şi făinare, sensibil la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Riesling italian se caracterizează
printr-o mare plasticitate ecologică, cultivându-se cu rezultate bune în aproape toate
podgoriile, cu execpţia celor din NV ţării unde nu reuşeşte să matureze suficient de bine
strugurii. Portaltoii recomandaţi sunt SO4, Crăciunel 2, 71. În plantaţii se conduce pe
tulpini semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în elemente scurte de rod sau verigi (cordiţă
de 4-5 ochi+cep 2 ochi). Sarcina de rod este de 16-20 ochi/m2, respectiv 40-50
ochi/butuc. Necesită fertilizarea cu doze echilibrate de îngrăşăminte chimice N120P145K130
kg/ha s.a. În zonele secetose necesită obligatoriu irigarea, ceea ce poate duce la sporuri de
producţie de până la 40-43%. Tehnologic, soiul se comportă diferit, în funcţie de arealul
de cultură. Producţiile variază de la 9 t/ha la Miniş, până la 20 t/ha la Odobeşti, cu o
medie de 11-13 t/ha. Acumulările în zaharuri sunt şi ele diferite de la 170 g/l, în contextul
unei acidităţi totale a mustului ridicată, de 6-7 g/l H2SO4, până la 200 g/l şi valori ale
acidităţii mai echilibrate, de 4-5 g/l H2SO4. Are capacitate de supramaturare când poate
atinge 220-240 g/l zaharuri. Ca urmare, soiul Riesling italian asigură o gamă largă de
vinuri: seci, demiseci, demidulci, sau poate fi folosit ca materie primă pentru spumante,
ori distilate învechite din vin.
89
Variaţii şi clone. Fiind un soi vechi în cultură, în urma înmulţirii vegetative,
Riesling italian este o populaţiei heterogenă. Prin selecţie clonală s-a obţinut la SCDVV
Blaj clona Riesling italian-3 BL, omologată în anul 1983, caracterizată prin producţii de
15 t/ha şi capacitate ridicată de acumulare în zaharuri.
Zonare. Soiul este zonat în sortimentul a 88 de centre viticole din ţară. Cele mai
bune rezultate le obţine în sudul Moldovei (Coteşti, Odobeşti, Panciu), subcarpaţii
meridionali (Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş, Dealu Mare) şi în zona Podişului Transilvaniei
(Târnave, Alba).

6.5.2.2. RIESLING DE RHIN

Sinonime: Gentil aromatique, Pétracine, Riesling blanc, Raisin du Rhin - în


Franţa; Biela grasevina - în Croatia; Riesler, Rüssiling, Rössiling, Klingerberger,
Rheingauer, Hochheimer, Oberkircher, Pfaelzer, Karbacher, Nieberlander - în Germania
şi Austria; Johannisberger Riesling, White Riesling - în Africa de Sud; Riesling renano
bianco - în Italia.
Origine. Acest soi este foarte mult cultivat pe valea Rhinului şi a Mosselei, de unde
se pare că este originar, unii ampelografi afirmă că era cunoscut încă de pe vremea
romanilor sub numele de Argitis minor (P. GALET, 1990). După caracterele morfologice
se încadrează în proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este scămoasă, de culoare alb
verzuie, cu marginile de culoare roz; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt peroase, de
culoare gălbuie cu reflexe arămii, acoperite cu scame de culoare alb-verzuie. Frunza
adultă este mijlocie, orbiculară, codul ampelometric 036-3-69, tri sau pentalobată, cu
sinusurile laterale adânci, cele superioare închise ovoidale, iar cele inferioare deschise în
formă de U; sinusul peţiolar este închis eliptic prin suprapunerea lobilor. Limbul frunzei
de culoare verde închis, puternic gofrat, ondulat către punctul peţiolar, scămos pe faţa
inferioară. Nervurile principale sunt de culoare vineţie, iar dinţii sunt scurţi şi cu
marginile rotunjite. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil.
Strugurii mici, cilindrici sau cilindro conici, cu pedunculul scurt şi lemnificat, compacţi,
cu boabe neuniforme ca mărime. Bobul mic, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare galben
verzui, cu pete ruginii pe partea însorită; pulpa zemoasă cu aroma discretă specifică
soiului. Lăstarii de vigoare mijlocie, striaţi, de culoare brun-roşcată pe partea însorită, mai
intensa la noduri. Cârceii subţiri, scurţi, de culoare verde. Coardele au scoarţa colorată în
galben închis cu striuri de nuanţă brună.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie (180-190 zile), timp în
care necesită 3200-37000C temperatură globală. Are vigoare mijlocie de creştere şi
fertilitate bună, 65-70% lăstari fertili. Deşi are perioadă lungă de vegetaţie reuşeşte să
matureze bine lemnul coardelor şi diferenţiază mugurii de rod de la bază, dar se reface
greu în urma accidentelor climatice având capacitate redusă de formare a lăstarilor din
lemnul multianual. Dezmugureşte târziu, la finele lunii aprilie, pârga strugurilor începe în
luna august, iar maturarea strugurilor decurge lent până la sfârşitul lunii septembrie, la
circa 4-5 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca aV-a), strugurii intrând uşor în
supra maturare, concomitent cu instalarea atacului de putregai nobil (botritizare).
Rezistenţe biologice: toleranţă mijlocie la ger (-200C . . . –220C), sensibil la secetă
şi deosebit de sensibil la boli şi dăunători.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Pentru reuşita în cultură, soiul ncesită areale
care dispun de toamne lungi însorite, dar răcoroase şi lipsa precipitaţiilor. Preferă
terenurile fertile, umede. Portaltoii recomandaţi sunt cei din grupa Berlandieri x Riparia.
În plantaţii se conduce pe semitulpină, tipul de tăiere Lenz Moser sau Guyot cu braţe
înlocuite periodic. sarcina de rod este de 12-14 ochi/m2. Producţiile de struguri sunt mici,
nu depăşesc 8-10 t/ha, însă cu acumulări mari în zaharuri de peste 200 g/l, iar prin
supramaturare atinge 260-270 g/l, cu aciditate echilibrată de 5-5,5 g/l H2SO4.
Zonare. Soiul este autorizat la plantare în podgoria Aiud din Podişul Transilvaniei.

90
6.5.2.3. SAUVIGNON

Sinonime: Blanc fumé, Fumé, Surin, Fié, Sauternes, Sauvignon blanc, Sauvignon
jaune, Sauvignon vert, Sauvignon a gros grains - în Franta; Sylvaner musque, Muskat
sylvaner, Feigentraube - în Germania.
Origine. Soiul se cultivă pe suprafeţe mari în Franţa, regiunea viticolă Bordeaux,
podgoria Sauternes, pentru obţinerea vinurilor dulci; de unde se pare ca îşi are şi originea.
Face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este scămoasă de culoare
albicioasă, cu liziera roz; vârful lăstarului şi frunzele tinere sunt peroase, gălbui, cu
reflexe bronzate. Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, codul ampelometric 135-2-57,
trilobată şi mai rar pentalobată, cu sinusurile laterale nu prea adânci, închise, eliptice,
sinusul peţiolar este în formă de liră cu baza ascuţită. Limbul frunzei este de culoare
verde deschis, uşor gofrat, răsucit către faţa superioară (c.t.); pe partea inferioară
prezintă peri scurţi şi deşi. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind
autofertil. Strugurii sunt mici (Petit Sauvignon) şi mijlocii (Gros Sauvignon), cilindro
conici, uni sau biaripaţi, deşi în boabe. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire, pruinată,
de culoare galben verzui, până la galben auriu la maturarea deplina; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă cu gust şi aromă discretă specifică soiului. Lăstarii de vigoare
mijlocie, cu meritalele colorate în verde clar, iar nodurile de nuanţă roşiatică; cârceii mici
şi subţiri. Coarda are scoarţa colorată în cafeniu gălbui, uşor striată, cu nodurile evidente.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile),
având nevoie de 2600-34000C temperatură activă. Prezintă vigoare mijlocie de creştere şi
fertilitate bună 60-70% lăstari fertili. Dezmugureşte în a doua decadă a lunii aprilie, pârga
strugurilor are loc devreme, la începutul lunii august, iar maturarea deplină se realizează
la 2-3 săptămâni faţă de soiul Chasselas doré (epoca a IV-a la Petit Sauvignon) şi mai
târziu cu circa o săptămână la Gros Sauvignon (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: sub aspectul rezistenţei la ger s-a constatat diferenţe între cele
două forme, mai rezistent fiind Petit Sauvignon (-200C . . . –220C), şi ceva mai sensibil
Gros Sauvignon (-180C . . . -200C). Are rezistenţă mijlocie la secetă şi făinare, sensibil la
mană, putregaiul cenuşiu şi moliile strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Este un soi cosmopolit, preferă versanţii cu
expoziţie sudică sau sud-vetică, bine însoriţi, care asigură condiţii pentru supramturarea
strugurilor. Portaltoii recomandaţi sunt SO4, 41 B, Selecţiile Crăciunel, care grăbesc
maturarea strugurilor şi favorizează acumulările în zaharuri şi au rezistenţă la calcarul
activ din sol, deoarece cele mai fine vinuri se obţin pe solurile scheletice, calcaroase. Se
conduce pe tulpini semiînalte şi înalte, cordon bilateral, cu tăiere scurtă sau în verigi de
rod. Sarcina de producţie este de 14-18 ochi/m2. Producţiile de struguri care se obţin sunt
de 6-8 t/ha la Petit Sauvignon şi de 10-12 t/ha la Gros Sauvignon. Tehnologic este un soi
de înaltă calitate. Acumulează cantităţi mari de zaharuri 195-220 g/l, valrile mai ridicate
fiind caracteristice la Petit Sauvignon, aciditatea totală a mustului rămâne echilibrată 4,5-
5,5 g/l H2SO4, fapt care permite cultura sa şi în zone mai secetoase (Murfatlar). Vinurile
obţinute au o aromă fină, caracteristică. Pentru obţinerea vinurilor demidulci şi dulci este
necesară supramaturarea şi botritizarea strugurilor, pierderile de recoltă fiind de 8-17%,
compensate însă prin calitatea vinurilor obţinute.
Variaţii şi clone. Cele două forme existente în cultură diferă ampelografic şi
agroproductiv:
- Gros Sauvignon, prezintă struguri mijlocii sau mari (200-280 g), biaripaţi,
cilindroconici, cu boabe mijlocii, iar frunza adultă este peroasă pe faţa inferioară. Este un
biotip care se caracterizează printr-ofertilitate mai mică, 55-60% lăstari fertili, dar mai
productivă datorită mărimii strugurilor, însă inconstantă de la un an la altul. Manifestă
sensibilitate accentuată la ger şi boli.
- Petit Sauvignon, are strugurii mai mici (180-220 g), cilindrici uniaripaţi,
compacţi, cu boabe mici, iar frunza adultă este intens scămoasă pe faţa inferioară.
Prezintă fertilitate mai ridicată 70-75% lăstari fertili, vigoare mai mare de creştere, dar

91
producţii mai mici de struguri. Acumulează mai multe zaharuri, are aromă mai pregnantă
şi mai bună rezistenţă la ger şi boli.
Din populaţia biotipului Gros Sauvignon la SCDVV Blaj a fost omologată în anul
1975 colna Sauvignon-9 Bl, cu producţii de 13 t/ha. Din cea de a doua formă la SCDVV
Drăgăşani a fost omologată în anul 1984 clona Sauvignon-62 Dg, cu producţie de 11,5
t/ha, iar la SCDVV Ştefăneşti-Arges, în anul 2000 clona Sauvignon-111 Şt, cu producţie
de 15 t/ha. La mijlocul secolului trecut Odart (1840) a semnalat ş existenţa unor forme de
Sauvignon roz şi roşu violet. Sauvignon rose se cultivă în Argentina şi Australia sub
denumirea de Guindolino gris şi Surin gris. Au însă producţii mici, dar cu acumularţ mari
de zaharuri.
Zonare. Soiul Sauvignon ocupă în România proximativ 6000 ha, intrând în
sortimentul a 41 de centre viticole. Rezultatele cele mai bune se obţin în sudul Moldovei,
podgoriile subcarpatice ale Olteniei, Podişul Transilvaniei şi Dobrogea.

6.5.2.4. PINOT GRIS

Sinonime: Affumé, Auxerrois gris, Tokay d'Alsace, Pinot Beurot, Malvoisie, Gris
Cordelier, Auvernat gris, Ouche cendée, Fauvet - în Franta; Burgunder roter, Rulander -
in Germania; Sarféhér szölö, Hamvas szölö - în Ungaria; Rijik, Rouci sédive - în
Iugoslavia; Szurkebarat - în Turcia.
Origine. Este considerat a fi o variaţie mugurală din soiul Pinot noir şi se remarcă
faptul că nu are bine stabilizate caracterele, în sensul că uneori pe acelaşi lăstar se
întalnesc struguri cu boabe albe şi cu boabe negre. După caracterele morfologice se
încadrează în proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare verde
albicioasă; vârful lăstarului şi primele frunzuliţe sunt acoperite cu peri alb-rozii; Frunza adultă
este mică spre mijlocie, orbiculară, cu limbul de culoare verde închis, gros, gofrat, acoperit cu
peri rari pe faţa inferioară. Caracteristic la acest soi este polimorfismul foliar, adică pe acelaşi
lăstar, către bază se întalnesc frunze lobate, iar către vârf întregi (c.t.). In cazul frunzelor
lobate sinusurile laterale sunt deschise în formă de U dar inegale ca mărime şi prezenţă (c.t.);
sinusul peţiolar este deschis în formă de liră, mai rar închis ovoidal. Floarea hermafrodita
normală, pe tipul 5, cu polen abundent şi fertil. Struguri sunt mici, cilindrici, uneori aripaţi, cu
pedunculul scurt şi lemnificat, boabele aşezate des pe ciorchine încât se deformează. Bobul
este mic sferic, cu pieliţa groasă, de culoare gri fumuriu, intens pruinată; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă cu gust specific soiului. Lăstarii sunt verzi, cu striuri fine de culoare
roşiatică, mai intensa la noduri. Cârceii sunt mijlocii, semilemnificaţi. Coardele sunt de
culoare maro cenuşiu, striate, cu nodurile evidente.
Însuşirile agrobiologice. Pinot gris este un soi foarte bine adaptat climatului
temterat continental. Are perioadă scurtă de vegetaţie (160-165 zile), cerinţe moderate
faţă de temperatură, 2500-32000c temperatură globală. Prezintă vigoare slabă de creştere
şi cu fertilitate ridicată, peste 85-90% lăstari fertili, însă productivitatea rămâne scăzută
datorită strugurilor mici. Maturează bine lemnul lăstarilor şi diferenţiază mugurii de la
bază, putând i tăiat în elemente scurte de rod. Dezmugureşte târziu, la finele lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc în ultima parte a lunii iulie, iar maturarea deplină se realizează la
circa 2 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
Rezistenţe biologice: foarte rezistent la ger (-220C . . . –240C) şi la secetă, mijlociu
rezistent la mană şi făinare, sensibil la putregaiul cenuşiu.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Pinot gris este tipic pentru zonele
colinare, fiind rezistent la secetă şi adaptat terenurile mai puţin fertile, însorite, unde se
realizeaă adesea supramaturarea strugurilor. Se altoieste pe portaltoi rezistenţi la calcar:
41 B, SO4-4, 140 Ru-59 Vl. Datorită vigorii mici de creştere şi maturării bune a lemnului
coardelor se pretează la conducerea pe tulpini semiînalte cordon bilateral cu tăiere în
elemente scurte de rod. Încărăctura de rod variază în funcţie de condiţiile pedoclimatice
ale podgoriei, de la 13-15 ochi/m2 în Transilvania, la 16-18 ochi/m2 la Odobeşti şi Dealu
Mare. Deşi este rezistent la secetă, în condiţii de irigare se obţin sporuri importante de
producţie, prin urmărirea menţinerii plafonului minim de 75% IUA. Aceasta se realizează
prin aplicarea unei udări de aprovizionareprimăvara, completată cu 1-2 udări în perioada
92
de vegetaţie. Fertilizarea chimic se poate face cu aplicarea următoarelor doze N100P150K150
kg/ha s.a. În zonele colinare, cu soluri mai pietroase se poate face fertilizarea oragnică cu
doze de 60 t/ha gunoi de grajd, aplicate odată la 4 ani. Producţiile de struguri care se obţin
sunt în medie 5-9 t/ha, dar se pot ridica până la 13 t/ha. Tehnologic, soiul Pinot gris este
de înaltă calitate: maturează strugurii în a doua parte a lunii septembrie şi acumulează
cantităţi mari de zaharuri 210-220 g/l, iar prin supramaturare poate atinge 270-280 g/l, cu
o aciditate totală de 4,5-5,5 g/l H2SO4.
Variaţii şi clone. În cadrul soiului Pinot gris au fost depistate 2 biotipuri: unul
rezistent la secetă, cu producţii şi acumulări mari de zaharuri; al doilea prezintă
fenomenul de mărgeluire şi meiere puternic, cu reprecursiuni negative asupra producţiei.
Până în prezent la noi s-au omologat 2 clone: la SCDVV Blaj în anul 1975 a fost
omologată clona Pinot gris-34 Bl, cu producţie de 9,5 t/haşi la SCDVV Murfatlar n anul
1980 clona Pinot gris-13 Mf cu producţie de 12 t/ha.
Zonare. Soiul Pinot gris se cultivă cu rezultate bune în două zone difertite climatic
ale ţării Transilavania şi Dobrogea. Ocupă o suprafaţă de aproximativ 3200 ha.

6.5.2.5. CHARDONNAY

Sinonime. Pinot blanc Chardonnay, Morillon blanc, Luisant, Melon blanc, Petite
Sainte Marie, Rousseau, Roussot, Noiren blanc, Beaunois, Plant de Tonnerre, Chablis,
d'Epintte, d'Arnoison, d'Auvernat blanc, Auxerras blanc, Petit Chantey, Romeret, Gentil
blanc - în Franta; Weiss klewner, Weisser clevner, Weiss Edler, Weiss Silber, Weisser
rulander, Burgunder weisser - în Germania.
Origine. Soi cultivat de secole în Franţa în regiunile viticole Champagne şi
Bourgogne. Cu toate că are ca sinonimii "Pinot", nu are nimic comun cu soiurile din acest
sortogrup. După caracterele morfologice face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare albicioasă şi
liziera roză; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt peroase, de culoare verde gălbui, cu nuanţe
uşor bronzate. Frunza adultă este mică, orbiculară, codul ampelometric 035-2-57, întreagă,
mai rar trilobată, cu sinusurile laterale slab schiţate, iar sinusul peţiolar caracteristic, fiind în
formă de liră deschisă, delimitat direct de nervurile principale, aşa numitul "sinus golaţ"
(c.t.). Limbul frunzei este de culoare verde intens, cu marginile revolute, glabru pe faţa
superioară, în timp ce pe faţa inferioară prezintă peri scurţi pe nervuri. Dinţii sunt scurţi, cu
marginile rotunjite. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil. Strugurii
sunt mici, cilindrici, uneori aripaţi, compacţi, cu boabe neuniforme ca mărime. Bobul mic,
sferic, cu pieliţa mijlocie, intens pruinată, de culoare galben verzui, acoperită cu pustule mici
brune; pulpa zemoasă, cu gust specific soiului. Lăstarii sunt glabrii, striaţi, de culoare verde
roşiatic pe partea însorită, mai intensă la noduri; cârceii mici şi subţiri. Coarda are scoarţa de
culoare brun gălbuie, cu nuanţe maronii la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Chardonnay are perioadă mijlocie de vegetaţie
(165-185 zile), necesitând 2700-34000C temperatură globală. Are vigoare mică de
creştere (ceva mai mare decât la Pinot), iar fertilitatea este bună, peste 70% lăstari fertili.
În anii răcăroşi în perioada înfloritului soiul este predispus la meiere şi măsgeluire.
Dezmugureşte în prima parte a lunii aprilie, pârga strugurilor începe în prima parte a lunii
august, iar maturarea deplină se realizează la circa 3-4 săptămâni după soiul Chasselas
doré (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: bună la ger (-200C . . . –220C) şi la secetă, sensibil la boli,
viroze (scurt nodare), flavescenţa aurie (micoplasme), bacterioze (boala lui Pierce), la
atacul moliilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Sub raportul cerinţelor agrotehnice soiul
Chardonnay se aseamnă cu Pinot gris. Se obţin rezultate bune la conducerea pe tulpini
semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în verigi scurte de rod, sau cepi de producţie. sarcina
de rod lăsată la tăiere fiind de 12-16 ochi/m2. Reacţionează foarte bine la fertilizare şi
irigare prin sporuri de producţie şi preferă distanţe mici de plantare 2/1 m. Producţiie de
struguri sunt mici 6-8 t/ha, dar de calitate deosebită. La maturarea deplină acumulează
190-220 g/l zaharuri, prin supramaturare poate atinge 300 g/l şi păstrarea în struguri

93
aciditatea, la nivelul de 4,5-5,5 g/l H2SO4, asigurând obţinerea unor vinuri echilibrate,
care se disting prin fineţea şi aroma specifică.
Variaţii şi clone. În cadrul populaţiei soiului Chardonnay se întâlnesc diverse
forme: Chardonnay rose, cu strugurii coloraţi în roz şi Chardonnay musque (muscat), cu
strugurii aromaţi. La noi s-au omologat 2 clone: în anul 1983 la SCDVV Murfat lar a fost
omologată clona Chardonnay-25 Mf, cu producţie de 8,3 t/ha şi în anul 2000 la SCDVV
Ştefăneşti-Argeş s-a omologat clona Chardonnay-15 Şt, cu producţie de 15 t/ha.
Zonare. Chardonnay este un soi cosmopolit cu o larga răspândire, fiind cultivat în
peste 25 de ţări, suprafaţa estimată fiind de aproximativ 50000 ha, primul loc ocupândul Fraţa
(20000 ha), apoi California. În România ocupă doar 500 ha, în cadrul podgoriei Murfatlar.

6.5.2.6. TRAMINER ROZ

Sinonime: Savagnin rose, Fromenteau rouge, Gentil rose aromatique - in Franta;


Traminer rotter, Kleintraminer, Heiligensteiner Klevner - în Germania.
Origine. Acest soi este originar din Tirolul italian, iar denumirea sa vine probabil
de la oraşul Tramino situat în această zonă. Este întâlnit pe suprafeţe extinse în Bavaria –
Germania, loc de unde unii ampelografi cred că este originar. Face parte din proles
occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare alb rozie;
frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt acoperite cu peri deşi şi lungi. Frunza adultă este
mică, orbiculară, codul ampelometric 025-2-79, trilobată şi mai rar pentalobată, cu
sinusurile laterale potrivit de adânci deschise, în formă de U; sinusul peţiolar este deschis
în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde închis, gofrat, revolut, cu nervurile
principale colorate în roşu către punctul peţiolar, pe faţa inferioară este acoperit cu peri
lungi şi rari. Dinţii sunt scunzi, cu baza lăţită şi marginile rotunjite, ceea ce îi dă frunzei
un aspect crenelat (caracter de recunoaştere a soiului). Floarea hermafrodită normală, pe
tipul 5, cu polen fertil. Strugurii sunt mici, tronconici, cu boabele aşezate foarte des pe
ciorchine. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa groasă, de culoare roz, acoperită cu un strat
gros de pruină, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu aroma specifică soiului,
asemănătoare cu cea de trandafir, mai intensă la biotipul cunoscut sub numele de
"Gewürztraminer". Lăstarii au vigoare mică de creştere, cu meritale scurte, de culoare
verde clar, cu striuri roşietice pe partea însorită, peroşi la vârf. Coardele sunt de culoare
brun gălbuie, mai intensă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ scurtă de vegetaţie 160-170 zile,
timp în care necesită 2550-36000C temperatură globală. Are vigoare mijlocie, dar
creşterile vegetative sunt mici. Fertilitate bună circa 70% lăstari fertili, cu câte 2
inflorescenţe pe lăstar, în schimb productivitatea soiului este mică datorită mărimii
strugurilor. Maturează foarte bine lemnul coardelor şi diferenţiază mugurii de rod de la
baza coardei. Dezmugureşte târziu la sfârşitul lunii aprilie, fiind ferit de pericolul
brumelor târzii de primăvară. Pârga strugurilor are loc devreme, în primele zile ale lunii
august, iar maturarea deplină are loc în 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a
IV-a).
Rezistenţe biologice: are toleranţă bună la ger (-200C . . . –220C), sensibil la secetă
şi mană, mijlociu rezistent la făinare, putregaiul cenuşiu şi moliile strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Traminer roz valorifică foarte bine
condiţiile ecoclimatice ale podgoriilor din tRansilvania, aflate la limita nordică de cultură
a viţei de vie, unde aroma strugurilor devine fină şi discretă. Se conduce pe tulpini
semiînalte, cordon bilateral, cu tăiere speronată, în cepi de 2-3 ochi. Sarcina de rod fiind
de 16-18 ochi/m2. Reacţionează favorabil la aplicarea irigării şi fertilizării, orientativ se
pot administra N100P200K100 kg/ha s.a., sau 40 t/ha gunoi de grajd. Producţiile de struguri
sunt relativ scăzute 5-8 t/ha, însă pot atinge 12 t/ha. Este şi el un soi de calitate, la
maturarea deplină acumulează 195-205 g/l zaharuri, iar prin supramaturare poate atinge
250 g/l, cu o aciditate totală de 4,5-6,0 g/l H2SO4, încât vinurile obţinute sunt armonioase.

94
Variaţii şi clone. Se prezintă ca o populaţie neomogenă, cu diverse biotipuri care
se deosebesc prin culoare şi gustul discret aromat al strugurilor. Cel mai important
rămâne biotipul Gewürtztraminer, care are aromă intensă ce aminteşte de cea a petalelor
de trandafir. Prin selecţie clonală a fost omologată la SCDVV Blaj clona Traminer roz-60
Bl, cu producţie de 11 t/ha.
Zonare. Soiul Traminer roz este zonat pentru podgoriile din Podişul Transilvaniei.

6.5.2.7. FURMINT

Sinonime: Tokay, Keltertraube, Weisser Mosler - în Germania; Şom - în Transilvania.


Origine. Acest soi este întâlnit în sortimentul podgoriei Tokay, din Ungaria; unde se
pare că a fost adus din Italia în timpul regelui Bela al IV-lea (1241), unde era cultivat pe
colinele Formies. O altă ipoteză este aceea că numele său vine din cuvantul valon
"Frumentum", care înseamnă de culoarea grâului (culoarea strugurilor la maturare), iar
ampelografii maghiari afirmă că este soi autohton obţinut prin selecţie populară în podgoria
Tokay. După caracterele ampelografice face parte din proles pontica, subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde gălbuie,
iar vârful lăstarului şi primele frunzuliţe sunt peroase de culoare galben bronzat. Frunza
adultă este mijlocie, trilobată sau întreagă, cu sinusurile laterale puţin adânci; iar sinusul
peţiolar deschis în formă de U. Limbul frunzei este de culoare verde intens, lucios, involut
(c.t.), scămos pe faţa inferioară; mucronii sunt evidenţi, cu vârfurile ascuţite. Floarea este
hermafrodita normală, dar multe dintre ele prezintă defecţiuni morfologice, de aceea
soiul este parţial autofertil. Strugurii sunt lungi, de greutate mijlocie, cilindrici, uneori
aripaţi, cu boabele aşezate mai mult sau mai puţin des pe ciorchine şi neuniforme ca
mărime. Bobul este mijlociu, ovoid, cu pieliţa subţire, translucidă, de culoare galben
verzui, acoperită cu puncte mici negre; pulpa zemoasă, cu gust plăcut. Lăstarii au vigoare
mijlocie, meritalele colorate în verde cu nuante bronzate pe partea însorită şi mai intense
la noduri. Coardele au culoarea galben brun, cu striuri mai închise la culoare.
Însuşirile agrobiologice şi tehnologice. Furmintul are perioadă mijlocie spre lungă
de vegetaţie (175-185 zile), necesitând 2800-34000C temperatură globală. este un soi
viguros, cu creşteri vegetative puternice şi fertilitate bună, peste 60% lăstari fertili.
Dezmugureşte în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor se declanşează în august,
iar maturarea deplină are loc la 4 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a V-a).
Soiul meiază şi mărgeluieşte puternic, mai ales în anii cu condiţii nefavorabile la înflorit.
Frecvent pe parcursul acestei fenofaze se scutură 50-60% din flori, iar în cazul butucilor
cu defecţiuni florale, procentul ajunge la 80%.
Rezistenţe biologice: are toleranţă mijlocie la ger (-200C . . . –220C) şi lasecetă,
mană, foarte sensibil la făinare şi mai les la putregaiul cenuşiu (în anii ploiosi strugurii
putrezesc în totalitate).
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Se cultivă cu bune rezultate în zonele
colinare ale Transilvaniei, unde strugurii nu sunt atacaţide putregai şi pot să intre în
supramturare. Necesită portaltoi viguroşi, cu perioadă scurtă e vegetaţie (SO4-4, SC-25,
SC-2). În plantaţii se conduce în cordon bilateral Lenz Moser, cu tăiere în verigi scurte de
rod, încărcătura recomandată fiind de 16-18 ochi/m2. Se recomandă ciupitul
lăstarilorînainte de înflorit, care limitează fenomenele de meiere şi mărgeluire. Producţiile
de strguri sunt relativ mici 8-11 t/ha, cu acumulări în zaharuri la maturarea deplină de
190-230 g/l, iar aciditatea rămâne ridicată5,5-7 g/l H2SO4, asigurând obţinerea unor vinuri
seci şi demiseci de înaltă calitate. În podgoria Tokay prin supramaturarea şi botritizarea
strugurilor dă vinuri dulci naturale, caracteristice.
Variaţii şi clone. Furmintul prezintă numeroase biotipuri, care diferă prin mărimea
strugurilor şi compactitatea lor. La SCDVV Miniş, soiul a fost ameliorat prin obţinerea
unei mutante fenotipice cu flori hermafrodite normale, Furmint de Miniş, care se
caracterizează prin producţii mari de struguri 22 t/ha, însă capacitate mai redusă de
acumulare a zaharurilor, 180-190 g/l.
Zonare. Soiul Furmint de Miniş este zonat pentru regiunea viticolă a Dealurilor
Crişanei şi Maramureşului, pentru a înlocui vechiul soi.

95
6.5.2.8. EZERFÜRTÜ

Origine. Acest soi a fost obtinut în Ungaria, în urma hibridării dintre Hárslevelü
(denumit şi “Frunză de tei”) x Traminer roz. In traducere înseamnă “cu o mie de
ciorchini”. A fost introdus pentru a înlocui soiul Riesling italian în podgoriile din
Transilvania, care nu maturează strugurii suficient de bine.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare verde
albicios, cu nuanţe roz; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari si
scurţi. Frunza adultă este mijlocie, trilobată şi mai rar întreagă, cu limbul de culoare verde
intens, gofrat, scămos pe faţa inferioară, cu dinţii scurţi şi rotunjiţi; sinusurile laterale sunt
puţin adânci, deschise în formă de V, iar sinusul peţiolar este în formă de liră. Floarea
hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil. Strugurii mijlocii, cilindrici, mai rar
cilindro conici, semicompacţi. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare galben
verzui, cu pete ruginii pe partea însorită; pulpa zemoasă, nearomată. Lăstarii au vigoare
mică, striaţi, de culoare verde intens. Coardele toamna capătă culoare maro roşcat, mai
închisă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (170-175 zile), vigoare
mare şi fertilitate bună, 65-70% lăstari fertili, cu 2-3 etaje de inflorescenţe. Maturează bine
lemnul coardelor şi diferenţiază mugurii roditori de la bază. Dezmugureşte în a doua parte a
luni aprilie, pârga strugurilor are loc devreme, sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, iar
maturarea deplină se realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a) şi
mai devreme cu 2 săptămâni faţă de Riesling italian.
Rezistenţe biologice: are toleranţă bună la ger (-220C), sensibil la secetă, mijlociu
rezistent la mană şi făinare, sensibil la putregaiul cenuşiu şi acarieni.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care valorifică foarte bine condiţiile
ecoclimatice din Transilvania. Necesită cultura pe terenuri cu umiditate asigurată,
portaltoii recomandaţi sunt SO4-4, SC-26, SC-71. În plantaţii se conduce pe tulpini
semiînalte, Guyot pe braţe cu înlocuire periodică, sarcina de rod fiind de 16-18 ochi/m2.
Producţiile medii sunt de 13-14 t/ha, dar potenţialul productiv poate ajunge la 20 t/ha.
Tehnologic, soiul acumulează circa 200 g/l zaharuri, iar aciditatea totală a mustului se
situează în jur de 6 g/l H2SO4, astfel încât vinurile obţinute sunt echilibrate cu tărie
alcoolică ridicată şi extractive.
Zonare. Soiul Ezerfürtü a fost introdus în scopul completării sortimentului de
soiuri pentru vinuri albe de calitate în podgoriile din Podişul Transilvaniei.

6.6. SOIURILE PENTRU VINURI AROMATE

6.6.1. MUSCAT OTTONEL

Sinonime: Muscats - în Italia; Moscatos - în Portugalia.


Origine. Acest soi a fost obţinut în Franţa, oraşul Angers, de către ROBERT
MOREAU, în anul 1852, dintr-un amestec de seminţe provenite din fecundări libere.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire de culoare arămie bronzată, intensă, cu
rozeta peroasă; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt bronzate, acoperite cu peri rari şi
scurţi. Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile
laterale superioare adânci, închise, ovoidale; cele inferioare deschise în U; sinusul peţiolar
este închis elipsoidal. Limbul frunzei este de culoare verde deschis, gofrat, cu marginile
răsfrânte către faţa superioară, în formă de pâlnie, cu centrul în punctul peţiolar (c.t.),
peros pe nervuri pe faţa inferioară. Dinţii sunt scunzi, laţi la bază şi cu marginile rotunjite.
Intreaga frunză este asemănătoare cu cea de la soiul Chasselas doré. Floarea este
hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent şi fertil. Strugurii mici spre mijlocii,
cilindrici, uneori aripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine încât se deformează. Bobul
mijlociu, sferic, cu pieliţa groasă, de culoare verde-gălbui, acoperită cu pruină densă, ceea
ce îi dă un aspect albicios; pulpa semizemoasă, cu aromă de muscat. Lăstarii au vigoare
mijlocie, meritale scurte, de culoare verde, cu striuri bronzate pe partea însorită. Coardele
toamna, sunt striate şi de culoare brun roşcat.
96
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile) şi
cerinţe termice reduse, necesitând 2500-29000C bilanţ termic global. Vigoarea de creştere
este mijlocie, iar fertilitatea foarte ridicată , peste 85% lăstari fertili, frecvent cu 2 etaje de
inflorescenţe. Maturează foarte bine lemnul lăstarilor şi difernţiază mugurii de rod de la
baza coardei. Dezmugureşte în a doua parte a lunii aprilie; pârga strugurilor are loc
devreme la începutul lunii august, iar maturarea se realizează la 1-2 săptămâni după soiul
Chasselas doré (epoca a IV-a). Toamna frunzele se îngălbenesc devreme, ceea ce indică
precocitatea soiului.
Rezistenţe biologice: soi cu toleranţă bună la ger (-200C . . . –220C), mai puţin
rezistent la secetă, sensibil la mană şi făinare, mijlociu rezistent la putregaiul cenuşiu,
sensibil la atacul moliilor strugurilor, mai ales în sudul ţării şi în arealele mai secetoase.
În ultimii ani, soiul Muscat Ottonel s-a dovedit a fi sensibil la putregaiul acid al
inflorescenţelor, manifestst prin brunificarea unor părţi a inflorescenţelor după legarea
boabelor, boala fiind cauzată de ciuperci din genul Botrytis, având ca vectori nematozii.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Se cultivă cu rezultate bune pe terenurile în
pantă, cu expoziţii însorite şi pe soluri cu fertilitate mijlocie sau scăzută, dar cu umiditatea
asigurată (treimea de mijloc a pantei). Cele mai fine vinuri se obţin pe solurile scheletice,
calcaroase. Se pretează foarte bine la conducerea pe semitulpină în cordon bilateral, cu tăiere
în elemente scurte de rod (cepi de 2-3 ochi), sau mijlocii (cordiţe de 5-6 ochi), încărăcătura de
rod fiind de 16-18 ochi/m2. Prin fertilizare şi irigare se obţin sporuri importante de producţie,
dozele reomandate fiind N200P300K200 kg/ha s.a., în complex cu îngrăşăminte organice, 30 t/ha
gunoi de grajd, plicate odată la 4 ani. În Dobrogea soiul suferă de secetă, fiind irigat cu o
normă de 1500-200 m3/ha, aplicată în 2-3 udări, altfel pierde frunzişul încă din luna august.
Tehnologic, Muscatul Ottonel, în zonele răcoroase este de înaltă calitate. La maturarea
deplină acumulează cantităţi mari de zaharuri 190-210 g/l, iar prin supramaturare atinge 250-
270 g/l şi un conţinut ridicat în substanţe aromate. În zonele mai călduroase, soiul are un
neajuns major, lisa de aciditate 3,3-3,8 g/l H2SO4 şi un conţinut ridicat în enzime oxidazice,
ceea ce face ca vinurile obţinute să fie uşor predispuse la casare (brunificare). Producţiile de
struguri sunt variabile, în funcţie de arealul de cultură, de la 7-8 t/ha, la Lechinţa, până la 12-
14 t/ha în podgoria Iaşi.
Variaţii şi clone. La SCDVV Blaj, în anul 1995 a fost omologată lona Muscat
Ottonel-12 Bl, caracterizată prin producţii de 17 t/ha.
Zonare. Soi cu o mare plasticitate ecologică, intrând în sortimentul a 83 de centre
viticole. Cele mai bune rezultate le dă n podgoriile din Transilvani şi nordul Moldovei.
Este cultivat şi în podgoriile colinare din Muntenia şi Oltenia şi în Dobrogea.

6.6.2. TĂMÂIOASĂ ROMÂNEASCĂ

Sinonime: Tămâioasă de Moldova, Tămâioasă de Drăgăşani - în România;


Muscat blanc de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat blanc a petits grains, Muscat
d'Alsace - în Franţa; Moscatel galego, Moscatel de Douro - în Portugalia; Moscatel
menudo blanco, Moscatel de grano pequeno, Moscatel Castellano, Moscatel fino,
Moscatel comun, Moscatel Morisco - în Spania; Moscato di Canelli, Moscato d'Asti - în
Italia; White Frontignan - în Anglia; Musckat traube weisse, Muskateller gelber,
Muskateller grüner - în Germania; Mysket - în Turcia; Muskuti - în Grecia.
Origine. Provenienţa acestui soi este necunoscută, se pare că este din vechea Eladă,
cunoscut sub numele de "Anathelicon moschaton", iar în perioada imperiului roman sub
denumirea de "Apinae". S-a răspândit în ţările din jurul bazinului Mării mediterane; la noi
era cunoscut înainte de invazia filoxerei, încât este considerat soi autohton.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu rozeta uşor scămoasă, de culoare alb
verzuie, cu nuanţe arămii; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari şi
au culoarea bronzat strălucitor. Frunza adultă este mijlocie (15-16 cm lungime),
orbiculară, codul ampelometric, 135-3-47, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale
slab schiţate, alungite, închise, eliptice, mai rar în formă de V. Limbul frunzei este de
culoare verde gălbui, uşor gofrat, peros pe faţa inferioară. Dinţii sunt caracteristici, adică
lungi, înguşti şi deşi cu vârfurile gălbui (c.t.). Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5,
soiul fiind autofertil. Strugurii mijlocii, conici, sau cilindro-conici, uneori biaripaţi, deşi
97
în boabe. Bobul mijlciu, sferic, cu pieliţa de culoare galben verzui, cu pete ruginii pe
partea însorită; pulpa consistentă, cu gust dulce şi aromă de muscat. Lăstarii striaţi, cu
noduri slab evidente şi de culoare roşcată pe partea însorită. Cârceii sunt lungi şi verzi.
Coardele au scoarţa de culoare brun gălbuie, striata şi acoperită cu puncte mici negre.
Însuşirile agrobiologice. Este soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile)
şi cerinţe ridicate heliotermice, necesitând 3000-38000C temperatură globală. are vigoare
mijlocie de creştere şi fertilitate bună, 55-65% lăstari fertili. Dezmugureşte târziu, la
finele lunii aprilie, pârga strugurilor se declanşează devreme, la sfârşitul lunii iulie, iar
maturarea se realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré.
Rezistenţe biologice: este un soi pretenţios, sensibil la ger (-180C . . . –200C), la
secetă sau excesul de umiditate, puternic atacat de boli, moliile strugurilor, viespi.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Pentru cultura acestui soi sunt necesare
areale bine delimitate, datorită plasticităţii sale ecologice reduse. Preferă zone cu toamne
lungi şi însorite, lipsite de precipitaţii, care să permită acumularea lentă a zaharurilor şi
aromelor în must, supramaturre strugurilorconcomitent cu botritizarea lor. În plantaţii se
conduce pe tulpini semiînalte cordon bilateral, cu tăiere în verigi de rod (cep 2
ochi+cordiţă de 5-6 ochi), sau în elemte lungi de rod (coarde de 10-12 ochi). Sarcina la
tăiere este moderată de 12-16 ochi/m2. Necesită portaltoi care îi menţină potenţialul
calitativ, cum sunt 41 B, SO4, SO4-4. Dozele optime de fertilizare sunt N100P150K100 kg/ha
s.a., complexate cu fertilizarea organică, 40 t/ha administrate odată la 4-5 ani, condiţii în
care se pot obţine sporuri de producţie de peste 30%. În vederea supramaturării
strugurilor se recomandă desfrunzitul parţial al strgurilor la intrarea strugurilor în pârgă.
O atenţie deosebită trebuie acordată fungicidelor cuprice, deoarece soiul Tămâioasă
românească ete sensibil al ionul de Cu2+ care induce distrugerea aromelor varietale. De
aceea este bine ca la intrarea în pârgă să se sisteze aplicarea acestor fungicide.
Tehnologic, la maturarea deplină acumulează 200-210 g/l zaharuri, iar prin supramturare
atinge 250-270 g/l şi poate depăşi uşor aceste valori, fără ca aciditatea totală a mustului să
coboare ub 4,5-5 g/l H2SO4. În vederea evitării pierderilor de recoltă se recomandă ca
recoltatul să se efectueze în 2-3 etape, pe măsura supramaturării strugurilor. Producţiile
de struguri sunt mici 5-8 t/ha, dar pot atinge 10-14 t/ha.
Variaţii şi clone. În cadrul soiului s-au depistat 2 biotipuri: unul, care prezintă
boabe mijlocii , cărnoase şi puternic aromat, fiind şi cel mai valoros; al doilea care
prezintă boabele mai verzi, zemoase şi aromă mai puţin intensă. Prin selecţie clonală s-au
obţinut 3 clone: La SCDVV Pietroas au fost omologate clonele Tămâioasă românească-
36 Pt, omologată în anul 1982, cu producţie de 12 t/ha, struguri aromaţi; clona ămâioasă
românească-5 Pt, cu producţie de 13 t/ha şi concentraţie în zaharuri de 230 g/l, iar la
SCDVV Drăgăşani s-a omologat în anul 1982 clona Tămâioasă românească-140 Dg, cu
producţie de 15 t/ha.
Zonare. Soiul intră în sortimentul a 21 de centre viticole. Cel mai bine se comportă
în centrele viticole Pietroasa, Cotnari, Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş.

6.6.3. BUSUIOACĂ DE BOHOTIN

Sinonime: Busuioacă, Busuioacă vânătă, Tămâioasă de Bohotin - în România.


Origine. Face parte din acelaşi sortogrup cu soiul Tămâioasă românească şi este
adaptat foarte bine la condiţiile ecologice din centrul viticol Bohotin situat în podgoria
Huşi. In Franţa există un soi asemănător numit Muscat violet de Frontignan, din care se
pare că provine şi soiul Busuioacă de Bohotin.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde cu nuanţe
de culoare galben arămii, scămoasă; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt lucioase,
aproape glabre de culoare galben bronzat. Frunza adultă este mijlocie (17-18 cm
lungime), aproape orbiculară tri sau pentalobată, cu sinusurile laterale puţin adânci şi
închise, iar sinusul peţiolar deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde
intens, gofrat, uşor peros pe faţa inferioară. Dinţii ascuţiţi şi deşi, de culoare gălbuie
(c.t.). Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil. Strugurii mijlocii (150-
170 g în medie), cilindro-conici, uneori aripaţi, deşi în boabe. Boabele mijlocii, sferice, cu
pieliţa subţire, de culoare violet închis cu nuanţe vineţii, acoperit cu un strat fin de pruină;
98
pulpa zemoasă, cu aromă specifică soiului. Lăstarii de vigoare mijlocie, meritale verzi cu
striuri roşietice pe partea însorită şi la noduri. Coardele au scoarţa striată, de culoare maro
gălbuie.
Însuşirile agrobiologice. Faţă de soiul înrudit (Tămâioasă românească), care el
însuşi are plasticitate ecologică limitată, Busuioaca de Bohotin este un soi cu cerinţe şi
mai restrictive faţă de factorii ecologici. Are perioadă mijlocie de vegetaţie (170-175
zile), vigoare mai slabă de creştere şi fertilitate mai mare, 70% lăstari fertili. Sub rapotul
rezistenţelor biologice, Busuioaca de Bohotin este şi mai sensibil.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul este adptat condiţiilor ecoclimatice din
NE Moldovei (Bohotin), cele mai bune rezulate obţinându-se pe terenurile în pantă, cu
expoziţie sudică, însorite, cu fertilitate mijlocie. Se pretează la conducerea pe semitulpină,
cordon bilateral, cu tăiere n elemente mijlocii, sarcina de rod fiind de 16-18 ochi/m2.
Producţiile de struguri care se obţin l acest soi sunt scăzute, mai mici decât la
Tăm6ioasă, în medie 6-8 t/ha. La maturarea deplină soiul acumulează 185-200 g/l
zaharuri, nu are capacitate prea mare de supramaturare, areori depăşind 230-240 g/l,
darcu aciditate echilibrată 4-5 g/l H2SO4. Acumulează şi puţine substanţe colorante, de
aceea vinurile au o culoare roşie vineţie, cu nuanţe cărămizii, aromă specifică şi zaharuri
reziduale, însă culoarea rămâne deficitară.
Variaţii şi clone. Este o populaţie heterogenă cu numeroase forme, care diferă sub
aspectul potenţialul biologic, de producţie şi al aromei strugurilor. La SCDVV Pietroasa,
în anul 2000 s-a omologat clona Busuioacă de Bohotin-26 Pt, cu producţie de 9,7 T/ha,
acumulări în zaharuri de 211 g/l şi aromă pregnantă de busuioacă.
Zonare. Arealul de cultură a acestui soi este limitat la 3 centre viticole: Bohotin,
Huşi şi Pietroasa. Ocupa aproximativ 500 ha.

6.7. SOIURILE PENTRU VINURI ROZE ŞI ROŞII


DE CONSUM CURENT

6.7.1. ROŞIOARĂ

Sinonime: Pamid - în Bulgaria.


Origine. Acest soi se pare că este originar din Bulgaria, la noi în ţară se cultivă de
multă vreme pe nisipurile din sudul Olteniei. Din punct de vedere al caracterelor
morfologice face parte din proles pontica, subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este acoperită cu peri rari şi
lungi, de culoare verde cu nuanţe gălbui; vârful lăstarului şi primele frunzuliţe sunt
peroase de culoare galben roşietic. Frunza adultă este mijlocie, pentalobată, mai rar
trilobată, aproape orbiculară, cu limbul de culoare verde închis, usor gofrat, cu peri rari şi
scurţi pe faţa inferioară. Sinusurile laterale sunt potrivit de adânci, înguste, deschise în
formă de liră cu baza ascuţită, uneori închise prin suprapunerea uşoara a lobilor; sinusul
peţiolar este deschis în liră. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind
autofertil. Strugurii sunt mijlocii, cilindrici, uneori aripaţi, cu boabele aşezate des pe
ciorchine. Bobul este mijlociu, sferic uşor ovoid, cu pieliţa groasă de culoare roz
roşietica, intens pruinat; pulpa zemoasă, nearomată, cu mustul colorat slab în roz. Lăstarii
au vigoare mijlocie de creştere, meritale de culoare verde cu nuanţe roşietice pe partea
însorita. Coardele toamna au culoare brun roşcat.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ lungă de vegetaţie (175-195 zile),
timp în care necesită 2800-35000C temperatură globală. Are vigoare mijlocie şi fertilitate
bună, 60-65% lăstari fertili. Dezmugureşte târziu, în ultima decadă a luni aprilie, pârga
strugurilor începe devreme, la finele lunii iulie, iar maturarea deplină se realizează la
sfârşitul lunii septembrie, după 3-4 săptămâni faţă de Chasselas doré (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: are rezistenţă bună la ger (-200C . . . –220C), foarte rezistent
la secetă, sensibil la mană şi făinare, toleranţă mijlocie la putregaiul cenuşiu.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Este adaptat condiţiilor secetoase şi solurilor
nisipoase din sudul Olteniei. Foma de conducere semiînaltă, Guyot pe braţe cu înlocuire
perioadică, sarcina de rod fiind de 16-18 ochi/m2. Neceită fertilizare cu doze mari de
99
îngrăşăminte N200P160K200 kg/ha s.a. cu fertilizarea organică 60 t/ha gunoi de grajd. Se
poate aplica şi îngrăşăminte verzi (secara), încorporată în sol primăvara, la sfârşitul lunii
mai. datorită potenţialul productiv se recomandă irigarea cu norme de 2000-2500 m3/ha.
Producţiile de struguri sunt mari peste 20 t/ha, cu acumulări scăzute în zaharuri 150-165
g/l şi aciditate totală scăzută, în jur de 3,2-3,7 g/l H2SO4.
Variaţii şi clone. S-au depistat 3 biotipuri şi anume: Roşioară neagră, cu bobul de
culoare roşu închis şi acumulări mari în zaharuri 180-185 g/l, cel mai valoros; Roşioară
verde, cu bobul colorat în verde-roz şi foarte productiv şi Roşioară comună, cu coloraţia
roz a boabelor şi comportare intermediară. Prin selecţie clonală la SDE Tâmbureşti a
Universităţii din Craiova, în anul 1988 a fost omologată clona Roşioară-8 Tb, cu
producţie de 30 t/ha.
Zonare. Soiul este cultivat în zona nisipoasă a Olteniei, putând fi înlocuit cu noile
creaţii, mai valoroase, Haiduc şi Pandur, care au ca genitor acest soi.

6.7.2. BĂBEASCĂ NEAGRĂ

Sinonime: Căldăruşă, Rară neagră, Crăcană, Răşchirată - în România; Serecsia,


Rastriopa - în Basarabia şi Ucraina.
Origine. Este soi vechi românesc cunoscut cu mult înainte de invazia filoxerei,
descris de cronicari în "Letopiseţul Ţării Moldovei", secolul XIV, iar provenienţa sa este
legată de însăşi existenţa podgoriei Nicoreşti. După caracterele morfologice face parte din
proles orientalis subproles caspica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este lucioasă, glabră, de culoare
verde bronzat; vârful lăstarilor şi primele frunze sunt de culoare verde intens cu nuanţe
roşietice. Frunza adultă este mijlocie (16-18 cm lungime), asimetrică, pentalobată, cu
sinusurile laterale potrivit de adânci, închise ovoidale şi prevăzute la bază cu un dinte
(caracter de recunoaştere a soiului); sinusul peţiolar are forma de liră deschisă, care apoi
se închide usor şi uneori pe una din laturile sale se întalneşte un pinten. Limbul frunzei
este de culoare verde închis, usor gofrat, peros pe nervuri pe faţa inferioară. Nervurile
principale sunt de culoare roşie, mai evidentă către punctul peţiolar. Dinţii sunt de
mărime mijlocie cu marginile drepte. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6,
soiul fiind autofertil. Strugurii mari, conici, rămuroşi uneori, cu pedunculul şi rahisul
lemnificate, boabele aşezate rar pe ciorchine şi neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu,
discoidal, cu pieliţa subţire, de culoare negru violaceu, pruinată, cu punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă, necolorată, cu gust acrişor. Lăstarii viguroşi, cu meritalele
colorate în verde şi cu striuri roşii, mai intense la noduri. Coardele au internodii groase cu
scoarţa colorată în maro roşcat.
Însuşirile agrobiologice. Are perioadă lungă de vegetaţie (180-20 zile), necesitând
3200-36000c bilanţ termic global. are vigoare mare de creştere şi fertilitate mijlocie, 60-
65% lăstari fertili. În anii cu condiţii climatice nefavorabile la înflorit are loc scuturarea
florilor în proporţie de până la 70%, iar multe boabe sunt meiate şi mărgeluite.
Dezmugureşte târziu, în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor are loc la sfârşitul
lunii august, iar maturarea deplină se realizează la 5-6 săptămâni după soiul Chasselas
doré (epoca a VI-a).
Rezistenţe biologice: soi cu toleranţă micăla ger (-180C . . . –200C), relativ sensibil
la secetă, însă cultivat pe rădăcini proprii pe nisipuri, dă rezultate bune deoarece
explorează un volum mare de sol, iar rădăcinile pătrund până la adâncimea de 5-6 m. Are
rezistenţă mijlocie la mană, este sensibil la făinare, putregaiul cenuşiu şi moliile
strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Băbeasca neagră are o mare adaptabilitate la
cele mai diverse tipuri de sol, comportatrea lui fiind influenţată de acest factor. Necesită
portaltoi care îi susţin potenţialul de producţie, dar nu trebuie să îi mărească vigoare, care
este excesivă. Se recomandă SO4, SC-2, SC-26. La fertilizare dozele cu azot trebuie ă fie
mici, optim N100P150K150 kg/ha s.a. şi fertilizarea organică cu 25-30 t/ha gunoi de grajd. Se
conduce pe tulpini înlate şi semiînalte în cordoane duble, sau în zonele cu îngheţuri
frecvente se practică Guyot pe braţe cu înlocuire perioadică. Sarcina de rod fiind de 22-24
ochi/m2. Producţia, acumulările în zaharuri, aciditatea totală a mustului variază în funcţie
100
de arealul de cutură. În zonele colinare, pe soluri cu fertilitate mijlocie, vinurile rezultate
sunt de calitate: producţii 14-15 t/ha, acumulări în zaharuri 190-200 g/l, aciditate 5-6 g/l
H2SO4. În zona de şes, pe nisipuri, productiile sunt mari 20 t/ha, acumulările în zaharuri
de 160-170 g/l şi aciditate 4-5 g/l H2SO4. De obicei, la niveluri mari de producţie aproape
30% din boabe rămân neuniform maturate, încât vinurile sunt insuficient colorate.
Variaţii şi clone. Este o populaţie cu numeroase biotipuri ce diferă după culoare
aboabelor: verde-roz, roz-cenuşiu, roşu-închis. Din acestea, ca variaţie mugurală s-a
obţinut soiul Băbească gri, pentru vinuri albe de consum curent. La SCDVV Pietroasa în
anul 1989 a fost omologată clona Băbească neagră-94 Pt, cu producţie de 21 t/ha.
Zonare. Este întâlnit în sortimentul a 41 de centre viticole, cu preponderenţă în
sudul Moldovei, nordul Dobrogei, sudul Olteniei şi nispurile din judeţele Brăila şi Buzău.
Ocupă aproximativ 5200 ha.

6.7.3. CADARCĂ

Sinonime: Lugojană, Scadarcă, Cadarcă de Miniş - în România; Kadarka,


Tórköszölö - în Ungaria; Noire de Moselle - în Belgia.
Origine. Locul de origine al acestui soi este incert, se pare că provine din Asia
Mica şi a fost adus în Serbia, Ungaria de populaţia turcă. Primele referiri scrise despre
acest soi sunt din secolul XVII, unde se specifică că era cultivat pe dealul Mocra, de
lânga localitatea Ineu, judeţul Arad. Face parte din proles pontica subproles balcanica.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare alb gălbui,
cu marginile carminate; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt de culoare verde gălbui,
pufoase. Frunza adultă este mare (18-20 cm lungime), întreagă sau uşor trilobată, cu
sinusurile laterale superficiale, unghiulare; sinusul peţiolar închis eliptic. Limbul frunzei
este gros, gofrat, de culoare verde închis, cu adâncituri în mezofil, involut, scămos pe faţa
inferioară. Dinţii de mărime variabilă, dispuşi neuniform (c.t.). Floarea este hermafrodită
normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil, dar la un număr de flori se întâlnesc defecţiuni
morfologice, fiind considerat parţial autofertil. Strugurii sunt mijlocii, cilindrici, uneori
aripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine şi neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu,
sferic, uşor ovoid, cu pieliţa subţire, colorată în negru albăstrui, acoperită cu pruină
groasă; pulpa zemoasă, cu mustul necolorat. Lăstarii viguroşi, cu meritale groase, striaţi,
de culoare verde. Coardele toamna au culoarea maro închis, mai intensă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie (180-190 zile), având
nevoie de 2900-37000C temperatură globală. Are vigoare mijlocie de creştere, fertilitate
bună, 70-75% lăstari fertili. Nu reuşeşte să matureze suficient de bine lemnul coardelor,
ca urmare este sensibil la ger, iar la tăiere se folosesc cepii de producţie. În cadrul
populaţiei acestui soi există numeroşi indivizi cu anomalii florale, chiar cu flori funcţional
femele sau mascule, deseori este prezent fenomenul de cleistogamie, ce duce la producţii
variabile. Dezmugureşte devreme la începutul lunii aprilie, pârga are loc la începutul lunii
august, iar maturarea deplină se finalizează la sfârşitul lunii august, după 4 săptămâni faţă
de soiul Chasselas doré (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: are toleranţă scăzută la ger (-180C . . . –200C), la secetă, mană
făinare, mijlociu rezistent la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Cadarcă are o plasticitate ecologică
limitată, fiind adaptat la solurile brune, fertile cu umiditate asigurată din regiunea viticolă
Dealurile Banatului. Portaltoii recomandaţi sunt SO4-4, SC-2, SC-71. În plantaţii se
conduce în cordon bilateral pe semitulpină, cu tăiere speronată, în cepi de 2-3 ochi,
sarcina de rod la tăiere fiind de 14-18 ochi/m2. Dozele optime pentru fertilizarea chimică
sunt N150P150K100 kg/ha s.a. Tehnologic, soiul Cadarcă dă vinuri care se situează la limita
celor de consum curent, cu cele de calitte, fiind influenţate de condiţiile ecoclimatice ale
anului viticol. Producţiile sunt variabile, cuprinse între 6-14 t/ha. Acumulările în zahăr
sunt între 170-220 g/l, cu valori ale acidităţii totale cpurinsă între 4,0-6,5 g/l H2SO4.
Variaţii şi clone. Prin selecţie clonală la SCDVV Miniş a fost omologată clona
Cadarcă-123 Mn, omologată în anul 1975, caracterizată prn producţii de 12-14 t/ha şi
uniformitatea alcătuirii florilor.

101
Zonare. Soiul Cadarcă este inclus în sortimentul centrelor viticole din regiunea
Dealurilor Banatului. Ocupă o suprafaţă de aproximativ 250 ha.

6.7.4. OPORTO

Sinonime: Portugais, Portugais bleu - în Franţa.


Origine. Cu toate că după sinonime ar părea originar din Portugalia, nu are nimic
comum, locul său de provenienţă este centrul Europei, mai precis Austria. La noi în ţară a
fost adus înainte de filoxeră, cultivat în Banat. După caracterele morfologice face parte
din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este scămoasă, de culoare verde
bronzat; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt peroase de culoare verde intens. Frunza
adultă este mijlocie (15-17 cm lungime), orbiculară, trilobată, mai rar pentalobată, cu
sinusurile laterale superficiale, înguste şi închise eliptice; sinusul peţiolar în formă de V
mai mult sau mai puţin închis. Limbul frunzei este de culoare verde intens, gofrat, uşor
scămos pe faţa inferioară şi pliat în formă de jgheab pe direcţia nervurilor laterale
superioare (caracter de recunoastere a soiului). Spre toamnă frunzele se pigmentează în
roşu violaceu. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii mijlocii, cilindro conici, aripaţi, deşi în boabe. Bobul mijlociu, sferic uşor ovoid,
cu pieliţa subţire de culoare roşie violacee acoperită cu un strat fin de pruină; pulpa
zemoasă cu mustul colorat slab în roşu. Lăstarii au vigoare mijlocie de creştere, cu
meritalele de culoare verde şi striuri roşietice pe partea însorită. Coardele toamna au
scoarţa colorată în brun roşcat, cu striuri fine de culoare mai închisă.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă scurtă de vegetaţie (160-165 zile),
necesitând 2500-32000C, cu vigoare mijlocie de creştere şi fertilitate ridicată, peste 80%
lăstari fertili, uneori cu 2 etaje de inflorescenţe pe lăstar. Dezmugureşte devreme, în
primele zile ale lunii aprilie, pârga strugurilor are loc la sfârşitul lunii iulie, iar maturarea
la 1-2 săptămâni faţă de soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
Rezistenţe biologice:toleranţă slabă la ger ger (-180C . . . –200C), foarte rezistent la
secetă, sensibil la boli şi dăunători.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care s-a adaptat la solurile fertile, cât şi pe
nisipuri. În plantaţii se conduce pe tupini înalte şi semiînalte, cu elemente mijlocii sau lungi
de rod, cu sarcini mari de producţie, 20-24 ochi/m2. În condiţii de fertilizare, pe terenurile
nisipoase din sudul Moldovei se pot obţine sporuri de producţie de peste 40%, prin
administrarea unor doze de N100P150K75 kg/ha s.a pe un fond de fertilizare organică 20 t/ha
gunoi de grajd, administrate odată la 4 ani. Tehnologic, soiul Oporto are neajunsul unei
acidităţi totale a mustului reduse 3,5-3,8 g/l H2SO4, astfel încât vinurile sunt lipsite de
prospeţime. Acumulările în zaharuri sunt de 170-180 g/l, iar datorită pieliţei subţiri boabele
pierd uşor apa, iar concentraţiile în zaharuri jung la 200-210 g/. Conţinutul în compuşi
fenolici este redus, 1,8 faţă de soiul Cinsaut, încât vinurile rezultate necesită cupajarea cu
alte soiuri. Producţiile de struguri sunt în medie de 12 t/ha, dar pot ajunge la 18-20 t/ha.
Variaţii şi clone. În cadrul SCDVV Miniş sub acţiunea factorilor ecoclimatici s-au
depistat existenţa 2 tipuri sub raportul însuşirilor de productivitate şi al formei strugurilor:
- primul agroecotip, deţine o pondere de 62% în cadrul populaţiei, prezintă strugurii
cilindro-conici, compacţi, cu boabe sferice şi uniform dezvoltate, are cele mai bune
însuşiri de productivitate;
- al doilea agroecotip, mai puţin valoros, se caracterizează prin struguri de formă
cilindrică, boabe mari, uşor ovoide, aşezate mai rar pe ciorchine, ceea ce îi dă un aspect lax.
Zonare. Soiul Oporto intră în sortimentul podgoriilor situate pe nisipuri din sudul
Moldovei şi cele din regiunea viticolă a Dealurilor Banatului. Ocupă circa 150 ha.

6.7.5. SANGIOVESE

Sinonime: Sangiovete, Montepulciano - în Italia.


Origine. Soi vechi italian din regiunea Toscana, unde este cultivat pentru obţinerea
vinurilor de tip "Chianti". La noi în ţară a fost introdus în periada anilor 1962-1963,
pentru cultura pe nisipurile din sudul Olteniei.
102
Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu rozeta peroasă de culoare verde
bronzat; primele frunze şi vârful lastarului sunt de culoare verde gălbui. Frunza adultă
este mijlocie spre mare, cuneiformă, pentalobata, mai rar trilobată, cu sinusurile laterale
adânci deschise în formă de liră sau U; sinusul peţiolar este în formă de liră. Limbul
frunzei este de culoare verde intens, neted, glabru, cu lobul terminal alungit şi mucronii
evidenţi. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii
mijlocii, cilindro conici, aripaţi, cu boabele aşezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul
mijlociu, sferic, cu pieliţa subţire de culoare roşie violacee; pulpa zemoasă cu mustul
necolorat. Lăstarii de vigoare mijlocie, cu meritalele de culoare verde, cu striuri bronzate
pe partea însorita. Coardele în toamnă au scoarţa de culoare brun închis.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă lungă de vegetaţie (180-200 zile) şi
cerinţe ridicate faţă de temperatură 3100-38000C temperatură globală. are vigoare mare
de creştere şi fertilitate bună, 75% lăstari fertili şi îşi prelungeşte vegetaţia până toamna
târziu, fiid deseori surprins de îngheţurile timpurii cu lemnul nematurat. Dezmugureşte în
a doua decadă a lunii aprilie, pârga strugurilor are loc în august, iar maturarea deplină se
realizează la circa 4-5 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a V-VI-a).
Rezistenţe biologice: provenienţa s mediteraneeană şi perioada lungă de vegetaţie
fac ca soiul să fie sensibil la ger (-180C . . . –200C), foarte rezistent la secetă, mijlociu
rezistent la mană şi putregaiul cenuşiu, sensibil la făinare.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Sangiovese este un soi care s-a adaptat
foarte bine la solurile nisipoase din sudul Olteniei. Postaltoii recomandaţi SO4, 140 Ru-59
Vl, 125 AA, care îi conferă rezistenţă la secetă şi îi susţin potenţialul productiv. În
plantaţii se conduce pe tulpini semiînalte cordon bilateral cu tăiere în elemente mijlocii
sau scurte. totuşi, datorită rezistenţei slabe la ger se recomandă Guyoy pe braţe cu
înlocuire periodică, sarcina de rod fiind mijlocie de 18-20 ochi/m2. Tehnologic, soiul este
valoros pentru cultura pe nisipuri, deoarece reuşeşte să îşi păstreze potenţialul productiv
ridicat 14 t/ha, până la 20 t/ha, cu acumulări bune în zaharuri 175-185 g/l, dar mai ales cu
aciditate totală a mustului echilibrată de 4-4,7 g/l H2SO4. Acumulează suficiente
substanţe fenolice încât vinurile pot fi folosite la cupajare cu alte soiuri deficitare din
zonă (Roşioară). În zonele colinare producţiile de struguri sunt mai mici 12 t/ha (Miniş).
Zonare. Se cultiva pe nisipurile din sudul Oltenie, cele din judeţele Brăila şi Buzău
şi în zona colinară a Banatului. Ocupă circa 300 ha.

6.7.6. ALICANTE BOUSCHET

Sinonime: Alicante - în Franţa; Garnacha tintorera, Tinto velasco - în Spania.


Origine. Soiul a fost obţinut în Franţa, în perioada anilor 1855-1870, de către
HENRI BOUSCHET în urma hibridării dintre Grenache x Petit Bouschet. Este soi
tinctorial şi a cunoscut o largă răspândire în toată lumea.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare albicioasă cu
marginile rozetei carminate, scămoasă; frunzele tinere şi vârful lăstarului, sunt de culoare
alb roz, pufoase. Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, codul ampelometric 136-2-57,
întreagă, mai rar trilobată, cu sinusurile laterale superficiale şi deschise; sinusul peţiolar
în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde închis, lucios, cu aspect ceros,
revolut (caracter de recunoaştere a soiului), scămos pe faţa inferioară. Toamna frunzele
se pigmentează în roşu intens (c.t.). Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul
fiind autofertil. Strugurii mijlocii, tronconici, cu rahisul erbaceu şi de culoare roşie,
boabele aşezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa subţire, de
culoare roşu violaceu, pruinat; pulpa zemoasă, cu mustul colorat în roşu intens (c.t.).
Lăstarii verzi cu striuri brun roşcate, cârceii lungi şi de culoare roşie violacee. Coardele
cu scoarţa de culoare maro gălbui, striate.
Însuşirile agrobiologice. Are perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile),
necesitând 2800-35000C temperatură globală. Are vigoare mijlocie de creştere şi
fertilitate bnă 70-75% lăstari fertili. Dezmugureşte la sfârşitul lunii aprilie, pârga
strugurilor are loc la sfârşitul lunii iulie, iar maturarea se realizează la 2-3 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a)

103
Rezistenţe biologice: soi sensibil la ger (-180C . . . –200C), dar rezistent la secetă,
sensibil la mană, mijlociu rezistent la făinare şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi puţin pretenţios faţă de sol, se adaptează
foate bine pe solurile sărace, nisipoase. Portaltoii recomandaţi SO4, 140 Ru, 125 AA. În
plantaţii se conduce pe semitulpină, cordon bilateral speronat, sau Guyot pe braţe cu
înlocuire perioadică, sarcina de rod fiind de 16-18 ochi/m2. Tehnologic, la maturarea
deplină acumulează 170-175 g/l zaharuri, cu o aciditate ceva mai scăzută, 3,8-4,0 g/l
H2SO4. Producţiile de struguri sunt mijlocii 12-14 t/ha. Pentru a se evita diminuarea
intensităţii colorante se recomandă recoltarea la maturarea deplină, deoarece dup acestă
dată intervine hidroliza substanţelor colorante. are cel mai înalt conţinut în compuşi
fenolici, 3,5, similar soilui Cabernet Sauvigno, însă natura chimică a antocianilor este
diferită. Vinurile rezultate nu sunt valorificate decât în cupaje cu alte soiuri, deficitare sub
aspectul culorii, deoarece au conţinut ridicat în taninuri.
Zonare. Soiul Alicante Bouschet este inclus în regim “autorizat” în centrele
viticole de pe nisipuri din sudul Olteniei, şi cele din judeţele Brăila şi Buzău.

6.8. SOIURILE PENTRU VINURI ROŞII DE CALITATE

6.8.1. FETEASCĂ NEAGRĂ

Sinonime: Păsărească, Coada rândunicii, Poama fetei neagră - în România.


Origine. Soi vechi românesc, cunoscut încă din vremea dacilor şi rezultat în urma
selecţei populare din specia Vitis silvestris Gmel; locul de origine ar fi situat pe valea
râului Prut, în jurul localităţii Uricani din judeţul Iaşi.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este lucioasă, glabră, de culoare
verde bronzat; frunzele tinere şi vârful lăstarilor au culoare verde cu luciu metalic, lipsite
de perişori. Frunza adultă este de mărime mijlocie (16-17 cm lungime), cuneiformă,
pentalobată, cu lobul terminal alungit şi ascuţit (c.t.); sinusurile laterale superioare sunt
adânci, în formă de liră cu baza ascuţită; cele inferioare deschise în formă de U; sinusul
peţiolar este în formă de V sau liră. Limbul frunzei este de culoare verde clar, neted şi
glabru pe ambele feţe. Dinţii sunt mari şi ascuţiţi, cu marginile drepte şi către toamnă se
colorează în vineţiu. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind autofertil.
Strugurii sunt miljlocii spre mari (200-230 g în medie), cilindro conici, aripaţi, cu boabele
aşezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa groasă, de culoare negru
violaceu, acoperită cu multă pruină, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu mustul
necolorat şi gust plăcut. Lăstarii au vigoare foarte mare de creştere, sunt de culoare verde,
cu striuri fine arămii pe partea însorită şi la noduri. Coardele toamna au scoarţa de culoare
galben brun.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă scurtă de vegetaţie (150-160 zile), timp
în care necesită 2600-28000C temperatură activă. Are vigoare foarte mare de creştere, cu
creşteri vegetative puternice şi fertilitate scăzută, 35-40% lăstari fertili. Dezmugureşte în
prima parte a lunii aprilie, pârga strugurilor începe în august, iar maturarea deplină se
realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
Rezistenţe biologice: are rezistenţă foarte bună la ger (-220C . . . –240C) şi la secetă,
sensibil la mană şi făinare, mijlociu rezistent la putregaiul cenusiu, molii şi acarieni.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care datorită vigorii mari de creştere
necesită cultura pe terenuri mai puţin fertile, scheletice, calcaroase şi altoirea pe portaltoi
mai puţin viguroşi, care să îi tempereze creşterile vegetative (SO4, SC 71, SC 25). Din
aceleaşi motive la tăiere trebuie să se lase cantităţi mari de lemn multianual, care totodată
favorizează şi o mai bună diferenţiere a mugurilor de rod. Se pretează la conducerea pe
tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral simplu sau dublu, cu tăiere în elemente scurte
de rod. La tăiere se atribuie sarcini mari de rod 20-25 ochi/m2, rprtizată pe cepi de 2-3
ochi. Di acelaşi considerente si dozele de îngrăţăminte sunt mici, în special cele cu azot,
optim N100P100K150 kg/ha s.a. Se recomandă plivitul lăstarilor sterili în proporţie de 20-
25%. Tehnologic, soiul acumulează multe zaharuri200-250 g/l, cu aciditate echilibrată
4,7-5,5 g/l H2SO4, vinurile obţinute fiind armonioase. Prin supramaturare concentraţiile în

104
zahăr ating 250-270 g/l, încât vinurile obţinute se încadrează în categoria celor de tip
DOCC. Producţiile de struguri sunt variabile de la 6-8 t/ha până la 10-12 t/ha.
Zonare. Feteasca neagră se cultive cu rezultate bune în Moldova şi în Muntenia. O
comportare de excepţie are în centrele viticole Urlaţi-Ceptura, Tohani din podgoria Dealu
Mare, unde vinurile obţinute sunt de tip DOCC. Ocupă o suprafaţă de circa 1000 ha.

6.8.2. CABERNET SAUVIGNON

Sinonime: Vidure, Petit vidure, Petit bouschet, Bouschet sauvignon - în Franţa;


Kaberne sovinjon, Lafit, Lafet - în Rusia; Bourdeos tinto - în Spania.
Origine. Soi vechi francez, cunoscut de pe vremea cardinalului Richelieu (1600),
cultivat în regiunea viticolă Bordeaux, podgoria Médoc. După caracterele morfologice
face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta albicioasă şi marginile
colorate în roz; frunzele tinere şi vârful lăstarilor sunt gofrate cu limbul de culoare verde
roşcat. Frunza adultă este mijlocie (14-15 cm lungime), orbiculară, codul ampelometric
135-3-58, pentalobată, iar pe unele frunze apar lobi suplimentari şi sunt în acest caz
septalobate; sinusurile laterale şi cel peţiolar sunt închise, de forma ovoidală sau chiar
circulară, încat limbul pare perforat în cinci locuri (caracter de recunoastere a soiului).
Limbul este de culoare verde intens, gofrat, lucios, scămos pe faţa inferioară. Dinţii sunt
mijlocii, rari, laţi la bază si cu marginile rotunjite.Floarea hermafrodită normală, pe tipul
5, soiul fiind autofertil. Strugurii mici spre mijlocii (100-125 g în medie), tronconici,
uniaripati cu boabele aşezate potrivit de des pe ciorchine. Bobul mic, sferic, cu pieliţa
subţire de culoare negru albăstrui, datorită stratului dens de pruină; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă, necolorată, cu gust ierbos, astringent specific soiului. Lăstarii
de vigoare mijlocie, striati, de culoare verde intens cu cârceii mici şi subţiri. Coardele
toamna au scoarţa de culoare brun gălbuie, mai închisă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă relativ lungă de vegetaţie (175-195 zile)
timp în care necesită 3400-38000C temperatură globală. Are vigoare mare de creştere şi
fertilitate mijlocie 65-70% lăstari fertili. Maturează foarte bine lemnul lăstarilor, pe
lungimi mari, circa 80%, încât lemnul coardelor devine dens şi tareşi diferenţiază mugurii
de rod de la bază. Prin urmare, la altoire necesită o perioadă mai îndelungată de umectare
şi totdată manifestă o oarecare toleranţă la filoxeră, încât se poate cultiva şi pe rădăcini
proprii pe terenurile nefiloxerate. Dezmugureşte târziu, către sfârşitul lunii aprilie, pârga
strugurilor începe în august, iar maturarea deplină se realizează la 4 săptămâni după soiul
Chasselas doré (epoca a V-a).
Rezistenţe biologice: are toleranţă bună la ger (-200C . . . –220C), foarte rezistent la
secetă, toleranţă bună la oidium şi putregaiul cenuşiu al strugurilor, sensibil la mană,
mijlociu rezisten la molii şi acarieni.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi cu plasticitate ecologică mare, care se
cultivă cu rezultate bune în podgoriile subcarpatice din udul ţării, unde acumulează
cantităţi mari de zaharuri şi compuşi fenolici. Valorifică bine solurile scheletice şi sărace,
cele antropice, desfundate, feruginoase şi cele terasate. Portaltoii recomandaţi sunt cei din
grupa Berlandieri x Riparia. Se conduce pe tulpini semiînalte şi înalte cordon bilateral, cu
tăiere în elemente mijlocii de rod. Sarcina de rod lăsată la tăiere este mijlocie, 14-18
ochi/m2. La fertilizare se folosesc îngrăşăminte în doze de N100P150K300 kg/ha s.a.
Producţiile de struguri care se obţin sunt în general mici, 6-10 t/ha şi fluctuante datorită
numeroaselor biotipuri prezente în cultură. Tehnologic, este soi de înaltă calitate deoarece
acumulează la maturarea deplină 200-220 g/l zaharuri, iar prin supramaturare atinge 270
g/l şi chiar 300 g/l, cu aciditatea totală echilibrată de 4-6 g/l H2SO4. Acumulează
substanţe colorante în cantităţi suficiente, conţinutu în compuşi fenolici fiind de 3,5, încât
vinurile obţinute au o culoare roşie-rubinie intensă şi sunt foarte extractive.
Variaţii şi clone. În podgorii soiul Cabernet Sauvignon se prezintă ca o populaţie
neomogenă sub raportul productivităţii, uneori în amestec cu soiul Cabernet franc cu care
se aseamană foarte mult. În România au fost omologate 4 clone: la SCDVV Drăgăşani
clona Cabernet Sauvignon-7 Dg, omologată în anul 1976, cu producţie de 13,7 t/ha; la
SCDVV Iaşi clona Cabernet Sauvignon-4 Iş, omologată în anul 1978, cu producţie de
105
13,1 t/ha; la ICVV Valea Călugărească clona Cabernet Sauvignon-33 Vl, omologată în
anul 1988, cu producţii de 17,4 t/ha, destinată însă pentru vinuri roşii de consum curent;
la SCDVV Ştefăneşti-Argeş clona Cabernet Sauvignon-131 Şt, omologată în anul 2000,
cu producţie de 14,1 t/ha.
Zonare. Soiul Cabernet Sauvignon deţine ponderea în cultura soiurilor pentru
vinuri roşii ocupând circa 11500 ha şi este zonat în toate podgoriile care au această
direcţie de producţie. Cele mai bune rezultate le dă în zona colinară a Munteniei şi
Olteniei, sudul Moldovei, în Banat şi Dobrogea.

6.8.3. MERLOT

Sinonime: Bigney rouge, Plant Médoc, Crabutet noir, Alicante, Same dou flube,
Same de la Canan, Semilhon rouge - în Franţa; Bordeleze belcha - în Spania.
Origine. Este soi vechi francez din regiunea viticolă Gironde-Bordeaux, podgoria
Médoc, unde se cultiva alături de Cabernet Sauvignon si Malbec şi se obţin renumitele
vinuri din această zona. Face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire pufoasă, cu rozeta albicioasă şi cu
marginile bordate în roşu carmin (c.t.); frunzele tinere sunt scămoase, alb rozii. Frunza
adultă mijlocie, cuneiformă, codul ampelometric 135-3-46, pentalobată; cu sinusurile
laterale potrivit de adânci, deschise în formă de U, prevăzute uneori cu un dinte la baza
lor; sinusul peţiolar este în formă de liră. Limbul frunzei este de culoare verde închis,
gofrat, scămos pe faţa inferioară, cu marginile frunzei orientate către faţa superioară.
Dinţii unghiulari, ascuţiţi, de mărime mijlocie. Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-
6, soiul fiind autofertil. Strugurii mijlocii, cilindrici, biaripaţi, cu boabele aşezate normal
ca desime pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare negru
violaceu, acoperită cu un strat subţire de pruină; pulpa zemoasă, cu mustul necolorat şi
gust plăcut. Lăstarii de culoare verde cu striuri roşii, cârceii puternici, bronzaţi. Scoarţa
coardelor toamna este de culoare brun roşcată, mai închisă la noduri.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Merlot are perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180
zile) necesitând 2600-28000C temperatură activă. Are vigoare mare de creştere şi dezvoltă
un frunziş bogat. Prezintă fertilitate bună 70-75% lăstari fertili şi productivitate mai mare
decât la Cabernet deoare strugurii sunt mai mari. Dezmugureşte târziu, către finele lunii
aprilie, pârga strugurilor începe devreme, în primele zile ale lunii august, iar maturarea
deplină se realizează la circa 3-4 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: soi cu rezistenţă slabă la ger (-160C . . . –180C) şi la secetă,
sensibil la mană, mijlociu rezistent la făinare şi putregai, sensibil la molii şi acarieni.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Având rezistenţă slabă la ger şi secetă se
impune alegerea cu atenţie a arealelor de cultură. Se cultivă cu preponderenţă în sudul
Moldovei şi în Muntenia şi Oltenia. Are nevoie de terenuri fertile şi cu umiditate
asigurată. Se conduce pe tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral cu tăiere în elemente
scurte, sarcina de rod fiind de 15-20 ochi/m2. S-a constatat că tăierea în elemente lungi de
rod face ca dezmuguritul şi pornirea în vegetaţie să fie foarte neuniforme. Se recomandă
fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte N200P400K400 kg/ha s.a. Producţiile de struguri
variază în funcţie de arealul de cultură, de la 6-8 t/ha la Miniş la 16-18 t/ha la Odobeşti.
Tehnologic este soi de calitate, dar care nu atinge nivelul soiului Cabernet Sauvignon. La
maturarea deplină acumulează 190-200 g/l zaharuri cu aciditate de 4,4-5,5 g/l H2SO4.
datorită pieliţei subţiri, boabele pierd uşor apa putând atinge concentraţii în zaharuri de
22-240 g/l. Conţinutul în compuşi fenolici este de 2,6, încat vinurile obţinute sunt
suficient de colorate.
Variaţii şi clone. Soiul prezintă numeroase biotipuri care diferă sub raportul
productivităţii. Există şi forma cu boabe albe, denumit Merlot blanc. Au fost omologate 2
clone: la SCDVV Odobeşti clona Merlot-17 Od, cu producţie de 21,6 t/ha şi la ICVV
Valea Călugărească clona Merlot-8 Vl, certificată cu o producţie de 22,6 t/ha.
Zonare. Datorită producţiilor mult mai mari şi calităţii apropiate cu a soiului Cabernet
Sauvignon a existat tendinţa extinderii lui în cultură pe suprafeţe mari. Însă, datorită
rezistenţelor biologice scăzute, mai ales la ger, trebuie reconsiderată zonarea lui. In prezent

106
ocupă circa 10500 ha, fiind întâlnit în toate podgoriile care au ca direcţie de producţie
obţinerea vinurilo roşii. O comportare de excepţie are în podgoria Dealurile Bujorului.

6.8.4. PINOT NOIR

Sinonime: Morillon noir, Pinot fin, Franc Pinot, Noirien, Petit Vérot, Vért doré,
Noble Joué, Berligout, Bourgoignon noir, Savagnin noir - în Franţa; Cortaillod,
Bordenseetraube, Arbst, Brünläubler - în Elveţia; Burgunder blauer, Blauer
Spätburgunder, Klävner, Blauer, Schawarzer Riesling, Süssling - în Germania; Süssrot,
Möhrchen, Malterdinger, Roter Assmannhäuser - în Austria; Blauer Nürnberger,
Fruhblauer - în Cehia; Kisburgundi kék - în Ungaria; Rouci, Roucimodré, Modra
klevanja - în iugoslavia; Burgundac cernîi - în Rusia; Pignola, Pinot nera - în Italia.
Origine. Soi vechi francez, cultivat încă de pe vremea galilor, descris prima oară de
EUSTACHE DESCHAMPS în "Balade de la Verdure des Vins", în anul 1394, sub
numele de Pynoz. Este cultivat pe suprafete mari în regiunea viticolă franceză
Bourgogne. După caracterele morfologice face parte din proles occidentalis.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta albicioasă; frunzele
tinere şi vârful lăstarului sunt peroase, gofrate, de culoare verde intens. Frunza adultă mică
spre mijlocie, orbiculară, codul ampelometric 035-5-57, întreagă, tri sau pentalobată
(polimorfism foliar caracteristic sortogrupului Pinot); sinusurile laterale nu prea adânci,
deschise, inegale ca mărime şi prezentă; sinusul peţiolar în formă de V, mai mult sau mai
puţin deschis. Limbul frunzei este de culoare verde închis, gros, gofrat, acoperit cu peri
lungi şi rari pe faţa inferioară. Dinţii sunt scurţi, cu marginile uşor rotunjite. Floarea este
hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent şi fertil. Strugurii mici, cilindrici,
uneori aripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine încat se deformează. Bobul mic, sferic,
cu pieliţa subţire, de culoare negru violaceu, pruinată; pulpa zemoasă, cu mustul necolorat
şi gust plăcut. Lăstarii sunt de culoare verde cu striuri roşietice pe partea însorită şi în
dreptul nodurilor. Coardele toamna au culoare maro roşcată.
Însuşirile agrobiologice. Soiul Pinot noir are perioadă scurtă de vegetaţie (150-160
zile) timp în care necesită între 2300-28000C temperatură activă. Are vigoare mică de
creştere şi fertilitate ridicată, 90% lăstari fertili, cu 2-3 etaje de inflorescenţe. Însă,
productivitatea soiului este scăzută datorită greutăţii mici a strugurilor. Dezmugureşte
târziu, în a doua parte a lunii aprilie, pârga strugurilor începe devreme, la finele lunii
iulie, iar maturarea are loc la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).
Rezistenţe biologice: soi foarte rezistent la ger (-220C . . . –240C) şi la secetă,
sensibil la mană şi făinare, foarte sensibil la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul Pinot noir valorifică bine zonele
colinare din Muntenia, Oltenia şi Banat, precum şi terenurile calcaroase din Dobrogea.
are nevoie de portaltoi care să îi imprime precocitate şi să îi menţină potenţialul calitativ
(SO4-4, 41 B). Se pretează la conducerea pe semitulpină, cordon bilateral, cu tăiere în
elemente scurte de rod, sarcina de rod fiind de 13-15 ochi/m2. Necesită doze moderate de
îngrăşăminte N100P150K150 kg/ha s.a.. Deşi este un soi rezistent la secetă, în condiţii de
irigare se obţin sporuri importante de producţie. Însă datorită sensibilităţii la putregai în
zonele ploioase se recomandă desfrunzitul parţial. Producţiile de struguri sunt mici 5-9
t/ha. Tehnologic, este un soi de calitate, acumulează 200-210 g/la zaharuri, iar prin
supramaturare atinge 250-270 g/l şi chiar mai mult, cu aciditate echilibrată 4,3-5,7 g/l
H2SO4. Conţinutul în compuşi fenolici este de 1,5, iar prin supramaturare se constată o
uşoară scădere a acestora.
Variaţii şi clone. Fiind un soi foarte vechi în cultură are numeroase biotipuri şi
variaţii fenotipice, din care unele au fost stabilizate în cultură ca soiuri independente:
Burgund mare şi Ischia. La noi s-a omologat o singură clonă la ICVV Valea
Călugărească, în anul 1988 Pinot noir-5 Vl, cu producţie de 18 t/ha şi acumulări în
zaharuri de 230 g/l.
Zonare. Faţă de celelalte soiuri are o extindere limitată, ocupând circa 600 ha,
cultivat mai ales în sudul ţării, Banat şi Dobrogea.

107
6.8.5. BURGUND MARE

Sinonime: Burgunder, Gros burgunder - în Germania.


Origine. Provenienta acestui soi este necunoscută, face parte din acelaşi sortogrup cu
soiul Pinot noir şi este considerat ca o variaţie mugurală a acestuia, în Germania şi Austria.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde gălbui,
scămoasă, frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt verzi cu nuanţe bronzate. Frunza adultă
este mijlocie, întreagă, cu un slab început de trilobie, cu sinusurile laterale unghiulare şi
sinusul peţiolar în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde arămiu, gofrat,
acoperit cu peri rari şi scurţi pe faţa inferioară. Dinţii mici şi cu marginile drepte. Toamna
frunzele se pigmenteaza în roşu. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, soiul fiind
autofertil. Strugurii mijlocii, cilindro conici, cu primele ramificaţii de la baza mai
dezvoltate, boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa groasă, de
culoare roşu violaceu, acoperită cu pruină persistentă; pulpa zemoasă cu mustul necolorat.
Lăstarii de vigoare mijlocie, cu meritale de culoare verde şi striuri arămii. Coardele în
toamnă au scoarţa de culoare brun roşcată.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile), timp
în care necesită 2500-28000C temperatură activă. Are vigoare mare de creştere şi
fertilitate mai scăzută dcât Pinot noir, 75-80% lăstari fertili, dar productivitatea mult mai
mare datorită mărimii strugurilor. Dezmugureşte la sfârşitul lunii aprilie, pârga strugurilor
are loc la începutul lunii august, iar maturarea deplină se realizează la 3-4 săptămâni după
soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: faţă de soiul Pinot noir are rezistenţă mai slabă la ger,
suportând –200C . . . –220C, bună la secetă şi este mai rezistentă la putregaiul cenuşiu.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Burgund mare este adaptat terenurilor în
pantă, scheletice, erodate. Se conduce pe tulpini semiînalte şi înalte, cordon bilateral cu
tăiere în cepi sau cordiţe, sarcina de rod fiind de 18-22 ochi/m2. Tehnologic, soiul
Burgand mare nu atinge nivelul calitativ a lui Pinot noir. Acumulările în zaharuri sunt mai
mici 185-195 g/l, nu are capacitate de supramaturare, în schimb, conţinutul în compuşi
fenolici este mai ridicat 2,7, iar acidiattea totală uşor ridicat 5,5-6,3 g/l H2SO4. Producţiile
sunt mult mai mari, în medie 12-14 t/ha, putând atinge 20 t/ha. În anii nefavorabili dă
vinuri de consum curent.
Variaţi şi clone. La ICVV Valea Călugărească s-au depistat în populaţia acestui soi
3 biotipuri care diferă sub aspectul formei şi mărimii strugurilor, al productivităţii,
structurii morfo-anatomice şi capacităţi de germinare a grăunciorilor de polen.
Zonare. Ocupă circa 300 ha, fiind cultivat mai ales n Banat şi mai puţin în
Muntenia, Oltenia şi Dobrogea.

6.8.6. BLAUERZWEIGELT

Sinonime: Negru lui Zweigelt - în România.


Origine. Acest soi a fost obţinut în Austria de către FRANZ ZWEIGELT, în urma
hibridării dintre Blaufränkisch x Saint Laurent. La noi în ţară a fost introdus după anul 1988.
Caracterele ampelografice. Dezmugurire peroasă, cu rozeta de culoare albicioasă,
cu marginile roz; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt acoperite cu peri rari şi scurţi.
Frunza adultă este mijlocie (16-17 cm lungime), trilobată sau pentalobată, cu sinusurile
laterale înguste, închise, eliptice; sinusul peţiolar deschis în formă de liră. Limbul frunzei
este de culoare verde intens, uşor gofrat, peros pe faţa inferioară. Dinţii sunt de mărime
mijlocie cu marginile drepte. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen
fertil. Strugurii mijlocii, cilindro conici, aripaţi, deşi în boabe. Bobul mijlociu, sferic uşor
ovoid, cu pieliţa subţire, de culoare negru albăstrui, acoperită cu un strat fin de pruină;
pulpa zemoasă, cu mustul necolorat şi gust franc. Lăstarii de vigoare mijlocie, cu
meritalele de culoare verde clar; cârceii mari, bifurcaţi. Coardele toamna au scoarţa de
culoare brun gălbuie, fin striate.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180 zile)
având nevoie de 2600-28000C temperatură activă. Are vigoare mare de creştere şi
108
fertilitate bună 70-75% lăstari fertili. Dezmugureşte în a doua jumătate a luni aprilie,
pârga strugurilor are loc în prima parte a lunii august, iar maturarea deplină se realizează
la 3-4 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-V-a).
Rezistenţe biologice: are toleranţă mijlocie la ger (-200C . . . –220C)la secetă,
oidium şi putregai, sensibil la mană.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi care valorifică foarte bine terenurile în
pantă, sărace, scheletice. Portaltoii recomandaţi sunt cei din grupa Berlandieri x Riparia. Se
conduce pe tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral cu tăiere în elemete scurte sau mijlocii
de rod. Sarcina de producţie lăsată la tăiere este de 18-20 ochi/m2. Tehnologic, soiul se
carcaterizează prin producţii ridicate 16-18 t/ha şi chiar mai mult, cu acumulări în zaharuri de
185-200 g/l, în contextul unei acidităţi totale echilbrate, de 4,8-5,5 g/l H2SO4. Acumulează
suficiciente substanţe colorante, conţinutul în compuşi fenolici fiind de 2,6-2,7.
Zonare. Soiul Blauerzweigelt a fost autorizat pentru cultură în câteva areale
viticole din Mumtenia, Oltenia, Banat şi Dobrogea, urmând ca pe măsura aprecierii
valorii lui tehnologice să fie extins şi în alte zone.

TEST

1. Care sunt particularităţile biologice şi tehnologice ale soiurilor pentru


struguri de vin?
2. Precizaţi particularităţile de cultură ale soiurilor pentru struguri de vin.
3. Descrieţi soiurile pentru vinuri albe de consum curent autohtone.
4. Descrieţi soiurile pentru vinuri albe de consum curent străine.
5. Prezentaţi soiurile autohtone pentru vinuri albe de calitate.
6. Prezentaţi soiurile străine pentru vinuri albe de calitate.
7. Care sunt soiuruile pentru vinuri aromate?
8. Descrieţi soiurile pentru vinuri roşii de consum curent.
9. Prezentaţi soiurile pentru vinuri roşii de calitate.

109
OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL AMPELOGRAFIEI

•Ampelografia este știința care se ocupă cu studiul soiurilor de viță de vie.


•Ampelografia studiază soiurile de viţă de vie roditoare şi de portaltoi sub următoarele aspecte:
•originea soiurilor de viţă de vie (originea ecologo – geografică şi cea genetică);
•metodele şi metodologiile folosite în descrierea soiurilor şi studiul acestora privind însuşirile
agrobiologice, agrotehnice şi tehnologice;
•comportarea soiurilor de viţă de vie în diferite ecosisteme viticole, în vederea repartizării
judicioase a fiecărui soi sau grupe de soiuri în acele condiţii ecologice în care el îşi valorifică la
maximum potenţialul de producţie şi cel calitativ, precum şi în vederea realizării sortimentelor
viticole pe areale şi podgorii;
•studierea rezistenţei biologice la factorii biotici şi abiotici.
• Toate acestea in scopul cunoașterii soiurilor de viță de vie și stabilirii tehnologiilor de cultură diferențiată
care să asigure producții mari de struguri, constante și de calitate.
•Denumirea de ampelografie provine din limba greacă:
•αµπελος (ampelos) = viță
•γϕαφη (graphos) = descriere
•Ea a fost introdusă în știință de către PHILLIP IACOB SACHS (1661).
•La început ampelografia avea un caracter pur descriptiv, deoarece se rezuma numai la descrierea botanică
a viței de vie.
•După ce filoxera a pătruns în Europa și a distrus plantațiile de vii roditoare, oamenii de știință și-au îndreptat
mai mult atenția asupra vitaceelor, orientând cercetările în direcția însușirilor agrobiologice și tehnologice ale
speciilor și soiurilor de viță de vie.
•Ca urmare, ampelografia a depășit cadrul restrâns descriptiv, devenind o știință practică cu caracter
aplicativ, cu o tematică și metodologie proprie de studiu.
• Conținutul ampelografiei. În cadrul ampelografiei este studiat soiul,
ca factor hotărâtor de producție în viticultură și anume:
• originea soiurilor de viță de vie;
• modificările în constituția lor genetică;
• metodologia folosită pentru descrierea și studiul soiurilor;
• însușirile biologice, agrotehnice și tehnologice ale soiurilor;
• comportarea soiurilor în cadrul diferitelor ecosisteme viticole;
• rezistența soiurilor în raport cu factorii naturali pedoclimatici cat si cu cei
biotici.
• Toate acestea în vederea realizării sortimentelor de soiuri pe podgorii,
specializării acestora pe direcții de producție.
• Terminologie lingvistică. În limba veche sanscrită
• vița de vie se numea draska,
• strugurele rasâlâ și vinul madhu.
• Acești termeni nu s-au păstrat, folosindu-se terminologia lingvistică
latină (vitis = viță; racemus = struguri; vinum = vin).
Evoluția ampelografiei ca știință

• Perioada antică. Preocupări referitoare la soiurile de viță de vie


au existat din antichitate, începând cu descrieri simple și
nesistematice întâlnite la scrierile filozofului grec TEOFRAST (372-
237 î.ch.) și mai apoi la romani (CATO, 234-149 î.ch.; VARO, 116-
27 î.ch.; VERGILIU, 71-19 î.ch; COLUMELLA, 02 î.ch-65 ch;
PLINIU CEL BĂTRÂN, 23-79 ch. și alții).
• COLUMELLA este considerat cel dintâi ampelograf; acesta
călătorind prin țările bazinului mediteranean și în cele din Orientul
Mijlociu a remarcat existența numărului mare de soiuri de viță de
vie.
• Denumirile soiurilor consemnate în lucrările antice nu s-au păstrat
în evul mediu, deoarece dislocarea populațiilor în perioada
colonizărilor și mai ales a migrațiilor popoarelor au exercitat o
influență hotărâtoare asupra limbii.
• Câteva din ele s-a încercat a fi identificate astfel: soiul Aricela
mitida din antichitate ar fi sinonim cu Fetească albă; soiul Biturica,
sinonim cu Cabernet Sauvignon; soiul Apianae, sinonim cu
Muscat etc.
• Perioada evului mediu. În evul mediu scrierile ampelografice
apar foarte târziu. Abia la începutul secolului al XIV-lea, în Italia
PETRUS DE CRESCENTIUS în lucrarea “Opus ruralium
comodorum” descrie 40 de soiuri de viță de vie, cu denumiri
italienești, altele decât cele cunoscute în antichitate.
• Secolul al XVI-lea a marcat saltul cel mai important, prin numărul
și valoarea lucrărilor ampelografice apărute în țările din apusul
Europei.
• Ca figuri mai reprezentative pot fi menționate: ALONSO DE
HERRERA care în lucrarea “Obra de agricultura” (1520), descrie
soiurile de viță de vie cultivate în Spania; CHARLES ETIENNE și
JEAN LIEBAULT cu lucrarea “La maison rustique” (1564) în care
sunt descrise soiurile cultivate în Franța, și alții.
• Perioada renașterii. În această perioadă, țările germanice preiau
întâietatea, prin ampelografi renumiți ca PH. SACHS (1661) și J.
KNOL, acesta din urmă descriind soiurile de viță de vie cultivate
în Saxonia.
• Abia în secolul al XVIII-lea, după ce botanica a reușit să-și pună
la punct bazele sistematicii, apar și primele clasificări ale
vitaceelor (TOURNEFORT, 1700; LINNE, 1753; A.L. JUSSIEU,
1789).
• Perioada modernă. Este perioada colecțiilor
ampelografice și consolidării ampelografiei ca
știință. Activitatea cea mai intensă s-a
desfășurat în Franța, unde HENRI CHAPTAL
(1817) înființează prima colecție ampelografică
națională pe lângă pepiniera grădinii Luxemburg
din Paris, cu peste 2000 de soiuri de viță de vie.
• În sudul Franței contele A. ODART (1841)
înființează o altă colecție ampelografică cu circa
1000 de soiuri și publică lucrarea intitulată
“L’Ampelographie universelle” (1845), în care
sunt descrise cele mai importante soiuri de viță
de vie din Europa, pe care le clasifică după
epoca de maturare.
• A urmat perioada filoxerică (1863-1900), care a
marcat o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii
europene.
• Pentru rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor de
refacere a podgoriilor decimate de filoxeră, s-a impus
necesitatea unei colaborări internaționale a specialiștilor.
• Au fost elaborate studii ampelografice de mare valoare,
cum sunt:
• “Saggio di una Ampelographie universelle”, în Italia (C.
ROVASENDA, 1877);
• “L’Ampelographie helvetique” (A. KRAFT și A. BOSSAR,
1891);
• “Introduction a l’Ampelographie roumaine” (GH.
NICOLEANU, 1900);
• “L’Ampelographie universelle” în 7 volume, de P. VIALA și V.
VERMOREL (1901-1910) la care au colaborat peste 80 de
personalități din lumea viticolă internațională.
• A fost concepută ampelometria ca metodă de studiu
pentru soiurile de viță de vie (L. RAVAZ, 1902) și s-a
trecut la întocmirea schemelor ampelografice de
descriere a soiurilor de viță de vie.
• Perioada contemporană. În primele decenii după
invazia filoxerei s-a desfășurat o intensă activitate
în favoarea hibrizilor direct producători care
invadase podgoriile Europei (L. RUGGERI, P.
CASTEL, V. VILLARD, S. BERTILLE și alți).
• Abia după Congresul internațional de viticultură de
la Santiago de Chile (1956) entuziasmul pentru
hibrizii direct producători a fost stăvilit, iar
cercetările s-au orientat în direcția ameliorării
soiurilor nobile europene.
• În anul 1924 a luat ființă Oficiul Internațional al Viei
și Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca organism
interguvernamental la care au aderat țările viticole,
având ca scop coordonarea acțiunilor științifice,
tehnice, economice și de legislație din domeniul viei
și vinului.
• Prin grija acestui organism a fost întocmit
Registrul ampelografic internațional cu peste
500 de soiuri de viță de vie, pentru a putea fi
cunoscute și studiate, difuzându-se și
schema ampelografică a O.I.V.-ului de
descriere a soiurilor.
• A fost publicat în 4 limbi (franceză, engleză,
germană și spaniolă), codul caracterelor
ampelografice în vederea armonizării
metodologiei de lucru folosite la descrierea
și caracterizarea soiurilor de viță de vie.
• Pe plan regional s-au continuat cercetările asupra soiurilor
cultivate în diverse areale geografice și redactate
ampelografiile naționale:
• L’ampelographie hellenique (ampelografia Greciei), în 3 volume
de B. KRIMBBAS (1943-1946);
• Ampelografia U.R.S.S în 6 volume, elaborată în cadrul
Institutului unional de cercetări viticole și oenologice din
Magaraci (1946-1956);
• Ampelografia Cehoslovaciei, de J. BLAHA (1952);
• Ampelografia soiurilor din Jerez și Andaluzia occidentală
(Spania), de G. FERNANDEZ (1956);
• Ampelografia Ungariei în două părți, de P. CSEPREGI și J.
ZILAI (1955-1960);
• Cepages et vignobles de France în 4 volume, de P. GALET
(1956-1965);
• Ampelografia Turciei de N. ORAMAN (1963);
• Ampelografia R.S. România în 8 volume, de Gherasim
Constantinescu și colab. (1958-1970) etc.
• Toate aceste lucrări au contribuit la o mai largă cunoaștere
a variabilității care există în cadrul speciei Vitis vinifera și
au înlesnit schimburile de material biologic.
• S-a trecut la o activitate mai susținută de creare a
soiurilor noi prin hibridare controlată, folosindu-se
formele cele mai valoroase existente în cadrul
speciei Vitis vinifera și altor specii.
• Rezultate remarcabile au fost obținute:
– în Italia de către LUIGI și ANTONIO PIROVANO, prin
creațiile noi pentru struguri de masă (Muscat d’Adda,
Italia);
– în California de către E. SNYDER, F. HARMON și H.P.
OLMO, prin creațiile noi de soiuri cu maturare timpurie
(Cardinal) și a soiurilor lipsite de semințe (Delight,
Perlette);
– în Ungaria de către A. STARK, prin creațiile de soiuri
extratimpurii (Perlă de Csaba);
– în România de către GHERASIM
CONSTANTINESCU, prin creațiile noi de soiuri pentru
masă (Muscat Timpuriu de București) etc.
• In ultima parte a sec. XX preocupările ampelografice au fost
orientate spre crearea de soiuri cu rezistență biologică complexă
la ger, filoxeră, boli și dăunători, care să simplifice tehnologiile de
cultură a viței de vie.
• Rezultatele de până în prezent sunt încurajatoare, exemplu fiind
creațiile SEYVE-VILLARD obținute în Franța, cât și cele de dată
mai recentă obținute în Ungaria, Germania, Republica Moldova,
România și alte țări.
• Perspective mari în domeniul ameliorării soiurilor de viță de vie,
oferă hibridarea genetică, exploatată în prezent în Franța de A.
BOUQUET și în Carolina de Nord de către NESBITT.
• Metodologia de recunoaștere și descrire a soiurilor de viță de vie
a fost îmbunătățită, prin unificarea normelor de lucru acceptate pe
plan internațional prezentate în lucrările:
• Descriptors for grapes (1983) elaborată de Comitetul Internațional
pentru Resursele Genetice ale Plantelor (I.B.P.R.G.)
• Cods des caracteres descriptifs des varieties et especes de Vitis
(1984), elaborată de O.I.V. în colaborare cu Uniunea Internațională
pentru Protecția Creațiilor Vegetale (U.P.O.V.).
• Totodată, cercetarea ampelografică a căpătat mai multă
acuratețe, prin folosirea metodelor statistice matematice (metoda
analizei multivariaționale, metoda transformantei Fourier etc.),
prelucrarea datelor pe calculator și gestiunea computerizată a
colecțiilor de soiuri.
• Beneficiind de succesele înregistrate pe plan mondial de
dezvoltarea biologiei moleculare, cercetările în domeniul ampelografiei
au avansat, astăzi fiind posibile investigaţii mult mai avansate care fac
posibilă stabilirea originii genetice a soiurilor de viţă de vie. Dintre
acestea amintim:
• analiza enzimatică, care se bazează pe principiul conform căreia,
variabilitatea genetică dintre organismele aparţinând diferitelor specii
sau unităţi taxonomice, poate fi evidenţiată prin studiul produşilor
chimici ai genelor, deci a enzimelor. Plecând de la aceste considerente,
analiza enzimatică şi-a găsit aplicabilitate la numeroase specii de plante
dar mai ales la viţa de vie.
• analiza diversităţii genetice, respectiv ADN-ul cloroplastic, utilizarea
markerilor moleculari, care presupune utilizarea unui sistem bazat pe
markeri ADN ce reproduc amprentele genetice ale unui soi.
• Astfel, de exemplu se pot pune în evidenţă bazele moleculare ale
rezistenţei soiurilor de viţă de vie la secetă, boli, dăunători sau alţi
factori de stres, se pot calcula distanţele genetice dintre diversele soiuri
şi linii, evitându-se posibilitatea introducerii în cultură a unor soiuri cu
bază genetică identică.
• Prin utilizarea tehnicilor de biologie moleculară s-au putut
identifica genitorii unor soiuri de viţă de vie. De exemplu Caroline
Meredith, în anul 2002 a identificat părinţii soiului Chardonnay.
• În ultimii ani s-au utilizat şi alte tehnici moleculare cum ar fi
microsateliţii SSR (simple sequence repeats), spectometria MIR (mid -
infrared) şi NIR (near – infrared), (Bevin şi colab., 2006).
• Utilizarea microsateliţilor a permis stabilirea originii genetice a
următoarelor soiuri: Cabernet Sauvignon (Cabernet franc şi Sauvignon
blanc), Blauburgunder (Portugieser blue x Blasfrankisch), Neurburger
(Sylvaner şi Veltelener rouge), Blauerzweigelt (Blanfrankein şi Saint
Laurent) (Sefe şi colab., 1997).
• Rezultatele obţinute prin utilizarea biologiei moleculare în
diferenţierea soiurilor de viţă de vie au condus la completarea Listei
descriptorilor OIV, cu doi descriptori biochimici şi şase descriptori
genetici.
EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR AMPELOGRAFICE ÎN ROMÂNIA

• Etapa prefiloxerică. În această etapă, dinaintea constituirii statului


român unitar, nu se poate vorbi de o știință viticolă românească organizata.
Este perioada îndelungată de timp în care s-au format podgoriile vechi
românești (Odobești, Huși, Nicorești, Cotnari, Dealu Mare, Drăgășani etc.)
și s-au statornicit sortimentele de soiuri, izvorâte din experiența a
numeroase generații de viticulturi anonimi.
• Primele consemnări asupra soiurilor și sortimentelor de soiuri pe
podgorii, se întâlnesc în monografiile întocmite de ION IONESCU DE LA
BRAD (1868-1869).
• Astfel, în monografia județului Mehedinți (anul 1868) sunt consemnate, cu
o caracterizare foarte sumară, soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă
albă, Coarnă roșie, Fetiță, Tămâioasă, Gordină.
• În monografia județului Putna (anul 1869) sunt consemnate pentru
podgoria Odobești, următoarele soiuri: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creață,
Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau Păsărească, Tămâioasă.
• Mult mai târziu, în Manualul de Viticultură tipărit la
București de V.S. MOGA (anul 1880) sunt descrise
sumar 16 soiuri de viță de vie considerate ca fiind
cele mai bune la acea vreme.
• În Transilvania aflată sub imperiul habsburgic, forțele
de producție au cunoscut o dezvoltare mai rapidă,
de aceea și progresele din viticultură s-au înregistrat
mai devreme.
• Aici s-au înființat primele colecții ampelografice cu
soiuri locale și soiuri străine aduse din Germania,
Ungaria, Franța, Italia pentru a fi încercate înainte
de fi introduse în cultură:
– colecția ampelografică de la Mirăslău, înființată de
Colegiul reformat din Aiud în 1840;
– colecția ampelografică de la Cluj, înființată de Asociația
Agricultorilor ardeleni în 1868 etc.
• De altfel și filoxera a apărut mai devreme în
Transilvania, anul 1880, în podgoria
Aradului (AL. MIHALCA și E. LAZEA,
1990).
• Încă din anul 1875 pe baza studiilor
întreprinse în colecțiile ampelografice,
NAGY FERENCZ se pronunța asupra
soiurilor cele mai corespunzătoare pentru
podgoriile Transilvaniei: Feteasca,
Furmintul, Pinot gris, Traminer și Riesling
italian.
• Etapa filoxerică. Aceasta a marcat în fapt, începutul
preocupărilor ampelografice în țara noastră. Chiar în anul
consemnării oficiale în Regatul României (14 iunie 1884 în
viile de la Chițorani, județul Prahova), N. DANIELESCU într-
un studiu publicat, trece în revistă soiurile de viță românești
cele mai productive și anume: Coarnă (neagră și albă),
Gordin, Negru moale, Negru vârtos, Tămâioasă, Verdunca.
• În Transilvania se înființează prima școală de viticultură,
la Miniș (anul 1881). În cadrul acestei școli este organizată în
1885 o colecție experimentală cu un număr de 36 de soiuri
autohtone și străine (Alb mărunt, Ardeleancă, Cadarcă albă,
Cadarcă neagră, Dincă roșie, Mustoasă de Măderat, Rujiță
(Bacator roz), Chasselas doré, Burgund mare, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Riesling italian, Furmint, Sauvignon,
Oporto etc.).
• Tot în același an se organizează și o colecție
de vițe americane, cu speciile de portaltoi (Vitis
riparia, Vitis rupestris, Vitis solonis) și hibrizi
direct producători (Taylor, Elvira, Herbemont,
Cuninghan, Louisiana și Clinton).
• Începând cu anul 1896 este editată la
București Revista viticolă și horticolă , în care
sunt publicate cercetările referitoare la soiurile
de viță de vie.
• Astfel, GH. MÎNTULESCU (1896) publică un
studiu asupra soiurilor din podgoria Odobești;
V.D. GHEORGHIU (1896) prezintă soiurile
locale din podgoria Huși (Busuioacă, Ceaușă,
Iordană, Păsărească, Plăvaie, Poamă verde,
Tămâioasă și Zghihară).
• DOBRE RĂDULESCU (1897) descrie soiurile
cultivate în podgoriile din județul Mehedinți (Berbecel,
Braghină, Gordan, Negru moale, Negru vârtos și
Seină); GH. NICOLEANU (1898) publică observațiile
asupra soiurilor de viță indigene plantate pe nisipurile
de la Ciuperceni-Dolj (Crâmpoșie, Galbenă, Iordană și
Plăvaie).
• Încep să se publice și observațiile asupra
hibrizilor direct producători (D. RĂDULESCU, 1898; V.
BREZEANU, 1899).
• Anul 1900 a marcat saltul calitativ în ampelografia
românească, prin editarea de către GH. NICOLEANU,
a primei ampelografii românești, intitulată “Introduction
a l’Ampelographie roumaine”.
• Din această lucrare au fost preluate soiurile de
viță de vie românești, pentru a fi incluse în
Ampelografia universală apărută în Franța (1901-
1910).
• Etapa postfiloxerică. În această etapă se pun bazele științifice ale
ampelografiei. Astfel, în anul 1925 sub îndrumarea profesorului I.C.
TEODORESCU se înființează pe lângă catedra de Viticultură a Academiei
de Înalte Studii Agronomice din București (actuala Universitatea de Științe
Agricole București), o colecție ampelografică cu 205 soiuri vinifera, hibrizi
direct producători și vițe portaltoi.
• În paralel, se înființează colecțiile ampelografice de pe lângă Școlile de
viticultură din Huși (prof. C. HOGAȘ), din Valea Călugărească (prof. AT.
BULENCEA) și din Chișinău (prof. A. BILLEAU).
• În perioada anilor 1926-1928 se organizează primele plantații viticole
experimentale pe lângă pepinierele de la Istrița și Pietroasele, fiecare cu
câte 24 de soiuri vinifera altoite pe diferiți portaltoi.
• Aici încep studiile cu privire la însușirile de productivitate ale soiurilor
(prof. GH. CONSTANTINESCU și colab.).
• Treptat, baza materială pentru studiul soiurilor este amplificată prin
înființarea de noi colecții ampelografice la Drăgășani și Miniș, precum și
de noi plantații de vii experimentale în podgoriile Cotnari, Valea
Călugărească, Diosig și Murfatlar.
• Pe baza observațiilor și cercetărilor întreprinse este
întocmită în anul 1929 lista soiurilor care să fie înmulțite
în podgoriile din țara noastră:
– 13 soiuri pentru struguri de masă și stafide,
– 19 soiuri pentru vinuri albe,
– 8 soiuri pentru vinuri roze și roșii
– 3 soiuri pentru vinuri aromate.
• Cam în aceeași perioadă în podgoria Miniș, la Ghioroc,
își începe activitatea ADALBERT KAUFMANN, primul
ameliorator și creator de soiuri la vița de vie din țara
noastră.
• Acesta a absolvit în anul 1911 Școala superioară de
viticultură de la Geisenheim (Germania) și a creat două
soiuri pentru struguri de masă: Frumoasă de Ghioroc,
prin încrucișarea soiurilor Regina Elisabeta x Chasselas
Jaune de Bord; Carola , prin încrucișarea soiurilor
Mézesfehér (Alb mieros) x Perlă de Csaba (citat de AL.
MIHALCA, E. LAZEA, 1990).
• În anul 1932 este promulgată Legea pentru
reglementarea plantațiilor de vii, prima din legislația
românească prin care se delimitează arealele viticole
destinate producerii vinurilor cu denumire de origine.
• În același an este întocmită și prima hartă viticolă a
României, de către I.C. TEODORESCU și I.H.
COLȚESCU.
• La scurt timp după aceasta, în anul 1936 iau ființă
primele Stațiuni de cercetări viticole, la Drăgășani și
Odobești.
• Pentru difuzarea cercetărilor și îndrumarea tehnică în
viticultură se editează începând din anul 1937, revista
România viticolă.
• În anul 1940 GH. CONSTANTINESCU prezintă ca
teză de doctorat “Studiul comparativ al varietăților
Braghină și Negru vârtos”, prin care se scoate în
evidență existența biotipurilor cu flori funcțional
femele la aceste soiuri de viță de vie autohtone.
• Etapa contemporană. Refacerea viticulturii după cel de-al doilea război
mondial (1944-1954), urmată de extinderea patrimoniului viticol (1955-1979),
au necesitat cercetări mult mai ample și mai numeroase asupra soiurilor de
viță de vie.
• Lucrările publicate se referă de astă dată la toate regiunile viticole ale țării:
– “Observaţii asupra soiurilor de viţă de vie cultivate în Banat” (C. DRAGOMIR, 1955);
– “Comportarea soiurilor Chasselas doré şi Fetească albă în podgoria Iaşi” (C.ŢÂRDEA,
1957);
– “Observaţii asupra câtorva soiuri de viţă de vie în condiţiile de la Cluj” (ST. OPREA, 1958);
– “Comportarea soiurilor de viţă roditoare pe rădăcini proprii în condiţile podgoriei Odobeşti”
(GH. POPESCU, 1958);
– “Soiurile de viță roditoare și de portaltoi recomandate pentru zona centrală
a Dobrogei” (GH. CONSTANTINESCU și colab., 1959) etc.
• În anul 1953, în cadrul Institutului Agronomic București este litografiat
cursul de Ampelografie și selecția viței de vie a profesorilor T. MARTIN și M.
NEAGU.
• Pentru nevoile producției, în 1955 este elaborată lucrarea “Raionarea
viticulturii”, prin care se delimita arealele de cultură a viței de vie și se indicau
sortimentele de soiuri pe direcții de producție. Această lucrare a fost
îmbunătățită prin “Microraionarea viticulturii” făcută în anul 1969 și continuată
în anii care au urmat.
• Dezvoltarea viticulturii a condus la necesitatea extinderii rețelei
de cercetare, prin înființarea de noi Stațiuni experimentale
viticole: Blaj (1946), Murfatlar (1948), Miniș, Iași, Valea
Călugărească, Ștefănești-Argeș (1957).
• Este publicată lucrarea de sinteză “Studiul însușirilor
tehnologice ale soiurilor de viță de vie”, autori GH.
CONSTANTINESCU și ELENA NEGREANU (1957). Un an mai
târziu, profesorul Gherasim Constatinescu editează cursul de
Ampelografie pentru învățământul superior agronomic.
• Tot sub îndrumarea academicianului Acad. GH.
CONSTANTINESCU, în perioada anilor 1958-1970 este editată
în 8 volume Ampelografia R.S. Române.
• Această operă de mare amploare încorporează munca
cercetătorilor din stațiunile experimentale, cadrelor didactice din
instituțiile de învățământ horticol și a numeroșilor specialiști din
unitățile de producție, care timp de mai bine de o jumătate de
secol au trudit pentru o știință viticolă românească.
• Ca o apreciere pe plan internațional a școlii de viticultură
românești, GHERASIM CONSTANTINESCU a fost ales în anul
1968 președintele Oficiului Internațional al Viei și Vinului.
• Cercetările au fost orientate în direcția îmbunătățirii sortimentelor de soiuri
vinifera și de portaltoi. Accentul s-a pus pe selecția clonală și hibridarea
sexuată controlată. Au fost obținute selecții valoroase de vițe portaltoi,
cum sunt Selecțiile Crăciunel (SC-2, SC-25, SC-26, SC-71) de către M.
TOADER, B. BALTAGI și N. ALEXANDRESCU, precum și selecția
Drăgășani-57 de către P. BANIȚĂ.
• S-au creat soiuri noi pentru masă și pentru vin, cum sunt: Muscat timpuriu
de București, Roz românesc și Coarnă neagră selecționată (GH.
CONSTANTINESCU și ELENA NEGREANU); Select, Triumf, Chasselas
de Băneasa (V. DVORNIC); Timpuriu de Cluj, Cetățuia, (ȘT. OPREA);
Șarba, Băbească gri, Codană (GH. POPESCU și colab.); Crâmpoșie
selecționată (I. DOBRESCU și colab.); Victoria, Azur (LEPĂDATU
VICTORIA și GH. CONDEI) etc.
• Demne de remarcat sunt cercetările cu privire la rezistența la filoxeră a
soiurilor de viță de vie și crearea de soiuri cu rezistență biologică sporită
la filoxeră (GH. BĂLȚATU și GH. PAPIȘ).
• Profesorului GH. BĂLȚATU i se datorește și conceperea primelor
determinatoare de soiuri sub forma discurilor ampelografice, în sistemul
“cartea cu perforații”.
• După anul 1980 activitatea de cercetare a fost și mai mult
concentrată în direcția ameliorării viței de vie, prin crearea
de soiuri noi și selecția clonală a soiurilor vechi
reprezentate în cultură prin populații foarte heterogene.
• S-au remarcat soiurile timpurii pentru struguri de masă
obținute la:
– Stațiunea de cercetări Horticole Cluj (Napoca, Transilvania,
Splendid, Someșan),
– soiurile pentru struguri de masă și pentru vin obținute la
Stațiunea de cercetări Horticole Iași (Aromat de Iași, Ozana,
Alidor, Arcaș, Unirea, Gelu, Paula, Golia, Raluca),
– Stațiunea Greaca (Xenia, Tamina, Donaris, Greaca),
– Stațiunea Drăgășani (Călina, Novac, Negru de Drăgășani,
Vilarom),
– Stațiunea Miniș (Silvania, Furmint de Miniș, Roz de Miniș),
– Stațiunea Odobești (Miorița, Milcov, Balada),
– Stațiunea Murfatlar (Columna, Mamaia, Cristina),
– Stațiunea Pietroasa (Otilia, Centenar Pietroasa, Timpuriu de
Pietroasa, Istrița, Alb aromat),
– Stațiunea Blaj (Amurg, Blasius, Astra, Selena) etc.
• Importanță se acordă și obținerii de soiuri cu rezistență biologică sporită
la ger, filoxeră, boli și dăunători.
• Astfel de soiuri au fost obținute la:
– Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească (Purpuriu,
Valeria),
– Stațiunea de cercetări viticole Blaj (Brumăriu, Radames),
– Stațiunea viticolă Ștefănești Argeș (Argessis),
– Stațiunea de cercetări horticole Cluj (Andrevit, Admira).
• Realizarea acestor soiuri se bazează, în principal pe încrucișarea
soiurilor vinifera cu hibrizii direct producători din generația a III-a
(selecțiile Seyve-Villard).
• Pentru îmbunătățirea stării sanitare a plantațiilor viticole, s-a trecut la
producerea materialului săditor viticol liber de viroze și de micoplasme,
prin culturi de meristeme.
• Astfel de preocupări de cercetare se desfășoară la Stațiunea de cercetări
viticole Ștefănești Argeș (D. BĂDIȚESCU. EMILIA VIȘOIU și colab.),
Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească
(MARIANA IONESCU și colab.), Institutul central de cercetări biologice
(AURELIA BREZEANU și colab.), Universitățile de Științe Agricole din
București, Iași, Cluj, Timisoara, Craiova.
• Perspective mari oferă ameliorarea soiurilor de viță de vie prin hibridare
genetică, domeniu încă neabordat la noi în țară.
• Progresele înregistrate în domeniul biologiei şi
geneticii moleculare au contribuit la
perfecţionarea metodelor de lucru pentru lucrările
de ameliorare a viţei de vie.
• Îmbinarea tehnicilor de biotehnologii moderne cu
metode de ameliorare clasică pot constitui
premise care să conducă la obţinerea unor
rezultate mai valoroase la aprofundarea
cunoaşterii bazelor genetice specifice viţei de vie,
care vor contribui la diferenţierea mai uşoară a
genotipurilor, la stabilirea gradului de înrudire
(filiaţie genetică), eliminându-se astfel confuziile
ce apar în denumirea soiurilor cultivate în diferite
regiuni viticole, zone geografice.
METODELE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN AMPELOGRAFIE

Ampelografia, ca orice știință, folosește metode de cercetare proprii și anume:


• descrierea și recunoașterea soiurilor, pe baza caracterelor morfologice ale
principalelor organe ale viței de vie (frunze, struguri, lăstari, coarde);
• caracterizarea soiurilor, clonelor și hibrizilor de viță de vie, prin metode ampelometrice,
(biometrice), biochimice și genetice;
• înființarea de colecții ampelografice, pentru studiul comparativ al soiurilor, asigurarea
bazei de germoplasmă necesară lucrărilor de ameliorare a viței de vie, gestiunea
computerizată a colecțiilor de soiuri;
• înmulțirea conservativă a soiurilor de viță de vie pe cale vegetativă, prin butași nealtoiți
plantați pe terenuri nefiloxerate;
• înmulțirea rapidă a soiurilor valoroase, prin micropropagare “in vitro”, folosind culturile
de meristeme sau regenerarea de explante (fragmente de apexuri, minibutași etc);
• hibridarea sexuată controlată a vițelor, în scopul creării de soiuri noi;
• obținerea genotipurilor valoroase, prin folosirea biotehnologiilor moderne de inginerie
genetică (mutageneza somatică, transfer de gene, recombinările genetice etc.);
• selecția clonală a soiurilor vechi, reprezentate prin populații heterogene, în scopul
omogenizării biologice și ridicării productivității;
• experiențele staționare de câmp cu soiurile de viță de vie, în vederea stabilirii
tehnologiilor de cultură diferențiată (sisteme de tăiere, forme de conducere, măsuri de
fertilizare, lucrări agrofitotehnice etc).
Soiul, biotipul și clona la vița de vie

• Denumirea de soi sau cultivar se folosește pentru un grup de


plante cultivate, care se deosebesc de alte grupuri din aceeași
specie prin unele însușiri ca: adaptabilitatea la condițiile
pedoclimatice, rezistența la unele boli și insecte, caracteristici de
calitate etc.
• Soiul prezintă anumite însușiri generate de specia sau speciile din
care provine, dar și de către acțiunea factorilor modelatori. Ca
urmare, soiul înglobează o serie de însușiri biologice și economice,
care fac din el unul din mijloacele cele mai importante de producție.
• Din punct de vedere biologic, soiul la vița de vie este definit ca fiind
un grup de indivizi (populație de indivizi), cu o anumită
constituție genetică, adaptat condițiilor de mediu și posedând
anumite însușiri fiziologice, biologice și economice.
• Taxonomic, soiul nu reprezintă o unitate biologică de sine
stătătoare, dar se încadrează întotdeauna într-o unitate sistematică
sau aparține unei anumite varietăți sau forme botanice.
• Din punct de vedere genetic, soiul este definit tot ca o populație de
indivizi, constituită din mai multe biotipuri cu un fond de gene
valoroase, în cadrul cărora se stabilește un echilibru temporar
și care răspunde anumitor criterii de omogenitate biologică.
• Biotipul reprezintă un grup restrâns de indivizi din
cadrul soiului (populației), având aceeași structură
morfologică și însușiri biochimice.
• El se constituie ca un element fundamental în structura
genetică a soiului.
• De cele mai multe ori biotipurile care alcătuiesc soiul, sunt
asemănătoare din punct de vedere morfologic (fenotipic).
• Între biotipurile aparținând aceluiași soi, există însă
anumite deosebiri fiziologice cum ar fi: rezistența la ger,
secetă, la boli, precum și deosebiri agroproductive.
• Nu există soiuri absolut homozigote, lipsite de biotipuri. În
cadrul fiecărui soi avem de a face cu o variabilitate
genetică, care diferă de la un soi la altul.
• Bogăția soiului în biotipuri, indică caracterul de adaptare
ecologică.
• Prin lucrările de selecție se urmărește alegerea celor mai
valoroase biotipuri din cadrul soiului, care să fie înmulțite și
extinse în cultură. Acest lucru se realizează prin selecție
clonală.
• Clona, este definită ca fiind descendența vegetativă provenită
dintr-o singură celulă. În sens practic, viticol, clona reprezintă
descendența vegetativă rezultată de la o singură plantă (viță).
Se pleacă totdeauna de la biotipul cel mai valoros din cadrul
soiului, alegându-se indivizii cei mai reprezentativi.
• Originea soiurilor nu este întotdeauna monoclonală, adică nu
provin dintr-un singur individ.
• Majoritatea soiurilor au origine policlonală. Aceasta, ne apare cea
mai probabilă, când se observă populațiile naturale de soiuri, la
care suntem frapați de omogenitatea lor fenotipică, dar care face
dificilă identificarea clonelor.
• Ca urmare, omogenitatea fenotipică a făcut ca viticultorii să
perpetueze soiurile sub forma lor policlonală.
• De la același soi se pot obține deci mai multe clone.
• Exemplu, de la soiul Cabernet Sauvignon au fost obținute în
România, până în prezent 4 clone:
•Cabernet Sauvignon clona 4 Iș, care dă producții de 13,1 t/ha;
•Cabernet Sauvignon clona 7 Dg, care dă 10,0 t/ha struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 33 Vl de la care se obține 17,4 t/ha
struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 131 Șt cu o producție de 12,5 t/ha.
• Făcând o sinteză a cerințelor de ordin biologic, genetic și economic la
care trebuie să răspundă soiul la vița de vie, A.M. NEGRUL (1946) l-a
definit astfel: “populație de indivizi caracterizată prin uniformitate
biologică, recunoscută și înmulțită vegetativ timp de mai mulți
ani în condiții de cultură, adaptată condițiilor de mediu, cu
însușiri stabile în timp și care satisface unele cerințe economice”.
• Ca unitate funcțională, soiul se deosebește de specie-unitatea
biologică de bază, prin aceea că la vița de vie soiul nu poate fi înmulțit
prin semințe, deoarece își pierde din însușirile valoroase dobândite în
timp.
• Deși soiul reprezintă o populație neomogenă, el este destul de stabil.
• Stabilitatea se reflectă prin capacitatea de a-și transmite caracterele
din generație în generație.
• Această stabilitate este relativă, fiind influențată de o serie de factori
biologici, ca: mutațiile spontane, încrucișările naturale, segregarea în
cazul soiurilor obținute prin hibridare.
• Stabilitatea se menține, în general, la soiurile constituite din populații
mari de indivizi.
• La populațiile mici, stabilitatea este mai fragilă deoarece frecvența
genotipurilor este supusă fluctuațiilor întâmplătoare de gene, mult mai
numeroase.
NECESITATEA DESCRIERII SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE

• Familia Vitaceae se caracterizează printr-o mare diversitate


genetică fiind alcătuită din 18 genuri şi 1100 de specii răspândite pe tot
globul pământesc (L. Emmberger, citat de C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1990).
• Pe continentul african se întâlnesc peste 485 de specii, în Asia 390
specii, în America 169 specii, Oceania 54 de specii, iar în Europa doar 2
specii de vitaceae, aparţinând genului Vitis, respectiv Vitis vinifera L. şi
Vitis silvestris Gmel.
• Specia Vitis vinifera este considerată cea mai valoroasă formă, stând la
baza tuturor soiurilor vinifera existente astăzi în cultură.
• Se estimează că la nivel mondial numărul varietăţilor de vinifera este în
jur de 7000, din care mai puţin de 400 prezintă importanţă economică
(P. Galet, 2000).
• De aceea cea mai mare parte a resurselor genetice de viţă de vie
sunt cantonate în prezent doar în colecţii ampelografice.
• Numărul mare de soiuri, polimorfismul accentuat manifestat de soiurile
de viţă de vie existente în cultură, numărul mare de caractere folosite,
complexitatea acestora precum şi neluarea în considerare a însuşirilor
agrobiologice, tehnologice şi agrofitotehnice, constituie elemente de
confuzie şi erori în recunoaşterea acestora.
• Datorită uşurinţei cu care are loc înmulţirea
vegetativă, soiurile de viţă de vie cu aceiaşi origine
(taxoni), au fost interschimbate şi răspândite în
numeroase regiuni de pe glob (Bassermaun –
Jordan, 1923; Dion, 1959; Fregoni, 1991).
• De aceea multe dintre denumirile taxonomice sunt
cunoscute după cele ale soiurilor vechi cu arii mari
de răspândire (Alleweldt şi Dettweiller, 1992),
lipsind însă un consens asupra numelui acestora.
• De aici necesitatea identificării şi diferenţierii
tuturor soiurilor şi genotipurilor de viţă de vie prin
diferite metode, care să permită standardizarea
informaţiilor la nivel internaţional, conservarea
resurselor genetice în colecţii ampelografice şi
prevenirea riscului de dispariţie a acestora.
• În prezent sunt înregistrate în Catalogul
internaţional al soiurilor de Vitis vinifera în jur de
18500 de nume de soiuri şi 23000 de sinonime
(Erika Maul, 2003).
• În principiu numele date soiurilor de viţă de vie se
regăsesc în originea lor geografică, aceasta
putându-se referi la o locaţie, regiune, ţară sau
persoana (cea care a obţinut soiul) sau chiar
denumirea unei însuşiri speciale (legate de gust,
savoare, culoarea boabelor sau forma frunzelor,
strugurilor şi boabelor).
• Soiurile vechi şi cele extrem de răspândite sunt
cunoscute sub diferite nume (sinonime), ceea ce
constituie o problemă majoră.
• De cele mai multe ori acelaşi soi se regăseşte sub diferite
denumiri în colecţiile ampelografice, sau se poate întâmpla ca
acelaşi nume să definească diferite soiuri (omonime).
• De exemplu:
– soiul româneasc Fetească albă se întâlneşte sub mai multe
sinonime: Păsărească în Moldova, Leancă în Ardeal sau Leönyka
pentru maghiarii din Transilvania;
– Coarnă albă se întâlneşte sub numele de Copăceană, Corniţă
(Muntenia), Coniciola bianca (Italia), Cornichon blanc (Franţa) sau
Puhliakovschi (Rusia);
– Tămâioasa românesacă: Tămâioasă de Moldova, Busuioacă de
Moldova, Tămâioasă de Drăgăşani (România), Muscat blanc de
Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat blanc a petits grains, Muscat
de L'Alsace (Franţa), Moscatel galego, Moscatel de Douro
(Portugalia), Moscatel Castellano, Moscatel fino, Moscatel menudo
blanco, Moscatel de grano pequeno, Moscatel comun, Moscatel
morisco (Spania), Moscato di Caneile, Muscato d'Asti (Italia),
White Frontignan (Anglia), Muscat traube weisse, Muskateller
gelber, Muskateller grüner (Germania), Mysket (Turcia) sau
Muskuti (Grecia).
• Soiul Aleppo originar din Siria este cunoscut în toată lumea sub
diferite sinonime, denumirile acestuia fiind asimilate în limba naţională
respectivă sau chiar schimbate: Dattier de Beyrouth (Franţa), Razachi
(Turcia), Regina (Italia), Afuz Ali (România), Sultanî Razaki (Serbia),
Stamboleze (Albania), Bolgar (Bulgaria), Waltham cross (Africa de sud).
• Sunt cazuri când acelaşi nume defineşte mai multe soiuri, de
exemplu denumirea de Augusta, Augusta Luise (Germania), Augustana
(Ungaria), Augustovijk (Rusia), Augustina (America), Augustene blanche
(Franţa, menţionat de P. Galet). Fără investigaţii specifice asupra soiului,
privind genitorii, după culoarea bobului este extrem de dificil de stabilit
care soi Augusta se află în colecţii.
• Exemplu de omonimie îl reprezintă şi denumirea de Tokay, pe care o
întâlnim în Ungaria pentru soiul Furmint, în Alsacia pentru Pinot gris
sau în California pentru soiul Ahmeur bou Ahmeur.
• În procesul de creare de noi soiuri de viţă de vie, au rezultat sute de
genotipuri, cărora de cele mai multe ori li s-au dat nume identice, a
unor soiuri vechi, sau a căror denumire diferă prin câteva litere (de
exemplu Olimpia – Olimpiada etc). Asupra acestora trebuie intervenit
pentru stabilirea unui nume pentru a fi autorizate la înmulţire şi
comercializare.
• În acelaşi context al sinonimiilor şi omonimiilor se
includ şi denumirile greşite ale unor soiuri existente în
colecţiile ampelografice, sau faptul că unele soiuri se
cultivă în alte zone sub diferite denumiri, de exemplu
soiul Riesling se cultivă în Africa de sud, sub denumirea
de Johanniesberg, iar soiul Gamay se cultivă în
California sub denumirea de Napa Gamay.
• Din aceste considerente este imperios necesar ca
descrierea ampelografică a unui soi să fie însoţită şi de
toate sinonimele cunoscute ale soiului respectiv.
• Sinonimiile şi greşelile de denumire ale soiurilor de
viţă de vie, reprezintă principalele obstacole într-o
reţea internaţională de conservare a germoplasmei
viticole.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie unificate, pentru a
avea un management eficient al germoplasmei viticole.
• Pentru aceasta sunt necesari următorii paşi:
– întocmirea unei liste de sinonime pentru toate soiurile, lucru
deja efectuat de către O.I.V. care a elaborat "Lista
internaţională a soiurilor de viţă de vie", proces la care au
participat 37 de ţări, rămâne de realizat o inventariere a
soiurilor de o mai mică importanţă şi a celor aflate în pericol
de dispariţie;
– existenţa unei conexiuni între diversele denumiri ale soiurilor
din ţări diferite;
– evaluarea identităţii soiurilor la nivel naţional din colecţiile
ampelografice ale fiecărei ţări, proces în curs de completare
în multe ţări;
– evaluarea identităţii soiurilor străine prin schimb de fise cu
descriptori, analiza ADN, butaşi sau alte informaţii.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie cumulate
pentru a avea un management eficient al
germoplasmei viticole.
• De asemenea, necesitatea descrierii şi
diferenţierii soiurilor de viţă de vie decurge şi
din faptul că aceste elemente conduc la
identificarea unor genotipuri valoroase,
neglijate multă vreme şi în acelaşi timp la
menţinerea variabilităţii genetice în cadrul
soiurilor de viţă de vie.
Originea soiurilor de viță de vie

• Datorită faptului că din punct de vedere al originii, soiurile la vița de


vie nu sunt monoclonale, ci policlonale, iar stabilitatea lor genetică
este relativă, fiind influențată de diverși factori modelatori, ele se
pot clasifica în două mari categorii:
• soiuri locale (populații locale), rezultate prin conlucrarea selecției
naturale îndelungate cu selecția primitivă practicată de viticultorii
anonimi. Acestea s-au format în condiții pedoclimatice specifice și
sunt bine adaptate la condițiile respective. Pe această cale au
rezultat soiurile vechi, autohtone de viță de vie din podgoriile
noastre: Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Mustoasă de
Măderat, Busuioacă de Bohotin etc.;
• soiuri ameliorate, rezultate în urma procesului de ameliorare, prin
hibridare sexuată controlată. Pe această cale au fost obținute
majoritatea soiurilor la vița de vie. De la aceeași combinație de
genitori se pot obține mai multe soiuri. Exemplu, din încrucișarea
genitorilor Bicane x Muscat de Hamburg făcută la Stațiunea viticolă
Greaca, au rezultat soiurile noi Xenia, Tamina și Donaris cu
caractere morfologice și însușiri tehnologice deosebite.
• Obținerea soiurilor pornind de la formele valoroase existente în
natură s-a petrecut la toate plantele din flora spontană trecute în
cultură și care se înmulțesc pe cale vegetativă. Apariția formelor
valoroase este rezultatul evoluției îndelungate la plante; ele pot să
apară și pe calea mutațiilor, prin salturi vegetative determinate de
influența mediului. Mutațiile sunt frecvente la vița de vie, dând
naștere la soiuri noi. Exemplu, soiul Băbească gri care este o
mutantă fenotipică a soiului Băbească neagră.
• Soiurile se pot obține și pornind de la anumite biotipuri cere apar
în interiorul populației. Exemplu, soiul Furmint de Miniș, care a
rezulat dintr-un biotip apărut în populația veche a soiului Furmint.
• Sub influența portaltoiului care acționează ca mentor, în cazul
soiurilor apar variațiile somatice, exprimate prin gustul aromat al
strugurilor sau schimbarea culorii la boabele strugurilor. Astfel de
influențe somatice s-au remarcat la soiurile Sauvignon,
Chardonnay, Traminer, Pinot gris etc.
• Soiurile care se aseamănă prin însușirile lor morfologice
(fenotipice), constituie așa numitele ecotipuri de soiuri. În cadrul
ecotipului există soiul sintetic, din care au derivat celelalte soiuri.
Exemplu de soi sintetic este Galbena de Odobești, din care se
presupune că au rezultat soiurile Zghihară de Huși, Bătută
neagră, Cabasmă albă, Cabasmă neagră, Berbecel, Cruciuliță și
Alb românesc.
Factorii care modifică structura genetică a soiurilor
• Sub influența diferiților factori (climatici, edafici, condiții nefavorabile de cultură,
hibridare naturală), structura genetică a soiurilor se modifică în sensul deprecierii
valorii lor biologice. Selecția naturală, elimină în general, biotipurile intensive, fiind
favorizate biotipurile extensive care sunt mai rezistente la acțiunea condițiilor de
mediu nefavorabile.
• Cauzele care duc la schimbarea constituției și echilibrului genetic al soiurilor, pot
fi împărțite în două categorii: cauze de natură genetică și cauze datorate
interacțiunii dintre genotip și mediu.
• Cauzele de natură genetică se datoresc unui complex de factori și anume:
• factori care determină variații sistematice cu repetare neîntreruptă, cum sunt
mutațiile recurente cu o frecvență medie cuprinsă între 10-4 și 10-6, infiltrațiile de
gene străine prin contaminarea cu polen străin, selecția naturală etc.;
• factori care determină variații întâmplătoare, cu extindere limitată, cum sunt
mutațiile recurente a căror frecvență este mai mică de 10-4 și infiltrațiile de gene
întâmplătoare;
• factori care determină variații singulare, cum sunt infiltrațiile de gene ocazionale
și schimbările neregulate ale direcției de selecție.
• În ceea ce privește interacțiunea genotip-mediu, valorile extreme ale anumitor
factori de mediu necontrolabili de om, pot provoca segregări care afectează și
modifică caracterele soiului.
• Soiurile de viță de vie se caracterizează în același timp și prin fenomenul de
homeostazie genetică, care conferă capacitatea de a-și păstra structura genetică
față de acțiunea factorilor externi.
Clasificarea soiurilor de viţă de vie

Pentru clasificarea soiurilor de viţă de vie, au fost folosite diverse criterii: morfologice,
anatomice, fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.
Criteriile morfologice. Ampelografii au încercat mai întâi să clasifice soiurile de viţă de vie
după caracterele morfologice ale boabelor şi frunzelor. Încă din anul 1804 CRISTIAN FREGE face o
grupare a soiurilor în două clase: soiuri cu boabe sferice şi soiuri cu boabe alungite, fiecare clasă fiind
apoi subdivizată după culoarea boabelor (cu boabe verzi, galbene, roşii şi negre).
•A urmat SIMON ROXAS CLEMENTE (1814), care grupează soiurile din Andaluzia după pufozitatea
frunzelor în două secţiuni: cu frunze glabre şi cu frunze pufoase, secţiunile fiind subdivizate în triburi
după numele soiului principal.
Sistemul de clasificare a soiurilor de viţă de vie propus de Simon Roxas de Rubio Y Clemente (1807)

Clasa Tribul Denumirea populară Denumirea latină


I Listanes Forenses
II Palominos Fissiles
III Mantuos Perisiles
I
IV Jaones Duracinae
Soiuri cu frunze scămoase
V Mollares Helvolae
VI Albillos Dapsiles
Varietăţi izolate
VII Ximenecias Ximeneciae
VIII Perrunos Flaventes
IX Vigiriegos Prostratae
X Agraceros Oxicarpae
II XI Ferrares Pergulanae
Soiuri cu frunze peroase sau glabre XII Tetas de vaca Bumasti
XIII Gabrieles Oleagineae
XIV Datileras Dactyles
XV Muscateles Apinae
Varietăţi izolate
 La sesiunea Comisiei ampelografice internaţionale din
anul 1876, de la Marburg, profesorul H. GOETHE este
primul care atrage atenţia asupra relaţiei care există între
forma limbului şi unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele. El a stabilit la viţa de vie patru categorii
de frunze:
 - categoria I, cu unghiuri mai mici de 950;
 - categoria a II-a, cu unghiuri între 96 - 1000;
 - categoria a III-a, cu unghiuri între 101 - 1200;
 - categoria aIV-a, cu unghiuri mai mari de 1200.
 Această idee a fost preluată mai târziu de L. RAVAZ
(1902), care apus bazele ampelometriei ca metodă de
descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie.
 În anul 1879, la Congresul de la Budapesta s-a stabilit ca
prezentarea soiurilor să se facă după un sistem unitar,
bazat pe forma boabelor, perozitatea frunzelor şi forma
sinusului peţiolar.

Sistemul de clasificare a soiurilor de viță de vie adoptat la Congresul de la Budapesta (1879)

Clasa Ordinul Forma sinusului pețiolar


a. sinusul pețiolar deschis
1. frunze glabre b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
clasa I a. sinusul pețiolar deschis
boabe sferice 2. frunze peroase b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
a. sinusul pețiolar deschis
3. frunze scămoase sau pâsloase b. sinusul pețiolar închis
c. sinusul pețiolar de formă nedefinită
clasa II boabe elipsoidale idem idem
clasa III boabe ovoidale idem idem
• În Austria, EDLER VON VEST (1926) face clasificarea soiurilor de viţă de
vie folosind atât caracterele morfologice principale ale boabelor (formă,
culoare), cât şi cele ale frunzelor (pufozitate, numărul lobilor).
• În Franţa, A. ODART (1845), în tratatul său de Ampelografie, grupează
soiurile în triburi – tribul reunind soiurile care au cel puţin un caracter
fenotipic comun.
• Mult mai târziu în Ungaria J. ANDRASOVSKI (1924) încearcă o
clasificare botanică a soiurilor la viţa de vie folosind denumirile de specii:
• Vitis byzantina (Chasselas doré, Chasselas royal, Chasselas cioutat);
• Vitis alemanica (Pinot gris, Pinot noir, Gamy noir);
• Vitis delicisa (Muscat de Alexandria);
• Vitis antiquorum (Cornichon blanc);
• Vitis mediteraneae (Allanterno, Csekaszölö, Ciganyszölö).
• Această clasificare este artificială, deoarece nu răspunde nici la
caracterele botanice ale soiurilor, nici la cele ecologice.
• Au urmat şi alte încercări de grupare a soiurilor:
• după tipul florilor (L. LEVADOUX, 1946; GH. CONSTANTINESCU, 1958),
• după caracterele morfologice ale lăstarilor (P. GALET, 1952),
• după caracterele morfologice ale grăunciorilor de polen (M. REILLE, 1966) etc.
 Încercările de clasificare a soiurilor după criteriile morfologice nu au dat
rezultate, deoarece sunt numeroase soiurile cu caractere morfologice
aproape identice, încât nu se pot distinge unele de altele atunci când ne
rezumăm numai la numite caractere morfologice şi numai la anumite
organe ale viţei.
 Criteriile fenologice. Dintre criteriile fenologice s-au
folosit: epoca de maturare a strugurilor, perioada
dezmuguritului, perioada înfloritului.
 Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a
strugurilor (V. PUILLAT, 1879 şi F. GASPARIN, 1886)
are ca bază maturarea soiului Chasselas doré, faţă
de care au fost stabilite 4 epoci de maturare la soiuri:
Sistemul de clasificare a soiurilor de viţă de vie propus de V. PUILLAT (1879)
Epoca de maturare Grupa de soiuri Perioada maturării
I soiuri timpurii cu 5 zile înainte de Chasselas
cu 5 zile înainte şi soiuri mijlocii odată cu Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 5 zile după Chasselas
II soiuri timpurii cu 10 zile după Chasselas
10 - 20 zile soiuri mijlocii cu 15 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 20 zile după Chasselas
III soiuri timpurii cu 25 zile după Chasselas
25 -35 zile soiuri mijlocii cu 30 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii cu 35 zile după Chasselas
IV soiuri timpurii cu 40 zile după Chasselas
40 - 45 zile soiuri mijlocii cu 45 zile după Chasselas
după Chasselas soiuri târzii peste 45 zile după Chasselas
 În raport cu epoca de maturare a soiului Chasselas
doré în condiţiile ecoclimatice din podgoriile ţării
noastre, GHERASIM CONSTANTINESCU (1958)
grupează soiurile în 7 epoci de maturare:
Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor (GHERASIM
CONSTANTINESCU, 1958)
Intervalul
Epoca de maturare Perioada maturării
calendaristic
Epoca I
15-31 iulie 30 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare extratimpurie
Epoca a II-a
1-15 august 15 de zile înainte de Chasselas
soiuri cu maturare timpurie
Epoca a III-a
15-31 august odată cu Chasselas
soiuri cu maturare mijlocie
Epoca a IV-a
1-15 septembrie 15 zile după Chasselas
soiuri cu maturare prenormală
Epoca a V-a
15-30 septembrie 30 zile după Chasselas
soiuri cu maturare normală
Epoca a VI-a
1-15 octombrie 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare târzie
Epoca a VII-a
15-30 octombrie peste 45 zile după Chasselas
soiuri cu maturare foarte târzie
 Clasificarea soiurilor după dezmugurit a fost încercată de către
M. GUILLON (1899), L. VIDAL (1947) şi alţii, fără să existe criterii
certe, deoarece declanşarea dezmuguritului poate fi grăbită sau
întârziată de numeroşi factori. Se admite totuşi gruparea soiurilor
după dezmugurit, luând drept criterii suma de temperatură utilă
necesară declanşării dezmuguritului:
 soiuri cu dezmugurire timpurie, la care Σtu = 130-1400C;
 soiuri cu dezmugurire mijlocie la care Σtu = 150-1600C
 soiuri cu dezmugurire târzie, care necesită peste 1600C
temperatură utilă.
 În ceea ce priveşte gruparea soiurilor după înflorit, nici pentru
această fenofază nu au existat criterii certe de clasificare (I.C.
TEODORESCU, 1942).
 În prezent se foloseşte drept criteriu necesarul de temperatură
utilă de la dezmugurit şi până la declanşarea fenofazei înfloritului,
soiurile grupându-se astfel:
 soiuri cu înflorire timpurie, la care Σtu = 3000C;
 soiuri cu înflorire mijlocie, Σtu = 3500C;
 soiuri cu înflorire târzie, la care Σtu = 3800C.
 Criteriile anatomice, cariologice şi palinologice.
Astfel de criterii au fost propuse pentru clasificarea
speciilor şi hibrizilor (M. REILLE, 1966; P. LAVIE,
1970), însă nu şi-au găsit aplicaţiile practice.
CRITERIILE ECOLOGICE. Gruparea soiurilor la viţa de vie după zona
geografică de origine, având la bază caracterele fenotipice întâlnite la soiuri, aparţie lui
A. NEGRUL (1958). El grupează soiurile în 3 grupe ecologo-geografice, denumite
prolesuri (proles = ramificaţie) şi anume:
proles pontica (soiuri pontice), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie
formate în bazinul Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: dezmugurire pufoasă, cu rozeta de culoare albă sau cenuşie, frunze
peroase pe faţa inferioară, strugurii mijlocii, compacţi mai rar lacşi, boabe sferice, mici
sau mijlocii ca mărime, cu pulpa suculentă, zemoasă, seminţe mici, mijlocii sau mari.
Această grupă se subdivide în două: subprolesul georgica, cu soiurile originare din
Georgia şi o parte din Asia Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Mţsvane, Dodrelabi şi altele) şi
subproles balcanica, incluzând soiurile formate în Peninsula Balcanică (Plăvaie,
Crâmposie, Gîmza, Cadarcă, Hárslevelü etc.);
proles orientalis (soiuri orientale), în care sunt incluse soiurile de viţă de vie
formate în Asia Mică şi Mijlocie, cu următoarele caracteristici: dezmugurire glabră,
lucioasă, frunzele glabre sau acoperite cu perişori scurţi, marginile limbului involute,
strugurii mari, lacşi adesea rămuroşi, boabe ovale, alungite, în general mari, pulpa
cărnoasă, crocantă, seminţele mijlocii sau mari cu rostrul lung. Și această grupă de
soiuri se subdivide în două: subproles caspica, care cuprinde soiurile originare din
bazinul Mării Caspice (Katta-Kurgan, Khalili, Takvari, Baian shirei etc.) şi subproles
antasiatica, cu soiuri originare din Asia Mică (Sultanină, Cornichon, Muscat de
Alexandria, Nimrang etc.);
proles occidentalis (soiuri occidentale), care include soiurile de viţă de vie
formate în partea centrală şi de vest a Europei, caracterizate prin următoarele însuşiri
morfologice şi tehnologice: dezmugurire uşor peroasă, frunzele peroase sau pâsloase
pe faţa inferioară, cu marginile revolute, strugurii mijlocii, compacţi, boabele sferice,
mai rar ovale, mici sau mijlocii, cu pulpa suculentă, zemoasă, semniţe mici cu rostrul
slab marcat (Riesling italian, Traminer roz, Chardonnay, Pinot noir, Cabernet
Sauvignon, Oporto, Muscadelle etc.).
CRITERIILE FIZIOLOGO-ECOLOGICE. Gruparea soiurilor după
criteriile fiziologo-ecologice a fost propusă de către profesorul
M. OPREAN (1975). Ea are în vedere faptul că, particularităţile
fiziologice şi cerinţele ecologice ale soiurilor determină aşa
numită “creştere inutilă”, în detrimentul formării strugurilor. Au
fost stabilite trei grupe de soiuri:
soiuri cu creştere inutilă mică , la care strugurii ce se formează
reprezintă 80-100% din capacitatea maximă de rodire a soiului
(Galbenă de Odobeşti, Fetească regală, Cadarcă etc.);
soiuri cu creştere inutilă mijlocie, la care strugurii ce se formează
reprezintă numai 50-79% din capacitatea maximă de formare a
rodului (Crâmpoşie, Băbească neagră, Furmint etc.);
soiuri cu creştere inutilă mare şi foarte mare, la care strugurii
formaţi reprezintă cel mult 50% din capacitatea maximă de
rodire a soiului (Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească,
Italia, Afuz Ali, Sultanină etc.).
Capacitatea maximă de formare a rodului a fost considerată egal
cu 200 de struguri, la 100 lăstari de pe elementele de rod lăsate
pe butuc la tăiere. Pentru calcului procentului de struguri, din
capacitatea maximă de rodire a soiului se foloseşte relaţia:

% de lastari fertili x c.f.a.


% struguri = x100
200
CRITERIILE TEHNOLOGICE. Astfel de criterii de
grupare a soiurilor sunt folosite în lucrările de
zonare, pe direcţii de producţie:
soiuri pentru struguri de masă (cu maturare
extratimpurie şi timpurie, mijlocie, târzie şi foarte
târzie);
soiuri apirene (pentru stafide şi pentru consum în stare
proaspătă);
soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe de masă,
vinuri albe de calitate, vinuri aromate, vinuri roze şi
roşii de masă, vinuri roşii de calitate, vinuri materie
primă pentru spumante, vinuri pentru distilate
învechite din vin);
soiuri pentru suc de struguri (suc natural, suc
concentrat, suc liofilizat etc.).
Pentru studiul soiurilor la viţa de vie, se are în vedere
gruparea lor după criteriile tehnologice şi ecologice
METODOLOGIA DE DESCRIERE ȘI RECUNOAȘTERE A
SOIURILOR
Descrierea şi recunoaşterea soiurilor la viţa de vie, a
constituit de multă vreme perocuparea ampelografilor.
 Până la începutul secolului XX era folosită în
exclusivitate descrierea botanică, bazată pe caracterele
de specie.
Un prim pas s-a făcut de către LOUIS RAVAZ (1902),
care a propus ca pentru descrierea soiurilor de viţă de
vie să se renunţe la caracterele de gen şi specie,
deoarece acestea produc mai mult confuzii şi nu ajută
la recunoaşterea soiurilor.
El a scos în evidenţă importanţa caracterelor
morfologice (fenotipice), întâlnite la soiuri pe care le-a
grupat în calitative (forma şi pufozitatea frunzelor,
forma şi culoarea boabelor) şi cantitative (mărimea
frunzelor, strugurilor, internodiilor etc.).
Pentru eliminarea variaţiilor caracterelor fenotipice şi
exprimarea lor prin valori numerice, a elaborat metoda
ampelometrică.
Metoda ampelometrică

 Constă în examinarea caracterelor morfologice ale


frunzei ca principal organ ampelografic şi exprimarea lor
prin valori numerice.
Ideea aparţine profesorului HERMAN GOETHE (1876) de
la Școala superioară de agricultură din Viena, care la
Congresul de viticultură de la Marburg a atras atenţia
asupra relaţiei care există între forma limbului frunzei şi
unghiurile pe care le formează nervurile principale între
ele.
Ea a fost preluată de către LOUIS RAVAZ care a pus
bazele ampelometriei ca metoda şi a folosit-o în lucrarea
sa "Les vignes américaines", la caracterizarea speciilor de
viţe portaltoi.
Principiul metodei. La un număr de 10
frunze adulte se măsoară: lungimea (L)
și lățimea limbului (l), lungimea
nervurilor principale (N1, N2, N3, N4),
unghiurile pe care le formează nervurile
principale între ele (α, β, γ), distanţele
dintre punctul peţiolar şi baza
sinusurilor laterale (d1, d2), lungimea şi
lăţimea limbului. Pe baza măsurătorilor
obţinute se determină urmatoarele
valori ampelometrice:
- rapoartele dintre lungimea nervurilor
(A, B, C);
Ampelometria frunzei
- suma unghiurilor dintre nervuri (Σ α
+ β şi Σ α + β + γ);
- raportul dintre lungimea şi lăţimea
limbului (L/l);
- rapoartele dintre distanţa sinusurilor
şi lungimea nervurilor (d1/N2 şi d2/N3).
Pentru ca valorile ampelometrice să
poată fi interpretate ele se codifică.
Rapoartele dintre lungimea nervurilor. Se stabilesc valorile
rapoartelor: N2/N1 = A; N3/N1 = B; N4/N1 = C. Valorile acestor
rapoarte se codifică cu cifre de la 0-9. Codurile care se atribuie
sunt uşor de reţinut, deorece ele cresc pe măsura ce descreşte
valoarea rapoartelor A, B, C.
Codificarea rapoartelor A, B, C

Valoarea rapoartelor A, B, C Codul atribuit


0,91-1,00 0
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6
0,21-0,30 7
0,11-0,20 8
0,01-0,10 9
 Pe baza valorilor rapoartelor A, B ,C, şi a
codurilor respective, se caracterizează tipul
de frunză:
 - orbiculară: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90;
C = 0,31-0,50; codul general 015-136;
 - reniformă: A = 0,81-1,00; B = 0,61-0,90;
C = 0,31-0,40; codul general 014-135;
 - cordiformă: A = 0,51-0,70; B = 0,31-0,50;
C = 0,11-0,30; codul general 357-468;
 - cuneiformă: A = 0,71-0,80; B = 0,51-0,70;
C = 0,21-0,50; codul general 135-247;
 - tronconică: A = 0,81-1,00; B = 0,51-0,60;
C = 0,31-0,50; codul general 045-240.
 Raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului.
Acest raport se notează cu "r", iar valorile se
codifică cu cifre de la 0-6.
 Când r = 0,91-1,00 frunza este de tip orbicular; r
< 1,00 frunza este de tip reniform; r > 1,00
frunza este de tip cordiform sau cuneiform.
Codificarea raportului “r”

Valorile raportului Codul atribuit


<0,80 0
0,81-0,90 1
0,91-1,00 2
1,01-1,10 3
1,11-1,20 4
1,21-1,30 5
1,31-1,40 6
Suma unghiurilor dintre nervuri. Se calculeaza suma unghiurilor α + β şi
a unghiurilor α + β + γ. Valorile se codifica astfel (tabelul 2.3).
 Se indică mai întâi codul pentru Σ α+β, apoi codul pentruΣ α+β+γ şi se
stabileşte codul corespunzător unghiurilor dintre nervuri.
 Cunoscând unghiurile dintre nervurile principale se poate reconstitui
forma generală a frunzei: orbiculară, când unghiurile sunt aproximativ
egale, circa 60°; reniformă, când suma unghiurilor nu depăşeşte 130°;
cuneiformă, când suma unghiurilor depăşeşte 150°.
Codificarea sumei unghiurilor dintre nervuri
Suma α + β Codul atibuit Suma α+β+γ Codul atribuit
<70° 0 <100° 0
71-80° 1 101-110° 1
81-90° 2 111-120° 2
91-100° 3 121-130 3
101-110° 4 131-140° 4
111-120° 5 141-150° 5
121-130° 6 151-160° 6
131-140° 7 161-170° 7
141-150° 8 171-180° 8
>150° 9 >180° 9
 În final, caracterizarea ampelometrică a frunzei
se va rezuma la trei coduri: primul cod (XXX), se
referă la raportul dintre lungimea nervurilor; al
doilea cod (X), se referă la raportul dintre
lungimea şi lăţimea limbului; iar al treilea cod
(XX), la suma unghiurilor dintre nervuri.
 De exemplu, pentru frunza soiului Cabernet
Sauvignon, conform sistemului de codificare
XXX-X-XX, codul ampelometric este 135-3-58,
ceea ce ne indică o frunză de tip orbicular.
 Raportul dintre distanţa sinusurilor laterale şi lungimea nervurilor.
Se calculează rapoartele d1/N2 şi d2/N3. Codificarea şi
interpretarea lor făcându-se astfel.
 Pentru frunzele întregi, lipsite de sinusuri, codul este 10; pentru
frunze cu sinusurile slab schiţate, codul este 32; pentru frunzele
palmatifide, cu lobi evidenţi şi sinusurile pronunţate codul este 54;
iar pentru frunzele palmatipartite, puternic lobate cu sinusurile
adânci şi foarte adânci, codul este 76-98.
Codificarea adâncimii sinusurilor laterale

Valorile rapoartelor codul atribuit Sectarea frunzei


0,90-1,00 0 frunze
întregi
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2 sinusuri slab
schiţate
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4 sinusuri
pronunţate
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6 sinusuri
adânci
0,21-0,30 7
0,11-0,20 8 sinusuri
foarte adânci
0,00-0,10 9
 Alte sisteme de codificare. Ampelograful MARTON
NEMETH în anul 1967, propune interpretarea valorilor
ampelometrice după urmatoarea schemă de
codificare X-XXX-XX-XX, în care:
 X - codul pentru raportul L/l;
 XXX - codul rapoartelor A, B, C;
 XX - codul pentru rapoartele d1/N2 şi d2/N3;
 XX - codul pentru suma unghiurilor dintre
nervuri.
 Odată cu apariţia mijloacelor informaţionale de
calcul, metoda ampelometrică a fost lărgită şi
coroborată cu metodele matematice de analiză
multivariaţională (analiza în componenţi principali,
analiza cluster, analiza discriminantă etc.). Aceasta a
permis prelucrarea unui volum mare de date si
formularea de ipoteze privind înrudirea dintre soiuri
şi stabilirea omogenităţii fenotipice a lor.
DETERMINATOARELE AMPELOGRAFICE UTILIZATE ÎN DESCRIEREA
SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE
 Conceperea determinatoarelor ampelografice după modelul celor pentru plante
realizate de biologie având la bază chei dichotomice sau politomice a constituit o altă
metodă de descriere a soiurilor de viţă de vie.
 Determinatoarelor ampelografice folosesc caracterele morfologice ale soiurilor.
 Astfel, în anul 1910, S. Korjinski iniţiază primul determinator de soiuri bazat pe
principiul cheilor dichotomice luând în considerare cinci caractere de bază:
 forma strugurilor,
 forma boabelor,
 culoarea lor,
 gustul miezului
 forma frunzelor
 A folosit ca mod de lucru teza şi antiteza (de exemplu frunze întregi sau lobate, iar
dacă sunt lobate atunci sunt cu 3, 5, 7 lobi, sau struguri coloraţi şi necoloraţi, iar cei
coloraţi pot fi roz, rozii, negri etc).
 Deficienţa acestui determinator constă în faptul că majoritatea determinărilor nu se
pot face decât toamna, la maturarea strugurilor.
 Ulterior, mergând pe acelaşi principiu, M. Lazarevski (1936) realizează un
determinator pentru 257 de soiuri, dar el se bazează pe ideiile lui Ravaz, luând în
considerare doar caracterele esenţiale ca valoare ampelometrică, trăgând atenţia
asupra "principiului descrierii standard" în sensul că trebuie stabilită variabilitatea
particularităţilor fiecărui soi.
 Determinatoarele bazate pe principiul politomic s-au
dovedit a fi mult mai exacte deoarece acestea folosesc un
număr mult mai mare de caractere morfologice.
 În U.R.S.S., P. Kiskin (1971) a realizat un determinator
pentru 2800 de soiuri de viţe vinifera şi de portaltoi, în
care foloseşte următoarea metodologie de lucru-
întocmirea pentru fiecare soi a unei fişe cu mai multe
coloane numerotate cu cifre romane de la I la XXV, în
care :
 coloanele I – VIII corespund caracterelor fenotipice ale
frunzei;
 coloanele IX – XIII caracterele bobului,
 coloanele XIV –XVIII celor ale strugurelui şi inflorescenţei,
 iar coloanele XIX – XXV cuprind informaţii generale
despre şi privind originea, utilizarea, răspîndirea soiului
 Această metodologie nu şi-a găsit aplicaţii în practică fiind
foarte greu de folosit.
 Un alt conceput folosit pentru determinarea soiurilor a fost
sistemul fişelor perforate, elaborat de J. Branas (1974) în care
sunt înscrise principalele caractere morfologice ale frunzei,
lăstarului, strugurelui, bobului cu codurile respective.
 În dreptul valorii codului corespunzător caracterului
morfologic al soiului, fişa este perforată.
 Aceste fişe ce conţin numeroase informaţii despre un soi, pot
fi prelucrate cu ajutorul unor maşini automate.
 În ţara noastră Gh.
Bălţatu (1975),
pornind de la
principiul cheilor
politomice a
conceput un
determinator de
soiuri sub forma
"discului cu
perforaţie“ sau "
cartea cu perforaţie“,
atât pentru strugurii
de masă cât şi
pentru strugurii de
vin prin care sunt
descrise 80 de
caractere
morfologice ale
soiurilor pornind de
la lăstarii tineri,
frunze adulte,
struguri şi boabe
 Acest fapt constituie prima încercare de prelucrare a
caracterelor ampelografice într-un sistem informaţional de la noi
din ţară.
 Determinatorul este alcătuit din două discuri:
 unul superior pe care sunt înscrise caracterele morfologice ale
soiurilor ,
 unul inferior pe care sunt înscrise denumirile soiurilor introduse în
determinator.
 Între cele două discuri se află foile cu perforaţii ale fiecărui soi,
care pot fi acţionate prin intermediul unor butoane numerotate,
aflate la exterior (numărul butonului corespunde soiului introdus
în determinator).
 Determinatoarele sunt prevăzute cu patru rânduri de perforaţii:
 două exterioare cu perforaţii mari care ajută la determinări de soiuri,
 două interioare cu perforaţii mici care corespund caracterelor
morfologice.
 Aceste dispozitive permit comparaţii între două soiuri şi clasificări
(grupări de soiuri cu însuşiri morfologice comune).
Caracterele fenotipice înscrise pe determinatoarele ampelografice

Organul ampelografic Caracterul ampelografic Intensitatea caracterului ampelografic


Verzui
Albicios
Roşu arămiu
Culoarea şi pufozitatea vârfului lăstarului
Pufos
LĂSTARUL TÂNĂR
Scămos
glabru
Verde sau uşor gălbui
Culoarea frunzelor 3 – 5 de la vârful lăstarului
Bronzate sau arămii
Mare
Mijlocie
Mărimea frunzei
Mică
Cu lobul terminal alungit
Verde închis
Culoarea frunzei
Verde deschis
Glabră sau uşor peroasă
Perozitatea frunzei Scămoasă
Pufoasă
Mari
Mari şi mici
Mici
Dinţatura frunzei
Ascuţiţi
Uşor rotunjiţi
obtuzi
Întregi
FRUNZA ADULTĂ Trilobate
Sectarea frunzei
Pentalobate
Multilobate
Superficiale
Adâncimea sinusurilor Mijlocii
Adânci
Circulare sau triunghiulare
Forma sinusurilor laterale superioare Oval alungite
Deschise
Închise
Forma sinusurilor laterale inferioare
Deschise
Închis
În U sau liră
Forma sinusului peţiolar În V
Larg deschis
Delimitat de nervuri
Netedă
Uşor gofrată
Suprafaţa limbului
Gofrată
Cu urme de deget
În formă de jgheab
Cu lobii pliaţi
Aspectul limbului
Cu marginea în sus
Cu marginea în jos
Coloritul nervurilor Colorate la bază
FLOAREA Tipul florii Hermafrodită functional femelă
Mari
Mărimea strugurelui Mijlocii
Mici
Cilindrici
STRUGURELE Cilindro-conici
Conici
Forma strugurelui
Aripaţi
Rămuroşi
Cu cicatrice pe peduncul
Deasă
Aşezarea boabelor pe ciorchine Potrivit de deasă
Rară
Mari
Mărimea boabelor Mijlocii
Mici
Sferice
Ovoide
Forma boabelor
Elipsoidale
BOBUL
Alungite
Verzuie
Gălbuie
Rumenite pe partea însorită
Culoarea boabelor
Roză
Roşie
Neagră
Gri
Aromă de muscat
Mustul colorat
Punctul pistilar persistent
ALTE CARACTERE
Pieliţa punctată
Inflorescenţa cu cârcel
Boabe neomogene
Folosirea caracterelor morfologice la descrierea și recunoașterea soiurilor

• Organele vegetative și lemnoase ale viței de vie prezintă o serie de


caractere morfologice (fenotipice), care stau la baza descrierii și
recunoașterii soiurilor. Ele sunt numeroase, din care se pot aminti:
culoarea și perozitatea frunzelor, sectarea limbului frunzei, tipul florilor,
mărimea forma și compactitatea strugurilor, forma, mărimea și culoarea
boabelor, forma și mărimea semințelor, culoarea, aspectul lăstarilor și a
coardelor etc.
• Perozitatea. Starea de perozitate a organelor la vița de vie, reprezintă un
caracter fenotipic foarte important. Se întâlnesc două tipuri de peri:
– peri lungi, flexibili, care se etalează pe organele viței de vie și în
funcție de desimea lor împiedică să se observe culoarea organelor
subadiacente. Termenii care se folosesc pentru a caracteriza starea de
perozitate sunt următorii: pâsloasă (peri lungi foarte deși care acoperă
în totalitate organul, fără să se mai poată distinge culoarea acestuia);
pufoasă (peri lungi suficienți de deși, dar care lasă să se distingă
culoarea organului subadiacent); păienjenoasă (peri lungi, mai puțin
numeroși, care acoperă organul sub forma unei plase de păianjen);
– peri scurți, erecți, prezenți pe organele viței de vie, în care caz starea
de perozitate poate fi: aspră (peri scurți, rigizi, cu vârfurile recurbate);
catifelată (peri scurți, fini, care la atingere cu mâna dau senzația de
catifelat).
• Din punct de vedere genetic, prezența perilor lungi, flexibili care se
etalează pe organele viței de vie constituie caracterul dominant. În cazul
hibrizilor această dominanță nu este generală, ea fiind în funcție de
genitori.
Caracterele fenotipice care se examinează la frunză

 Frunza întrunește cele mai multe și importante caractere morfologice,


fenotipice, specifice soiurilor.
 Frunza adultă, situată între nodurile 7-12 ale lăstarului, reprezintă
principalul organ ampelografic, deoarece întrunește cele mai importante și
numeroase caractere morfologice, care se pot folosi la descrierea și
recunoașterea soiurilor de viță de vie. Aceste particularități morfologice sunt
denumite "caractere ampelografice".
 Frunza adultă este alcătuita din limb, pețiol și teacă. Punctul de unire al
pețiolului cu limbul, poartă numele de punct pețiolar. Limbul are cinci nervuri
principale, dintre care una mediană N1, două laterale superioare N2, două
laterale inferioare N3, precum și alte două terțiare situate la circa un centimetru
de punctul pețiolar pe nervurile laterale inferioare, N4. Între nervurile principale
se formează unghiurile α, β, γ
 Principalele caractere ampelografice care se examinează la frunza adultă sunt:
 1. forma, mărimea, culoarea, aspectul și grosimea limbului;
 2. sectarea limbului, adâncimea și forma sinusurilor laterale;
 3. forma sinusului pețiolar;
 4. forma și mărimea dinților;
 5. perozitatea limbului;
 6. coloritul nervurilor;
 7. lungimea și culoarea peți