1.

Precizați elementele care diferențiază din punct de vedere tehnologic și sortimental

podgoriile din Sudul României de cele din Nordul României.

România este situată în zona climatului temperat continental, favorabil pentru cultura viței de
vie, fapt ce explică răspândirea acestei specii şi cultivarea ei pe întreg teritoriul țării. Prezența Munților
Carpați, a fluviului Dunărea, precum şi influența pe care o exercită Marea Neagră, generează pe
teritoriul României ecosisteme regionale cu caracteristici particulare. Acestea coincid teritorial în mare
măsură cu provinciile istorice ale țării (Crişana, Maramureşul, Transilvania, Moldova, Muntenia,
Oltenia, Banatul şi Dobrogea). Prin lucrările de zonare a culturii viței de vie, pe teritoriul României au
fost delimitate 8 regiuni viticole: Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei; Regiunea viticolă a
Dealurilor Moldovei; Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei; Regiunea viticolă a
Dealurilor Banatului; Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului; Regiunea viticolă a
Colinelor Dobrogei; Regiunea viticolă a Teraselor Dunării; Regiunea viticolă a Nisipurilor şi altor
terenuri favorabile din sudul țării.
Din cauza deosebirilor ecoclimatice din România, perioada de maturare a strugurilor diferă
foarte mult de la o regiune la alta. De exemplu, același soi va ajunge la maturitate cu 4-5 săptămâni
mai devreme în județul Giurgiu, comparativ cu Cluj. Alte diferențe sunt date de altitudine, expunere,
pantă sau prezența unor bazine de apă. Acestea sunt deosebiri ecopedologice și pot determina și ele o
maturare mai devreme sau mai târziu a strugurilor.
Pe fondul acestor diferențe, particularitățile privind condițiile ecologice, soiurile cultivate,
tehnologiile aplicate sau nivelul cantitativ și calitativ al strugurilor diferă foarte mult de la o regiune
viticolă la alta.
Regiunea viticolă din nordul țării
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei este cea mai mare regiune viticolă a țării, cu o suprafață de
circa 85 mii ha plantații de viță de vie pe rod. Cuprinde podgoriile şi centrele viticole din zona
deluroasă şi colinară a Moldovei, mărginită de valea Prutului la est şi valea Siretului la vest. La
extremitatea de sud a regiunii se află centrul viticol Smârdan – podgoria Covurlui, iar la limita nordică
centrul viticol Hlipiceni, întinderea pe latitudine a regiunii fiind mare, de 300 km.
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde 12 podgorii: Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele
Tutovei, Dealurile Bujorului, Panciu, Odobeşti, Coteşti, Nicoreşti, Iveşti şi Covurlui.
Relieful regiunii este variat, cu dealuri şi coline orientate pe direcția nord-sud şi altitudinea cuprinsă
între 50-345 m. Plantațiile viticole sunt cantonate pe terenuri în pantă, pe platouri înalte şi în
amfiteatrele naturale din zonele de cuestă. Solurile din podgorii sunt în general fertile, reprezentate
prin cernoziomuri cambice, soluri cenuşii, soluri brun-roşcate de pădure şi regosoluri. Resursele
heliotermice sunt superioare celor din Podişul Transilvaniei. Valorile medii ale factorilor climatici
sunt: temperatura medie anuală de 9.3 ºC, insolația reală de 1485 ore, radiația globală de 85 kcal/cm2.
Temperaturile minime nocive coboară până la -26...-32ºC (în medie -29°C) cu o frecvență de 3-4 ani
din 10 şi impun protejarea prin muşuroire a butucilor pe timpul iernii. Precipitațiile care se
înregistrează în această regiune sunt relativ reduse, de 500 mm în timpul anului şi 316 mm în timpul
perioadei de vegetație. În partea centrală a regiunii (podgoriile Iaşi, Huşi şi Dealul Bujorului) se
resimte influența climatului de stepă din Câmpia Rusă, căruia se datorează gerurile puternice din
timpul iernii şi seceta din timpul verii. Lungimea perioadei de vegetație este cuprinsă între 175 – 208
zile, cu o medie de 190 de zile.
Datorită întinderii mari pe latitudine (circa 300 km), între jumătatea de nord şi cea de sud a regiunii se
înregistrează diferențe importante ale valorilor temperaturii, insolației şi radiației solare. Astfel,
jumătatea de nord este mai răcoroasă şi mai bogată în precipitații iar cea sudică mai bogată în resurse
heliotermice dar mai secetoasă. Ca urmare a acestor diferențe climatice, podgoriile din jumătatea de
nord a regiunii (Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin) sunt specializate în producerea vinurilor albe şi aromate,
iar cele din jumătatea de sud (Dealurile Bujorului, Coteşti, Nicoreşti, Iveşti, Covurlui) în producerea
vinurilor roşii. Soiurile de viță de vie pentru reprezentative pentru această regiune sunt: Galbena de
Odobeşti, Feteasca albă, Grasa de Cotnari, Tămâioasa românească, Frâncuşa, Busuioaca de
Bohotin, Zghihara, Feteasca neagră şi Băbeasca neagră.
Soiurile pentru struguri de masă se cultivă pe suprafețe mici şi doar pentru consumul local. Pe
suprafețe mai mari se cultivă soiurile Chasselas d’ore, Muscat de Hamburg şi unele creații noi
româneşti (Xenia, Victoria, Milcov etc).
Regiunea viticolă Crișana și Maramureș este cuprinsă între Centrul Viticol Miniș, din jud.
Arad, la sud, și Centrul Viticol Halmeu, jud. Satu Mare, la nord.
Regiunea este caracterizată și de niveluri termice mai mari în lunile iunie, iulie și august, dar și de
lungirea perioadei de vegetație. Temperaturile extreme minime din timpul iernii scad însă până la
valori de -27,2 grade Celsius, cea mai scăzută valoare fiind înregistrată la Maderat, -30,1 grade.
Viticultura se practică în această regiune în zona de dealuri cuprinsă între Mureș și Tisa, dar și în zone
de câmpie - câmpia Tisa sau regiuni din Oradea și Halmeu. Altitudinea medie la care se afla plantațiile
de vie este de 222 m.
Soiurile de vin cultivate aici sunt Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Cadarcă, Merlot, Burgund Mare,
Italian Riesling, Fetească Regală, Muscat Ottonel.
Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei este situată în interiorul arcului carpatic şi cuprinde
plantațiile de viță de vie de pe văile Târnavelor, Mureşului şi Secaşului. La limita de sud a regiunii se
situează central viticol Apold, iar la limita nordică podgoria Lechința. Această regiune viticolă
cuprinde 5 podgorii: Târnave, Alba, Aiud, Sebeş-Apold şi Lechinţa. Plantațiile viticole însumează circa
14 mii de ha şi sunt cantonate, în marea majoritatea lor peterenuri terasate. Relieful zonei este variat,
dominat de versanți cu pante accentuate şi amfiteatre naturale însorite cu expoziție predominant
sudică.
Plantațiile viticole sunt amplasate la altitudini cuprinse între 175 şi 544 m. Climatul regiunii
este răcoros, temperatura medie anuală fiind de 9.0ºC, la limita minimă pentru cultura economică a
viței de vie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute care coboară în unele areale (Lechința)
până la -32..- 34.0 ºC. Frecvența ridicată cu care survin temperaturile minime nocive (3-4 ani din 10),
impune protejarea butucilor de viță de vie prin muşuroire şi chiar acoperirea integrală cu pământ pe
timpul iernii. Radiația globală este de kcal/cm2, insolația reală de 1332 ore, iar precipitațiile din
perioada de vegetație de 422 mm. Deşi perioada de vegetație este scurtă, în medie de 173 zile, în
regiune există condiții optime pentru producerea vinurilor albe de calitate, datorită toamnelor lungi,
însorite, care favorizează maturarea strugurilor şi acumularea zaharurilor în boabe.
Solurile cu utilizare viticolă sunt cele brune argiloiluviale, pseudorendzinele şi regosolurile.
Datorită înclinării mari a versanților, solurile sunt supuse proceselor de eroziune, în majoritatea
centrelor viticole fiind necesară terasarea terenurilor în pantă.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe din soiurile Feteasca albă, Pinot gris,
Traminer roz, Sauvignon şi Riesling italian; producerea vinurilor aromate din soiul Muscat Ottonel;
producerea vinurilor spumante din soiurile Fetească albă, Fetească regală şi Pinot gris.
Regiunile viticole din sudul țării
Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei și Olteniei, de la Râmnicu Sărat până la Halanga, jud
Mehedinți, și Segarcea, jud. Dolj.
Condițiile climatice din sud permit extinderea perioadei de vegetație la 185 de zile. Cu toate că
în această regiune sunt de la 18 până la 41 de zile anual în care temperaturile maxime sunt mai mari de
30 de grade Celsius, asprimea gerurilor este mult mai mare. Valoarea medie a extremelor minime este
de -29,9 grade, însă poate ajunge la -35 de grade.
Altitudinea medie la care sunt localizate plantațiile este de 242 de metri, principalele soiuri de viță de
vie cultivate în regiunile viticole din sud fiind Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Merlot, Burgund Mare,
Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei, cuprinde plantațiile viticole din Dobrogea, în arealul
delimitat de fluviul Dunărea în partea de vest şi litoralul Mării Negre în partea de est. Plantațiile din
această regiune sunt concentrate în 3 podgorii - Murfatlar, Istria-Babadag, Sarica Niculițel – şi
însumează o suprafață de circa 25000 ha.
Climatul Dobrogei, aflat sub influența Mării Negre, prezintă următoarele particularități: temperatura
medie anuală de 10.9 ºC; radiație globală de 90 kcal/cm2; insolația reală de 1606 ore; precipitațiile din
perioada de vegetație variază între 212 – 273 mm, cu o medie multianuală de 241 mm. Aceste valori
caracterizează un areal bogat în resurse heliotermice, favorabil culturii soiurilor pentru vinuri roşii şi
soiurilor pentru struguri de masă, dar sărac în resurse hidrice.
Insuficiența resurselor hidrice impune irigarea, mai ales la soiurile pentru struguri de masă. În ceea ce
priveşte strugurii de vin, alternanța dintre secetă şi umiditatea atmosferică, datorată apropierii de
Marea Neagră, favorizează supramaturarea şi botritizarea strugurilor.
Relieful este colinar, cu altitudinea medie de 70 m. Solurile cu utilizare viticolă sunt reprezentate prin
cernoziomuri carbonatice, soluri cenuşii, soluri bălane şi rendzine.
Exceptând podgoria Sarica Niculițel întreaga viticultură a Dobrogei este nouă. În podgoria Murfatlar
primele plantații viticole intensive au fost înființate în anul 1907, cu soiurile Pinot noir şi Chardonnay,
în vederea obținerii de vinuri spumante. Datorită temperaturilor climatului cald şi secetos, care grăbesc
combustia acidului malic, aciditatea mustului este deficitară, improprie pentru producerea vinurilor
spumante. Din acest motiv podgoriile din Dobrogea s-au specializat în producerea vinurilor albe şi
roşii de calitate, vinurilor dulci natural şi producerea strugurilor de masă. Soiurile de vin cultivate în
regiune sunt Pinot gris, Sauvignon, Chardonay – pentru vinuri albe; Pinot noir, Cabernet Sauvignon,
Merlot – pentru vinuri roşii; Perla de Csaba, Cardinal, Muscat de Hamburg, Afuz Ali, Italia şi
Sultanină – pentru struguri de masă.
Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este cea mai sudică regiune viticolă a țării, plantațiile
viticole fiind situate pe terasele din partea stângă a Dunării, de la Zimnicea până la Feteşti. Cuprinde
podgoriile Ostrov şi Greaca, precum şi centrele viticole independente Feteşti, Giurgiu şi Zimnicea.
Suprafața însumată a plantațiilor acestei regiuni este de circa 5000 de ha. Relieful este reprezentat prin
terase plane şi versanți cu înclinare slabă, cu altitudinea de 30-50 m. Climatul dominant este de stepă,
condițiile favorabile pentru cultura viței de vie fiind datorate prezenței Dunării, care ameliorează
regimul hidric, în general deficitar. Regiunea dispune de cele mai mari resurse heliotermice existente
pe teritoriul României: temperatura medie anuală este de 11.0 ºC, radiația globală de 92 kcal/cm2, iar
insolația reală de 1510 - 1673 ore, cu o medie de 1592 ore. Solurile cu utilizare viticolă sunt
cernoziomuri cambice şi argilo-iluviale, soluri bălane şi psamosoluri. Regiunea este specializată în
producerea strugurilor de masă din toate epocile de maturare. Principalele soiuri cultivate sunt Perla
de Csaba, Victoria, Cardinal, Perlette, Sultanina albă, Afuz Ali şi Italia.
Regiunea viticolă a Nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării cuprinde plantațiile
viticole din Câmpia Bărăganului, de pe terasele Jiului şi pe nisipurile din sudul Olteniei, care
însumează circa circa 20 mii ha. În partea de V a regiunii, în apropierea Dunării se situează podgoria
Dacilor (jud. Mehedinți), iar la limita estică centrul viticol Râmnicelu (jud. Brăila). Relieful regiunii
este reprezentat prin terase acoperite cu dune de nisip, aflate în diferite stadii de stabilizare şi
solificare; lunci ale râurilor şi zone de câmpie acoperite cu nisipuri. Climatul este de stepă şi
silvostepă, cu ierni aspre şi veri călduroase, variabilitatea termică fiind amplificată de prezența
nisipului. Temperatura medie multianuală este de 10.8ºC; insolația reală de 1553 ore; radiația globală
de 90 kcal/cm2. Temperaturile minime absolute coboară până la -33.4 ºC, însă pun rar în pericol
cultura neprotejată a viței de vie, frecvența cu care survin fiind de 1 – 2 ani din 100. Precipitațiile
anuale variază între 430 – 670 mm, cu media de 528 mm, iar cele din perioada de vegetație între 251 şi
384 mm, cu o medie multianuală de 306 mm. Întrucât solurile nisipoase limitează potențialul cantitativ
şi calitativ de producție al soiurilor de viță de vie, podgoriile din regiune sunt specializate în
producerea vinurilor albe şi roze de masă şi în cultura soiurilor pentru struguri de masă.

2. Descrieți transformările morfologice pe care le parcurge un lăstar de viță de vie de la

dezmugurire până la căderea frunzelor.
Totalitatea manifestărilor biologice cu caracter periodic, pe care le desfăşoară vița de vie pe
parcursul unui an reprezintă ciclul biologic anual. În funcție de modificările morfologice pe care le
parcurge vița de vie, în ciclul biologic anual se deosebesc două perioade distincte: perioada de
vegetaţie şi perioada de repaus vegetativ.
Perioada de vegetație reprezintă secvența din ciclul biologic anual în care procesele fiziologice
se manifestă cu intensitate sporită şi produc modificări anatomo-morfologice vizibile. În timpul
perioadei de vegetație, vița de vie parcurge mai multe fenofaze/faze de vegetaţie, care marchează
procesele de creştere, dezvoltare şi reproducere. În ordinea cronologică a succesiunii lor, fenofazele
viței de vie sunt: plânsul, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, înfloritul,creşterea boabelor, maturarea
strugurilor şi căderea frunzelor
Plânsul, dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi căderea frunzelor sunt fenofaze ale organelor
vegetative, iar înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea strugurilor sunt fenofaze ale organelor de rod.
 Dezmuguritul reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului de creştere, evidențiată prin
deschiderea ochilor de iarnă şi apariția vârfului primelor frunze ale lăstarului. În climatul temperat,
dezmuguritul soiurilor vinifera are loc în prima jumătate a lunii aprilie, când s-a realizat o sumă a
temperaturilor utile de 120…160 ºC, iar temperatura medie a aerului se menține timp de 7-10 zile la
peste 10ºC. Primele care dezmuguresc sunt vițele portaltoi, urmate de hibrizii producători direcți şi de
soiurile vinifera. Dezmuguritul soiurilor vinifera are loc eşalonat, într-un interval de circa 22 de zile
(Huglin, 1998).
 Momentul dezmuguritului nu se corelează cu momentul maturării strugurilor, în sensul că un
dezmugurit timpuriu nu determină şi o maturare timpurie a strugurilor.
Dezmuguritul cuprinde două subfaze: înmugurit şi dezmugurit propriu-zis.
Înmuguritul (stadiul B, Baggiolini) – subfaza în care ochii de iarnă îşi măresc volumul ca
urmare a creşterii mugurelui principal Catafilele se îndepărtează uşor şi apar scamele, care au protejat
complexul mugural de temperaturile scăzute din timpul iernii.
Dezmuguritul propriu-zis (stadiul de “punct verde”; stadiul C Baggiolini), este marcat de
îndepărtarea catafilelor şi apariția vârfului verde al mugurelui. Se consideră că vița a dezmugurit
atunci când mai mult de 50% din ochii de iarnă sunt în acest stadiu (Bugnon şi Bessis, 1968 ). Criteriul
este valabil numai pentru vițele tăiate scurt, în cepi sau cordițe, care sunt mai puțin influențate de
polaritate.
La dezmugurire se deschid, mai întâi, mugurii situați la polul morfologic superior al
elementelor de rod (cepi, cordițe, coarde) şi apoi ceilalți muguri, dinspre bază. Polaritatea se manifestă
cel mai intens la coardele mai lungi de opt ochi palisate în poziție verticală, la care inhibă pornirea în
vegetație a mugurilor subiacenți şi determină apariția „ferestrelor de dezmugurire”. Dezmuguritul este
influențat de factori climatici (temperatură, umiditate), biologici (fitohormoni, rezerve nutritive,
vârsta viţelor, starea fitosanitară a butucilor) şi tehnologici (momentul tăierii).
 Creşterea lăstarilor începe cu alungirea şi îngroşarea axului mugurelui principal al ochiului de
iarnă şi se continuă cu etalarea frunzelor, inflorescențelor, cârceilor şi dezvoltarea lor până la stadiul
adult. Creşterea în lungime a lăstarului este stimulată de prezența auxinei (AIA), hormon sintetizat în
apex şi care se acumulează în cantitate mai mare pe partea însorită a lăstarului. Acest fapt determină
creşterea mai rapidă a lăstarului pe partea respectivă şi curbarea sa spre partea opusă (nutaţia).
Creşterea în grosime se datorează intrării în activitate a cambiului şi atingerii dimensiunilor normale
de către celulele lăstarului. Fenofaza începe cu degajarea primelor frunzulițe (stadiul D Baggiolini), se
continuă cu etalarea frunzelor tinere (stadiul E Baggiolini), etalarea inflorescențelor (stadiul F
Baggiolini), creşterea frunzelor şi maturarea țesuturilor lemnoase. Creşterea lăstarilor se încheie în
cursul lunii octombrie, odată cu distrugerea prin îngheț şi căderea vârfului de creştere. Durata
procesului de creştere a lăstarilor este de 120-150 de zile. În raport cu intensitatea creşterii se disting
trei etape: creştere progresivă, creştere intensivă şi creştere regresivă:
- creşterea progresivă începe imediat după dezmugurit (a doua jumătate a lunii aprilie) şi durează 2-3
săptămâni, până în a doua decadă a lunii mai. La început, creşterea este lentă, de 1.0 - 1.5 cm/zi,
deoarece se realizează pe baza substanțelor de rezervă din coarde. Treptat, odată cu sporirea cantității
de glucide, produse de frunzele tinere şi de scoarța lăstarilor, ritmul de creştere se intensifică. La
sfârşitul acestei perioade lăstarii au lungimea de 20-25 cm.
- creşterea intensivă începe în a doua decadă a lunii mai, când frunzele tinere au ajuns la circa 30%
din suprafața lor finală şi încep să exporte glucide către vârful lăstarului. Procesul este favorizat de
valorile în creştere ale temperaturii, insolației şi radiației solare. Creşterea intensivă durează până după
înflorit (circa 30-35 zile) şi se realizează pe baza glucidelor sintetizate de fruzele adulte. Ritmul de
creştere se intensifică treptat, ajungând în perioada înfloritului la 5-6 cm/zi la soiurile vinifera şi 14-15
cm/zi la viţele portaltoi. Până la înflorire, lăstarii realizează circa 60% din lungimea totală. După
înflorire, glucidele produse de frunze se orientează în cantitate tot mai mare către struguri, iar procesul
de creştere a lăstarilor scade în intensitate.
- creşterea regresivă începe după înflorit şi se continuă într-un ritm din ce în ce mai lent până toamna,
la distrugerea prin îngheț a apexului. Viteza de creştere se reduce ca urmare a utilizării glucidelor
preponderent pentru creşterea boabelor, maturarea lemnului şi acumularea compuşilor organici în
struguri.
Dimensiunile lăstarilor. La sfârşitul perioadei de creştere, lăstarii ating lungimea de 2.5-3.0 m la
soiurile cu vigoare mare şi 1.5-2.0 m la soiurile cu vigoare mică-mijlocie. La vițele, portaltoi lungimea
lăstarilor este mult mai mare, de 5 - 7 m, în funcție de vigoarea soiurilor şi condițiile de cultură.
Factorii care influenţează creşterea lăstarilor. Intensitatea procesului de creştere depinde de vigoarea
soiului de viță de vie şi este influențată de factori climatici, biologici şi tehnologici.
 Creşterea frunzelor se desfăşoară concomitent cu creşterea lăstarilor, fiind practic subordonată
acestei fenofaze.
Primele care apar pe lăstar sunt frunzele provinite din primordiile mugurelui principal. În
primele două săptămâni, creşterea lor este înceată, deoarece se hrănesc cu substanțele de rezervă din
coarde. După 10 zile de la dezmugurire, când ajung la circa 75% din suprafață, încep să exporte
glucide, contribuind la aprovizionarea lăstarului cu elementele necesare creşterii. Odată cu intrarea
lăstarului în perioada de creştere intensivă (jumătatea lunii mai), apexul său generează noi frunze care,
beneficiind de durata lungă a zilei şi folosind glucidele furnizate de frunzele bazale, ating dimensiunile
maxime caracteristice soiului. Durata de creştere a frunzelor este de 3-5 săptămâni, mai scurtă la cele
dinspre vârf şi bază şi mai îndelungată la cele de pe porțiunea mediană a lăstarului. Cel mai mult cresc
frunzele din treimea mijlocie a lăstarului. Productivitatea fotosintetică a frunzelor se menține ridicată
circa 40 de zile de la atingerea mărimii caracteristice, după care scade treptat. Creşterea frunzelor este
influențată de factorii climatici: temperature optimă este de 25°C, intensitatea luminii de 35 mii de
lucşi, iar higroscopicitatea aerului de 60-80%.
 Creşterea rădăcinilor, începe la jumătatea lunii iunie, când lăstarii au mai mult de 90 cm
lungime şi minimum 10-12 frunze adulte (Huglin, 1998).
 Viteza de creştere a rădăcinilor se intensifică treptat, atinge un maximum de 2 cm/zi în a doua
jumătate a lunii iulie, după care scade continuu până la sfârşitul lunii octombrie când, odată cu căderea
frunzelor şi intrarea viței în perioada de repaus vegetativ, încetează complet.
 Formarea mugurilor are loc concomitent cu creşterea şi dezvoltarea organelor vegetative şi
generative ale butucului. Primii muguri care apar pe lăstari, primăvara după dezmugurire, sunt mugurii
primari. Aceştia sunt situați în axila frunzelor şi inițial sunt formați dintrun singur vârf de creştere,
denumit mugure „de copil”. Când frunza atinge dimensiuni de 0.5-1 cm, iar mugurele a dezvoltat 3-5
primordii foliare, în axila sa, spre lăstar, apare un al doilea mugure, rudimentar, cu 1-2 primordii de
frunze. Cei doi muguri vor forma împreună un complex mugural, denumit „ochi primar” (fig. 2.4).
Ochii primari apar pe lăstar pe tot parcursul verii, odată cu nodurile şi frunzele generate de apexul
vegetativ al lăstarului. Mugurii din ochiului primar sunt menținuți în stare de latență funcțională,
datorită dominanței apicale şi inhibiției corelate a auxinelor sintetizate de vârful de creştere a
lăstarului. Dacă vârful de creştere este distrus, mugurele „de copil” porneşte în vegetație şi dă naştere
unui lăstar anticipat (copil). În cazul în care nu apar condiții favorabile pornirii în vegetație, mugurele
„de copil” se usucă.
Celălalt mugure, dinspre lăstar, evoluează încet pe tot parcursul verii, devenind sediul unui
proces de morfogeneză, pe parcursul căruia formează primordii de frunze, primordii de cârcei,
primordii de muguri şi de inflorescenţe. În paralel cu evoluția acestui mugure, de o parte şi de alta a lui
apar noi muguri, tot mai puțin evoluați. Primii doi muguri, cei mai apropiați de mugurele principal,
sunt denumiți muguri secundari, următorii muguri terţiari ş.a.m.d. Odată cu apariția mugurilor
secundari, complexul mugural devine „ochi de vară”. Acesta îşi continuă evoluția pe tot parcursul
verii. La începutul lunii august, când maturarea țesuturilor lemnoase ale lăstarului devine evidentă prin
modificarea culorii scoarței, catafilele ochiului de vară se suberifică. În acest moment „ochiul de vară”
este complet dezvoltat şi pregătit fiziologic pentru pornirea în vegetație în primăvara anului următor.
După căderea frunzelor, complexului mugural i se atribuie denumirea de „ochi de iarnă”.
 Maturarea lăstarilor este un proces fiziologic de acumulare a substanțelor de rezervă în lăstari,
evidențiat prin lignificarea țesuturilor şi schimbarea culorii scoarței. Din punct de vedere fiziologic,
reprezintă o perioadă de pregătire a viței de vie pentru a rezista înghețurilor din timpul iernii şi pentru
reluarea ciclului biologic vegetativ în anul următor. Maturarea lăstarilor începe la jumătatea lunii
august, odată cu încetinirea creşterii lăstarilor şi se încheie în a doua jumătate a lunii octombrie, odată
cu căderea frunzelor. Maturarea determină importante modificări morfologice, anatomice şi
biochimice ale țesuturilor. Încă de la jumătatea lunii iunie, în meritalele de la baza lăstarului începe
constituirea rezervelor de hidrați de carbon, prin transformarea zaharurilor simple în amidon,
hemiceluloză, celuloză şi lignină. Depozitarea amidonului începe în razele medulare şi avansează către
celulele lemnoase şi măduvă, cantitățile depuse fiind mai mari în dreptul frunzelor adulte. Maturarea
produce modificări morfologice evidente odată cu intrarea în activitate a felogenului în cursul lunii
august, meristem secundar, care determină apariția ritidomei şi modificarea culorii lăstarului din verde
în galben-cafeniu. Concomitent are loc îngroşarea pereților celulari prin acumularea de lignină,
celuloză şi hemiceluloză, precum şi concentrarea sucului vacuolar prin deshidratare, depunerea de
amidon, substanțe proteice şi lipide. Conținutul de apă al coardei scade, de la 80% la 45-55 %, nivel
care asigură păstrarea viabilității țesuturilor până în primăvara anului următor (Dejeu, 2010; Galet,
1991). Procesul de maturare continuă până la căderea frunzelor, timp în care țesuturile coardei ating
conținutul maximum de amidon, de circa 11%. Acest maximum se menține un timp foarte scurt,
deoarece, odată cu scăderea temperaturilor, începe hidroliza amidonului şi transformarea lui în glucide
solubile (zaharoză), care măresc concentrația sucului vacuolar, protejând celulele de înghețurile din
timpul iernii (Bugnon, Bessis 1968).
 Căderea frunzelor marchează sfârşitul perioadei active de vegetație şi intrarea viței de vie în
perioada de repaus fiziologic. În condițiile climatului temperat-continental, căderea frunzelor începe la
jumătatea lunii octombrie şi se încheie la jumătatea lunii noiembrie, având o durată totală de 30-40 de
zile. După recoltat, odată cu scăderea temperaturilor şi scurtarea zilei de lumină, substanțele de rezervă
din frunze încep să migreze în coarde, clorofila dispare, iar culoarea limbului evoluează spre galben la
soiurile cu struguri albi, sau spre roşu la soiurile cu struguri negri. Respirația frunzelor se reduce,
transpirația încetează, iar la baza pețiolului începe formarea unui strat de suber, care slăbeşte prinderea
acestora pe lăstar. În cele din urmă, frunzele se desprind de pe lăstar şi cad, procesul fiind grăbit de
acțiunea vântului şi a ploii. Căderea frunzelor începe la baza lăstarilor şi avansează treptat către vârful
acestora.

Bibliografie:

1. Irimia L. M. – Biologia, ecologia și fiziologia viței de vie, Editura “Ion Ionescu de la Brad”,
Iași, 2012.
2. Irimia L. M. , Țârdea C. – Viticultură. Lucrări practice, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iași,
2006.