TEMA NR.

6
ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA

Unităţi de învăţare
 Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă.
 Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie.
Obiectivele temei:
 cunoaşterea noţiunii de zonare şi a unităţilor naturale de producţie;
 aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol după diferite criterii;
 prezentarea principalelor soiuri de struguri pentru masă, stafide şi vin.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultură specială.
Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova.
2. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-
de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre viticole
ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de
doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
4. Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.

6.1. Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă

Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii
precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici
şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.
Marea majoritate a viilor roditoare nobile au fost extinse în zona dealurilor, colinelor,
în areale delimitate natural, în vederea valorificării raţionale a acestui tip de teren şi unde s-au
întrunit condiţii favorabile de climă şi sol. Variabilitatea mare a condiţiilor climatice şi
pedologice, tradiţia şi experienţa viticultorilor, au generat unele asemănări şi deosebiri în
cultura viţei-de-vie în unităţile naturale de producţie, cunoscute sub numele de zonă, regiune,
podgorie, centru şi plai viticol.
Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând
parte din regiuni viticole diferite.

61
 Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin condiţii
naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de producţie şi
sortimente apropiate.
Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, care se caracterizează prin condiţii
specifice de climă, sol şi relief, prin sortimentele de soiuri cultivate, prin metodele de cultură
şi procedeele de vinificaţie folosite, care în ansamblu conduc la obţinerea unui anumit nivel
de producţie, cu însuşiri calitative superioare.
Centrul viticol este teritoriul ce cuprinde plantaţii de vii din una sau mai multe
localităţi, care fac sau nu fac parte integrantă dintr-o podgorie, dar care constituie o unitatea
teritorială naturală, caracterizată prin aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.
Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care
cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe
întreaga suprafaţă.
Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în practica
curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1). Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu
(climă, sol, geologie), factori biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei-de-vie şi de
vinificaţie), care asigură în final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997).
O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu de
areale viticole mai mici, denumite areale viticole elementare („terroirs”).

Fig. 6.1 - Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a

factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat R., 1997)

62
 Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă
naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri, pentru
adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei, ameliorarea tipicitatii vinurilor etc.
La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II şi
C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri (de
masă, de calitate), este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând
unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010).
Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone
vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene (fig. 6.2): zona B – cuprinde regiunea viticolă a
Podişului Transilvaniei; zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile
Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile
Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei) şi zona C II – cuprinde
regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării; Nisipurile şi alte
terenuri favorabile din sudul ţării.

Fig. 6.2 - Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene

Zonarea poate fi făcută la două nivele: macrozonare care urmăreşte individualizarea

potenţialului viticol al unor mari suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc., şi
microzonare – care se aplică la anumite zone limitate (o exploataţie, o parcelă), luând în
calcul toţi factorii ecosistemului; astfel, prin microzonare, se delimitează arealul unor soiuri la
scară redusă.

63
 La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor
climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia având
un rol mai important).
În anul 2000, Tonietto J. şi Carbonneau A. au stabilit grupele climatice existente la
nivelul viticulturii mondiale, şi au propus adoptarea unei clasificări climatice multicriteriale
(CCM), pe baza calculării a trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei
indicatori sintetici: indicele de secetă – IS; indicele heliotermic – IH şi indicele de răcire a
nopţii – IF. Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol, şi
anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din nopţile
lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.
Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele
viticole ale României, a permis stabilirea grupelor climatice şi a climatelor viticole din ţara
noastră (Savu Georgeta Mihaela, 2004). Formarea grupelor climatice, prin alăturarea celor trei
indicatori (IS, IH, IF), permite formarea unei idei mult mai complete asupra modului cum sunt
grupate centrele viticole şi asupra condiţiilor pe care acestea le deţin; deoarece între cele trei
elemente de climat se stabilesc relaţii stânse, de interdependenţă care oferă mult mai multe
informaţii despre regiunile viticole. Clasele de încadrare, prin intervalul de valori cel conţin,
au influenţe pozitive în ceea ce priveşte acumularea zaharurilor, antocianilor şi aromelor în
perioada care precede recoltarea strugurilor.
Pe ansamblul celor opt regiuni viticole din România, s-au conturat 13 grupe climatice,
din cele 38 de grupe existente la nivelul viticulturii mondiale; rezultă astfel, că în ţara noastră
întâlnim 34 % din grupele climatice real posibile pe Terra şi aproximativ 60 % din grupele
climatice întâlnite la nivel european; ceea ce subliniază marea diversitate climatică întâlnită în
arealele viticole româneşti.
Prima grupă climatică conturată, din cele treisprezece, este grupa IS00 IH2 IF4 (climat
umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), care cuprinde centre din regiunea viticolă a Podişului
Transilvaniei şi a Dealurilor Moldovei; iar ultima grupă este IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă
pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci), şi cuprinde centre din trei regiuni viticole -
Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei şi Terasele Dunării, (Savu Georgeta Mihaela, 2004).
Studiile efectute la nivel de macroclimat, pun în evidenţă rolul important pe care îl are
conceptul de „grupă climatică” asupra calităţii şi tipicităţii vinurilor, recunoscute sub raportul
caracteristicilor lor organoleptice.

64
 Având în vedere tendinţa de globalizare şi de ecologizare care preocupă în prezent
lumea, zonarea devine o problemă de mare importanţă cu efecte economice şi sociale
deosebite.
6.2. Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie
În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul, frecvenţa şi
durata temperaturilor minime absolute, modul în care survin şi trec temperaturile nocive etc.)
şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa diferitelor organe), se disting trei zone de
cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată, zona de cultură semiprotejată şi zona de
cultură protejată.
În zona de cultură neprotejată se încadrează acele areale în care temperatura minimă
din cursul iernii nu depăşeşte -18º… -20ºC pentru soiurile de masă şi -20º… -22ºC pentru cele
de vin, iar pierderile de ochi în iernile cele mai geroase nu trec de 40 %, pierderi care sunt
compensabile. Aici se practică conducerea viţei-de-vie pe tulpini semiînalte şi înalte.
La cultura semiprotejată se recurge atunci când temperaturile minime absolute
coboară destul de frecvent (2-4 ani din 10) sub -20ºC, uneori chiar sub -25º… -26ºC, situaţie
în care pierderile de ochi se ridică la 50-60 %, mai greu de compensat prin tăieri. Conducerea
butucilor se face pe tulpini semiînalte, cu lăsarea la baza butucului a unui cep de siguranţă.
Coardele formate pe acest cep sunt protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Zona de cultură protejată se caracterizează prin scăderea frecventă (în 4-6 ani din 10)
a temperaturilor minime din timpul iernii sub -20º… -22ºC, înregistrându-se temperaturi sub
-26ºC, chiar de -30ºC. Pierderile de ochi ajung astfel la 80-100 %, cu afectarea parţială sau
totală a lemnului anual şi chiar a celui multianual. Aici se practică conducerea joasă cu
protejarea întregului butuc, conducerea pe braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă)
sau mai rar, conducerea semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.
În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de acest
criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare ţinând cont de factorii
ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura recolte de
calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatură şi umiditate. Întâlnim astfel trei zone cu
grade diferite de favorabilitate pentru cultura soiurilor de masă: zona foarte favorabilă, zona
favorabilă, zona cu favorabilitate mijlocie şi o zonă tolerantă.
Zona foarte favorabilă o întâlnim în sudul ţării, de-a lungul Dunării de la Zimnicea
până la Feteşti şi de la Ostrov până la Cernavodă; aici se pot cultiva toate soiurile de masă (de
la cele timpurii până la cele tardive): Cardinal, Victoria, Augusta, Afuz Ali, Italia, Xenia etc.
65
 Zona favorabilă cuprinde podgorii şi centre viticole din Dobrogea (Mangalia, Niculiţel
etc.); Dealurile Buzăului (Zărneşti, Râmnicu Sărat etc.); Dealu Mare (Pietroasa, Merei,
Buzău); Dealurile Severinului, precum şi unele centre situate pe nisipuri (Dăbuleni, Poiana
Mare, Cetate etc.). Maturarea strugurilor are loc cu aproximativ două săptămâni mai târziu,
cultivându-se în special soiurile Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda şi mai
rar Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia.
Zona cu favorabilitate mijlocie o regăsim în podgorii şi centre viticole din Moldova
(Iaşi, Huşi, Nicoreşti, Panciu, Odobeşti etc), podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, centrele
viticole Târgu Jiu, Recaş şi Silagiu (din Banat), ca şi din zona nisipurilor din judeţele Brăila şi
Galaţi. Aici se pot cultiva cu bune rezultate soiurile Victoria, Chasselas doré, Muscat de
Hamburg, Muscat d'Adda şi mai rar, Coarnă neagră selecţionată.
Zona tolerantă prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor
de masă de calitate, şi cuprinde podgorii din Transilvania şi Moldova. Se poate cultiva soiul
Chasselas doré, mai rar Muscat de Hamburg, destinate consumului local. Strugurii se
maturează cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Prin introducerea în
cultură a soiurilor noi (Timpuriu de Cluj, Napoca, Cetăţuia, Splendid etc.) se va putea extinde
cultura soiurilor pentru struguri de masă şi în această zonă.
În tabelul 6.1 sunt prezentate principalele soiuri de struguri pentru masă admise pentru
a fi cultivate în ţara noastră.
Tabelul 6.1
Principalele soiuri de struguri pentru masă
(după Dejeu L., 2010 - modificat)

Greutatea Producţia medie

Epoca de
Soiul medie a unui de struguri Culoarea bobului
maturare*
strugure (g) (t/ha)
1 2 3 4 5
Muscat Perlă de Csaba I 130-160 08-10 galben- verzuie
Muscat timpuriu de I 180-250 11-13 galben-auriu
Bucureşti
Augusta II 220-300 14-17 galben-auriu
Timpuriu de Pietroasa II 320-340 18-20 negru- violaceu
Cardinal II 270-340 10-15 roşu-violaceu
Victoria II 350-500 15-20 galben-chihlimbariu
Timpuriu de Cluj II 180-210 14-16 galben-verzuie
Azur III 220-250 17-22 negru-albăstruie
Cetăţuia III 280-360 14-18 violet

66
 Tabelul 6.1 (continuare)
1 2 3 4 5
Chasselas doré III 150-180 10-15 galben-auriu
Chasselas de Băneasa III 200-340 10-16 galben-verzuie
Napoca IV 400-430 18-20 negru
Milcov IV 230-250 14-16 negru
Splendid IV 450-480 20-22 roşietic
Muscat d'Adda IV 180-250 10-14 albastru-vineţiu
Muscat de Hamburg IV 170-200 8-12 violaceu
Silvania IV 180-200 16-17 galben-auriu
Someşan IV 250-2800 18-20 roşu-închis
Transilvania IV 400-430 20-23 negru
Afuz Ali V 400-480 12-16 verde-gălbuie
Coarnă neagră V 180-210 8-10 negru- roşietic
Coarnă neagră selecţionată V 180-350 9-13 negru- roşietic
Coarnă albă V 180-300 8-12 verde-gălbuie
Tamina V 400-450 17-25 roşu-violaceu
Xenia V 250-270 18-22 roşu-violaceu
Italia VI 320-400 10-16 galben-verzuie
Select VI 250-400 15-18 galben-palescent
Greaca VII 410-530 25-27 galben- verzuie
*Epoca de maturare: I – 15 VII-31 VII; II – 1 VIII-15 VIII; III – 16 VII-31 VIII;
IV – 1 IX-15 IX; V – 16 IX-30 IX; VI – 1 X-15 X; VII – 16 X-30 X.

Pentru obţinerea stafidelor (prin deshidratarea soiurilor fără seminţe) şi industrializare

(compoturi şi dulceţuri), sunt indicate soiurile cuprinse în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Principalele soiuri de struguri pentru stafide
şi industrializare (compoturi, dulceţuri)

Greutatea Producţia medie

Epoca de
Soiul medie a unui de struguri Culoarea bobului
maturare*
strugure (g) (t/ha)
Centenar de Pietroasa I-II 160-180 9-13 alb- gălbui
Otilia II 250-300 20 negru- violaceu
Perlette II 280-350 8-10 galben- verzui
Sultanină albă III 230-470 6-11 galben- auriu
Sultanină neagră III 250-400 4-11 negru- violaceu
Călina III-IV 150-250 13-20 roz

În ceea ce priveşte soiurile pentru vin, acestea se grupează în funcţie de nivelul

producţiei realizate şi al calităţii acesteia, în: soiuri de mare producţie, care în condiţiile unui

67
an normal dau producţii de 12-16 tone/hectar, cu o acumulare a zaharurilor de 160-180
grame/litru must (Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie etc.) şi soiuri de calitate,
care în anii viticoli normali dau producţii de 6-8 tone/ha, cu posibilitatea ca la supramaturarea
boabelor să se acumuleze 220-240 grame/litru zahăr şi chiar mai mult (Pinot gris,
Chardonnay, Fetească albă, Fetească neagră etc.).
În funcţie de culoarea diferită a boabelor, calitate şi aroma de muscat, soiurile se
grupează în: soiuri pentru vinuri albe de masă, soiuri pentru vinuri roze şi roşii de masă, soiuri
pentru vinuri albe de calitate superioară, soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară şi
soiuri pentru vinuri aromate, spumante şi distillate învechite.
Principalele soiuri de vin recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole
delimitate, pe direcţii de producţie, sunt prezentate în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Principalele soiuri de struguri pentru vin (alb şi roşu)

Producţia medie Cantitatea de zaharuri

Soiul
de struguri (t/ha) (g/l)

1 2 3
Soiuri pentru vinuri albe de masă
Aligoté 12-17 180-200
Crâmpoşie selecţionată 12-16 175-185
Creaţă 11-17 170-190
Majarcă albă 11-17 170-180
Mustoasă de Măderat 10-14 150-180
Galbenă de Odobeşti 14-20 160-180
Zghihară de Huşi 15-17 160-180
Plăvaie 18-20 135-175
Iordană 16-20 170-180
Rcaţiteli 12-15 175-195
Roz de Miniş 16-18 160-170
Saint Emilion 12-17 165-185
Steinschiller 9-11 150-160
Băbească gri 20-22 185-200
Mioriţa 15-18 160-180
Roşioară 15-25 135-150
Soiuri pentru vinuri albe de calitate
Fetească regală 10-16 170-190
Fetească albă 8-14 180-220
Riesling italian 8-15 180-220

68
 Tabelul 6.3 (continuare)
1 2 3
Grasă de Cotnari 6-8 220-240
Sauvignon 7-12 200-220
Chardonnay 8-10 200-240
Pinot gris 6-8 200-240
Traminer roz 7-11 200-220
Şarba 12-16 185-200
Frâncuşă 8-12 170-220
Furmint 8-12 210-230
Columna 12-14 170-210
Alidor 12-13 200-210
Ozana 12-14 210-230
Aromat de Iaşi 10-15 180-220
Donaris 15-17 190-220
Soiuri pentru vinuri roşii de masă
Băbească neagră 13-15 170-190
Sangiovese 12-14 160-175
Oporto 12-17 170-180
Arcaş 15-18 160-190
Haiduc 15-20 170-190
Pandur 15-18 170-180
Novac 17-20 180-210
Codană 15-20 180-190
Balada 16-18 180-200
Amurg 17-19 180-190
Alicante Bouschet 12-14 160-170
Roşioară 20-25 140-150
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate
Pinot noir 8-12 210-240
Fetească neagră 6-10 205-240
Cabernet Sauvignon 7-9 200-230
Merlot 10-15 200-240
Burgund mare 12-16 180-190
Cadarcă 8-11 170-220
Mamaia 12-15 160-220
Negru de Drăgăşani 15-18 200-230
Soiuri pentru vinuri aromate
Tămâioasă românească 8-12 210-240
Busuioacă de Bohotin 7-10 200-230
Muscat Ottonel 8-13 200-240

69
 Tabelul 6.3 (continuare)
1 2 3
Negru aromat 10-15 200-220
Soiuri pentru vinuri spumante: Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Iordană,
Pinot noir, Băbească neagră, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru distilate învechite: Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de Odobeşti, Mustoasă
de Măderat.

În practica viticolă, soiurile cu struguri pentru vin sunt cantonate în diferite regiuni
viticole, în condiţiile de macroclimat, de mezoclimat şi chiar la nivel de „terroir”, în funcţie
de condiţiile de mediu local, epoca de maturare, starea generală a plantaţiei, productivitatea,
toleranţa la putregaiul cenuşiu, calitatea şi tipicitatea vinurilor obţinute etc. Intervin, de
asemenea, şi alţi factori, cum sunt cei socio-economici, renumele podgoriei, centrului viticol
sau plaiului, în funcţie de puterea tradiţiei, gustul publicului etc. De bună seamă, aceste
cerinţe pot fi diferite pentru unul şi acelaşi soi, în funcţie de calitatea şi tipul de vin ce trebuie
realizat.
Soiurile rezistente (hibrizi din ultimele generaţii), care vor înlocui treptat soiurile de
hibrizi direct producători, pot fi cultivate numai în afara arealelor delimitate pentru cultura
viţei-de-vie în zona de şes, în viile de pe lângă casă, în grădini, curţi etc. Potrivit legii viei şi
vinului (nr. 244/2002), plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută numai în
intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, pe suprafaţa de cel mult 1000 m², numai
pentru asigurarea consumului familial.
La noi în ţară sunt admise temporar în cultură următoarele soiuri rezistente: Muscat de
Pölöskei, Valeria, Andrevit, Moldova (pentru consum în stare proaspătă); Brumăriu, Seyval,
Radames (pentru vinuri roşii); Valérien, Bianca (pentru vinuri albe) şi Purpuriu (pentru vinuri
roze).
6.3. Rezumatul temei
Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se delimitează cele
mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele acesteia faţă de factorii
ecologici şi cei social-economici. Ea are scopul de a amplasa soiurile în acele condiţii unde se
realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară, rentabile sub aspect economic. În
acelaşi timp se ţine seamă şi de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.
Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de cei umani.
Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni viticole determină, în
mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a produselor vitivinicole obţinute, dar
mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului.
70
 Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei geografică şi
modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul de climat corespunzător
(de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor barice continentale, care creează în
interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase nuanţe regionale considerate subtipuri climatice
locale.
Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea terenurilor cu
vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate, viticultorul trebuie să
intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate optimă. În acest fel există riscul
obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale. Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în
acele areale unde solul, clima şi tehnicile culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate,
fără goluri, sănătoase, în vederea asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor.
Zonarea poate suferi modificări, în raport cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de care diapune
societatea, dar şi de relaţiile sociale existente la un moment dat.

TEST DE EVALUARE
1. Ce înţelegeţi prin zonare şi ce scop are în viticultură?
Răspuns:
Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate
viticulturii precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora
faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii
vinurilor de calitate.

1. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene şi precizaţi în

care din ele se încadrează regiunile viticole ale României.

2. Care sunt criteriile care stau la baza zonării?

3. Enumeraţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează climatele

viticole şi grupele climatice.

1. 5. Prin ce se caracterizează zona de cultură neprotejată?

71