Studiul Efectului Terroir În Arealul Viticol Drăgășani

STUDIUL EFECTULUI TERROIR ÎN AREALUL VITICOL DRĂGĂȘANI
INTRODUCERE
Zonele climatice favorabile culturii viţei de vie din ţara noastră cuprind regiuni
pedoclimatice, relief şi roci foarte variate, ale căror caracteristici corelate cu cerinţele
ecologice ale soiurilor şi portaltoilor sunt determinante în obţinerea unor producţii de struguri
şi vin superioare cantitativ şi calitativ, la nivelul cerinţelor actuale.
Extinderea şi modernizarea rapidă a plantaţiilor de viţă de vie nu s-a făcut întotdeauna
în cele mai bune condiţii pedoclimatice. Astfel s-a ajuns la existenţa unor plantaţii amplasate
în condiţii improprii de sol, relief şi litologie, care nu numai că nu au corespuns unei eficienţe
economice scontate, dar datorită unei dezvoltări vegetative necorespunzătoare, clorozării şi
uscării au trebuit să fie defrişate. În unele situaţii, chiar în condiţiile obţinerii unor recolte
cantitative mulţumitoare, calitatea vinurilor obţinute din soiuri neadaptate şi nespecifice
diferitelor podgorii este inferioară faţă de calitatea obţinută din aceleaşi soiuri în condiţii
pedoclimatice favorabile.
Oriunde se produc struguri care se coc se pot obţine şi vinuri. Dar nu oriunde
condiţiile favorabile pentru coacerea strugurilor sunt favorabile şi pentru obţinerea vinurilor
de calitate. Dacă suprafaţa pe care se cultivă viţa de vie este atât de întinsă, cea pe care se
produc vinuri de calitate este considerabil mai restrânsă (Teodorescu Şt., Popa A., 1987).
Calitatea produselor viti-vinicole depinde în mare măsură de condiţiile de mediu, care îşi
pun amprenta asupra arealelor de producţie (regiune, podgorie, centru viticol ş.a.). Anumiţi
factori de diferenţiere identificaţi ca importanţi pentru metabolismul viţei de vie la un anumit
nivel, pot să fie, în interacţiune cu alţii, identificaţi la un alt nivel. Astfel, într-o parcelă,
conţinutul de apă din sol la un moment dat depinde, între altele, de volumul precipitaţiilor, de
frecvenţa lor, de permeabilitatea solului şi de capacitatea sa de retenţie precum şi de rezerva
hidrică a subsolului, sau de evapotranspiraţia potenţială determinată pe un sector geografic
mult mai larg. În ultima perioadă, tehnicile de studiu ale mediului natural s-au perfecţionat şi
diversificat, dar stabilirea unei metode de zonare a suprafeţei cu adevărat operaţională şi
aplicabilă viticulturii rămâne delicată. Aceasta, datorită variabilităţii spaţiale şi temporale a
anumitor factori naturali de mediu (sol/climat), multitudinii variabilelor şi complexităţii
lanţului de factori, care determină calitatea producţiei (Olteanu I. şi colab. - 2002).
Numărul mare de soiuri autohtone locale, metode tradiţionale de cultură a viţei de vie,
anumite tipuri de vinuri specifice zonei sunt dovezi sigure în susţinerea afirmaţiei de mai sus.
Existenţa plantaţiilor viticole în centre desemnate pe aproape întregul spaţiu al regiunii, în
3
scopul valorificării potenţialului arealelor cu maximă vocaţie viticolă, este o altă caracteristică
a viticulturii din Oltenia. Cele menţionate atestă o fină cunoaştere şi preţuire a importanţei şi
valorii microreliefului, naturii solului şi microclimatului bazate pe o foarte îndelungată
experianţă şi un ascuţit spirit de observaţie (Teodorescu Şt., Gheorghiţă M., 1970).
Problematica viticulturii biologice moderne, stabile impune o abordare sistematică şi integrată
la nivel de parcelă, considerată ca fiind „agrosistem cu potenţial propriu de producţie”.
Preocupările ce vizează optimizarea ecosistemului viticol urmăresc nu numai optimizarea
producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimalizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea
raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării
(Dejeu L., 1997).
În cursul anilor au fost efectuate cercetări în scopul cunoaşterii întregului ansamblu de
factori ecologici din sol şi din afara lui, cu identificarea certă a factorului sau a factorilor
favorabili sau limitativi, deficienţi sau în exces, ce stau la baza unor productivităţi mari sau
reduse.
Studiile şi cercetările efectuate în perioada 2002 – 2005 au permis obţinerea unor valoroase
informaţii, referitoare la evaluarea potenţialului oenologi al sistemului ,,terroir – soi“ din cele
mai renumite plaiuri viticole ale Podgoriilor Drăgăşani şi Sâmbureşti.
Fundamentarea teoretică şi metodologică a fost asigurată de consultarea unui număr important
de lucrări ştiinţifice de specialitate publicate la noi în ţară şi în străinătate.
Scurt istoric al conceptului de “ terroir”
Deşi noţiunea de “terroir” este de dată relativ recentă (aparţinând practic ultimelor 2 – 3
decenii) preocupări privind importanţa şi rolul condiţiilor de mediu (sol, climă) în zonarea
viticulturii şi în obţinerea unei anumite calităţi a producţiei de struguri au apărut o dată cu
trecerea de la forma de viticultură arhaică “de subzistenţă” la cultura viţei de vie raţională şi
specializată, capabilă să satisfacă noile oportunităţi comerciale (Dagradi, 1982; Dion, 1990;
Falcetti, 1994).
Conceptul de terroir stă la baza denumirilor de origine controlată franceze (AOC.

Institutul National al Denumirilor de Origine (INAO) distinge, pe de-o parte, factorii naturali
(clima, sol, piatra) ale terroir-ului si, pe de alta parte, factorii umani care asigura colectiv
valorificarea prin produs.
Terroir-ul poate fi considerat ca un sistem complex constituit dintr-un lant de factori
(factori naturali ai mediului, condiţiile meteo ale anului, soiul, factorii umani de intervenţie)
mergând până la produsul final (R. Morlat si colab., 2001).
Egiptenii, cu trei mii de ani înaintea romanilor, înţeleseseră “efectul terroir” după ce au
constatat importanţa expoziţiei viilor asupra strugurilor şi calităţii recoltei.
4
Din textele Georgicelor (secolul II după J.C.) reiese însă importanţa ce începe să fie acordată
în Peninsula Italică alegerii terenului la înfiinţarea plantaţiilor viticole, fapt ce dovedeşte că
viticultura romană depăşise la momentul respectiv faza de ocupare pripită şi indiferentă a
terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole. Specialiştii în agricultură ai epocii
respective, mereu în căutarea de noi criterii de evaluare şi diferenţiere a regiunilor viticole,
considerau deja caracteristicile mediului ca fundamentale pentru producerea vinurilor de
calitate. Astfel, Caton cel Bătrân, Varron, Virgiliu, Columella, Pliniu cel Bătrân au subliniat
rolul jucat de elementul “mediu” atât la nivel de macrozonă (Eturia, Campania, câmpia râului
Pô etc.), cât şi la nivel de microzonă, anticipând astfel noţiunea actuală de “terroir” ca factor
de calitate.
Merită amintit că Virgiliu în lucrarea “Georgicon” analizând diferenţele dintre vinurile

greceşti şi vinurile italiene subliniază importanţa solurilor asupra calităţii vinurilor şi
analizează în detaliu principalele elemente ale terroir-ului: solul, poziţia şi expoziţia. El
constată că solurile mai uşoare sunt mai favorabile culturii viţei de vie, iar cele argiloase
culturii grâului subliniind totodată faptul că viţa de vie preferă zonele colinare însorite.
Columella subliniază la rândul său importanţa expoziţiei, arătând că cea mai bună expoziţie
pentru viţa de vie este cea sudică. Tot el subliniază şi faptul că primul aspect ce trebuie avut în
vedere la înfiinţarea unei plantaţii viticole este alegerea terenului care trebuie să aibă o analiză
a caracteristicilor climatice şi de sol ale mediului. După opinia lui solurile bogate în tufuri
sunt potrivite culturii viţei de vie.
Pliniu cel Bătrân a atribuit o mare importanţă alegerii lui “situs vinearum“ şi a furnizat
informaţii privind efectele climatului, expoziţiei şi solurilor asupra producţiei şi calităţii
acesteia în funcţie de diferitele soiuri cultivate. El a stabilit o diferenţiere în privinţa calităţii
vinurilor între viile cultivate la câmpie, în zona colinară şi în zona premontană din cadrul
aceleiaşi regiuni viticole.
Mult mai târziu, în Evul Mediu, Oliviers de Serres (1539 – 1619) afirma că “aerul, solul şi
soiul constituie fundamentul unei plantaţii viticole“, descriind astfel trilogia factorilor de
calitate care astăzi sunt universal acceptaţi. Mai recent, Portes şi Ruyssen (1886) în lucrarea
“Traité de la vigne et ses produit” subliniau la rândul lor importanţa poziţionării plantaţiilor
viticole pe un versant asupra calităţii vinurilor obţinute. Ei afirmau că “pe versantul unde se
obţine vinul alb de Mont-Rachet, toată porţiunea bine însorită dinspre vârf dă vinul “cavaler
Mont-Rachet”, partea mediană dă vin delicat cu numele “adevăratul Mont-Rachet”, iar partea
inferioară a versantului şi zona de câmpie învecinată produce un vin de calitate inferioară
denumit “bastardul Mont-Rachet”.
5
Din cele prezentate anterior reiese faptul că noţiunea de “terroir” şi alegerea “terroir”-ului a
căpătat importanţă numai în etapele foarte avansate ale dezvoltării viticulturii. Mesnier (1984)
subliniază faptul că în prezent această exigenţă este resimţită în special în ţările în care tradiţia
viticolă este bine înrădăcinată (Franţa, Italia, Spania), în timp ce în ţările în care viticultura s-a
dezvoltat recent (SUA, Africa de Sud, Australia, Chile etc.) noţiunea de “terroir” este încă
vagă, neclară. În cazul acestor ţări interesul principal rezidă mai ales în identificarea acelor
areale în care climatul, în perioada de vegetaţie a viţei de vie, este propice culturii viţei de vie
şi nu neapărat adaptării unor producţii de vinuri de mare calitate şi tipicitate (Bubals, 1990).
Definirea “ terroir”-ului viticol. Aspecte tehnice şi juridice.

Din punct de vedere etimologic termenul de “terroir” este de origine franceză şi derivă de la
latinescul territorium (Danzat şi colab., 1971). El apare pentru prima dată enunţat ca atare în
carta lui Secalin, 1281, cu sensul de teritoriu. În 1962, Littré propune următoarea definiţie
condensată a termenului de terroir: “pământ apreciat prin aptitudinile lui agricolă“, definiţie
ce este preluată în 1970 şi de “Petit Larousse“.
Marele dicţionar Enciclopedic Larousse (1985) propune trei semnificaţii complementare a
termenului terroir, care acoperă parţial sensul acestui cuvânt:
- ansamblul de pământuri ale unei regiuni, apreciate din punct de vedere al aptitudinilor lor
agricole şi furnizând unul sau mai multe produse caracteristice;
- provincie rurală considerată ca refugiu al unor obiceiuri şi gusturi tipic rurale sau
regionale;
- ansamblul constituit din solul şi climatul corespunzător unei anumite podgorii, care
contribuie la inducerea caracterului de specificitate a vinului pe care îl produce.
Introducerea în literatura de specialitate şi în practica viticolă a conceptului de
“terroir” a apărut în contextul creşterii concurenţei pe piaţa vinurilor, al supraproducţiei de
vinuri şi al evoluţiei gustului consumatorilor către vinuri de mare tipicitate şi autenticitate.
Acest deziderat a impus o preocupare sporită în evaluarea gradului de favorabilitate al unui
areal viticol sub aspectul producerii unor vinuri autentice şi “personalizate”, preocupare care a
fost materializată în introducerea în practica viticolă a conceptului de “terroir”.
Aceste areale elementare se deosebesc între ele prin următoarele componente:
- natura substratului litologic (argilă, marnă, calcar, loess, nisip);
- tipul sau subtipul de sol care s-a format pe un anumit substrat litologic în funcţie de
condiţiile climatice zonale;
6
- climatul local (mezoclimat), aşa cum rezultă acesta din interacţiunea cu tipul de sol şi cu
factorii secundari de biotop (relieful, expoziţia, altitudinea, tipul de vegetaţie, prezenţa
unor bazine de apă, etc.).
În România a fost utilizată pentru definirea acestor areale elementare termenele de
“teritoriu viticol ecologic omogen” (TVEO, Oşlobeanu şi colab., 2000) sau de “areal
viticol ecologic omogen“ (AVEO, Ionescu, 1995).
Boubals (1994) consideră că noţiunea de “terroir” ar putea fi uşor definită ca ansamblu ce

înglobează condiţiile de sol, de subsol, de climă şi microclimat, panta terenului şi expoziţia
acestuia.
Reacţia de răspuns a viţei de vie la componentele terroir-ului, evidenţiat prin starea de
vegetaţie a plantelor, cantitatea şi calitatea produselor finite obţinute în fiecare areal viticol
elementar, dă naştere unui subsistem alcătuit din arealul elementar, viţa de vie şi vinul obţinut.
Acest ansamblu poate fi denumit unitate naturală teritorială de bază (Unité naturalle teroi de
base), (Morlat, 1992).
Identificată şi materializată pe teren unitatea naturală teritorială de bază reprezintă o suprafaţă
variabilă ca mărime (de la câteva hectare la câteva zeci de hectare) împreună cu soiurile care
valorifică într-un grad foarte înalt condiţiile ecologice specifice.
Practic ea reprezintă cea mai mică suprafaţă plantată cu viţă de vie în care răspunsul viţei de
vie este reproductibil prin calitatea vinului obţinut.
Laville (1990) subliniind că “originalitatea şi calitatea unui vin sunt dependente de un
ecosistem unde rolul factorilor de stare şi de funcţionare nu se ordonează de o manieră
constantă în timp şi spaţiu” consideră terroir-ul ca “un ansamblu de elemente ale mediului
natural (formaţiuni geologice, relief, expoziţie, etc.) pe care viticultorul nu le poate modifica
cu uşurinţă”. Prin specificitatea şi constanţa sa în anumite areale viticole denumite “unităţi de
terroir” acest ansamblu de elemente ale mediului natural induce obţinerea unor vinuri de
calitate şi originalitate.
Noţiunea de “terroir” trebuie întotdeauna asociată produselor care se obţin în cadrul acestuia.
În acest sens, Audier (1992) afirma că terroir-ul reprezintă “un loc particular”, dar de
asemenea ”un produs cu calităţii caracteristice”, adică “produsul reflectă terroir-ul”.
Riou şi colab. (1995) definesc “terroir”-ul ca ansamblu de factori naturali care prin acţiunea
lor asupra viţei de vie conferă vinurilor o veritabilă tipicitate şi autenticitate. El reprezintă un
sistem complex în cadrul căruia diferiţi factori se intercondiţionează şi a cărui rezultantă
finală îl constituie vinul.
Morlat (1997) consideră că fiecare regiune viticolă înglobează în cadrul ei unităţi de terroir
tipice având particularităţi ce se pot ”imprima asupra calităţii vinurilor”. Acest ansamblu de
7
unităţi terroir reprezintă pentru o podgorie o veritabilă bogăţie patrimonială inimitabilă şi

nereproductibilă.
Carbonneau (1993) a elaborat şi o definiţie “ştiinţifică” a terroir- ului pe care îl consideră
“interacţiunea mezoclimat x teren”. Mezoclimatul este definit la scara unei mici regiuni (ex.
un centru viticol), însă în condiţii particulare, cum este cazul viilor amplasate la altitudine,
situaţie în care caracteristicile locale sunt foarte pronunţate, este convenabil de a înlocui acest
termen cu cel de topoclimat. Noţiunea de peisaj poate fi utilizată ca un descriptor
complementar al mezoclimatului, dar nu i se poate substitui. Terenul (exploatabil prin
plantaţiile viticole) include trei componente: solul, subsolul şi substratul geologic.
Terroir-ul poate fi descris prin condiţiile de mezo sau topoclimat şi de teren (sol, subsol,
substrat geologic), dar nu poate fi calificat ca “viticol” decât în funcţie de tipicitatea
producţiilor pe care le asigură cu regularitate.
8
CAPITOLUL I
1.1 ISTORIC
Istoricul podgoriei Drăgăşani. Începuturile culturii viţei de vie în podgoria

Drăgăşani cu greu pot fi precizate, ele fiind legate de existenţa primelor plantaţii realizate de
geto-daci.
“Într-un decor minunat şi nespus de armonios s-au pomenit Drăgăşanii de când îi ştie lumea.
Delicata esenţă de sănătate şi de bucurie pe care au dat-o Drăgăşanii sub forma unui vin
durabil, uşor spumos, cu reflex incomparabil de atrăgător, a servit la împărtăşirea celor mai
luminoase figuri ale trecutului: nobilimea dacă, generalii oştirilor romane, Mircea cel Bătrân,
Mihai Viteazul, precum şi cei mai temuţi haiduci şi panduri liberatori ai lui Tudor. „Cine trece
pe lângă apa Oltului, în sus de Drăgăşani, să se descopere cu evlavie în faţa acestui templu
măreţ şi unic al Ţării” spunea prof. I.C.Teodorescu în lucrarea „Viile Daciei şi ale
Principatelor Române”.
Prima atestare documentară în care sunt pomenite viile şi vinurile de Drăgăşani datează din
anul 1389, când Mircea cal Bătrân a exceptat de la impozite şi prestaţii proprietarii care au
cedat o parte din terenurile lor mânăstirii Cozia, ctitorită de acesta.
Din numeroasele documente din secolele XII – XIV reiese continuitatea cultivării viţei de vie
şi a comerţului cu vin de Drăgăşani, atât în interiorul cât şi în exteriorul ţării.
În lucrarea sa „Istoria comerţului românesc”, apărută în anul 1925, Nicolae Iorga afirma că
„În 1545 s-a interzis comercianţilor greci din Valahia de a vinde cu butea la Sibiu vinul dulce
tip Malvazia, caracteristic podgoriei Drăgăşani”. Valea Oltului purta denumirea de „drumul
butii” deoarece comercianţii transportau spre Transilvania vinul cu butiile aşezate pe care
trase de boi.
Podgoria Drăgăşani, denumită „podgoria voievodală a Banilor Olteniei”, a însemnat un loc
sigur pentru refugiul familiilor boiereşti în vreme de război, casele şi culele de pe dealuri
constituind ascunzători sigure chiar şi pentru haiducul Iancu Jianu.
Unii călători străini vizitând Principatele Române, impresionaţi de podgoriile şi vinurile de
aici, au lăsat aprecieri elogioase. Cu privire la acestea, Neugebauer, în cartea sa
“Beschreibung der Moldau und Walachei” – Breslau, 1854, menţionează că printre localităţile
mai cunoscute în producţia vinicolă un loc important ocupă Cotnari, Odobeşti şi Drăgăşani.
Vinurile de Drăgăşani s-au bucurat de înalte aprecieri cu prilejul unor expoziţii şi concursuri
de vinuri organizate în ţară sau străinătate. Un succes remarcabil au obţinut la Expoziţia
9
internaţională din 1887. G.Nicoleanu şi J.Roy Chevier, în cartea lor “Ampelographie” (Paris,
1903), subliniază că „vinul de Crâmpoşie din Drăgăşani a fost încercat pentru şampanizare la
Stuttgart de către N. Benger, dând cele mai fericite rezultate.”
Ca şi alte podgorii, Drăgăşani a trecut prin perioade critice. Cea mai dezastruoasă a fost cea
datorată atacului filoxerei, care la Drăgăşani a fost semnalată în anul 1890, mai târziu decât în
alte podgorii ale ţării. Trecerea de la viticultura prefiloxerică la cea postfiloxerică a necesitat
mari eforturi şi schimbarea tehnologiei de înfiinţare şi de cultură a viţei de vie.
La sfârşitul secolului XIX, mai precis în anul 1890, în via proprietate a familiei Teodorini a
fost semnalat primul atac de filoxeră în podgorie. Prima plantaţie înfiinţată cu viţă altoită a
fost via “Bărăţia” înfiinţată în anul 1895.
Un rol aparte, în refacerea viilor din podgorie şi din toată ţara , l-a ocupat pepiniera
Drăgăşani, înfiinţată în anul 1897, în cadrul căreia a fost altoită prima viţă, pe data de
16.03.1898 aşa cum se menţionează în registrul de lucrări zilnice, soiul Gordan, Crâmpoşie şi
Tămâioasă românească, pe portaltoiul Riparia Gloire. Are 110 ani de neîntreruptă activitate
pepinieristică.
Rod al stăruinţelor profesorilor: Gh. Ionescu Şişeşti, I.C.Teodorescu şi Gherasim
Constantinescu, în 1936, se înfiinţează Staţiunea Viticolă şi Oenologică de care se leagă
istoria ultimilor 70 de ani ai podgoriei Drăgăşani cu remarcabilă activitate de creaţie ştiinţifică
şi profunde transformări structural.
Personalităţi importante, ziarişti, scriitori, poeţi, pictori, muzicieni, ca invitaţi ai proprietarilor
de vii, veneau să participe toamna la sărbătoarea culesului.
Date preţioase despre viticultura podgoriei au fost zugrăvite în articole, poezii, schiţe, romane,
cântece etc., o parte din ele strânse de I.C.Teodorescu (1943), în lucrarea “Contribuţii la
cunoaşterea podgoriei Drăgăşani”.
Amplasarea geografică. Podgoria Drăgăşani este situată geografic între 44° 27’– 45° 14’
latitudine nordică şi 23° 47’ – 24° 26’ longitudine estică. Altitudinea creşte de la sud 140 m
(Oporelu) la nord 463 m (Scundu).
Relieful este structurat de o regiune tectonică şi petrografică, modificat de intense procese
erozivo-acumulative exercitate de reţeaua hidrografică.
Cea mai mare parte a podgoriei Drăgăşani se întinde în dreapta Oltului, ocupând dealurile:
Dealul Oltului (Drăgăşani – Călina - Prundeni – Zăvideni – Orleşti – Scundu), dealul Suteşti
(Pietroasa – Verdea - Mitrofani), dealul Guşoeni (Episcopie – Măgureni – Spârleni), dealul
Dobruşa (Zlătărei – Ştefăneşti – Lungeşti), dealul Beica (Mădulari – Şuşani – Cârlogani) şi
dealul Cerna Olteţu (Oveselu – Fârtăţeşti – Tetoiu).
10
Evoluţia sortimentului vinifera cultivate în podgoria Drăgăşani. De-a lungul

timpului sortimentul a fost stabilit, la început, de către viticultorii anonimi, iar după 1940 pe
baza unor studii sistematice de către Staţiunea de Cercetări Viticole Drăgăşani. În evoluţia sa,
sortimentul a cunoscut mai multe etape.
Din cele mai vechi timpuri până sfârşitul secolului al XIX-lea, când viile au fost
distruse de filoxeră, butucii se cultivau pe rădăcini proprii. Soiurile pentru vinuri albe:
Crâmpoşie, Braghină şi Gordan alături de Tămâioasa românească reprezentau sortimentul de
bază al podgoriei ce dădea în urma vinificării un amestec apreciat: “Tulburelul de Drăgăşani”.
Alături de aceste soiuri reprezentative pe suprafeţe mai mici se întâlneau soiurile locale:
Moroştina, Balaban, Slaviţa, Teişor, Alunica, iar în lunca Oltului hibrizii producători direcţi:
Noah, Ananas etc.
După 1900, soiuri străine ca Sauvignon, Riesling italian, Pinot gris, Cabernet Sauvignon şi-au
regăsit a doua patrie în podgoria Drăgăşani. Altele s-au dovedit de-a lungul anilor
neidentificate: Riesling de Rhin, Chardonnay.
Vinificarea şi vinurile - în trecut şi în prezent. Podgoria Drăgăşani producea vinuri
de masă albe seci. Faima era dată de celebrul “tulburel” şi inconfundabilul “pelin”, primul
fiind un vin în stare semi-fermentată, fie datorită întârzierii recoltatului, fie din cauza
toamnelor reci, când din lipsa localurilor proprii pentru continuarea fermentaţiei, aceasta se
oprea de la sine.
În prezent în podgoria Drăgăşani se produce întreaga gamă de vinuri albe şi roşii de la cele de
consum curent până la vinuri superioare cu denumire de origine controlată: Tămâioasă
românească, Sauvignon, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon, Pinot noir şi Merlot.
Tămâioasa românească, o glorie a podgoriei Drăgăşani, ocupă un loc de onoare în gama
vinurilor albe aromate româneşti. Obţinut după o tehnologie bazată pe procese reductive,
vinul prezintă o culoare galben-verzuie, mai rar galben aurie. Tamâioasa românească este
bogată în arome şi suficient de acidulată, ceea ce imprimă o notă de fructuozitate şi
prospeţime. Tipicitatea acestui vin este atât de evidentă, încât cu greu poate fi falsificată.
Sauvignon – ul de Drăgăşani a reuşit să se impună ca unul din cele mai expresive vinuri de
Sauvignon din ţară. Este realizat mai ales ca vin demidulce şi dulce, când dezvoltă nuanţe
olfactive plăcute şi rafinate. La vinul mai vechi , aroma –buchetul şi gustul se îmbină şi se
completează reciproc.
Muscat Ottonel, fără a fi înzestrat cu caracteristici deosebite faţă de celelalte vinuri din acelaşi
soi din alte podgorii, la Drăgăşani prezintă constant calităţi care-l îndreptăţesc să fie aşezat
între vinurile de mare marcă ale podgoriei. Este un vin de culoare galben-verzuie, cu aroma
11
caracteristică, care aminteşte de florile de lămâi şi de iasomie. Muscat Ottonel-ul are o

moliciune ce-l detaşează distinct de alte vinuri aromate.
Cabernet Sauvignon este un vin de culoare roşie intensă, cu un bun echilibru între alcool,
aciditate şi conţinutul de compuşi fenolici. Viguros şi atractiv, Cabernet-ul câştigă mult prin
maturare şi învechire, când ajunge la plenitudinea valorii sale. Chiar dacă mulţi îl consideră
apropiat de vinul din podgoria vecină, Sâmbureşti, Cabernet-ul de Drăgăşani îşi păstrează
bine propria personalitate.
Pinot noir este un vin roşu, suficient de colorat. Aroma şi buchetul său capătă după o perioadă
de maturare la butoi de stejar o nuanţă uşor vanilată, la care se adaugă un gust subtil de fructe
uscate. Prin prospeţimea şi rotunjimea gustului, vinului i se poate atribui aprecierea de vin
generos sau chiar seducător.
Merlot este un vin de culoare roşie, cu diferite intensităţi, cu nuanţe purpurii pronunţate, care
se menţin timp îndelungat. Prin învechire vinul dobândeşte atracţie nuanţe cărămizii.
Componentele chimice ale vinului îi transmit acestuia un gust agreabil, sec, uşor amărui şi
echilibrat, atribute care-l plasează în categoria vinurilor superioare. Astringenţa sa moderată şi
buchetul uşor eterat justifică preferinţele multor consumatori pentru acest vin.
Istoric podgoriei Sâmbureşti. Trecutul istoric al Sâmbureştilor a fost legat timp
îndelungat de cel al podgoriei Drăgăşani, fiind centrul ei viticol de producere a vinului roşu. A
dobândit statutul de podgorie, relativ recent, începând cu anul 1971.
Denumirea podgoriei derivă de la satul şi respectiv comuna Sâmbureşti, atestată
documentar din timpul din timpul lui Mihai Viteazul. Existenţa funcţiei de paharnic, pe la
1638, confirma că pe aceste meleaguri se producea vinul. Înainte de trecerea moşiilor în
patrimoniul statului, la Sâmbureşti existau 40 ha de viţă de vie.
Din vremuri străvechi în această zonă se produceau deopotrivă renumite vinuri roşii, dar şi
vinuri albe, uşoare, plăcute la gust.
Localizare geografică. Podgoria Sâmbureşti se află situată la stânga Oltului, în marea
unitate geografică a Piemontului getic, respectiv în subunitatea cunoscută sub numele de
Platforma Cotmeana, având aceleaşi coordonate geografice precizate la podgoria Drăgăşani.
Vinificarea şi vinurile.
Cabernet Sauvignon, vin roşu-rubiniu, cu aromă specifică de soi la tinereţe, evoluează
calitativ prin maturare şi învechire şi capătă o distincţie aparte. Tipicitatea acestui vin se
corelează, mai ales, cu nota lui olfactivă, de zmeură şi afine. Robust şi bărbătesc, Cabernet-ul
Sauvignon de Sâmbureşti se situează în fruntea ierarhiei vinurilor roşii deseori concurându-l
pe cel de Dealul Mare sau Mehedinți.
12
Merlot-ul atinge la Sâmbureşti niveluri calitative superioare, vinul fiind potenţat

deopotrivă de soi cât şi de arealul de producere. Corpolent şi viguros, la degustare, Merlot-ul
lasă impresia de plin, rotund şi generos.
Pinot-ul noir îmbogăţeşte sortimentul vinurilor roşii de Sâmbureşti. Are culoarea roşie -
purpurie, intensă şi atrăgătoare. Prin maturare la butoi de stejar şi învechire, Pinot-ul devine
roşu - cărămiziu. Aroma discretă şi astringenţa moderată îi conferă vinului distincţie şi
rafinament. Senzaţiile postgustative ale Pinort-ului sunt plăcute şi persistente.
Cadrul natural de cultură a viţei de vie în podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti

Relieful. Podgoriei Drăgăşani şi Sâmbureşti sunt situate aproape în totalitate în
cuprinsul părţii centrale a Piemontului Getic, cuprinzând interfluviile situate între Olteţ,
Cerna, Olt şi Vedea. În cadrul fiecărui interfluviu, fragmentarea piemontului se accentuează
pe direcţia sud - nord determinând formarea unui relief deluros cu aspect predominant de
platformă în partea sudică şi estică şi de dealuri în partea nordică cât şi în sectorul limitrof din
vestul văii Oltului de la nord de Drăgăşani. O pondere însemnată o au terasele şi luncile
Oltului, Cernei şi Peşceanei, precum şi numeroasa reţea de văi secundare. Podgoria Drăgăşani
cuprinde şi depresiunea Jiblea, în cuprinsul căreia viţa de vie se dezvoltă în condiţii optime ca
rezultat al microclimatului mult mai cald faţă de climatul general zonal.
Relieful de platformă piemontană este constituit din suprafeţe relicte ale nivelului
iniţial al Piemontului Getic situate la altitudini de 280 m în partea sudică (Dobruşa –
Scorniceşti) şi 360 m în nord la Măciuca. Lărgimea acestor suprafeţe în secţiuni transversale
este de 200 – 1000 m şi se dezvoltă pe lungimi de 10 – 20 km pe direcţia interfluviilor. Cele
mai întinse suprafeţe sunt situate în zona Ştefăneşti, Dobruşa, Iancu Jianu, Mădulari,
Olteanca, Botorani şi Scorniceşti. Exceptând culmile mai înguste uşor rotunjite cu înclinări
de 2 – 3º, drenajul acestor suprafeţe plane este slab, contribuind pe lângă imprmeabilitatea
orizontului argiloiluvial al solului (planosol) la crearea de exces de umiditate în primii 80-
100 cm în lunile de primăvară sau în unii ani chiar în cursul verii. În aceste condiţii pe
suprafeţele slab depresionare, mai ales, se înregistrează o slabă dezvoltare vegetativă sau chiar
uscări (Dobruşa). Pe suprafeţe cu soluri brune argilice în care drenajul intern este mai bun
(Mădulari), acumularea apei în exces se produce la intervale mai mari de ani, în mod frecvent
rezerva de apă din partea superioară a solului fiind utilizată de viţa de vie în lunile secetoase.
În partea nordică şi centrală a podgoriei, suprafeţele de platformă apar sub forma unor
culmi înguste sau sub forma unor martori de mică întindere, caracteristica reliefului fiind dată
de aspectul deluros al podgoriei.
13
Versanţii din cuprinsul reliefului de platformă rezultaţi în urma proceselor de eroziune

care au creat văi adânci de 70 – 100 m au înclinări moderate (5-15º) şi expoziţii predominant
vestice şi estice. Datorită substratului argilos s-au dezvoltat procese de alunecări care au
imprimat profilului versanţilor forme neregulate. Fenomenele de alunecare sunt în cea mai
mare parte într-o etapă de stabilizare, dar există indicii de o reactivare a acestora în diferite
sectoare (Guşoieni, Mădulari, Mitrofani). Utilizarea seculară a versanţilor din podgorie pentru
culturi agricole şi lipsa unor măsuri de protecţie a solului a dus la dezvoltarea proceselor de
eroziune a acestuia în partea superioară şi centrală a versanţilor şi de coluvionare în treimea
inferioară sau la contactul cu lunca acestora. În aceste condiţii plantaţiile de viţă de vie de pe
partea superioară şi centrală a versanţilor au ca suport soluri erodate cu însuşiri productive
modeste, pe când cele situate în treimea inferioară dispun de soluri cu caracteristici
morfologice favorabile dezvoltării plantelor. Lucrările de amenajare a versanţilor în terase au
contribuit la realizarea unei diminuari a intensităţii proceselor de eroziune. Executare teraselor
în diferite etape şi în diferite concepţii face imposibilă în numeroase cazuri efectuarea
lucrărilor curente din plantaţii cu mijloace mecanizate.
Relieful de dealuri piemontane constituie cea mai mare parte din suprafaţa de cultură a
viţei de vie în podgoria Drăgăşani. Situat la nord de văile Pesceana şi Negrăpeasa, se
desfăşoară sub forma unor culmi, mamelonate, pe direcţia nord – sud şi nord-vest – sud-est.
Altitudinile absolute ale culmilor au valori de 420 m în partea nordică şi de 300 m în parte
centrală a podgoriei. Adâncimea fragmentării este de 130 – 150 m în zona văilor principale.
Culmile reprezintă forme rotunjite uneori largi de numai câţiva metri , alteori de 50-100 m, cu
înclinări slabe (3-5º) şi expoziţii favorabile amplasării plantaţiilor de viţă de vie. Procesele de
eroziune, uneori puternic dezvoltate pe mameloane, afectează însuşirile fertile ale solurilor,
cărora numai aplicarea unor tehnologii de cultură adecvate le-ar putea reda însuşiri la nivelul
cerinţelor unor bune recolte de struguri. Resturile din vechiul nivel al piemontului, răspândite
sub forma unor mici platforme în întreaga zonă, constituire numai parţial un teren favorabil
viţei de vie, datorită predominanţei solurilor argiloiluviale puternic diferenţiate textural (circa
55 – 60% argilă <0,002 mm în orizontul Bt).
Versanţii au o morfologie mult mai complexă comparativ cu cei din zona de platformă,
datorită unei amplificări a intensitaţii proceselor de eroziune şi alunecare manifestate cu mici
excepţii pe întreaga suprafaţă a acestora. Datorită îndeosebi alunecărilor, vechi versanţii
prezintă un profil neregulat cu sectoare convexe şi concave, caracterizate prin eroziune şi
respectiv acumulare a deluviilor. Au înclinaţii diferite, mult mai accentuate (15-30º) în partea
superioară, în zona de desprindere a porţiunilor de teren alunecate faţă de restul versantului în
14
general cu înclinări moderate (5-15º), dar şi cu înclinări mai accentuate provocate de

alunecări. Amenajarea versanţilor în terase de cultură a determinat, în funcţie de
caracteristicile solurilor, schimbări esenţiale în morfologia şi însuşirile fizico-chimice ale
acestora, datorită dislocării pe anumite porţiuni de teren a întregului profil de sol şi a scoaterii
la zi a diferitelor orizonturi litologice (nisip, argilă, marnă). În aceste condiţii viţa de vie se
dezvoltă diferit, fiind necesare măsuri de corectare a însuşirilor negative ale solului sau
substratului litologic, pentru a asigura o dezvoltare optimă a plantelor pe întreaga suprafaţă
cultivată. Însuşirile fizice ale solurilor de pe versanţii dealurilor piemontane predominant
limitative în dezvoltarea sistemului radicular al viţei de vie şi implicit a încărcăturii butucilor
cu coarde productive, impun luarea de măsuri pentru micşorarea distanţei de plantare a
butucilor pe rând şi mărirea astfel a producţiei de struguri la hectar.
Amenajarea versanţilor expuşi declanşării proceselor de alunecari pentru plantaţii de

viţă de vie implică pericolul distrugeriii totale a plantaţiei aşa cum s-a întâmplat cu plantaţia
de la Orleştii de Sus sau cum probabil se va întâmpla pe dealul de la Marcea. Prezenţa
piştirilor de apă în diferite puncte ale unui versant poate da indicii importante asupra
posibilităţii unor fenomene de alunecare de teren.
Terasele sunt răspândite cu deosebire în partea estică şi nord-estică a podgoriei, de-a

lungul văii Oltului. De asemenea sunt răspândite în lungul văilor Cernei şi Olteţului. Sunt
caracterizate prin prezenţa suprafeţelor plane orizontale, de cele mai multe ori cu un drenaj
extern şi intern foarte slab, ceea ce determină apariţia unor excese de apă în sol sau chiar
băltiri pe suprafeţele slab depresionare (Sâmbureşti, Dobroteasa) în perioadele de vegetaţie
maximă (mai - iulie), cu efect asfixiant asupra sistemului radicular al viţei de vie. Excepţie fac
terasele Olteţului de la Iancu Jianu unde, datorită depozitului nisipos, viţa de vie este situată
pe soluri bine drenate.
Suprafeţele de contact ale teraselor cu niveluri inferioare sau superioare dispun de un

drenaj bun atât extern, cât şi intern fiind favorabile unei dezvoltări optime a sistemului
radicular. Un exemplu îl constituire plantaţiile de Cabernet Sauvignon şi Merlot de la
Sâmbureşti, situate pe frunţile de terasă, a căror productivitate este cu mult superioară celor
situate în cuprinsul suprafeţelor plane lipsite de drenaj.
Luncile reprezentate prin suprafeţele drenate ale conurilor de împrăştiere, teraselor

aluviale şi ale sectoarelor cu apa freatică situată la nivelul optim, constituie un element al
reliefului regiunii foarte favorabil dezvoltării viţei de vie. Conurile de împrăştiere sunt
răspândite atât de-a lungul văii Oltului (Orleşti, Zăvideni, Prundeni, Călina), cât şi pe
cursurile văilor Pescenei, Cernei şi Olteţului. Terasele aluviale sunt dezvoltate în toate luncile,
15
de cele mai multe ori fiind parazitate cu materiale transportate de torenţi, se confundă cu
conurile de împrăştiere.
Pericolul de inundaţii rămâne o problemă deschisă până la amenajarea cursurilor de

apă, exceptând cel al Oltului, în curs de sistematizare. În depresiunea Jiblea, plantaţiile de viţă
de vie sunt amplasate într-un bazinet cu orientare sudică şi sud-estică, cu versanţi moderat
înclinaţi, neafectaţi de procese de alunecare. Depozitele de solificare sunt constituite din
deluvii provenite din gresii şi marne eocene şi au o textură luto-nisipoasă. Au un drenaj intern
bun, permiţând o permanentă drenare a solului chiar în condiţiile celor 730 mm de precipitaţii
medii anuale. Prin amenajarea în terase de cultură a versanţilor procesele actuale de eroziune
sunt slab dezvoltate, exceptând sectorul cel mai înalt al plantaţiei din dreptul Călimăneştilor.
16
CAPITOLUL II
2.1 LITOLOGIA
Litologie.
Formaţiunile geologice care apar azi în cuprinsul podgoriei Drăgăşani aparţin

pliocenului (reprezentat prin etajul levantin) şi cuaternarului. Partea superioară a acestora
constituie de fapt sedimente de solificare ale solurilor podgoriei, ale căror însuşiri fizice şi
chimice sunt direct influenţate de caracteristicile primare ale substratului litologic.
Studiul geologic al regiunii a fost realizat de N. Mihăilă şi colab. (1965) şi C. Ghenea şi colab.
(1965) care au separat următoarele etaje:
Levantin. Depozitele aparţinând Levantinului în partea inferioară a versanţilor din

sistemul văilor principale sau văile secundare puternic adâncite în depozitele piemontului
getic (Olt, Pesceana, Cerna) din zona Drăgăşani –Guşoeni – Roeşti – Marcea.
Depozitele levantine sunt reprezentate printr-un facies alcătuit din argile, marne,
nisipuri şi pietrişuri, aşezate într-o stratificaţie aproape orizontală (înclinaţie foarte slabă spre
sud). Prezenţa acestor depozite la suprafaţa versanţilor se face sub forma unor dealuri în care
ponderea unuia sau altuia din orizonturi este determinată de amestecul cu materiale
transportate din partea superioară a versanţilor. În general apar în aşezare nemodificată pe
suprafeţele reprezentând culmi secundare ale interfluviilor. Depozitele rezultate din astfel de
procese de pantă sunt caracterizate granulometric prin predomonanţa argilelor şi luturilor
argiloase. Pe suprafeţe restrânse apar nisipuri, marne şi pietrişuri, acestea din urmă fiind
prezentate în diferite procentaje în depozitele de la baza pantelor din jurul localităţilor Orleşti,
Zăvideni şi Nemoiu. Marnele şi nisipurile sunt situate în zona Călina – Verdea – Padina şi
ocupă suprafeţe restrânse sub forma unor petice de mică întindere în unităţi caracterizate
litologic prin predominanţa argilelor.
Grosimea deluviilor variază de la numai 10-20 cm până la 2-4 m.
În condiţiile unei texturi argiloase, depozitele deluviale provenite în cea mai mare
parte din levantin sunt caracterizate printr-un regim hidric şi de aeraţie cu acţiune nefavorabilă
permanentă sau intermitentă asupra dezvoltării sistemului radicular al viţei de vie.
Acţiunea permanentă se înregistrează pe suprafeţe cu depozite extrem de argiloase

(peste 50% argilă < 0,002 mm), prin dificultatea pătrunderii rădăcinilor în substrat, cele mai
multe folosind frecvent fisurile şi crăpăturile din perioadele mai puţin umede. Din această
17
cauză dezvoltarea butucilor şi încărcarea cu coarde este slabă sau moderată, determinând
producţii modeste de struguri, compensate numai parţial printr-o ridicată valoare calitativă.
Acţiunea intermitentă este determinată de variaţiile condiţiilor climatice materializate

prin apariţia unui exces de umiditate (în urma perioadelor cu excedent pluviometric în
substratul litologic în condiţiile situării acestuia la suprafaţa terenului sau la mică adâncime –
20-50 cm). Se crează astfel un regim de anaerobioză care poate dura 2-3 luni în perioadele de
maximă vegetaţie a viţei de vie, perioade perene de 2-3 ani şi care în final provoacă nu numai
o diminuare a puterii vegetative, dar chiar uscarea viţei de vie. Astfel de situaţii se întâlnesc
mai ales în condiţiile unei slabe înclinări a versanţilor sau a terasărilor lipsite de drenaj, în
cicluri care se pot repeta la circa 10-12 ani.
Prezenţa marnelor pe formele pozitive ale umerilor culmilor secundare, scoase la zi

prin procese de eroziune, determină de obicei apariţia unor fenomene de cloroză, mai ales
atunci când portaltoii folosiţi (ex. Riparia gloire) manifestă o slabă toleranţă faţă de CaCO 3
(Călina, Drăgăşani).
Cuaternarul. Este reprezentat prin toate cele 3 diviziuni ale Pleistocenului (inferior,
mediu şi superior) ca şi prin Halocenul inferior şi superior.
Depozitele pleistocenului inferior (Villafranchian) acoperă cea mai mare parte a

culmilor şi versanţilor, dealurilor dintre Olteţ şi Olt, precum şi podul terasei vechi
(Sâmbureşti, Dobroteasa) având grosimi de peste 5 m şi constituind materialul parental pentru
cele mai bune soluri. Sunt caracterizate prin predominanţa argilelor şi a argilelor nisipoase,
dar sunt frecvente şi intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri. Deluviile rezultate din amestecul
acestor depozite sunt mai mult sau mai puţin argiloase, dar se poate aprecia ca predominante
cele argiloase. Numai pe suprafeţele erodate apar orizonturi “în situ” cu texturi diferite.
Alternanţa de straturi, favorizează declanşarea proceselor de alunecări foarte frecvente în
întreaga podgorie, dar mai ales în zonele Orleşti, Zăvideni, Guşoeni, Amărăşti, Glăvile şi
Scundu.
Caracteristicile fizice şi chimice ale depozitelor sunt asemănătoare celor levantine,

predominanţa extremelor argiloase constituind un factor restrictiv de prim ordin în
dezvoltarea viţei de vie. Depozitele cu textură luto-argiloasă sau lutoasă constituie un suport
favorabil pentru vie în condiţiile aplicării unei tehnologii de cultură adecvate.
Pleistocenul mediu este caracteristic teraselor vechi şi mijlocii ale Oltului

(Sâmbureşti, Dobroteasa, Ştefăneşti, Strejeşti) şi culmilor largi de platformă din zona
Olteanca-Botorani. Este constituit din depozite de pietrişuri şi depozite loessoide lutoase şi
18
luto-argiloase, pe care s-au format soluri cu grosimi de 1,5–2,0 m, exceptând frunţile de terase
pe care solurile au profile scurte cu caractere scheletice (Sâmbureşti). Influenţa acestor
sedimente asupra condiţiilor ecologice ale viţei de vie se face resimţită indirect prin
transmiterea în sol a sedimentării lor de solificare. Slaba permeabilitate a depozitului
contribuie pe lângă cea a solului (mai accentuată pe suprafeţele plane de terasă sau platformă)
la crearea unui exces de apă atât la suprafaţa solului cât şi în substrat a cărui acţiune negativă
asupra sistemului radicular al viţei de vie a fost subliniată mai sus.
Pleistocenul superior este constituit din depozite de terasă luto-argiloase, lutoase,

pietrişuri şi nisipuri care acoperă terasele inferioară şi superioară (Vultureşti, Câmpu Mare,
Arceşti, Iancu Jianu). Caracteristicile sedimentelor pleistocenului superior sunt în linii mari
asemănătoare cu cele descrise mai sus, accentuând totuşi asupra unei mai bune pemeabilităţi
iluviale ale solului susiacent.
Depozitele Halocenului sunt caracteristice luncilor şi teraselor joase, fiind constituite

din depuneri aluviale frecvent stratificate, cu textură variind de la nisip la argilă. Predomină
textura mijlocie favorabilă dezvoltării sistemului radicular, căreia i se adaugă în diferite zone
de luncă aporturi de CaCO3, în procente reduse.
Toate nivelurile de terasă inclusiv luncile sunt în diferite grade parazitate cu materiale
amestecate cu materiale deluvio-coluviale transportate de torenţii de pe versanţii dealurilor
sau de pe nivelurile superioare de terase. Aceste depuneri sub forma unor conuri de
împrăştiere pot fi considerate ca holocene, acţiunea de depunere continuând şi în prezent mai
ales în zona Ştefăneşti - Strjeştii de Sus. Aceste depozite constituie substratul litologic cel mai
favorabil dezvoltării viţei de vie, influenţând direct sau indirect ecologia acesteia, datorită
prezenţei lor în zona sau în apropierea zonei de dezvoltare maximă a sistemului radicular.
Hidrologia
Constituţia litologică şi configuraţia reliefului piemontan a determinat prezenţa nivelului

freatic optim la adâncimi de la care nu influenţează evoluţia solurilor. Excepţiile sunt
constituite de cele câteva prezenţe freatice pe versanţi în apropierea sau la suprafaţa solului
din jurul localităţilor Ioneşti şi Orleşti, care determină alunecări de teren sau gleizarea solului
pe întregul profil provocând clorozarea şi uscarea viţei de vie. În cuprinsul luncilor, plantaţiile
sunt situate pe terenuri cu apa freatică situată la adâncimi de 3-5 m, favorabile unei alimentări
optime a sistemului radicular al viţei de vie. Mineralizarea apei freatice atât pe versanţi cât şi
în luncă este slabă, nedeterminând procese de salinizare a solului sau a sedimentului de
solificare.
19
Tipurile de sol predominante si favorabilitatea lor pentru cultura vitei de vie in arealul
Drăgășani Caracterizarea agrochimică.
Pe baza caracteristicilor morfologice, fizice şi chimice, solurile podgoriilor Drăgăşani
şi Sâmbureşti au fost separate în 6 clase (soluri argiloiluviale, soluri cambice, soluri litomorfe,
soluri hidromorfe, soluri neevoluate şi soluri antropice), 9 subclase (soluri argiloiluviale fără
orizont eluvial, soluri argiloiluviale cu orizont eluvial, soluri cambice eu-mezobazice, soluri
litomorfe mollice, soluri litomorfe pe argile, soluri hidromorfe cu ape stagnante din
precipitaţii, soluri neevoluate pe diferite materiale parentale, soluri neevoluate pe aluviuni
recente, soluri antropice cu profil), 14 tipuri de soluri (sol brun roşcat, sol brun roşcat
podzolit, sol brun argilic, sol brun podzolit, sol podzolic argiloiluvial, planosol, sol brun,
rendzină, vertisol, sol gleic, sol pseudogleic, regosol, sol aluvial, sol antropic desfundat).
Legenda hărţii solurilor cuprinde 64 subtipuri diferenţiate pe baza următoarelor

criterii: natura orizonturilor (cambic, mollic etc. ), texturi extreme, tranziţii spre alt tip de sol,
prezenţa proceselor de gleizare, pseudogleizare, vertice, cumulice, acumularea de carbonaţi,
contact litic etc.
Au mai fost separate pe hartă solurile erodate, solurile freatic umed, soluri cu schelet,
soluri cu orizont B închis, soluri aluvio-proluviale.
Ţinând seama de complexitatea repartiţiei solurilor şi de posibilităţile de reprezentare
cartografică la scara 1:50 000 pe harta solurilor apar unităţi cartografice alcătuite din asociaţii
de subtipuri. Toate solurile din plantaţiile de vie din Podgoria Drăgăşani au partea superioară
(40-50 cm) modificată prin lucrările viticole.
Solurile brun roşcate au o pondere mică (3% din suprafaţă) şi apar pe terasele Oltului
(Strejeşti, Pietrişu) şi Olteţului (Iancu Jianu). Solurile brune eu-mezobazice (20%) şi solurile
brune argilice (20%) sunt răspândite mai ales în partea centrală a Podgoriei Drăgăşani pe
versanţii dealurilor piemontane, fiind afectate în diferite grade de procese de eroziune sau de
lucrările de terasare. Sunt solurile cele mai favorabile pentru viţa de vie, cea mai mare parte a
caracteristicilor lor morfologice, fizice şi chimice, înscriindu-se în limitele optime dezvoltării
plantaţiilor de viţă de vie. Au o largă răspândire în zona Drăgăşani, Guşoeni, Râmeţi – Beica,
Fumureni, Mitrofani, Ştefăneşti, Strejeştii de Sus, Zăvideni.
Solurile brune podzolite (5%), solurile podzolite (3%), planosolurile (5%), solurile
pseudogleice podzolite (2%) sunt solurile cu cea mai scăzută vocaţie pentru viţa de vie, mai
ales ultimele două, datorită excesului temporar de umiditate la contactul dintre orizonturile A
şi Bt, produs în anii cu căderi de precipitaţii cu mult mai mari (700–900 mm) decât media
multianuală (500 mm). Aceste soluri sunt caracteristice teraselor Oltului de la Sâmbureşti,
20
Dobroteasa şi nivelelor de platformă de la Dobruşa, Mădulari – Beica, Cepari, Fumureni,

Tetoiu.
Vertisolurile (15%) sunt situate pe culmile de deal mamelonate şi în partea superioară
a versanţilor din zona central-sudică a podgoriei (Drăgăşani, Mădulari – Beica, Guşoeni). De
cele mai multe ori sunt asociate cu solurile brune eu-mezobazice şi brune argilice în condiţiile
unei eroziuni moderate. Caracteristicile ecopedologice ale acestor soluri, deşi dominate de
textura argiloasă (peste 50% argilă < 0,002 mm) în întreg profilul de sol, oferă viţei de vie în
majoritatea cazurilor un suport acceptabil pus în evidenţă mai ales prin calitatea vinurilor
obţinute.
Regosolurile (10%) şi solurile puternic erodate (10%) sunt răspândite pe versanţii cu
cea mai mare înclinare (15-25%) supuse unor puternice procese de eroziune actuale sau
recente. Plantaţiile situate pe astfel de soluri au o dezvoltare slabă, iar în frecvente cazuri
(regosolurile carbonatice) apar fenomene de clorozare şi uscare a viţei de vie.
Sunt răspândite mai ales sub forma unor suprafeţe foarte reduse şi cuprinse pe harta de soluri
în asociaţii. Suprafeţe mai mari separate pe hartă în unităţi simple se întâlnesc pe teritoriile
Orleşti, Zăvideni, Lungeşti, Suteşti, Amărăşti, Guşoeni.
Solurile de luncă sunt reprezentate prin solurile brun aluviale şi solurile aluviale de pe
glaciesurile şi conurile de dejecţii din lunca Oltului şi Pescenei. Reliaful plan şi drenajul
intern bun, textura lutoasă sau luto-nisipoasă, aprovizionarea normală cu elemente fertile,
contribuie la nivelul ridicat al favorabilităţii acestor soluri pentru viţa de vie. Sunt răspândite
pe teritoriile Orleştii de Sus, Orleştii de Jos, Prundeni, Drăgăşani, Ştefăneşti, Suteşti.
Celelalte tipuri de soluri existente în cele două podgorii ocupă suprafeţe restrânse, cu caracter
local, rendzine şi soluri gleice. Solurile antropice apar sub forma unor fâşii înguste de-a
lungul teraselor de cultură în asociaţie cu diferite tipuri de sol.
Din cele prezentate mai sus se remarcă faptul că dezvoltarea viţei de vie în teritoriul
cercetat este influenţată atât pozitiv cât şi negativ de o serie de factori pedogenetici cu acţiune
permanentă sau intermitentă, directă sau indirectă. Complexitatea acţiunii acelor factori este
pusă în evidenţă prin dezvoltarea inegală a viţei de vie, în condiţii asemănătoare de sol şi cu
aceeaşi tehnologie de cultură, determină de cel mai multe ori o schimbare în raportul dintre
intensitatea anumitor procese sau de variaţiile caracteristicilor unuia sau altuia din factori.
Însuşirile agrochimice ale solurilor din podgoriile Dăgăşani şi Sâmbureşti corelate cu
însuşirile fizice şi influenţate de tehnologiile de cultură aplicate în ultimele decenii au un rol
important în producţia viticolă din această regiune. Pe tipuri de soluri, situaţia stării de
aprovizionare cu elemente fertile, valoarea pH, gradul de saturaţie, conţinutul în CaCO 3,
precum şi datele medii privind influenţa condiţiilor de nutriţie minerală asupra producţiei de
21
struguri şi a calităţii vinurilor (stabilite de SCV Drăgăşani – ing. Gh. Condei) se prezintă
astfel:
1. Solurile brune argilice sunt slab aprovizionate în humus (1,0 – 1,5%), azot total
(0,040 – 0,060%), fosfor mobil (5 – 10g/100g sol), potasiu, mediocru, în fosfor total (0,050 –
0,100%) şi sărace în potasiu accesibil. Sunt soluri slab-puternic acide (pH în apă 5,2 – 6,60) şi
mezobazice-eu-mezobazice (V% 70 – 88). Starea de vegetaţie a viţei de vie pe astfel de soluri
variază de la slabă la bună, dezvoltarea cea mai redusă fiind caracteristică solurilor brune
argilice afectate de eroziune, situate pe versanţi terasaţi necorespunzător. Producţia medie de
struguri realizată pe soluri brune argilice este de circa 7 500 kg, iar cea potenţială este de
peste 11 000 kg în condiţiile echilibrării şi îmbunătăţirii nivelului de aprovizionare. Vinurile
obţinute sunt superioare de regiune şi vinuri curente.
2. Solurile brune eu-mezobazice au un conţinut slab-mediu în humus (1-2%) şi corelat

cu aceasta, azotul total are un conţinut de asemenea slab-mediocru (0,040-0,080%). În schimb
atât fosforul total cât şi cel mobil, au conţinuturi care indică o aprovizionare mijlocie bogată
(0,100-0,150% şi respectiv 10-30 mg). Au un pH (în apă) slab acid-neutru (6,0-7,4), iar gradul
de saturaţie (V%) le indică ca soluri eubazice. Circa 1/3 din profilele studiate au CaCO 3 la
adâncimea de 70-100 cm, în cantităţi în medie de 10-15 %, fără a determina apariţia
fenomenelor de cloroză. Pe astfel de soluri se obţin producţii medii de 5 600 kg struguri la ha,
dar producţia medie potenţială ce se poate obţine în condiţiile unei tehnologii adecvate este de
peste 7 000 kg/ha. Vinurile obţinute sunt vinuri superioare cu denumire de origine.
3. Solurile brune podzolite argiloiluviale sunt în general slab aprovizionate în elemente
nutritive.
Astfel, conţinuturile slabe sunt caracteristice pentru humus (1,0-1,5%), azot total (0,040-
0,060%), fosfor mobil (5-10 mg), o aprovizionare mediocră se înregistrează la fosforul total
(0,050-0,100%) şi mijlocie-bogată la potasiu accesibil (12-20 mg). Valoarea pH indică o
aciditate puternică (1,5-5,5), iar gradul de saturaţie (55,5-79,5%) caracterizează aceste soluri
ca mezobazice-eu-mezobazice.
Sub aspect productiv dau recolte medii de circa 6 000 kg struguri la hectar, iar prin tehnologie
adecvată pot da producţii de peste 8 000 kg/ha. Vinurile sunt de categorie superioară sau
curente.
4. Solurile podzolite argiloiluviale, solurile pseudogleizate şi planosolurile sunt ca şi
solurile podzolite, slab aprovizionate în elemente nutrituve, conţinuturile acestora variind
între aceleaşi limite. Valorile pH (în apă) sunt puternic acide (4,5-5,5), iar gradul de saturaţie
în baze (V%) are valori cuprinse între 45,0-70,0% (soluri oligo-mezobazice şi eubazice).
22
Productivitatea viţei de vie pe astfel de soluri este în medie de circa 5 000 kg struguri la
hectar, iar cea potenţială în condiţii tehnologice de peste 8 000 kg/ha.
În mod obişnuit se obţin numai vinuri curente.
5. Vertisolurile sunt soluri mediocru - normal aprovizionate, predomonând însă cele
normal aprovizionate. Conţinuturile în humus (1,5–2,5%), azot total (0,160–0,100%) şi fosfor
total (0,050–0,100%) sunt mediocru-normale, slab-bogate (5–20 mg) în fosfor mobil şi
moderat-bogate (20–40 mg) în potasiu accesibil. Sunt slab acide-slab alcaline (valoarea pH în
apă 6,0 – 7,8) şi cu un grad de saturaţie ridicat (83,0–100,0 %).
Au o productivitate ridicată (6 700 kg struguri la hectar), în condiţii de ameliorare pot da
producţii medii de peste 10 000 kg la hectar. Pe aceste soluri se obţin vinuri superioare de
regiune şi vinuri curente.
6. Regosolurile sunt în cea mai mare parte carbonatice cu un conţinut în CaCO 3 variind între
0,5–25%. Pe solurile cu un conţinut ridicat (15–25%) apar fenomene de cloroză. Sunt solurile
cel mai slab aprovizionate cu elemente nutritive, valorile conţinuturilor în humus (<1,0%),
azot total (<0.040%), fosfor total (0,050 - 0,100%), fosfor mobil (<2 mg) şi potasiu
schimbabil (<12 mg) indică o aprovizionare slabă în orizontul de maximă dezvoltare a
sistemului radicular. Sunt soluri cu pH alcalin (7,2–8,2) şi cu un grad de saturaţie în baze (V
%) ridicat (91,5–100,0).
Producţiile medii realizate pe aceste soluri sunt cele mai scăzute din podgorie (circa 4 000
kg/ha). În schimb vinurile produse pe regosoluri sunt vinuri superioare şi vinuri superioare cu
denumire de origine.
7. Solurile aluviale sunt mediocru-normal aprovizionate înregistrându-se o variaţie largă în
conţinuturile în fosfor total (0,050–0,150%), fosfor mobil (5–20 mg), potasiu accesibil (12–40
mg). Valorile pH (în apă) variază de la neutru la alcalin (7,0–8,2), iar gradul de saturaţie (V%)
între 90,0 – 100,0.
23
CAPITOLUL III
EVALUAREA RESURSELOR CLIMATICE
Clima
Sub aspect climatic, Podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti dispun de condiţii variate

determinate de zonalitatea climatică regională şi de microrelief. În primul caz apar diferenţieri
în calitatea climei pentru viţa de vie, de la cea mai favorabilă (partea centrală şi sudică) până
la cea mai puţin favorabilă (în partea nordică). Peste aceste caracteristici climatice generale se
suprapun, cu rol de intensificare sau atenuare a influenţelor favorabile sau nefavorabile,
condiţiile de microclimat. Acestea se manifestă mai intens în partea centrală dar mai ales în
pareta nordică (Depresiunea Jiblea). Pentru caracterizarea climatică a teritoriului cercetat am
utilizat datele de temperatură şi precipitaţii ale staţiilor meteorologice Drăgăşani şi Slatina,
precum şi datele staţiilor pluviometrice Pesceana, Bălceşti şi Oporelu.
Temperaturi şi durata de luminozitate. Temperaturile medii anuale înregistrate la

Drăgăşani (10,4ºC) şi Slatina (10,6ºC), au valori favorabile dezvoltării viţei de vie. Durata
medie a perioadei de vegetaţie (temperaturi peste 10ºC) este suficient de lungă (11 aprilie–22
octombrie), iar suma temperaturilor peste 10ºC se ridică la 3426ºC (Drăgăşani) şi 3506 ºC
(Slatina), valori cu mult superioare sumei de 2840ºC, considerată ca minimă pentru
dezvoltarea viţei de vie (J. Ribéreau - Gayon, 1971). Durata de stălucire a soarelui este
deaemenea optimă, însumând un număr de peste 1500 ore în perioada aprilie-septembrie.
Limita nordică a podgoriilor coincide, în linii mari cu limita dintre Piemontul Getic şi
Subcarpaţii Meridionali. Încercarea de extindere a culturii viţei de vie în zona subcarpatică nu
a dat rezultate (Copăceni, Buleta), cantitatea de căldură solară insuficientă şi curenţii reci de
pe văi nepermiţând o dezvoltare normală a viţei de vie. Extinderea în această zonă nu a dat
rezultate şi datorită faptului că solurile utilizate sunt soluri cu textură grea. Excepţie de la
această răspândire zonală o constituie insula viticolă Jiblea, asupra căreia vom reveni.
Datele pluviometrice indică cantităţi medii anuale care cresc de la 515 mm în partea
sudică (Slatina) la 578 mm (Drăgăşani) şi 704 mm în partea nordică (Pesceana-Cueni).
Cantităţile de precipitaţii căzute în perioada aprilie – septembrie sunt de 298 mm la Slatina,
343 mm la Drăgăşani şi 355 mm la Pesceana - Cuieni. Aceste valori, cu excepţia celor de la
Pesceana-Cuieni se înscriu între limitele cele mai favorabile pentru calitatea vinului, de 250 –
350 mm (Ribéreau - Gayon şi Peynaud, 1960). Ploile de primăvară abundente (mai-iunie),
24
umiditatea atmosferică şi temperaturile ridicate determină apariţii frecvente şi masive ale

manei.
Microclimatul. În condiţiile reliefului deluros cu culmi, versanţi şi văi puternic

adâncite, condiţiile climatice generale suferă o serie de schimbări deternminate de expoziţie,
topografie, apropierea pădurilor, acumulărilor importante de apă, culoarea şi natura fizico-
chimică a solului. Influenţa microclimatului se face resimţită mai ales prin expoziţia vestică şi
sudică a versanţilor în cea mai mare parte a podgoriilor. Cea mai importantă contribuţie a
microclimatului în repartiţia viţei de vie o constituie apariţia viţei de vie la poalele muntelui
Cozia, la Jiblea, în condiţii generale climatice situate departe de limitele favorabilităţii acestei
culturi.
Vegetaţia naturală. Podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti se află situate în întregime,

sub aspectul zonalităţii vegetaţiei, în zona forestieră, subzona quercineelor. Cele mai multe
plantaţii de viţă de vie sunt situate în jumătatea nordică a podgoriei Drăgăşani, cu climat mai
umed şi mai rece, cuprinsă între văile Olt, Pesceana, Cerna etc. în care predomină pădurile de
Querqus sessiliflora, în amestec cu Querqus cerris şi Querqus frainetto pe versanţii sudici şi
vestici şi cu Fagus silvatica pe versanţii nordici, în partea inferioară a acestora.
Culmile şi versanţii din apropierea văii Oltului (Dealul Viilor) precum şi zona Dobroteasa –
Sâmbureşti, sunt situate la limita nordică a pădurilor de Querqus cerris şi Querqus frainetto în
amestec cu Querqus sessiliflora.
Plantaţiile de viţă de vie de la Jiblea sunt situate la limita nordică a pădurilor de

Querqus sessiliflora, ca urmare a condiţiilor favorabile ale topoclimatului ferit de curenţii reci
de pe valea Oltului.
În condiţiile favorabile de topoclimat caracteristic versanţilor sudici, la est de Olt, între

Drăgăşani şi Jiblea există de asemenea mici plantaţii de viţă de vie.
Zonal, limita nordică a viţei de vie, în podgoria Drăgăşani, este reprezentată de o linie care
uneşte localităţile Ioneşti-Scundu-Pesceana-Lădeşti, situată în apropierea marginii nordice a
Piemontului Getic.
25
CAPITOLUL IV
Amplul potenţial de producţie şi trăsăturile de nobleţe ale produselor viti -

vinicole din podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti.
Podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti s-a bucurat, prin strugurii şi vinurile sale, de o
deosebită atenţie şi preţuire, din cele mai vechi timpuri, fapt datorat următorilor factori:
- Relieful său modelat miraculos de natură, cu o gamă infinită de forme,
de pante şi de expoziţii şi cu o scară fericit dozată de altitudini;
- Trăsăturile climatice de bază din cele mai favorabile, marcate
îndeosebi prin absenţa oricăror excesivităţi sau insuficienţe;
- Aşezarea ei de-a lungul văii Oltului ce-i asigură o permanentă mişcare
uşoară a aerului, totdeauna dispunând de o bună umiditate chiar în iulie – august, lunile cele
mai calde.
Toate acestea sunt condiţii naturale care au decis că cele mai dotate şi valoroase soiuri
româneşti şi străine să găsească la Drăgăşani cel mai favorabil mediu pentru a-şi exprima
integral amploarea aptitudinilor de calitate de care dispun.
Din toate aceste elemente a fost plămădită şi izvorăşte nobleţea naturală a caracterelor de care
dispun vinurile de Drăgăşani, personalitatea excepţională a specificului soiurilor din care ele
provin (la fel ca în regiune Târnave) şi îndeosebi fineţea rară şi bogăţia de arome, neîntrecută
de nici o altă regiune viticolă. Aceste trăsături se impun imediat; ele au sugerat multor
specialişti străini care au vizitat regiunea Drăgăşani asemănarea lor cu vinuri franţuzeşti cele
mai fine.
Trebuie remarcat faptul că podgoria Drăgăşani este poate unica de la noi care, prin viticultorii
ei, a depus încă din secolul trecut cele mai perseverente eforturi pentru a afirma peste hotare
calitatea vinurilor ei. Astfel vinurile de Drăgăşani au putut fi apreciate şi premiate la
expoziţiile universale de la Paris din anii 1867, 1889 şi 1900, unde au primit medalii vinurile
albe din recoltele anilor 1879, 1883, 1890, 1891, vinurile roşii din anii 1887 şi 1896, vinurile
de Tămâioasă românească din anii 1890, 1891, 1896, iar la concursul internaţional de vinuri
de la Bordeaux (1898) au obţinut diploma de onoare vinurile albe prezentate. De asemenea, la
expoziţiile de la Milano (1908) şi de la Gand (1912) au primit medalii de aur şi diploma de
onoare.
O altă trăsătură la fel de importantă, proprie podgoriei Drăgăşani, este aptitudinea ei de a
putea produce o gamă largă de categorii şi tipuri de vin de calitate superioară, începând de la
cele albe şi roşii de consum curent până la cele dulci licoroase naturale, aromate.
26
O ultimă remarcă se referă la faptul că podgoria Drăgăşani dispune de o mare potenţialitate,

încă neexploatată până acum, aceea de a putea produce vinuri spumante aromate (din
Tămâioasă românească) sau semiaromate (din Riesling de Rhin) - confirmă rezultatele de la
Staţia pilot de şampanizare de la Staţiunea de cercetări Blaj. Succesele din trecut şi cele mai
mari pe care le va repurta în viitor, nu fac decât să confirme reputaţia tradiţională de care s-au
bucurat din cele mai vechi timpuri vinurile podgoriei Drăgăşani (Şt. Teodorescu, 1986).
Vigoarea, fertilitatea şi productivitatea butucilor
Vigoarea, fertilitatea şi productivitatea butucilor precum şi intensitatea proceselor fiziologo-

biochimice sunt influenţate de condiţiile climatice.
Elementele climatice caracteristice anului 2003 sunt prezentate în tabelele III.1. şi III.2.
Urmărind elementele climatice care caracterizează anul 2003 se poate aprecia că acestea se
încadrează în evoluţia climatică prognozată de mai multă vreme de meteorologi şi anume
tendinţa de încălzire globală. Astfel, se constată că temperatura medie anuală (10,9°C) este
peste media multianuală pe 100 ani, cu 0,4°C. Temperatura maximă extremă a fost de 36,6°C,
(în luna iulie), sub nivelul mediei multianuale. De asemenea temperatura minimă extremă se
situează sub cea multianuală: pentru anul 2003 fiind de – 15,5°C.
Urmărind valorile bilanţului termic global, valoarea de 3971,9°C pentru perioada întregului
an şi mai ales cea din perioada de vegetaţie (3800,4°C) arată că viţa de vie a beneficiat de un
regim termic bogat. Aceeaşi idee se desprinde dacă analizăm datele climatice cu privire la
bilanţul termic activ (anual de 3568,4°C) şi cel util (anual de 1751,6°C).
Precipitaţiile s-au situat la nivelul a 770,4 mm/mp pe toată durata anului şi 540,0
mm/mp în perioada de vegetaţie.
27
Tabelul III.1.
Elemente climatice caracteristice anului 2003 (temperatura minimă, maximă şi medie)

(date preluate de la Staţia Meteorologică Drăgăşani)
Temperatura medie, °C Temp. min. extremă, °C Temp. max. extremă, °C Bilanţul termic global, °C
Perioada de Perioada de Perioada de Perioada de
Specificare Anuală Anuală Anuală Anual
vegetaţie vegetaţie vegetaţie vegetaţie
Ianuarie -1,1 - -15,0 - 9,4 - -34,3 -
Februarie -4,2 - -15,5 - 7,6 - -118,6 -
Martie 3,5 - -7,5 - 21,7 - 108,7 -
Aprilie 9,6 9,6 -4,5 -4,5 26,8 26,8 288,0 288,0
Mai 20,4 20,4 10,5 10,5 33,5 33,5 633,1 633,1
Iunie 23,0 23,0 10,5 10,5 34,0 34,0 669,0 669,0
Iulie 22,4 22,4 11,0 11,0 36,6 36,6 683,7 683,7
August 24,2 24,2 13,0 13,0 35,7 35,7 749,6 749,6
Septembrie 16,4 16,4 6,5 6,5 29,0 29,0 490,2 490,2
Octombrie 9,4 9,4 -2,0 -2,0 27,5 27,2 286,8 286,8
Noiembrie 7,0 - -0,2 - 21,8 - 210,5 -
Decembrie 0,2 - -10,5 - 11,6 - 5,2 -
Suma anuală 130,8 125,4 3971,9 3800,4
Media anuală 10,9 17,9 - -
28
Tabelul III.2.
Elemente climatice caracteristice anului 2003 (umiditatea aerului, precipitaţii, insolaţia, bilantul termic)
(date preluate de la Staţia Meteorologică Drăgăşani)
Umiditatea aerului, % Precipitaţii, mm/mp Insolaţia, ore Bilanţ termic, °C
Specificare Anuală Perioada de vegetaţie Anuală Perioada de vegetaţie Anuală Perioada de vegetaţie Activ Util
Ianuarie 91 - 55,5 - 45,7 - - -
Februarie 78 - 22,3 - 107,5 - - -
Martie 72 - 14,5 - 164,4 - 22,7 -
Aprilie 60 60 62,7 62,7 189,1 189,1 20,7 20,7
Mai 56 56 85,6 85,6 295,3 295,3 633,1 633,1
Iunie 59 59 37,6 37,6 340,2 340,2 689,0 689,0
Iulie 63 63 89,6 89,6 281,3 281,3 693,7 693,7
August 52 52 18,9 18,9 333,2 333,2 749,6 749,6
Septembrie 68 68 132,8 132,8 199,2 199,2 490,2 490,2
Octombrie 79 79 112,8 112,8 124,5 124,5 213,6 213,6
Noiembrie 81 - 83,6 - 98,8 - 55,8 55,8
Decembrie 83 - 54,5 - 90,6 - - -
Suma anuală 842 437 770,4 540,0 2269.8 1762,8 3568,4 1751,6
Media anuală 70,16 62,42 - - - -
29
Precipitaţiile au fost în cantitate mai mare decât media multianuală, numai că ele au
fost repartizate neuniform atât pe durata anului cât şi în perioada de vegetaţie. Totuşi se poate
aprecia că precipitaţiile căzute au realizat o rezervă de apă în sol suficientă pentru ca viţa de
vie să se dezvolte în condiţii optime din acest punct de vedere.
Umiditatea atmosferică anuală de 70.16 % şi cea din perioada de vegetaţie de 62.42 %
demonstrează faptul că viţa de vie nu a dus lipsă de apă.
Durata de strălucire a soarelui (insolaţia) a înregistrat valori ridicate, de 2269,8 ore în
perioada anului şi 1762,8 ore în perioada de vegetaţie.
Corelând datele de temperatură, strălucire a soarelui şi precipitaţii, putem aprecia că în anul
2003 au existat condiţii optime de dezvoltare şi fructificare a viţei de vie, precum şi de
desfăşurare a proceselor fiziologo-biochimice la viţa de vie.
 La stabilirea vigorii butucilor am folosit datele obţinute în urma determinărilor
cu privire la sarcina de muguri la butuc, viabilitatea mugurilor lăsaţi ca sarcină de rod pe
butuc, suprafaţa foliară a butucului, lungimea creşterilor lemnului anual, lungimea maturată a
lăstarilor anuali.
La soiul Tămâioasă românească din plantaţia de la Drăgăşani s-a lăsat la tăierea în uscat o
sarcină de ochi care a fost între 24,0 muguri/butuc (treimea mijlocie) şi 24,1 muguri/butuc
(treimea inferioară şi superioară).
Viabilitatea lăstarilor a fost influenţată de condiţiile meteorologice înregistrate în perioada de
repaus a viţei de vie şi de poziţia butucilor pe lungimea versantului. Se constată că viabilitatea
a fost mai mare în treimea superioară a pantei (91,3 %), iar către treimea mijlocie a pantei sau
treimea inferioară aceasta scade treptat până la 83,8 %, respectiv 75,1 % (tabelul nr. III.3.).
Suprafaţa foliară a fost determinată la sfârşitul lunii iulie (28.07.2003), prin măsurarea
suprafeţelor fiecărei frunze crescute pe lăstarii anuali ai butucului.
30
Tabelul nr. III.3.

Creşterile vegetative anuale la soiul Tămâioasă românească,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
Specificaţie 1/3 1/3 1/3
superioară mijlocie inferioară
Încărcătura de muguri la butuc, nr. 24,1 24,0 24,1
Viabilitatea mugurilor, % 91,3 83,8 75,1
Suprafaţa foliară a butucului (mp)
28.07.2003 3,6 3,9 4,5
Lungimea creşterilor anuale (m.l., lăstari)
14.11.2003 - total 9,5 10,9 11,6
-% 100 100 100
Lungimea maturată a lemnului anual (m.l., lăstari)
14.11.2003 - total 6,5 6,6 6,6
-% 68 61 57
Suprafaţa foliară a butucului este maximă la butucii situaţi în treimea inferioară a pantei (4,5
mp frunză), se diminuează spre mijlocul (3,9 mp) şi treimea superioară a pantei (3,6 mp).
Lungimea totală a lăstarilor anuali este în creştere de la treimea superioară a pantei (9,5 ml)
către cea inferioară (11,6 ml).
De asemenea, lungimea maturată a lăstarilor anuali creşte de la treimea superioară a
pantei (6,5 ml) spre treimea inferioară (6,6 ml). Trebuie specificat însă faptul că, prin calcul,
procentul lemnului maturat din total lemn anual în treimea superioară a pantei este mai mare
(68 %) în comparaţie cu cel din treimea inferioară (57 %).
 La soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti, în anul 2003 (tabelul nr. III.4.),
sarcina de muguri lăsată la tăierea în uscat a fost cuprinsă între 24,2 muguri/butuc (în treimea
superioară) şi 23,9 muguri/butuc (în treimea mijlocie, respectiv treimea inferioară a pantei).
31
Tabelul nr. III.4.

Creşterile vegetative anuale la soiul Cabernet Sauvignon,
Sâmbureşti, 2003
Poziţia pe pantă
Viabilitatea mugurilor, % 90,9 79,5 75,3
28.07.2003 4,9 5,6 6,3
Lungimea creşterilor anuale (m.l.,lăstari)
14.11.2003 - total 10,9 12,3 14,4
-% 100 100 100
Lungimea maturată a lemnului anual (m.l., lăstari)
14.11.2003 - total 8,2 8,5 8,8
-% 75 69 61
Viabilitatea mugurilor de pe elementele de rod a fost de 90,9 % la butucii din treimea

superioară, 79,5 % în treimea mijlocie şi 75,3 % în treimea inferioară.
Lăstarii porniţi în vegetaţie pe un butuc sunt în număr variabil în funcţie de poziţia pe versant.
Variabilă este de asemenea şi suprafaţa foliară înregistrată pe butuc. Aceasta creşte de la baza
pantei (treimea inferioară, 4,9 mp/butuc) spre treimea superioară a pantei (6,3 mp/butuc).
Lungimea creşterilor lăstarilor anuali influenţată de numărul de lăstari, dar şi de
condiţiile climatice şi fertilitatea solului, este maximă la butucii situaţi în treimea inferioară a
pantei (14,4 m.l.). Lungimea lăstarilor se reduce în treimea mijlocie (12,3 m.l.) şi superioară
(10,9 m.l.).
Lungimea maturată a lăstarilor reprezintă de la 61 % (treimea inferioară) până la 75 %
(treimea superioară) din totalul creşterilor lăstarilor anuali.
 Valorile creşterilor vegetative la soiul Cabernet Sauvignon din poligonul
experimental de la Drăgăşani (tabelul nr.III.5.) arată că, datorită condiţiilor pedoclimatice
diferite în care au evoluat, sunt diferite faţă de cele de la Sâmbureşti.
Din analiza datelor obţinute se constată că: la Drăgăşani creşterile vegetative au
înregistrat valori peste cele înregistrate la Sâmbureşti (numărul de lăstari, lungimea creşterilor
lăstarilor anuali, suprafaţa foliară), dar şi sub acestea (lungimea maturată a lăstarilor anuali).
32
Tabelul nr. III.5.

Creşterile vegetative anuale la soiul Cabernet Sauvignon,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
Viabilitatea mugurilor, % 92,6 92,0 82
28.07.2003 5,2 5,8 6,7
Lungimea creşterilor anuale (m.l. lăstari)
14.11.2003 - total 11,2 12,4 14,6
-% 100 100 100
Lungimea maturată a lemnului anual (m.l. lăstari)
14.11.2003 - total 8,1 8,3 8,5
-% 72 67 58
 Fertilitatea butucilor este prezentată prin valorile numărului de inflorescenţe,

numărului total de lăstari şi lăstari fertili, precum şi a coeficientului de fertilitate (tabelele nr.
III.6, III.7, III.8 ).
Coeficientul de fertilitate (relativ sau absolut) sintetizează toate celelalte date care se referă la
fertilitatea butucilor.
La soiul Tămâioasă românească (Drăgăşani, 2003) coeficientul de fertilitate relativ este
subunitar (tabelul nr. III.6), cu valori cuprinse între 0,80 (treimea superioară) şi 0,95 (treimea
inferioară).
Coeficientul de fertilitate absolut este supraunitar şi înregistrează valori maxime la butucii din
treimea superioară (1,26), iar cea mai mică valoare în treimea mijlocie (1,11).
33
Tabelul nr. III.6.
Coeficientul de fertilitate la soiul Tămâioasă românească,
Drăgăşani. 2003
Poziţia pe pantă
Total lăstari, nr. 22,0 20,1 18,1
Lăstari fertili, nr. 14,0 15,9 14,7
Număr de inflorescenţe 17,6 17,5 17,2
Coeficientul de fertilitate relativ 0,80 0,87 0,95
Coeficientul de fertilitate absolut 1,26 1,11 1,17
La soiul Cabernet Sauvignon (Sâmbureşti) (tabelul nr. III.7.), coeficientul de fertilitate

relativ este de 0,79 la butucii din treimea superioară, 0,90 la cei din treimea mijlocie şi 0,93 la
cei din treimea inferioară. Coeficientul de fertilitate absolut descreşte de la treimea superioară
(1,40) la treimea mijlocie (1,38) şi cea inferioară (1,28).
34
Tabelul nr. III.7.
Coeficientul de fertilitate la soiul Cabernet Sauvignon,
Sâmbureşti, 2003
Poziţia pe pantă
La soiul Cabernet Sauvignon (Drăgăşani) (tabelul nr. III.8.), se constată valori

asemănătoare celor de Sâmbureşti păstrând de asemenea sensul de creştere sau descreştere a
valorilor celor doi coeficienţi de fertilitate pe lungimea versantului. În treimea mijlocie şi
inferioară valorile coeficientului de fertilitate absolut înregistrează aceleaşi valori ca şi în
cazul soiul Cabernet Sauvignon cultivat la Sâmbureşti.
35
Tabelul nr. III.8
Coeficientul de fertilitate la soiul Cabernet Sauvignon,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
 Numărul de struguri pe butuc la soiul Tămâioasă românească – Drăgăşani

(tabelul nr. III.9.) este cuprins între 14,1 (treimea superioară) şi 15,9 (treimea mijlocie).
Greutatea medie a strugurelui este sub media caracteristică a acestora, cu valori de la 116 g
(treimea superioară) la 120 g (treimea inferioară).
Indicele de productivitate relativ creşte de la treimea superioară (93) la cea inferioară (114).
Indicele de productivitate absolut, creşte de la treimea superioară (146) la cea inferioară (140),
valoarea minimă înregistrându-se în treimea mijlocie (130).
Tabelul nr. III.9.
Indici de productivitate la soiul Tămâioasă românească,
Drăgăşani. 2003
36
Poziţia pe pantă
Producţia de struguri la butuc (kg.) 2,035 2,045 2,067
Numărul strugurilor la butuc 14,1 15,9 14,7
Greutatea medie a strugurilor, (g) 116 117 120
Indicele de productivitate relativ 93 102 114
Indicele de productivitate absolut 146 130 140
Productivitatea la soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti (tabelul nr. III.10.) şi Cabernet

Sauvignon – Drăgăşani (tabelul nr. III.11) înregistrează valori ale căror evoluţii pe lungimea
pantei sunt asemănătoare între ele şi amândouă asemănătoare cu cea de la soiul Tămâioasă
românească – Drăgăşani. De remarcat faptul că, la Cabernet Sauvignon – Drăgăşani
valorile indicilor de productivitate sunt uşor mai mari decât cele înregistrate la Cabernet
Sauvignon – Sâmbureşti. Diferenţa este dată de valorile mai mari ale greutăţii medii a unui
strugure de Cabernet Sauvignon la Drăgăşani faţă de cel al aceluiaşi soi, cultivat în condiţiile
de la Sâmbureşti.
În consecinţă, fertilitatea şi productivitatea butucilor din soiurile studiate, este
influenţată în proporţie importantă de condiţiile climatice şi pedologice oferite de poligoanele
experimentale de la Drăgăşani şi Sâmbureşti.
Vigoarea butucilor de Cabernet Sauvignon în condiţiile de la Drăgăşani este mai mare
decât a celor care au evoluat în condiţiile de la Sâmbureşti fără a exista diferenţe
semnificative.
Tabelul nr. III.10.
Indici de productivitate la soiul Cabernet Sauvignon,
Sâmbureşti, 2003
Poziţia pe pantă
37

Greutatea medie a strugurilor, (g ) 105 107 110
Tabelul nr. III.11.
Indici de productivitate la soiul Cabernet Sauvignon,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
Greutatea medie a strugurilor, (g ) 109 110 114
În acelaşi context, se poate afirma că fertilitatea şi productivitatea butucilor este în general

uşor mai mare la Sâmbureşti faţă de cei de la Drăgăşani.
Indiferent de soi şi podgoria unde au fost analizate soiurile din punct de vedere al fertilităţii şi
productivităţii s-a observat faptul că în treimea superioară a pantei s-au înregistrat valori mai
mici faţă de celelalte poziţii de pe pantă. Aceeaşi situaţie se manifestă şi la greutatea
strugurilor. Toate acestea apar pe fondul unor rezerve nutritive mai reduse în sol şi rezervei
mai mici de apa care au fost la dispoziţia butucilor în etapele de stres maxim din punct de
vedere nutritiv şi hidric. Nu trebuie uitat faptul că fazele de pârgă şi supramaturare a
strugurilor se suprapun cu perioadele de maturare a lemnului şi diferenţiere intramugurală.
Fiziologia şi biochimia viţei de vie
38
Principalele procese fiziologice prin intensitatea lor sunt determinante în privinţa

acumulării substanţei uscate în organele anuale precum şi a nivelului cantitativ şi calitativ al
recoltei de struguri.
În general intensitatea principalelor procese fiziologice este influenţată de condiţiile de climă
din perioada de vegetaţie şi de nivelul cantitativ şi calitativ al nutriţiei minerale.
Condiţiile climatice ale anului 2003 au fost favorabile realizării unor procese fiziologo-
biochimice de intensitate optimă pentru realizarea unor recolte de înaltă calitate. În acelaşi
timp poziţionarea butucilor pe lungimea pantei poate oferi condiţii diferite care influenţează
evoluţia proceselor fiziologice cu implicaţii care concură la diversificarea calităţii recoltei de
struguri a unui soi.
Având în vedere că în perioada de vegetaţie (lunile mai, iunie, iulie, august) temperatura
medie lunară s-a situat între 20,4°C (mai) şi 24,2°C (august), precipitaţiile au fost bine
repartizate şi cu o insolaţie care a depăşit suma de 230 ore/lună, constatăm că sunt îndeplinite
condiţiile climatice optime pentru desfăşurarea principalelor procese fiziologice şi foarte
favorabile pentru acumularea substanţei uscate în organele anuale ale butucului (vegetaţie şi
struguri), premiza analizării recoltelor de calitate.
 Acumularea substanţei uscate prin fotosinteză (tabelul nr. III.12.) s-a desfăşurat
cu intensitate, astfel că la soiul Tămâioasă românească s-au măsurat 4,2 mg SU/dmp/oră în
treimea superioară, 4,7 mg/SU/dmp/oră în treimea mijlocie şi 5,3 mg/SU/dmp/oră în treimea
inferioară.
La soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti acumularea de substanţă uscată prezintă
valori cuprinse între 7,0 mg SU (treimea superioară) şi 8,0 mg SU (treimea inferioară).
La soiul Cabernet Sauvignon – Drăgăşani intensitatea fotosintezei este mai mare, comparativ
cu cea înregistrată la acelaşi soi, în condiţiile de la Sâmbureşti, realizând valori cuprinse între
8,2 mg SU (treimea superioară) şi 8,7 mg SU (treimea inferioară).
De remarcat faptul că intensitatea fotosintezei descreşte de la treimea superioară (care
beneficiază de mai multă lumină) la cea inferioară (care beneficiază de mai multă umiditate şi
fertilitate a solului).
Respiraţia frunzelor înregistrează un sens asemănător cu cel realizat de fotosinteză, şi
anume, valorile cresc de la treimea superioară la cea inferioară, la soiurile luate în studiu.
Astefel, intensitatea respiraţiei a înregistrat valori cuprinse între 1,23 mg CO 2/dmp/oră
(treimea superioară) şi 1,38 mg CO2/dmp/oră (treimea inferioară) pentru soiul Tămâioasă
românească; între 1,20 mg CO2/dmp/oră (treimea superioară) şi 1,30 mg CO2/dmp/oră
(treimea inferioară) la soiul Cabernet Sauvignon–Sâmbureşti; între 1,26 mg CO 2/dmp/oră
39
(treimea superioară) şi 1,39 mg CO2/dmp/oră (treimea inferioară) la soiul Cabernet Sauvignon

– Drăgăşani.
Cantitatea de apă pierdută de frunze prin procesul de transpiraţie depăşeşte 1000 mg
apă/dmp/oră la soiurile studiate.
40
Tabelul III.12.
Principalele procese fiziologice şi biochimice la viţa de vie,
5 – 10 august 2003
Poziţia pe versant
Treimea superioară Treimea mijlocie Treimea inferioară
românească -
Sauvignon -
românească -
Sauvignon -
românească -
Sauvignon -
Procesele fiziologice şi biochimice
Sauvignon-
Sauvignon-
Sauvignon-
Sâmburesti
Sâmburesti
Sâmburesti
Tămâioasa
Tămâioasa
Tămâioasa
Drăgăşani
Drăgăşani
Drăgăşani
Drăgăşani
Drăgăşani
Drăgăşani
Cabernet
Cabernet
Cabernet
Cabernet
Cabernet
Cabernet
Fotosinteza(mg SU/dmp/oră) 4,2 7,0 8,2 4,7 7,6 8,5 5,3 8,0 8,7
Respiraţia (mg CO2/dmp/oră) 1,23 1,20 1,26 1,27 1,24 1,29 1,38 1,30 1,39
Transpiraţia(mg apă/dmp/ oră) 1147 1111 1128 1217 1224 1276 1272 1298 1317
Coeficient economic al transpiraţiei (g 273 159 137 258 161 150 240 162 151
apă/ g SU)
Activitatea catalazei (ml KmnO4) 0,9 1,0 1,2 1,0 1,7 2,0 1,2 2,6 3,0
42
Cantitatea de apă pierdută este cea mai mare în treimea inferioară şi cea mai mică în
treimea superioară a pantei, sens dat de rezerva de apă din sol ce există la dispoziţia butucilor
de viţă de vie, la fenofaza în care s-au făcut determinările (pârga strugurilor - decada I-a a
lunii august).
Intensitatea transpiraţiei la soiul Cabernet Sauvignon – Drăgăşani (cu valori cuprinse între
1128 mg apă/dmp/oră în treimea superioară a pantei şi 1317 mg apă/dmp/oră în treimea
inferioară a pantei) este mai mare decât cea realizată la soiul Cabernet Sauvignon –
Sâmbureşti (între 1111 mg apă/dmp/oră în treimea superioară şi 1298 mg apă/dmp/oră în
treimea inferioară a pantei). Diferenţa care se înregistrează între cele două areale studiate nu
este mare şi nici semnificativă.
La soiul Tămâioasă românească, transpiraţia înregistrează valori în general mai mari decât la
soiul Cabernet Sauvignon, fiind cuprinse între 1147 mg apă/dmp/oră (treimea superioară) şi
1272 mg apă/dmp/oră (treimea inferioară).
Coeficientul economic al transpiraţiei ne indică randamentul cu care este utilizată apa şi
substanţele nutritive absorbite din sol, mai concret, câtă apă este pierdută prin transpiraţie
pentru ca prin fotosinteză să se realizeze 1 unitate de SU/dmp/oră.
Datele prezentate relevă faptul că valorile care exprimă cea mai bună valorificare a
apei din transpiraţie se găsesc în cazul soiul Cabernet Sauvignon – Drăgăşani cu valori
cuprinse între 137 – treimea superioară şi 151 – treimea inferioară, urmate de cele realizate la
soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti (cu valori de la 159 – treimea superioară la 162 –
treimea inferioară). Se constată că la Drăgăşani apa absorbită din sol este mai bine valorificată
de butuci.
La soiul Tămâioasă românească, se înregistrează valori cuprinse între 240 – în treimea
inferioară şi 273 – în treimea superioară a pantei, ceea ce înseamnă că butucul a trebuit să
absoarbă o cantitate mai mare de apă din sol pentru a sintetiza 1 unitate de SU, prin
comparaţie cu soiul Cabernet Sauvignon.
Faptul că la treimea inferioară fotosinteza este mai mare decât la celelalte poziţii ale
pantei se datorează fertilităţii mai mari a solului, dar şi unei umidităţi a solului de asemenea
mai mare, deşi insolaţia este mai redusă. În acelaşi mod se poate explica şi evoluţia
transpiraţiei şi respiraţiei pe lungimea pantei.
Activitatea catalazei, ca enzimă oxidoreducătoare finală, vine să confirme prin valorile
determinate, evoluţia intensităţii respiraţiei pe lungimea versantului. Activitatea catalazei a
realizat valori maxime la treimea inferioară şi minimă la treimea superioară a pantei, asemeni
intensităţii respiraţiei. Aşa cum se prezintă în tabel, valorile intensităţii catalazei au variat
între 0,9 ml KmnO4 şi 1,2 ml KmnO4 la soiul Tămâioasă românească; între 1,0 ml KmnO 4 şi
43
2,6 ml KmnO4 la soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti şi între 1,2 ml KMnO 4 şi 3,0 ml
KMnO4 la soiul Cabernet Sauvignon – Drăgăşani.
 În funcţie de nivelul intensităţii cu care s-au desfăşurat principalele procese

fiziologice, coroborat cu condiţiile de climă şi sol oferite de poziţia pe pantă, are loc şi
maturarea lăstarilor, exprimată aici prin conţinutul în apă şi hidraţi de carbon al lăstarilor
(coardelor anuale).
Conţinutul în apă al lăstarului maturat la soiul Tămâioasă românească (tabelul
nr.III.13) creşte de la baza lăstarului spre vârful acestuia şi de la treimea superioară la cea
inferioară a pantei. Astfel, conţinutul apei din lăstar (coardă) a fost cuprins între 48,0 % apă la
vârful lăstarului din treimea superioară şi 49,5 % apă la vârful lăstarului din treimea
inferioară a pantei.
Conţinutul în hidraţi de carbon este relevant pentru a aprecia nivelul de maturare al
lăstarului (coardei). De regulă un conţinut mai mic de hidraţi de carbon se asociază cu un
conţinut mai mare al apei din coarde. Conţinutul în hidraţi de carbon arată o foarte bună
maturare a lăstarului pe porţiunile de coardă analizate. La soiul Tămâioasă românească
valorile conţinutului în hidraţi de carbon, au fost cuprinse între 16,3 % la vârful lăstarului din
treimea inferioară a pantei şi 18,9 % la mijlocul lăstarului din treimea superioară a pantei.
Tabelul nr. III.13.
Nivelul de maturare al lemnului anual la soiul Tămâioasă românească,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
Conţinutul în apă al lemnului maturat (%)
- baza lăstarului 48,0 48,4 48,7
- mijlocul lăstarului 48,2 48,5 48,7
- vârful lăstarului 48,6 48,9 49,5
Conţinutul în zaharuri a lemnului anual maturat (g %)
Conţinutul în amidon al lemnului anual maturat (g %)
44

Conţinutul în hidraţi de carbon al lemnului anual maturat (g % )
Se constată că cea mai bună maturare a lăstarului se realizează pe porţiunea de mijloc

a lăstarului şi în treimea superioară a pantei.
Dat fiind momentul determinării hidraţilor de carbon (prima decadă a lunii noiembrie,
2003) se observă că ponderea cea mai mare din valoarea hidraţilor de carbon o au zaharurile
în comparaţie cu amidonul. Cele două componente determinate (zaharurile şi amidonul, ca
substanţe de rezervă din lăstari) evoluează asemănător cu hidraţii de carbon, dar cu valori
diferenţiate în funcţie de porţiunea de coardă, poziţia pe pantă şi soiurile analizate.
La soiul Cabernet Sauvignon conţinutul apei din coarde are o evoluţie asemănătoare
cu cea a soiului Tămâioasă românească, dar cu un nivel al valorilor înregistrate uşor mai
ridicate (tabelul nr. III.14, tabelul nr. III.15).
Tabelul nr. III.14.

Nivelul de maturare al lemnului anual la soiul Cabernet Sauvignon,
Drăgăşani, 2003
Poziţia pe pantă
Conţinutul în apă al lemnului maturat ( % )
45

Conţinutul în hidraţi de carbon al lemnului anual maturat (g %)
Trebuie menţionat că atunci când soiul este situat la Drăgăşani (tabelul nr. III.14)
conţinutul apei din coarde a fost uşor mai mare (cu valori cuprinse între 48,4 % apă pe
porţiunea de la baza lăstarului din treimea superioară a pantei şi 49,4 % apă, pe porţiunea de
la vârful lăstarului din treimea inferioară a pantei) decât atunci când este situat la Sâmbureşti
(tabelul nr. III.5) (cu valori de la 48,3 % apă, pe porţiune de la baza lăstarului din treimea
superioară a pantei, la 49,3 % apă, pe porţiunea de la vârful lăstarului din treimea inferioară a
pantei).
Tabelul nr. III.15.
Nivelul de maturare al lemnului anual la soiul Cabernet Sauvignon,
Sâmbureşti, 2003
Poziţia pe pantă
Conţinutul în apă al lemnului maturat (%)
46
Conţinutul în hidraţi de carbon al lemnului anual maturat (g %)

Conţinutul în hidraţi de carbon creşte la Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti de la 16,7

% (vârful lăstarului din treimea inferioară a pantei) la 18,9 % (mijlocul lăstarului din treimea
superioară a pantei), iar la Cabernet Sauvignon – Drăgăşani de la 16,2 % (vârful lăstarului din
treimea inferioară) la 18,6 % (mijlocul lăstarului din treimea superioară a pantei).
Şi în cazul soiul Cabernet Sauvignon, cultivat în ambele areale, din totalul hidraţilor
de carbon, predomină zaharurile în comparaţie cu amidonul.
 Nivelul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, forme mobile, precum
şi ponderea macroelementelor N, P, K în alimentaţia globală au un rol important în
desfăşurarea metabolismului viţelor şi în final la realizarea nivelului cantitativ şi calitativ al
recoltei.
La Drăgăşani (tabelul nr. III.16) în general, pe adâncimea 0–70 cm, solul este slab
aprovizionat cu azot nitric şi amoniacal, mediu aprovizionat cu fosfor şi foarte bine
aprovizionat cu potasiu. Ponderea ridicată a potasiului în comparaţie cu celelalte
macroelemente (N şi P), în treimea superioară (75 %) şi mijlocie (73 %) indică condiţii
favorabile pentru realizarea calităţii recoltei pe cele două poziţii ale pantei.
Tabelul nr. III.16.
Conţinutul în macroelemente a solului din poligonul Dealul Olt – Drăgăşani. Septembrie

2003
Poziţia pe pantă
Specificaţie 1/3 1/3
1/3 superioară
mijlocie inferioară
N – NH4 , NO3 , ppm 10 14 11
P din sol, ppm 38 68 95
K din sol, ppm 138 227 135
Alimentaţia globală , g % 186 309 214
Ponderea N în alimentaţia globală, % 5 5 5
Ponderea P în alimentaţia globală, % 20 22 39
Ponderea K în alimentaţia globală, % 75 73 56
47
La Sâmbureşti, pe aceeaşi adâncime a solului (tabelul nr. III.17), se constată că există

o aprovizionare uşor mai bună cu azot pe treimea mijlocie (20 ppm) şi treimea inferioară a
pantei (17 ppm) comparativ cu solul de la Drăgăşani. O situaţie asemănătoare se găseşte şi la
potasiul şi fosforul din sol, numai că nivelul acestora este mai mare pe treimea mijlocie şi cea
superioară a pantei. Ponderea potasiului în alimentaţia globală este de 75 % în treimea
superioară a pantei şi este un indiciu foarte bun că aici există potenţial pentru realizarea unei
recolte de înaltă calitate.
Tabelul nr. III.17.
Conţinutul în macroelemente a solului din poligonul Sâmbureşti,
Septembrie 2003
Poziţia pe pantă
N – NH4, NO3, ppm 5 20 17
P din sol, ppm 49 77 88
K din sol, ppm 157 169 155
Alimentaţia globală, g % 211 266 260
 Conţinutul frunzelor în macroelemente a fost determinat la 3 septembrie 2003,

fapt care conduce la realitatea de a se regăsi în frunze o valoare uşor ridicată a alimentaţiei
globale şi în special al azotului, în ambele poligoane, mai ales în treimea mijlocie şi inferioară
a pantei. Aceasta arată şi posibilitatea de a exista o activitate intensă a proceselor metabolice
cu implicaţii benefice asupra maturării lăstarilor aşa cum am constatat anterior.
La soiul Tămâioasă românească (tabelul nr. III.18.), alimentaţia globală este cuprinsă
ca valoare între 2,29 % (în treimea superioară a pantei) şi 2,69 % (în treimea inferioară a
pantei). Ponderea cea mai mare în alimentaţia globală o are azotul (cu valori de la 59 % – în
treimea superioară, la 80 % – în treimea inferioară), urmat de potasiu (cu valori de la 15 % –
în treimea inferioară a pantei la 35 % – în treimea superioară) şi fosfor (valori foarte apropiate
pe lungimea pantei).
48
Tabelul nr. III.18.
Conţinutul în macroelemente al frunzelor la soiul Tămâioasă românească, poligonul Dealul

Olt – Drăgăşani, Septembrie 2003
Poziţia pe pantă
N total, G % 1,36 2,21 2,16
P total, g % 0,15 0,14 0,13
K total, g % 0,78 0,63 0,40
Alimentaţia globală, g % 2,29 2,98 2,69
La soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti (tabelul nr. III.19), alimentaţia globală este
cuprinsă între 2,12 % (treimea mijlocie a pantei) şi 2,16 % (treimea inferioară a pantei)
valorile fiind foarte apropiate cu diferenţe nesemnificative între poziţiile pe pantă. Ponderea
azotului în alimentaţia globală este cea mai mare (de la 72 % – în treimea superioară la 85 %
– în treimea inferioară), fiind urmată de cea a potasiului (de la 10 % – treimea inferioară, la 23
% – treimea superioară) şi a fosforului (valorile înregistrează diferenţe nesemnificative).
Tabelul nr. III.19.
Conţinutul în macroelemente al frunzelor la soiul Cabernet Sauvignon,
poligonul Sâmbureşti , Septembrie 2003

Poziţia pe pantă
N total, G % 1,54 1,68 1,84
P total, g % 0,11 0,12 0,12
K total, g % 0,49 0,32 0,20
49

La soiul Cabernet Sauvignon – Drăgăşani (tabelul nr. III.20), alimentaţia globală

înregistrează valori mai mari (de la 2,58 % – treimea superioară la 2,90 % – treimea
inferioară) faţă de cele înregistrate de acelaşi soi la Sâmbureşti. Ponderea azotului în
alimentaţia globală este dominantă având valori cuprinse între 69 % – treimea superioară şi 82
% – treimea inferioară, fiind urmată de cea a potasiului cu valori între 16 % – treimea
inferioară şi 27 % – treimea superioară a pantei.
Conţinutul lăstarilor în substanţe de rezervă (hidraţi de carbon) şi al frunzelor în

macroelemente, alături de condiţiile de sol climă şi intensitatea principalelor procese
fiziologo-biochimice ca se desfăşoară în plantă, sunt indicii preţioase cu privire la
posibilitatea realizării calităţii produselor viti-vinicole.
Tabelul nr. III.20.
Conţinutul în macroelemente al frunzelor la soiul Cabernet Sauvignon,
poligonul Sâmbureşti , Septembrie 2003

Poziţia pe pantă
N total, G % 1,79 2,14 2,37
P total, g % 0,10 0,13 0,10
K total, g % 0,69 0,60 0,43
50
Producţia de struguri şi calitatea ei
Strugurele înregistrează, în constituţia sa, toate influenţele pe care factorii naturali şi cei
tehnici-culturali le exercită asupra viţei de vie, dar numai vinul (în cazul strugurilor de vin)
este capabil să le exprime senzoric şi să arate astfel ce trebuie investigat analitic pentru a
explica generozitatea sau deficienţele condiţiilor naturale, meritele sau greşelile omului
(Teodorescu Ştefan, 1987 ).
Strugurii reprezintă materia primă a cărei valoare dă posibilitatea şi permite obţinerea

produsului finit - vinul, la acel nivel de calitate care să asigure eficienţa maximă posibilă în
valorificarea potenţialului factorilor naturali. Prin întreaga sa tehnologie, vinul face posibilă
extragerea şi reţinerea celei mai mari părţi din componenţii chimici ai strugurelui. Calitatea
vinului este înscrisă în numărul şi proporţia în care sunt prezenţi aceşti componenţi. Pentru ca
el să fie de calitate superioară este necesar ca atât numărul componenţilor cât şi proporţia în
care ei sunt prezenţi să fie cât mai mari, în primul rând pentru a dispune astfel de o paletă cât
mai amplă de parteneri care să participe, să se transforme, să se combine, spre a da trăsături
senzorice de o fineţe şi subtilitate cât mai complexe şi atrăgătoare pe parcursul îndelungatei
durate de maturare şi învechire, în vase şi în butelii. În al doilea rând, numărul şi proporţia
acestor componenţi e necesar să fie mari şi pentru a face faţă pierderilor şi degradărilor
importante de componente, ce intervin fortuit datorită tehnologiei, mai laborioasă şi de mai
lungă durată, ce o pretinde elaborarea acestor vinuri.
Realizarea unei compoziţii bogate şi complexe este posibilă folosind soiuri capabile, din punct
de vedere genetic, să sintetizeze şi să acumuleze în struguri un număr mare de compuşi
valoroşi şi în proporţii însemnate. Este necesar ca aceste soiuri să se dezvolte în condiţii de
sol şi de climă care să le permită nu numai să realizeze integral posibilităţile de care dispun la
cules, dar şi păstrarea acestor componente în proporţii optime şi armonioase.
Având în vedere aceste adevăruri ştiinţifice am considerat absolut necesar ca pentru

delimitarea arealelor favorabile pentru obţinerea vinurilor de calitate superioară cu denumire
de origine controlată şi trepte de calitate să urmăresc producţia de struguri, calitatea ei, dar şi
compoziţia chimică şi însuşirile olfactogustative ale vinurilor obţinute în cele două areale
luate în studiu. Am identificat la nivel de proprietate şi zonă a pantei, perimetrele cu cea mai
aleasă vocaţie pentru calitate.
Înainte de a prezenta rezultatele referitoare la producţia de struguri, compoziţia acestora şi
caracteristicile de compoziţie şi însuşirile olfactogustative ale vinurilor, este necesar a preciza
că plantaţiile viticole din cele două locaţii: Dealul Olt – Drăgăşani şi Bolovanu – Sâmbureşti,
51
sunt plantaţii moderne, cu o densitate a plantelor ce asigură circa 4500 viţe pe hectar (nu
prezintă goluri), forma de conducere practicată este cea pe cordoane uni- şi bilaterale,
lucrările culturale aplicate solului, cele aplicate plantei în perioada de vegetaţie, ca şi cele de
combatere a bolilor şi dăunătorilor se fac la acoperire în funcţie de condiţiile oferite de anul
viticol respectiv. Prin întreg sistemul agrotehnic utilizat s-a urmărit ca solul să fie bine
aprovizionat, planta să aibă întregul patrimoniu foliar sănătos şi să se bucure de multă lumină
şi suficientă căldură, pentru ca procesele fiziologo-biochimice ce au loc pentru realizarea
producţiei de struguri să se desfăşoare la un randament maxim.
Recoltarea strugurilor la Sâmbureşti se face de regulă toamna târziu, după 1 octombrie la
soiurile albe şi 15 octombrie la soiurile roşii, aceasta devansându-se cu aproximativ 2
saptamâni în podgoria Drăgăşani (atât în cazul soiurilor albe cât şi a soiurilor negre).
Orientarea arealelor este către obţinerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară cu
denumire de origine controlată sau marcă înregistrată.
 Rezultatele obţinute cu privire la producţia de struguri realizată şi principalele

caracteristici de compoziţie ale strugurilor la recoltare în cele doua locaţii, la soiul Riesling
italian, sunt prezentate în tabelul nr. III.21. şi III.22.
În Dealul Olt – Drăgăşani (tabelul III.21) producţia cea mai mică de struguri, în cei patru ani
de studiu, a fost de 6910 kg/ha (în 2005) când anul viticol a oferit condiţii restrânse pentru
calitate (durata de strălucire a soarelui redusă, ploi abundente în lunile iulie, august şi
septembrie). Această producţie este obţinută în treimea superioară a pantei. Cea mai mare
producţie de struguri se înregistrează în anul 2002 (9842 kg/ha), în treimea inferioară a pantei.
De altfel, producţiile moderate de struguri, cuprinse între 6910 kg/ha (în 2005) şi 8500 kg/ha
(în 2004) se înregistreză în treimea superioară a pantei. Aceste producţii sunt însoţite de cele
mai ridicate conţinuturi în zaharuri 195 g/l (în 2005) şi 225 g/l (în 2003). În anii care au oferit
condiţii favorabile pentru desfăşurarea proceselor de creştere şi maturare a strugurilor,
conţinutul în zaharuri nu a scăzut sub 216 g/l, iar aciditatea mustului a fost cuprinsă între
4,25 g/l – în 2004 şi 4,75 g/l (H 2SO4) – în 2002, excepţie făcând producţia de struguri din anul
2005 când se realizează cea mai mică producţie (6910 kg/ha), cel mai mic conţinut în zaharuri
(195 g/l) şi cel mai ridicat conţinut în aciditate (4,80 g/l).
52
Tabelul nr.III.21.
Producţia de struguri şi principalele caracteristici de compoziţie ale acestora la recoltare
Soiul Riesling italian – Dealul Olt – Drăgăşani
Strugurii recoltaţi din

Determinarea 1/3 superioară a pantei 1/3 mijlocie a pantei 1/3 inferioară a pantei
Anul de recoltă
2002 2003 2004 2005 2002 2003 2004 2005 2002 2003 2004 2005
Producţia de struguri (kg/ha ) 8480 8250 8500 6950 9200 9140 9050 7020 9842 9640 9350 7050
Zaharuri, g / l 218 225 216 195 216 220 212 188 190 194 189 175
Aciditatea, g / l 4,75 4,50 4,25 4,80 4,90 4,85 4,80 4,90 5,10 4,90 4,90 5,20
Tabelul nr.III.22.
Producţia de struguri şi principalele caracteristici de compoziţie ale acestora la recoltare
Soiul Riesling italian – Dealul Bolovanu – Sâmbureşti
Strugurii recoltaţi din

Determinarea 1/3 superioară a pantei 1/3 mijlocie a pantei 1/3 inferioară a pantei
Anul de recoltă
2002 2003 2004 2005 2002 2003 2004 2005 2002 2003 2004 2005
Producţia de struguri (kg/ha ) 8145 8250 8600 6910 8942 8440 8930 7010 9120 8980 9010 7545
Zaharuri, g / l 226 230 218 186 214 218 210 180 198 200 194 182
Aciditatea, g / l 4,65 4,58 4,45 5,20 4,74 4,69 4,72 5,26 4,90 4,82 5,00 5,30
53
Calitatea vinurilor de Cabernet sauvignon sub influenta diferitelor tipuri de sol
Am considerat oportun ca pe lângă rezultatele obţinute cu privire la vocaţia pentru calitatea

vinurilor roşii din cele două staţionare să prezint şi unele specte evocate de câteva cercetări
valoroase efectuate în zonă, mai ales cu privire la pretabilitatea pentru învechire a acestor
vinuri. În acest fel se conturează mai clar vocaţia pentru calitate a acestor areale.
Culoarea vinurilor roşii, se aprecia cu ani în urmă direct pe cale vizuală. Ulterior, s-au
elaborat şi procedee cu ajutorul cărora culoarea vinurilor roşii se determină obiectiv şi se
exprimă cifric (Cotea D.V. şi colab., 1976)
În ultimul timp pentru scopuri practice şi care conduce la rezultate destul de bune este
procedeul Sudraud, cu ajutorul căruia se poate determina intensitatea colorantă şi nuanţa
culorii. Aceste mărimi, exprimă în mod convenţional caracteristicile cromatice ale vinurilor
roşii şi pot fi determinate pe cale spectrofotometrică. În acest scop se măsoară densitatea
optimă numită recent absorbanţa vinului, la două lungimi de undă, respectiv la 420 şi la 520
nm, unde există două zone caracteristice de absorţie a luminii.
Deoarece coloraţia vinului poate fi considerată ca o suprapunere a culorii roşii (măsurată ca

DO 520) peste cea galbenă (măsurată ca DO 420), rezultă ca pentru estimarea intensităţii
colorante a vinurilor roşii trebuie să se facă însumarea celor două absorbanţe.
Întrucât prin maturare şi învechire, vinul îşi modifică nuanţa culorii se înţelege că şi valorile
celor două absorbanţe se schimbă. Bazându-se pe această constatare, Sudraud, a propus ca
nuanţa (tenta) care este strâns legată de gradul de învechire al vinului să fie exprimată cifric
prin calcularea raportului celor două absorbante.
Cele două mărimi sub formă de ecuaţie se exprimă astfel :
Intensitatea colorantă (I): I = D 420 + D 520 + D 620 (nm)
Nuanţa culorii (T), (Tenta culorii): T = D 420 / D 520 (nm)
Vinurile roşii tinere au culoarea roşie – violet, pe parcursul maturării, culoarea suferind
transformări importante, trecând treptat în roşu rubiniu, pentru ca la sfârşitul maturării să
devină roşu- granat, iar mai târziu roşu cărămiziu.
54
Modificarea culorii pe parcursul maturării se datoreşte atât diminuării componentei roşii, în

urma micşorării conţinutului de antociani, cât şi intensificării componentei galbene survenită
în urma oxidării substanţelor tanante din struguri şi doage cu formare de produşi chinonici.
În timpul maturării şi învechirii vinului, intensitatea colorantă scade, iar nuanţa se modifică.
Diminuarea culorii se datorează dispariţiei antocianilor prin oxidare, policondensare, sau chiar
prin combinarea lor cu aminoacizii şi alţi constituienţi azotaţi. În general policondensarea lor
devine posibilă în condiţiile în care antocianii au pierdut în prealabil prin hidroliză,
moleculele de zaharuri. Deci, dacă în vinurile roşii noi, culoarea roşie se datorează
antocianilor şi mai puţin taninurilor, la vinurile vechi se datorează aproape integral
taninurilor.
Vinurile de Cabernet Sauvignon din podgoria Sâmbureşti, la începutul fazei de formare au

prezentat valori ceva mai mari a coţinutului de antociani, decât vinurile din podgoria
Drăgăşani.
Vinurile roşii de Cabernet Sauvignon produse în centrul viticol Dealul Olt din podgoria
Drăgăşani şi plaiul viticol Bolovanu din podgoria Sâmbureşti au atins apogeul însuşirilor
calitative după maturare la vas, timp de 2 ani şi învechire la sticlă pe o durată de minim 2 ani.
Vinurile obţinute pe tipurile de sol din podgoria Sâmbureşti la analizele de laborator şi la

degustările efectuate la diferitele momente de evoluţie, au scos în evidenţă vocaţia acestor
plantaţii de a produce vinuri roşii de Cabernet Sauvignon de mare marcă. Acestea, prin
cantitatea mare de antociani, polifenoli totali şi intensitatea colorantă, în timpul evoluţiei lor
au prezentat caracteristici organoleptice superioare vinurilor din staţionarele din podgoria
Drăgăşani.
Din analizele de laborator şi degustările efectuate s-a constatat că vinurile de Sâmbureşti au o

concentraţie ridicată în alcool, glicerol, coloraţie intensă şi plăcută, cu durabilitate în timpul
învechirii.
Analizând vinurile de Cabernet Sauvignon din podgoria Sâmbureşti, se observă că, datorită
bagajului mare în compuşi coloranţi, la finalul fermentaţiei alcoolice prezintă valorile
intensităţii colorante între 0,890 şi 1,465.
Vinurile de Cabernet Sauvignon din staţionarele din cadrul podgoriei Drăgăşani la sfârşitul
fermentaţiei alcoolice, au prezentat o intensitate colorantă cu valori cuprinse între 0,846 şi
1,292 .
55
În perioada de învechire a vinurilor de Cabernet Sauvignon la sticle pe parcursul a 2 ani s-a

constatat o mică diminuare a conţinutului de polifenoli, care s-a menţinut în jurul cifrei de
1,43 – 1,65 g / l, în funcţie de tipul de sol la vinurile de la Drăgăşani şi în jurul cifrei de 1,63 –
1,86 g/l la vinurile de la Sâmbureşti.
Vinurile obţinute pe regosol carbonatic în podgoria Drăgăşani şi brun rodic

pseudorendzinic cu schelet din podgoria Sâmbureşti, soluri cu conţinut ridicat în CaCO 3, la
degustări au prezentat o mare fineţe şi catifelare, obţinând cele mai mari note.
Vinurile obţinute în cele două podgorii pe soluri brun argiloiluviale tipice au prezentat
cele mai mari conţinuturi în antociani, polifenoli şi au avut o intensitate colorantă mare, fapt
ce a condus la o evoluţie foarte bună în timpul învechirii lor.
Degustarea vinurilor a dovedit condiţiile ecopedoclimatice foarte bune pe care le oferă

plaiul Bolovanu pentru obţinerea vinurilor de Cabernet Sauvignon cu o personalitate distinctă,
inconfundabilă. Astfel, vinurile obţinute pe solul brun rodic pseudorendzinic cu schelet, prin
învechire 6 ani la sticlă, printr-un aspect foarte limpede, printr-o culoare roşu –rubinie cu
nuanţe cărămizii, cu un buchet de excepţională calitate.
56
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrescu I. C. şi colab., 1994 – Mică enciclopedie de viticultură.

Editura „Glasul Bucovinei”, Iaşi.
2. Ambrosi H., 1975 – Wien-Atlas ( Europa), 88-92.
3. Asselin C., Falcetti M., 1996 – Relations terroir – vendages. Les effects du
terroir au l’expression des potentiels a valoriser. 1 –er Colloque International
Les terroirs viticoles, Angers.
4. Audier J.,1992 – La protezione giuridica dei terroirs in Francia. Bull. l’OIV.
5. Audier J.,1993 –La protezione giuridica dei terroirs in Francia. Vignevini, 9.
6. Axente D. şi colab., 2004 – Vinurile cu denumire de origine controlata.
Editura Ager, Bucureşti.
7. Bavaresco L. et coll., 1996 – Carta nutritiva delle zone a COC. CCIAA,
Brescia.
8. Becker N., Wolfart A., Bogenrieder A., 1978 – Climate and vine phenology
– evaluation of a series of long-term observations at three sites near Freiburg
im Breisgau-Baden, Mitteilungen Klosterneuburg, Rebe und Wein, Obstbau
und Fruechteverwertung, 38, 108-119.
9. Becker N.J., 1977 – The influence of geographical and topographical factor
on the quality of the grape crop, Intern. Symp. Quality Vintage, Cape Town,
Publ. 169-180.
10. Bernaz D., Hogaş C., Billeau A., 1937, 1964 – Tratat de viticultură,
volumul I, Atelierele grafice Zanet Corlăţeanu, Huşi.
11. Berardo C., 1955 – La carence en azote dans les vignobles de cru. Bull.
Engrais, 373, 3 – 5.
12. Bonnardot Valerie, 1996 – Le climat et la vigne en Bourgogne Orientale.
Thèse de Doctorat – Climatologie. Univ. Bourgogne – France.
13. Bourzeix M., 1976 – Les composes phenoliques du raisin et du vin. Bull.
OIV, 49, 550.
14. Bourzeix M., 1989 – Raisin, vin, nutrition et sarete (catéchines et
proanthocyanidols). Prog. Agr. Vit., 106, 22.
15. Branas J., Bernon G., Lavadoux L., 1946 – Viticulture générale.
Montpellier.
16. Branas j., 1974 – Viticulture. Imprimerie Déhan, Montpellier, Franţa.
17. Branas J., 1978 – Relations entre la vigne et le systéme climat – sol.
Symp. PIV „ Ecologie de la vigne” , Constanţa – România.
18. Branas J., 1980 – Des appelations d’originee de vins. Elements historiques
et agronomiques d’une methode d’etude. Rev. Fr. Enologie, 78, 13-58.
19. Butănescu Gh.,1969 – Studiul procesului tehnologic de obţinere a vinului
„Sauvignon de Drăgăşani”. Teză de doctorat, IANB Bucureşti.
20. Calistru Gh., Mihalca Al., 1973 – Studiul comportării unor soiuri pentru
vinuri roşii în podgoria Miniş-Măderat. Analele ICVV, vol. IV.
21.
57

Studiul Efectului Terroir În Arealul Viticol Drăgășani

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul Efectului Terroir În Arealul Viticol Drăgășani

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDIUL EFECTULUI TERROIR ÎN AREALUL VITICOL DRĂGĂȘANI

Conceptul de terroir stă la baza denumirilor de origine controlată franceze (AOC.

Merită amintit că Virgiliu în lucrarea “Georgicon” analizând diferenţele dintre vinurile

Definirea “ terroir”-ului viticol. Aspecte tehnice şi juridice.

Boubals (1994) consideră că noţiunea de “terroir” ar putea fi uşor definită ca ansamblu ce

unităţi terroir reprezintă pentru o podgorie o veritabilă bogăţie patrimonială inimitabilă şi

Istoricul podgoriei Drăgăşani. Începuturile culturii viţei de vie în podgoria

Evoluţia sortimentului vinifera cultivate în podgoria Drăgăşani. De-a lungul

caracteristică, care aminteşte de florile de lămâi şi de iasomie. Muscat Ottonel-ul are o

Merlot-ul atinge la Sâmbureşti niveluri calitative superioare, vinul fiind potenţat

Cadrul natural de cultură a viţei de vie în podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti

Versanţii din cuprinsul reliefului de platformă rezultaţi în urma proceselor de eroziune

general cu înclinări moderate (5-15º), dar şi cu înclinări mai accentuate provocate de

Amenajarea versanţilor expuşi declanşării proceselor de alunecari pentru plantaţii de

Terasele sunt răspândite cu deosebire în partea estică şi nord-estică a podgoriei, de-a

Suprafeţele de contact ale teraselor cu niveluri inferioare sau superioare dispun de un

Luncile reprezentate prin suprafeţele drenate ale conurilor de împrăştiere, teraselor

Pericolul de inundaţii rămâne o problemă deschisă până la amenajarea cursurilor de

Formaţiunile geologice care apar azi în cuprinsul podgoriei Drăgăşani aparţin

Levantin. Depozitele aparţinând Levantinului în partea inferioară a versanţilor din

Grosimea deluviilor variază de la numai 10-20 cm până la 2-4 m.

Acţiunea permanentă se înregistrează pe suprafeţe cu depozite extrem de argiloase

Acţiunea intermitentă este determinată de variaţiile condiţiilor climatice materializate

Prezenţa marnelor pe formele pozitive ale umerilor culmilor secundare, scoase la zi

Depozitele pleistocenului inferior (Villafranchian) acoperă cea mai mare parte a

Caracteristicile fizice şi chimice ale depozitelor sunt asemănătoare celor levantine,

Pleistocenul mediu este caracteristic teraselor vechi şi mijlocii ale Oltului

Pleistocenul superior este constituit din depozite de terasă luto-argiloase, lutoase,

Depozitele Halocenului sunt caracteristice luncilor şi teraselor joase, fiind constituite

Constituţia litologică şi configuraţia reliefului piemontan a determinat prezenţa nivelului

Legenda hărţii solurilor cuprinde 64 subtipuri diferenţiate pe baza următoarelor

Dobroteasa şi nivelelor de platformă de la Dobruşa, Mădulari – Beica, Cepari, Fumureni,

2. Solurile brune eu-mezobazice au un conţinut slab-mediu în humus (1-2%) şi corelat

Sub aspect climatic, Podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti dispun de condiţii variate

Temperaturi şi durata de luminozitate. Temperaturile medii anuale înregistrate la

umiditatea atmosferică şi temperaturile ridicate determină apariţii frecvente şi masive ale

Microclimatul. În condiţiile reliefului deluros cu culmi, versanţi şi văi puternic

Vegetaţia naturală. Podgoriile Drăgăşani şi Sâmbureşti se află situate în întregime,

Plantaţiile de viţă de vie de la Jiblea sunt situate la limita nordică a pădurilor de

În condiţiile favorabile de topoclimat caracteristic versanţilor sudici, la est de Olt, între

Amplul potenţial de producţie şi trăsăturile de nobleţe ale produselor viti -

O ultimă remarcă se referă la faptul că podgoria Drăgăşani dispune de o mare potenţialitate,

Vigoarea, fertilitatea şi productivitatea butucilor

Vigoarea, fertilitatea şi productivitatea butucilor precum şi intensitatea proceselor fiziologo-

Elemente climatice caracteristice anului 2003 (temperatura minimă, maximă şi medie)

Tabelul nr. III.3.

Tabelul nr. III.4.

Viabilitatea mugurilor de pe elementele de rod a fost de 90,9 % la butucii din treimea

Tabelul nr. III.5.

 Fertilitatea butucilor este prezentată prin valorile numărului de inflorescenţe,

Tabelul nr. III.6.

Coeficientul de fertilitate la soiul Tămâioasă românească,

La soiul Cabernet Sauvignon (Sâmbureşti) (tabelul nr. III.7.), coeficientul de fertilitate

Tabelul nr. III.7.

Coeficientul de fertilitate la soiul Cabernet Sauvignon,

La soiul Cabernet Sauvignon (Drăgăşani) (tabelul nr. III.8.), se constată valori

Tabelul nr. III.8

Coeficientul de fertilitate la soiul Cabernet Sauvignon,

 Numărul de struguri pe butuc la soiul Tămâioasă românească – Drăgăşani

Tabelul nr. III.9.

Indici de productivitate la soiul Tămâioasă românească,

Productivitatea la soiul Cabernet Sauvignon – Sâmbureşti (tabelul nr. III.10.) şi Cabernet

Tabelul nr. III.10.