DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a
solurilor. Termenul de "pedologie" este de origine greacă,
provenind din cuvintele "pedon" cu înţeles de sol şi "logos" cu
înţeles de ştiinţă.
 Din punct de vedere al conţinutului său Pedologia se subdivide în 2 părţi
distincte:
-pedologia teoretică sau generală care se ocupă de principalele procese ale solului,
metodele de experimentare, cercetare, cartare, etc.
-pedologia aplicativă care studiază principalele soluri, sub aspectul formării, evoluţiei,
răspândirii şi ameliorării lor. În acest sens frecvent se utilizează şi termenii de:
- pedologie agricolă
- pedologie ameliorativă
- pedologie forestieră

• În anul 1881 V.V.Dokuceaev pune bazele pedologiei ca ştiinţă şi defineşte

solul ca fiind “orizontul exterior al rocilor modificat pe cale naturală de către
apă, aer şi diferite organisme vii sau moarte”. Ulterior acelaşi autor modifică
definiţia solului considerându-l ca un rezultat al interacţiunii mai multor
factori naturali: roca generatoare, organismele vegetale şi animale, relieful,
vârsta regiunii, clima cu principalele sale elemente componente, etc.
• Solul se defineşte ca fiind stratul de la suprafaţa litosferei, afânat şi poros,
care s-a format prin transformarea unor roci şi materiale organice, sub
acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici în zona de contact a
atmosferei cu litosfera. Solul poate avea grosimi de câţiva centimetri pe
vârfurile înalte ale munţilor, până la mai mulţi metri în zona de câmpie.
 Însuşirea principală a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a asigura
creşterea şi dezvoltare a plantelor. Această capacitate este determinată de o
complexitate de caracteristici, dintre care amintim:
• -solul este un corp format pe cale naturală, de-a lungul timpului, prin
transformarea părţii superioare a litosferei de către organismele vegetale şi
animale, în anumite condiţii de relief, climă etc;
• -solul conţine materie vie (micro şi macro floră şi faună), de aceea în el au loc
procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-descompunere,
acumulare şi eliberare de energie etc,
• -solul acumulează humus (materie organică complexă), care are o mare
capacitate de înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, pe care le pune
treptat la dispoziţie plantelor;
• -solul are o compoziţie chimică complexă, de aceea reprezintă un rezervor
permanent de elemente nutritive pentru plante şi în acelaşi timp, are anumite
proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi schimb ionic, reacţie (valoare pH)
etc;
• -solul este un corp natural poros şi afânat, care conţine în interiorul lui apă şi aer,
permiţând pătrunderea rădăcinilor plantelor şi asigurând dezvoltarea acestora.
• Toate aceste însuşiri determină ca solul să formeze, faţă de roca sterilă din
care a provenit, o proprietate nouă numită fertilitate.
 FERTILITATEA SOLULUI
• Proprietatea fundamentală a solului de a pune la dispoziţia plantelor
apa şi elementele nutritive, în vederea creşterii şi dezvoltării lor, se
numeşte fertilitate.
• Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului, prin acumularea
progresivă în roca dezagregată şi alterată a elementelor necesare vieţii
plantelor. Ea este o rezultantă a stadiului de dezvoltarea a solului, a
alcătuirii şi proprietăţilor lui, a proceselor fizico-chimice şi biochimice ce se
petrec în sol. În acelaşi timp fertilitatea mai depinde şi de satisfacerea
celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o funcţie a sistemului unitar sol -
plantă - atmosferă.
• După modul cum s-a format, fertilitatea este de două feluri: naturală şi
culturală.
• Fertilitatea pe care o deţin solurile necultivate, în care omul nu a intervenit,
(pajişti naturale, păduri naturale) se deenumeşte fertilitate naturală.
• Fertilitatea culturală reprezintă fertilitatea efectivă pe care o dobândeşte
solul în urma intervenţiei antropice prin experienţe şi mijloace tehnice în
vederea obţinerii unor recolte optimizate.
 Fondul funciar, după modul de folosință
Anul 1989 Anul 2008 Diferenta
Total 23.839,1

Suprafața agricolă 14.758,9 14.702,3 -56,6

Arabil 9,458,3 9.415,1 -43,3

Pășuni 3.256,9 3.333,0 76,1

Fânețe 1.448,3 1.532,4 84,1

Vii și pepniere viticole 277,5 214,5 -63

Livezi și pepiniere 318,0 207,3 -110,7

pomicole
Păduri 6.678,5 6.751,7 73,2

Construcții 622,3 (1990) 692,1 69,8

Drumuri și căi ferate 388,9 (1990) 390,5 1,6

Ape și bălți 903,9 849,3 -54,6

Alte suprafețe 486,4 476,4 -10

• Clasa a I-a. Terenuri de calitate foarte bună cuprinde suprafeţe arabile
lipsite de orice restricţii sau fenomene de degradare, cu soluri profunde
şi cu textură bună, situate pe pante sub 5%.
• Clasa a II-a. Terenuri de calitate bună grupează suprafeţele pe care
procesele de degradare se manifestă slab sau foarte slab, situate pe
pante de 5-10%.
• Clasa a III-a. Terenuri de calitate mijlocie grupează suprafeţele în care
fenomenele de degradare au o acţiune mijlocie, cu pante de 10-15%.
• Clasa a IV-a. Terenuri de calitate slabă pe care procesele de degradare
se manifestă puternic, cu pante de 15 - 25%.
• Clasa a V-a. Terenuri de calitate foarte slabă pe care procesele de
degradare se manifestă foarte puternic, cu pante de peste 25%.
• Clasa a VI-a. Terenurile din fondul agricol care au devenit neproductive,
cum sunt : râpele, ravenele, alunecările fără vegetaţie, gropile de
împrumut, depozitele de steril, straturile de nisip şi pietriş "crud" depuse
de torenţi etc.
 Repartizarea terenurilor agricole pe clase de calitate
(31.12.2001)

Clasa de Modul de folosintă

pretabilitate
Păşuni şi
Total agricol Arabil Vii şi livezi
fânete

Mii ha (%) Mii ha (%) Mii ha (%) Mii ha (%)

Suprafaţa totală
14852 100,0 9402 100,0 4931 100,0 519 100,0
din care în clasa:
I - foarte bună 410 2,8 355 3,8 54 1,1 1 0,2
ll-bună 3656 24,6 3353 35,7 220 4,5 83 16,0
III - mijlocie 3083 20,7 2364 25,1 597 12,1 122 23,5
IV - slabă 3623 24,4 1728 18,4 1767 35,8 128 24,7
V - foarte slabă 4080 27,5 1602 17,0 2293 46,5 185 35,6
 FACTORII DE SOLIFICARE
• Solurile s-au format ca urmare a acţiunii îndelungate a
unui complex de factori naturali numiţi factori de formare
a solului, factori pedogenetici, sau de solificare. Aceştia
acţionează permanent asupra materiei minerale şi
organice de la suprafaţa litosferei, transformând-o prin
procese de dezagregare, alterare, migrare şi acumulare.
• Formarea solurilor, apare ca un rezultat al interacţiunii
complexe ce se petrece între partea superioară a
litosferei cu biosfera, atmosfera şi hidrosfera.
• Un rol important în procesul de solificare îl au următorii
factori pedogenetici: organismele (vegetale şi
animale), roca, relieful, clima, apa freatică şi apa
stagnantă, timpul şi activitatea productivă a omului.
 1.ROLUL ORGANISMELOR ÎN PROCESUL DE
SOLIFICARE
• Unul din cei mai importanţi factori care exercită influenţă asupra
direcţiei procesului de pedogeneză sunt organismele vii.
• Procesul de solificare este mult diversificat de formaţiile
vegetale: ierboase, lemnoase şi muşchi.
• Vegetaţia ierboasă depune în masa solului o mare cantitate de
materie organică moartă, provenită mai ales din rădăcini. Resturile
organice ierboase depuse anual în sol, sunt distribuite până la
adâncimi de peste 1 m, dar cea mai mare cantitate se acumulează în
primii 40-50 cm. Pe seama acestora se formează humus mult şi de
bună calitate.
• Cantitatea de resturi organice din sol depinde însă de condiţiile
naturale şi de compoziţia formaţiilor erbacee.
• Vegetaţia ierboasă diferenţiază solurile nu numai prin cantitatea de
resturi pe care le depune anual ci şi prin modul de descompunere a
acestora şi prin cantitatea şi calitatea humusului rezultat.
• Vegetaţia lemnoasă lasă la suprafaţa solului cantitatea cea mai
mare de resturi organice şi mult mai puţine în masa solului. Din
această cauză humusul rezultat se acumulează într-un orizont de
10-20 cm, sub care procentul acestuia scade brusc. Humusul
rezultat este calitativ inferior, fiind dominat de acizii fulvici.
• La rândul ei şi vegetaţia lemnoasă contribuie la diversificarea
procesului de solificare, în funcţie de cantitatea şi calitatea resturilor
organice. Astfel, pădurile de foioase, formate din amestec de stejar,
arţar, carpen, tei, frasin, etc., vor determina o bioacumulare mai
intensă şi calitativ mai bună faţă de pădurile de fag sau de conifere.
• Muşchii, prin extinderea acestora în păduri şi la suprafaţa solului,
alături de ericacee, favorizează procesele de acidifiere.

Vegetaţia, influenţând asupra direcţiei de solificare, apare în

mod cert ca indicator al schimbării condiţiilor solurilor. Adesea,
după schimbarea asociaţiilor vegetale, se poate stabili destul
de exact graniţele arealelor de soluri.
 VERTEBRATELE ŞI NEVERTEBRATELE DIN SOL
• a) microfauna – organisme mai mici de 0,2 mm (protozoare, nematozi,
echinococi);
• b) mezofauna – animale de mărime medie, cuprinse între 0,2-4 mm
(miriapode, unele insecte şi viermi specifici);
• c) macrofauna – animale de 4-80 mm (viermi de pământ, moluşte, insecte,
furnici şi termite);
• d) megafauna – mărimea animalelor este mai mare de 80 mm (insecte, crabi,
scorpioni, cârtiţe, şerpi, broaşte, rozătoare ş.a.). Biomasa nevertebratelor din
sol este de circa 1000 de ori mai mare decât a vertebratelor.
• prin activitatea râmelor în sol se acumulează compuşi biochimici specifici,
neproduşi de nici un alt agent din natură. Anual trec prin intestinul lor, trec de
la 50 la 600 t de pământ fin, raportat la 1 hectar.
• Microorganismele îndeplinesc o serie de funcţii importante şi diverse, în
transformarea substanţelor şi energiei în procesul de solificare, printre care
se enumeră: transformarea substanţelor organice, formarea diferitelor săruri
simple din combinaţii minerale şi organice din sol; participă la
descompunerea şi neoformarea mineralelor din sol şi la migrarea şi
acumularea produşilor de pedogeneză.
 2.ROLUL CLIMEI ÎN PROCESUL DE SOLIFICARE
• Clima prin complexul de fenomene meteorologice; precipitaţii,
temperatură, vânt, umiditatea aerului, luminozitate etc., este un
factor deosebit de activ şi important pentru formarea solului.
• Clima influenţează procesul de pedogeneză şi evoluţie a solurilor
atât în mod direct, cât şi indirect.
• În mod direct acţionează prin cantitatea de precipitaţii, prin
cantitatea de apă ce se evaporă, temperatură, vânt etc.
• Condiţiile climatice contribuie prin acţiuni directe şi la
descompunerea materiei organice moarte, determinând oxidarea
acesteia în zonele cu precipitaţii reduse şi cu temperaturile medii
anuale ridicate şi humificarea în zonele temperate.
• Influenţa indirectă a climatului se manifestă asupra învelişului
vegetal. Zonele climatice, sunt cele care determină existenţa
anumitor fitocenoze. Acestea la rândul lor influenţează fertilitatea
prin cantitatea şi calitatea resturilor organice pe care le depune
anual în sol.
Dependenţa dintre climă şi sol este redată prin anumiţi indici. La noi în
ţară cel mai utilizat este indicele de ariditate „de Martonne” care se
exprimă prin relaţia:
P
Iar=---------------
T + 10

• P - reprezintă precipitaţiile medii anuale, în mm;

• T – temperatura medie anuală, în grade Celsius;
• 10 – se adaugă pentru a obţine valori corespunzătoare în cazul
temperaturilor care tind spre 0 oC sau au valori negative.
- indicii de ariditate mai mici de 24 corespund solurilor din zona de
stepă; 25-30 corespund solurilor din zona de silvostepă; 30-35
corespund solurilor brune şi cenuşii din zona colinară şi a
dealurilor; 35 – 45 corespund zonei forestiere umede, favorabilă
proceselor de debazificare, levigare, podzolire, etc.
 3.ROLUL RELIEFULUI ÎN FORMAREA SOLURILOR
• relieful este unul din principalii factori care condiţionează procesul de
solificare, de repartiţie şi diferenţiere a solurilor deoarece, în funcţie de el,
se etajează clima, se degradează şi se alterează roca, se distribuie sau
se zonează vegetaţia.
• Relieful influenţează direct sau indirect geneza solurilor.
– Rolul direct se manifestă prin diferite procese geologice: eroziune, alunecări, colmatări,
sortare de sedimente etc., participând la formarea materialului parental al solului sub
aspectul granulometriei, grosimii, stabilităţii.
– Rolul indirect constă în umezirea şi încălzirea inegală a diferitelor părţi ale formelor de
relief şi implicit a suprafeţei învelişului de sol şi modificarea climei paralel cu altitudinea.
Redistribuirea căldurii şi a umidităţii, odată cu variaţia altitudinală a climei, schimbă
condiţiile de pedogeneză şi determină formarea de succesiuni de soluri legate de formele
de relief .
Direct sau indirect, relieful intervine în formarea şi evoluţia solului prin modificarea raportului
între cantitatea de apă ce se infiltrează în sol şi ceea ce se scurge la suprafaţa acesteia,
prin repartiţia precipitaţiilor şi căldurii atmosferice funcţie de altitudine, ştiut fiind că nivelul
precipitaţiilor într-o zonă geografică creşte odată cu altitudinea reliefului, în timp ce
temperatura atmosferei variază în sens invers.
Influenţa reliefului poate fi determinată de macrorelief, mezorelief, microrelief şi
nanorelief.
 4.ROLUL ROCII ÎN FORMAREA SOLURILOR
• Roca generatoare de sol, numită şi material parental, poate fi o
singură rocă, o succesiune de roci, un depozit de fragmente
provenite din diferite roci, care se denumesc cu un termen
petrografic cât mai concret.
• Între însuşirile rocii şi cele ale solului există o strânsă corelaţie prin
compoziţia texturală, mineralogică şi prin însuşirile fizico-chimice.
– Textura se remarcă prin gradul de pulverizare mai accentuat decât al
rocii. Astfel, pe roci pietroase, nisipoase, lutoase sau argiloase se
formează soluri cu textură pietroasă, nisipoasă, lutoasă sau argiloasă
dar cu un grad mai avansat de mărunţire.
– Constituţia mineralogică a rocii se răsfrânge şi asupra solului. Astfel, pe
roci bogate în silicaţi se formează soluri cu o compoziţie complexă,
solurile având o fertilitate ridicată. Pe roci bogate în cuarţ vor rezulta
soluri ce conţin multă silice, sărace în substanţe nutritive.
Contribuţia rocii şi a materialului parental la formarea şi alcătuirea solului este
dată de aportul de elemente chimice ca urmare a alterării mineralelor
primare.
 5.ROLUL FACTORULUI HIDROLOGIC ÎN PROCESUL DE SOLIFICARE
• solurile se formează şi evoluează sub influenţa volumului de precipitaţii
atmosferice, caracteristice fiecărei zone naturale. În unele cazuri însă,
formarea solurilor stă sub influenţa unui exces de apă pluvial (de
suprafaţă) sau freatic (de adâncime).
• Prin pătrunderea în roca afânată, apa provoacă dezagregări şi dispersări,
înlesneşte anumite reacţii chimice şi participă activ la procesele de
alterare şi dezagregare a substanţelor minerale şi organice.
• Circulaţia apei în sol reprezintă factorul care contribuie decisiv la
deplasarea sărurilor solubile, a bazelor, a coloizilor minerali şi organici
precum şi schimbului de substanţe între plantă şi sol. Fără circulaţia apei,
procesul de solificare nu ar evolua, nu ar avea loc procesele de eluviere-
iluviere şi nici circuitul biologic al substanţelor.
• În toate cazurile de exces de umiditate, în sol se creează condiţii
anaerobe, ce declanşează procesul de reducere al oxizilor de fier şi
mangan, care astfel devin solubili şi imprimă solului culori cenuşii-vineţii.
Procesele poartă denumirea de gleizare, dacă sunt determinate de apele
freatice şi de stagnogleizare când sunt determinate de apele pluviale.
 6. TIMPUL CA FACTOR DE SOLIFICARE
• Noţiunea de timp se referă la durata proceselor de solificare, iar
consecinţa influenţei timpului este evoluţia diferită a tipurilor de soluri.
Analizat sub acest aspect, procesul de solificare apare ca un proces lent,
de lungă durată, ce se realizează pe parcursul a sute şi mii de ani, fapt
pentru care trebuie să fie considerat ca un proces istoric.
• Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de „vârsta
solurilor”; din acest punct de vedere la soluri deosebim vârsta absolută
şi vârsta relativă.
• Vârsta absolută este socotită din momentul eliberării teritoriului
considerat de sub influenţa gheţarilor sau a apelor şi este determinată de
durata procesului de pedogeneză .
• Vârsta relativă intervine atunci când apar stadii diferite de evoluţie a
unor soluri, faţă de restul solurilor din jur. Aceste situaţii pot să fie
determinate de alcătuirea chimică a rocilor generatoare de sol sau de
condiţiile de relief, care determină o încetinire a proceselor de solificare.
• După vârsta lor, solurile pot să fie grupate în soluri actuale,
paleosoluri sau moştenite şi fosile.
7. ACTIVITATEA OMULUI CA FACTOR DE SOLIFICARE

• înlocuirea unei vegetaţii cu alta

- cultivarea intensă a terenurilor şi influenţa
lucrărilor agrotehnice
- utilizarea in exces a produselor chimice
- irigarea