UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE AGRONOMIE

FERTILITATEA SOLULUI, MENTINEREA FERTILITATII

SOLULUI SI FERTILIZANTI UTILIZATI IN PRODUCTIA
ECOLOGICA

Student: IONICA (Bondoc) AURA

Specializare: Management în Agroturism și Calitatea Produselor Agroalimentare

Introducere

Solul, formaţiunea naturala de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin

transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugata a factorilor fizici,
chimici şi biologici. Fiind locul de transformare continuă a materiei organice, având o
compoziţie biochimică complexă, într-un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o
proprietate nouă faţă de roca din care s-a format şi anume fertilitatea.
Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea progresivă în roca
dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor. Fertilitatea este însuşirea
solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin acumularea
factorilor de vegetaţie (lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive şi activitate
biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi
îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte
radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor
însuşirilor sale.
Fertilitatea fiind rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-
mecanice, hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de
vegetaţie şi plantele cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie
etc.). Din punct de vedere al economiei mediului este importantă abordarea unitară,
sistemică a fertilităţii solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus
pe cerinţele plantelor de cultură si protectia mediului. Abordarea unitară a corelaţiei
dintre fertilitatea solului, cerinţele plantelor şi măsurile agrotehnice presupune
cunoaşterea următoarelor: - categoriile şi indicatorii fertilităţii solului, - aprecierea în
teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor fertilităţii solului în raport
cu cerinţele plantelor de cultură, - monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului. Categorii
de fertilitate. În literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe categorii de
fertilitate a solului printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială. Fertilitatea
naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de formare a solului
şi depinde de toţi factori naturali care au condus la formarea solului respectiv: roca
mamă, clima, vegetaţia, timpul etc. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci
fertilitatea solului respectiv înainte ca acesta să fie luat în cultură. Fertilitatea artificială
(culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma intervenţiei omului prin
diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice: fertilizare, amendare, irigare,
desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul potenţării fertilităţii
naturale. Însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce
diminuarea fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare
secundară, acidifiere, înmlăştinire, eroziune etc.). Fertilitatea relativă apare în urma
raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante cultivate, la condiţiile de climă, la
verigile tehnologice de cultură aplicate etc. De exemplu, psamosolurile sunt mai puţin
recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai favorabile pentru arahide,
sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile halomorfe se pretează numai pentru anumite
culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.).
Deci fertilitatea este relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de
plante de cultură şi mai fertil pentru altele. Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea
maximă a unui sol de a asigura plantele de cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi
aer, dar numai după anumite intervenţii ale omului. De exemplu, solurile mlăştinoase, cu
o bogată rezervă de materie organică, după desecare (sau drenare), după lucrarea lor
energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate pe solurile fertile. În
acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în exces, care după eliminare permite
solului să-şi manifeste întregul potenţial.
Indicatorii fertilităţii solului .
Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de indicatori care, pentru
sistematizare, se pot încadra în patru grupe:
agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă, rezistenţa
la penetrare, gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat), volum edafic util, indicele
agrofizic al fertilităţii solului;
hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea
pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă),
ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul de elemente nutritive;
agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol,
activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii solului),
starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare – rezerva de seminţe de buruieni şi
cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor şi a agenţilor fitopatogeni).

Îmbunătățirea fertilității solului a fost o valoare de bază pentru pionierii organici, dar prea
puțină atenție a fost adesea acordată conservării solului fertil. Cu toate acestea,
agricultura ecologică este foarte dependentă de buna fertilitate naturală a solului. Solurile
slăbite și deteriorate nu mai pot oferi serviciile așteptate de la ei. Fertilitatea lor trebuie
menținută cu grijă.
Această broșură prezintă fertilitatea solului din mai multe unghiuri, fără pretenția de a
oferi un manual de utilizare universal.

Agricultura ecologică trăiește din și cu fertilitatea solului – noi suntem Copiii

Pământului. Solul este un activ vital din punct de vedere ecologic care își reînnoiește
continuu capacitatea de producție. Dacă nu acordăm suficientă atenție nevoilor sale,
suferă: își pierde vitalitatea, devine mai sensibil la condițiile meteorologice și la eroziune.
și oferă recolte mai puțin abundente.
În agricultura ecologică, problemele de fertilitate a solului nu pot fi aproape niciodată
rezolvate într-un mod pur tehnic. Acesta este motivul pentru care solurile epuizate sau
bolnave au nevoie de remediere prin luarea de măsuri ecologice, capabile să le ajute să se
regenereze. În ciuda tuturor problemelor și constrângerilor, există multe posibilități de
intervenție care ne permit să ne onorăm responsabilitatea țărănească față de solul viu.
Merită, și nu doar economic.

Solul agricol trebuie să rămână în mâinile celor care îl cultivă. Protecția juridică este
așadar necesară pentru ca ea să poată fi transmisă normal din generație în generație și
să nu poată fi făcută obiect de speculație. Și este nevoie de cercetare și dezvoltare pentru
ca utilizarea sa să se îmbunătățească an de an în direcția durabilitate. (Martin Bossard)

În anii 1960, omul de știință Ernst Klapp a definit fertilitatea solului conform experienței
sale practice drept „capacitatea naturală și de durată a unui sol de a asigura producția de
culturib. Este, prin urmare, capacitatea solului de a oferi plantelor ceea ce au nevoie
pentru creșterea lor fără a recurge la inputuri și oferind recolte stabile. De atunci,
agronomia a disecat noțiunea globală de fertilitate a solului într-o multitudine de
parametri fizici, chimici și biologici. A face utilizabil acest tip de cunoștințe detaliate face
acum parte din sarcina oamenilor de știință.
Mulți practicieni și-au dezvoltat propriile strategii și tehnici pentru a conserva fertilitatea
solului. Au învățat observând și s-au bazat pe intuițiile lor. Aceste cunoștințe și cele
obținute prin teste și observații științifice se completează bine. Această broșură își
propune să încurajeze fermierii să cultive solul într-un mod cu adevărat durabil pentru a-l
menține sau a-l face fertil și viu, pe baza unor principii dovedite și experimentând noi
posibilități.

1. Principiile fertilitatii solului

1.1 Solul pionierilor

Agricultura ecologică s-a dezvoltat ca metodă de agricultură modernă de la începutul

secolului al XX-lea, dar rădăcinile sale istorice sunt la fel de vechi ca agricultura
însăși. Timp de câteva decenii agricultura ecologică a fost practicată și dezvoltată de
 doar câteva ferme legate între ele. A câștigat mai multă recunoaștere și a atras mai
mulți fermieri în anii t0 și 90 ai secolului XX. Înainte de a prezenta stadiul actual al
cunoștințelor – științifice și practice – privind buna gestionare a fertilității solului
ținând cont de aspectele holistice, amintim rădăcinile acesteia cu ajutorul câtorva
citate din Bunicii noștri „:
Proprietarul Albrecht THAER a recunoscut în 1t21 că „Humusul este atât o producție de
viață, cât și condiția pentru întreținerea acesteia. Și în timp ce majoritatea cercetătorilor
se dedică chimiei agricole, în 1tt2 Charles DARWIN a descoperit ceva decisiv pentru
agricultura organică: „Pragul este una dintre cele mai vechi și mai prețioase descoperiri
ale omenirii, dar solul era deja arat în mod regulat de râme cu mult înainte de inventarea
sa. . »
Noile microscoape disponibile încă de la începutul secolului al XX-lea dezvăluie
diversitatea inimaginabilă a vieții din sol, declanșând gândirea ecologică. Richard
BLOECK a putut scrie astfel atunci în 1927: „Pământul cultivat a devenit o adevărată
ființă vie sub acțiunea microfaunei și a microflorei solului. Noțiunea de ciclu revine la
suprafață, iar Alois STÖCKL scria în 1946: „... persistența și îmbunătățirea fertilității
solului [este] posibilă numai cu condiția să existe un ciclu de substanțeb, dar
„pretutindeni ezităm să acordăm o importanță crucială. în acest context la micile
fiinţe vii ale solului. În 1955, co-fondatorul agriculturii ecologice Hans-Peter RUSCH
a perceput esențialitatea ciclului vieții: „Substanța vie este „redată fiecărei ființe vii
din ciclul substanței pentru reutilizareb. Iar agronom SEKERA sublinia în 1951: „Prin
fertilitate înțelegem biogeneza structurii nodulare de către microorganismele solului.
»
„Biologia agriculturii organice a fost literalmente înțeleasă de fondatorii săi ca o
doctrină a vieții, ca o filozofie globală a vieții și agriculturii. S-a acordat, așadar, mai
puțină atenție diferitelor substanțe chimice și mai mult biocenozelor formate de ființe
vii sau ecosistemelor, ele însele considerate la rândul lor ca unități care formează un
organism. Agricultura organică vorbește așadar despre sol ca organism, despre un
organism agricol (ferme), despre un organism terestru (pământ) și despre agricultura
organică, în agricultura franceză organo-biologique, precum și despre ecosistemul
format din sol, fermă și Pământ . Interacțiunile permanente și persistența vieții
naturale și sociale, pe care nicio tehnică nu le poate înlocui vreodată și pe care mulți
pionieri le consideră în raport cu acțiunile spirituale și divine, au fost considerate
esențiale. Celebrul principiu „Pământ sănătos – Plante sănătoase – Oameni sănătoși” ,
care a fost formulat pentru a arăta că totul depinde de toate, nu și-a pierdut nimic din
importanța pentru lumea de astăzi.

1.2 Fertilitatea solului- o notiune in evolutie constanta

Când s-a născut, agronomia aplicată a considerat mai întâi randamentul solului ca o
măsură esențială a fertilităţii acestuia. Nivelurile de nutrienți din sol (în principal azot,
fosfor și potasiu) au fost luate ca indicatori ai fertilității – îngrășămintele chimice erau
atunci considerate în general inepuizabile și capabile să înlocuiască fertilitatea
naturală a solului. Dovezile tot mai mari ale caracterului finit al resurselor
redirecționează însă discuția asupra acestei noțiuni în altă direcție. Esențială pentru
randamentele culturilor, eficiența metamorfozelor nutrienților – și chiar și mai ales în
ciclul general – revine în prim-plan ca măsură a fertilității solului.
Fertilitatea solului este atât un proces ecologic, cât și biologic
Solul este locuit de o imensă diversitate de microorganisme, animale și rădăcini de
plante. Solul fertil este capabil să ofere culturi sănătoase pentru generații, cu puțină
nevoie de îngrășăminte, produse fitosanitare si de energie.
Într-un sol sănătos, ființele vii care îl locuiesc transformă eficient îngrășămintele în
producții impresionante, produc humus, protejează plantele împotriva bolilor și fac
solul cocoloși. Acest tip de sol este ușor de lucrat, absoarbe bine apa de ploaie și
rezistă eficient la stingere și eroziune. Eficienta de filtrare a solului este pretioasa
pentru noi pentru sanatitatea pânzelor freatice si pentru neutralizarea acizilor pe care
ploile ii iau din aerul poluat si ii depun la suprafata solului. Solurile fertile sunt, de
asemenea, capabile să degradeze rapid poluanții precum pesticidele. Și, în sfârșit,
solurile fertile stochează eficient nutrienți și CO2, prevenind astfel eutrofizarea
râurilor, lacurilor și mărilor contribuind în același timp la reducerea încălzirii globale.
 În spiritul agriculturii ecologice, fertilitatea solului este prin urmare în principal
rezultatul proceselor biologice și nu prezența elementelor chimice. Solurile fertile fac
schimb activ cu plantele și sunt capabile să se structureze și să se regenereze.

1.3 Ce înseamnă agricultura ecologică prin fertilitatea solului?

Prin „fertilitatea soluluib, agricultura ecologică desemnează în primul rând o
proprietate a solului viu. Deoarece fertilitatea solului este o trăsătură de caracter a
solului ca organism care nu este niciodată pe deplin vizibilă, nu putem nici să o
înțelegem intelectual în întregime, nici să o definim complet prin măsurători analitice
– ca și pentru omul însuși. Iată de ce fertilitatea solului despre care vorbim reprezintă
o percepție completă a solului, influențele acestuia asupra plantelor și analiza și
măsurarea unora dintre caracteristicile acestuia.
Fertilitatea solului este proprietatea acestuia de a asigura producerea de recolte
vegetale, de a le oferi apă și nutriție minerală, rezultând în recolte durabile și
consistente de înaltă calitate.
Elementele nutritive din sol reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pentru
dezvoltarea corespunzătoare a plantelor și pentru obținerea unei recolte de succes.
Una dintre soluțiile pe care le ai la dispoziție este fertilizarea solului, ca să completezi
necesarul de substanțe nutritive care ar putea să lipsească. Fertilizarea ecologică este
un mod eficient, prietenos cu mediul și deseori mai ieftin de a adăuga nutrienții
necesari în sol.

1.3 De ce este importanta fertilitatea solului?

Elementele nutritive precum calciu, magneziu, potasiu și sulf sunt substanțe de bază
care nu trebuie să lipsească din sol. După un timp, substanțele din sol sunt epuizate și
nu se pot suplimenta pe căi naturale. Astfel, apelăm la folosirea metodelor de
fertilizare a solului pentru că:
 – ajută la prinderea și întărirea rădăcinii pentru o recoltă bogată, după caz cu
fructe și legume gustoase;
– conțin un număr mare de oligoelemente și enzime necesare care ajută plantele
să reziste la boli;
– oferă plantelor nutrienții necesari pentru o creștere sănătoasă și viguroasă;
– nu sunt periculoase pentru oameni și animale.

2. Cum se distruge fertilitatea solului?

Fertilitatea solului se reduce atunci când materia organică sau activitatea biologică
sunt în scădere și se produce prin:
– Eroziune – hidrică sau eoliană. Pe terenurile ce folosesc ogorul negru o mare
perioadă din an (cerealele fără culturi verzi de iarnă sau vară, plantații de pomi
sau arbuști în care intervalul dintre rânduri este întreținut ca ogorul negru);
– Înlăturarea masei vegetale (hrana micro și macroorganismelor) – adesea în
tara noastră prin ardere;
– Lucrările excesive ale solului (arat/ discuit anual) au efect negativ asupra
biologiei și a materiei organice, care oxidează și distrug încet, dar sigur
fertilitatea solului;
– Pășunatul unui teren pentru o perioadă lungă sau întoarcerea animalelor
înainte ca plantele din padoc să se fi regenerat;
– Folosirea excesivă a fungicidelor, distrugând activitatea microbiologică

3. Tipuri de sol : Cele mai fertile soluri

România este una dintre țările care are cele mai fertile terenuri din toată lumea. În
toată lumea există o mare varietate și tipuri de ecosisteme ale căror caracteristici
depind de tipul de sol, de climă și de condițiile de mediu din fiecare zonă. Tipul de
sol este redat de cinci factori de formare, iar aceștia sunt: clima, roca de bază, relieful,
vremea și organismele care trăiesc în ea.
Solul este parte de suprafață a scoarței terestre, activă biologic, care provine din
dezintegrarea ori alterarea fizică și chimică a rocilor și a reziduurilor activităților
ființelor vii care supraviețuiesc pe ea.

În fiecare zonă a Pământului există un tip de sol diferit. Acest lucru se întâmplă
pentru că factorii de formare a solului se schimbă în spațiu. Spre exemplu, clima nu
este aceeași pe toată planeta, iar asemeenea ei, nici relieful și nici organismele care
trăiesc în ea nu sunt aceleași.

Solul este compus din diferite componente, precum roci, argilă, nisip, humus și
minerale. Componentele solului sunt clasificate în:

Organice – resturile de plante și animale

Anorganice – nisipul, apa, aerul și argila.

Humusul este un material organic care se descompune și creează solurile fertile.

Pornind de la uscarea frunzelor și până la dezintegrarea cadavrelor de insecte, toate
fac parte din humusul solului. Humusul se regăsește în straturile superioare și,
împreună cu unele minerale, formează o culoare gălbuie negru, oferind un grad ridicat
de fertilitate solului.

3.1 Caracteristicile solului

Caracteristicile solului se împart în trei categorii:

Caracteristici fizice:
Textura – este factorul care determină proporția în care se găsesc particule minerale
de dimensiuni diferite care sunt prezente în sol.
Structura – reprezintă modul în care particulele de sol se reunesc pentru a forma
agregate.
Densitatea – este factorul care influențează distribuția vegetației. Solurile dense sunt
capabile să susțină mai multă vegetație.
Temperatura – influențează distribuția vegetației, mai ales la altitudine.
Culoarea – depinde de componentele solului și variază în funcție de cantitate de
umiditate prezentă în sol.

Caracteristici chimice
Fertilitatea – reprezintă cantitatea de nutrienți disponibili pentru plante
Ph – reprezintă aciditatea, neutralitatea sau alcalinitatea solului.
Capacitatea de schimb – capacitatea solului de a putea face schimb de argilă și
humus, transferand substanțele nutritive către plante prin captarea particulelor
minerale.
Caracteristici biologice
Speciile de organisme care trăiesc în ea – animale, bacterii, ciuperci.

3.2 Tipuri de sol

3.2.1 Soluri nisipoasa
De regulă, solul nisipos este alcătuit din nisip, argilă și lut și are o textură abrazivă.
Dacă nu este întreținut cum trebuie, solul nisipos tinde să se usuce foarte repede și să
ducă astfel la deshidratarea plantelor.

Pentru a favoriza dezvoltarea culturilor, solul nisipos trebuie să fie amestecat cu turbă
și să fie pregătit cu 2 săptămâni înainte de plantare.

Solurile nisipoase sunt ideale pentru legume, bulbi, plante anuale și pentru o gama
largă de conifere, de aceea li se acorda o mare atenție în procesul de pregătire și
tratare. Solurile nisipoase se bucură de drenare bună și se încălzesc repede după
trecerea iernii, astfel că sunt ideale pentru cultivarea de legume timpurii, precum
ceapa, morcov și sparanghel.

3.2.2 Soluri calcaroase

Solurile calcaroase se disting foarte ușor. Aceste au culoare maro și multe pietre de
diferite dimensiuni pe deasupra. Acest tip de sol este bogat în nutrienți și vitamine
pentru plante, precum calciu, magneziu, fosfor, molibden și mangan.

Pe un astfel de sol se poate cultiva fără probleme morcovi, vinetel, varză, roșii și
pepeni.

Proprietățile sale pot fi îmbunătățite foarte ușor, furnizând în mod regulat

îngrășăminte organice precum compost și / sau ierburi care sunt tăiate în grădină.

3.2.3 Soluri umede

Solurile umede sunt bogate în materie organică în descompunere și au o nuanță
negricioasă. Acestea rețin cantități mari de apă și sunt excelente pentru agricultură.
Principalele legume care se pot cultiva pe solurile umede sunt:

Varza – este o cultură care are nevoie de udare frecventă. În timpul sezonului de
creștere, este deosebit de important să se mențină nivelul de umiditate.
Castraveții – sunt o altă cultură care va fi afectată de lipsa de umiditate. Acestea
trebuie udate în timpul înfloririi și fructificării.

3.2.4 Soluri argiloase

Solul argilos este un tip de sol greu, care are cantități mari de nutrienți. Aceste rămân
umede și reci iarna și se usucă în sezonul cald.

Acest tip de sol este format în special din particule fine de argilă. Capacitatea sa de
reținere a apei este foarte mare. Solul argilos este umed și lipicios și conține puțin aer.
Dimensiunile particulelor de sol este mai mică de 0,2 mm, iar solul argilos este bogat
în materie organică.
Cea mai mare problema a solului argilos este ca se îmbibă cu apă și acest lucru poate
încetini creșterea plantelor și chiar poate cauza putrezirea rădăcinilor. Solul argilos
este greu de sapt si se incalzeste mai greu, primavara.

Fasolea verde, salata verde, sfecla mangold și alte legume cu rădăcini superficiale
cresc bine în argilă, deoarece aceasta reține bine umezeala

Ordonarea solurilor dupa fertilitate:

1. Solurile de culoare inchisa reflecta un fond nutritiv ridicat. Acestea sunt ideale
pentru aproape toate culturile si valoarea lor creste cu cat adancimea acestui orizont
este mai mare
2. Apoi, fertilitatea scade de la solurile negre spre cele brune, brune ruginii, rosii,
cenusii, galbene. Solurile albicioase sunt cele mai putin fertile fiind putin
recomandate pentru agricultura.
3. De asemenea, solurile negre absorb mai multa radiatie solara in timpul zilei si
elibereaza mai multa caldura in timpul noptii, fapt ce conduce la formarea de b roua
subteranab, fenomen deosebit de favorabil plantelor.
4. Aspectul cromatic al orizonturilor de sol ofera multe informatii despre cum b se
simtb plantele in ele. De pilda:
 – Aspectul marmorat-mozaicat al straturilor de sol sugereaza un exces temporar
de apa ori ca panza freatica este fluctuanta.
– Culoarea albastrui-verzuie ori maslinie indica prezenta compusilor ferosi,
formati in lipsa oxigenului, ceea ce face ca respectivul sol sa fie impropriu
pentru plante
– Existenta halourilor de culori deschise din jurul radacinilor indica o umezeala
excesiva a solului, ceea ce, de regula, conduce la uscarea pomilor.

3.3. PH-ul solului

Există perioade în care solul este prea acid sau alcalin și nu poate susține vegetația
sau culturile. Astfel, atunci când vrei să schimbi Ph-ul solului și să-l faci mai acid,
poți apela la:

Pulbere de sulf: efectul este lent (6 – t luni), dar fiind foarte ieftin este cel mai des
folosit. Trebuie să adăugăm 150 până la 250g / m2 și să amestecăm cu solul și să
măsurăm pH-ul din când în când.
Sulfat de fier: Are un efect mai rapid decât sulful, dar este necesar să măsurăm pH-ul,
deoarece l-am putea scădea mai mult decât este necesar. Doza pentru scăderea pH-
ului de 1 grad este de 4 grame de fier sulfat pe litru de apă.
În cazul în care vrei să schimbi Ph-ul unui sol acid pentru a-l face mai alcalin, poți
folosi:

Calcar macinat: trebuie să-l răspândim și să-l amestecăm cu pământul.

Apă calcaroasă: foarte recomandat pentru a crește pH-ul doar în colțuri mici.
4. Proprietatile solului
4.1 Proprietatile fizice ale solului
Textura
Alcătuirea fazei solide a solului este destul de complexă din punct de vedere fizic,
chimic şi mineralogic .
Densitatea
Starea de aşezare a solului se exprimă prin diverşi indicatori, printre care densitatea
aparentă, porozitatea şi gradul de tasare . Densitatea este o proprietate fizică a solului
constantă în timp şi care ajută la aflarea (prin calcul), a porozităţii totale a solului cât
şi la calculul vitezei de cădere a particulelor.
Densitatea aparentă
Densitatea aparentă este afectată de structura solului, de dispersia sau gradul de
compactitate, de caracteristicile de gonflare şi contracţie, care depind de umiditate.
Indiferent cât de compacte sunt solurile, particulele solide nu se pot îmbina perfect şi
solul rămâne ca un corp poros, niciodată complet impermeabil

4.2 Proprietăţile fizico-mecanice ale solului

Compactarea solului
Prin compactarea (tasarea) solului se înţelege procesul în urma căruia densitatea
aparentă a acestuia creşte peste valori normale, respectiv porozitatea totală scade sub
valori normale .
Consistenţa solului
Este proprietatea solului de a prezenta un grad de tărie, soliditate şi rezistenţă la
deformare sau sfărâmare .
Aderența solului (adeziunea, adezivitatea)
Aderența solului este proprietatea fizico-mecanică a solului umezit la consistenţa
plastică lipicioasă de a se lipi de obiectele cu care vine în contact .
Coeziunea solului (frecarea internă, forfecarea)
Coeziunea se definește ca fiind forța care leagă între ele particulele elementare ale
solului datorită unor mecanisme fizico-chimice: forțele Van der Waals, atracția
electrostatică, punțile catonice, efectele de cimentare etc.
Rezistența solului la penetrare este un indice semnificativ pentru caracterizarea
proprietățile fizico-mecanice ale solului și a consistenței acestuia și se corelează cu
rezistența la arat a solului . Rezistența solului la penetrare este rezistența opusă de
acesta la solicitările de compresiune - tăiere exercitate în același timp de un corp ce
pătrunde în sol

4.3 Proprietăţile hidrofizice, de aeraţie ale solului

Apa din sol
Forțele care acționează asupra apei din sol
Relațiile sol-apă sunt determinate de forțele care acționează asupra apei din sol .
Dintre forţele care acţionează asupra apei din sol prezintă importanţă deosebită
următoarele: forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie, forţa datorată
tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sucţiune (sugere de către rădăcinile
plantelor, forţa hidrostatică) . Asupra apei din sol acţionează forţe diferite, care
modifică permanent în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile acestuia
(textură, porozitate, conţinut în săruri). Reţinerea şi mişcarea apei în sol este
determinată de acţiunea comună a acestor forţe .
Aerul din sol
Aerul ocupă acea parte a spațiului poros care nu este ocupat de apă. Se mai găseşte
dizolvat, în cantitate mică, în apa solului. Conținutul de aer al unui sol dat la
umiditatea maximă pe care o poate avea acel sol în condiții de câmp poartă numele de
porozitatea de aerație . Conținutul de aer se poate determina cu ajutorul
picnometrelor de aer .
4.4 Proprietăţile chimice ale solului
Soluţia solului
Soluţia solului se poate defini ca faza lichidă a solului, care include apa din sol
conținând săruri minerale dizolvate, compuşi minerali şi organici, gaze şi particule
fine coloidale .
Precipitaţiile atmosferice, apa din scurgeri de suprafaţă, apele freatice pătrund în sol,
iar în urma interacţiunii cu faza solidă şi gazoasă a solului, cu sistemul radicular al
plantelor şi cu organismele vii care populează solul îşi schimbă compoziţia chimică .
Compoziţia soluţiei solului depinde de cantitatea şi calitatea precipitaţiilor
atmosferice, de compoziţia fazei solide a solului. Compoziţia soluţiei solului suferă
permanent modificări datorită activităţii plantelor superioare, prin, scoaterea de către
rădăcinile acestora a unor compuşi, şi invers, prin pătrunderea unor substanţe, prin
secreţii ale rădăcinilor plantelor . Capacitatea de adsorbţie Datorită stării de dispersie
a componenţilor lui şi în special a celor de natură coloidală, solul are proprietatea de a
adsorbi diferite substanţe aflate în stare de dispersie moleculară (adsorbţie
moleculară) şi ionică (cationică sau anionică, numite adsorbţie catonică şi respectiv
anionică) . Aciditatea solului Soluţia solului conţine în stare de dispersie ioni,
molecule, substanţe coloidale, care se găsesc în proporţii foarte diferite în funcţie de
diferiţi factori care acţionează în formarea şi evoluţia solurilor. Aciditatea solului este
influenţată de o serie de factori: compoziţia chimică şi mineralogică a părţii minerale
a solului, prezenţa sărurilor solubile, conţinutul şi natura substanţelor organice care se
găsesc în sol, umiditatea solului, activitatea organismelor din sol etc. În sol se
deosebeşte o aciditate actuală şi una potenţială . Aciditatea actuală (pH-ul solului)
Este dată de concentraţia ionilor de H+ ce se află la un moment dat în soluţia solului.
Apa distilată, în raport cu care se stabileşte aciditatea solului, are o reacţie neutră,
raportul activităţii ionilor H+ şi OH- fiind egal şi exprimat prin relaţia
(H+)((OH-)=k(h2o=10-7(10-7=10-14. Dacă solul conţine compuşi cu caracter bazic,
aciditatea sa este alcalină, de exemplu solurile care conţin săruri ce hidrolizează
alcalin: CaCO3, MgCO3 şi Na2CO3 .
5. Indicatorii fertilitatii solului
Fertilitatea solului este capacitatea solului de a pune la dispozitia plantelor verzi in tot
timpul vegetatiei in mod permanent si simultan substantele nutritive si apa, in
cantitate indestulatoare, fata de nevoile acestora si de a asigura conditiile chimice si
biochimice necesare cresterii si dezvoltarii plantelor, in ansamblul satisfacerii si a
celorlalti factori de vegetatie.
Activitatea umana poate dirija fertilitatea solului, in sensul cresterii acesteia,
deplasand echilibrul ecologic in limite rationale, dar poate determina si o modificare
drastica a fertilitatii pana la transformarea terenurilor fertile in terenuri aride.
Eroziunea, spalarea solului, exploatarea prin supracultivare reprezinta factori care
sunt responsabili pentru reducerea nivelului de fertilitate a unui sol.
Tipuri de fertilitate
Fertilitate naturala (initiala) ia nastere in mod natural si este specifica fiecarui tip de
sol, depinzand de factorii fizici, chimici si biologici ai solului.
Fertilitatea unui sol podzolic =gradul de saturatie in baze si de cantitatea de aluminiu
mobil.
Fertilitatea solurilor mlastinoase =aprovizionarea cu K si P si de eventualele carente
de Ca,Mg, B, Cu si Zn.
Fertilitatea unui sol organic alcalin= eventualele carente in Mg, B, Cu si Zn
Un sol cu o fertilitate naturala foarte mica poate sa fie transformat intr-unul fertil, prin
corectarea factorilor limitativi (pH-ul, regimul de apa din sol, continutul de saruri si
ioni solubili etc).
Fertilitate artificiala apare ca efect direct datorat adaosurilor de ingrasaminte,
tehnicilor agricole utilizate pentru lucrarea solului, precum si ca efect secundar al
activitatilor antropice legate de arderea combustibililor, evacuarea cenusilor
zburatoare rezultate din industrii
Fertilitate potentiala reprezinta capacitatea solului de a pastra apa si substantele
nutritive necesare plantelor, dar care, datorita unor factori nu pot fi puse la dispozitia
plantelor in mod complet
Fertilitate economica (efectiva) reprezinta suma dintre fertilitatea artificiala si
fertilitatea naturala. Se poate vorbi despre o fertilitate economica doar cand solul este
cultivat si aceasta fertilitate se exprima prin nivelul recoltelor obtinute.
Fertilitatea solului se caracterizeaza prin
-indicatori fizici: textura, structura, stabilitatea hidrica a agregatelor (insusirea
agregatelor de a nu se desface sub actiunea apei), porozitate totala, densitatea
aparenta,volumul edafic util (volumul de sol pana la roca dura din care se scade
procentul de schelet) etc.
- indicatori chimici: reactia solului, capacitate totala de schimb cationic (suma
cationilor bazici si acizi adsorbiti), gradul de saturatie in baze (reprezinta ponderea
cationilor bazici din capacitatea totala de schimb cationic, continutul in elemente
nutritive (N, P,K),continutul In humus etc.
- indicatori biologici: respiratie solului, activitatea enzimatica,
nitrificarea,amonificarea, numar de bacterii, ciuperci etc

6. Fertilizanti utilizati in agricultura ecologica

Îngrăşăminte folosite în agricultura ecologică – proprietăţi, metode de preparare şi
instrucţiuni de aplicare
In agricultura ecologică sunt admise două categorii de de îngrăşăminte:
– Îngrăşăminte organice
Cercetările făcute pe perioade lungi de timp arată că folosirea sistematică a
îngrăşămintelor organice contribuie substanţial la îmbunătăţirea fertilităţii solului,
ca urmare a sporirii conţinutului de humus şi de elemente nutritive, a
intensificării activităţii microbiologice, a refacerii structurii solului şi a creşterii
capacităţii de înmagazinare a apei. De asemenea, în agricultura ecologică se
folosesc, frecvent, următoarele şase tipuri de îngrăşăminte organice: gunoi de
grajd, urină şi must de bălegar, compost, îngrăşăminte verzi şi resturi vegetale.
– Ingrasaminte minerale naturale : Făina de oase se prezintă sub forma unei
pulberi de culoare alb-murdar, aspră la pipăit. În funcţie de procedeul de
fabricare conţine în medie 15 – 34% P2O5 şi 0.7 – 4% N. Se recomandă
prioritar pe solurile cu reacţie acidă sau neutră. Îngrăşăminte cu potasiu
 Dintre îngrăşămintele minerale cu potasiu, la noi în ţară se produce şi se
foloseşte frecvent cenuşa de lemn şi de alte materiale organice. Cenuşa este
reziduul solid care rămâne în urma arderii complete a substanţelor organice
vegetale. Din datele prezentate în tabelul 5.4.2.5.17 reiese că cenuşa este un
îngrăşământ potasic care conţine însă şi însemnate cantităţi de fosfor, calciu,
magneziu şi microelemente. Cenuşa se poate aplica pe toate tipurile de sol şi
în orice perioadă de timp: înainte de arătură, la pregătirea terenului pentru
însămânţare şi în timpul vegetaţiei culturilor. De asemenea, cenuşa se poate
folosi la tratamentul seminţelor (10 – 15 kg/ha), localizat pe rând (100 – 200
kg/ha) sau la cuib (15 – 20 g la fiecare cuib), concomitent cu semănatul şi
foliar, sub formă de soluţii (50 – 150 g cenuşă dizolvată în 10 l de apă).
Cenuşa se poate aplica pe toate tipurile de sol şi în orice perioadă de timp: înainte
de arătură, la pregătirea terenului pentru însămânţare şi în timpul vegetaţiei
culturilor. De asemenea, cenuşa se poate folosi la tratamentul seminţelor (10 – 15
kg/ha), localizat pe rând (100 – 200 kg/ha) sau la cuib (15 – 20 g la fiecare
cuib), concomitent cu semănatul şi foliar, sub formă de soluţii (50 – 150 g cenuşă
dizolvată în 10 l de apă).

În agricultura ecologică este interzisă administrarea îngrășămintelor de sinteză

chimică (ureea, superfosfat simplu, clorură de potasiu), deoarece acestea
afectează partea vie a solului. Totodată, orice îngrășământ trebuie administrat
doar după ce a fost efectuată testarea solului și se cunoaște raportul de elemente
ce se conțin în sol, deoarece:

– pH-ul solului ne ajută să aflăm dacă este necesar de a administra

amendamente (în cazul unui pH prea alcalin sau acid plantele nu se dezvoltă
bine, devin vulnerabile).
– Conținutul de humus – fiecare % de humus asigură 20-25 kg de azot per
hectar.
 – Determinând cantitatea de fosfor mobil din sol și asigurând necesarul în
acesta, plantele se vor dezvolta normal, fructele vor avea o calitate superioară.
Lipsa fosforului nu permite plantelor să se dezvolte, frunzele se decolorează,
nu se dezvoltă rădăcinile, scade producția. Totodată, prea mult fosfor
dăunează plantelor și duce la sterilitatea acestora.
– Cunoscând cantitatea de potasiu și administrând cantitatea necesară vom evita
fenomene ca: îngălbinirea frunzelor, înfrățirea slabă la cereale, putrezirea
rădăcinilor și coacerea neuniformă.

Unul dintre cele mai utilizate îngrășăminte organice utilizate în agricultura ecologică
sunt îngrășămintele verzi. Acestea trebuie semănate asigurând rotația speciilor. Pot fi
utilizate plante din familiile Leguminoase (mazăre, măzăriche, bob, soia, sulfină,
lucernă), Crucifere (rapiță, muștar), Graminee (secară, triticale, ovăz). Potrivit
experienței specialiștilor de peste hotare, din plantele Leguminoase, cele mai
recomandate specii pentru îngrășămintele verzi sunt lucerna și trifoiul.

Aceste culturi se seamănă în perioada 1 august – 30 septembrie, iar masa vegetală

formată se încorporează în sol în perioada 15 februarie – 31 martie.

În fermele ecologice, campania de fertilizare are două perioade de bază: primăvara și

după recoltarea culturilor de toamnă și a celor timpurii. Îngrășămintele pot fi
administrate și pe parcursul perioadei de vegetație, în doze mici (concomitent cu
prelucrarea solului sau irigarea). Însă, nu toate îngrășămintele pot fi administrate pe
parcursul întregului an, astfel, specialiștii nu recomandă aplicarea îngrășămintelor
precum gunoiul de grajd sau mustul de bălegar după semănat sau plantare.
Principalele îngrășăminte organice utilizate în agricultura ecologică:
Gunoiul de grajd – este un amestec de dejecții solide și lichide provenite de la
animale și din materialele ce au fost folosite ca așternut pentru acestea. Înainte de
administrare gunoiul de grajd necesită fermentare, care poate fi făcută în platforme de
gunoi, în padoc și direct în grajd. O tonă de gunoi de grajd conține: 4,1 kg N organic,
0,8 kg N mineral, 1,4 kg P, 5,5 kg K și 17 kg de C organic.

Fermentarea gunoiului de grajd poate fi făcută la rece, timp de 3 – 4 luni la 20-30°C

sau la cald, când materialul din platformă este afânat, umed și are loc la temperatura
de 60°C (temperatură la care sunt distruși patogenii și viabilitatea semințelor de
buruieni). Mai este practicată de către fermieri și fermentarea mixtă, când mai întâi
are loc fermentarea aerobă, după care gunoiul se tasează și are loc fermentarea
anaerobă. Gunoiul de grajd se aplică în perioada de vară-toamnă, până la arătura de
toamnă.

La fertilizarea cu gunoi de grajd înainte de plantarea pomilor sau viței de vie, în

toamnă, se administrează 60 tone/hectar. Cantitatea de gunoi de grajd necesară pe
parcele cultivate cu plante anuale se calculează înmulțind necesarul anual (10
tone/hectar) cu numărul de ani a rotației culturilor.

Mranița – este același gunoi de grajd foarte bine fermentat și descumpus, ce conține
mai multe elemente nutritive. Necesarul de mraniță este de circa 6-8 tone/ha. Poate fi
utilizată și pe parcursul vegetației deoarece se descompune foarte ușor. Mranița
conține: 14% materii organice, 0,98% azot, 0,58% P2O5, 0,9% K2O, 0,88% CaO.

Maceratul de urzică – dacă gestionați cu suprafețe mici, atunci puteți utiliza drept
îngrășământ urzica. Pentru producerea îngrășământului aceasta se recoltează, se
mărunțește, pune într-un vas și acoperă cu apă. Este important de a amesteca de mai
multe ori conținutul vasului. Îngrășământul este gata în 3-5 zile, după care trebuie
drenat și utilizat prin adăugarea apei, în raport de 1:10 (o parte de măsurare a
amestecului la 10 părți de apă). Maceratul de urzică mai poate fi utilizat și ca
insecticid natural.

Urina și mustul de băligar – reprezintă fracția lichidă a bălegarului produs de

animale. Conțin 6,4% azot, 5-9% K2O. La fertilizarea de bază se folosesc 3-5 m3/ha
la culturile de câmp, 5-10 m3/ha la legume. Înainte de administrare, produsul se
diluează cu 4-5 părți de apă. Această fertilizare se face o dată la 3-4 ani.

Compostul – reprezintă un amestec de deșeuri vegetale (frunze, paie, coceni, ierburi)

și animale (must, gunoi de grajd), resturi menajere, nămol fermentat în prezența
oxigenului. Pentru producerea acestuia se folosesc practic toate deșeurile de origine
organică din mediu. Pentru fermentarea amestecului este nevoie de un conținut înalt
de oxigen de circa 10-20%, un raport de Carbon/Azot 25-30:1, care după fermentare
scade la 10-12:1.

Fermentarea are loc la temperatura de 60°C (pentru a distruge patogenii și buruienile)

menținute timp de 4 zile sau câteva săptămâni. O tonă de compost conține: 4,6 kg N
organic, 1 kg N mineral, 2 kg P, 6,6 kg K și 106 kg Carbon organic. Umiditatea
necesară pentru producerea compostului este de 40-70%. După cele 4 zile, urmează
faza de maturare a amestecului ce poate dura până la câteva luni. Se utilizează circa
15-25 tone/hectar de compost la culturile agricole și este suficient dacă este
administrat odată la doi ani.
Biohumusul (vermicompostul ) – este un îngrășământ organic natural
microbiologic pur, rezultând din amestecul unui gunoi de grajd și a deșeurilor
biologice produse de râme. Produsul conține setul necesar de nutrienți macro și
micro, enzime, antibiotice sol, vitamine, hormoni de creștere și substanțe humice.
Îngrășământul produs de rame este bun pentru:

– regenerarea solului
 – conversia agriculturii chimice în agricultură ecologică
– combaterea deșertificării
– răsaduri, viță de vie, pomi fructiferi etc.

Humusul de râme este un produs 100% natural, care are calitatea de a restabili
fertilitatea solului, de a recupera solurile afectate și de a neutraliza substanțele nocive
utilizate anterior.
Humusul râmei înlocuiește orice îngrășământ chimic necesar culturilor.
Prin procesarea materiei vegetale în humus, în urma procesului CO2 (dioxid de
carbon) rămâne în sol, nu se ridică în atmosferă pentru a o polua;
Viermii reduc amprenta lăsată pe sol și gazele care nu mai au posibilitatea de a polua
atmosfera;
De 5 ori mai eficient decât o tonă de gunoi de grajd.

Fertilizarea cu îngrășăminte minerale naturale:

Îngrășămintele minerale naturale sunt substanțe care nu au fost procesate chimic,
obținute din surse minerale (diferiți pulberi). Reprezintă următoarea etapă după
fertilizarea organică și se folosesc în cantități reduse pentru a echilibra materia
organică. Printre mineralele insolubile folosite că îngrășăminte naturale pot fi algele,
carbonații de calciu, fosfații naturali și pulberea de roca.

În continuare, sunt prezentate îngrășămintele minerale acceptate în agricultura

ecologică:

Îngrășăminte cu fosfor – sunt utilizați fosfații naturali, zgura lui Thomas, creta
fosfatică și făina din oase.

Fosfații naturali conțin circa 25-30% P2O5 se aplică toamna sau vara în doza de 200-
400 kg/hectar. Cel mai bine să fie aplicate pe solurile acide.
Zgura lui Thomas – este un produs obținut din procesul de prelucrare a fontei în oțel,
este o pulbere fină negricioasă. Se recomandă a fi aplicat pe solurile acide, toamna cu
doza de 300-600 kg/hectar. Conține circa 11-24% P2O5, CaO – 38-50%, MgO – 2-
5%, MnO – 5-13%, fier 8-15%.
Făină de oase – este o pulbere deschisă, aspră la pipăit. Conține circa 15-34% P2O5,
0,7-4% Azot. Se recomandă a fi aplicat în doza de 200-500 kg/hectar toamna.

Îngrășăminte cu potasiu – din această grupă se utilizează cenușa ce conține 5-10%

K2O, obținută în urma arderii substanțelor organice vegetale: conifere, foioase, paie,
vreji de cartofi, fân de trifoi, turbă. Poate fi aplicată înainte de arătură, înainte de
semănat și în timpul vegetației administrată foliar. Cenușa mai poate fi folosită la
tratarea semințelor 10-15 kg/ha, local pe rând 100-200 kg/ha, sau direct în cuib 15-20
g.

!!! Cerințele agrotehnice nu recomandă utilizarea cenușii lemnoase ca îngrășământ

organic pe terenuri caracterizate printr-un nivel ridicat de alcalinitate.

Îngrășăminte cu magneziu – se folosește sulfatul de magneziu de origine marină sau

kiseritul ce conține 20-27% magneziu. Mai poate fi folosit dolomitul. Se aplică
primăvara în cantitatea de 200-400 kg/hectar.

Îngrășăminte cu siliciu – pot fi utilizate în sistemul ecologic de producere: granitul,

bazaltul, porfirul, acestea conțin circa 50-65% SiO2, 3-10% K2O, și 2-7% MgO.

Alte produse utilizate în agricultura ecologică:

În agricultura ecologică mai pot fi folosite amendamentele (substanțe care se
încorporează în sol pentru a schimba unele însușiri nefavorabile ale acestuia, în
vederea îmbunătățirii condițiilor de nutriție ale plantelor). La noi în țară sunt
acceptate pentru a fi utilizate: piatra de var măcinată, tufurile vulcanice, marna,
dolomitul, algele lithothamne ce pot corecta reacția acidă a solului.
Pentru a corecta reacția alcalină (bazică) sunt utilizate gipsul, clorura de calciu, praful
de lignit. Acestea pot fi folosite doar după o testare prealabilă a solului.
Bibliografie
Gheorghe Ianos- Geografia solurilor cu notiuni speciale de pedologie, Timisoara 2004
Chiriţă C.D., 1955, Pedologie generală, Ed. Agrosilvică, Bucureşti
Florea N., 1965, Harta solurilor Romîniei, în Atlasul geografic al Românie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Canarache A., Fizica solurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti, 1990.
Chiţimuş A.D., Studies and researches on the influence of mechanical and physical properties
of soil in self-cleaning and cleaning, PhD Thesis, bVasile Alecsandrib University of Bacau,
Romania, 2011
Chițimuș A. D., Moșneguțu E., Lazăr G., Nedeff V., Tehnologii pentru depoluarea solului,
Editura Alma Mather, Bacău, 2012.
Stătescu Fl., Monitorizarea calității solului, Editura Gh Asachi, Iași, 2003.
Bucur N., Lixandru Gh., Principii fundamentale de ştiinţa solului. Formarea, evoluţia, fizica
şi chimia solului, Editura Dosoftei, Iaşi, 1997
Stătescu Fl., Evoluția solurilor ameliorate, Editura Polithnium, Iași, 2004.
http://afaceriagricole.roditor.ro/2011/04/indicatorii-fertilitatii-solului
Ion TONCEA Enuţă SIMION Georgeta IONIŢĂ NIŢU Daniela ALEXANDRESCU Vladimir
Adrian TONCEA - MANUAL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ
https://gobiohumus.ro/
Krafft von Heynicz - Compostul in gospodarie, Editura Casa
Dietmar Naser – Regenerarea fertilitatii solului, Editura M.A.S.T., 2022
Henry Foth , Boyd Ellis – Soil Fertility
Revista Les principes de la fertilite des sols – Bio Siusse, 2013
Stela Uruioc – Pedologie , factori si procese pedogenetice, tipuri de soluri, editura Presa
Universitara Romana Timisoara, 2001
Ion Toncea – Ghid practic de agricultura ecologica, Editura Academicpres,2002
Maria Toader – Agricultura Ecologica, 2014
Ion Toncea, Radu Stoianov – Metode ecologice de protectie a plantelor, Editura Stiintelor
Agricole
Viorel Ion, LENUTA Iuliana Bucata, Stefan Diaconescu, Jochem Gieraths, Willfried Weiller
– Agricultura Ecologica, Editura Alma Mater