CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI ROLUL STIINTEI SOLULUI

1.1. DIFINIŢIA ŞI ROLUL STIINTEI SOLULUI

Stiinţa solului se ocupă cu formarea, evoluţia, însusirile, clasificarea,
răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Termenul de origine greacă (pedon
= teren, ogor, sol şi logos = ştiinţă).
Solul – ca obiect de studiu al Stiintei solului se defineşte ca un corp
natural ce corespunde stratului superior, afânat al litosferei. Acesta este format
dintr-o succesiune de orizonturi care s-au format şi se formează permanent prin
transformarea rocilor şi materialelor organice, sub acţiunea conjugată a
factorilor fizici, chimici şi biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera.
Ocupându-se cu studiul solului, mediul de viaţă al plantelor de care
depinde obţinerea de recolte, pedologia are un rol important în dezvoltarea
producţiei agricole şi contribuie la rezolvarea unor probleme majore ca:
 evidenţa fondului funciar unic al ţării şi impărţirea acestuia în fond
funciar agricol, silvic, al apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al
drumurilor;
 evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pentru
arabil (culturi de câmp şi legume), paşuni şi fâneţe naturale, pomi şi viţă de vie;
 stabilirea la nivelul teritoriilor administrative şi mai departe a
unităţilor de producţie a celor mai indicate culturi, specii, soiuri şi hibrizi;
 fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultură
(asolamente, lucrări ale solului, combaterea buruienilor, etc), a măsurilor
agrochimice (utilizarea îngrăşămintelor, a amendamentelor, etc) şi a lucrărilor
hidroameliorative (irigatii, desecări, drenări, îndiguiri);
 prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor
de eroziune, salinizare, înmlăştinire, poluare, etc;
 organizarea teritoriilor agricole;
 fundamentarea dotării tehnico-materiale în agricultură;
 creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a
unor terenuri nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi
bălţi);
 recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a
aşezărilor omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite
in exploatările curente.
 2

1.2. 1.2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTARII STIINTEI SOLULUI

Datele privind solul au evoluat de-a lungul timpului.

În comuna primitivă nu se cunoştea agricultura ca preocupare stabilă şi
abia din antichitate au rămas o serie de mărturii despre agricultură ca preocupare
de bază a omului, în scrierile unor filozofi (Hipocrate, Xenophon, Aristotel,
Theoprost, Plinius cel Bătrân care a scris “Istoria naturală” în 37 volume, Lucius
Junius Moderatus Columella care a scris tratatul de agronomie “De re rustică”)
În evul mediu, Europa de vest a cunoscut în secolele al XII-lea şi al XIII-
lea o perioadă de înflorire culturală. Calugărul dominican Albert le Grand
prezintă unele explicaţii privind nutriţia vegetativă. Urmează o perioadă de
decădere a ştiinţelor din cauza dogmatismului şi obscurantismului caracteristic
inchizitiei. În secolul al XVI-lea, în perioada renaşterii Paracelsus a adus un
suflu nou în ştiinţă prezentând importanţa substanţelor chimice. Cel mai mare
savant în Franţa în perioada Renaşterii a fost Bernand Palissy care a adus
contribuţii importante în domeniul chimiei şi geologiei. In perioada 1600-1750
s-au conturat concepte importante care vor duce la apariţia stiinţei solului (Jean
Boulaine – Stiinţe naturale, Johann Rudolph Glauber – a descoperit acţiunea
fertilizantă a salpetrului, rolul potasiului şi al azotului ca îngrăşăminte în
agricultură, Georges Loius de Bouffon şi Carl Von Tinne). În perioada 1750 –
1849 stiinţa solului cunoaşte mari progrese, (Johan Gattschalk Wallerius –
fondatorul Chimiei solurilor, Lavoisier – principiul conservării materiei.
Un loc important în dezvoltarea ştiinţei solului l-a avut teoria despre
humus.
Nicolas Theodore de Saussure s-a ocupat de fiziologia vegetală şi de
chimie (lucrarea Cercetări chimice asupra vegetaţiei); Albrecht Daniel Thaer
considera humusul ca sursă unică de hrană pentru plante (cartea "Fundamentele
unei agriculturi raţionale "). Alţi mari oameni de ştiinţă care au contribuit la
cunoşterea solului sunt : J.J.Berzelius, Gustav Schubler, Carl Sringel. In anul
1840 Justus von Liebig a publicat cartea "Chimia aplicată la agricultură şi
fiziologie" care stă la baza industriei de ingrăşăminte chimice. Numeroşi oameni
de stiinţă au studiat rolul microorganismelor în sol (Marcelin Berthelot – bacterii
cu rol în nutriţia azotului, Serghei Nicolaevici Winogrodskg – fondatorul
microbiologiei solului).
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut în Rusia direcţia
naturalistă a cărei scoală a pus bazele pedologiei ca stiinţă a solului, fondatorul
acesteia fiind considerat V.V.Dokuceaev. Concluziiile ştiinţifice şi practice ale
acestei şcoli sunt valabile şi astăzi şi sunt formulate astfel :
 solul se formează conform unor legi naturale, sub influenta unui
complex de factori naturali de solificare şi anume : climă, vegetaţie şi
vieţuitoarele animale, roca, relieful, timpul (vârsta) ;
 3

 fiecare tip de sol, format în conditii naturale specifice, reprezintă o

individualizare aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
proprii;
 sub influenta factorilor de solificare se nasc soluri diferite,
repartizate în anumite zone caracteristice.
Şi în ţara noastră au existat preocupări privind studierea solului. Primele
însemnări ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae”
(1716) în care arată că, “pământurile Moldaviei sunt negre şi pline de silistră”.
Ion Ionescu de la Brad este primul român care se ocupă de studiul solului,
elaborând monografii asupra judeţelor Putna (1860), Dorohoi (1866) şi
Mehedinţi (1868) în care prezintă şi descrie solurile.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă a solului în ţara noastră a fost Gheorghe
Munteanu Murgoci care împreună cu colaboratorii săi P.Enculescu şi
Em.Protopopescu-Pache a întocmit harta generală de soluri a României la scara
1:2.500.000 (1911), însoţită de o schiţă climatologică. Harta a fost completată
prin extindera cercetărilor şi lărgirea grupului de colaboratori cu T.Saidel şi
N.Florov, harta a fost completată şi publicată la Scara de 1:1.500.000 (1927),
reprezentând la acea vreme, una dintre primele hărţi din lume alcătuită pe baza
unui concepţii ştiinţifice moderne. Aceasta hartă a pus bazele cercetării
ştiinţifice, ştiinţa solului s-a dezvoltat permanent. G.M.Murgoci a fost unul
dintre iniţiatorii convocării primei conferinţe internaţionale de agrogeologie
(pedologie) care a avut loc la Budapesta (1909). Activitatea desfăşurată de
G.M.Murgoci şi colaboratori a fost continuată de mari personalităţi ale ştiinţei
solului ca: N.Cernescu, M.Popovăţ, N.Bucur, C.D.Chiriţă, Gr.Obrejeanu, etc.
În 1961 s-a infiinţat Societatea Naţională Română pentru Stiinţa Solului
afiliată la “Societatea Internaţională de Stiinţa Solului”
În prezent, cercetarea pedologică este coordonată la nivel central de
Institutul de Cercetari pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care
funcţionează în cadrul Academiei de Stiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). La
nivel de judeţe funcţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi
Agrochimice (OJSPA). Toate Staţiunile de Cercetări agricole au şi laboratoare
specializate pentru studiul solului.

1.3. FERTILITAREA SOLULUI

Fertilitatea reprezintă proprietatea solului de a pune la dispoziţia plantelor
substanţe nutritive, apă şi aer care pot să asigure creşterea şi dezvoltarea lor. Ea
este o rezultantă a studiului de dezvoltare a solului, a alcătuirii şi proprietăţilor
lui, a proceselor fizico-chimice şi biochimice care se petrec în sol.
Fertilitatea pe care o are solul în condiţii naturale, fără intervenţia omului,
poartă denumirea de fertilitate naturală. Prin luarea în cultură a solurilor, omul a
urmărit să obţină productii mari şi de calitate, intervenind cu mecanizarea,
chimizarea şi irigaţiile. Prin aceste intervenţii solul a capătat o fertilitate
culturală sau efectivă.
 4

Fertilitatea solului este o proprietate dinamică care depinde pe lângă

însuşirile solului şi de condiţiile de mediu şi de stadiul de dezvoltare al ştiinţei şi
tehnicii.
Atributul fundamental al solului este de a fi mediu de viaţă al plantelor,
făcând posibilă obţinerea de producţii vegetale, această calitate datorându-se
faptului că solul este un mediu fizic, chimic şi biologic care asigură un ansamblu
de condiţii necesare creşterii plantelor, suport pentru acestea, spaţiu de
dezvoltare a rădăcinilor, sursă de substanţe nutritive şi apă, etc.
Solul, ca mijloc de producţie în agricultură, prezintă anumite
caracteristici, dintre care amintim:
 este un mijloc de produţie în agricultură, care se formează şi evoluează
la suprafaţa litosferei în timp, sub acţiunea factorilor naturali;
 este un mijloc de producţie limitat în spaţiu care nu se poate multiplica,
creşterea producţiilor realizându-se numai printr-o folosire intensivă a solului;
 solul, folosit raţional, nu se uzează ca alte mijloace de producţie, putând
să dea producţii sigure în permanenţă;
 este un corp care conţine materie vie (microfloră, floră, microfaună,
faună) şi în care au loc procese specifice vieţii (asimilaţie şi dezasimilaţie,
sinteză şi descompunere a materiei organice, concentrare şi eliberare de
energie);
 este un corp în care elementele de nutriţie sunt reţinute şi acumulate sub
formă de substanţe organice, humus, materie organică specifică solului) care se
eliberează în timp prin mineralizarea acestora;
 este un corp cu o compoziţie organo-minerală complexă, fiind
principala sursă de substanţe nutritive.
 corp poros, afânat, care poate fi străbătut de rădăcini, reţine apă, conţine
aer;
Prin complexitatea şi multitudinea problemelor pe care le rezolvă
pedologia este o ştiinţă indispensabilă unei agriculturi moderne.
Resursele de sol din ţara noastră sunt variate şi echilibrat distribuite. Din
datele publicate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în anul 1994 rezultă
că fondul funciar al României este de 23.750.000 ha din care suprafaţa agricolă
este de 15.000.000 ha, iar arabilul de 9.900.000 ha (tab. 1.1).
Raportând suprafeţele respective la numărul de locuitori, în România
revin 0,65 ha teren agricol şi 0,41 ha teren arabil pe cap de locuitor (situându-se
printre ţările cu cea mai mare încărcătură din Europa).
Prin studiule efectuate de Institutul de Geodezie, Fotogranumetrie,
Cartografie şi Organizarea Teritoriului, împreună cu organizaţiile agricole
judeţene, terenurile agricole au fost grupate în clase de calitate luându-se în
considerare anumite criterii.
Clasa I. Terenuri de calitate foarte bună cuprinde suprafeţele arabile
lipsite de restricţii sau fenomele de degradare, cu soluri profunde şi cu textură
bună, situate pe pante sub 5%.
Clasa II. Terenuri de calitate buna care grupează suprafeţe în care
fenomenele de degradare se manifestă foarte slab, situate pe pante de 5-10%.
 5

Clasa III. Terenuri de calitate mijlocie include suprafeţe pe care procesul

de degradare se manifestă moderat, cu pante de 10-15%.
Clasa IV. Terenuri de calitate slabă pe care procesele de degradare se
manifestă puternic, cu pante de 15-25%.
Clasa V. Terenuri de calitate foarte slabă pe care procesele de degradare
se manifestă foarte puternic, cu pante peste 25%.
Clasa VI. Terenuri din fondul agricol care au devenit neproductive, cum
sunt: ravene, râpi, alunecări fără vegetaţie, depozite de steril, straturi de nisip şi
pietriş “crud” depuse de torenţi.

CAPITOLUL 2

FACTORII DE FORMARE A SOLULUI

Factorii de formare a solului sunt componenţi ai mediului natural, prin

acţiunea cărora se formează învelişul de sol al suprafeţei planetei noastre.
Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe ce se petrece între
partea superioară a litosferei şi biosfera, atmosfera şi hidrosfera.

2.1. Clima
În procesul de formare a solului cea mai mare importanţă o au indicatorii
climatici caracterizati prin condiţiile de temperatură şi umiditate, de ei fiind
legat regimul de apă şi cel termic al solurilor şi procesele biologice. Rolul climei
în procesul de solificare constă în următoarele:
 climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice şi
biochimice;
 climatul atmosferic are o influenţă deosebită asupra regimului
aerohidric, termic şi oxidoreducător al solului;
 condiţiile climatice influentează în mod direct procesele de
transformare a combinaţiilor minerale din sol;
 climatul influenţează procesele de eroziune a solurilor prin vânt şi apă.
Înţelegerea proceselor care au loc în sol este condiţionată de cunoaşterea
indicatorilor climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi umiditate.
Înfluenţa condiţiilor climatice (după Visotki şi Ivanov) poate fi caracterizată cu
ajutorul coeficientului anual de umezire (CU) care reprezintă raportul dintre
suma precipitatiilor şi mărimea evaporaţiei care poate să aibă următoarele valori:
- 1,38 pentru zona de pădure,
- 1,0 pentru silvostepă;
- 0,67 pentru cernoziomuri,
- 0,33 pentru zona de stepă uscată.
 6

În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului (Cernescu şi

Chiriţă) se foloseşte indicele de ariditate anual De Martonne:
Iar= P _
T+10 , unde : P – reprezintă precipitatiile,
T – temperaturile (medii anuale).
Un rol important în procesul de pedogeneză îl joacă climatul local
(microclimat), incluzând stratul de aer de lângă sol până la înălţimea de 2 m,
determinat în special de formele de relief, de expoziţia versantilor şi de
caracterul învelişului vegetal.

2.2. Vegetaţia
Unul dintre cei mai puternici factori cu rol în pedogeneză îl reprezintă
organismele vii reprezentate prin plante şi microorganisme.
Rolul vegetaţiei ierboase şi lemnoase, de pădure şi de stepă sau luncă este
diferit.
 În zona de pădure procesul de solificare este orientat spre podzoluri,
solurile formate au o mare aciditate, sunt nesaturate în baze, humificare slabă,
conţinut scăzut de fertilitate, în special în pădurile de conifere. În pădurile de
foioase se antrenează un circuit de 2-3 ori mai multe elemente nutritive, la
procesul de humificare luând parte şi plantele ierboase.
 Vegetaţia ierboasă de stepă lasă multe resturi organice din care rezultă
cantităţi însemnate de humus de calitate, saturat în calciu, de tip mull, formându-
se soluri de tip cernoziom, cu o fertilitate naturală foarte ridicată.
În procesul de pedogeneză o influenţă mare o au şi reprezentanţii faunei
din sol. O acţiune intensă asupra solului o au râmele prin activitatea cărora se
acumulează în sol compuşii biochimici specifici. Rol asemănător îl au şi larvele
unor insecte şi alte animale din sol. Animalele din sol acumulează în corpul lor
elemente de hrană şi sintetizează compuşi cu caracter proteic.
Microorganismele din sol îndeplinesc o serie de funcţii importante în
transformarea substanţelor şi a energiei în procesul de solificare cum ar fi:
transformarea substanţelor organice, formarea diferitelor săruri simple din
combinaţiile minerale şi organice din sol;
- participă la descompunerea mineralelor din sol şi la migrarea şi
acumularea compuşilor de pedogeneză. De asemenea contribuie la desfăşurarea
proceselor biochimice, nutritive, oxidoreducătoare şi de aeraţie ale solului.
Fiecare tip de sol are o distribuire specifică pe profil a microorganismelor.

2.3. Rolul rocilor

Roca parentală reprezintă materialul pe seama căruia se formează solul.
Compoziţia exercită o mare influenţă asupra alcăturii granulometrice, chimice şi
minerologice a solurilor, a însuşirilor fizice, fizico-mecanice, a regimului de aer,
căldură şi hrană.
Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influentează procesul de
pedogeneză şi directia acestora, precum şi nivelul de fertilitate.
 7

Exemplu: rocile magmatice (granite, gnaise), nisipurile – rezultă soluri cu

un nivel scăzut de fertilitate; nisipurile au o permeabilitate mare, sunt mai sărace
în humus şi în substanţe nutritive; solurile formate pe roci argiloase prezintă o
permeabilitate redusă, sunt bogate în humus şi substanţe nutritive.
Acţiunea rocii parentale, ca factor de formare a solului este subordonată
altor factori pedologici (climă, vegetaţie).
Rocile parentale se pot grupa după origine, compoziţie şi unele
proprietăţi.
După originea lor, rocile se împart în 3 grupe magmatice, metamorfice şi
sedimentare.
Rocile magmatice s-au format din magna răcită la adâncime sau la
suprafaţă. Ele constituie material parental al solului numai în regiunile
vulcanice.
Rocile metamorfice sunt masivo-cristaline, consolidate secundar,
formate ca urmare a metamorfozării rocilor magmatice şi sedimentare (ex.
granitele prin metamorfozare se transformă în guaise, gresii, cuarţite, calcarele
în marmură, argilele în şişturi argiloase sau filite).
Rocile sedimentare sunt cele mai întâlnite (75% din suprafaţa uscatului).
2.4. Rolul reliefului
Relieful acţionează în formarea, evoluţia şi diversificarea învelişului de
sol, îndeosebi prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte condiţii de
solificare, redistribuind pe suprafaţa pamântului precipitaţiile, lumina şi căldura.
El este suportul pe care se produce solificarea.
Macrorelieful include formele de relief de gradul întâi şi este
reprezentat de munţi, câmpii şi podişuri. Originea lui este determinată de
procesele tectonice care se produc în scoarţa terestră.
Mezorelieful include formele de relief cu dimensiuni medii care sunt
părţi constitutive ale macroreliefului: coline, dealuri, vâlcele, versanţi, terase.
Microrelieful este reprezentat de formele mai mici de relief cum ar
fi: movile, depresiuni mici, deluvii de alunecare, crovuri. Condiţiile de relief din
România cum ar fi munţi, podişuri, câmpii, etc., determină influenţe climatice
diferite, care condiţionează existenţa unor tipuri de vegetatie de stepă,
silvostepă, păduri de foioase. Variaţia climei şi a vegetaţiei, în funcţie de relief
determină formarea de soluri diferite, dispuse altitudinal. Ele influenţează
caracterele depozitelor de solificare, cât şi regimul hidric care la rândul lor
diversifică tipologic învelişul solului. Regimul hidric variază de la o formă de
relief la alta, influenţând procesul de solificare. Relieful influentează şi regimul
hidric al terenurilor, cantitatea de căldură primită de sol este condiţionată, afară
de latitudine şi anotimp, de panta şi expoziţia acestuia.
Influenţa reliefului mai ales în redistribuirea precipitaţiilor separă
următoarele grupe de soluri:
- soluri automorfe – se formează pe suprafeţe plane în conditiile unui
flux liber al apelor de suprafaţă, apa freatică fiind la adâncime mai mare de 6 m;
 8

- soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de

suprafaţă pentru scurt timp, sau în prezenţa apelor freatice la adâncime de 3-6 m
(franja capilară poate ajunge în zona sistemului radicular);
- soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează
o perioadă îndelungată, sau apele freatice se găsesc la adâncime mai mică de 3
m (franja capilară poate ajunge la suprafaţa solului).

2.5. Rolul timpului

Procesele de formare şi evoluţie a solului sunt condiţionate de timpul sau
durata de acţiune a factorilor pedogenetici, într-un anumit loc. Durata procesului
de solificare poartă denumirea de vârstă absolută a solului şi ea depinde de
vârsta reliefului respectiv. Cea mai mare vârstă se întâlneşte în zonele tropicale
iar cea mai mică în luncile şi deltele râurilor.
Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de
factori locali, care determină vârsta relativă a solurilor şi care se apreciază în
funcţie de gradul de dezvoltare a profilului. În funcţie de vârstă, se deosebesc
trei categorii de soluri: actuale, moştenite, fosile.
Solurile actuale sunt formate în condiţii climatice asemănătoare cu cele
existente în prezent pe teritoriul respectiv şi pot fi neevoluate (soluri aluviale,
litosoluri, regosoluri) şi evoluate sau mature (cernoziomuri, soluri cenuşii).
Solurile mostenite sunt formate sub influenţa unor condiţii naturale
diferite faţă de cele actuale şi pot să fie monofazice (evoluează în conditii
bioclimatice apropiate de cele din trecut) şi polifazice (păstrează anumite
orizonturi genetice la baza profilului, formate în alte condiţii naturale).
Solurile fosile (paleosolurile) s-au format în condiţii de mediu diferite
faţă de cele actuale şi în prezent sunt acoperite cu depozite terigene (loess,
nisipuri, luturi) pe care se formează solul actual.

2.6. Rolul apelor freatice şi stagnante

Solificarea decurge, de regulă, în condiţii normale de umiditate, sub
acţiunea precipitaţiilor, cantitatea acestora influenţând procesele de eluviere şi
luviere, bioacumularea, etc.
Uneori solificarea are loc în condiţii de exces de apă, care poate fi din
precipitaţii sau freatică.
În zonele umede în care apele freatice sunt slab mineralizate şi se găsesc
la mică adâncime, iau naştere soluri care au la suprafaţă un orizont inţelenit şi
gleizat de culoare brună-cenuşie, cu acumulări de humus, după care urmează un
orizont de glei format sub acţiunea apei freatice (soluri gleice). Când apa
freatică este foarte aproape de excesul de umiditate, rezultă soluri mlăştinoase,
puternic gleizate. In anumite situaţii se pot forma soluri turboase şi turbării.
Când apele freatice situate aproape la suprafaţă conţin săruri solubile (1 – 1,5%),
procesele care au loc se numesc procese de salinizare (acumulare de săruri
solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi) şi procese de alcolizare (soloneţizare),
când complexul coloidal al solului se îmbogăţeşte în sodiu.
 9

În zonele uscate caracterizate prin existenţa unor perioade de secetă în

timpul anului (zona de stepă), apa freatică dacă este aproape de suprafaţa solului
poate determina existenţa proceselor de salinizare, dând naştere la sărături
(solonceacuri şi soloneţuri).

2.7. Factorul antropic în pedogeneză

Omul poate modifica evoluţia naturală a solului prin activitatea sa
agroproductivă. Sub influenţa directă a omului, în urma cultivării solului,
orizonturile superioare sunt omogenizate, tipul originar de humus suferind
transformări importante. Prin intensificarea tehnologiilor agricole de către om,
acestea actionează atât asupra mediului înconjurător, cât şi asupra solului prin
diferite mijloace: maşini, îngrăşăminte, pesticide, irigaţii. De asemenea,
poluarea industrială, poluarea tehnogenă, duc la schimbări esenţiale în sistemele
ecologice naturale. Distrugând sistemele ecologice naturale, care sunt complexe,
stabile (păduri, lunci, stepe, etc) şi înlocuindu-se cu sisteme agricole mai puţin
slabile, omul contribuie la schimbarea proceselor de formare a solurilor. Prin
aplicarea unor tehnologii de cultură corespunzătoare, a măsurilor ameliorative,
omul contribuie la ridicarea productivităţii solurilor cu fertilitate naturală
scăzută şi pentru menţinerea şi păstrarea celor cu o fertilitate naturală ridicată.

CAPITOLUL 3

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

3.1. Originea părţii minerale a solului

In prima fază a formării, partea superioara a litosferei era alcătuită din roci
masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magnei vulcanice. Prin acţiunea
distructivă a factorilor de mediu, acestea au suferit modificări fizico-chimice
profunde, ducând la măruntirea şi afânarea acestora, suprafaţa superioară a
litosferei acoperindu-se cu roci sedimentare şi mai puţin cu roci dure
(magmatice, metamorfice). Rocile mărunţite au fost supuse acţiunii factorului
biologic, determinând alături de transformările fizico-chimice şi transformări
biochimice, care în final au dus la formarea solurilor.

3.1.1. Compoziţia chimica a scoarţei terestre

Litosfera are o grosime de aproximativ 80 km şi este alcătuit din minerale
şi roci.
Mineralele sunt corpuri formate pe cale naturală, omogene din punct de
vedere fizico-chimic, cu aceeaşi structură cristalografică în toată masa lor, care
s-au format prin combinarea elementelor chimice.
 10

Rocile au rezultat prin asocierea pe cale naturală a două sau mai multe
minerale. În scoarţa terestră se găsesc toate elementele chimice cuprinse în
tabelul lui Mendeleev, in proporţii diferite.
Zece din aceste elemente formează aproximativ 99% din scoarţă, celelalte
elemente fiind în jur de 1%.
Oxigenul, siliciul şi aluminiul care intră în compoziţia silicaţilor formează
83% din scoarţa terestră, silicaţii reprezentând proporţia cea mai mare în
alcătuirea solului (75%).

3.1.2. Compoziţia mineralogică şi petrografică a

scoarţei terestre
In alcătuirea litosferei numai câteva din elemente se găsesc în stare nativă
(Au, Ag, Pb, S, C), celelalte găsindu-se sub formă de combinaţii chimice
naturale (mineralele).
• Din peste 3000 minerale cunoscute în scoarţa terestră, doar 100 sunt mai
răspândite. În funcţie de compoziţia lor chimică şi structura cristalină,
mineralele se grupează în urmatoarele clase(clasificarea (Leipzig,1970,
ediţia a V-a):
• Clasa elementelor-aproximativ 50 de minerale.
• Clasa sulfurilor -aproximativ 300 de minerale.
• Clasa sarurilor halogene-aproximativ 100 de minerale.
• Clasa oxizilor şi hidroxizilor-aproximativ 250 de minerale.
• Clasa nitraţilor si carbonaţilor- aproximativ 200 de minerale.
• Clasa sulfaţilor-aproximativ 200 de minerale.
• Clasa fosfaţilor- aproximativ 350 de minerale.
• Clasa silicaţilor- aproximativ 500 de minerale.
• Clasa substanţelor organice, cuprinde aproximativ 20 de minerale.

Mineralele se asociază pe cale naturală şi formează rocile.

Scoarţa terestră este alcătuită din trei grupe de roci: roci magnetice
(eruptive), metamorfice şi sedimentare.

3.2. Procesele de formare a părţii minerale a solului

Componentele minerale ale solului sunt supuse permanent unor procese
intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi
biologici. Procesele care au determinat transformări ale scoarţei terestre poartă
denumirea de dezagregare şi alterare.

3.2.1. Procesele de dezagregare

Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a
rocilor şi mineralelor în particule de diferite mărimi, fără ca materialul respectiv
să sufere diferite transformări chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub influenţa
atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
 11

Dezagregarea sub influenţa atmosferei este determinată de acţiunea

variaţiilor de temperatură şi de vânturi.
Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură (termodinamică)
Mineralele şi rocile prin incălzire se dilată iar prin răcire se contractă, mai
intens la suprafaţă decât în interior. Datorită contractării mai puternice a
straturilor exterioare se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Prin
repetarea permenentă a proceselor de dilatare şi contractare are loc mărunţirea
rocilor şi mineralelor în particule din ce în ce mai mici. Intensitatea degradării
termodinamice este influenţată de următorii factori.
- amplitudinea variaţiilor de temperatură: cu cât diferenţa dintre
temperaturile maxime şi minime este mai mare, cu atât dezagregarea este mai
puternică,
- frecvenţa variaţiilor de temperatură: cu cât variaţiile de temperatură se
succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă.
Culoarea rocilor: Rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură şi
deci se dilată mai puternic;
Heterogenitatea rocilor favorizează dezagregarea prin comportarea
diferită a mineralelor componente.
Îngheţul şi dezgheţul sub influenţa variaţiilor de temperatură produce
dezagregarea rocilor (gelivaţie).
Dezagregarea prin acţiunea vântului
Vântul antrenează particulele minerale de la suprafaţa scoarţei terestre, le
izbeşte de stânci provocând roaderea acestora. Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte: erodare, transport, sedimentare.

Dezagregarea prin intermediul hidrosferei

Hidrosfera acţionează în procesul de dezagregare prin intermediul apei
care pătrunde în fisuri şi pori, a apei de şiroire şi a torenţilor, a apelor curgătoare
şi a apei sub formă de zăpadă şi gheţuri.
Dezagregarea prin intermediul biosferei
Dezagregarea rocilor şi mineralelor se produce prin acţiunea organismelor
vegetale şi animale a căror intensitate este mai redusă decât a atmosferei şi a
hidrosferei.
Acţiunea organismelor vegetale se produce în special, datorită radăcinilor
care pătrund în fisurile rocilor şi care prin îngroşare, exercită presiuni laterale
mari, provocând mărunţirea acestora. Radăcinile au şi o actiune chimică de
dizolvare, slăbind coeziunea dintre particule. După moartea şi mineralizarea
rădăcinilor în fisurile respective pătrunde apa care prin îngheţ şi dezghet
continuă dezagregarea.
Acţiunea organismelor animale este realizată prin galerii, canale, cuiburi
ale acestora. Râmele, furnicile, hârciogii, cârtiţele sapă galerii pentru procurarea
şi depozitarea hranei, producând mărunţirea solului.
Mărunţirea rocilor şi mineralelor se produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. De pe marginea prăpăstiilor şi a zonelor abrupte se desprind
 12

blocuri de stânci prin căderea cărora se produce mărunţirea. De pe versanţi cu

pantă mare se deplasează fragmente care prin izbire, frecare şi rostogolire se
mărunţesc.

3.2.2. Procesele de alterare

Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor din
care rezultă produşi cu proprietaţi deosebite de ale vechilor minerale. Alterarea
se produce concomitent cu dezagregarea. Procesul de alterare se petrece sub
acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
Acţiunea atmosferei
Se manifestă prin componentele aerului atmosferic care conţine
aproximativ 79% azot, 20,97% oxigen, 0,03% CO2. Acţiunea cea mai intensă o
are oxigenul prin procesul de oxido-reducere şi dioxidul de carbon prin procesul
de carbonatare.
Oxidarea este procesul de combinare a unei substanţe cu oxigenul: Ex.
2SO2 + O2  2 SO3 sau de pierdere de hidrogen: Ex. 2H2S + O2  2H2O + 2S;
sau de trecere a unei substanţe ce corespunde unui oxid mai bogat în oxigen.
Cele mai frecvente procese de oxidare se întâlnesc la compuşii fierului,
manganului şi sulfului. În reţeaua cristalină a silicaţilor, fierul şi manganul se
pot gasi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi. Prin oxidare trec sub
formă de oxizi ferici şi manganici.
Oxidarea duce la atenuarea proprietătilor bazice şi la accentuarea celor
acide, mineralele devin mai stabile, fiind favorizată depunerea lor în masa
solului.
De asemenea, au loc şi procese de oxidare a materiei organice, care în
condiţii aerobice este descompusă în produşi finali: CO2, H2O.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, acesta fiind un proces chimic
în care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen sau orice proces prin care un
element trece de la o valenţă superioară la una inferioară.
Ex. Fe2O3 + H2 2FeO + H2O
Reducerea poate să aibă loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul
aerob favorizând oxidarea iar cel anaerob reducerea. Procesele de reducere din
sol sunt determinate fie de apa stagnantă de la suprafata solurilor argiloase, fie
de apa subterană la mică adâncime. Prin alternarea perioadelor umede cu cele
secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe. Dacă în aceasta
alternanţă sunt prezenţi compuşii fierului sub formă oxidată şi redusă fenomenul
poarta denumirea de gleizare. Reducerea determină accentuarea proprietatilor
bazice, compuşii reduşi devin solubili şi pot migra pe profilul solului. Conţinutul
solului în azot este influenţat de procesele de oxido-reducere. Azotul atmosferic
se oxidează sub influenţa descărcărilor electrice, este divolvat în apa de ploaie şi
părunde în sol unde trece în nitraţi sau poate fi redus la amoniac.
Carbonatarea are loc sub acţiunea dioxidului de carbon dizolvat în apă,
care actionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor minerale
formând carbonaţi şi bicarbonaţi. Ex: în urma procesului de debazificare a
 13

silicaţilor, rezultă hidroxizi de potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu, baze

care în prezenţa apei şi a dioxidului de carbon, trec în carbonaţi.
2KOH + CO2 + H2O  2 H2O
Ca(OH)2 + CO2 + H2O CaCO3 + 2H2O
Carbonaţii de calciu şi de magneziu sunt foarte greu solubili. Dacă
dioxidul de carbon este în cantitate mai mare în sol aceştia trec în bicarbonaţi
care sunt usor solubili. Procesul este ireversibil.
K2CO3 + CO2 + H2O ⇄ 2KHCO3
CaCO3 + CO2 + H2O ⇄ Ca(HCO3)2
În regiunile secetoase unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă, în
special vara, bicarbonaţii pot avea în straturile superioare ale solului, unde prin
pierderea de CO2, precipită sub formă de carbonaţi. Acest fenomen se numeşte
carbonatare secundară (recarbonatare sau regradare).
Actiunea hidrosferei
Principalele procese de alterare datorate apei sunt hidratarea şi hidroliza.
Hidratarea este procesul prin care apa se leagă de mineralele din sol sub
formă de molecule, fie sub formă de grupări OH şi este de două feluri: fizică şi
chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor
minerale fie datorită energiei libere de la suprafaţa acestora, rezultată în urma
degradării minerale, fie datorită caracterului de dipol al moleculei de apă. Prin
hidratarea fizică volumul cationilor din reţeaua cristalină a mineralului creşte
determind apariţia de fisuri şi în final mărunţirea mineralului. Aceasta nu
produce modificări chimice substanţiale dar înlesneşte acţiunea altor procese de
alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor fie sub formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă –OH
(apă de constituţie) determinând transformări profunde şi apariţia de noi
minerale.
Ex. anhidritul (CaSO4), prin hidratare chimică, trece în gips
(CaSO4 ∙ 2H2O), hematitul (Fe2O3) poate trece în limonit (Fe2O3 ∙ nH2O) sau în
hidroxid de fier (Fe(OH)3).
Deshidratarea
Apa reţinută prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi
obişnuite, în timp ce apa reţinută prin hidratare chimică se pierde la temperaturi
foarte mari.
Prin deshidratare se micşorează volumul determinând mărunţirea
mineralelor. Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua
mineralelor. Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua cristalină,
componenţii trecând în soluţie, proces numit dizolvare.
Hidroliza reprezintă procesul de descompunere a unei sări în acidul şi
baza din care a fost formată, în prezenţa apei. Sărurile pot hidroliza acid, neutru
sau bazic, în funcţie de natura acidului sau a bazei.
Principalele etape sunt debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.
 14

Debazificarea – in urma proceselor de dezagregare, la suprafaţa

fragmentelor de minerale se găsesc diferiţi ioni (K, Na, Mg, Ca). Apa care vine
in contact cu particulele dezagregate şi care are CO2 dizolvat disociază în ioni de
H+ şi OH- (H2O  H+ + OH -). Ionii de hidrogen au o energie de schimb foarte
mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină, scoţând ionii de K, Na, Mg, Ca
care trec în soluţie şi formează cu grupările –OH, diferite baze (KOH, NaOH,
Mg(OH)2, Ca(OH2)
K+ K+
Ex. silicat K+ + H+ + OH- silicat H + KOH
K+ K+

Bazele, rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu

apa acidulată cu CO2 formând carbonaţi şi apă:
KOH + H2O + CO2 K2CO3 + 2H2O
Desilicifierea este etapa în care, din reţeaua silicatului primar se pune în
libertate o parte din dioxidul de siliciu (SO2) sub formă de silice secundară
hidratată.
Silicaţii primari sunt constituiţi în mare parte din SO2, care în prezenţa
sărurilor puternic alcaline, este parţial solubilizat.
Argilizarea
Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi desilicifiere suferă
procese de hidratare şi afânare rezultând silicate noi (silicaţi secundari), care
sunt principalii constituienţi ai argilei (argilizare). Intensitatea procesului de
hidroliză diferă de la o zonă la alta şi este cu atât mai intensă cu cât mineralele
sunt mai mărunţite, silicaţii primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar
concentraţia soluţiei în ioni de hidrogen este mai mare.
Actiunea factorilor biotici
Alterarea biochimică se realizează cu ajutorul vieţuitoarelor şi este
determinata, în mare măsură, de organismele vegetale. Reacţiile chimice din
natură se petrec cu participarea directă sau indirectă a organismelor.
Unele organisme actionează direct asupra rocilor şi mineralelor de unde
îşi extrag elementele nutritive. Ex. Diatomeele şi radiolarii extrag siliciu din
silicaţi.
- Lichenii şi muşchii extrag elementele nutritive direct din rocă.
- Unele microorganisme atacă feldspaţii, apatitul de unde extrag
potasiul.
- Sub acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice
din scoarţă se eliberează dioxid de carbon, diferiţi acizi minerali (azotic,
sulfuric, etc) şi organici (acetic, tartric, citric, etc) care intensifică alterarea
chimică.
- Rădăcinile plantelor absorb diferiţi cationi bazici aflaţi la suprafata
particulelor minerale, secretă acizi organici, contribuind la alterare,
- Sub acţiunea microorganismelor asupra resturilor organice, rezultă
acizi, baze, săruri, humus care intensifică alterarea mineralelor.
 15

- Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de

alterare, acţionând prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul
cărora descompun materia minerală şi organică, schimbându-i compoziţia
chimică.
Procesele de dezagregare şi alterare manifestate de-a lungul timpurilor au
provocat o substanţială modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.
Dezagregarea a determinat transformarea mineralelor şi rocilor masive în
fragmente şi particule de diferite dimensiuni, iar alterarea la formarea de
minerale şi compuşi chimici noi.

3.3. Produsele rezultate prin dezagregare şi alterare

Produsele rezultate în urma procesului de dezagregare sunt alcătuite din
particule grosiere iar cele de alterare sunt compuşi noi, foarte fini, care în
contact cu apa dau soluţii sau suspensii coloidale.
Principalele produse ale dezagregării şi alterării sunt: sărurile, oxizi şi
hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip, pietriş şi bolovani, care
constituie partea minerală a solului. Produsele dezagregării şi alterării, rămase
pe loc sau transportate şi apoi depuse, au dus la formarea de depozite sau roci
sedimentare pe seama cărora evoluează, de obicei, solurile, procesele de
dezagregare şi alterare continuându-se şi în cadrul solificării propriu-zise.
Sărurile s-au format prin reacţia dintre baze şi diferiţi acizi care se găsesc
în soluţia solului. Acestea au rezultat în urma alterării mineralelor primare şi
reprezintă componentele de bază ale solului şi sursa de hrană pentru plante.
Sărurile se împart în următoarele grupe:
- Săruri uşor solubile – sărurile acidului azotic, clorhidric şi unele săruri
ale acidului sulfuric.
- Sărurile mijlociu solubile – reprezentate prin sulfatul de calciu (gipsul),
- Sărurile greu solubile – carbonatii de calciu şi magneziu.
- Sărurile foarte greu solubile – fosfaţii de fier şi aluminiu.
Oxizii şi hidroxizii au rezultat în procesul de alterare, prin scoaterea
ionilor respectivi din silicaţi şi trecerea lor sub forma de oxizi şi hidroxizi. Cei
mai răspândiţi în masa solului sunt cei de fier, aluminiu, mangan şi siliciu.
Silicea coloidală (hidratată – SiO2 ∙ nH2O) a rezultat din alterarea
silicaţilor. Prin deshidratare se transformă în particule fine de cuarţ secundar.
Silicia coloidală având sarcină electrică negativă, precipită uşor cu hidroxizii de
fier şi aluminiu, rezultând complexe silico-ferice şi silico-aluminice, care stau la
baza formării mineralelor argiloase din masa solului.
Mineralele argiloase sunt silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea
silicaţilor primari, cu structură cristalină feroasă şi nu prezintă o compoziţie
chimică constantă. În compoziţa lor intră Si, O, Al, H, Fe, Mg, Ca, Na, K şi se
împart în trei grupe:
- mice hidratate,
- montmorilonit-beidellit,
 16

- caolinit-hallosept.
Mineralele argiloase se prezintă sub formă de particule foarte fine (cu
diametrul sub 0,002 mm) făcând parte din categoria coloizilor şi având
proprietaţile acestora, dintre care cea mai importantă este capacitatea de reţinere
şi schimb cationic.
Sunt componente foarte importante ale solurilor şi rocilor sedimentare pe
seama cărora se formează solurile (argile, marme, loessuri, luturi). În sol
mineralele argiloase alcătuiesc argila din sol care participă alături de praf şi nisip
la definirea texturii şi care împreună cu humusul formează complexul
argilohumic sau coloidal care reprezintă partea cea mai importantă a solului.
Unele soluri (andosolurile) s-au format pe seama unor roci magmatice
necristalizate (roci vulcanice) prin alterarea cărora nu rezultă minerale argiloase
ci aşa-numitele materiale amorfe (allofane), cu proprietăţui asemănătoare
mineralelor argiloase.
Praful (pulberea) este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu
diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm şi prezintă în cea mai mare parte
aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau a mineralului din care a
provenit. Se întâlnesc în procent mare în unele roci sedimentare (loess, aluviuni)
cât şi în solurile formate pe aceste roci iar la formarea lui participă şi alterarea.
Nisipul este un produs al dezagregării cu diametrul particulelor de 2-0,02
mm şi în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică poate fi omogen sau
heterogen.
După dimensiunile particulelor este grosier (2-0,2 mm) şi fin (0,2-0,02
mm).
Constituie una dintre cele trei fracţiuni granulometrice care definesc
textura solului (nisip, praf, argilă).
Pietrişul, pietrele, bolovanişul sunt produse de dezagregare formate
din fragmente minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm,
pietre 20-200 mm, bolovăniş peste 200 mm). Acestea mai poartă denumirea de
“scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un singur mineral sau pot avea o
compoziţie heterogenă.

CAPITOLUL 4

FORMAREA ŞI ALCATUIREA PARŢII ORGANICE A SOLULUI

4.1. Originea părţii organice a solului

Componenta organică a solului este constituită dintr-o fracţiune vie (flora
şi fauna din sol) şi una nevie. Fracţiunea nevie este formată din materialul
organic încorporat solului, transformat sub acţiunea microorganismelor.
Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme şi
animale. Cea mai importantă sursă de materie organică o constituie plantele.
 17

Cantitaţile de biomasă, de resturi animale şi de humus, variază pe glob în funcţie

de formaţiunile vegetale ale principalelor zone bioclimatice. În condiţiile din
ţara noastră vegetaţia este reprezentată prin vegetaţia ierboasă şi cea de pădure.
Resturile organice ale vegetaţiei ierboase provin din partea aeriană, dar mai ales
din cea subterană, reprezentată de rădăcini.
Ierburile au rădăcinile foarte bine dezvoltate şi repartizate pe grosime
mare (peste 100 cm, cu concentrare maximă în primii 40-50 cm). Acestea mor în
fiecare an, de aceea vegetaţia ierboasă lasă în sol cantităţi mari de resturi
organice repartizate pe adâncime.
Ex: pajiştile de stepă masă aeriană şi rădăcinile lasă în medie în sol 10000
– 20000 kg/ha materie organică.
In cazul vegetaţiei de pădure, cea mai mare parte din materialul vegetal
provine din frunzele care cad în fiecare an (litiera pădurii) şi din vegetaţia
ierboasă din luminişurile pădurii.
Aportul masei radiculare este neînsemnat datorită perenităţii vegetaţiei
arborescente. Masa de frunze ce cade anual pe suprafaţa solului de pădure
depinde de felul vegetaţiei arborescente, de desimea arborilor şi de vârsta lor.
Cantitatea de resturi organice este mai mică decât la vegetatia ierboasă, fiind în
medie, în tara noastră de 3500 – 4000 kg/ha, anual.
În cazul solurilor cultivate, materialul vegetal provine din rădăcini şi din
resturile diferitelor recolte (paie, vreji, tulpini), precum şi din masa vegetală a
buruienilor care acoperă temporar solul. Plantele anuale cultivate intervin cu
masă radiculară mai redusă faţă de cea a ierburilor perene. Masa radiculară
rămasă în sol după recoltarea cerealelor este în mod obişnuit de 1-2 t/ha, putând
ajunge la 3-4 t/ha.
După cultura de trifoi, în podzoluri înţelenite, masa radiculară rămasă în
sol este de 6-7 t/ha, la lucerna irigată, de 12 t/ha. Cele mai mari cantitaţi rămân
în cazul culturilor de plante cu caracter ierbaceu din categoria nutreţurilor,
cerealelor, leguminoaselor. Alte culturi, cum sunt cele de sfeclă, pomi, viţă de
vie, lasă în sol cantităţi foarte mici de resturi organice.
O altă sursă de materie organică o constituie microflora. Masa totală a
microorganismelor, datorită numărului mare de bacterii, ciuperci şi
actinomicete, vitezei de înmulţire a acestora poate ajunge până la o treime din
cantitatea totală de resturi organice.
La alcătuirea fondului de materie organică contribuie şi animalele,
îndeosebi fauna şi microfauna solului, însumând anual 100-200 kg la hectar.
Compoziţia resturilor organice
Rolul cel mai important în alcătuirea materialului organic din sol, îl au
substanţele care intră în alcătuirea membranei celulare (celuloze, hemiceluloze,
lignina şi substanţe pectice), urmate de substanţele albuminoase (proteine) care
intră în alcătuirea protoplasmei celulare. Deşi aportul celorlalte substanţe
reprezentate prin zaharuri solubile, hidraţi de carbon, acizi organici, săruri,
grăsimi, răşini, substanţe tanante, sub aspectul cantitativ, poate părea neglijabil,
rolul lor în procesele biochimice ce se petrec în sol este totuşi apreciabil.
 18

Resturile organice sunt alcătuite din substanţe organice constituite din C, H, O,

N, împreună cu cantităţi mici de P, K, S, Mg, Ca, Fe, etc.
Pentru caracterizarea compoziţiei resturilor organice, importanţă prezintă
alcătuirea acestora sub aspectul grupelor de substanţe organice, cât şi a
elementelor chimice din cenuşa rezultată prin incinerarea resturilor organice
(Ca, K, Na, Mg, Al, Fe, P, S, Si). Proporţia diferitelor substanţe organice, ca şi
cantitatea de cenusă, variază în funcţie de provenienţa resturilor organice.
Vegetaţia ierboasă, comparativ cu cea lemnoasă, lasă cantităţi mai mari de
resturi organice şi de calitate superioară. Conţinutul ridicat de elemente minerale
arată o bună aprovizionare a solului cu astfel de substanţe, dar şi condiţii mai
prielnice formării humusului.

4.2. Transformarea resturilor organice în sol

Resturile organice suferă în sol transformări profunde şi complexe, sub
acţiunea microorganismelor. Dintre acestea, importanţă mai mare pentru sol o au
bacteriile, ciupercile şi actinomicetele.
Descompunerea resturilor organice
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai
simpli, mai întâi, tot de natură organică şi în final, minerali. În descompunerea
resturilor organice se deosebesc trei etape: hidroliza, reactiile de oxido-reducere
şi mineralizarea totală. În cazul hidrolizei substanţele organice complexe se
desfac în compusi organici mai simpli. Ex. hidroliza substanţelor proteice duce
la formarea de peptide, aminoacizi; din hidratii de carbon rezultă hexoze,
pentoze, aminozaharuri, a lipidelor şi a răşinilor la glicerină, acizi graşi.
Produsele hidrolizei sunt supuse în continuare unor procese de oxidare sau
reducere şi transformate, fie în substanţe organice simple, fie în compuşi
minerali.
Ex. oxido-reducerea produselor de hidroliză ale substanţelor proteice
duce la formarea de acizi organici, acizi graşi, alcooli, hidraţi de carbon,
amoniac, dioxid de carbon, apa, metan hidrogen sulfurat, etc.
In ultima etapă a descompunerii, mineralizarea totală, are loc desfacerea
in compuşi minerali şi a substanţelor organice simple formate în faza
precedentă. Produşii finali ai mineralizării totale diferă în funcţie de condiţiile
aerobe sau anaerobe în care a avut loc descompunerea resturilor organice.
În primele etape ale descompunerii rezultă o serie de produşi intermediari,
pe seama cărora, sub acţiunea microorganismelor se formează humusul,
substanţa organică specifică solului. In urma mineralizării totale a materiei
organice (inclusiv a humusului), rezultă substanţe minerale de nutriţie a
plantelor.
Humificarea constă în transformarea resturilor organice în substanţe
organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc humusul.
Prin humus se înţelege materia organică integral transformată sau aflată în
diferite stadii de transformare şi care are drept componenţi principali acizii
humici. Acizii humici se formează pe seama unor substanţe intermediare de
 19

descompunere a resturilor organice (compuşi aromatici de tipul polifenolilor

rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza
substanţelor proteice) care, tot sub influenţa microorganismelor se unesc
(condensează şi polimerizează), rezultă compuşi macromoleculari (acizii
humici).

4.3. Humusul
Humusul reprezintă materia organică a solului, intens transformată care
are drept componenţi esenţiali acizii humici. Aceştia se formează pe seama
resturilor organice, sub actiunea microorganismelor, prin procese complexe de
descompunere-sinteză-polimerizare.
Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice
specifice care reprezintă 85-90% şi substanţe organice nespecifice de aprox. 10-
15% (resturi vegetale, animale şi produse ale acestora, răşini, ceruri, linguine).
Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii himici, care se
împart în 3 grupe şi anume: acizi huminici, acizi fulvici şi humine.

4.3.1 Alcătuirea şi proprietăţile acizilor humici

Acizii humici reprezintă o categorie aparte de acizi organici specifici
solului şi constituie totalitatea acizilor ce intră în alcătuirea humusului.
Acizii huminici se formează pe seama resturilor organice provenite de la
vegetaţia ierboasă, bogată în substanţe proteice şi elemente bazice, de microfloră
predominant bacteriană, de climă caldă şi puţin umedă, de reacţie, slab alcalină
– neutră – slab acidă, iar acizii fulvici din resturi organice provenite de la
vegetaţia lemnoasă, sărace în substanţe proteice şi elemente minerale, de
microfloră reprezentată mai ales prin ciuperi, de climă mai umedă şi răcoroasă,
de reacţie acidă. În alcătuirea humusului intră ambele feluri de acizi, ceea ce
diferă este raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici (H/F). La solurile din
ţara noastră cea mai mare proporţie de acizi huminici se întâlneşte la solurile din
zona de stepă (cernoziomuri – raportul H/F poate ajunge la 3). La solurile din
zonele mai umede şi mai reci reportul H/F se micşorează, iar la unele soluri pot
să predomine acizii fulvici (soluri podzolice).
Sub raportul compoziţiei acizii huminici sunt superiori celor fulvici, iar cu
cât raportul H/F este mai mare, cu atât humusul este mai de calitate şi deci solul
mai fertil.
Acizii humici au o compoziţie foarte complexă, în compoziţia lor intrând
toate elementele care se găsesc în compoziţia plantelor şi microorganismelor,
cea mai mare pondere având-o C, O, H, N (C – 40-68%, H – 3-6%, O – 31-48%,
N – 2-8%), urmate de Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, Mn, P, S. Azotul conţinut în
humus constituie principala rezervă şi sursă naturală de aprovizionare a
plantelor.
Acizii humici sunt compuşi macromoleculari, cu structură foarte variată şi
complexă, motiv pentru care, până în prezent nu s-a ajuns la stabilirea unei
formule precise.
 20

După Dragunov, molecula acizilor humici ar avea o formă liniară şi ar fi

alcătuită din nuclei aromatici, heterocicli cu azot, catene periferice cu azot şi
resturi de hidrati de carbon. În părţile periferice ale moleculei există diferite
grupări functionale, dintre care mai importante ar fi cele hidroxilfenolice (-OH)
şi carboxilice (-COOH).

4.3.2. Proprietăţile acizilor humici

Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic
Acizii humici conţin la periferia moleculelor grupări –OH şi –COOH.
Cationii de H din aceste grupări pot fi înlocuiţi cu alţi cationi care de obicei
sunt: Ca, Mg, K şi Na, iar aceştia la rândul lor pot fi schimbaţi cu alţi cationi de
H sau de alţi cationi.
Această proprietate poartă denumirea de capacitate de absorbţie şi schimb
cationic şi este una dintre însuşirile importante ale solului.
În măsura în care se formează, acizii humici nu rămân ca atare, ei intră în
reacţie cu partea minerală, rezultând combinaţii denumite organo-minerale.
Importanţă prezintă combinaţiile (aluminohumaţi) şi complexele adsorbtive
(argilohuminele sau complexul argilohumic al solului).
Acizii humici şi compuşii lor cu partea minerală a solului pot fi de la
solubili până la insolubili; de exemplu, în apă, acizii fulvici şi compuşii lor cu
partea minerală a solului sunt solubili, iar acizii huminici şi compusii lor sunt
insolubili (cu excepţia humatilor de Na şi K).
Acizii himici şi combinaţiile lor cu partea minerala a solului au o
rezistenţă mare la actiunea de despompunere de către microorganisme, fapt
explicat prin acumularea lor in sol şi eliberarea treptată, pe parcurs, a
substanţelor nutritive conţinute.
Sub aspectul stării de dispersie, acizii humici şi compuşii lor cu partea
minerală a solului, se încadrează în general, în categoria substanţelor coloidale.
Acizii humici şi compuşii lor au culori de la deschise pâna la închise.
Acizii humici şi compuşii lor au culoare închisă şi deci şi solurile care-i conţin
prezintă aceeaşi culoare, iar acizii fulvici şi compuşii lor au culoare deschisă
până la cel mult brună.

4.3.3. Tipuri de humus

În clasificarea humusului se ţine cont de condiţiile procesului de
humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice şi chimice ale materiei
organice şi ale orizonturilor humifere.
În ştiinţa solului s-au elaborat numeroase clasificări ale humusului care
stabilesc principalele tipuri şi subtipuri de humus. Pe baza acestora şi a
particularităţilor de solificare, în ţara noastră s-au stabilit următoarele tipuri de
humus:
- Mullul este reprezentat de materia organică complet humificată şi
amestecată intim cu partea minerala a solului. Este caracteristic solurilor aerate
cu o intensă activitate a microorganismelor, care realizează transformarea
completă a resturilor organice în acizi humici. Se disting două grupe de mulli.
 21

- mullul calcic – puternic saturat cu cationi bazici, predominant

calciu – este cel mai bun humus, datorită procentului ridicat al acizilor huminici,
strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a stabilităţii lui la acţiunea de
mineralizare,
- mullul forestier – se formează în solurile sărace în calciu,
acoperite de păduri de foioase sub actiunea ciupercilor. Este alcătuit din acizi
huminici slab şi moderat polimerizaţi; respectiv acizi fulvici. Au o reactie slab
spre moderat acidă şi se observă tendinţa de migrare uşoară spre orizonturile
subiacente.
- Moderul - este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi
parţial legată de partea minerală a solului. Se formează pe solurile slab aerate, cu
umiditate ridicată şi temperaturi mai mici, în prezenţa unei microflore sărace şi
cu o activitate redusă, într-un interval de timp scurt. Aceste condiţii nu permit
humificarea completă a resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de
agregate hidrostabile între argila şi coloizii organici ai solului.
- Morul (humusul brut) – este alcătuit din resturi organice slab
humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab legat de
partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat de acizi fulvici.
Este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub pădure de conifere
(molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este puternic acid, sărac în azot, sărac în
elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o puternică acţiune de
alterare şi migrare a părţii minerale a solului.
- Turba se formează în mediu saturat cu apă, în depresiuni, prin
acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile.

4.3.4. Rolul humusului în definirea fertilităţii

solului
Prin proprietăţile şi compoziţia chimică, humusul reprezintă componenta
esenţiala a solului. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol important îl
prezintă materia organică, parţial humificată, cu caracter efemer, care, prin
descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor accesibile
plantelor (amoniac, azotati, fosfaţi, sulfaţi). Humusul şi materia organică din sol
reprezintă rezerva permenentă a solului în elemente nutritive, care-i determină
însăşi fertilitate. Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic
pentru activitatea şi dezvoltarea microorganismelor din sol. Ca urmare a
activităţii acestora se degajă cantităţi mari de CO2, care determină îmbogăţirea
soluţiei în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor
primare şi modificarea reacţiei solului.
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie cationică,
reţine şi atenuează levigarea unor cationi ai solului (Ca++, Mg++, K+, Na+, NH+4).
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solurilor, având
o influenţă puternică asupra acestora.
Acizii huminici imprimă solurilor culori închise, mărind absorbţia
radiatiilor calorice şi gradul de încălzire.
 22

Datorită însuşirii pe care o are împreună cu argila, de a cimenta

particulele elementare, humusul influenţează favorabil formarea structurii
glomerulare şi grăunţoase. Indirect are un rol important asupra porozitatii,
permeabilităţii şi consistenţei solului. Având o capacitate mare de reţinere a
apei, humusul contribuie la mărirea valorilor caracteristice indicilor hidrofizici,
asigurând reţinerea şi conservarea acesteia In sol.
Sub aspectul calitaţii, cel mai bun humus este cel de tip mull (calcic), apoi
humusul brut şi turba.

CAPITOLUL 5

FORMAREA ŞI ALCATUIREA PROFILULUI DE SOL

Profilul de sol reprezintă roca, care, în timp, sub acţiunea factorilor

pedogenetici, a fost diferenţiată în straturi denumite orizonturi.
Numărul, felul şi succesiunea orizonturilor este caracteristică pentru
fiecare tip de sol şi reprezintă manifestarea concretă a condiţiilor de solificare.
G.Gaucher (1968) deosebeşte două categorii principale de procese
pedogenetice: elementare şi compuse.
Procesele elementare sunt de natură fizică, fizico-mecanică, chimică,
fizico-chimică şi biologică şi au loc în materialul mineral din care se formează
solul (alterarea silicaţilor, descompunerea resturilor organice, etc).
Procesele compuse (tipogenetice) rezultă din asocierea, într-un anumit
mod a proceselor pedogenetice elementare, acestea mai purtând denumirea de
procese de evoluţie a solului, procese genetice sau procese tipogene.

5.1. Caracteristicile morfologice ale solului

Cele mai importante caracteristici morfologice ale solului sunt: culoarea,
neformaţiile, textură, structură, porozitatea şi consistenţa.
Culoarea este însuşirea solului determinată de alcătuirea materială a fazei
şi constituie criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, de
recunoastere şi denumire a solurilor (cernoziom – sol negru, sol cenuşiu, sol
brun – roşcat, sol roşu, etc). Culorile solurilor se datoresc componenţilor lui
minerali şi organici: ex.
- humusul – neagră, brună, brun-roşcată
- argila, CaCO3, silicea hidratată, sărurile solubile, hidroxidul de
aluminiu – albă, albicioasă, albă-cenuşie
- oxizii şi hidroxizii de fier: roşie, ruginie, galbenă,
- oxizii şi hidroxizii de mangan: neagră, brună,
- compuşii reduşi de fier: vineţie, vineţie- albăstruie, verziue.
În prezent, pentru înlăturarea aprecierii subiective, precum şi în scopul
exprimării în termeni universal valabili, culoarea solului se determină folosind
Atlasul Munsell de culori pentru soluri.
 23

Fiecare culoare de pe planşă este notată cu un “simbol” (alcătuit din cifre

şi litere), precum şi semnificaţia acestuia în cuvinte (denumirea culorii) –
exemplu: 10 YR 2/2 – brun foarte închis, 10YR 5/2 – brun-cenuşiu, 10YR 6/4 –
brun gălbui.
Definirea şi notarea culorilor în sistemul Munsell se face în funcţie de trei
atribute ale culorilor şi anume: nuanţa, (culoarea dominantă spectrală), valoarea,
(strălucirea relativă a culorii) şi croma (saturaţie, intensitatea, puritatea relativă a
culorii).
Aceasta constă în compararea culorilor solului, cu o scară de culori
standard, pentru a găsi culoarea cea mai apropiată de aceea pe care o are solul.
Atlasul Munsell de culori pentru soluri cuprinde 7 planşe cu 196 culori
standardizate, sistematic aranjate după notaţia Munsell. Pentru definirea fiecărei
culori, Munsell ia în considerare cele trei atribute principale ale culorii: nuanţa
(culoarea), valoarea (strălucirea, luminozitatea) şi chroma (saturaţia,
intensitatea), care sunt notate în aceasta ordine (fig. 5.1.)
Scara nuanţelor cuprinde 10 culori de bază, care se notează cu iniţialele
culorii in limba engleză, fiind formată din cinci culori principale: R (roşu – red),
Y (galben – yellow), g (verde - green), B(albastru – blue), P (purpuriu – purple)
şi 5 intermediare : YR, GY, BG, PB, RP. Fiecare nuantă la rândul ei poate fi
divizată în zece trepte, care se notează cu cifre arabe de la 1 – 10, aşezate
înaintea iniţialelor culorii de bază. Nuanţa (culoarea) se scrie deasupra planşei,
sus în dreapta, în exemplul dat 5 YR.
Vertical este reprezentată scara valorii, care se referă la gradul de
strălucire a culorii şi care se apreciază în raport cu cenuşiul neutral (N), având
10 trepte; de la 0 (negru pur teoretic), până la 10 (alb pur teoretic), culoarea
devenind mai deschisă de la baza fişei în sus, pe masură ce valoarea creste.
Orizontal, la baza fişei este notată chroma, care se referă la intensitatea
culorii indicată de gradul de depărtare a culorii respective faţă de cenuşiul
natural cu aceeaşi valoare. Scara cromatică este divizată de la 0 “cenuşiu
neutral,” până la 1-14 sau mai mult, în funcţie de saturaţia culorii.
Notaţia se face în următoarea ordine: intâi nuanţa care este scrisă
deasupra, în dreapta planşei sus, sub formă de simbol, apoi valoarea şi chroma,
care se redau sub formă de raport numeric. Exemplu: 5YR 5/6 (gălbui-roşcat)
sau 5YR 5/3 (brun-roşcat) sau 5 YR 6/3 (brun roşcat-deschis).
Cu cât numărătorul este mai mare, cu atât culoarea este mai deschisă şi cu
cât numitorul este mai mare, cu atât culoarea este mai intensă.
Proba de sol se introduce, pentru comparare, în orificiile corespunzătoare
fiecărei culori, iar când corespondenţa nu este perfectă, se alege culoarea cea
mai apropiată. Utilizarea acestui atlas are avantajul ca inlătură subiectivitatea în
aprecierea culorii, iar notaţia Munsell dă posibilitatea corelării pe plan
internaţional a solurilor, definirea culorii având termeni comuni. Se obţine astfel
o uniformitate, sau pe cât posibil un acord intre cercetătorii din diferite ţări,
creându-se posibilitatea de prelucrare statistică a datelor cu privire la culorile
solului.
 24

Neoformaţiile sunt acumulări şi separaţii de diverse substanţe, rezultate în

urma proceselor de pedogeneză, precum şi urme şi modificări în profilul de sol
rezultate în urma acţiunii organismelor din sol. Se deosebesc prin culoare şi
compoziţie chimică. Sunt constituiţi din cabonaţi, gips, săruri uşor solubile,
oxizi (de Fe, Mn, s.a).

Neoformaţiile rezultate din acumularea de săruri se prezintă sub formă

de:
- pseudomicelii: depuneri fine de săruri, cu aspect de miceliu de ciuperci,
- eflorescente: depuneri fine de săruri de-a lungul traseelor de circulaţie a
soluţiei solului;
- tubuşoare: asemănătoare vinişoarelor, dar cu canale de-a lungul axei
longitudinale;
- pete; depuneri de săruri pe feţele elementelor structurale sau pe pereţii
crăpăturilor;
- pungi (cuiburi): acumulări de săruri care umplu spaţiile libere;
- bieloglasca; concreţiuni slab cimentate de carbonaţi;
- concreţiuni: acumulări de săruri (obişnuit, carbonaţi sau oxizi)cimentate.
Neoformaţii rezultate din acumularea argilei; sunt sub forma de pelicule
cutanate.
Neoformaţii reziduale se prezintă sub formă de pudră de silice (pete
albicoase pe grăunţi fini, minerali) sau grăunţi de cuarţ (fără pelicula coloidală).
Neoformaţilei rezultate din acumularea de oxizi, se prezintă sub formă de
dendrite, pete şi concreţiuni.
Neoformatiile biogene (de origine biologică) sunt denumite:
- coprolite – grăunţi rotunjiţi, formaţi din material trecut prin tubul
digestiv al râmelor şi insectelor;
- crotovine : galerii de animale ce trăiesc în sol;
- cervotocine: canale de râme sau insecte;
- cornevine: canale mari produse de rădăcini lemnoase;
- culcuşuri; lăcaşuri de larve.
Neoformaţiunile constituie un important indice morfologic al proceselor
activităţilor biologice din sol.
5.2. Formarea profilelor de sol şi a orizonturilor
Formarea profilelor de sol are loc sub influenţa factorilor pedogenetici
datorită unor procese complexe denumite procese de evoluţie a solului, procese
genetice sau procese tipogenetice.
Principalele procese genetice care au loc în solurile din ţara noastră,
specifice zonei temperate, sunt: bioacumularea, argilizarea, argiloiluvierea,
podzolirea humico-feriiluvială, gleizarea, pseudogleizarea, salinizarea,
alcalinizarea.
 25

Figura 5.1
Planşă de culori în sistemul Munsell

Alb

● ● ● ●
8/ 8/1 8/2 8/3 8/4

Brun foarte pal

● ● ● ● ●
7/ 7/1 7/2 7/3 7/4
Cenuşiu ●
deschis 7
/
6
●
6/ 6/1 7
/
Cenuşiu 8
● Cenuşiu Brun gălbui deschis
5/ 5/1 brun Brun ● G
deschis pal 6/4 a
● ● l
6/2 6/3 b
e
VALOAREA

4/ B
r
u
n
i
u
3/
●

●
8
2/ /
6

8
/
8
Brun
cenuşiu Brun gălbui
● ● ● ● ●
5/2 5/3 5/4 5/6 5/8

Brun
Brun
Cenuşiu cenuşiu
închis închis
● ●
4/1 4/2 ● ● ●
 26

Cenuşiu Brun 4/3 4/4 4/6

foarte cenuşiu
închis închis Brun Brun gălbui deschis
● ● inchis
3/1 3/2 ● ● ●
3/3 3/4 3/6
Negru Brun foarte închis

● ●
2/1 2/2

/1 /2 /3 /4 /6 /8

Chroma

Procesele de bioacumulare constituie esenţa procesului de pedogeneză şi

constă în acumularea elementelor biogene în orizontul de la suprafaţa solului, în
urma activitaţii organismelor vegetale şi animale care trăiesc în sol.
Bioacumularea este un proces general, întâlnit la toate solurile, dar în funcţie de
condiţiile de solificare, cantitatea şi calitatea humusului variază foarte mult,
ducând la formarea de orizonturi bioacumulative diferite (notate cu simbolul A,
sau un orizont de acumulare a materiei organice, notat cu O sau T).

Procesele de eluviere-iluviere
Eluvierea constă în deplasarea sub influenţa apei a unor componenţi pe
adâncimea profilului, iar iluvierea în depunerea lor.
Datorită acestor procese se formează straturi sărăcite în componenţi
eluviaţi denumite orizonturi eluviale şi straturi îmbogăţite în componenţi
iluviaţi, denumite orizonturi iluviale.
Este un proces general, dar are intensităţi diferite, în funcţie de condiţiile
de solificare, indeosebi de cele climatice (fiind cu atât mai accentuate, cu cât
clima este mai umedă). Dintre componentele care există în materialele parentale
sau care se formează în timpul solificării, cele mai uşor sunt eluviate, deoarece
dizolvă sărurile în apă. Supuse eluvierii sunt şi unele componente care nu se
dizolvă în apă dar care trec sub formă de particule foarte fine. Din acestă
categorie fac parte substanţele cu caracter coloidal, cum sunt: argila,
sescvioxizii de fier şi aluminiu, acizii humici. Procesele de eluviere-iluviere duc
la formarea orizonturilor: eluvial-luvic (El), eluvial-albic (Ea), eluvial spodic
(ES), B argiloiluvial sau textural (Bt), Bt natric (Bt na), B spodic (Bs sau Bhs) şi
orizontul carbonatoiluvial (Cca).
 27

Procese specifice de alterare

In anumite situaţii alterarea poate duce la formarea unui orizont specific,
B cambic (Bv).
Denumirea de cambic provine din limba latină (cambiaie – schimbare).
Aici denumirea de cambic reprezintă orizontul rezultat din material
parental modificat datorită alterării, iar notarea cu V vine de la cuvântul german
Verwitterung care înseamnă alterare (Bv = B de alterare).

Procese de gleizare şi pseudogleizare

În condiţiile unui exces de umiditate periodic sau permanent, în profilul
de sol unele orizonturi au aspect “marmorat” (pestriţe), deoarece se formează şi
se acumulează diferiţi compuşi, în special de fier şi mangan. Condiţiile de
anaerobioză, prezenţa pânzei de apă în profilul de sol sau stagnarea apei din
precipitaţii determină reducerea fierului şi manganului şi acumularea de astfel de
compuşi. Procesul de reducere a fierului şi manganului, care are loc în profilul
de sol datorită prezenţei apei freatice, se numeşte gleizare iar orizontul afectat
de acest proces se numeşte orizont gleic şi se notează cu simbolul G.
Orizontul gleic, saturat cu apă, o mare parte din an are culoare
caracteristică: vineţie, albăstrie, verzuie şi poartă denumirea de orizont gleic de
reducere (Gr).
Uneori deasupra orizontului Gr, se formează un orizont de oxidare şi
reducere, datorită oscilaţiei perioadice a nivelului apei freatice (Go). Acest
orizont are aspect caracteristic, marmorat, pete ruginii, gălbui, pe fond vineţiu,
cenuşiu sau albăstrui.
Procesul de reducere a fierului şi manganului, care are loc datorită
stagnării apei din precipitaţii în profilul de sol, deasupra unui orizont
impermeabil sau slab percutabil se numeşte pseudogleizare. Orizontul astfel
format poartă denumirea de orizont pseudogleic (W).
Orizontul este marmorat cu pete ruginii, cenuşii, concreţiuni negre,
negre-roşiatice, ferimanganice. Când excesul de apă este mai puţin accentuat, pe
lângă culorile de reducere apar şi pete de oxidare, orizontul se numeste gleizat
(W). Aceste orizonturi sunt specifice pentru solurile hidromorfe (G pentru
lăcovişti şi soluri gleice; W pentru solurile negre clinohidromorfe şi
pseudogleice).
Procese de salinizare şi alcalizare
Prin salinizare se înţelege acumularea în sol a sărurilor solubile (de sodiu),
iar prin alcalinizare îmbogăţirea complexului coloidal în Na adsorbit, procese
care au loc de obicei, atunci când apele freatice sunt la adâncime mică şi sunt
bogate în săruri de sodiu. Salinizarea duce la formarea unui orizont salic (sa) sau
salinizat (sc), iar alcalinizarea la separarea de orizont salic sau natric (na) ori
alcalizat.
Orizontul salic este specific pentru solonceacuri, iar orizontul natric,
pentru soloneţuri (soluri halomorfe).
 28

Orizontul alcalizat şi cel salinizat sunt specifice pentru subtipurile

alcalizate şi saliniizate ale diferitelor tipuri de sol (molisoluri, soluri
hidromorfe).
Procesele vermice
În unele soluri de stepă (soluri bălane şi cernoziomuri) şi silvostepă
(cernoziomuri cambice), structura glomerulară este datorată activităţii faunei,
îndeosebi a râmelor. Datorită faunei bogate, în aceste orizonturi sunt frecvente
crotovinele şi cervotocinele. Toate aceste urme de vieţuitoare din sol alcătuiesc
aşa-numitele caractere vermice, specifice pentru subtipurile de sol de stepă
(vermes = vierme).
Procesele vertice
În unele soluri cu un conţinut ridicat de argilă (30-50%) au loc unele
procese specifice, cum ar fi:
- în perioadele uscate ale anului, ca urmare a contracţiei puternice a
materialelor argiloase, se formează crăpături largi (mai mari de 1 cm), care au
drept consecintă formarea de agregate mari;
- în perioadele umede, datorită gonflării, agregatele apasă unele asupra
altora, alunecă unele peste altele, sunt întoarse sau răsturnate, iar suprafeţele lor
sunt lustruite.
În acest fel se formează un orizont vertic (verto = a întoarce), notat cu Y,
respectiv Ay, By, Cy, etc. Acest orizont este specific pentru vertisol şi pentru
subtipurile vertice a altor tipuri de sol.
Procese andice
Sunt specifice pentru solurile formate pe unele roci magmatice,
necristalizate (în special piroclastice) şi constau în alternarea acestora în
realizarea unui complex coloidal alcătuit din materiale amorfe numite allofane.
În afară de andosol (jap.ando = vulcan), mai apar şi la subtipurile andice ale
altor soluri formate pe materiale parentale vulcanice (sol brun lumezobazic, sol
brun acid, sol negru acid şi erodisol).

5.3 Orizonturile de sol (pedogenetice)

Între procesul de pedogeneză şi condiţiile fizico-geografice există o
strânsă interdependentă. În funcţie de durata şi intensitatea cu care au acţionat
factorii de pedogeneză, în profilul de sol au loc anumite procese genetice. Prin
dominanţa repetată a anumitor procese genetice la anumite niveluri ale profilului
de sol, în aşa numitele orizonturi se acumulează compuşi specifici (minerali,
organici şi organo-minerali). Aceste orizonturi genetice, cu însuşirile lor
caracteristice sunt folosite pentru identificarea şi diferenţierea, din punct de
vedere sistematic, a solurilor. Unele orizonturi se pot întâlni la mai multe soluri.
Orizonturile ce caracterizează anumite soluri se numesc orizonturi de diagnostic.
Orizontul A
Este format în partea superioară a solului, prin acumulare de materie
organică humificată şi poate fi de mai multe feluri:
- Am, A molic ( de la mollis, moale, în sensul de afânat, datorită structurii
bune, humusului de calitate – mull calcic), închis la culoare, structurat (agregate
 29

glomerulare, grăunţoase sau poliedrice) şi afânat, cu saturaţie mare în baze (V

≥55%, gromise > 25 (20) cm;
- Ame, A molic-eluvial – este un A molic cu acumulare reziduală de
grăunţi de cuarţ, deci având şi caracter de orizont eluvial;
- Au, A umbric (de la umbra, umbră, în sensul de loc umed şi răcoros,
condiţii ce determină formarea de soluri închise la culoare şi acide), asemănător
orizontului Am în ce priveşte culoarea, structura, afânarea şi grosimea, dar acid,
nesaturat în baze V%<55%);
- Ao, A ocric (ochros, galben, cu sensul de orizont deschis la culoare),
culoare deschisă (datorită fie conţinutului mic de humus, fie predominării în
alcătuirea acestuia a acizilor fulvici);
- Ay, A vertic, compact şi dur în stare uscată când prezintă crăpături largi
şi adânci, agregate mari oblice cu feţe de alunecare (nestructurat);
- Ap (p de la plug), strat arat, indiferent din ce orizont provine, orizont
rezultat prin cultivare, îndeosebi în cazul orizonturilor ajunse la suprafaţă prin
eroziune sau decopertare.
Orizontul E
Este îmbogăţit în particule de nisip şi praf datorită eluvierii de argilă, de
oxizi de fier şi aluminiu, de materie organică (motive pentru care prezintă
culoare deschisă) şi este de 3 feluri:
- El, E luvic (eluviere sau levigare), moderat eluviat, culoare deschisă,
textură mai grosieră decât a orizontului subiacent, nestructurat sau cu structură
lamelară sau poliedrică;
- Es, Espodic (Spodos, cenuşă) – expresie ce sugerează culoare pe care o
capătă acest orizont datorită eluvierii de sescvioxizi şi eventual de materie
organică, acumulare reziduală de pudră de silice, culoare foarte deschisă, lipsit
de structură.

Orizontul B
Este caracterizat printr-o alterare a materialului de sol insoţită sau nu de o
îmbogăţire în argilă prin eluviere sau alterate şi / sau sescvioxizi prin iluviere şi
este de 4 tipuri;
- Bv – B cambic, culoare şi structură diferită de a materialului parental,
datorită alterării (culori mai intense sau mai roşii, structură poliedrică sau
columnoid prismatică), textură uneori mai fină, dar nu ca urmare a migrării
argilei de sus, ci a formării “in situ” (pe loc, în acest orizont)
- Bt, B argiloiluvial sau B textural (t de la textură, are semnificaţia de
îmbogăţire în argilă migrată de sus, unde se formează un orizont El sau Ea)
pelicule de argilă, culori diferite (brune, negru, roşiatic) dar mai închise decât
ale materialului parental, structură de obicei prismatică, compactibilitate mai
mare decât a orizontului asupra sau subiacent;
- Btna, Bt natric, asemănător lui Bt, dar cu argilă îmbogăţită în natriu
asorbit (peste 15% din T) şi structură, de obicei, columnară (specifică acestui
orizont);
 30

- Bs sau Bhs, B spodic, acumulare de sescvioxizi (Bs) şi uneori de

materie organică (Bhs), migrate de sus (unde se formează un ES), culori cu
nuanţe ruginii sau roşiatice.
Orizontul C
Este situat în partea inferioară a profilului de sol, reprezentat de material
parental constituit din roci neconsolidate, afânate (loess, argilă, nisip, cu
excepţia celor menţionate în orizontul Cpr).
Orizont Cca, carbonatoiluvial
Este orizontul C în care s-au acumulat carbonaţi, în special de calciu (>
12%).
Orizont Cpr, pseudorendzinic (pr), este constituit din marne, marne
argiloase sau argile marmoase (cu cel puţin 30% argilă şi peste 12% carbonaţi) –
orizont de diagnoză la pseudo-renalzină.
Orizont R
Este situat la baza profilului, reprezentat prin roci compacte, dure (granite,
graisuri, conglomerate) cu exceptia celor prezentate la orizontul Rrz).
Orizont Rz (rz – rendzină, tip de sol la care acest orizont este de diagnoză.
Este un orizont constituit din calcare, dolomite, gips, roci metamorfice ori
eruptive bazice şi ultrabazice (roci compacte, cu caracter bazic).
Orizont O, organic. Este format prin acumularea la suprafaţa solului de
material organic în curs de descopunere, în condiţii de mediu nesaturat cu apă
(orizont organic nehidromorf).
Orizont T, turbos sau organic, hidromorf. Este format prin acumulare
de materie organică practic nedescopusă (turbificată), provenită din muşchi,
Cyperaceae, Juncaeae şi alte plante hidrofile, în condiţii de mediu saturat cu
apă.
Orizont G (de gleizare). S-a format sub influenţa unui exces de apă
provenită din pânza freatică şi poate fi de două feluri:
- Gr, G de reducere (orizont gleic) – în condiţii predominant de
anaerobioză (de reducere a fierului şi a altor elemente) şi având colorit uniform
sau aspect marmorat, în care culorile de reducere specifice (albăstrui, vineţiu,
verziu) sunt în proporţie de peste 50%.
- Go, G de oxidare (orizont gleizat), în condiţii de alternare de
anaerobioză şi aerobioză (reducere-oxidare), cu aspect marmorat in care culorile
de reducere participă cu 16-50% iar cele de oxidare (roşcate, gălbui) cu peste
16%, se grefează pe alte orizonturi (Ao, Go, Bv GO, Cgo, etc).
- Orizont W (orizont pseudogleic). S-a format în condiţii în care solul
este o bună parte din an saturat cu apă stagnantă, acumulată din precipitaţii,
aspect marmorat, în care culorile de reducere sunt în procent de peste 50%,
prezintă neoformaţii de sescvioxizi (pelicule, concreţiuni), se grefează pe
orizonturi A,E sau B (AoW, EaW, BtW, etc).
Orizont w (orizont pseudogleizat). Este format în conditii în care solul
este numai într-o mică parte din an saturat cu apă stagnantă, acumulată din
precipitaţii, aspect marmorat în care culorile de reducere sunt în proporţie mai
mică (6-50%); se grefează pe alte orizonturi (Aow, Elw, etc).
 31

Orizont y (orizont vertic). Are un conţinut de cel puţin 30% argilă

(>50%), predominant gonflată, nestructurat (masa solului divizată în fragmente
foarte mari, oblice, care nu funcţionează ca agregate structurale), compact şi dur,
în stare uscată, gonflare şi contracţie intensă la variaţia umidităţii (crăpături mai
largi de 1 cm), feţe de alunecare oblice (10-600 în raport cu orizontala); se
asociază cu alte orizonturi (Bvy, Bty, Cy, etc), dar în cazul unui orizont A
constituie orizontul Ay sau A vertic.
Orizont Sa (orizont salic). Are o acumulare intensă de săruri solubile
(dacă tipul de salinizare este cloruric, cel puţin 1%, iar dacă este sulfatic
minimum 1,5%), grosime mai mare de 10 cm, se asociază cu alte orizonturi
(AoSa, AmSa, CGoSa, etc).
Orizont Sc (orizont salinizat). Are un conţinut mai mic de săruri solubile
decât orizontul sa (0,10 – 1% dacă este salinizarea clorurică şi 0,15-1,5% dacă
este sulfurică); se asociază cu alte orizonturi (AoSc, Brsc, CGosc, etc).
Orizont na (orizont alcalic sau natric). Are saturaţie în Na schimbabil
>15% din T; se asociază cu alte orizonturi (Byna, C, CGona).
Orizont ac (orizont alcalizat). Are saturaţie în Na schimbabil mai mică
decât orizontul na (5-15%); se asociază cu alte orizonturi (Aoac, Bvac, CGoac,
etc)
Orizont D (orizont desfundat). Este rezultat prin amestecul mai multor
orizonturi deranjate pe loc (in situ) prin desfundarea sau altă acţiune mecanică,
poate conţine fragmente din orizonturile amestecate, grosime de cel puţin 50 cm.

Orizonturi de tranziţie. Se formează între două orizonturi, cu proprietăţi

din ambele orizonturi şi sunt în principal de următoarele tipuri: A/C, A/B, A/R,
A/G, E/B, E+B (E pătrunde în B sub formă de limbi – numit şi orizont glosic
(glossa = limbă), B/C, B/R, B/G, C/G.
Orizonturi de asociere. Se formează prin asocierea caracterelor a două
sau mai multe orizonturi din care unele apar în succesiune pe profil ca orizonturi
separate, exemplu: AW, Aw, Amsa, Aosana, BW, Btysc, BvyW, CGosc,
CGona, etc.

CAPITOLUL 6

PROPRIETAŢILE CHIMICE ALE SOLULUI

Formarea şi compoziţia soluţiei solului apare ca un proces complex, care

este condiţionat de acţiunea factorilor abiotici şi biotici, de componeneţii solului
şi de ecosistem în general. Soluţia solului joacă un rol important în dinamica
solurilor, în hrana plantelor şi microorganismelor, participă activ la trnsformarea
compuşilor minerali şi organici în sol şi la transportul acestora pe profil.
 32

Cantitatea soluţiei solului poate oscila în limite foarte largi, de la zeci de

procente când apa ocupă, practic toţi porii solului), până la unităţi sau parţi de
procent, când în sol se găseşte numai apă adsorbită.
Dintre proprietăţile chimice ale solului, cele mai importante sunt
capacitatea de adsorbţie, reacţia solului şi capacitatea de tamponare.

6.1. Capacitatea de adsorbţie

Datorită stării de dispersie, a componenţilor lui şi în special a celor de
natură coloidală, solul are proprietatea de a adsorbi diferite substanţe aflate în
stare de dispersie moleculară (adsorbţe moleculară) şi ionică-cationică, anionică
(adsorbţie catonică şi respectiv anionică).

6.1.1. Adsorbtia moleculară (adsorbţie fizică,

reţinere moleculară).
Este proprietatea solului de a atrage şi de a reţine la suprafaţa particulelor
sale molecule ale unor substanţe. Acest fenomen se datorează faptului că la
suprafaţa particulelor de sol (mai ales a celor coloidale) există sarcini electrice
pozitive şi negative, iar unele substanţe din sol au molecule dipolare (cu aşezare
nesimetrică a ionilor componenţi şi care, deci, se comportă ca nişte mici
magneţi).
Pe această cale solul adsoarbe, reţine moleculele de apă, particulele de sol
îmbrăcându-se cu o peliculă subţire alcătuită din strate de molecule de apă (apa
de higroscopicitate şi peliculară) in asemenea mod pot fi reţinute şi moleculele
de amoniac.
Prin descompunerea în sol a substanţelor organice cu azot rezultă şi
amoniac care, fiind volatil, difuzează în atmosferă; datorită adsorbtiei
moleculare pierderile de amoniac din sol sunt micsorate. Deoarece adsorbţia
moleculară se petrece la suprafaţa particulelor de sol, capacitatea de reţinere
moleculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.

6.1.2. Adsorbţia cationică (reţinere cationică, schimb de

cationi).
Este proprietatea solului de a reţine la suprafata particulelor coloidale
cationi. Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) având sarcini electrice
negative atrag, reţin, adsorb din soluţia solului cationi (ioni pozitiv) cum sunt:
Ca2+, Mg2+,Na+, K+ ; H+ ; (fig.6.1.). Deoarece aceştia pot trece din nou în
soluţie, prin schimb cationic (fig.6.2). Complexul coloidal al solului poate avea
adsorbiţi numai cationi bazici sau bazici şi de hidrogen.
 33

Fig.6.1 Schema adsorbţiei cationilor la suprafaţa particulelor coloidale de sol

Fig. 6.2 Schema schimbului de cationi

- Totalitatea cationilor bazici (Ca+Mg+Na+K) adsorbiţi formează suma

bazelor schimbabile, se notează cu S ori Sb şi se exprimă în m.e/100 g sol; S
variază în limite foarte largi, având valori mari la solurile bogate în humus şi
argilă, nelevigate sau slab debazificate şi valori mici la solurile puternic levigate,
debazificate, chiar dacă nu sunt sărace în humus şi argilă.
- Totalitatea cationilor de hidrogen adsorbiţi formează suma hidrogenului
schimbabil, se notează cu H sau SH şi se exprimă în m.e/100 g sol; proporţia de
hidrogen adsorbit faţă de cea a cationilor bazici este cu atât mai mare cu cât
levigarea şi debazificarea sunt mai accentuate şi roca sau materialul parental mai
sărac în elemente bazice.
- Totalitatea cationilor adsorbiţi în complex formează capacitatea totală de
schimb, se notează cu T şi se exprimă în m.e/100 g sol. La solurile saturate cu
baze T=S, iar la cele aflate in diferite studii de debazificare T=S+H. Cu cât
solul este mai bogat in humus şi argilă cu atât T are valoare mai mare.
- Proporţia în care solul este saturat in cationi bazici formează gradul de
saturaţie în baze, se notează cu V, se exprimă în procente şi se calculează cu
relaţia: V%=S/T x loo. La solurile care nu au H adsorbit T=S, adică V=100%,
iar cele cu H adsorbit V are valori sub 100. După valorile lui V% solurile se
împart după cum se arată în tabelul 6.1
Tabelul 6.1.

Aprecierea solurilor după valorile V%

V% la pH 8,3 Apreciere
≤ 10 Extrem oligobazic
11-30 Oligobazic
 34

31-55 Oligomezobazic
56-75 Mezobazic
76-90 Eubazic
≥ 91 Saturat în baze

V% reprezintă un indice principal de caracterizare a solurilor;

- V=100% sau aproape 100% - levigare slabă a solului, reacţie neutră
până la alcalină, proprietăţi, în general, favorabile:
- V% mai mic inseamnă o levigare puternică, reacţie acidă, fertilitate
scăzută.
Importanta adsorbţiei cationice este deosebită:
 Datorită ei, în sol, pe de o parte sunt reţinuţi şi, deci feriţi intr-o
oarecare masură, de spălare diferiţi cationi cu rol însemnat în nutritia plantelor
(K, Ca, Mg), iar pe de altă parte sunt trecuţi treptat în soluţia solului;
 Prin reţinerea şi schimbul de cationi, complexul coloidal adsoarbe sau
eliberează cationi, jucând rolul de regulator al compoziţiei şi concentraţiei
soluţiei de sol;
 Complexul coloidal şi cationii adsorbiţi influentează toate celelalte
proprietaţi ale solului. Cu cât complexul este mai saturat cu Ca, cu atât influenţa
este mai favorabilă (Ca contribuie la formarea unei structuri stabile, determină o
reactie neutră în jur, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea
microbiologică). Creşterea prea mare a proporţiei de hidrogen adsorbit are o
influenţă negativă, reacţia solului devine acidă, are loc mobilizarea unor cantităţi
de aluminiu care depăşesc limita de toleranţă a plantelor, determină o slabă
activitate microbiologică. Foarte nefavorabilă este influenţa sodiului adsorbit în
cantitaţi prea mari (lipsă de structură, reacţie foarte puternic alcalină).
 Cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie cationică ajută la folosirea
raţională a amendamentelor şi a unor îngrăşăminte.

6.1.3. Adsorbţia anionică (reţinere anionică)

Este proprietatea solului de a reţine sau fixa anioni.
Adsorbţia anionilor este posibilă prin faptul că în sol există substanţe
coloidale cu caracter amfoter, aşa cum sunt hidroxizii de fier şi de aluminiu, care
la pH sub punctul loc izoelectric se comportă ca baze.
Capacitatea de adsorbţie a anionilor creşte o dată cu aciditatea solului,
iar a cationilor variază în sens invers. Aceasta se explică prin faptul că în
condiţiile mediului acid creşte capacitatea grupărilor bazice pentru acceptarea de
protoni. Ionul de H+ se fixează la gruparea OH- dând ionul de hidroniu, care
poate apoi reţine anionii:
R – OH + HOH →R – O+H2OH-
Adsorbţia anionică are importanţă în reţinerea fosforului în sol, caz
sinonim cu adsorbţia chimică sau chemosorbţia.
Fosforul se găseşte în sol sau se încorporează ca ingrăşământ
îndeosebi sub forma de fosfaţi (în care fosforul se află în stare de anioni).
 35

Anionii fosforici au sarcini negative sunt adsorbiţi de catre coloizii pozitivi sau
amfoteri, dar pot fi adsorbiţi şi de către argilă şi humus (coloizi negativi) prin
intermediul cationilor care joacă rolul de “punţi” între particulele coloidale
respective şi anioni prin reacţii de tipul:
Argilă Ca+++ PO4H-- Argilă Ca=PO4H

Adsorbţia cationilor fosforici la suprafaţa particulelor coloidale poate fi

reversibilă sau ireversibilă, adică anionii respectivi pot trece sau nu din nou în
soluţie; anionii fosforici ireversibili sunt retinuţi în sol, dar nu pot fi folosiţi de
către plante.
Gradul de solubilizare sau insolubilizare a anionilor fosforici în sol este
determinat de natura compusilor în alcătuirea cărora pot intra. Foarte raspândiţi
în sol sunt fosfaţii de calciu (forma sub care sunt încorporate ca îngrăşăminte).
Corespunzător celor trei etape de neutralizare a acidului fosforic se
deosebesc: fosfaţi monocalcici (PO4H2)2Ca, fosfaţi dicalcici PO4Hca. Fosfaţii
monocalcici şi dicalcici sunt solubili, iar cei tricalcici sunt greu solubili.
Trecerea în sol a anionilor fosfatici sub forma de fosfaţi tricalcici aşa cum
se întâmplă în cazul solurilor cu pH > 7,5 şi bogate în calciu sau sub forma de
fosfaţi de aluminiu şi Fe ca în cazul solurilor prea acide, duce la fixarea în sol a
anionilor fosfatici, deci la imposibilitatea folosirii lor de către plante.
Cunoaşterea fenonemelor de adsorbţie a anionilor ajută la alegerea
tipurilor de ingrăşăminte fosfatice.

6.2. Reacţia solului

Reprezintă gradul de aciditate sau alcalinitate a solului. deoarece pentru
determinarea reacţiei este suficient să se cunoască concentraţia ionilor de
hidrogen, în locul termenului reacţie se foloseşte şi acela de “aciditate”,
deosebindu-se o aciditate actuală şi una potenţială.
Aciditatea actuală (pH-ul solului)
Este data de concentraţia ionilor de H+ la un moment dat în soluţia solului.
Apa distilată, în raport cu care se stabileste aciditatea, are o reacţie neutră,
raportul ionilor de H+ şi OH- fiind egal:
(H+) ∙ (OH-) = K H2O = 10-7 ∙ 10-7 = 10-14.
Prin urmare, pH-ul (logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor
+
de H din soluţia solului), poate avea teoretic, valori cuprinse între 1 şi 14. Când
valoarea pH este egală cu 7, reacţia este neutră, când este < 7, reacţia este acidă,
daca pH > 7 reacţia este alcalină.
Dacă solul conţine compusi cu caracter bazic reacţia este alcalină,
exemplu fiind solurile care conţin săruri ce hidrolizează alcalin: CaCO3, MgCO3
şi NaCO3.
Dintre acestea cea mai mare alcalinitate o dă Na2CO3 iar cea mai mică
CaCO3, lucru datorat caracterului bazic şi solubilităţii care cresc în ordinea
arătată în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2.
Solubilitatea în apa a principalilor carbonaţi
 36

şi pH-ul soluţiilor respective

Sarea Solubilitatea în apa g/l (la 160C) pH

CaCO3 0,0131 10,23
MgCO3 0,960 11,46
Na2CO3 140 peste 12

NA2CO3(soda de rufe) are caracterul bazic foarte accentuat şi prin

hidroliză formează soda caustică (NaOH), care este o bază foarte puternică, cu o
solubilitate foarte mare, dând o reacţie foarte alcalină (pH > 12). CaCO3 având
un caracter bazic mai puţin accentuat (Ca(OH)2 sau apa de var ce se formează
prin hidroliză este o baza mai slabă în comparatie cu NaOH şi o solubilitate mai
mică, dă un pH mai mic. Mg CO3 ocupă o situaţie intermediară.
Sarea cea mai des intâlnită în soluri este carbonatul de calciu care nu dă
reacţii prea alcaline, deoarece sub influenţa apei încărcată cu dioxid de carbon e
transformă în bicarbonat de calciu (CaCO3+CO2+H2O →Ca(HCO3)2, care având
un caracter bazic mai slab imprimă soluţiei solului un pH mai mic (în jur de 8).
Reacţii exprimate prin pH-uri de 8,4-8,5 au şi solurile care conţin cloruri sau
sulfaţi de sodiu (solurile salinizate, solonceacurile), care hidrolizează neutru sau
slab acid, pH-ul este determinat tot de prezenta CaCO3 care hidrolizează alcalin.
Solurile care au Na2CO3 şi/sau complexul argilo-humic saturat in mare
parte cu cationi de Na (soloneţurile) prezintă cel mai inalt grad de alcalinitate
(pH 9-11), deoarece atât Na2CO3 cât şi complexul saturat cu Na hidrolizează
puternic alcalin.
In procesul de formare a solurilor, cu cât levigarea este mai intensă, cu
atât se produce o spălare a sărurilor şi o debazificare a complexului mai
accentuată. La solurile din care sărurile au fost levigate în adâncime dar
complexul argilohumic a rămas saturat în cationi, în special de Ca, pH este un
jur de 7, deoarece complexul argilohumic astfel saturat se comportă ca o sare
care hidrolizează neutru. La solurile în care complexul coloidal este debazificat,
reacţia devine acidă, în special aciditatea creşte cu cât se găsesc adsorbiţi mai
mulţi ioni de H şi mai puţin ioni bazici (Ca, Mg, Na, K). In acest caz reacţia
depinde de gradul de saturaţie în baze (V%), cu cât este mai mic, cu atât reacţia
este mai acidă, ajungându-se uneori la pH ≤ 4.

6.2.2. Aciditatea potenţială a solului

Este determinată de ionii de hidrogen adsorbiţi în complexul coloidal,
solul, prin interacţiunea cu sărurile din soluţie se manifestă ca un acid slab. În
funcţie de caracterul interacţiunii cu soluţia solului, se deosebesc două forme de
aciditate potenţială a solurilor: de schimb şi hidrolitică, care reprezintă etape
succesive de separare în soluţie a cantităţilor complementare de protoni din faza
solidă. Aciditatea se exprimă în m.e de H la 100 g sol uscat la 1050C.
 37

Aciditatea de schimb este dată de ionii de H care trec in soluţie prin

tratare solului cu o soluţie normală a unei sări neutre (KCl, NaCl, CaCl2):
Complex Complex
H + KCl → K + HCl
coloidal coloidal

Aciditatea hidrolitică se evidenţiază prin tratarea solului cu o soluţie

normală a unei sări ce hidrolizează alcalin:

Complex Complex
H H + 2NaCH3COO→Na Na+2CH3COOH
coloidal coloidal

În ambele cazuri, cationii sării au înlocuit cationii de H din complex,

aceştia trecând în soluţia solului formând HCl şi CH3COOH, adică aciditatea
potenţială s-a transformat în aciditate actuală. Scoaterea ionilor de H din
complexul coloidal are loc până ce solul ajunge la pH-ul sării respectiv (6 în
cazul soluţiei de KCl şi 8,3 în cel al soluţiei de NaCH3COO.
Solurile cu pH < 8,3 au aciditate hidrolitică iar cele cu pH < 6 prezintă şi
aciditate de schimb. Solurile cu pH între 6 şi 8,3 au numai aciditate hidrolitică.
Dacă un sol prezintă şi aciditate hidrolitică şi aciditate de schimb (pH < 6),
valoric, prima este întotdeauna mai mare.

6.2.3. Importanţa reacţiei solului

Reacţia solurilor reprezintă un indice foarte important pentru
caracterizarea acestora. După mărimea valorii pH, solurile se impart conform cu
valorile prezentate in tabelul 6.3.

Tabelul 6.3.
Aprecierea reactiei soluruilor după valorile pH
pH Aprecierea reacţiei
≤ 3,5 Extrem de acidă
3,6 – 4,3 Foarte puternic acidă
4,4 – 5,0 Puternic acida
5,1 – 5,4 Moderat acidă
5,5 – 5,8 Moderat acidă
5,9 – 6,4 Slab acidă
6,5 – 6,8 Slab acidă
6,9 – 7,2 Neutră
7,3 – 7,8 Slab alcalină
7,9 – 8,4 Slab alcalină
8,5 – 9,0 Moderat alcalină
9,1 – 9,4 Puternic alcalină
9,5 – 10,0 Foarte puternic alcalină
≥ 10,1 Extrem de alcalină
 38

Plantele de cultură, prin specificitatea lor fiziologică, în marea majoritate,

cer o reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină. Unele plante suportă sau chiar
preferă aciditatea (secară, ovăz, cartof, trifoi). Reacţia puternic alcalină nu este
suportată de către plante. Cunoaşterea reacţiei solului este necesară pentru
alegerea sortimentului de culturi, pentru aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor
şi a amendamentelor.

6.3. Capacitatea de tamponare a solului

Este proprietatea solului de a se opune modificării evidente a reacţiei (pH-
ului), datorită sistemelor tampon pe care le conţine. Cel mai important rol de
tamponare a solului este determinată de însuşirile fazei solide, mai ales ale
coloizilor din sol. Prin interacţiunea solului cu un acid (HCl, 0,1 n), se produce
reacţia de schimb între cationii schimbabili din complex şi ionii de hidrogen care
dau aciditatea din acidul respectiv, iar ionii de hidrogen trec in faza solidă a
solului.(complexul adsorbativ, chiar când este saturat cu ioni de hidrogen se
comportă ca un acid slab), iar in soluţie apar clorurile respective.
[CAS2-]Ca2+ + 2 HCl [CAS2-]2H++CaCl2
La tratarea solului cu soluţie de Ca[OH)2 0,1 n, ionii de OH (care ar putea
modifica reacţia solului) sunt trecuţi în moleculele de apă:
[CAS2-]2H+ + Ca(OH)2  [CAS2-]Ca2+ + 2H2O.
In sol se mai găsesc şi alţi compuşi cu însuşiri de tamponare: unii acizi
slabi şi sărurile lor (acid carbonic, carbonaţi; bicarbonaţi, acid fosforic, fosfaţi)
sau unele substanţe amfotere (se comportă ca acid sau ca bază în funcţie de
reacţia solului – acizii humici, Fe (OH)3, Al(OH)3.
Capacitatea de tamponare a solurilor depinde de o serie de factori (Kovda,
1988):
- cantitatea coloizilor din sol – capacitatea de tamponare este cu atât mai
mare, cu cât în sol se găsesc mai mulţi coloizi (organici, minerali, organo-
minerali, solurile nisipoase nu conţin coloizi minerali – sunt lipsite de
tamponare);
- compoziţia coloizilor din sol: capacitatea de tamponare va creşte odată
cu creşterea conţinutului de humus, a argilei montmorillonitice;
- natura cationilor de schimb: o proporţie mai mare a cationilor de Ca2+,
Mg2+, Na+ determină o capacitatea de tamponare considerabilă în intervalul acid,
pe când prezenţa in complexul coloidal a ionilor de H+ sau de Al3+ schimbabili,
influenţează pozitiv capacitatea de tamponare în domeniul alcalin.
Capacitatea de tamponare constituie regulatorul reacţiei solului; faptul că
unul şi acelaşi sol, pH-ul nu se poate modifica prea mult, prezintă importanţă
deosebită în legătură cu activitatea microorganismelor şi creşterea plantelor,
deoarece acestea, deşi se pot adapta la anumite reacţii, nu suportă variaţiile
bruşte de reacţie. Cunoaşterea capacităţii de tamponare ajută la stabilirea
metodelor de amendare şi fertilizare a solurilor.
 39

CAPITOLUL 7

PROPRIETAŢILE FIZICEALE SOLULUI

Solul, corp natural format şi evoluat in timp la suprafaţa uscatului, este

alcătuit din trei categorii de substanţe: solide, lichide, gazoase. Faza solidă
reprezintă cca 50% din volumul total, este formată din substanţe minerale şi
organice. Partea minerală este reprezentată de particule elementare de diferite
mărimi, ce îndeplinesc fiecare anumite funcţii şi conferă insuşiri specifice
solului.

7.1. Textura solului

Este însuşirea fizică a solului de a avea partea solidă minerală alcătuită
din particule de diferite marimi. Pentru gruparea particulelor se folosesc diferite
scări (tab.7.1.), deosebindu-se trei categorii de particule, denumite fracţiuni
granulometrice – nisip, praf şi argilă sau numai două – nisip fizic şi argila fizică.

Tabelul 7.1
Scări pentru stabilirea grupelor sau categoriile de particule

Scara
Scara Kacinski
Scara Atterberg Scara Kacinski departamentului
(simplificată)
agriculturii SUA
Grupa Grupa Grupa
Grupa de Diametrul Diametrul Diametrul Diametrul
de de de
particule în mm în mm în mm în mm
particule particule particule
Grosier 2-0,2 Nisip
Nisip Nisip 1-0,05 Nisip 2-0,05 1-0,01
Fin 0,2-0,02 fizic
0,02- 0,05- 0,05-
Praf Praf Praf Argilă
0,002 0,001 0,002 <0,01
fizică
Argilă <0,002 Argilă <0,001 Argilă <0,002

Fracţiunile granulometrice au anumite proprietăţi, pe care le imprimă şi

solului. In funcţie de ansamblul de proprietaţi determinat de participarea
procentuală a fracţiunilor granulometrice se deosebesc mai multe clase texturale
(6)(tabelul 7.2) reunite in 3 grupe.
În funcţie de clasa de textură, solurile au proprietaţi diferite.
 40

Solurile nisipoase sunt alcătuite predominant din nisip şi prezintă

proprietăţi asemănătoare acestuia: sunt foarte permeabile pentru apă şi aer, au o
aeraţie bună şi o capacitate redusă de reţinere a apei, pierd uşor apa prin
infiltraţie şi evaporare, nu pot forma rezerve de apă, nu sunt coezive şi aderente,
nu au plasticitate, se lucrează uşor şi bine, sunt supuse spulberarii, se încălzesc
uşor, sunt sărace în substanţe nutritive şi au capacitate redusă de reţinere a
acestora. În general solurile nisipoase au o fertilitate scăzută.
Solurile argiloase au un continut foarte mare de argilă şi prezintă
următoarele proprietăţi: sunt puţin permeabile pentru apă şi aer, au capacitate
mare de reţinere a apei, pot forma rezerve importante de apă, sunt slab aerate.
Când sunt prea umede devin foarte plastice şi aderente, se lucrează greu,
brazdele ies sub forma de curele. La uscare au o coeziune foarte mare, se
lucrează foarte greu, arătura iese bolovănoasă. Se încălzesc greu atunci când
conţin multă apă. Solurile argiloase sunt bogate în substanţe nutritive şi au o
capacitate ridicată, pe astfel de soluri culturile nu găsesc, întotdeauna, condiţii
bune de creştere datorită, în special regimului aerohidric defectuos. In concluzie,
solurile cu texturi extreme au proprietaţi nefavorabile.
Cele mai bune soluri sunt cele cu textura mijlocie, care au proprietăţi
intermediare intre cele ale solurilor nisipoase şi argiloase.
În practica agricolă solurile se împart în : soluri uşoare sau grosiere
(soluri nisipoase şi cele apropiate acestora), soluri mijlocii (solurile lutoase şi
cele apropiate acestora) şi solurile grele sau fine (solurile argiloase şi cele
apropiate acestora.)
Textura solului determină sau influenţează toate celelalte proprietăţi
fizice, fizico-mecanice, precum şi cele chimice, biochimice, însăşi fertilitatea.
Cele mai bune condiţii pentru majoritatea plantelor de cultura se găsesc pe
solurile mijlocii. Unele culturi preferă solurile nisipoase (cartoful) sau argiloase
(grâul).
Cunoasterea texturii solului ajută la stabilirea măsurilor agrotehnice şi
agrochimice, pentru cultura plantelor, executarea corectă a lucrărilor
ameliorative (irigări, desecări, prevenirea şi combaterea eroziunii).
Textura solului este determinată atât de alcătuirea materialului parental,
cât şi de caracteristicile procesului de solificare şi trebuie cunoscută pe întreaga
adâncime a solului. Sub acest aspect se deosebesc:
- soluri cu textura nediferenţiată – pe toată adâncimea prezintă aceeaşi
clasă de textură (toate solurile pe profilul cărora nu a avut loc migrarea
de argilă, nu au orizont Bt);
- soluri cu textură diferenţiată - pe adâncimea profilului au o cantitate
de argilă mai mare decât în partea superioară, datorită procesului de
migrare a argilei care duce la formarea unui orizont Bt sau Btna;
- soluri, cu schimbare texturală bruscă - cele cu orizont Bt foarte
bogat în argilă şi un orizont E foarte sărac în argilă, iar trecerea între
aceste două orizonturi se face brusc, pe o grosime mai mica de 15 cm;
- soluri cu textură contrastantă – sunt formate pe seama depozitelor
aluviale alcătuie din straturi cu texturi diferite şi care, ca urmare, au in
 41

primul strat o specie de textură, iar in următorul o altă specie (contraste

de textură)
Scheletul solului. In profilurile solurilor formate pe materiale dure se
întâlnesc numeroase fragmente de roci de diferite mărimi, care constituie
scheletul solului. In cazul în care solul prezintă şi schelet, în afară de textură se
determină şi conţinutul acestuia. În funcţie de cantitatea de material scheletic şi
de adâncimea la care se găseşte roca dură, se determină volumul edafic util
(volumul de sol ce poate fi folosit efectiv de plante)
Volumul edafic util % = Adâncimea rocii dure x (100-% schelet)
150
(volumul de sol fin raportat în % până la roca dură sau pănă la 150 cm –
dacă până la aceasta adâncime nu se găseşte roca dură, din care s-a scăzut
procentul de schelet).
Tabelul 7.2
Grupe de clase şi clase texturale de soluri folosite în România

Praf, %
Argilă, % Nisip, %
Denumirea 0,002-0,02
< 0,002 mm 2-0,02 mm
mm
Nisipoasă ≤5 ≤32 ≥63
Textura grosieră
Nisipolutoasă 6-12 ≤32 56-94
Lutonisipoasă 13-20 ≤32 48-67
Textură mijlocie
Lutoasă 21-32 ≤79 ≤79
Lutoargiloasă 33-45 ≤67 ≤79
Textură fină
Argiloasă ≥71 ≤54 ≤54

7.2. Structura
Una din caracteristicile importante ale solului o constituie starea
structurală, ceea ce îi conferă o porozitate complexă, neîntâlnită la rocile pe care
s-a format. Structura solului reprezintă modul de grupare a particulelor
elementare în agregate de diferite mărimi şi forme (C.Chiriţă, 1974).
Asocierea particulelor în agregate structurale este determinată, în special,
de către coloizii din sol (argilă şi humus), care prin coagulare formează un
ciment ce leagă particulele de sol mai mari (nisip şi praf). Cea mai bună
structurare a solului rezultă când humusul este în cantitate mare şi de calitate (de
tip mull), conţinutul de argilă moderat, complexul argilohumic saturat cu cationi
de Ca.
Când argila şi humusul sunt în cantitate mică, complexul coloidal este
saturat cu H, iar în humus predomină acizi fulvici, structura solului este slabă.
Dacă solul conţine săruri solubile sau are complexul coloidal saturat, în mare
parte, cu ioni de Na (soluri halomorfe) structura solului este nefavorabilă.
Agregatele structurale care se formează în diferite soluri şi orizonturi se
deosebesc, în principal, după formă, distingându-se urmatoarele tipuri de
structură.
 42

Structura glomerulară – particulele de sol sunt dispuse în agregate

aproximativ sferice, poroase, de forma unor glomerule friabile. Este
caracteristică solurilor cu orizont Am bine aprovizionat cu humus de tip mull
calcic (cernoziom).
Structura grăunţoasă (granulară) – particulele elementare sunt mai puţin
“îndesate”, cu porozitate mai redusă, aproximativ sferice, fără feţe de alipire
intre ele. Este caracteristică solurilor cultivate intens, unde are loc o degradare a
structurii glomerulare (cernoziom cambic, brun roşcat).
Structura poliedrică angulară – agregatele structurale au dimensiuni
egale pe cele trei axe, cu feţe neregulate plane şi muchii ascuţite. Se întâlneste în
orizonturile Bt ale solurilor brune argiloiluviale.
Strucutra poliedrică subangulară – este similară cu cea poliedrică
angulară, însă elementele structurale prezintă muchii mai teşite, şterse şi
suprafeţe neregulate. Se întâlneşte în orizonturile Bv ale solurilor brune eu-
mezobazice şi ale cernoziomurilor cambice.
Structura prismatică – este alcătuită din agregate alungite, orientate
vertical, cu feţe plane şi muchii ascuţite, capetele prismelor rotunjite. Este
caracteristică orizonturilor Bt ale solurilor brune luvice, luvisolurilor albice, etc.
Structura columnară - este asemănătoare celei prismatice, dar capetele
agregatelor structurale sunt rotunjite. Este caracteristică orizontului Btna (orizont
genetic al soloneţurilor).
Structura lamelară (foiasă sau sistoasă) – este formată din agregate sub
forma de plăci sau “”lamele”, fragmente orientate orizontal.

Fig. 6.3 Tipuri morfologice de structură

(a) prismatică, (b) columnară, (c) poliedrică-angulară, (d) poliedrică subangulară,
(e) lamelară,
(f) granulară, (Kellog, 1962 citat de Stuart G. Mc Rae, 1988)

Este specifică solurilor tasate, cu hardpan şi orizonturilor El şi Ea

(caracteristice solurilor luvice).
 43

Tipurile de structură se determină pe teren prin caracterizarea morfologică

a profilului de sol.
Pentru practica agricolă, starea structurală a solului prezintă importanţă
deosebită, cu referire la orizontul superior. Printr-un sol bine structurat se
înţelege o structură glomerulară sau grăunţoasă în orizontul superior. Aceste
soluri asigură plantelor condiţii optime, din această cauză fertilitatea solului este
strâns legată de starea lui structurală. În solurile fără structură particulele fiind
inegale între ele, formează o reţea de spaţii mici, de obicei capilare, prin care
apa de precipitaţii nu pătrunde la o adâncime prea mare.
Solurile nestructurate pierd uşor apa prin evapotranspiraţie, locul apei de
ploaie din capilare fiind luat de aer, deci au un regim de apă şi aer nefavorabil.
Cu timpul structura părţi superioare a solului este supusă degradării,
cauzele fiind de natură mecanică, chimică şi biologică.
Degradarea solului pe cale mecanică are loc datorită tasării solului prin
circulaţia repetată a tractoarelor, atelajelor, animalelor. Cea mai frecventă cauză
a degradării o reprezintă lucrarea necorespunzătoare a solului.
Degradarea solului pe cale chimică se datorează fie acidifierii solului prin
înlocuirea cationilor de Ca din complex cu cationi de H, fie alcalizării prin
înlocuirea Ca cu Na. In ambele cazuri, complexul argilohumic îşi pierde
capacitatea de legare a particulelor in agregate, iar structura se degradează.
Degradarea pe cale biologică se datorează descompunerii de către
microorganisme a humusului.
Prevenirea degradării structurii solului se poate face prin evitarea tuturor
cauzelor care au produs-o.

7.3. Greutatea specifică (Gs) sau densitatea (D)

Prin densitatea solului (D) se defineşte masa unităţii de volum a fazei
solide sau exprimat matematic, se înţelege raportul dintre masa unei probe de sol
complet uscat (M) şi volumul efectiv ocupat de particulele minerale solide şi
organice.
D= M
V
unde: D este densitatea solului (g/cm3); M(g) – masa solului (uscat); V –
volumul ocupat de particulele solide minerale şi organice (cm3).
Densitatea depinde de compoziţia solului, deoarece componeneţii acestuia
au valoarea densităţii diferită: exemplu – particulele de cuarţ şi cele argiloase
2,6 – 2,8; oxizii de fier 4,0 – 4,5, substanţele organice 1,2 – 1,5. În funcţie de
proporţia componenetelor, densitatea solurilor are valori cuprinse între 2,5 – 2,7.
Dacă D>2,7 solul este bogat în minerale grele (de fier), iar dacă D<2,5 înseamnă
că solul este bogat în materie organică.
Greutatea specifică (densitatea) dă informaţii asupra compoziţiei solului
(proporţia dintre partea minerală şi cea organică), serveşte la determinarea în
laborator a texturii, la calcularea porozităţii.
 44

7.4. Greutatea volumetrică (Gv) sau densitatea aparentă

Este o însuşire fizică ce se referă la greutatea unităţii de volum a solului şi
este dată de raportul dintre greutatea unei probe de sol uscat (G) şi volumul total
(Vt).
Gv (Da) = G
Vt
În acest caz se ia în calcul atât volumul particulelor de sol, cât şi cea a
porilor. Greutatea volumetrică se determină pe probe de sol în aşezare naturală
şi ale valori cuprinse între 1,1 şi 1,8.
Densitatea aparentă diferă de la un sol la altul, dar şi pe profilul acestuia.
La solurile bogate in humus, nisipoase, structurate, afânate este mai mică decât
la solurile sărace în humus, argiloase, compacte, nestructurate.
La solurile din ţara noastră densitatea aparentă are valori cuprinse între
1,0 şi 1,4 în orizontul superior, acesta crescând în adâncime, în special la
solurile cu diferenţiere texturală pe profil, care poate atinge în orizontul B
argiloiluvial valori mai mari de 1,5 (compactitate mare, permeabilitate redusă,
aeraţie slabă).
Cunoaşterea densităţii aparente prezintă importanţă practică deoarece
ajută la cunoşterea stării fizice generale a solului (afânare, textură, structură),
ajută la calcularea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol.

7.5. Porozitatea
Este însuşirea fizică a solului care reprezintă totalitatea spaţiilor sau
porilor, exprimată în procente din volumul solului în aşezare naturală
(porozitatea totală). Se calculează cu ajutorul relatiei:
PT = Vp . 100 = Vp . 100
Vt Vs+Vp
unde: PT – pozitatea totală (%); Vt – volumul total al solului (cm3); Vs –
volumul parţii solide a solului (cm3); Vp – volumul porilor (cm3).
În laborator se poate determina cu ajutorul porozimetrelor, dar este
greoaie, din acest motiv se calculează după relaţia:
PT = 100 (D – DA)
D
unde: Pt – porozitatea total ă (%); DA – densitatea aparentă (g/cm3); D –
densitatea (g/cm3)
Porozitatea totală (Pt) este compusă din porozitatea capilară (pori
capilari, cu diametrul sub 1 mm, ocupaţi de obicei de apă) şi porozitatea
necapilară (de aeraţie) cu pori mai mari de 1mm, ocupaţi de obicei de aer.
Aceasta reprezintă porii ocupaţi de aer atunci când solul se află la capacitatea de
câmp – Cc (condiţii optime de umiditate).
Se calculează cu ajutorul relaţiei : Pa = Pt - Cc·DA
Porozitatea este influenţată de textură, de structură, de starea de afânare
sau tasare, etc.
Cea mai bună aeraţie o au solurile cu textură mijlocie şi structură
glomerulară, afânate, care au porozitatea totală de 50-60%.
 45

Pe profil valorile porozitaţii totale şi cea de aeraţie scad odată cu

adâncimea, iar porozitatea capilară creşte în special in cazul unor orizonturi
argiloiluviale, natrice sau gleice (Pt poate scădea sub 25%, iar Pa sub 10%).

7.6. Consistenţa solului (coeziunea, compactitatea).

Este proprietatea solului de a prezenta un grad de tărie, soliditate şi
rezistenţă la deformare sau sfărâmare. Această însuşire se manifestă prin
rezistenţa pe care o opune un fragment sau o probă de sol la acţiunea de
sfărâmare, în stare uscată sau umedă – reavănă.
La un sol se diferenţiază valorile consistenţei în stare uscată şi umedă, ele
fiind dependente de anumite caracteristici ale umiditaţii, numite limite de
consistenţă.
Consistenţa variază atât de la sol la sol cât şi la acelaşi sol, în funcţie de
conţinutul de apă deosebindu-se următoarele stări:
 consistenţă tare – solul este uscat şi are caracter de corp solid;
 semitare sau friabilă – solul este reavăn şi are caractere de corp
semisolid, se sfarmă uşor între degete;
 plastică nelipicioasă – solul este umed şi se prezintă ca o pastă care nu
se lipeşte de mână;
 plastică lipicioasă – solul este ud şi se prezintă ca o pastă care se
lipeşte de mână;
 de curgere vâscoasă – solul conţine atâta apa încât se prezintă ca o
suspensie vâscoasă care curge în strat gros;
 de curgere lichidă – solul este dispersat în apă şi se prezintă ca o
suspensie lichidă care curge in strat subţire.
Solurile cu consistenţă ridicată în stare uscată, crapă puternic (se
contractă) şi fac crustă, iar în stare umedă îşi măresc volumul (gonflează) şi
manifestă o mare plasticitate, necesită lucrări energice. Lucrate la umiditate
mică rezultă bulgări mari, iar la umiditate ridicată brazde – curele.

7.7 Aderenţa (adeziune, adezivitate)

Este o însuşire fizico-mecanică a solului de a se lipi la o anumită
umiditate, de piesele active metalice ale utilajelor agricole. Aceasta variază de la
sol la sol, fiind mai mare la solurile cu textura fină, nestructurate, sărace în
humus şi mai mică la solurile mijlocii, structurate, bogate în humus (solurile
grosiere nu aderă).
Aderenţa variază la acelaşi sol în funcţie de umiditate: la umiditate mică
aceasta este nulă iar la umiditatea corespunzătoare consistenţei plastice
lipicioase devine maximă.
Are influenţă negativă în ceea ce priveşte lucrările solului (consum de
carburanţi, brazde – curele).
 46

CAPITOLUL 8

PROPRIETAŢILE HIDROFIZICE, DE AERAŢIE ŞI TERMICE

8.1. Apa din sol

Apa joaca un rol important în procesele de alterare şi dezagregare a
mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol, transportul diferitelor
combinaţii chimice, minerale sau organice. Are un rol important în fertilitatea
solurilor deoarece determină solubilizarea, transportul şi asimilarea substanţelor
minerale de către plante şi asigură schimbul permanent de substanţe nutritive
între sol şi plantă.

8.1.1. Forţele care actionează asupra apei din sol

Dintre forţele care actionează asupra apei din sol prezintă importanţă
deosebită următoarele: forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie,
forţa datorată tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sucţiune (sugerea
rădăcinilor plantelor, forţa hidrostatică).

Forţa gravitaţională – acţionează asupra apei din porii necapilari după o

ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi mari de apă. Sub actiunea forţei
gravitationale apa se deplasează pe verticală, umezind solul in profunzime,
surplusul trece in pânza de apă freatică. Pe terenurile in pantă o parte din apă
este deplasata din amonte în aval tot sub influenţa gravitaţiei.
Forta capilară – acţionează asupra apei care se alfă în porii capilari ai
solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se crează în capilarele
solului care au lungimi şi diametre diferite. Apa capilară nu este antrenată de
forţa gravitatională ci se mişcă lent, în toate direcţiile, de la capilarele cu
diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.
Forţa de adsorbţie (de sorbţie) – determină reţinerea apei la suprafaţa
particulelor de sol. Este o forţă de natură electrostatică şi se datorează
caracterului dipolar al moleculei de apă şi a energiei libere de la suprafaţa
particulelor de sol. Apa hidroscopică este reţinută cu ajutorul acestei forţe.
Forţa determinata de tensiunea vaporilor de apă
Aceasta forţă acţionează asupra apei sub forma de vapori. În porii solului
plini cu aer se găsesc vapori de apă care sunt supuşi unei anumite presiuni
(tensiuni) în funcţie de temperatura şi umiditatea solului.
La aceeaşi umiditate tensiunea vaporilor creşte cu temperatura, iar la
aceeaşi temperatură creşte cu umiditatea. Vaporii de apă vor circula întotdeauna
de la zonele mai calde şi mai umede (tensiune mai mare) spre zonele mai reci şi
mai uscate (tensiune mai mică).
Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor
Aprovizionarea plantelor cu apă se face prin intermediul perişorilor
absorbanţi care se găsesc pe radăcini. Forţa de sucţiune la plante este de 15-20
atmosfere. Pe masură ce apa din apropierea rădacinilor este consumată, o altă
 47

cantitate de apă, de la distanţe mai mari îi ia locul, formându-se un curent spre

rădăcina plantelor.
Forţa osmotică se manifestă numai la solurile sărăturate şi depinde de
presiunea osmotică. Cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai mare şi
presiunea osmotică este mai mare, iar apa va fi retinută mai puternic în sol. Din
această cauză, pe solurile sărăturate chiar când au umiditate suficientă, plantele
suferă deoarece apa trece din celulele plantelor în soluţia solului (seceta
fiziologică).
Forţa hidrostatică (de submersie) este evidentă când la suprafaţa solului
se găseşte un strat de apă. Sub greutatea acestui strat se crează o forţă care
determină pătrunderea apei în sol (aspect întâlnit pe terenurile cu băltire şi în
orezării).

8.1.2. Potenţialul apei din sol.

Asupra apei din sol actionează forţe diferite care se modifică permanent în
funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile acestuia (textură,
porozitate, conţinut în săruri).
Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a
acestor forţe, care, fiind de natură diferită nu pot fi însumate. Pentru aceasta s-a
recurs la un indice energetic generalizat, denumit potenţialul apei din sol, care
exprimă energia pe care o are apa în sol, datorită căreia exercită o anumită
presiune. În funcţie de natura forţelor se disting următoarele potenţiale:
- potenţialul gravitaţional – corespunzător forţei gravitaţionale;
- potenţialul matriceal – corespunzător forţei de adsorbţie şi capilară;
- potenţialul hidrostatic (de submersie);
- potenţialul osmotic.
Prin însumarea acestora se obţine potenţialul total.

8.1.3. Sucţiunea apei din sol.

Sucţiunea reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi retinută în sol in cazul
solului nesaturat în apă (solul contine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă
capilară).
Sucţiunea poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul tensiometrelor şi se
măsoară, de obicei, în centimetri coloană de apă, mm coloana de mercur sau în
atmosfere.
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la l cm (sol
saturat cu apă), până la 10.000.000 cm coloană de apă (sol uscat). Schafield a
introdus noţiunea de pF (prin analogie cu pH) care reprezintă logaritmul, în baza
10, a centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de
către sol.
Valoarea minimă a indicelului pF este 0, deoarece log. 1 = 0 şi valoarea
maximă este 7, deoarece log 10.000.000 (107) = 7.
Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită
echivalenţei dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu:
 48

la un pF = 3 corespunde o forţă de sucţiune egală cu o coloană de apă de 1000

cm (103) – log.103 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă (1 atm = 1033 cm coloana
de apă), sau 760 mm coloana mercur, sau 1 bar sau 1000 milibari.
Tabelul 8.1
Unităţi de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi transformarea lor
(aproximativă)

Centimetri Milimetri
Valori pF coloană de coloană de Atmosfere Bari Milibari
apă mercur
0 1 0,76 0,001 0,001 1
1 10 7,6 0,01 0,001 10
1,78 60 46 0,06 0,06 60
2 100 76 0,1 0,1 100
2,52 330 250 0,33 0,33 330
2,68 500 380 0,50 0,50 500
3 1000 760 1 1 1000
4 10000 7600 10 10 10000
4,20 15000 11400 15 15 15000
4,70 50000 38000 50 50 50000
5 100000 76000 100 100 100000
6 1000000 760000 1000 1000 1000000
7 10000000 7600000 10000 10000 10000000

8.1.4. Curba caracteristică a umidităţii solului.

Este reprezentarea grafică a varianţiei sucţiunii, în funcţie de umiditate,
exprimând legatura dintre cantitatea de apă şi forţa cu care aceasta este reţinută
de sol.
Ea se obţine grafic înscriindu-se pe abcisă umiditatea solului respectiv, iar
pe ordonată sucţiunea corespunzătoare.
La acelaşi sol forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută şi
poate creşte de la pF=0 (sol saturat în apa), până la pF=7 (sol uscat).
La soluri diferite sucţiunea mai depinde şi de alte proprietăţi (textură). La
aceeaşi umiditate sucţiunea creşte de la solurile nisipoase spre cele argiloase .
Pentru aprovizionarea plantelor interesează nu numai cantitatea de apă ci
şi forţa cu care aceasta este reţinută de către sol (sucţiunea). Un sol argilos poate
să aibă un procent mult mai mare de apă decât un sol nisipos, dar sucţiunea să
depăşească pe aceea de sugere a rădăcinilor, adică apa să nu fie accesibilă.

8.1.5. Indicii hidrofizici ai solului

Reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol, exprimată în procente sau
valori pF, la care se petrec modificări evidente in ce proveşte reţinerea,
mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Principalii indici hidrofizici
 49

sunt; coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru

apă în câmp, echivalentul umidităţii, capacitatea pentru apă capilară şi
capacitatea totală pentru apă a solului.
Coeficientul de higroscopicitate (CH)
Reprezintă cantitatea maxima de apă pe care o proba de sol, uscată la aer,
o poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă
saturată de vapori. Valoarea acestui coeficient depinde de textură, de conţinutul
în humus şi în diferite săruri şi de natura cationilor din sol. Valorile acestuia sunt
cuprinse între 1% (soluri nisipoase) şi 14% (soluri argiloase). Se determină în
laborator folosind o soluţie de H2SO4 10%, care să creasă într-un mediu închis o
saturaţie în vapori de 94%.
Serveste la aprecierea texturii şi se foloseşte la calcularea coeficientului
de ofilire (Co = CH x 1,5) şi a echivalentului umiditătii (EU = CH x 2,73).
Indiferent de sol, pe curba caracteristică umidităţii CH corespunde la un pF =
4,7.
Coeficientul de ofilire (CO) – reprezintă limita minimă de apă din sol la
care plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea CO depinde de aceeaşi factori ca şi
CH şi este de cca. 2% la solurile nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi pâna la
24% la cele argiloase. Umiditatea la CO caracterizează tipul de sol, depinde de
gradul de mărunţire al solului şi este independentă de plantă. Cu cât solul are o
textură mai fină valorile CH şi CO sunt mai mari. Coeficientul de ofilire se
poate determina pe cale biologică, folosind o plantă test sau prin calcul cu relaţia
CO = CH x 1,5.
Pe curba umidităţii, indiferent de sol, corespunde unui pF 4,2.
Capacitatea totală pentru apă (CT) – reprezintă cantitatea maximă de apă
pe care o conţine solul când toţi porii sunt plini cu apă. Se determină în laborator
pe probe recoltate din teren, în aşezare naturală, cu cilindri metalici. Mărimea
capacitatii totale depinde de porozitatea totală a solului – CT % + PP/DA. Pe
curba caracteristică a umidităţii corespunde la un pF=O (sucţiunea este nulă la
această umiditate). Când umiditatea se găseşte la capacitatea totală, în sol sunt
condiţii de anaerobioză, plantele suferind din lipsa de aer.
De obicei, solul nu contine apă până la saturaţie decât în anumite situaţii:
după ploi abundente sau irigări cu cantităţi mari de apă, apă stagnantă, de
submersie.
Capacitatea pentru apă în câmp (capacitatea de câmp – CC) – reprezintă
cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate reţine în spaţiile
capilare o perioada mai lungă de timp şi pe care o poate pune în mod treptat la
dispoziţia plantelor, în absenţa umezirii freatice.
La aceasta stare de umiditate se ajunge în cazul unui sol saturat prin
pierderea de apă datorită scurgerii gravitaţionale în adâncime (apa din porii
capilari şi chiar o parte din apa din porii capilari), iar a unui sol uscat prin
umezire până la umplerea cu apă a majorităţii porilor capilari. Capacitatea
pentru apă în câmp depinde de textură şi de structură.
 50

Exemplu: la solurile nisipoase este de circa 6%, la cele lutoase 32% iar la
cele argiloase până la 42% ( procent din volum). Pe curba caracteristică a
umidităţii corespunde unui pF = 2,5.
Cunoasterea CC are importanţă mare, deoarece reprezintă limita
superioara apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp se găseşte
în condiţii optime de umiditate, aisgurând condiţii bune de dezvoltare pentru
plante. Împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp ajută la
calcularea normei de irigare, a normei de udare, a plafonului minim şi a
capacităţii de apă utilă a solului.
Capacitatea de apă utilă – reprezintă cantitatea de apă accesibilă
plantelor pe care o poate reţine solul. Apa care depăşeşte umiditatea
corespunzătoare capacităţii de câmp este accesibilă plantelor, dar nu se păstrează
în sol, pierzându-se prin scurgere în adâncime, iar când umiditatea scade pănă
la coeficientul de ofilife apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu
forţe mai mari decât cele de sugere ale rădăcinilor.
Pentru aprovizionarea plantelor interesează apa cuprinsă între CC şi CO,
denumită apă utilă. Capacitatea de apă utilă depinde şi se calculează în funcţie
de CC şi CO. Din datele prezentate în tabelul 8.2 se observa ca valorile CU
variază în funcţie de tipul de sol.
Tabelul 8.2
Variaţia valorilor unor indici hidrifizici la principalele tipuri de sol
Valori maxime (% volume)
Solul
CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18

Cunoaşterea acestui indice hidrofizic (CU) prezintă importanţă deoarece

indică domeniul de valori în cadrul căruia poate oscila apa folositoare plantelor,
arată capacitatea solului de a înmagazina apa utilă plantelor din precipitaţii sau
irigaţii, serveşte la calcularea plafonului minim.
Echivalentul umidităţii (EU) – reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei
forţe de centrifugare de 1000 ori forţa gravitaţională. Se determină în laboratopr
prin metoda centrifugării şi reprezintă echivalentul capacitătii de apă în câmp
care se determină mai greu în condiţii de teren.
Deasemenea, se mai poate folosi şi umiditatea la 1/3 atmosferă, care
exprimă apa reţinută de solul supraumezit şi supus unei presiuni de 1/3
atmosferă. Se determină în laborator folosind aparatul de presiune cu placă
poroasă.

8.1.6. Formele de apă din sol

Principalele surse de aprovizionare a solului cu apă sunt precipitaţiile,
ascensiunea capilară din pânza freatica şi irigaţiile. Apa din sol este supusă unor
 51

forţe complexe de reţinere , care îi imprimă anumite însuşiri şi se împarte în mai

multe categorii: apă legată în combinaţii chimice, apă legată fizic şi apa liberă.
Apa legată chimic – se găseşte sub formă de apă de constituţie şi apă de
cristalizare.
Apa de constituţie intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub formă ionică
-
(OH ), exemplu: Fe (OH)3; Al (OH)3. Este strâns legată de reţeaua cristalină şi
este cedată la temperaturi mai mari de 4000C, prin descompunerea mineralului.
Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă
moleculară (H2O) şi se elimină la temperaturi mai joase (2000C), fără
descompunerea substanţei: Exemple de minerale cu apă de cristalizare: 2Fe2O3;
CaSO4· 3H2O; CaSO4 · 3H2O; MgSO4 · H2O, etc.
Apa legată fizic este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită
energiei libere de care dispun acestea şi a structurii dipolare a moleculelor de
apă. Particulele rezultate prin dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor
prezintă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau negative, care atrag
moleculele de apă cu un pol sau altul.
După intensitatea reţinerii se disting două forme de apă legată fizic: apă
higroscopică şi apa peliculară.
Apa higroscopică (de higroscopicitate) se formează prin condensarea
vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol până la satisfacerea
energiei libere de la suprafaţa acestora. Se mişcă foarte greu (numai prin
evaporare) şi nu este accesibilă plantelor (fiind retinută cu forţe ce depăşesc pe
cele de sugere a rădăcinilor).
Higroscopicitatea fiind un fenomen de suprafaţă, apa higroscopică variază
cu gradul de mărunţire al particulelor de sol. Solurile argiloase vor reţine o
cantitate mai mare de apă higroscopică, fiind urmate de cele lutoase şi apoi de
cele nisipoase. (fig. 8.1).

Apa peliculară (apa slab legată) este reţinută prin forţe de sorbţie (peste
apa de higroscopicitate), are o mobilitate slabă şi o accesibilitate redusă pentru
plante (când umiditatea solului scade până la acest nivel plantele se ofilesc).
Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale, cantitatea de apă peliculară
creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.

Fig. 8.1 Reprezentarea schematică a apei de hidroscopicitate şi a apei peliculare

şi miscarea acesteia
 52

Apa liberă (apa nelegată) se realizează în sol după satisfacerea apei legate
fizic şi este reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilară este reţinută de porii capilari datorită forţelor capilare,
circulă relativ uşor, are o bună accesibilitate pentru plante, constituie apa utilă
din sol . (Fig. 8.2).

Fig. 8.2 Reprezentarea schematică a apei capilare

Poate fi sprijinită (Fig.8.4).

Când are legatură cu apa freatică (din care provine prin ascensiune
capilară) şi apă suspendată (Fig.8,5).

Fig. 8.3 Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite

 53

Fig. 8.4 Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate, sprijinite şi

a orizontului mort
Când nu are legătură cu apa freatică aceasta fiind la mare adâncime (în
acest caz , în apa provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza freatică se
găseşte un strat permanent uscat, denumit orizont mort).
Apa gravitatională se intâlneşte în spaţiile necapilare ale solului, unde se
menţine o perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau după o normă de
udare prea mare. Se scurge repede în profunzime sub actiunea forţei
gravitaţionale, ajungând în pânza de apă freatică, din care cauză nu prezintă
importanţă pentru aprovizionarea plantelor. De asemenea, spală pe profil o parte
din elementele nutritive.
Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată deasupra unui
strat impermeabil. Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, de unde apa se ridică
prin capilaritate – porţiunea astfel umezită purtând denumirea de franjă capilară,
iar atunci când se execută un puţ (gr.freas – puţ) apa se scurge in groapa
respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda apei freatice. În
funcţie de adâncime apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m ), subcritică
(3-5 m) şi acritică (5-6 m). după gradul de mineralizare (conţinut în săruri
solubile) sunt: ape freatice dulci (<0,5 g/l), slab sălcii (0,6-1 g/l), moderat sălcii
(1,1-2,0 g/l), puternic sălcii (2,1-4,5 g/l), slab sărate (4,6-10 g/l) şi sărate (10,1
g/l).
Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau
înmlăştinirea solului (se ridică prin capilaritate la suprafată), iar dacă este
mineralizată sărăturarea solului, când se află la adâncime subcritică influenţează
solul numai în partea inferioară, iar la adâncime critică nu influenţează deloc
solul.

Apa sub forma de vapori

Se găseşte in porii solului, provine din evaporarea altor forme de apa sau
din vaporii de apă din atmosferă, se mişcă prin difuziune de la locurile cu
tensiunea vaporilor mai mare spre cele cu tensiunea mai mică şi constituie
singura formă de mişcare a apei în solurile cu umiditate scăzută, poate fi folosită
de plante prin trecerea în stare lichidă (condensare).

8.1.7. Permeabilitatea pentru apa a solului

Este însuşirea solului de a lasa să pătrundă, să circule şi să treacă prin el
apa. Factorii care influenţează permeabilitatea sunt: textura, structura,
conţinutul în humus şi acizi de fier, natura mineralelor argiloase, procentul de
sodiu schimbabil, conţinutul în săruri solubile. În general, permeabilitatea creşte
de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile nestructurate spre cele
structurate, de la solurile îndesate la cele afânate. Cu cât un sol, este mai bogat
în humus, cu atât este mai bine structurat, are o porozitate echilibrată şi raporturi
foarte bune cu apa şi aerul. Pătrunderea apei în sol poate avea loc în două situaţii
distincte: de sol saturat cu apă şi nesaturat cu apă.
 54

Pătrunderea şi trecerea apei prin solurile saturate cu apa se numeşte

filtraţie iar prin cele nesaturate infiltraţie.
Solul nesaturat poate primi, până ce ajunge la saturaţie, o anumită
cantitate de apă, aceasta constituind apa de infiltraţie. Cantitatea de apă de
infiltraţie se exprimă prin grosimea stratului de apă primită de către sol în
unitatea de timp (mm/h sau cm/s) (viteza de infiltraţie). Dacă se pune pe o axă
cantitatea de apă infiltrată, iar pe cealaltă timpii respectivi se obţine curba de
infiltraţie (fig. 8.6).

Cunoaşterea permeabilităţii are importanţă atât pentru caracterizarea

procesului de formare şi a condiţiilor aerohidrice din sol, cât şi pentru stabilirea
şi aplicarea corectă a diferitelor măsuri hidroameliorative.

8.1.8. Ascensiunea capilară a apei din sol.

Mişcarea apei în spaţiile capilare de jos în sus, numită ascensiune
capilară, prezintă importanţă numai atunci când apa freatică se află la adâncime
mică, de unde poate aproviziona rădăcinile plantelor. Înălţimea de ridicare a apei
în capilare este cu atât mai mare, cu cât raza lor este mai mică, adică cu cât
textura este mai fină.
Adâncimea maximă de la care se poate ridica apa în soluri este de până la
0,5-1 m la solurile nisipoase, de până la 1,5-2 m la solurile cu textură mijlocie şi
de până la 3-3,5 m la cele cu textură fină.
Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică interesează şi
viteza de ridicare a acesteia, viteza care variază în sens invers cu înălţimea (este
mai mare la solurile nisipoase şi mai mică la cele argiloase). Ridicarea apei prin
capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub influenţa apei freatice.
În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele de udare trebuie să
fie mai mici, astfel ca apa infiltrată în sol să nu se întâlnească cu cea ridicată din
pânza freatică, pentru a nu determina înmlăştinirea sau salinizarea solurilor.
 55

8.1.9. Pierderea apei din sol

Pierderea apei din sol se realizează prin avaporaţie, transpiraţie şi drenaj.
Evaporaţia (E) reprezintă pierderea apei din sol prin trecerea ei în stare de
vapori sub influenţa temperaturii. La această pierdere plantele nu participă şi din
acest motiv poartă denumirea de consum neproductiv. Aceste pierderi de apă
afectează în special partea superioară a solului (30-50 cm) şi pot fi reduse prin
mobilizarea solului (praşile, când se întrerup capilarele) sau prin mulcire.
Transpiraţia (T) reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor
prin fenomenul de transpiraţie, acesta fiind considerat cu consum productiv.
Plantele pompează din sol şi elimină prin transpiraţie in atmosferă cantităţi mari
de apă şi de la mare adâncime, deoarece este greu de făcut o delimitare între
pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie, ele se exprimă împreună prin
procesul numit evapotranspiraţie. Evapotranspiraţia se exprimă în mm (ca
precipitaţiile) şi este diferită de la o zonă la alta, în funcţie de climă, sol,
vegetaţie, umiditate. Pentru a putea compara datele între ele Tornthwaite a
introdus noţiunea de evapotranspiratie potenţială (ETP) care reprezintă
cantitatea pierdută prin evaporatie şi transpiraţie de solul permanent
aprovizionat în optim cu apa şi acoperit cu un covor vegetal încheiat. Serveşte la
stabilirea regimului hidric al solului sau excedentului şi deficitului de umiditate.
Când precipitatiile sunt mai mici ca ETP, avem deficit de umiditate, iar când
sunt mai mari avem excedent de umiditate.
Drenajul reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi :
drenaj extern - scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate şi drenaj intern –
scurgerea apei prin sol in profunzime, aceasta depinzând de permeabilitatea
solului şi drenajul global care reprezintă totalul pierderilor prin scurgerea la
suprafaţa solurilor şi în profunzime.

8.1.10. Regimul hidric al solului

Reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor de pătrundere, mişcare,
întreţinere şi pierdere a apei din sol, care determină în sol, pe parcursul anului,
dinamica umidităţii şi direcţia predominantă a curentului de apă. În funcţie de
climă, de adâncimea apelor freatice, de relief, de proprietaţile solului, de
intervenţiile omului se realizează diferite tipuri de regimuri hidrice. Ţinând cont
de factorii enumeraţi şi de intensitatea cu care ei actionează dintr-o zonă în alta,
la noi în ţară se întâlnesc următoarele tipuri de regim hidric.
Regim hidric nepercolativ – este caracteristic zonelor cu climat secetos
(stepă), caracterizat prin realizarea unui curent descendent de apă care nu ajunge
până la pânza freatică (chiar şi în perioadele ploioase apa provenită din
precipitaţii percolează, străbate, spală şi umezeşte numai o parte a stratului sol-
material parental) şi este specific solurilor cu deficit de umiditate (Iar <26, ETP
>P), în lipsa unui aport freatic (Iar = indice de ariditate De Martonne).
 56

Regim hidric periodic percolativ – este specific zonelor puţin mai umede
(silvostepă), cu Iar = 26-35 şi P ~ ETP. Curentul descendent de umiditate
(provenit din precipitaţii) poate întâlni, în anumite perioade mai umede, curentul
ascendent de umiditate (provenit din pânza freatică) adică, periodic, solul este
percolat pe întreaga grosime, până la pânza freatică. În acest caz solurile
prezintă o levigare mai intesă (cernoziomuri cambice, argiloiluviale), au un
deficit de umiditate mai puţin pronunţat şi necesită irigare.

Fig. 8.7 Regimul hidric nepercolativ (prelucrat după Canarache,

1990)
• 1 – suprafaţa terenului; 2 – nivelul apei freatice (NAF); 3 – precipitaţii; 4
– apa interceptată de vegetaţie; 5 – evaporaţie; 6 – transpiraţie; 7 –
orizontul mort al secetei

Regim hidric percolativ – este caracteristic solurilor din climate umede

(zona de pădure) cu Iar >35, P>ETP. Astfel se creează un curent descendent de
umiditate, care în fiecare an percolează stratul de sol până la pânza freatica.
Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate, acide,
puternic diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă şi adesea cu exces de
umiditate în partea superioară (soluri brune luvice, luvisoluri albice, planasoluri,
etc). Necesită lucrări de afânare profundă şi de eliminare a apei stagnante.

Fig. 8.8 Regimul hidric percolativ (prelucrat după Canarache, 1990)

1 – suprafaţa terenului; 2 – nivelul apei freatice (NAF); 3 –
precipitaţii; 4 – apa interceptată de vegetaţie; 5 – evaporaţie; 6 – apă
percolată; 7 – transpiraţie
 57

Regim hidric exsudativ - se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă,

acolo unde apa freatică se găseşte la mică adâncime (microdepresiuni) şi de
unde apa se poate ridica prin ascensiune capilară (exudează).
Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa
solului săruri solubile, formându-se solonceacurile).
Regim hidric freatic stagnant - este întâlnit pe terenuri cu pânza freatică
la mică adâncime, în zonele umede (de pădure). Apa freatică se ridică prin
capilaritate pănă la suprafaţa solului, unde datorită evaporaţiei reduse, nu se
pierde, ci stagnează, ducând la formarea solurilor gleice;
Regim hidric stagnant - se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile
plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută.
În astfel de condiţii apa nu se poate infiltra în profunzime, stagnează la
suprafaţă sau în prima parte a profilului de sol, formându-se solurile
pseudogleice;
Regim hidric de irigaţie este specific zonelor irigate, atunci când irigarea
se face iraţional. De obicei, prin irigare se produce o umectare mai profundă şi
repetată a solului fără a schimba regimul hidric natural. In unele situaţii irigarea
poate duce la schimbarea regimului hidric natural.
Astel, dacă pe solurile cu apă freatică la adâncime nu prea mare se aplică
norme de udare mari, nivelul pânzei freatice se poate ridica la adâncimea critică,
existând pericolul de înmlăştinire şi sărăturare secundară a solurilor.
Regim hidric anfistagnant, întâlnit pe soluri greu permeabile cu aport
freatic, solul prezentând atât apă stagnantă provenită din precipitaţii (în partea
superioară) cât şi apa ridicată din pânza freatică (în partea inferioară).

8.2. Aerul din sol

Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare
cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare (porii capilari), constituind
atmosfera solului. De asemenea aerul se mai găseşte dizolvat, în cantitate mică,
în apa solului. Din cauza varianţiei mari a umidităţii, pentru a caracteriza solul
din punct de vedere al conţinutului în aer se foloseste capacitatea de aer din sol
(porozitate de aeraţie), care reprezintă volumul de apă din sol, atunci când acesta
se află în conditii optime de umiditate (la capacitatea de câmp). Capacitatea de
aer variază între 5 şi 40%, valori mai mari la solurile grosiere sau mijlocii
argiloase, nestructurate, îndesate, iar valori mari la solurile grosiere sau mijlocii,
strucuturate, afânate. Solul ofera condiţii bune de creştere şi dezvoltare a
plantelor când aerul reprezintă 15-30%. Aerul din sol este mai sărac în oxigen şi
mai bogat în dioxid de carbon decât aerul atmosferic (datorită în special
proceselor biologice).
Micşorarea conţinutului de oxigen este insoţită, în general, de creşterea
celui de dioxid de carbon. Scăderea sub anumite limite a continutului de oxigen
influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor. Creşterea conţinutului de
dioxid de carbon în dauna oxigenului are loc, îndeosebi, in solurile grele,
nestructurate, tasate, bogate în gaze toxice pentru plante – hidrogen sulfurat,
metan, etc).
 58

La acelaşi tip de sol conţinutul de dioxid de carbon este mai ridicat vara
decât iarna, mai scazut când solul este bine lucrat, mai mare când este prea
umed, etc.
Normalizarea compozitiei aerului din sol (primenirea, aeratia solului) se
realizează prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer atmosferic. Solurile cu
structură glomerulară, cu textura grosieră sau mijlocie, afânate, bine lucrate, au
o aeraţie mai bună decât cele nestructurate, cu textură fină, tasate,
necorespunzător lucrate.

8.3. Temperatura solului.

Temperatura are un rol important în procesul de solificare şi asigurarea
condiţiilor normale de viaţă pentru plante şi microorganisme din sol. Ea
influenţează procesele biochimice, intensitatea de alterare a materiei minerale şi
organice, germinaţia seminţelor, creşterea şi dezvoltarea plantelor. Temperatura
caracterizează starea de încălzire sau răcire a solului, rezultantă a cuantumului
de calorii primite din diferite surse şi pierdute pe diferite căi.
Sursa principală de căldură o constituie energia solară, apreciată prin
constanta solară. Cantitatea reală de energie calorică primită de pământ este
mică, o parte din aceasta pierzându-se în diferite moduri; exemplu: cca 40% din
energia calorică solară rămâne în spaţiul cosmic, cca 17% este absorbită de
atmosferă, aproximativ 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă şi
numai 33% contribuie la incălzirea solului. Ca surse secundare de incălzire a
solului pot fi considerate procesele biochimice din sol, condensarea vaporilor de
apă, pătrunderea apei din precipitaţii sau de irigare, descompunerea materiei
organice, căldura termică degajată din interiorul Pământului şi cea radioactivă.
Temperatura solului depinde de o serie de factori externi, dar şi de
proprietăţile termice ale solului: capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare,
căldura specifică şi conductivitatea termică a solului.
Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare
Reprezintă partea din radiaţia solară (exprimată in procente) care este
absorbită de către sol şi care determină încălzirea acestuia. Partea din radiaţia
solară (în procente) care este reflectată la suprafaţa solului şi care duce la
incălzirea acestuia reprezintă albedoul. Capacitatea de absorbţie şi deci de
încălzire a solului este influenţată de anumiţi factori:
- culoarea solului – solurile închise se încălzesc mai atare decât cele
deschise la culoare;
- gradul de afânare al solului – solurile afânate se încălzesc mai repede şi
înmagazinează mai multă caldură;
- gradul de acoperire cu vegetaţie – solurile acoperite cu vegetaţie se
incălzesc şi se răcesc mai încet, comparativ cu cele descoperite;
- gradul de acoperire cu zăpadă - contribuie la menţinerea căldurii şi la
protejarea împotriva îngheţului;
- expoziţia solului - solurile cu versanţii sudici primesc o mai mare
căldură, urmate de cele cu expoziţie estică, vestică şi nordică.;
 59

- panta terenului – cu cât razele solare formează cu linia terenului un

unghi mai apropiat de 900, cantitatea de căldură primită de sol este mai mare:
- temperatura aerului şi precipitatiile: solurile situate in zone calde şi
secetoase primesc mai multă caldură decât cele situate in zonele mai reci şi mai
umede.
Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate,
curenţi de aer, zi-noapte, anotimpuri, etc.
Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de caldură necesară pentru a ridica temperatura cu
1 C a unui cm3 de sol în aşezare naturală (caldură specifică volumetrică,
0

col/cm3) sau a unui gram de sol (căldură specifică gravimetrică, cal/g). Cu cât un
sol are o căldură specifică mai mică, cu atât se încălzeste mai mult. Căldura
specifica a solului depinde de căldura specifică a componenţilor săi (tab. 8.3): de
exemplu, nisipul având o căldură specifică mai mică decât argila, solurile
nisipoase se încălzesc mai mult decât cele argiloase; apa având o căldură
specifică mai mare decât aerul, solurile cu exces de apă (slab aerate) se încâlzesc
mai puţin (soluri reci).

Tabelul 8.3

Căldura specifica a unor componenţi ai solului

Căldura specifică
Componenţii cal/g cal/cm3
Nisip 0,19 0,51
Carbonat de calciu 0,21 0,58
Argilă 0,23 0,57
Aer 0,24 0,00036
Materie organică 0,47 0,60
Apă 1,00 1,00

Conductibilitatea termică
Reprezintă însuşirea solului de a transmite căldură şi se apreciază prin
coeficientul de conductivitate K, care este dat de cantitatea de caldură ce
străbate în timp de o secundă 1 cm3 de sol, când între feţele acestuia există o
diferenţă de temperatură de 10C.
Conductivitatea termică a solului depinde de conductivitatea fiecărui
component al acestuia şi se exprimă în cal/cm3/s (tab.8.4)

Tabelul 8.4
Conductivitatea termică a unor componente ale solului

Componenţii Conductivitatea calorică

(cal/cm3/s)
Nisip 0,0093
Argilă 0,0022
 60

Apă 0,0013
Materie organică 0,00027
Aer 0,000056

Regimul termic al solului

Reprezintă totalitatea fenomenelor de încălzire şi răcire a solului sub
acţiunea diferiţilor factori.
În funcţie de dinamica lui în timp se deosebeşte un regim diurn, lunar,
sezonier, anual, multianual. După caracteristicile lui, regimul termic al solului
poate fi: echilibrat, blând, exagerat de rece, exagerat de cald, cu momente de
minime prea coborâte şi maxime prea ridicate..
Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol
şi deci formarea, evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului
diferit de cel al climatului general, datorat particularitaţilor termice ale solului,
definesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul mediului
înconjurător.
Regimul termic prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea
plantelor şi pentru practica agricolă.
De el depind:
- germinaţia seminţelor şi dezvoltarea plantelor;
- stabilirea epocilor de semănat şi plantat;
- activitatea microbiologică din sol;
- intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de
absorbţie a apei şi a elementelor nutritive;
- fenomenul de îngheţ şi dezgheţ;
Regimul termic al solului poate fi influenţat prin:
- lucrări de afânare;
- încorporarea resturilor organice în sol (prin descompunere degajă
căldură);
- acoperirea cu diferite materiale (mulci) pentru micşorarea pierderilor de
căldură din sol;
- reţinerea zăpezii la suprafaţa solului;
- eliminarea excesului de apă prin desecare sau drenaj;
- lucrarea diferenţiată a solurilor (mai adânc la solurile cu textură fină şi
exces de apă);
Prin realizarea în sol a unui regim termic optim, în corelare cu satisfacerea
şi a celorlalţi factori de fertilitate, se asigură obţinerea unor producţii mari şi de
bună calitate.
 61

CAPITOLUL 9

CLASIFICAREA SOLURILOR ROMANIEI

Clasificarea solurilor constă în aranjarea sistematică a solurilor în

categorii de diverse niveluri, pe baza anumitor criterii.
Îmbunătăţirea Sistemului Român de clasificare a Solurilor a devenit
necesară şi utilă, existând o permanentă acţiune de aducere la zi a diferitelor
sisteme de clasificare odată cu evoluţia cunoştinţelor despre soluri.
Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor SRTS– 2003 reprezintă o
formă îmbunătăţită a celui elaborat în 1980 şi realizează o încadrare mai bună a
solurilor în sistem, o aplicare mai consecventă a criteriilor diagnostice, o
creştere a gradului de aplicabilitate practică şi o uniformizare a terminologiei
solurilor. Au fost introduse clasele de andisoluri, pelisoluri, protisoluri şi
antrisoluri. Denumirea de molisouri a fost inlocuită cu cernisoluri pentru a evita
confuziile posibile, deoarece termenul de molisoluri (termen preluat din
clasificarea americană) are altă semnificaţie decât în clasificarea noastră.
Au fost incluse in clasificare noi tipuri de sol ca limnosolul (soluri
subacvatice cu ape puţin adânci), alosolul (soluri profund acide) şi pelosolul
(soluri foarte argiloase care nu întrunesc integral caracterele vertisolului). Au
fost reunite tipurile cernoziom şi cernoziom cambic – sub denumirea de
cernoziom şi cernoziomul argiloiluvial, solul cernoziomoid şi pseudorendzina –
sub denumirea de faeoziom, solul brun roşcat a fost inclus în solul brun
argiloiluvial, care a căpătat denumirea de preluvosol, iar solul brun luvic a fost
reunit cu luvisolul albic sub denumirea de luvosol. Au fost introduse subtipuri
noi de sol ca: psanic, pelic, scheletic, calcaric, eutric, distric, entic, clinogleic,
aluvic, solodic, criostagnic, prespodic, care reflectă mai clar însuşirile solului,
mai ales cele fizice şi fizico-chimice.
Caracteristicile fundamentale ale Sistemului Român de Taxonomie a
Solurilor (SRTS) sunt următoarele:
- Prin definiţie SRTS are un caracter regional, în sensul că se refera la
solurile unei anumite porţiuni din suprafaţa uscatului şi unul naţional prin aceea
că păstrează şi continuă tradiţia şcolii de pedologie din România privind
conceptul de sol drept corp natural rezultat prin acţiunea combinată a
ansamblului de factori pedogenetici asupra părţii superficiale a scoarţei terestre
şi care are organizare şi însuşiri proprii reflectate în succesiunea de orizonturi
(profilul de sol). Majoritatea criteriilor şi parametrilor de diferenţiere şi
caracterizare a categoriilor sistemului sunt proprii “româneşti”.
- SRTS este aliniat la standardele internaţionale (FAO UNESCO şi Soil
Taxonomy) apărând elemente noi preluate din Referenţialul Pedologic Francez
şi din Baza Mondială de referinţă pentru Resursele de sol.
 62

- SRTS este un sistem multicategorial cu două niveluri principale: nivel

superior cu trei categorii: (clasa, tipul şi subtipul) şi un nivel inferior cu patru
categorii: (specia, familia, varietatea, varianta de sol). Unitatea de bază a
sistemului este tipul genetic de sol, definit printr-un orizont sau succesiune de
orizonturi sau proprietăţi diagnostice unice sau o combinaţie unică
de caracteristici morfologice, fizice şi chimice care reflectă influenţa combinată
a unui set unic de procese şi factorii de formare a solului care acţionează în
prezent şi care continuă sau nu acţiunea unor procese sau factori din trecut.
- Baza informaţională care a servit la elaborarea sistemului asigură
încadrarea în sistem a tuturor solurilor care pot apare intr-un areal dat şi în
principiu a tuturor solurilor cunoscute în prezent pe teritoriul României.

Tabelul 9.1
Clasificarea solurilor la nivel de clasă şi tip

Clasa Tipuri genetice de sol

Orizont sau caracter diagnostic
Simbol Denumire Simbol Denumire
PRO PROTISOLURI Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) LS Litosol
făra alte orizonturi diagnostice. RS Regosol
Urmează roca (Rn sau Rp) sau PS Psamosol
orizontul C AS Aluvisol
ET Entiantroposol
PEL PELISOLURI Orizont pelic sau orizont vertic PE Pelosol
incepând din primii 20 cm sau imediat VS Vertosol
sub Ap.
AND ANDISOLURI Proprietăţi andice in profil, in lipsa AN Andosol
orizontului spodic.
CER CERNOSOLURI Orizont A molic (Am) continuat cu KN Kastanoziom
orizont intermediar (AC, AR, Bv sau CZ Cornoziom
Bt) având în partea superioară culori
FZ Faeoziom
cu valori şi crome sub 3,5 (la umed).
RZ Rendzină
UMB UMBRISOLURI Orizont A umbric (Au) continuat cu NS Nigrosol
orizont intermediar (AC, AR sau Bv) HS Humosiosol
având in partea superioară culori cu
valori şi crome sub 3,5 (la umed).

CAM CAMBISOLURI Orizont B cambic (Bv) având culori cu EC Eutricambosol

valori şi crome peste 3,5 (la umed) DC Districambosol
începând din partea superioară.
LUV LUVISOLURI Orizont B argic (Bt) având culori cu EL Preluvosol
valori şi crome peste 3,5 (la umed) LV Luvosol
începând din partea superioară; nu se PL Planosol
includ solurile cu orizont B argic- AL Alosol
natric (Btna)
SPO SPODISOLURI Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont EP Prepodzol
criptospodic (Bcp) PD Podzol
CP Criptopodzol
HID HIDRISOLURI Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice, SG Stagnosol
intense (W) care incep în orimii 50 GS Gleisol
 63

cm, sau orizont A limnic (Al) ori LM Limnosol

orizont histic (T) submers.
SAL SALSODISOLURI Orizont salic (sa) sau natric (na) în SC Solonceac
partea superioară a solului în primii 50 SN Soloneţ
cm sau orizont Btna.
HIS HISTISOLURI Orizont folic (O) sau turbos (T) în TB Turbosol
partea superioară a solului pe peste 50 FB Foliosol
cm grosime sau numai de 20 cm dacă
este situat pe orizontul R.
ANT ANTRISOLURI Orizont antropogentic sau lipsa ER Erodosol
orizontului A şi E îndepărtate prin ET Antroposol
eroziune accelerată sau decapitare
antropică.

CAPITOLUL 10

CLASA CERNISOLURILOR (MOLISOLURI)

Se caracterizează prin orizont a molic (Am) conţinut cu un orizont

intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu valori şi
crome sub 3,5 (la umed).
Aceasta clasă cuprinde următoarele tipuri de sol: Kastanoziom (sol bălan),
cernoziom, cernoziom cambic, cernoziom argiloiluvial, sol cernoziomoid, sol
cenuşiu, rendzină, pseudorendzină.

10.1. Kastanoziom(Soluri bălane)

Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome mai mari de 2 (la umed),
orizont AC cu valori şi crome sub 3,5 ( la umed) cel puţin pe faţa superioară şi
feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în primii 125 cm sau pudră friabilă
de carbonat de calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii 100 cm.
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere. Carbonatul de
calciu este prezent, de regulă de la suprafaţă. Nu prezintă alte orizonturi sau
proprietaţi diagnostice.

Sunt puţin răspândite, în special în Dobrogea şi s-au format în condiţii de:

- relief plan sau slab înclinat;
- material parental reprezentat prin loess, depozite loessoide şi luturi;
- clima cea mai aridă din România (P mm = 350-430; T0 = 10,7 – 11,3
Iar=17-21, ETP>700; regim hidric parţial percolativ);
Datorită climatului arid, levigarea a fost slabă, iar sub influenţa vegetaţiei
ierboase (cu biomasa redusă) a rezultat un orizont Am cu conţinut redus de
humus.
Profil, proprietăţi.
 64

Solul bălan tipic are următorul profil: Am – A/C – Cca. Orizontul Am –

este brun sau brun deschis cu grosime de 30-40 cm; A/C are culori de orizont
molic, gros de 15-25 cm şi de la adâncimea de 50-60 cm, Cca are culoare
deschisă (gălbuie). Profilul este foarte bogat în neoformaţii biogene (coprolite,
cervotocine, crotovine) şi de CaCO3.
Textura este nediferenţiată pe profil, de obicei mijlocie (luto-nisipoasă,
lutoasă), structura granulometrică mică, dezvoltat moderat în Am şi slab în A/C;
porozitate permeabilitate, capacitatea pentru apă şi aer, bune. Conţinutul de
humus cca 2% în Am, de calitate (mull calcic); sunt saraturate cu baze (V 100%
din cationi, predomină Ca), slab alcaline (pH ≃ 8), active microbiologic şi bine
aprovizionate cu substanţe nutritive.
Fertilitate
Datorită aridităţii climatului, prezintă într-o bună parte a anului, deficit de
umiditate, inconvenient înlăturat prin irigare. Necesită fertilizare cu gunoi de
grajd şi N,P,K. Sunt folosaite pentru culturi de câmp, legume, viţă de vie şi
pomi (în special cais şi piersic).

10.2. Cernoziomuri
Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome ≤ 2 (culori închise,
negricioase, brun închise), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori cu crome
< 3,5 şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO3 în primii 125
cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci
calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.
Ocupă suprafete întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia
Modovei, Câmpia Transilvaniei şi în Dobrogea. S-au format în condiţii de :
- relief de câmpie sau podişuri joase;
- pe loess sau depozite loessoide (uneori şi pe luturi, argile, nisipuri, etc);
- clima puţin mai umedă decât la solurile bălane (P mm = 400-500;
0
T =8,5-11,5; Iar=20-24, ETP>700 mm, regim hidric parţial percolativ);
- vegetaţie ierboasă de stepă mai reprezentată decât la solurile bălane
(pajişti mezoxerofite).
Datorită climatului mai umed şi vegetaţiei ierboase cu o cantitate de
biomasă mai mare, levigarea şi bioacumularea sunt mai intense (de obicei
CaCO3 a fost spălat de la suprafaţă iar acumularea de humus mai mare).

Profil, proprietăţi.
Cernoziomurile tipice au profil Am – A/C – C sau Cca (fig. 10.1)
Au un orizont Am mai închis la culoare (brun-închis sau negricios), peste
50 cm grosime; A/C = 2-0-30 cm, mai închis la culoare şi C sau Cca la
adâncime mai mare de 60-70 cm. Profilul are numeroase neoformaţii biogene,
dar cele de CaCO3 începând numai de la baza lui Am sau din A/C.
Textura este nediferenţiată, mijlocie (uneori către fină sau grosieră, în
funcţie de materialul parental), structura glomerulară, porozitatea şi regimul
aerohidric bune. Conţinutul de humus este mai mare (3-6%) şi de calitate (mull
 65

calcic); gradul de saturaţie în baze (V) în jur de 90%, pH=7-7,6, activitatea

microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive mai bune.
Fertilitatea
Fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Deficitul de umiditate se
reduce prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin irigaţii, fertilizare chimică
şi organică. Sunt soluri bune pentru toate culturile, dar sunt folosite în special
pentru culturi de câmp.

10.3. Cernoziomuri cambice

Se caracterizează prin orizont Am (crome ≤ 2, culori închise) şi orizont
Bv având culori tot de orizont malic.
Sunt răspândite în continuarea cernoziomurilor, spre zone mai umede şi
s-au format in următoarele condiţii:
- relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase;
- pe loess, depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, chiar roci dure;
- clima mai umedă (P mm > 500 mm; T0 = 8,3 – 11,5; Iar≃30, ETP<700
mm, regim hidric periodic percolativ);
- vegetaţie de silvostepă (pajişti ca în stepă, întrerupte de pâlcurile de
păduri de Quercus pedunculiflora şi Quercus pubesceus)
- solificarea se caracterizează printr-o acumulare intensă de humus
(calcic), dar cu o levigare mai accentuată şi o alterare manifestată şi sub
orizontul Am, unde a dus la separarea unui orizont Bv (B cambic).
Profil, proprietăţi
Prezintă orizont Bv, deci profil Am-Bv-C sau Cca.
Orizontul Am este închis la culoare (brun închis, negricios) şi gros de 40-
50 cm; Bv=30-60 cm, închis la culoare; C sau Cca incepând de la adâncimea de
80-120 cm.
Profilul prezintă neoformaţii biogene şi de CaCO3, ultimele numai la
nivelul de C sau Cca. Textura este mijlocie (uneori spre fină sau grosieră, în
funcţie de materialul parental), nediferenţiată pe profil; structura glomerulara
bine dezvoltata în Am şi columnoid prismatică in BV; porozitate, permeabilitate,
regim aerohidric foarte bune. Sunt soluri bogate în humus de calitate (3,5%,
mull calcic), grad de saturaţie în baze (V) ≈ 80%, pH ≤7, active microbiologic
şi foarte bine aprovizionate cu substanţe nutritive.

Fertilitate.
Fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Fiind situate in zone mai
umede, sunt mai bine aprovizionate cu apă, dar uneori se constată un deficit de
umiditate care poate fi compensat prin irigare şi lucrarea corectă a solului.
Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice.
Sunt soluri foarte bune pentru toate culturile specifice zonei, dar sunt
folosite, în special, în cultura plantelor de câmp.
 66

10.4. Cernoziomuri argiloase.

Se definesc prin orizont Am şi At cu culori de orizont molic.
Sunt raspândite împreună cu cernoziomurile cambice şi s-au format în
aceleaşi condiţii generale de relief, rocă, climă şi vegetaţie, dar in arealele de
silvostepă mai umedă şi cu pondere mai mare a componenţei lemnoase, ceea ce
au avut ca urmare migrarea parţială a argilei şi formarea unui orizont Bt (în loc
de Bv).
Profil, proprietăţi
Au profil Am-Bt-C sau Ca; faţă de cernoziomurile cambice prezintă
orizont Bt, gros până la 100 cm, cu neoformaţii de argilă (pelicule): Am este mai
subţire (până la 40 cm); C sau Cca este la adâncime mai mare (fig. 10.2).
Textura este mijlocie (sau spre fină sau grosieră), dar diferenţiată (plus de
argilă în Bt, migrată de sus); structură glomerulară în Am, prismatică în Bt;
porozitate şi permeabilitate mai mică în Bt. Conţinutul de humus este ridicat (3-
5%), cu un procentaj mai mare de acizi fulvici; V% şi pH cu valori mai mici, dar
favorabile (V% nu coboară sub 75%, pH >6); activitatea microbiologică şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive asemanătoare celor de la solul precedent.
Fertilitate.
Sub aspectul nivelului de fertilitate, al măsurilor recomandate şi al
folosinţelor fac parte din aceeaşi categorie cu cernoziomurile cambice.

10.5. Faeoziomuri(Soluri cenuşii)

Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2 şi Ame sau Am cu crome
> 2, orizont Bt având culori de orizont molic.
Se intâlnesc numai în partea de est a ţării, în continuarea cernoziomurilor
argiloiluviale, spre zone mai umede şi s-au format în următoarele condiţii:
- relief de podişuri, câmpii înalte şi dealuri joase;
- pe loess, depozite loessoide şi luturi (uneori şi pe nisipuri sau argile);
- în zone aflate sub influenţa climatului continental est-european din Rusia
(caracteristic acestor soluri), cu P mm > 600, T0 = 7-9; ETP≤P, regim hidric
percolativ.
- vegetaţie de pădure sau silvostepă.
Solificarea a dus la formarea unui Am, dar urmat de Ame (de acumulare
a humusului, însă şi cu caractere de orizont eluvial) şi un orizont Bt.
Profil, proprietăţi
Solurile cenuşii tipice au profil Am-Ame-Bt-C sau Cca. Orizontul Am are
grosime de 30-40 cm, închis la culoare (brun negricios sau cenuşiu închis): Ame
= 10-30 cm, cu neoformaţii reziduale-grăunţi cuarţoşi albicioşi şi mai puţin
închis la culoare: Bt = 60-140 cm de culoare mai puţin închisă şi neoformaţii de
argilă (peliculă) şi apoi C sau Cca.
Textura este mijlocie sau mijlocie fină, diferenţiată (conţinutul de argilă
scade de la Am la Ame şi creşte în Bt); structură glomerulară mai bine
dezvoltată în Am faţă de Ame şi prismatică în Bt; porozitatea, permeabilitatea şi
regimul aerohidric relativ bune.
 67

Humusul este de calitate (mull calcic), în Am este de 3-4%, V=90%,

pH=6,8 în Am şi scad in Ame (V=65%, pH=5,2) activitatea microbiologică şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive satisfăcătoare.

Fertilitate
Fiind situate in zone umede asigură cantităţi suficiente de apă, deficitul de
umiditate din perioadele secetoase se realizează prin agrotehnici adecvate şi prin
irigaţii. Răspund bine la fertilizarea minerală şi organică. Rezultate bune se
obţin la culturi ca: sfecla de zahăr, cartof, floarea-soarelui, in, viţă de vie şi
pomi.

10.6. Rendzine
Sunt soluri definite prin orizont Rz în primii 150 cm, orizont Am format
pe material rezultat din alterarea substratului (Rrz), orizont A/Rrz sau B cu culori
de orizont molic
Rendzinele s-au dezvoltat pe materialele calcarifere sau roci calcaroase
care apar intre 20 şi 50 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii foarte
variate de relief (de la munte până la câmpia înaltă), de climă (de la puţin umedă
şi caldă până la foarte umedă şi rece) şi de vegetaţie (de la stepă la etajul alpin).
Datorită rocilor specifice se caracterizează prin separarea la baza profilului a
unui orizont caracteristic, Rrz, iar în partea superioară a unui orizont Am (chiar
şi în condiţii de climă umedă şi rece, neprielnică acumulării de mull calcic),
precum şi prin formarea, adesea, de material scheletic.
Profil, proprietăţi.
Rendzina tipică are profilul Am-A/R-Rrz (fig.10.3). Orizontul Am are
grosime de 20-30 cm (uneori mai mult), închis la culoare (brun închis până la
negricioas); A/R are grosimi variabile, închis la culoare; Rrz (rocă parentală
specifică) care începe înainte de adâncimea de 150 cm.
Textura este fină până la mijlocie, nediferenţiată pe profil, aerohidric sunt
favorabile. Conţinutul de humus este mare (mull calcic) ≃ 10%, gradul de
saturaţie în baze V= 100-70%, pH=6-8, aprovizionarea cu elemente nutritive şi
activitatea microbiologică bune.
Fertilitatea.
Este mai mare în zonele umede şi mai mică în cele uscate. Se întâlnesc în
regiunile montane cu pajisti şi păduri. În zonele de deal şi podiş se folosesc şi în
cultura plantelor de câmp (grâu, orz, porumb, soia, borceaguri), în viticultură şi
pomicultură. Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale,
îndepărtarea materialului scheletic (dacă este cazul) şi prevenirea şi combaterea
eroziunii.
 68

CAPITOLUL 11

CLASA LUVISOLURI

Sunt soluri cu orizont A ocric (Ao) sau A molic (Am), urmat de orizont
intermediar argic (Bt), grad de saturaţie în baze (V) > 53% şi cuprinde
următoarele tipuri; brun roşcat, brun argiloiluvial, brun roşcat luvic (brun roşcat
podzolit), brun luvic (brun podzolit), luvisol albic (podzolic argiloiluvial) şi
planosol.

11.1. Luvosolurile(Solurile brun roşcate)

Sunt soluri caracterizate prin orizont Bt, având culori roşcate.
Aceste soluri se întâlnesc în partea de Sus şi Sud-Vest a ţării, în
continuarea cernoziomurilor argiloiluviale, spre zone mai umede şi s-au fomart
în continuarea cernoziomurilor argiloiluviale, spre zone mai umede, în
următoarele condiţii:
- relief de câmpie, uneori de premont slab înclinat şi de deal;
- pe loess şi depozite loessoide, pe alocuri şi pe nisipuri, luturi şi argile;
- în regim de climă cu nuanţă mediteraneană cu temperaturi medii anuale
ridicate, ierni blânde şi umede, veri călduroase şi cu perioade de uscăciune CT =
11,90C, Pw = 55- 660 mm ETR ≤ P Iar ⋍301, regim hidric percolativ sau
periodic percolativ;
- vegetaţia naturală de păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Querqus
farnelto), bogate în arbuşti şi în floră vernală.
Datorită bioacumulării a rezultat un orizont A ocric. Levigarea a dus la
spălarea carbonatului de calciu, la debazificare şi acidifiere uşoară până la
moderată a solului, la migrarea argilei şi separarea unui orizont Bt. Sub influenţa
climatului cu nuanţă mediteraneană s-au format prin alterare cantităţi mari de
oxizi şi hidroxizi de fier, care au imprimat culoarea lor roşcată şi restului de
material (fenomen caracteristic în geneza acestor soluri).

Profil, proprietăţi.
Solul brun roşcat tipic prezintă profil Ao-Bt-C sau Ca. Orizontul Ao are
grosimea de 25-40 cm şi culoare deschisă (nuanţă roşcată), orizontul Bt are 90-
130 cm grosime şi are nuanţe mai roşcate decât Ao, urmează un orizont
carbonatoiluvial Cca sau direct materialul parental C.
În orizontul Bt se găşesc neoformaţii specifice – pete de oxizi şi hidroxizi
de fier şi pelicule de argilă.
Au textura diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-fină (luto-
argiloasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină, mijlocie-fină sau tot mijlocie
dar cu un procent mai ridicat de argilă, structură grăunţoasă medie şi mare în
orizontul superior şi prismatică foarte mare, bine dezvoltată în Bt. Conţinutul de
humus este de 2,5-3,5%, V≤80%, pH≃6, aprovizionarea cu substanţe nutritive şi
activitatea microbiană sunt relativ bune.
Fertilitatea
 69

În anii cu precipitaţii normale asigură o bună aprovizionare cu apă a

plantelor, în cei secetoşi umiditatea este deficitară, iar în cei ploioşi excedentara.
Pentru reglarea regimului de umiditate se aplică o agrotehnică adecvată, irigaţii
sau eliminarea excesului de apă (când este cazul). Se recomandă aplicarea de
îngrăşăminte organice şi chimice. Sunt folosite atât pentru culturi de câmp,
legume, viţă de vie, pomi.

CAPITOLUL 12

CLASA CAMBISOLURI

Sunt soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizont
intermediarcalmic (BV). Pot prezenta orizont O şi orizont vertic sau pelic şi
proprietăţi stagmice, gleice şi andice, dar la adâncimi mai mari. Cuprinde
următoarele tipuri de soluri: brun en-mezobazic, sol roşu (terra rossa) şi brun
acid.
12.1. Eutricambosol(Solurile roşii -terra rossa)
Sunt specifice pentru zonele din jurul Mării Mediterane.
În România au fost semnalate de Gh.Munteanu Murgoci (1911) pe prima
harta a solurilor României şi sunt caracteristice pentru zona de vest a Tării
(Munţii Pădurea Craiului, Gutâi, Depresiunea Jibou-Someş-Odorhei), Munţii
Banatului, Poiana Ruscăi, Podişul Mehedinţi).
Se definesc prin orizont Bv, având V≥55% şi culori roşu intens, material
parental provenit din alterarea calcarelor (bogate în fier) şi/sau a bauxitelor
(minereuri de aluminiu care conţin fier).
Procesul caracteristic în formarea acestor soluri îl constituie rubefierea.
Culoarea roşu intens se datoreste conţinutului ridicat de oxizi de fier nehidrataţi.
Eliberarea fierului din rocă are loc în condiţiile unui climat umed şi cald –
tropical sau mediteranean.
În ţara noastră este un sol relict deoarece clima din arealele respective deşi
prezintă o nuanţă mediteraneană, nu este totuşi favorabilă rubefierii, ci numai
păstrării acestui caracter dobândit mai demult (într-o perioadă cu climă mult mai
caldă).
Profil, proprietăţi.
Solurile roşii tipice au profil Ao-Bv-C. Orizontul Ao are o prosime de 20-
30 cm rosietic; Bv de 60-150 cm, roşu intens, C alcătuit din material fin (de
obicei argilos) provenit din alterarea calcarelor şi bauxitelor.
Textura este fină, nediferenţiată pe profil, structura este grăunţoasă în Ao
şi prismatică în Bv. Conţinutul de humus 3-4%, V≃70%, pH≃6, aprovizionare
cu substanţe nutritive şi activitatea microbiologică sunt relativ bune.
Fertilitate.
 70

Sunt soluri cu fertilitate mijlocie, ocupate cu păduri de stejar şi fag, pajişti

dar pot fi folosite şi în cultura plantelor de câmp, furajere, pomicultură.
Necesită încorporarea de gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice, lucrări
agrotehnice energice şi adânci (au textură fină), măsuri de prevenire şi
combatere a eroziunii.

CAPITOLUL 13

CLASA SPODISOLURI

Această clasă cuprinde soluri specifice pentru etajul montan al ţării, puţin
folosite în agricultură, doar ca pajişti şi fâneţe naturale (aprox. 250.000ha). Sunt
soluri care au ca diagnostic un orizont B spodic (gr.spodos-cenuşă) şi anume: sol
brun feriiluvial (brun podzolic) şi tipul podzol. Orizontul B spodic s-a format
prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizii) şi are
următoarele insuşiri: culori în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, structură slab
dezvoltată sau fără structură, capacitate de schimb cationic relativ mare, grosime
minimă 2,5 cm.

13.1. Podzolurile
In actualul sistem de clasificare se definesc prin prezenţa orizonturilor
Bhs sau Bs şi ES.
Se întâlnesc în arealele montane înalte, ocupând suprafeţe mai mari în
Carpaţii Meridionali şi mai mici în Carpaţii Orientali.
Se caracterizează printr-o migraţie intensă a sescvioxizilor, de obicei
împreună cu o parte din humus.
Profil, proprietăţi
Podzolurile tipice au profil Au sau Aou-ES-Bhs-R sau C. (fig. 13.1).
Orizontul superior, închis la culoare, cu humus acid poate avea o grosime
de 20-25 cm sau Aov < 20 cm.
Orizontul ES (eluvial spodic sau podzolic, sarăcit în materii organice şi
sescvioxizi şi îmbogăţit rezidual în silice) cu o grosime de 5-20 cm, albicios, cu
neoformaţii de silice (pudră) iar sub acesta un orizont Bhs (de acumulare a
sescvioxizilor şi a humusului), cu o grosime de 30-70 cm, brun ruginiu, cu
particule grosiere). Sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie; nediferenţiată,
nestructurate sau cu agregate grăunţoase slab dezvoltate, în orizontul superior,
bogate in humus (brut) acid în orizontul superior (8-25%) dar şi în Bhs(5-15%),
intens debozificate şi puternic acid (V% ≥5, pH<4), activitate microbiologică şi
aprovizionare cu substanţe nutritive foarte slabe.
Fertilitate.
Podzolurile fac parte din categoria celor mai puţin fertile soluri din ţara
noastră. Când sunt ocupate cu pajişti se imbogăţesc prin aplicarea de
 71

îngrăşăminte chimice şi organice, amendamente calcaroase, lucrări de curăţire şi

de spargere a muşuroaielor şi supraînsămânţarea cu specii valoroase.

CAPITOLUL 14

CLASA HIDRISOLURILOR

Această clasă cuprinde soluri cu proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice

intense (W) începând din primii 50 cm asociate altor orizonturi, fără să aibă
proprietăţi salsodice intense (Sa, na) în primii 50 cm sau soluri cu orizont A
limnic şi histic (T), submerse. S-au format prin urmare sub influenţa unui exces
de apă. Cuprinde tipurile de sol denumite: lăcovişte, sol gleic, sol negru
clinohidromorf şi sol pseudogleic.

14.1. Gleiosolurile( Lăcoviştile)

Se definesc prin orizont Gr a cărui limită superioară este situată în primii
125 cm. orizontul Am (cu crome ≤2), orizont A/G sau B/G având culori tot de
orizont molic. Sunt dispersate într-un spatiu geografic larg (de la stepă până la
arealul pădurilor), pe terenurile cu exces de apă provenită din pânze freatice, ne
sau slab salinizate, dar bogate în CaCO3 şi aflate la suprafaţă sau aproape de
suprafaţă, până la 1-1,5 m(denumirea din bulgară şi sârbă lokva = băltoacă sau
sol apător). În aceste condiţii, în formarea solului au loc procese specifice de
gleizare (reducere a compuşilor de fier şi mangan), care duc la separarea la baza
profilului a unui orizont Gr, deasupra acestuia un orizont A/Go sau Bv/Go, iar la
suprafaţă a unui orizont Am (apa freatică conţine Ca).
Profil, proprietaţi
Gleiosolurile tipice au profil Am-A/Go-Gr (fig. 14.1). Orizontul Am are
o grosime de 30-40 până la 60-70 cm, negricios sau foarte închis; A/Go are
culoare închisă (de orizont molic), cu pete de reducere (verzui, albăstrui,
vineţii), dar mai des de oxidare (roşietice, gălbui) şi un orizont Gr marmorat
(predominant cu culori de reducere).
Prezintă neoformaţii de fier şi mangan, în special la nivelul A/Go
(pelicule, concreţiuni).
Textura este nediferenţiată (de la grosieră la fină, în functie de rocă), sau
contrastantă în cazul materialelor parentale reprezentate prin depozite aluviale
neuniforme.

14.2. Stagnosolurile(Soluri negre clinohidromorfe- soluri negre de fâneaţă)

NF
Se definesc prin orizont Am (cu crome ≤2), orizont B cu culori tot de
orizont molic; orizont W asociat orizonturilor Am şi B; orizont Go asociat
orizontului B (uneori şi lui C); material parental cu textură fină, exces de
 72

umiditate provenit din umiditate prin scurgerea apei în partea mijlocie şi

inferioară a versanţilor (în zone de deal, podiş şi premont). În condiţiile amintite
solificarea este orientată în direcţia pseudogleizării (ca urmare a excesului apei
de suprafaţă), gleizării (datorită apelor freatice cu caracter temporar) şi
acumulării de mull calcic (vegetaţie ierboasă, materialul parental conţine calciu).

Profil, proprietăţi.
Solurile negre clinohidromorfe tipice au profil Am w-BvwG-Bv-C sau
Amw-BvwG-CGo. Orizontul superior este de acumulare a humusului de tip
mull calcic (Am), dar şi de pseudogleizare (w), cu o grosime ≥30-50 cm,
negricios sau brun-negricios ori cenuşiu negricios, cu aspect marmorat (ca
urmare a pseudogleizării) şi având neoformaţii de fier şi mangan; urmează un
orizont Bv (B cambic) asociat cu w (orizont de pseodogleizare) şi G (orizont de
gleizare) gros de 30-50 cm , de culoare închisă, cu aspect marmorat mascat şi
neoformaţii de fier şi mangan, iar in continuare fie un orizont C/Go (material
parental gleic) fie un Bv şi C. textura este fină, nediferenţiată pe profil, structura
glomerulară bine dezvoltată în Amw şi columnoid prismatică în orizontul
următor; regimul hidric are o favorabilitate scăzută, humusul în cantitate mare
(4-10%) şi de calitate; gradul de saturaţie în baze moderat (V% ≥70) şi reacţia
slab acidă (pH>6); aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea
microbiologică sunt relativ bune.

Fertilitate
Solurile au fertilitate ridicată, dar din cauza excesului de apă rezultatele
nu sunt prea bune, mai ales in anii cu precipitaţii multe. Acestea sunt ocupate de
păşuni şi fâneţe sau folosite in cultura plantelor (grâu, orz, ovăz, porumb, floarea
soarelui, cartof). Solurile negre de fâneaţă pot fi supuse ameliorării prin
îmbunătăţirea regimului aerohidric (arături adânci sau lucrări superficiale de
drenaj), nivelarea şi stabilizarea versanţilor supuşi alunecării); precum şi
combaterea eroziunii); aplicarea ingrăşămintelor organice şi minerale (N,P).

CAPITOLUL 15

CLASA SALSODISOLURI

Această clasă cuprinde solurile care au ca diagnostic un orizont sa (salic)

sau na (natric). Cuprinde tipurile: solonceac şi soloneţ.
15.1. Solonceacuri
Sunt soluri cu orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi orizont
intermediar în care se asociază orizont salic (sa), în primii 50 cm. Pot avea
orizont calcic, cambic, vertic, natric, liponatric şi proprietăţi gleice în primii 100
cm.
În unele cazuri prezenţa sărurilor solubile se datoreste materialelor
parentale reprezentate prin sedimente salifere (marnoase, argiloase, lutoase,
nisipoase) sau chiar depozite de sare.
 73

Alteori solurile solubile provin din apele mării, lagunelor şi lacurilor

sărate, prin revărsare sau infiltrare. Cea mai mare parte a solonceacurilor din ţara
noastră s-au format sub influenţa pânzelor freatice aflate la adâncime critică (1-3
cm) şi bogate in săruri solubile (peste 0,5 – 3 g/l), cazuri în care urcă prin
capilaritate până la suprafaţă, unde se evaporă, iar sărurile se depun. Acumularea
de săruri solubile poate avea loc şi datorită exploatării neraţionale a unor
terenuri (fenomen denumit sărăturare sau salinizare secundară), ca de exemplu:
irigarea unor soluri nesărăturate cu ape mineralizate, irigarea neraţională a
terenurilor cu pânze freatice mineralizate şi aflate la adâncime subcritică, etc.
Profil, proprietăţi
Solonceacurile tipice au profile Aosa-A/C-C, Aosa-A/Go ori Aosc-Aosa-
A/C-C (fig. 15.1).
Orizontul Aosa (uneori precedat de Aosc), deschis la culoare şi gros de
10-30 cm (orizontul sa are minim 10 cm şi situat în primii 20 cm), este un
orizont de acumulare slabă a humusului şi puternică a solurilor solubile (peste 1-
1,5%), în continuare se găseşte fie un orizont A/Go (dacă se află sub influenta
apelor freatice), fie un A/C urmat de C. Dintre neoformaţii, caracteristice sunt
cele de săruri solubile in orizontul superior, sub formă de vinişoare, tubuşoare,
pete, pungi sau cuiburi şi uneori chiar crustă, iar in cazul unui A/Go şi
neformaţii de fier şi mangan.
Textura solurilor este de la grosieră la fină, nediferenţiată pe profil sau cu
textură contrastantă (în cazul depozitelor aluviale, neomogene); nestructurate
sau având agregate grăunţoase nestabile (prin umezire solul devine mocirlos); cu
regim aerohidric defectuos; sărace in humus (1-2%) dar bogate în săruri solubile
de sodiu (> 1% dacă salinizarea este cu cloruri, > 1,5% dacă este cu sulfaţi);
V=100%, pH= 8,3-8,5; slab aprovizionate cu substanţe nutritive şi puţin active
biologic.
Fertilitate
Aceste soluri, neameliorate, nu pot fi folosite în cultura plantelor. În
condiţii naturale sunt ocupate de o vegetaţie rară, cu plante specifice de sărătură.
Ameliorarea se poate face prin aplicarea unui complex de măsuri speciale:
irigări de spălare în vederea levigării în adâncime a sărurilor; amendare cu gips,
fosfogips cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri; coborârea nivelului
freatic prin drenaje, pentru a opri reurcarea sărurilor spre suprafaţă (în cazul
apelor freatice mineralizate la mică adâncime). Este necesară aplicarea unei
agrotehnici organice şi minerale, cultivarea de plante rezistente la salinitate.

15.2. Soloneţuri.
Sunt soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat direct sau
după un orizont eluvial (El, Ea) de un orizont argic/natric (Btna) indiferent de
adâncime; sau soluri având orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) urmat de un
orizont intermediar natric (na) de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai solului. Pot
avea orizont calcic, orizont salic sub 50 cm adâncime şi proprietăţi gleice din
primii 100 cm.
 74

Se întâlnesc împreună cu solonceacurile, dar numai pe terenurile afectate

alternativ de salinizare-desalinizare (datorită apei freatice cu nivel oscilant sau
cu solonceacuri supuse desalinizării ca urmare a adâncirii apelor freatice).
In aceste conditii are loc un proces specific de alcalinizare sau
soloneţizare, care constă , în principal, din îmbogăţirea complexului de Na
adsorbtiv şi uneori şi formarea de Na2CO3 prin relaţii de tipul:
Ca Mg Ca Mg Na
K Ca K Na
Complex +4 NaCl = Complex +CaCl2+MgCl2
Na Mg Na Na
Ca Ca Ca Ca Na

Na2SO4 + CaCO3 = Na2CO3 + Ca+SO4

Datorită pătrunderii Na în cantitate mare în complex, adesea, are loc şi
migrarea argilei şi formarea unui Btna, iar uneori şi separarea deasupra acestuia
a unui orizont El sau Ea.
Profil, proprietăţi.
Soloneţurile tipice au profil Ao-Btna-C sau CGo (fig. 15.2). Orizontul Ao
este de grosimi variabile (de la câţiva cm la > 20-30 cm), cenuşiu deschis; Btna
are o grosime de 30-80 cm, brun până la brun închis; CGo – dacă se află sub
influenţa apelor freatice, fie direct materialul parental C; neoformaţii de argilă
(pelicule) în Btna, de oxizi (inclusiv bobovine) mai ales deasupra lui Btna şi
reziduale (pelicule cuarţoase sau pudră de sellice) în partea superioară.
Orizontul Btna începe de la o adâncime mică, proprietăţile solului sunt
determinate de caracteristicile cu totul negative ale acestui orizont: acumulare de
argilă migrată de sus, structură specifică, columnară, porozitate, permeabilitate,
consistenţă, regim aerohidric – nefavorabile; procent ridicat de Na adsorbit (V
100%, Na >15% - până la 70-80% din T) şi uneori chiar Na2CO3 liber şi reacţie
puternic alcalină (pH > 8,5 – 9); aprovizionare cu substanţe nutritive şi activitate
biologică extrem de reduse, etc. In partea superioară a orizontului Ao solul este
sărăcit în argilă şi imbogăţit rezidual în particule grosiere cuarţoase,
nestructurate sau cu structură grăunţoasă puţin dezvoltată, slab aprovizionat cu
humus (1-2%) şi substanţe nutritive, cu V ce coboară până la cca-70%, Na
adsorbit sub 5% din T, reactie acidă (pH ≤ 6).

Fertilitate
Fertilitatea acestor soluri este extrem de redusă. In conditii naturale, sunt
ocupate de pajişti de foarte slabă calitate (plante specifice de alcalinitate). Pentru
cultura plantelor agricole este necesară ameliorarea acestora.

CAPITOLUL 16

CLASA HISTISOLURILOR (ORGANICE)

 75

16.1. Soluri turboase.

Sunt soluri care au ca diagnostic un orizont turbos (orizont organic
hidromorf histic sau turbos) cu o grosime de cel puţin 50 cm în primii 100 cm.
Se intâlnesc în conditii de mediu saturat cu apă şi vegetaţie specifică unui astfel
de mediu (muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile (fig.16.1). In
astfel de condiţii are loc turbifierea (resturile organice, datorită anaerobiozei,
ramân nedescompuse sau incomplet descompuse şi prin acumulare de la an la an
rezultă straturi groase de turbă).
Profil, proprietăţi.
Datorită adâncimii mari la care se află substratul mineral, solurile
turboase au profilul format doar dintr-un orizont cu o grosime de peste 50 cm
până la câţiva metri. Aceste soluri nu au nici structură nici textură, ele fiind
caracterizate printr-o saturaţie cu apă şi deci aeraţie nulă sau foarte mică, sărace
în humus şi substanţe nutritive, V% şi pH-ul variază in limite foarte largi (în
funcţie de zonă, de chimismul apei, de natura vegetaţiei, etc).
Fertilitate .
Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite natural pentru obţinerea de
furaje. Prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (cartofi, cânepă,
porumb, floarea-soarelui, legume).
Măsuri recomandate pentru ameliorarea lor: desecarea sau drenarea,
lucrarea adâncă, aplicarea de îngrăşăminte (N,P,K) şi de amendamente
calcaroase (dacă au pH acid). Materialul turbos poate fi exploatat şi folosit în
diferite scopuri: combustibil local, prepararea de nămoluri terapeutice,
confecţionarea de ghivece nutritive, asternut pentru vite, îngrăşăminte organice.

CAPITOLUL 17

EROZIUNEA SOLULUI

17.1. Formele eroziunii: eroziune : - prin apă (hidraulică)

- prin vânt (eoliană)
Eroziunea solului este procesul prin care particulele de sol şi rocă sunt
dezagregate, desprinse, antrenate şi transportate de la locul de formare sub
acţiunea apei şi vântului, în văi, râuri, mări şi oceane.
Eroziunea se declanşează în special pe solurile şi terenurile descoperite,
lipsite de vegetaţie şi mobilizate prin arături sau alte lucrări culturale. Apa şi
vântul ca agenţi principali ai procesului de eroziune acţionează treptat asupra
parţii exterioare a învelişului terestru. În acest mod, este erodat în primul rând
stratul cel mai fertil al solului, orizontul cu humus şi treptat şi celelalte până la
roca-mamă şi mai departe.
În funcţie de microrelief, apar pe un versant, la un moment dat, suprafeţe
mai puternic erodate îmbinate cu suprafeţe mai puţin erodate. Din această cauză,
 76

în funcţie de gradul de eroziune versanţii apar ca un mozaic de culori negre,

negre-deschis, galbene, gălbui, albe gri, şi aşa mai departe după orizontul sau
roca ce a ajuns la suprafaţă.
Cele mai cunoscute forme ale eroziunii hidraulice sunt:
 Eroziunea prin impact sau picături (impact erozion), care se
declanşează datorită acţiunii dinamice a picăturilor de ploaie sau a irigaţiei prin
aspersiune; mai poartă denumirea şi de eroziune prin împroşcare (splash
erosion).
 Eroziunea de suprafaţă sau plană (sheet erosion) se declanşează
ca urmare a unor scurgeri de apă care se produc la suprafaţa terenului sub
acţiunea unor straturi de apă continui şi subţiri. Reprezintă etapa următoare după
eroziunea prin impact. Se manifestă lent şi se dezvoltă fără a fi vizibilă la
început, prin spălarea treptată şi uniformă a stratului superficial al solului şi
apariţia pe versanţi a “petelor galbene”.
 Eroziunea liniară prin şiroire sau rigole (rill erosion) este cea mai
frecventă şi se manifestă prin concentrarea apei de scurgere în microdepresiunile
naturale ale versantului într-o serie de rigole. Acestea sunt, de regulă, paralele,
orientate pe linia de cea mai mare pantă şi urmaresc, în general, panta
versantului pe care se formează. Reprezintă graniţa dintre eroziunea de
suprafaţă şi cea în adâncime.
 Eroziunea prin ravinare (gully erosion) – reprezintă forma cea
mai dăunătoare şi periculoasă pentru agricultură, datorită dezvoltării în
adâncime, lăţime şi lungime a şiroirilor, ajungându-se la stadiul de ogaş şi
ravenă.
Solurile argiloase reactionează cel mai uşor la dezvoltarea eroziunii prin
ravinare.
Ogaşele şi revenele provoacă o eroziune regresivă care este spectaculoasă
şi in acelaşi timp inegală. Timpul de formare a acestei forme de eroziune este
foarte rapid, în ipoteza apariţiei pe talveg a unor denivelări bruşte, căderi sau
obstacole.
 Eroziunea prin valuri (wave erosion) este o formă mai puţin
cunoscută şi acţionează asupra malurilor râurilor şi fluviilor, falezelor marilor şi
oceanelor şi asupra taluzurilor care sunt în contact permanent cu apa.
Este foarte frecventă în zonele bântuite de vânturi.
Se manifestă sub acţiunea impactului şi acţiunii hidraulice a valurilor, prin
coroziune (spargere şi măcinare de către acţiunea nisipului, pietrişului şi
pietrelor aruncate de valuri împotriva falezelor), prin rostogolire şi târâre sau
prin dezvoltarea în permanenţă a calcarului malurilor şi tărmurilor.
 Eroziunea glacială sau prin gheţari (glacial erosion). Gheţarii
sunt capabili de o enormă acţiune erozivă a rocilor ca şi abraziunea. Gheţarii, în
mişcarea lor freacă, macină in permanenţă patul de rocă pe care alunecă,
încorporează bucăţile de rocă, care sunt foarte uşor antrenate şi frecţionate, prin
craparea lor sub acţiunea îngheţului.
 77

 Eroziunea prin irigare (irrigation erosion). Acest proces este

semnalat şi studiat de numeroşi cercetători din ţările cu tradiţie în tehnica
irigaţiei.
Pare ironic faptul că apa adusă de la distanţe mari şi administrată solului
pentru a-l face mai productiv, în mod indirect să-l distrugă.
Eroziunea prin irigaţie se manifestă mai intens în ipoteza irigaţiei prin
scurgere la suprafaţă (brazde şi fâşii).
 Eroziunea prin galerii sau subterană (piping sau tumeling
erosion) foarte puţin cunoscută, semnalată în special pe terenuri loessoide cu
precipitaţii abundente. Declanşarea acestui proces este favorizată de existenţa în
prealabil a unei perioade secetoase prelungite, care provoacă uscarea solului şi
formarea de crăpături prin care pătrunde apa. Aceasta se scurge subteran şi
antrenează particule fine de sol, creând adevărate galerii care în timp se surpă şi
devin ogaşe sau chiar ravene mai ales pe terenurile în pantă, lipsite de vegetaţie.

17.2. Eroziunea accelerată şi pagubele provocate

Este o formă de eroziune, intensă, vizibilă rezultată în special prin
acţiunea neratională a omului.
Asftel, luarea in cultură a solurilor şi introducerea în exploatare a unor
metode din ce în ce mai energice şi eficace pentru sporirea productivităţii:
transformarea vegetaţiei iniţiale în vegetaţie cultivată, prin lucrări agrotehnice,
prin introducerea în sol a unor substanţe chimice (îngrăşăminte,
insectofungicide, erbicide, amendamente), irigare, etc., a condus printr-o
exploatare neraţională la intense procese de degradare a solului.
În prezent, apa şi pământul – principalele resurse naturale ale unei ţări
sunt şi mai puternic ameninţate de degradare, datorită exploziei noilor
tehnologii, care în unele cazuri sunt aplicate greşit în agricultură.
Ceea ce a “creat” natura în milioane de ani, omul a distrus în câteva sute,
datorită acţiunilor sale necugatate iar posteritatea va judeca aspru această stare
de lucruri.
În ciuda uriaşului progres realizat in industrie şi agricultură, “poluarea
solului şi a apei” constituie în prezent pericolul cel mai grav şi mai complex din
lume.
Solul este supus la o infinitate de agresiuni şi boli, cu repercusiuni nefaste
asupra caracteristicilor sale fizice, chimice şi biologice însă cele mai
spectaculoase sunt: eroziunea, torenţialitatea şi sedimentarea care sunt
ireversibile.
Progresul în tehnologia agricolă a făcut ca agricultura să fie în acelaşi
timp “victimă şi vinovată” a poluării.
În concluzie, eroziunea declanşată in urma luării în cultură a suprafeţelor
ocupate de păduri sau pajişti şi exploatarea neraţională a terenului fără a se fi
luat măsuri de protecţie se mai numeşte şi eroziune accelerată sau antropică.
Eroziunea accelerată este generată de o serie de factori naturali şi socio-
economice.
Factorii naturali:
 78

 Clima : - ploile torenţiale sau de lungă durată;

- zăpada, care din punct de vedere al eroziunii interesează
perioada şi condiţiile de topire;
- îngheţul;
- dezgheţul;
- vânturile.
 Relieful: - lungimea, panta, forma şi expoziţia versantului;
- mărimea, forma şi caracterul bazinului hidrografic;
- tipul de relief.
 În cadrul solului şi rocii-mame, contribuţie mare au:
- variaţiile climatice şi microclimatice sezoniere şi diurne;
- textura (uşoară, mijlocie, grea);
- conţinutul de materie organică;
- structura şi stabilitatea ei;
- grosimea solului sau a stratului de pământ capabil să înmagazineze
apa;
- viteza de infiltrare a apei;
- viteza de umezire a agregatelor de sol.
 Vegetaţie: - compoziţia floristică;
- sistemul radicular;
- gradul şi perioada de acoperire a terenului;
- puterea de refacere a covorului vegetal.

Factorii socio-economici.
 defrisarea neraţională a pădurilor pe terenurile în pantă;
 desţelenirea pajiştilor naturale de pe versanţi fără măsuri de protecţie,
împotriva eroziunii;
 păşunatul excesiv, păşunatul primăvara timpuriu până toamna târziu,
păşunatul pe vreme umedă;
 orientarea loturilor de păşunat deal-vale, a rândurilor deal-vale, etc.
 cultivarea şi lucrarea terenului din deal în vale;
 trasarea şi folosirea drumurilor din deal în vale;
 lipsa de îngrăşăminte în general şi a celor organice în special;
 lipsa asolamentelor de protecţie;
 defrişarea masivă a pădurilor (care au rol protector);
 lipsa unor lucrări eficace care să diminueze scurgerile;
 gospodărirea abuzivă a fondului funciar prin aplicarea unei agrotehnici
necorespunzătoare;
 desţelenirea pajiştilor de pe pante mari şi cultivarea cu plante anuale.

Efecte negative ale eroziunii şi torenţiabilităţii

 schimbarea sau diminuarea proprietăţilor fizico-chimice ale solului
(structură, textură, însuşiri hidro-fizice, etc);
 scăderea producţiilor agricole;
 79

 accentuarea fenomenului de secetă;

 scoaterea din circuitul agricol a suprafeţelor afectate de eroziunea
solului şi alte procese de degradare;
 poluarea mediului; prin eroziune sunt spălate de pe versanţi cca
50% din produsele şi substanţele chimice folosite pentru protecţia chimică a
culturilor;
 creşterea frecvenţei apariţiei viiturilor torenţiale ca o consecinţă a
eroziunii solului, în special de adâncime;
 favorizează deplasările de teren şi în special alunecările;
 pagubele care nu pot fi întotdeauna ehivalate în bani; înrăutăţirea
microclimatului, ruinarea peisajului geografic, etc.

17.3. Eroziunea solului în România

Condiţiile naturale ale teritoriului ţării noastre, ca şi situaţia social-
economică, au contribuit la manifestarea proceselor de eroziune pe mari
întinderi de teren.
Zonele cele mai afectate de eroziune se cuprind în Podişurile:
Moldovenesc, Getic, Someşan şi Transilvănean precum şi în partea sud-vestică
şi nord-vestică a Podişului Dobrogei. Dacă până în anul 1989 peste 9 mil. ha din
suprafaţa ţării erau afectate într-un grad mai mic sau mai mare de degradări
(eroziune în suprafaţă şi în adâncime, alunecări de terenuri, nisipuri mişcătoare,
etc) ceea ce reprezentă mai mult de 35% din teritoriu, astăzi suprafaţa afectată
este mult mai mare.
Această situaţie alarmantă este consecinţa exploatării sălbatice a
pădurilor, a păşunatului excesiv, a arăturilor din deal în vale pe care marii
proprietari de terenuri le-au executat atât ca urmare a sistemului parcelar aplicat
pe versanţi cât şi nechibzuinţei acestora.
Cu toată situatia dezastruoasă a solurilor de pe versanţi creată de
accelerarea eroziunii prin intervenţia neratională a omului in cadrul natural in
care există deja condiţii potenţiale de intensificare a proceselor de eroziune
(agresivitate pluvială, relief bine exprimat, roci de solificare friabile, etc),
volumul de lucrări antierozionale executate în România după 1989 este foarte
redus.
Avându-se în vedere că, din suprafaţa agricolă a ţării, aproximativ 50%
este afectată de eroziune, se impun măsuri energice şi alocări de fonduri pentru
ameliorarea şi conservarea fondului funciar degradat prin eroziune, deasemenea,
se impune aplicarea obligatorie a normelor agrotehnice antieorzionale pe toate
terenurile cultivate, situate pe pante.

17.4. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului

Măsurile şi lucrările antierozionale au eficacitate maximă dacă sunt
aplicate in complex şi diferenţiat pe unităţi naturale, pe bazine hidrografice şi nu
pe suprafaţa izolată a unei tarlale sau chiar a unui versant.
 80

Un obiectiv important al acţiunii de combatere a eroziunii solului pe

terenuri agricole este reducerea pierderilor de sol până la valori care să poată fi
compensate prin procesul normal de refacere a solului. Aceste pierderi
exprimate în m3/ha sau în t/ha au fost denumite “pierderi admisibile” sau
“eroziune admisibilă” şi diferă de la un sol la altul, corespunzător proprietăţilor
solului şi condiţiilor de pedogeneză.
După M.Motoc în ţara noastră pe terenurile arabile, limita maximă
admisibilă a pierderilor anuale de sol este considerată în general 6 t/ha.
diminuarea pierderilor anuale de sol favorizează conservarea elementelor
nutritive şi reţinerea apei din precipitaţii, îmbunătăţindu-se astfel fertilitatea
solurilor de pe terenurile în pantă.
Ridicarea fertilităţii solurilor supuse eroziunii conjugată cu o alegere
judicioasă a plantelor ce se cultivă pe aceste soluri conduce la creşterea
producţiei agricole, problema cea mai importantă a agriculturii.
Aplicarea măsurilor şi lucărilor de combatere a eroziunii solului trebuie să
satisfacă cerinţele sistematizării şi organizării teritoriului şi să permită pe cât
posibil executarea mecanizată a lucrărilor agricole.
În complexul de măsuri şi lucrări antierozionale ce se aplică pe terenurile
arabile situate pe pantă se includ:
1. organizarea teritoriului;
2. măsuri şi lucrări agrotehnice;
3. lucrări speciale de amenajare antierozională.
1. Organizarea teritoriului – obiectivul fundamental al acesţei măsuri îl
constituie folosirea ratională şi conservarea intregului fond funciar al ţării.
Organizarea antieorzională a terenului arabil trebuie să rezolve cel puţin
următoarele probleme:
- stabilirea asolamentelor,
- amplasarea şi dimensionarea solelor asolamentului;
- proiectarea reţelei de drumuri.
Stabilirea asolamentelor. Pe terenurile cu pante mai mari de 5%
amplasarea solelor este obligatorie cu latura lungă pe direcţia generală a
curbelor de nivel (cu o abatere admisă de 3-5%) creându-se posibilitatea
executării lucrărilor agrotehnice pe aceeaşi direcţie şi condiţii favorabile pentru
aplicarea sistemelor de cultură antierozionale (culturi în fâşii, culturi cu benzi
înierbate, etc. Forma optimă a unei sole este cea dreptunghiulară sau
trepezoidală, cu laturile lungi paralele. Însuşirile solurilor de pe versant
conditionează amplasarea solelor în sensul că, este bine să se cuprindă în
suprafaţa unei sole, soluri cu însuşiri agroproductive apropiate care să permită
executarea a lucrărilor agrotehnice pe întreaga solă şi aplicarea corespunzătoare
a măsurilor antierozionale. Lungimea solei poate fi 800-2000 m dar se urmăreşte
pe cât posibil ca aceasta să corespundă unui versant sau unei porţiuni din acesta,
în funcţie de limitele obligate (hotare, fire de vale, drumuri, ravene, etc).

Reţeaua de drumuri:
 81

- Drumuri în serpentină sau oblice (panta maximă a drumurilor 8-10 % şi

platforma înclinată transversal spre oval cu o pantă de 1-2%),
- Drumuri pe direcţia generală a curbelor de nivel
Abaterea strictă de la direcţia curbei de nivel poate fi de 3-6%. Lăţimea
drumurior: 3-5 m.
Drumurile se prevăd cu şanţuri marginale dacă regimul precipitaţiilor şi
natura terenului impun acest lucru.
2. Măsuri şi lucrări agrotehnice antierozionale pe terenurile arabile.
- structura culturilor
- amplasarea culturilor pe versanţi.
- sistemul de cultură pe curbele de nivel;
- sistemul de cultura in fâşii;
- sistemul de cultură cu benzi înierbate (dacă P>600 mm)
3. Lucrări speciale de amenajare antieorzională a terenurilor arabile situate
pe pante.
Lucrările speciale de amenajare antierozională a terenurilor arabile joacă
un rol dublu: pe de o parte, contribuie la combaterea eroziunii iar pe de altă
parte, constituie ele însăşi mijloace importante de regularizarea scurgerilor pe
versanţi.
a) Nivelarea in pantă a terenurilor arabile.
Necesitatea lucrărilor de uniformizare a pantelor terenurilor arabile prin
mişcări de terasamente se impune pentru următoarele considerente:
- se evită concentrarea scurgerii de suprafaţă şi deci se reduce eroziunea
solului;
- se îmbunătăţesc condiţiile de executare mecanizată a lucrărilor solului;
- se reduce numărul de limite obligate la amplasarea solelor şi trasarea
reţelei de drumuri;
- se asigură condiţii optime pentru executarea lucrărilor solului pe
direcţiile curbelor de nivel la o adâncime uniformă şi pentru recoltare;
- se aduc în circuitul agricol unele suprafeţe de teren nefolosite din
cauza denivelărilor pronunţate şi al unor forme ale eroziunii în
adâncime.
b) Lucrări de intersectare şi evacuare a scurgerilor.
Valuri de pământ h = 0,3 – 0,6 m
Lamprizei = 4 – 9 m
- a) de nivel – urmăresc strict curbele de nivel – zone de stepă
şi silvostepă cu P reduse.
- b) înclinate – au înclinare longitudinală când P >> (zone
umede si in soluri puţin permeabile).
Valuri de pământ cu ampriza largă : - i % teren ≈12%
l ≅ 7-9 m
h ≅ 0,3 – 0,5 m
1 : m ≈1/4 – 1/5
Valuri de pământ cu ampriza îngustă : - 1 = 4 – 7 m
h = 0,4 – 0,6 m
 82

1/:m ≅ 1/3 – ¼
i % ≃ 15%.
Distanţa dintre două valuri de pământ consecutive nu poate depăşi limita
de neeroziune.
Terasarea – I % > 14-15% (agroterase).
L = 15 – 40 m.
Agroterasarea păstrează succesiunea naturală a orizonturilor genetice,
caracteristice tipului de sol.
Modificarea microreliefului versanţilor prin crearea agroteraselor
determină aspecte noi de intercondiţionarea factorilor de pedogeneză cu
repercusiuni directe asupra eroziunii în suprafaţă a cărei intensitate devine din ce
în ce mai slabă; ca urmare în relaţia contradictorie eroziune-bioacumulare,
procesul bioacumulării capătă un rol predominant, astfel că proprietăţile solului
de pe platformele agroteraselor tind spre însuşirile tipului genetic neerodat,
evoluat în mod natural pe suprafeţe relativ orizontale.

Prevenirea şi combaterea eroziunii solului

în plantaţii viticole şi pomicole

Se realizează prin:
1. Organizarea teritoriului.
2. Lucrări agrotehnice.
3. Amenajări speciale de modelare a versanţilor.
În majoritatea cazurilor sunt necesare toate cele trei categorii de lucrări
(uneori se impun şi lucrări silvice) dar, ponderea lor de participare se
diferenţiază în funcţie de relief, gradul de erodabilitate şi însuşirile fizico-
chimice ale solului, agresivitatea pluvială şi condiţiile social-economice din
zonă.
1. Organizarea teritoriului.
- Parcela
- Tarlaua
- Trupul viticol
- Masivul viticol
Reţeaua de circulaţie – drumuri de exploatare,
- poteci
- zone de intoarcere
Suprafaţa ocupată de drumuri nu trebuie să depăşească 5% din suprafaţa
plantaţiei.
Lăţimea drumurilor: 5 – 7 m în funcţie de tipul de maşini ce vor circula
pe ele.
Se trasează pe cumpăna apelor, pe firele de vale, de-a lungul plantaţiilor
forestiere de protecţie, etc.
 83

Drumurile din deal în vale se amplasează pe diagonală în zig-zag, sau cu

serpentine, având panta longitudinală a tronsoanelor rectilinii de maximum
10%.
2. Lucrări agrotehnice antierozionale
a – lucrările solului; - desfundatul terenului
- afânarea profundă
- redesfundatul
- copci
- biloane
b – mulcirea
c – cultivarea plantelor anuale intre rândurile de vie
d – aplicarea benzilor inierbate
3. Lucrări speciale pentru combaterea eroziunii solului.
a – canale de coastă
b – debuşee
c – terase
a. Canale de coastă au rolul de a intercepta şi reţine total sau parţial şi de
a evacua dirijat scurgerea de suprafaţă de pe terenul dintre două canale
consecutive.
Ele pot fi: - orizontale (de nivel)
- inclinate.
Canalele de coastă orizontale – se amplasează paralel cu pante mai mari
de 10-12%, fără condiţii potenţiale de alunecare, cu soluri permeabile, din
zonele secetoase. Ele se proiectează cu sectiunea transversală trapezoidală sau
parabolică iar pentru a se mări capacitatea de reţinere sunt prevăzute în partea
aval cu un diguleţ sau un mic val, cu sau fără bermă.
Distanţa dintre două canale trebuie să fie mai mică decât distanţa minimă
de neeroziune. Dimensiunile canalelor de nivel au fost tipizate în functie de
panta terenului, natura solului şi volumul de reţinere a scurgerii.
Canalele de coastă înclinate se construiesc cu secţiunea trapeziodală sau
triunghiulară şi nu se prevăd cu diguleţ sau val în aval. Ele se înierbează sau se
consolidează mecanic (zidărie de piatră sau beton) şi de aceea panta
longitudinală depinde de tipul de consolidare, astfel încât viteza de circulaţie a
apei să nu determine colmatarea sau erodarea secţiunii canalului.
b. Debuşeele. Sunt canale ce se amenajează pe versanţi cu scopul de a
colecta şi evacua dirijat apa spre emisar, apa din reţeaua de valuri, teraselor
înclinate şi a canalelor de coastă înclinate.
În general ele se execută pe traseele depresionare de pe suprafaţa
versantului, şi sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă. Ele pot avea
sectiunea transversală parabolică, trapeziodală sau triunghiulară.
În functie de caracteristicile terenului, panta longitudinală, suprafaţa de
colectare a apelor, etc. debuşeele din plantaţiile de vii şi pomi pot avea secţiunea
de scurgere consolidată biologic sau mecanic (betoane, zidărie de piată, mortar
de ciment, etc, sau mixt.
 84

Debuşeele înierbate au secţiunea parabolică sau trapeziodală, se execută

cu taluzuri dulci (1/4 – 1/6) şi cu lăţimea la fund mai mare de 1 m pentru a putea
fi traversate de maşini şi pentru ca viteza de circulaţie a apei să nu depăşească
1,5-2,0 m/s.
Pe pante mari – debuşee cu secţiunea trapeziodală, cu caderi şi
consolidare din piatră sau beton.
De cele mai multe ori se folosesc debuşee cu consolidare mixtă. Se pot
aplica in mai multe variante:
- consolidare biologică pe tronsoane cu pante mici şi mecanică in
porţiunile cu pante mari;
- fundul debuşeului consolidat mecanic şi taluzurile, prin inierbare;
- consolidarea mecanica pentru secţiunea corespunzătoare debitului de
transport cu asigurarea de 50% şi consolidare biologică pentru restul
secţiunii.
c. Terasele – se execută începând cu panta de 12 – 15%.
Avantaje:
 diminuarea procesului de eroziune in limite admisibile;
 crează cadrul favorabil pentru asigurarea condiţiilor optime de
vegetaţie.

Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe păşuni

Se produce eroziunea pe păşuni datorită:

- factorilor naturali;
- actiunii nechibzuite a omului:
- păşunatul neraţional,
- folosirea terenurilor cu pante foarte mari,
- amplasamentul greşit al drumurilor.
Măsuri:
1. Organizarea teritoriului;
2. Măsuri pentru îmbunătăţirea covorului vegetal;
3. Lucrări executate în scopul retinerii apei.
1. Organizarea teritoriului cuprinde:
- mărimea şi amplasarea tarlalelor, parcelelor, locurilor de alimentare cu
apă,
- schimbarea modului de folosinţă a unor terenuri;
- măsuri antierozionale.
2. Măsurile pentru îmbunătăţirea covorului vegetal.
- distrugerea muşuroaielor – manual sau mecanizat,
- fertilizarea;
- supraînsămânţările.
3. Lucrări executate în scopul reţinerii apei.
- desţeleniri pe fâşii (dacă I% > 20%)
- brăzduiri – la 3-8 m cu adâncimea de 25-30 cm, I < 30%;
 85

- canale de coastă – cu panta longitudinală ≤ 1- 1,5%.

- valuri (orizontale, înclinate);
- perdele de protecţie – indicate în zonele de cornisă, la rupturi sau
schimbări de pantă, pe versanţi lungi, cu pante mari şi uniforme. Ele vor fi
orientate pe linia curbelor de nivel. Distanţa dintre perdele (200 – 400 m) şi
lăţimea lor (10 – 30 m) ca şi speciile de arbori componente se stabilesc în
funcţie de condiţiile locale.
În cazul terenurilor puternic erodate, cu numeroase forme ale eroziunii în
adâncime, cu alunecări de terenuri, terenul va fi împădurit în întregime,
scotându-se chiar suprafaţa respectivă din folosinţa agricolă, în situaţia în care
nu se pot executa lucrări de astupare a ravenelor.

Combaterea eroziunii solului în adâncime

Lucrări:
1. Pentru regularizarea scurgerii in bazinul de recepţie.
2. De amenajarea vârfului ravenelor;
3. De amenajarea malurilor;
4. De consolidare a fundului ravenelor.
1). Lucrările pentru regularizarea scurgerii in bazinul de receptie se
execută cu scopul reducerii cantităţii de apă ce se scurge prin vârful şi pe firul
ravenei.
Reţinerea apei se realizează prin:
- lucrări agrotehnice: - lucrare după linia curbelor de nivel
- cultura în fâşii
- benzi înierbate.
- lucrări de amenajare hidrotehnica a versanţilor:
- valuri de pământ
- canale de coastă
- terase.
2. Lucrările de amenajare a vârfului ravenelor sunt;
- înierbarea vârfului ravenei,
- împădurirea vârfului ravenei după ce în prealabil vârful s-a taluzat sau
s-a amenajat în trepte.
- ziduri de sprijin cu disipator de energie;
- căderi în trepte;
- instalaţii de curent rapid din zidărie de piatră cu mortar de ciment sau
din beton.
3. Lucrările de amenajare a malurilor cuprinde:
- împăduriri sau înierbări,
- taluzări simple sau in trepte,
- impăduriri,
- gărduleţe, ziduri de sprijin,
4. Lucrările de consolidare a fundului ravenelor se pot realiza prin:
- împădurire (dacă ravenele se apropie de faza de stingere)
 86

- lucrări de construcţie transversale:

- praguri: - zidărie uscată de piatră,
- zidărie uscată în plasa de sârmă,
- cleionaje
- fascinaje
- garnisaje
- căsoaie
- lucrări de pământ (baraje).

CAPITOLUL 18

POLUAREA SOLULUI

Termenul de poluare îşi are originea în cuvântul latin polluo – ere = a

murdări, a profana, a spurca. Cu privire la sol, acest termen se foloseşte pentru a
defini fenomenele de murdărire, de infectare sau de degradare a solului, datorită
activităţii umane. Poluarea este un fenomen general care afectează intreaga
natură. În afară de poluarea solului, există o poluare a aerului, a apei şi în
general a mediului înconjurător. Fenomenul de poluare este strict legat de
acţiunea omului. Natura, prin ea însăşi, nu se autodegradează, nu produce
deşeuri, prin urmare nu are loc o poluare naturală, pentru că ea utilizează ciclic
substanţele. Omul, el însuşi creaţie a naturii, pentru a-şi asigura cele necesare
traiului a actionat şi continuă să actioneze din ce in ce mai intens asupra
acesteia, determinând modificări ample şi rapide, transformând mediul
înconjurător in favoarea sa, dar provocând uneori şi daune incalculabile.
Datorita intervenţiei omului, adesea, în natură se petrec intreruperi ale
circuitelor ecologice, dereglări ale echilibrelor din mediul înconjurător.
Folosirea diferitelor substanţe de către om, se face, de obicei, nu ciclic ca
în natură, ci liniar, conform schemei: materie primă – produse – deşeuri –
reziduuri sau dejectii. Acestea din urmă, aruncate şi acumulate în cantitate din
ce în ce mai mare in mediul înconjurător, constituie surse de poluare a solului,
apei, aerului, deci de degradare a condiţiilor de viaţă.

18.1. Principalele tipuri de poluare şi poluanţi.

Poluarea solului este legată de poluarea mediului înconjurător.
Cunoasterea şi clasifirarea poluanţilor are o deosebită importanţă în
prevenirea, limitarea şi combaterea poluării.
Clasificarea poluanţilor.
Poluare fizică: - radioactivă,
- termică
- sonoră.
 87

Poluare chimică:
- derivaţi gazoşi ai carbonului şi hidrocarburi lichide (în aer şi apă).
- materii plastice (în aer, apă, sol),
- pesticide şi alţi compuşi organici de sinteză (în aer, apă, sol),
- metale grele (în aer, apă, sol).
- derivaţi ai azotului (în aer, apă, sol),
- fluoruri (în aer, apă, sol),
- particule solide “aerosoli” (în aer şi sol),
- materii organice fermentescibile (în apă şi sol).
Poluarea biologică:
- contaminarea microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate (bacterii şi
virusuri)
- modificări ale biocenozelor prin invazii de specii animale şi vegetale.
Poluare estetică.
- degradarea peisajelor şi locurilor prin urbanizare necivilizată sau
sistematizare impropriu concepută;
- amplasarea de industrii în biotipuri virgine sau puţin modificate de om.
O importanţă mult mai practică o prezintă cunoaşterea principalilor
poluanţi ai celor trei elemente de baza ale mediului inconjurător: aerul
(atmosfera), apa şi solul.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt: dioxidul de carbon, oxidul de
carbon, anhidrida sulfuroasă, hidrogenul sulfurat, derivaţii halogeni (clor, acid
clorhidric, bron, fluor, acid fluorhidric), derivaţi ai azotului, hidrocarburi, metale
grele (plumb, cadmiu, mercur, mangan), diferite particule solide evacuate in
atmosferă (fabrici de ciment).
Principalii poluanţi ai apei sunt: microorganismele şi materiile organice
fermentescibile (provenite din apele uzate), diferiţi compuşi chimic proveniţi din
îngrăşăminte, din reziduuri şi deşeuri industriale, din alte activităţi umane,
substanţe organice de sinteză din detergenţi şi pesticide, substanţe radioactive,
diferite substanţe minerale, solide, insolubile, provenite din reziduurile de la
exploatarea carierelor sau minelor.

18.2. Modalităţi de poluare a solului

Modalităţile prin care are loc poluarea solului sunt numeroase, variate şi
complexe, iar cunoaşterea lor se impune ca o condiţie absolut necesară, în
vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen atât de dăunător. Formarea şi
evoluţia solurilor, alcătuirea şi proprietăţile acestora depind de o serie de factori
naturali dar şi antropici, care pot exercita influenţă pozitivă dar şi negativă.
Dintre multiplele modalităţi de poluare amintim: salinizare, alcalinizare,
înmlăştinirea secundară, eroziunea solurilor (erodisoluri, soluri erodate,
coluvisoluri), decopertarea sau acoperirea cu depuneri a terenurilor (soluri
decopertate, soluri acoperite, protosoluri antropice); modificarea în sens negativ
a solurilor prin aplicarea neraţională a unor măsuri hidroameliorative,
agrotehnice, etc.
Principalele grupe de modalităţi de poluare a solului:
 88

- folosirea neraţională a terenurilor in pantă sau spulberate de vânt

(erodarea unor soluri, acoperirea altora),
- irigarea neraţională, inclusiv cu ape uzate (salinizare, alcalinizare,
compactare, contaminare cu microbi, acumulare de substanţe toxice, etc).
- lucrarea necorespunzătoare a solului (distrugerea sau deteriorarea
structurii, compactarea, pierderea de humus şi de substanţe nutritive),
- extinderea neratională a urbanizării, a platformelor industriale, a căilor
de comunicaţii (micşorarea suprafeţelor de sol),
- exploatarea neraţională a mineritului de suprafaţă, al carierelor
(diminuarea suprafeţelor de sol),
- depunerea neraţională a deseurilor şi reziduurilor menajere din
industrie, din agricultură (diminuarea suprafeţelor de sol, contaminarea solurilor
învecinate cu substanţe toxice, microorganisme dăunătoare, etc).
- folosirea neratională a pesticidelor (micşorarea fertilităţii, acumularea în
sol a substanţelor toxice daunătoare plantelor, microorganismelor dăunătoare).
- folosirea neraţională a îngrăşămintelor (scăderera fertilităţii, acumularea
în sol de substanţe toxice, mărirea acidităţii solului, etc).
- folosirea neresponsabilă a substanţelor radioactive, manipularea şi
depunerea neglijentă a reziduurilor respective.
- aerosoli (contaminare cu substanţe nocive şi microbi dăunători din
atmosferă).

18.3. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării solului

Prevenirea şi combaterea poluării solului presupune, în primul rând,
identificarea solurilor poluate şi a surselor de poluare:
După gradul de poluare se deosebesc:
- soluri nepoluate (neafectate de poluare),
- soluri slab-moderat poluate – asigură o oarecare producţie vegetală sau
a căror producţie vegetală nu este afectată cantitativ, dar are anumite
scăderi calitative ce o fac să prezinte unele restricţii de utilizare sau
destinaţie;
- soluri poluate total – şi-au pierdut total capacitatea de producţie sau
dau producţii mici; neeconomice (ex. soluri peste care s-au deversat
produse petroliere, ape sărate, reziduuri chimice, soluri acoperite cu
material steril).
Cercetările în ce priveşte poluarea solului se execută, de obicei, în cadrul
studiilor pedologice, iar consemnarea rezultatelor se face in memoriile
agropedologice şi pe hărţile respective.
Măsurile de prevenire şi combatere a poluării solului sunt numeroase şi
variate, ca şi cauzele care o determină. Stabilirea măsurilor respective porneşte
de la evitarea şi contracararea cauzelor care determină poluarea iar aplicarea lor
urmăreşte acelaşi scop. De exemplu, depozitarea de deşeuri şi reziduuri se poate
face prin îngroparea acestora sau prin folosirea lor ca material de umplutură şi
acoperirea ulterioară cu un strat de pământ fertil. În cazul deversării pe terenuri a
apelor uzate, este necesar, uneori, ca în prealabil, acestea să fie preluate,
 89

depoluate şi filtrate în amenajări speciale. In cazul folosirii solului pentru

degajarea dejecţiilor animale, cantitatea acestora pe unitatea de suprafaţă nu
trebuie să depăşească anumite limite. În vederea micşorării cantităţilor de
pesticide şi deci, a reducerii sau evitării poluării, trebuie sa se recurgă la metoda
combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor plantelor.
În fiecare an, peste 1000 de noi substanţe chimice se adaugă celor 60.000-
65.000 utilizate cotidian. Anual sunt folosite in agricultura lumii aproximativ
130-135 milioane s.a îngrăşăminte chimice, care aduc un spor de producţie
echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale şi alte milioane de
substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează 35% din recoltele
obţinute.
Grija pentru protecţia mediului trebuie să meargă înaintea înregistrării
(omologării) erbicidului.
În anul 1994 Brown L. a lansat termenul de “dezvoltare durabilă”, care a
intrat în literatura de specialitate ca un concept de referinţă şi a devenit obiectul
tuturor studiilor şi documentarelor politice care abordează problemele
dezvoltării economico-sociale contemporane.
O economie durabilă, din punct de vedere al factorilor de mediu, trebuie
să respecte principiile de bază ale durabilităţii.
Principalele principii (legi) ale durabilităţii sunt următoarele
- pe termen lung, dispariţia speciilor nu poate depăşi evoluţia speciilor,
- eroziunea solului nu poate depăşi procesul de formare a solului,
- distrugerea solului nu poate depăşi procesul de regenerare a pădurilor,
- emisiile de carbon nu pot depăsi procesele de fixare a carbonului,’
- pescuitul nu poate depăşi capacitatea de regenerare a surselor de specii,
- decesele umane nu pot depăşi naşterile,

Conceptul de agricultură durabilă trebuie:

- să protejeze mediul şi resursele naturale, cu menţinerea potenţialului de
producţie viitoare, fără distrugerea celorlalte specii.
- să asigure rentabilitate pentru agricultori şi să fie practicabilă pe termen
lung,
- să asigure securitate alimentară,
- să fie echilibrate social şi uman.
Agricultura durabilă propune, printre altele, o reducere a utilizării
pesticidelor. Une din cele mai sigure căi o constituie introducerea protectiei
integrate care se bazează pe imbinarea metodelor agrotehnice, fizice, biologice
şi chimice cu accent pe cele nechimice şi aplicarea măsurilor de combatere în
contextul agrocenozei date, numai atunci când se justifică economic.
 90

CAPITOLUL 19

MODIFICAREA PROPRIETATILOR SOLURILOR

SUB INFLUENTA OMULUI

Dintre condiţiile materiale necesare existenţei omenirii şi activităţii

productive a acesteia, o importanţă deosebită prezintă solul. Omul, el insuşi
creaţie a naturii, a actionat asupra acesteia, transformd-o în interesul lui şi
devenind, totodată, creator al mediului său de viaţă.
Aşa s-a intâmplat şi cu solul care sub actiunea omului a suferit modificări
substanţiale, devenind, într-o oarecare măsură, produs al muncii omeneşti.
Influenţa omului asupra solului îmbracă aspecte multiple şi variate.

19.1. Influenţa înlăturării sau înlocuirii vegetaţiei naturale

Cel mai important factor de formare, evoluţie şi păstrare, ca atare a
solului, îl constituie vegetaţie naturală. În funcţie de natura acesteia se formează
la suprafaţa uscatului o gamă largă de soluri, cu alcătuire şi proprităţi foarte
diferite.
Înlăturarea vegetaţiei naturale de către om influenţează evoluţia ulterioară
a solurilor respective. Prin desţelenirea terenurilor în zona de stepă se înlătură
vegetaţia naturală ierboasă, care are ca efect principal frânarea procesului de
acumulare a humusului, iar prin defrisarea pădurii, dacă în locul acesteia se
instalează pajiştile, se produce o intensificare a procesului bioacumulativ.
Defrisarea pădurilor sau desţelenirea pajiştilor pe terenurile accidentate şi
folosirea neratională a acestora în cultura plantelor duc la manifestarea eroziunii,
uneori ajungându-se la scoaterea terenurilor respective din circuitul agricol. Prin
depunerea materialului erodat au loc fenomene de acoperire a unor terenuri
fertile, de ridicarea nivelului de bază a cursurilor de apă (de mărire a pericolului
de inundare, înmlăştinire, salinizare, etc).
Inlocuirea de către om a vegetaţiei sărace a terenurilor nisipoase prin
culturi adecvate, prin împăduriri sau prin infiinţarea de plantaţii de protecţie,
exercită influenţă pozitivă, atât asupra terenurilor respective, cât şi asupra
zonelor in care acestea se află. Înfluenţă pozitivă are şi inlocuirea vegetaţiei
naturale a pajiştilor slab productive cu plante furajere sau pajişti cultivate, sau
inlocuirea vegetatiei naturale exercită influenţă şi asupra climei şi în general
asupra mediului înconjurător. Datorită acestui fapt, înlăturarea sau inlocuirea
vegetaţiei naturale trebuie facută cu discernamânt, raţional, ţinându-se seama de
multiplele implicaţii pe care le poate avea, nu numai imediat,ci şi în timp.

19.2. Influenţa lucrărilor solului

Lucrările solului au drept scop crearea de condiţii cât mai bune pentru
creşterea plantelor, exercită influenţe multiple şi complexe asupra solului.
Executarea corectă a lucrărilor solului are influenţă pozitivă în ce priveşte
porozitatea, permeabilitatea, regimul de apă şi aer, activitatea microbiologică şi
mobilizarea substanţelor nutritive din rezerva solului şi în general asupra tuturor
proprităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului. De exemplu, pe versanţi
 91

executarea lucrărilor de-a lungul curbelor de nivel, agroterasarea, afânarea

adâncă, se opun scurgerii apei pe pantă, protejează solul împotriva eroziunii,
contribuie la refacerea acestuia.
Adâncirea treptată a arăturii pe solurile cu orizont eluvial (însoţită de
aplicarea de amendamente şi îngrăşăminte, în special organice), duce la
dispariţia treptată a acestui orizont şi la înlăturarea influenţelor sale negative
(modificarea profilului de sol).
Pe terenurile cu exces de apă de suprafaţă, arătura cu subsolaj are ca efect
diminuarea surplusului de apă, atenuarea proceselor de pseudogleizare.
Arătura de desfundare (pentru infiinţarea plantaţiilor de viţă de vie, pomi,
pepiniere) provoacă o modificare a solurilor, formându-se un tip aparte de sol
denumit sol desfundat.
Aplicarea incorectă a lucrărilor solului este însoţită de manifestarea unor
influenţe negative.
Efectuarea lucrărilor solului pe linia de cea mai mare pantă a versanţilor
duce la manifestarea fenomenului de eroziune.
Pe terenurile supuse spulberării, mobilizarea exagerată prin lucrări şi
executarea acestora pe direcţia vântului, contribuie la intensificarea eroziunii
eoliene.
Prin îndepărtarea vegetaţiei şi folosirea neraţională a terenurilor, învelişul
de sol suferă modificări substanţiale, în sensul degradării, apariţiei de
erodisoluri, soluri erodate, soluri acoperite, etc.
Lucrarea necorespunzătoare a solurilor cu orizont eluvial ori cu salinizare
sau alcalinizare aproape de suprafaţă duce la extinderea acestor caractere
nefavorabile şi în stratul arat al solurilor respective.
Lucrarea necorespunzătoare a solului provoacă distrugerea sau
deteriorarea structurii, cu repercusiuni negative asupra însuşirilor solului.
Asemenea situaţii se întâlnesc la executarea arăturii la umiditate prea
mare sau prea mică, mobilizarea exagerată a solului în vederea pregătirii patului
germinativ.
În consecintă, lucrările solului trebuie concepute şi realizate în aşa fel,
încât să se asigure nu numai condiţii cât mai bune pentru creşterea imediată a
plantelor, ci şi menţinerea şi imbunătăţirea continuă a solurilor.

19.3 Influenţa structurii şi a rotaţiei culturilor

Structura şi rotaţia culturilor depind şi se stabilesc în functie de sol. O
bună structură şi rotaţie a culturilor permite atât obţinerea de recolte bogate cât
şi realizarea unei influenţe favorabile asupra solului. Exemplu: cultivarea pe
terenurile în pantă sau a celor spulberate de vânt, a păioaselor şi evitarea
prăşitoarelor, introducerea în asolament a unei culturi perene (amelioratoare)
contribuie la stăvilirea eroziunii şi chiar la refacerea solului.
Pe terenurile cu soluri luvice şi cu luvisoluri albice, introducerea in
asolament a unei plante ameliorative (trifoi), duce la îmbunătăţirea proprietaţilor
fizice, chimice şi biologice ale solului.
 92

O structură necorespunzătoare a culturilor şi practicarea monoculturii are

influenţă negativă asupra solului. Cultivarea prăşitoarelor pe terenurile în pantă
sau a celor spulberate de vânt duce la manifestarea şi intensificarea eroziunii,
împiedică refacerea solului.
Exagerările în ce priveşte cultura praşitoarelor au efecte negative,
deoarece prin mobilizarea repetată a terenurilor, se produce deteriorarea
structurii.
Cultivarea an de an pe acelaşi sol a unei singure plante sau a unui număr
de plante duce la secătuirea solului în elemente nutritive, la proliferarea bolilor
şi dăunătorilor, la cumularea efectului remanent al unor pesticide, cu
reprecusiuni negative atât asupra nivelului recoltei cât şi a însuşirilor solului.

19.4. Influenţa îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor

Prin aplicarea corectă a îngrăşămintelor se obţin recolte sporite şi sunt
influenţate favorabil lucrările solului.
În afară de influenţa indirectă, îngrăşămintele acţionează şi direct.
Îngrăşămintele organice, pe lângă aportul în substanţe nutritive contribuie la
intensificarea activităţii microbiene, la refacerea sau mărirea conţinutului de
humus, la îmbunătăţirea structurii şi în general a stării fizice, la micşorarea
acidităţii solurilor. Aplicarea în cantităţi mari şi pe o perioadă îndelungată
produc modificări ale solului încât acestea au fost separate in unităţi taxonomice
aparte (soluri plaggen = pajişti, ţelină cu sensul de sol cu orizont superior format
datorită gunoirii intense). Situaţii asemănătoare se intâlnesc şi în ţara noastră, pe
terenurile folosite în legumicultură (pământ de grădină).
O altă influenţă pozitivă a ingrăşămintelor asupra proprietăţilor solului îl
constituie aplicarea fosfaţilor tricalcici pe solurile acide, când are loc
îmbogăţirea conţinutului în cationi a complexului coloidal, prin schimbul H-Ca,
cu repercusiuni pozitive asupra tuturor celorlalte proprietăţi.
Folosirea incorectă a ingrăşămintelor are efecte negative, atât asupra
producţiilor cât şi în ce priveşte proprietăţile solurilor.
La astfel de rezultate se ajunge, de exemplu, prin încorporarea, mai ales
pe solurile acide, a materialului turbos oligotrof. Acesta este bogat în azot, dar
sărac în fosfor, potasiu şi calciu. Dacă nu se aplică în acelaşi timp şi
îngrăşăminte cu fosfor, potasiu şi amendamente pe bază de oxid sau carbonat de
calciu, are loc acidifierea solului, micşorarea conţinutului elementelor mai sus-
amintite (consumate de către microorganisme din rezerva solului). Efecte
negative se produc şi prin aplicarea in cantităţi pre mari a dejecţiilor de la
combinatele de creştere a animalelor prin folosirea apelor uzate, fară ca acestea
să fie depoluate.
Aplicarea sistematica de cantităţi mari de ingrăşăminte cu azot pe solurile
necarbonatice (mai ales acide) şi cu capacitate mică de tamponare, provoacă
acidifierea sau intensificarea acidităţii.
De asemenea, aplicarea în cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot poate
duce la concentraţii nocive de nitraţi şi nitriţi în sol şi în plante, pe seama cărora
se pot forma alte substanţe (nitrosaminele) şi mai toxice şi chiar cancerigene.
 93

Aplicarea de îngrăşăminte potasice pe solurile acide (pH < 6), neînsoţită

de amendare, provoacă intensificarea acidităţii.
Prin amendare se urmăreşte neutralizarea sau corectarea reacţiei prea
acide sau prea alcaline a solurilor, care, pe lângă influenţa negativă directă
asupra plantelor, determină şi existenţa, în solurile respective, a unui întreg
ansamblu de proprietăţi nefavorabile. Solurile prea acide sunt lipsite sau sărace
în calciu, în microelemente, slab aprovizionate cu substanţe nutritive, conţin
uneori cantităţi mari de fier, mangan sau aluminiu, care depăşesc limita de
toleranţă a plantelor. Prezintă, de asemenea, condiţii de blocare a fosforului prin
trecerea acestuia sub formă de fosfaţi de Fe şi Al, insolubili, au o stare
structurală necorespunzătoare, însuşiri fizice necorespunzătoare, activitate
microbiologică redusă.
Reacţia prea alcalină, determinată de prezenţa sodiului adsorbit în mare
cantitate în complex, uneori şi a carbonatului de sodiu şi a altor săruri solubile,
provoacă: împiedicarea pătrunderii în plantă a apei şi a substanţelor nutritive;
blocarea unor microelemente (Cu, Zn, Mn); stare structurală şi în general fizică
necorespunzătoare; activitate microbiologică redusă.
Amendarea sau corectarea reacţiei solului are influenţă favorabilă şi
asupra celorlalte insuşiri negative determinate de ea, provocând o ameliorare
generală a solurilor respective, încât, uneori, se deosebesc radical de cele
iniţiale.
Amendarea incorectă duce la inrăuntăţirea însuşirilor solului.
Folosirea raţională a pesticidelor duce la mărirea recoltelor şi a
productivităţii în agricultură, influenţând şi favorabil solul. De exemplu, prin
erbicidare se înlătură praşilele şi se menajează structura solului şi prin urmare,
starea fizică generală a acestuia. Combaterea bolilor şi dăunătorilor prin
pesticide îmbunătăţeşte starea sanitară a solului, contribuind la intensificarea
activităţii microbiologice şi a faunei utile din sol, etc.
Folosirea neraţională a pesticidelor duce la poluarea solului, a apelor
freatice, în general a mediului înconjurător, cu consecinţe directe şi uneori chiar
grave asupra plantelor, animalelor şi omului. În ce priveste solul, influenţa
negativă a folosirii neraţionale a pesticidelor se manifestă prin remanenţa
acestora în sol, prin unele modificări pe care le provoacă însuşirilor chimice ale
solului.

19.5. Influenţa irigaţiei

Irigarea raţională duce la sporirea recoltelor, fără a provoca modificări
substanţiale ale solului. Irigarea neraţională are efecte negative atât asupra
producţiei cât şi asupra solului şi a mediului inconjurător. Dacă din punct de
vedere fitotehnic, abaterile de la regimul optim de irigare se pot solda, în cel mai
rău caz, cu scăderea recoltei, sub aspect pedologic pot avea implicaţii grave,
culminând cu scoaterea din circuitul agricol a întinse suprafeţe de teren ca
urmare a salinizării, alcalinizării, înmlăştinirii sau eroziunii.
Efectul irigării asupra proprietăţilor chimice ale solului
 94

Apa de irigare poate contribui la modificarea compoziţiei chimice a

solului, prin aportul de săruri solubile, deoarece, indiferent de provenienţă, apele
de irigare conţin de cca 1000 ori mai multe săruri decât apele meteorice. Dacă
prin irigare se provoacă ridicarea pânzelor freatice mineralizate, aportul de
săruri solubile este deosebit de mare, culmind cu transformarea solurilor
nesalinizate sau nealcalinizate, în soluri salinizate sau alcalinizate ori în
solonceacuri sau soloneţuri. Dacă apele freatice nu sunt mineralizate, se
formează compuşi reduşi de fier şi mangan, are loc procese de gleizare sau chiar
înmlăştinire, insoţite de schimbările chimice caracteristice acestor fenomene.
Plusul de apă inserat prin irigare determină cresterea umidităţii solului,
ceea ce activează alterarea, deci argilizarea, uneori formarea de substanţe
daunătoare, cum sunt: soda, hidrogenul sulfurat, etc.
În alte cazuri irigarea prin intensificarea percolării, provoacă levigarea
inutilă a sărurilor de nutriţie a plantelor (mai ales pe solurile cu regim hidric
percolativ şi periodic percolativ).
Irigarea presupune folosirea unor cantitaţi mari de îngrăşăminte, ceea ce
poate duce la modificarea sunstanţială a compoziţiei şi a proprietăţilor solului.
Irigarea are influenţe şi asupra conţinutului de humus. Influenţând
favorabil umiditatea solului, contribuie la intensificarea activităţii
microbiologice şi deci a descompunerii humusului, adică duce la micşorarea
conţinutului acestuia. Uneori, sub influenţa irigării are loc o creştere a acestuia
(psamosoluri).
Între efectele apei de irigaţie trebuie amintite şi cele asupra compoziţiei
cationice, a gradului de saturaţie în baze şi a reacţiei solului.
Un caz particular de modificarea a proprietăţilor chimice ale solului sub
influenţa irigaţiei îl constituie cel al irigărilor de spălare. Acestea, însoţite de
drenaje şi amendare, dacă sunt aplicate corect, duc la modificarea substanţială în
bine a proprietăţilor chimice şi în ultimă instanţă la evoluarea solonceacurilor,
soloneţurilor, solurilor salinizate sau alcalizate, spre solurile caracteristice
zonelor în care se află.

Efectul irigaţiei asupra proprietăţilor fizice ale solului

De regulă, irigaţia are o influenţă nefavorabilă asupra proprietăţilor fizice,
mai ales în ce priveşte structura şi însusirile dependente de aceasta.
De exemplu, contactul brusc al apei de irigaţie cu agregatele de sol uscat,
surprinde aerul în interiorul acestora, îl comprimă şi ca urmare are loc o
adevarată explozie a agregatelor. În acelaşi timp se petrece şi o gonflare rapidă
care, de asemenea, contribuie la desfacerea agregatelor. În cazul irigării prin
aspersiune, stricarea strucuturii se datoreste efectului cinetic al picăturilor de
apă.
Deteriorarea structurii atrage după sine micşorarea porozităţii, creşterea
coeziunii, aderenţei, tasarea, compactarea, mărirea rezistenţei la arat.
Toate aceste fenomene negative sunt stimulate de însăşi umezirea
accentuată şi repetată a solului prin irigare, care determină posibilitatea de
aşezare strânsă a particulelor de sol.
 95

Intensificarea acestor fenomene negative este favorizată şi de faptul ca pe

terenurile irigate, lucrările solului se execută la umidităţi mai mari decât în mod
obişnuit şi sunt mai numeroase şi mai energice.
In cazul versanţilor, irigarea prin deteriorarea structurii şi prin alte
influenţe negative, contribuie la manifestarea şi intensificarea fenomenului de
eroziune. Pe terenurile nisipoase duce la creşterea conţinutului în humus şi deci
la îmbunătăţirea structurii, măreste rezistenţa la spulberare.
Schimbări radicale ale invelişului sub influenţa irigaţiei
Irigarea exercită asupra solurilor influenţe multiple şi complexe, de
intensitate mai mare sau mai mică.
Uneori irigarea provoacă modificări substanţiale, determinând separarea
solurilor respective la nivele mai înalte decât varianta: specie, varietate, subtip
sau chiat tip. Fenomenele de irigaţie care determină asemenea modificări sunt
următoarele: decopertarea şi acoperirea de soluri; eroziunea; salinizarea sau
alcalizarea; desalinizarea sau dezalcalizarea, gleizarea, pseudogleizarea,
înmlăştinirea.

19.6. Influenţa desecării drenării, îndiguirii.

Lucrările de desecare urmăresc evacuarea apelor de suprafaţă cu ajutorul
unei reţele de canale deschise, care, în cazul terenurilor cu apă freatică la mica
adâncime poate fi proiectată şi dimensionată şi pentru coborârea nivelului şi
colectarea excesului de umiditate datorat stratuluui freatic. Drenajul are ca
obiectiv eliminarea cu ajutorul unei reţele de drenuri, a excesului de apă din
zona de dezvoltare a rădacinilor, exces provenit din infiltraţie şi din stratul
freatic sau chiar eliminarea excesului de suprafaţă. Desecarea şi drenajul se
aplică separat, combinat sau impreună cu alte lucrări de îmbunătăţiri funciare
(irigare, îndiguire). Aceste lucrări se aplică pe solurile cu exces de apă cum sunt:
soluri hidromorfe, halomorfe, turboase.
În toate situaţiile, desecarea şi drenarea corectă exercită o influenţă
pozitivă, atât asupra productiei agricole cât şi asupra proprietăţilor solurilor,
învelişului de sol şi în general, a mediului înconjurător.
Datorita înlăturării excesului de apă, în condiţii de afânare energică a
solului are loc imbunătăţirea regimului aerohidric cu consecinţe favorabile in ce
priveşte: mineralizarea materiei organice, humificarea, structurarea, atenuarea
sau inlăturarea gleizării, pseudogleizării, salinizarii sau alcalizarii. Prin desecare
şi drenare se introduc în circuitul agricol noi suprafeţe de teren.
Îndiguirile sunt lucrări de îmbunătăţiri funciare prin care se urmareşte
înlăturarea efectelor dăunătoare ale revărsărilor de apă, atât asupra terenurilor
agricole, cât şi asupra diferitelor obiective social-economice. Principalele efecte
ale îndiguirii constau în:
 introducerea în circuitul agricol a unor suprafeţe de teren agricol;
 apărarea culturilor de influenţa negativă sau catastrofală a inundaţiilor
şi obţinerea de productii mari şi stabile de la an la an;
 reglementarea regimului aerohidric al terenurilor respective;
 crearea de condiţii optime pentru manifestarea solificării.
 96

Îndiguirea determină şi perturbarea unor fenomene naturale favorabile,

cum ar fi:
 întreruperea aportului de material aluvial bogat în substanţe nutritive;
 sistarea spalării sărurilor solurile de către apele de revărsare şi deci
crearea condiţiilor de salinizare sau alcalizare;
 ridicarea sau scăderea nivelului freatic cu consecinte ce decurg din
aceste fenomene (salinizare, alcalizare, gleizare, înmlăştinirea şi
respectiv înlăturarea aprovizionării suplimentare a plantelor cu apă din
pânza freatică).
Îndiguirea nu rezolvă problema valorificării superioare a terenurilor
respective şi nici evoluţia favorabilă a solurilor în cauza. Aceasta se realizează
prin aplicarea, de la caz la caz, şi a altor măsuri, între care cu rol deosebit îl au
irigaţia şi desecarea-drenarea.

19.7. Influenţa lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii solurilor

Pentru prevenirea şi combaterea eroziunii se aplică o serie întreagă de
măsuri care exercită multiple influenţe pozitive, atât asupra invelişului de sol,
cât şi asupra mediului înconjurător, cum ar fi:
- stăvilirea degradării în continuare a solurilor prin antrenarea materialului
de sol:
- stăvilirea degradării în continuare a solurilor prin acoperirea acestora cu
material erodat, nefertil;
- regenerarea solurilor erodate şi a celor acoperite datorită eroziunii;
- asigurarea unei evoluţii favorabile a coluvisolurilor;
- stabilirea ridicării în continuare a talvegurilor, văilor şi deci cresterea
pericolului de inundaţie.
Chiar dacă prin executarea de lucrări de prevenire şi combatere a eroziunii
se pot produce pe unele porţiuni decopertări iar pe altele acoperiri de sol, pe
ansamblu, efectele sunt deosebit de favorabile iar deprecierile survenite cu
timpul se şterg.
Sub influenta acestor lucrari, pe de o parte se opreste secoaterea din
circuitul agricol a noi suprafeţe de teren, iar pe de altă parte se realizează
reintroducerea in cultură a unor suprafeţe din ce în ce mai mari, asigurându-se,
în acelaşi timp şi o evoluţie favorabilă a solurilor respective.

19.8. Influenţa amenajarilor pentru plantaţii de vie şi pomi

Înfiintarea plantatiilor de vie şi pomi presupune desfundarea adânca a
solului, iar în cazul terenurilor in pantă şi cu relief accidentat şi lucrari de
modelare, nivelare, terasare, etc.
Prin desfundare se produce o deranjare “in situ” a profilelor de sol, astfel
încât, pe adâncimea respectivă orizonturile de diagnostic apar intens deranjate şi
amestecate, nemaipermiţând încadrarea într-un anumit tip, adică se transforma
in soluri desfundate, care constituie un tip separat de sol. O schimbare radicală a
învelişului de sol are loc, adesea, şi datorită actiunilor mecanice energice de
amenajare a versanţilor, când solurile respective se transformă în soluri
 97

desfundate sau in soluri decopertate, soluri acoperite, protosoluri antropice, etc.

dacă la modificările arătate se mai adaugă şi cele legate de lucrările specificate
ce se execută in plantatii (lucrări ale solului, lucrări de prevenire şi combatere a
eroziunii, aplicarea ingrăşămintelor, stropiri), rezultă că folosirea terenurilor in
viticultură şi pomicultură provoacă o asemenea schimbare a solurilor respective,
încât acestea nu se mai aseamănă cu cele de origine.

19.9. Influenţa amenajărilor pentru cultura legumelor de câmp, solarii şi

sere
Cultura legumelor presupune lucrarea energică şi adâncă a solului,
aplicarea masivă de îngrăşăminte organice şi chimice, tratamente intense pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor, folosirea stimulatorilor de creştere, irigarea,
etc.
Alegerea corectă a terenurilor şi aplicarea corectă a măsurilor menţionate
provoacă o îmbunătăţire a solurilor respective, încât aceste soluri capăta
denumirea “pământ de grădină”, in sensul de pământ foarte bun.
Folosirea unor terenuri necorespunzătoare şi exploatarea neraţionala a
acestora duc la o rapidă degradare a solurilor respective, inclusiv prin fenomene
de gleizare, inmlăştinire, ori dacă apa freatică este mineralizată, la salinizare sau
alcalizare.
Folosirea intensă a solului provoacă în sere acel fenomen denumit
oboseală a pământului, fapt ce necesită, adesea, înlocuirea acestuia. Utilizarea
terenurilor pentru cultura legumelor, datorită măsurilor specifice şi energice ce
se aplică în astfel de cazuri, duce la modificări profunde şi rapide ale
proprietaţilor solurilor respective sau chiar la schimbări radicale ale învelişului
de sol, fie în sens favorabil fie în sens nefavorabil.
Având în vedere investiţiile mari pe care le solicită amenajările pentru
cultura legumelor, mai ales în cazul serelor, se impune o atenţie deosebită în
alegerea terenurilor, a tehnologilor de cultură şi a controlului permenent al
evolutiei solurilor respective.

19.10. Influenţa altor activităţi umane

Omul exercită influenţă asupra învelişurilor de sol, prin multiple şi
diverse alte acţiuni cum ar fi:
 depunerea de deşeuri şi reziduuri menajere din industri şi agricultură;
 exploatarea minieră de suprafaţă, cariere pentru diferite materiale;
 extinderea aşezărilor umane, a platformelor industriale, a căilor de
comunicaţii.
Desfăşurarea neraţională a acestor activităţi duce la diminuiarea
suprafeţelor agricole sau la degradări ale invelişului de sol.
Asemenea pegube pot fi evitate sau foarte mult diminuate. În acest scop,
pe lângă eforturile ce se depun pentru recuperarea terenurilor agricole şi mărirea
suprafeţelor arabile, există o legislaţie specială care urmăreşte atât apărarea şi
îmbunătăţirea fondului funciar, cât şi protecţia mediului înconjurător.
 98

CAPITOLUL 20

CARTAREA ŞI BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE

20.1. Cartarea solurilor.

Cartarea solurilor este o operaţie complexă de examinare sistematică de
descriere şi de clasificare a profilelor de sol şi de terasare a limitelor între
unităţile cartografice de sol dintr-un anumit areal.
Unitatea cartografică de sol este o porţiune de teren acoperită
omogen cu acelasi sol determinat ca tip, subtip, variantă etc. (tipul de sol este
unitatea sistematică de baza în sistemul român de clasificare a solurilor).
Operaţiunea de cartare a solurilor se face in strânsă legătură cu
cunoaşterea condiţiilor mediului înconjurător (rocă, relief, vegetaţie
naturala,climă)
Harta pedologică trebuie să cuprindă suficiente date, pentru ca pe
baza ei să poată fi întocmite hărţi interpretative, fără a mai fi nevoie de
observaţii suplimentare în teren (exemplu: gruparea solurilor în raport cu
lucrările şi măsurile ameliorative pentru irigaţii, combaterea eroziunii solului,
combaterea excesului de apă). Hărţile pedologice trebuie să cuprindă toate
aceste elemente necesare pentru fundamentarea stiinţifică a celor mai indicate
măsuri în vederea folosirii cât mai eficiente a fondului funciar. În România,
cercetările pedologice sunt concretizate pe hărţi la diferite scări, deosebindu-se
cartării la scară mică, mijlocie, mare şi foarte mare.
Cartările la scară mică. Se execută la scară mai mică de
1:200.000 şi pe hartă figurează tipurile şi subtipurile de sol. Exemplu: Harta
solurilor din România, la scara 1:1.000.000, elaborată de Comitetul de Stat al
Geologiei, Harta pedologică a României, la scara 1:500.000, elaborata de
Institutul de Studii Pedologice în anul 1964, respectiv 1974. Aceste hărţi au fost
întocmite în scop ştiinţific şi reprezintă o evidenţă cantitativă şi calitativă a
fondului funciar al ţării şi material documentar de bază pentru dezvoltarea
cercetărilor la scări mai mari, pentru studii detaliate.
Cartările la scara mijlocie. Se execută la scări cuprinse
între 1:200.000 şi 1:50.000. Astfel de hărţi se întocmesc pentru cunoaşterea
invelişului de sol al unor unităţi administrative sau naturale (bazine hidrografice)
pentru studii de ansamblu necesare proiectării. Exemplu: Harta de soluri din
regiunea Cluj la scara 1:200.000, Harta de soluri a Câmpiei Transilvaniei
(elaborată de prof, N..Nemes şi colab. în anii 1959, 1963.
Cartarea la scară mare se execută la scări cuprinse între
1:25.000 şi 1:5000 şi redau pa hartă particularităţile învelişului de sol dintr-o
 99

anumită unitate fizico-geografică de mezorelief. Astfel de lucrări stau la baza

justificării stiinţifice a organizării teritoriului, a întocmirii proiectelor de
îmbunătăţiri funciare, fiind foarte necesare pe unităţile de producţie.
Cartările la scara foarte mare (cartările detaliate), se
executa la scări cuprinse între 1:5000 şi 1:2000, în vedederea înfiinţării
plantaţiilor de viţă de vie şi pomi sau pentru unele plante tehnice sau pentru
întocmirea proiecteloer de irigaţii, desecări. Uneori se execută şi hărţi mai mari
de scara 1:2000 pentru amplasarea câmpurilor experimentale.
Pentru operaţiunea de cartare a solului se deosebesc următoarele faze: de
pregătire, de teren, de laborator, de birou.
Faza de pregătire.
Pregătirea unei lucrări de cartare pedologică se face atât sub aspect
stiinţific cât şi tehnico-organizatoric.
Pregătirea ştiinţifică constă în stabilirea tematicii de lucru şi în consultarea
materialelor documentare. După ce s-a precizat teritoriul şi scopul cartării, se
stabileste scara hărţii, se delimitează geografic arealul de cercetare, se măsoară
suprafeţele pe hartă, în total şi pe categorii de folosinţă. În continuare se
consultă (la Oficiile de pedologie şi agrochimie, institute de învăţământ superior,
Staţiuni de cercetări, arhive, biblioteci) materialul documentar existent cu privire
la condiţiile naturale ale arealului ce urmează a fi cercetat din punct de vedere
pedologic (solurile, litologia, hidrologia, hidrogeologia, vegetaţie naturala,
condiţiile climatice).
Aceste date sunt sintetizate şi apoi unele dintre ele sunt comparate cu baza
tipografică în proiecţia Gauss (de la scara 1:1.000.000 la 1:10.000).
Pentru cartările pedologice la scara 1:10.000 sunt indicate planurile de
situaţie (cadastrele) şi fotogramele (realizate prin fotografierea terenului din
avion).
Pregătirea tehnico-organizatorică are loc concomitent cu cea ştiinţifică şi
constă în procurarea utilajelor, instrumentelor şi echipamentului, necesare pentru
buna desfăsurare a activităţii în teren. După încheierea fazei de pregătire,
pedologul se deplasează în teritoriul care urmează a fi cartat şi unde ia legatura
cu organele administrative locale pentru anumite informaţii, asigurarea
mijloacelor de transport.
Faza de teren.
Reprezintă totalitatea operaţiunilor care se execută în teren şi care constă
în următoarele:
- recunoaşterea generală a teritoriului;
- cercetarea profilelor de sol în strânsă legatură cu condiţiile naturale şi
de producţie (cartarea propriu-zisă);
- delimitarea şi caracterizarea morfologica a unităţilor cartografice de
sol;
- recoltarea probelor de sol pentru analizele de laborator.
Faza de teren începe cu recunoasterea generală a teritoriului.
Baza topografică se confruntă cu situaţia din terenul parcurs, de obiecei
pe un traseu dinainte stabilit sau prin metoda traverselor (în cazul unui teren
 100

relativ uniform) fie prin metoda circuitelor (în cazul unui relief accidentat, cu un
înveliş de sol mai complex) sau prin ambele metode.
După efectuarea recunoaşterii generale a teritoriului şi a condiţiilor
fizico-geografice, se trece la cartarea propriu-zisă, care se realizează cu ajutorul
profilelor de sol.
În lucrările de cartare la scara mijlocie şi mare se deosebesc profilele
principale, secundare şi de control (sondaje).
Profilele principale (100 cm lăţime, 200-250 cm lungime, 200-250 cm
adâncime) au ca scop identificarea şi descrierea detaliata a tipurilor de sol şi a
materialului parental. Aceste profile se sapă pe toate elementele de relief
(cumpăna apelor, versanţi, lunci), în terenuri arabile, în păşuni, în fâneţe, vii şi
livezi) de unde se recoltează probe de elemente de sol pentru analize.
Profilele secundare (80 cm x 120 cm x 120 cm) sunt mai numeroase şi se
sapă pe formele de relief de tranziţie, pentru a putea constata eventualele
schimbări de caractere genetice sau însuşiri (morfologice, fizice, chimcie) în
cadrul aceluiaşi tip de sol. Se recoltează probe de sol pentru analize numai din
anumite profile sau numai din orizontul de la suprafaţă.
Sondajele (60 cm x 60 cm x 60 cm) permit delimitarea unităţilor
cartografice de sol, caracterizate printr-un profil principal sau secundar.
Numărul de profile care se sapă depinde de scara la care se lucrează şi de gradul
de complexitate al învelisului de sol.

Tabelul 20.1

Numărul minim de profile principale şi secundare la 100 ha

(ICPA, 1987)

Categoria de Scara de lucru

complexitate 1:100.000 1:50.000 1:25.000 1:20.000 1:10.000 1:5000 1:2000
I 0,2 0,6 1,2 1,5 3,7 3,0 11,9
II 0,3 0,7 1,4 1,8 4,5 6,1 14,3
III 0,4 0,8 1,6 2,1 5,6 7,5 19,2
IV 0,5 1,0 2,1 2,7 7,5 10,0 23,6
V 0,6 1,8 3,5 4,2 11,2 14,8 36,0

Tabelul 20.2
Suprafaţa maxima ce poate fi caracterizată printr-un profil
Categoria de Scara de lucru
complexitate 1:200.000 1:100.000 1:50.000 1:20.000 1:10.000 1:15000
I 750 345 170 57 24 13,8
II 625 290 145 47 18 11,05
 101

III 5900 230 113 38 14,3 9,3

IV 375 170 85 29 10,6 7,0
V 250 112 65 19 7,1 4,8

(Dupa V.Bunescu, Gh.Blaga, 1988).

Descrierea profilului de sol se termină cu diagnosticarea tipului de sol şi

subtipului de sol (uneori şi a unităţilor taxonomice de nivel inferior).
Concluziile activităţii pedologului în teren sunt caocretizate in delimitarea
unităţilor cartografice de sol.
După terminarea cartării şi a întocmirii hărţii de sol în forma ei
preliminară se trece la recoltarea probelor de sol necesare pentru analizele de
laborator.
Teoretic, ar trebui analizate toate orizonturile profilului de sol, dar datorită
faptului că analizele sunt foarte costisitoare şi necesită timp indelungat, numărul
orizonturilor din care se recoltează probe pentru analize se limitează la patru
orizonturi “majore” : orizontul bioacumulativ (Am, Au, Ao) sau stratul arat
(Ap); orizontul eluvial (Ep, Ea, Es); orizontul iluvial (Bt, Cca); materialul
parental (C, Cpr, Rrz).

Faza de laborator
Cercetarea solului în laborator este necesară pentru completarea sau
precizarea observaţiilor din teren, în vederea identificării orizonturilor genetice
şi a stabilirii unităţilor texonomice de nivel superior (tip, subtip) şi inferior
(varietate, familie, specie şi variantă). După o pregătire prealabilă, la probă de
sol se execută in mod curent urmatoarele analize: alcătuirea granulometrică,
indicii hidrofizici: CH, CO, CC, CU, CT, D, DA, Pt, PA; chimismul: pH-ul,
humusul şi formele totale de azot şi fosfor, fomele mobile de fosfor şi potasiu,
Ah, SH, T, V, CaCO3. Uneori se determină şi Na schimbabil, oxizii liberi
(Fe2O3, Al2O3, etc.) unele microelemente (bor, zinc, cupru, cobalt, melibden).

Faza de birou (de prelucrare şi sinteză a datelor).

După terminarea lucrărilor de teren şi a celor de laborator, se trece la
elaborarea “în birou” a materialelor pedologice definitive. Aceste materiale
(texte, fişe, buletine de analiză, hărţi, grafice, cartograme) se concretizează prin
întocmirea hărţii pedologice şi a altor hărţi corelative (relief, litologie, eroziune,
poluare) şi în memoriul sau raportul ştiinţific
Pentru definitivarea hărţii de soluri, pedologul trece la organizarea,
completarea documentării şi sistematizarea întregului material de pe teren. Se
pun de acord eventualele nepotriviri dintre observaţiile din teren şi interpretarea
datelor analitice, apoi se definitivează lista sistamatică de soluri şi se întocmeşte
legenda hărţii. Ultima fază executată direct de pedolog este memoriul ştiinţitic
care cuprinde, de regulă, următoarele capitole: I – Condiţiile naturale; II –
Descrierea unităţilor cartografice de sol; III – Caracterizarea grupelor de soluri
 102

şi recomandări pentru folosirea raţională a acestora; Concluziile generale; Lista

lucrărilor consultate.
Dosarul cu toate aceste piese se depune la biroul special al institutului
care a executat lucrarea de cartare, el constituind un element de bază care este
pus la dispoziţia unităţilor de producţie, a institutelor de cercetare şi proiectare,
care-l valorifică în diferite scopuri.

Împortanţa cartării solurilor

 Cartarea solurilor este o operaţiune foarte necesară în vederea
cunoaşterii fondului funciar al ţării, al unei unităţi administrative sau regiuni
naturale, ale unei unităţi agricole. În urma lucrărilor de cartare pedologică se
stabilesc cantitativ şi calitativ, fondul funciar agricol şi fondul funciar silvic,
suprafeţele de drumuri şi căi ferate, de construcţii industriale şi sociale, etc.
 Cunoaşterea învelişului de sol dintr-un anumit areal permite
folosirea lui cât mai raţională în agricultură dar nu numai, în ceea ce priveste
modul de folosinţă; arabil, păşuni, fâneţe, pomicultură, viticultură, etc.
 Cartarea pedologică efectuată la diferite scări permite ilustrarea pe
hărţi atât a unităţilor sistemative superioare şi inferioare (tip, subtip, varietate,
familie, specie, variantă) cât şi a principalilor factori care contribuie la formarea
şi evoluţia solurilor (relief, rocă, apă freatică, vegetatie, climă),
 Permite întocmirea de hărţi cu principalele insuşiri ale solului
(textură, reacţie, conţinut în humus şi elemente nutritive).
 Se pot stabili arealele cu soluri care necesită intervenţia omului în
vederea valorificării lor cât mai bune în agricultură (soluri cu deficit sau exces
de umiditate, soluri acide, sărăturare, erodate, nisipoase).
 Oferă date de bază în vederea proiectării lucrarilor de îmbunătăţiri
funciare, precum şi pentru bonitarea şi caracterizarea tehnologică a terenurilor
agricole.
Memoriul agropedologic (Raportul ştiinţific)
Raportul ştiinţific este alcătuit dintr-o parte descriptivă, hărţi, anexe.
Partea descriptivă cuprinde o scurtă introducere, prezerarea condiţiilor
fizico-geografice şi apoi caracterizarea solurilor teritoriului respectiv. În
introducere, se delimitează sectorul cercetat, se prezintă datele generale
existente în literatura de specialitate sau care au fost culese in timpul cartării, se
arată scopul lucrării.
Se trece apoi la prezentarea condiţiilor naturale şi anume: geologia şi
geomorfologia, hidrografia şi hidrogeologia, clima şi vegetaţia.
În continuare se prezintă solurile, separate, pe unităţi. Memoriul va
cuprinde obligatoriu şi hărţi şi va fi însoţit şi de anexe (materiale documentare
de teren, de laborator – fişe cu profile de sol, schiţe, fotografii, buletinul de
analiză).
20.2. Bonitarea terenurilor agricole
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de cercetare
şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină cresterea şi
rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiţii
 103

pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea de producţie a

terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales datorită
intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.
În interpretarea practica a cercetarii condiţiilor naturale pentru nevoile
producţiei agricole se deosebesc două laturi şi anume: bonitarea şi caracterizarea
tehnologică a terenurilor. În ţara noastră, bonitarea se face pe seama sistemului
elaborat şi îmbunătăţit de către D.Teaci. Exprimarea favorabilităţii pentru
diferite plante se face prin note de bonitare în conditii naturale şi potenţarea
notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor
tehnologii curente ameliorative. Pentru calculul notelor de bonitare se folosesc
anumiţi indicatori, denumiţi indicatori de bonitare, iar pentru potenţarea notelor
de bonitare prin aplicarea lucrarilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii
curente ameliorative se utilizează indicatori de potenţare.

Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale

Bonitarea pentru condiţii naturale se face pentru porţiuni de teritoriu pe
care fiecare dintre factorii naturali se manifesta uniform, numite unităţi de
teritoriu ecologic omogene, notate prescurtat TEO. Întocmirea hărţii de unităţi
TEO (constituirea, delimitarea, caracterizarea unităţilor TEO) se face prin
suprapunerea hărţilor de soluri (cu unităţi cartografice delimitate pe baza
indicatorilor de sol) peste harta cu unităţile cartografice delimitate pe baza
indicatorilor de relief, climă, hidrologic şi antropici.
O unitate de teritoriu ecologic omogen (TEO) cuprinde; terenurile care
prezintă aceeaşi situaţie referitoare la caracteristicle exprimate prin indicatorii
respectivi (temperatură medie anuală, precipitaţii medii anuale, textură, volum
edafic, pH, rezerva de humus).
Numerotarea TEO-urilor este arbitrară, folosindu-se cifre arabe de la 1 la
numărul care individualizează ultima unitate TEO delimitată.
Numărul de TEO-uri este cu atât mai mare cu cât scara la care se lucrează
este mai mare şi cu cât variaţia factorilor naturali şi antropici este şi ea mai
mare. Terenurile agricole ale României sunt cuprinse în cca 122.000 TEO-uri
(scara 1:50.000).

Caracterizarea fizico-geografică şi pedologică.

Caracterizarea fizico-geografica şi pegologică a TEO-urilor, care
reprezintă raionarea pedoclimatică a unui teritoriu se face pe baza unor scări de
interpretare a fiecărui indicator în parte. In scopul prelucrării automate a datelor,
tot sistemul de redare în legenda hărţii de raionare pedoclimatică a indicatorilor
este codificat.
Indicatori (cu numerele lor de cod )sunt urmatorii:
3 Temperatura medie
4 Precipitaţi medii
11 Tip de sol
12 Subtip de sol
14 Gleizare
 104

15 Pseudogleizare
24 Conţinutul de schelet
29 Gradul de poluare
32 Forme de mezorelief
33 Pantă
34 Expozitie
38 Alunecări de teren
16 Salinizare
17 Alcalizare
23A Textura în Ap
23B Textura de profil
61 CaCO3 total (media 0-50 cm)
63 Reacţia (în Ap sau 0-20 cm)
69 V%
133 Volumul edafic
39 Adâncimea apei freatice.
40 Inundabilitate
44 Porozitate totală
50 Permeabilitate
144 Rezerva de humus (0-50 cm)
181 Exces de umiditate
271 Amenajări de îmbunătăţiri funciare
Pentru fiecare indicator au fost alcătuite scări valorile sau diviziuni,
compartimentări. Treptele scărilor valorile au fost stabilite în aşa fel încât să
permită diferenţierea influenţei lor prin cifre-coeficienţi.
Fiecare indicator participă la stabilirea notei de bonitare, printr-un
coeficient care variază intre 1 şi zero. Valoarea coeficientului fiecărui indicator
(factor) variaza , pe scara respectivă, pentru una şi aceeaşi folosinţă sau cultură,
dar şi de la o plantă la alta. Când un factor (indicator) este în optim faţă de
exigenţele plantei luate în consideraţie, coeficientului de bonitare I se atribuie
valoarea maximă (1) iar când este nefavorabil, deci limitativ, valoarea 0 (zero).
Culturile luate în considerare sunt următoarele:
Păşuni (PS), fâneţe (FN), măr (MR), păr (PR), prun (PN), cireş-visin
(CV), cais (CS), piersic (PC), vie-vin (VV), vie-struguri-masă (VM), grâu (GR),
Orz (OR), porumb (PB), floarea-soarelui (FS), cartof (CT), sfecla de zahar (SF),
soia (SO), mazare, fasole (MF), in-ulei (IU), in-fuior (IF), cânepă (CN), lucernă
(LU), trifoi (TR), legume (LG).
Pentru fiecare indicator, în funcţie de scara lui şi de folosinţă sau cultură
au fost alcătuite tabele cu valorile coeficienţilor respectivi.
Notele de bonitare, pe folosinţe şi culturi, se obţin înmulţind cu 100
produsul coeficienţilor celor 17 indicatori enunţaţi anterior (subliniaţi).
Y = (x1∙X2∙x3………x17) ∙100
Y = nota de bonitare naturală
x1……x17 = valorile coeficienţilor de bonitare.
 105

Cu cât valoarea unui coeficient se apropie de 0 şi cu cât mau mulţi

indicatori sunt in aceeaşi situaţie, cu atât nota de bonitare este mai aproape de
limita inferioară (0).
Pentru folosinţa arabil, nota de bonitare rezultă din media aritmetică de la
patru culturi agricole, care prezintă cea mai mare favorabilitate.
Caracterizarea fizico-geografica şi pedologică a permis operatiunea de
bonitare a terenurilor agricole iar bonitarea permite încadrarea terenurilor
agricole în clase de bonitare naturală. Prin impărţirea celor 100 puncte de
bonitare se obţin 10 clase de bonitare naturala în cazul hărţilor de detaliu (notate
cu cifre romane de la I la X, prima reprezentând clasa cea mai bună), cotate în
mod diferit (maro-închis, verde-albastrui, albastru-deschis, roz-carmin,
portocaliu, galben-deschis).

Note medii de bonitare naturală pentru unele folosinţe şi culturi

Nota medie de bonitare a unui teren agricol pentru o anumită folosinţă sau
cultură se stabileste înmulţind nota de bonitare a fiecărui TEO cu suprafaţa lui
(ha); se adună produşii onţinuţi şi apoi totalul se împarte la suprafaţa totală (a
tuturor TEO-urilor).
Exemplu: pentru un teren cu o suprafaţă de 45 ha şi TEO-uri.
Nota medie de bonitare pentru păşuni:
(50 x 22) + (58 x 10) + (22 x 1) + (58 x 9) + (81 x 3) = 55
Notă medie de bonitare pentru porumb
(14 x 22) + (29 x 10) + (6 x 1) + (29 x 9) + (66 x 3) = 23
Notă de bonitare pentru cartof.
(7 x 22) + (13 x 10) + (5 x 1) + (13 x 9) + (66 x 3) = 13

Indicatori de caracterizare tehnologică.

Odata cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor
respective, in scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a
capacităţii de producţie.
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi
anume:
 Pretabilitatea pentru irigaţie,
 Necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de
umiditate,
 Necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a
alcalinităţii,
 Necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii,
 Specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitatea,
 Consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului,
 Necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării,
 Necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.
În cadrul fiecărui indicartor tehnologic s-au separat clase şi subclase de
terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea
 106

restricţiilor sau a necesităţii lucrărilor respective de ameliorare, ca de exemplu:

fără restricţii sau fără necesitatea de lucrări ameliorative cu restricţii mici sau cu
necesitatea de lucrări de prevenire, etc.
Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau
specificul tehnologiilor culturale, ca de exemplu: exces de umiditate freatică;
pantă şi eroziune în suprafaţa, salinizare, roca dură superficială, schelet, volum
edafic redus şi capacitatea de apă utilă redusă, etc.
Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 indicatori de
caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume:
 alunecări şi unele forme de microrelief,
 panta
 media anuală a precipitaţiilor (corectată în raport cu panta şi
permeabilitatea solului)
 adâncimea apei freatice
 adâncimea la care apare roca dură
 clase texturale in orizontul Ap sau în primii 20 cm
 clase texturale pe adâncimea profilului, în sectiunea de control
 conţinutul de schelet (în orizontul Ap în primii 20 cm)
 contraste de textură
 gradul de descompunere a materiei organice (in orizonturile organice0
 clase de salinizare
 clase de alcalizare
 clase de eroziune în adâncime
 volum edafic util
 porozitate totală
 permeabilitate
 reactie
 rezervă de humus
 inundabilitate
 polurea solului.
Pentru fiecare dintre cei 8 indicatori a fost alcătuit câte un tabel, cu
clasele, subclasele şi criteriile respective de încadrare, care se gasesc în
instrucţiunile de lucru pentru bonitarea terenurilor agricole, elaborate de ICPA.

Favorabilitatea pentru unele folosinţe şi culturi

Hărţile de favorabilitate pe folosinţe şi culturi se întocmesc pe baza
harţilor cu teritorii ecologic omogene şi a tabelului cu notele de bonitare naturală
ale acestora. Favorabilitatea trenurilor agricole pentru diferite folosinţe şi culturi
se mai poate prezenta şi într-un tabel cu clase de favorabilitate pe total suprafată
bonitată (ha şi %).

Potenţialul productiv al terenurilor agricole

Cunoscând nota medie de bonitare a unui teren agricol se poate
epotenţialul lui de producţie, prin multiplicarea notei medii de bonitare cu
 107

echivalentul în kg recoltată la hectar al unui punct de bonitare. Trebuie precizat

că echivalentul punctului de bonitare, exprimat în kg/ha se modifică în timp,. In
funcţie de potenţialul biologic al producţiei, al soiurilor cultivate şi de nivelul
tehnologiei folosite.
Favorabilitatea unui teren agricol pentru arabil sau oricare cultură agricola
se mai poate aprecia şi astfel:
Categoria de favorabilitate
Nota de bonitare
pentru folosinţa dată
- nefavorabilă Sub 10
- slab favorabilă 10-30
- mijlociu favorabilă 30-40
- favorabilă 40-60
- foarte favorabilă > 60

Mai trebuie ştiut că obligativitatea folosinţelor este absolută sau relativă.

Este absolută când factorii sau condiţiile care le determină nu se pot modifica,
cum este de exemplu: resursa termică în arealul montan, panta excesivă,
prezenţa rocii dure la suprafaţă sau la mică adâncime, etc. Obligativitatea
folosinţelor este relativă când însuşirile factorilor determinanţi sunt modificabile
prin intervenţia omului, cum ar fi salinizarea şi alcalizarea, care obligă la
folosinţă pentru moment a terenului ca păşune, dar după desalinizare sau
dezalcalizare acesta poate fi folosit ca arabil.
Pentru România condiţia ecologică de referinţă considerată ca cea mai
bună şi deci apreciată cu 100 puncte, o reprezintă teritoriul cu:
- cca 600-700 mm precipitaţii medii anuale,
- peste 100C temperatura medie anuală,
- cernoziom freatic-umed, cu textura mijlocie,
- peste 400 t/ha rezerva de humus,’
- teren plan
- apa freatică la 1,5-2,0 m adâncime,
- procese de salinizare sau alcalizare absente.
Un asemenea teren poate asigura obţinerea unei recolte medii de 7-8 t/ha
cereale, în conditiile aplicării unei tehnologii intensive.

Bonitarea terenurilor agricole amenajate şi ameliorate

Concomitent cu bonitarea naturală a terenurilor agricole, având ca sursă
de baza caracterizarea fizico-geografică şi pedologică, are loc şi caracterizarea
lor sub aspect ameliorativ. Ambele operaţiuni se referă numai la producţia
vegetală. Se determină şi însuşirile tehnologice ale terenulului în scopul
fundamentării unor tehnologii specifice şi al necesitaţilor şi posibilităţilor de
ameliorare. Rezultatul urmărit este obţinerea unui maxim de recoltă. prin
aplicarea lucrărilor de imbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente de
ameliorare, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt fie corectate, fie
inlăturate, ajungând la cea mai favorabilă stare pentru creşterea şi rodirea
plantelor. Obţinerea unor informaţii cât mai adevărate asupra posibilităţilor reale
de creştere a capacităţii de producţie a terenurilor, prin aplicarea lucrărilor de
 108

îmbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente de ameliorare, se realizează prin

operaţiunea de “potenţare” a notelor de bonitare naturală.
Bonitarea potenţată face posibilă estimarea producţiilor de perspectivă şi
ea se face numai pentru acele lucrări care au efect de durată şi care modifică
substanţial starea generală de prodcutivitate a terenurilor pentru o anumită
folosinţă (cultură). In continuare se prezintă lucrările necesare pentru potenţarea
notei de bonitare.
Indiguirea este necesară pentru apărarea terenurilor de inundaţii (prin
revărsarea apelor curgătoare, prin ridicarea nivelului apei freatice, etc). In acest
caz, coeficienţii de potentare anulează total penalizările introduse pentru
inundabilitate.
Desecarea (de suprafaţă). Prin aceasta lucrare se înlătură influenţa
negativă a stagnării apei la suprafaţa solului, determinată de excesul de
umiditate provenit din precipitaţii (sau din alte surse). Coeficientul de potenţare
ferial rezultă din produsul dintre coeficienţii pentru precipitaţii, pentru excesul
de umiditate şi pentru pseudogleizare.
Drenajul (de adâncime). Se executa în vederea coborârii nivelului apei
freatice şi are ca scop înlăturarea influenţei negative a apei freatice situată la
adâncime mică, asupra creşterii plantelor. Concomitent cu coborârea nivelului
apei freatice, se ameliorează şi starea de gleizare a solului. coeficientul de
potenţare final rezultat din înmulţirea coeficientului pentru apă freatica cu
coeficientul referitor la gleizarea solului.
Irigaţia micşorează sau inlătură efectul negativ al deficitului de
precipitaţii, reducând sau anulând penalizarile respective, dar în alecaşi timp
poate să ridice productivitatea unui teren peste nivelul maxim posibil al celui
mai bun teren din ţară, în condiţii naturale. Coeficientul de potenţare final pentru
irigaţie rezultă prin înmulţirea următorilor patru coeficienţi : pentru precipitaţii ;
de corecţie pentru temperatura medie anuală; de corecţie pentru adâncimea apei
freatice; de corecţie pentru textură.

Combaterea salinitaţii şi alcalităţii. Salinizarea şi

alcalizarea penalizează foarte mult terenurile şi prin lucrări de combatere a
acestor procese se imbunătăţeşte situaţia acestor terenuri. Deoarece nu se ajunge
la o îndepartare completa a salinizării sau alcalizarii la stabilirea coeficienţilor
respectivi de potenţare, s-a avut în vedere acest fapt şi astfel prin inmulţirea lor
cu coeficienţii de bonitare naturală, acestia nu ajung la valoarea maximă. (1).

Prevenirea şi combaterrea eroziunii (fără terasare). În

urma executării lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii solurilor se
reduc sau se anulează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru
indicatorii: panta terenului şi alunecările de teren. Coeficientul de potenţare
rezultă prin înmulţirea celor doi coeficienţi.
Terasarea terenurilor in pantă. Prin această lucrare, pe de
o parte se micşorează influenta negativă a pantei naturale (reţinerea apei din
 109

precipitaţii), iar pe de alta parte, influenţează nefavorabil rezerva iniţială de

humus.
Amendarea cu calcar şi gips. Prin aceasta se urmăreşte
corectarea reacţiilor prea acide şi prea alcaline, pâna la valori de pH optime.
Coeficienţii de potenţare finali anulează penalizarea reacţiei solului şi valorile
lor variază în raport cu gradul de saturaţie în baze al solului.
Afânarea adâncă şi scarificarea. Prin aceste lucrări se
ameliorează porozitatea totală a solului.
Fertilizarea ameliorativă (radiculară). Aceasta contribuie la
îmbunătaţirea stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive şi are drept
scop anularea penalizării terenurilor cu rezerve reduse de humus,. Coeficientul
de potenţare final se stabileste în funcţie de textură (grosieră sau fină), la fel ca
şi coeficientul de bonitare naturată.
Combaterea poluării. Prin această operaţiune se urmăreşte
depoluarea solului şi îmbunătăţirea capacităţii lui de producţie. Prin potenţare
sunt înlăturate complet penalizările determinate de indicatorul poluare.
Potentarea notelor de bonitare naturală se face pentru lucrări ameliorative
existente, pentru lucrări ameliorative prevăzute a se realiza într-un anumit an,
sau pentru ipoteza executării tuturor lucrărilor ameliorative necesare pentru
teritoriul respectiv.

Coeficienţi de potentare a notelor de bonitare, note şi clase de bonitare

potentată
Coeficienţii de potenţare sunt supraunitari, ajungând până la valoarea 9.
Pentru fiecare indicator de potenţare au fost întocmite tabele cu astfel de
coeficienţi. Notele de bonitare potenţată, în cazul terenurilor amenajate şi
ameliorate, se calculează înmulţind nota de bonitare pentru condiţii naturale cu
coeficienţii supraunitari de potentare stabiliţi în funcţie de natura şi efectul
lucrărilor respective.
În aceasta situaţie, nota de bonitare, mărită, va fi maximum 100 de puncte,
excepţie făcând terenurile irigate la care aceasta poate să ajungă la 150 de
puncte pentru culturile de porumb, sfecla de zahăr şi lucernă şi la cel mult 130
puncte pentru celelalte culturi, nota de bonitare potenţată este, prin urmare,
corecpunzătoare noii situaţii create. Prin împărţirea celor 150 puncte de bonitare
potenţată la 10, rezultă 15 sau 6 clase de bonitare potentată, cele cu până la 100
puncte sunt notate cu acelasi cifre şi litere ca la bonitarea naturală, iar cele care
depaşesc 100 puncte se noteaza cu XI – XV , respectiv A.

Favorabilitatea pentru unele folosinte şi culturi

Hărţile de favorabilitate, în cazul terenurilor amenajate şi ameliorate (în
urma bonitării potenţate), se întocmesc pentru 15 clase sau pentru 6 clase.
Aceste hărţi, pentru diferite folosinţe şi culturi, se întocmesc pe baza hărţilor cu
TEO-uri şi a tabelului cu notele de bonitare naturală.
Potenţialul productiv al terenurilor agricole amenajate şi ameliorate creste
în functie de felul şi numărul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi
 110

agropedoameliorative. Din datele prezentate în tabelul de mai jos, reiese că in

urma aplicării unei singure lucrări de imbunătăţiri funciare, prevenirea şi
combaterea eroziunii solului, nota de bonitare a crescut (cu 4 puncte la măr şi în
jur de 10 puncte la păşuni, grâu, porumb, floarea-soarelui şi cartof).

Tabelul 20.1
Potenţialul productiv al unor folosinţe şi culturi

Folosinţa Nota de bonitare Producţie (kg/ha) după bonitare

(cultura) naturală potenţată naturală potenţată
Păşuni 60 71 12000 14200
Măr 44 48 13200 14400
Grâu 43 52 2580 3120
Porumb 42 53 3360 4240
Floarea-soarelui 35 46 1120 1472
Cartof 28 38 12600 17100

Aceasta inseamnă că potenţialul productiv al terenului agricol (S.P.E

Cluj-Napoca) a crescut cu:
2200 kg/ha la păşuri
1200 kg/ha la măr
540 kg/ha la grâu
880 kg/ha la porumb
352 kg/ha la floarea-soarelui
4500 kg/ha la cartof
Sporurile de producţie ar fi şi mai mari în urma aplicării şi a celorlalte
lucrări de îmbunătaţiri funciare şi agroameliorative necesare.
 111

BIBLIOGRAFIE

1. Canarache I.M. - Fizica solurilor agricole, Ed.Ceres. 1990.

2. . Contoman Maria – Pedologie si elemente de evaluare a resurselor de sol.
Editura Fundatiei universitare “Dunarea de jos”, Galati, 2004.
3. Contoman Maria, F. Filipov - Ecopedologie. Editura “Ion Ionescu de la
Brad”, Iasi, 2007.
4. Florea N., I. Munteanu – Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. Ed.
Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi – 2000.
5. Lupascu Gh., Jigău Gh., Vârlan Mihai. – Pedologie generală, Ed.
Junimea. Iaşi, 1998.
6. Lupaşcu Gh., Patriche Cr. – Baza mondială de referinţă pentru resursele
de sol – Ed.Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi – 2000
7. Puiu St., Ad.Basarabă – Pedologie, Ed.Tritonic Bucureşti, 2000.
8. Puiu St., Ad.Basarabă – Pedologie – Lucrări practice. 2001
9. Stangu I., Maria Contoman- Pedologie si bonitare cadastrala. Aplicatii.
Editura Fundatiei universitare “Dunarea de jos”, Galati,
10.Teaci Dumitru - Bonitarea terenurilor agricole. Ed.Ceres, Bucureşti,
1980.