Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GEOGRAFIA SOLURILOR
Introducere
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
1
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
În concepţia sistemică,
Soil Survey Manual of United States: ‚‚a natural body comprised of solids
(minerals and organic matter), liquid, and gases that occurs on the land surface,
occupies space, and is characterized by one or both of the following: horizons or layers,
that are distinguishable from the initial material as a result of additions,losses, transfers,
and transformations of energy and matter or the ability to support rooted plants in a
natural environment’’.
World Reference Base for soil resources (WRB, 2014): ‚‚any material within 2
m ofthe Earth’s surface that is in contact with the atmosphere, excluding living
organisms, areas with continuous ice not covered by other material, and water bodies
deeper than 2 m’’.The definition includes continuous rock, paved urban soils, soils of
industrial areas,cave soils as well as subaqueous soils.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
3
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
Funcţiile solului
Solul are un rol esențial în funcționarea normală a ecosistemelor terestre și
acvaterestre și a geosistemelor continentale, prin acumularea și furnizarea de elemente
nutritive și energie organismelor vii și prin asigurarea condițiilor favorabile dezvoltării
acestor organisme, inclusiv a omului, făcând posibilă derularea vieții pe uscat. În raport
cu mediul înconjurător și societatea, funcțiile și serviciile pe care le îndeplinește solul în
natură și societate pot fi grupate în 5 mari categorii (Florea, 1994):
Funcţii Ecologice:
• contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea la
circuitul și bilanțul elementelor chimice și, respectiv, a apei, în natură;
• contribuie la stabilitatea reliefului, protejând stratele mai adânci ale scoarței, solul
constituind o ‚‚geodermă’’ protectoare;
• atenuează variaţiile bruşte ale unor caracteristici ale solului, în mediul de dezvoltare
a plantelor;
• acţionează ca filtru de protecţieşi epurarea diverselor substanţe poluante pentru
apele subterane;
• asigură protecţia genetică a unor specii şi, implicit, a biodiversităţii, prin crearea
unor condiții propice funcționării și evoluției normale a biosferei;
• constituie habitat pentru organismele care trăiesc în sol.
Funcţii Economice:
• contribuie la producerea de fitomasă (funcţia bioproductivă), care servește ca
materie de bază pentru obținerea de alimente, îmbrăcăminte, combustibil etc., prin
funcțiile de rezervor și furnizor continuu de apă și nutrienți (fertilitatea solului);
• contribuie la regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemelor, prin
recircularea elementelor chimice în natură (prin mineralizarea materiei organice).
Funcţii Energetice:
• acumularea de energie chimică(funcţia bioproductivă) prin convertirea energiei
solare prin procesul de fotosinteză în substanțe organice și acumularea parțială a
acestora sub formă de humus;
• eliberarea de energie prin mineralizarea materiei organice, compensând
consumul de energie (caracter antientropic);
• intermediază schimbul de energie şi substanţă între geosfere, ca de exemplu
absorbţia de căldură şi transferul ei în atmosferă.
Funcţii Tehnico-industriale:
• infrastructură pentru diferite construcţii şi instalaţii, căi de comunicaţie, stadioane,
conducte sau cabluri subterane;
• materie primă în industrie (ca argilă, lut, nisip etc.).
Funcţii Informatice:
• semnal pentru declanşarea unor procese biologice sezoniere;
• reflectareaevoluţiei istorice prin păstrarea unor caractere vechi (care devin relicte)
sau a unor relicve arheologice.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
4
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
5
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
Primele idei despre sol datează din antichitate de la învăţaţii greci (Aristotel,
Theofrast) şi romani (Cato cel Bătrân, Pliniu cel Bătrân, Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 î.e.n.) spunea că pământul poate fi cald sau rece, umed sau
uscat, greu sau uşor, tare sau moale. Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), în "Istoria naturală",
ce reprezintă o sinteză a cunoştinţelor epocii, arată că există variaţii posibile în
adaptarea plantelor faţă de sol, consemnând că marna amestecată cu săruri şi gunoi de
grajd hrăneşte plantele sau că îngrăşămintele completează substanţele hrănitoare ale
solului.
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească începând cu evul mediu,
odată cu necesitatea sporirii producţiei agricole,ca urmare a creşterii populaţiei oraşelor.
Dintre marii oameni de ştiinţă ai Renaşterii trebuie remarcat pe chimistul francez
Bernard Palissy (1510-1589), cu unele descoperiri în domeniul chimiei şi geologiei, care
arată că "sărurile fac să vegeteze şi să crească toate seminţele".
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au cercetat
solul doar în legătură cu problema nutriţiei plantelor. Astfel, Albrecht Thaer (1752-
1828), medic şi agronom, înfiinţează în 1806 prima şcoală şi fermă experimentală
agricolă din Germania. Apoi, chimistul şi mineralogul suedez Jöns Iacob Berzelius
(1779-1848), făcând analize chimice asupra humusului, distinge acizii humici, acizii
crenici şi apocrenici şi humina, ca formă inertă a humusului. Elevul lui Berzelius, Carl
Sprengel (1787-1858) a studiat compoziţia humusului şi a stabilit conţinuturile medii
de carbon, care intră în alcătuirea materiei organice, date ce se folosesc şi astăzi la
calcularea conţinutului total de materie organică din sol.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea însemnată a industriei a avut
o deosebită influenţă asupra agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele
industriale cu cantităţi mari de alimente şi materii prime. Concepţiile referitoare la sol
încep să se cristalizeze, se formează curente, şcoli, dintre care mai cunoscute sunt:
şcoala agrochimică, şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă.
Şcoala agrochimică a fost întemeiată de savantul german Justus von Liebig
(1803-1873), ea punând bazele cercetării agrochimice. Liebig descoperă nutriţia
minerală a plantelor, fundamentând rolul îngrăşămintelor minerale pentru agricultură.
Şcoala agrogeologică, dezvoltată mai ales în Germania şi Franţa, consideră
solul ca provenit prin dezagregarea şi alterarea rocilor masive şi studiază solul în
raport cu roca pe care s-a format şi cu agenţii geologici externi. F. A. Fallou este
primul care consideră studiul solului ca o ştiinţă separată, pe care o numeşte
pedologie(1862).
Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici
Dokuceaev (1846-1903). El arată în lucrarea "Cernoziomul rusesc" (1883) că solul este
un corp natural de sine stătător. Solul se dezvoltă după legi proprii şi reprezintă
produsul acţiunii concomitente a factorilor pedogenetici. Dokuceaev a formulat prima
clasificare ştiinţifică a solurilor şi legile distribuţiei geografice a solurilor pe suprafaţa
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
6
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
7
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
În ţara noastră, primele însemnări despre sol au apărut în unele lucrări ale unor
autori din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: Dimitrie Cantemir (1716),
D. Tipograful (1796), Gr. Obradovici (1807), Drăghici Manolache (1834), Şt. Radianu
(1889) şi alţii.
Primele informaţii mai ample despre sol apar în a doua parte a secolului al XIX-
lea, în lucrările cu caracter agrar referitoare la judeţele Dorohoi (1866) şi Putna (1869)
ale lui Ion Ionescu de la Brad. Apoi, Matei Drăghiceanu a alcătuit pentru prima dată o
hartă a solurilor în spiritul şcolii agrogeologice apusene, respectiv Harta geologico-
agronomică a judeţului Mehedinţi (1885), iar Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu
Roman publică în 1900 lucrarea Le sol arable de la Roumanie. După Congresul
Internaţional de Geologie, ţinut la Petersburg în 1897, Matei Drăghiceanu introduce
noile idei ale şcolii naturaliste ruse în cercetarea solului din ţara noastră.
Cercetările detaliate asupra solurilor au fost extinse în diferite părţi ale ţării de
către Em. Protopopescu - Pake, Th. Saidel, M. Popovăţ, N. Cernescu, N. Bucur, C.V.
Oprea, C. Chiriţă, Gh. Ionescu Siseşti şi alţii. După al doilea război mondial, studiul
solului în teren şi laborator se diversifică şi se intensifică şi are loc o creştere continuă a
numărul de cercetători în diverse instituţii (Institutul Geologic, Întreprinderea Geologică
de Prospecţiuni, Institutul de Cercetări Agricole, Institutul de Cercetări Silvice şi
instituţiile de învăţământ superior).
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
8
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
Principalele realizări
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
9
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
Hărţile de sol
Pentru ţara noastră, Florea şi Buza (2009) au identificat şase perioade de
dezvoltare a clasificărilor şi reprezentării grafice a resurselor de sol:
I. iniţială, 1906-1948: Gh. Murgoci (1911, 1924) a introdus conceptul clasificării
naturaliste în cercetarea românească; Schiţa agrogeologică, 1911; Harta solurilor
României, scara 1:1 500000, 1927; Zonele naturale de sol, 1934;
II. de dezvoltare, 1948-1960: gruparea unităţilor de sol pe mari unităţi de relief;
Harta solurilor R. P. Române, scara 1 : 1 500 000, 1960;
III. de sinteză, 1960-1973: clasificarea solurilor se baza pe caracteristicile
morfologice ale profilului de sol; Lista sistematică a solurilor, 1962; Harta solurilor
R S România, scara 1: 1 000 000 (1964, 1970); Geografia solurilor României,
1968; Harta solurilor 1 : 500 000, 1971;
IV. de tranziţie, 1973-1980: SNRSS a propus un sistem de clasificare bazat pe
însuşiri morfologice uşor de identificat în teren; a început cartarea teritoriului
României şi întocmirea hărţii solurilor la scara 1:200.000 (50 de foi, în total);Harta
solurilor 1 :1 000000, 1978, Atlas R.S.România; Harta solurilor R.S. România,
scara 1 : 200 000 (25 foi)
V. de finisare, 1980-2003: elaborarea Sistemului Român de Clasificare a Solurilor,
1980; Geografia României, 1983, vol.I, Geografia fizică; Harta solurilor
RS.România, scara 1 : 200 000 (25 foi)
VI. de modernizare, 2003-prezent: a fost întocmit Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor (Florea, Munteanu, 2003), în concordanţă cu cerinţele cuprinse în
lucrarea „World Reference Base for Soil Resources" elaborată de FAO, 1998; a
fost realizat sistemul informatic geografic al solurilor României prin transpunerea
în format digital a hărţilor de soluri la scara 1:200.000 (Sistemul Informatic
Geografic al Solurilor României la scara 1:200.000 "SIGSTAR-200" (Vintilă şi
colab., 2004, 2009);hărţile de soluri ale României la scara 1:3.000.000,
1:2.000.000 şi 1:1.000.000, în sistem SRTS, 2003, realizate de Florea şi
Munteanu, 2009.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
10
GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015
Bibliografie
Florea N., Buza M., Chiţu C. (1983), coord., Solurile în vol. Geografia României I,
Geografia fizică, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
Florea N., Buza M. (2004), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (Compendiu), Edit.
Universităţii „Lucian Blaga", Sibiu.
Florea N., Munteanu I. (2012), Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS),
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Edit. ESTFALIA, Bucureşti.
Geanana M., Demeter T., Ochiu I (2001), Pedogeografie. Lucrări practice, EUB, 235 p.
Mihalache M., (2006), Pedologie – geneza, proprietățile și taxonomia solurilor, Ed.
Ceres, 248 p
Moise Irina (2009), Curs de pedologie – Taxonomia solurilor, Editura Universitară,
București
Soil Survey Staff, (2014), Soil Taxonomy, Agric. Handbook, 436, USDA: 869 pp
IUSS -FAO (2014), World Reference Base for Soil Resources 2014. International soil
classification system for naming soils and creating legends for soil maps. World Soil
Resources Reports No. 106. FAO, Roma.
http://www.iuss.org/
http://www.nrcs.usda.gov/wps/portal/nrcs/main/soils/edu/
http://www.nrcs.usda.gov/wps/portal/nrcs/main/soils/survey/class/taxonomy/
http://www.icpa.ro/
http://www.fao.org/soils-portal/soil-survey/soil-classification/world-reference-base/en/
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
11