GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

CURS 5

APA DIN SOL

În sol, apa are o importanţă deosebită, ea contribuind într-o formă sau alta la
toate procesele pedogenetice: în procesele de alterare și dezagregare al mineralelor si
rocilor, în procesele de bioacumulare şi formare a humusului sau în transportul
diferitelor substanţe (determină solubilizarea, transportul și asimilarea substanțelor
minerale de către plante).
Apa este esențială și în realizarea fertilității solului, fiind componentul care
asigură în mod permanent schimbul de substanțe nutritive între sol și plantă.
Principala sursă de apă din sol o constituie precipitaţiile atmosferice, iar în
anumite condiţii apa poate proveni din apele subterane freatice, din apele de inundaţie,
din condensarea vaporilor de apă sau este adusă de om prin sistemele de irigaţie.

Fig. 1 Circuitul apei în natură (sursa: http://www.perrycd.org)

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
1
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Forţele care acţionează asupra apei din sol

Solul este un corp cu o structură poroasă, fiecare particulă din el fiind acoperită
cu o peliculă mai groasă sau mai subţire de apă, iar spaţiile dintre particule pot fi şi ele
ocupate de o anumită cantitate de apă.
Asupra apei din sol se manifestă diverse forţe, fiecare având un anumit efect
asupra mişcării apei în interiorul acestui mediu. Natura forţelor şi intensitatea cu care
ele acţionează sunt în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de temperatura acesteia.
Aceste forţe sunt: forţa gravitaţională, forţele capilare, forţele de adsorbţie, forţele de
sucţiune ale rădăcinilor plantelor, forţele osmotice, forţele hidrostatice şi forţele
determinate de tensiunea vaporilor de apă.
Forța gravitaţională
Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este saturat cu
apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari
determinând umezirea în adâncime a solului.
Odată cu scăderea cantităţii de apă, acțiunea forţei gravitaţionale scade la rândul
ei şi deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o deplasare
laterală a apei, prin sol.
Forţele capilare
Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este supusă
forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol.
Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este determinată de deficitul de
presiune care se creează în capilarele solului, fiind invers proporţională cu diametrul
porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general
dinspre porii mai mari spre cei mai mici.
Forţa de adsorbţie
Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi este de natură
electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă şi particulele de sol), apa
îmbrăcând particulele sub formă de pelicule.
Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa se mişcă foarte
lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece sub formă de vapori.
Fixarea apei este însoţită de degajare de căldură numită căldură de umectare. Prin
această forță este reținută apa higroscopică.
Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor
Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20 atm., prin care
apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este consumată, este atrasă şi
se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare.
Forţele osmotice
Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită presiunii
osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de săruri este mai
mare cu atât presiunea osmotică este mai mare. Presiunea osmotică determină o

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
2
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

reţinere mai puternică a apei, care nu mai poate fi preluată de rădăcini, fiind depăşită
forţa de sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică.
Forţele hidrostatice
Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de apă deasupra
(bălteşte apa la suprafaţă). Sub greutatea stratului respectiv se formează o forță care
determină patrunderea apei în sol.
Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă
Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de apă sunt supuşi la
tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct proporţional cu acestea,
datorită variaţiilor pe parcursul anului.
Astfel, la aceeași umiditate, tensiunea vaporilor crește cu temperatura, iar la
aceeași temperatură, tensiunea crește cu umiditatea. Vaporii de apă vor circula
întotdeauna de la zonele mai calde și mai umede (tensiunea mai mare) spre zonele mai
reci și mai uscate (tensiune mai mică).

Formele de apă din sol

Condiţiile de mediu, în primul rând temperatura şi umiditatea solului ca şi forţele
care acţionează aici, determină ca apa din sol să se găsească sub anumite forme sau
stări. Astfel, vorbim de apă în stare de vapori, în stare solidă sau în stare lichidă, de apă
de constituţie sau de apă de cristalizare etc.
Din punctul de vedere al stării de agregare, categoriile de apa din sol sunt:
 Apa în stare solidă – este sursa pentru celelalte forme de agregare. Are rol în
dezagregarea rocilor și nu are importanță directă pentru plante.
 Apa în stare de vapori – se găsește în porii solului şi provine din evaporarea
altor forme de apă sau prin pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu
vapori de apă. Formează roua internă a solului, prin condensarea vaporilor de
apă datorită răcirii orizonturilor superioare în timpul nopţii și, la secete prelungi,
în cantitate mare atenuează efectul secetei asupra plantelor. Deşi se găseşte în
sol în cantitate mică 0,001%, constituie singura sursă de apă când solul este
uscat (există doar apă legată).
 Apa lichidă – este cea mai importantă pentru pante.

Din punctul de vedere al relaţiei apei cu particulele de sol şi al dinamicii sale prin
sol, apa poate fi de două feluri: legată și liberă.

Apa legată chimic

Intră în alcătuirea componentului solid şi este complet imobilă (inaccesibilă
plantelor). Se găsește în sol sub două forme: apa de constituţie şi apa de cristalizare.
 Apa de constituţie este reprezentată prin ionii H+ OH- (mice, hidromice,
hidroxizi), care intră în rețeaua cristalină a mineralelor, fiind cedată la temperaturi
de peste 400°C, prin descompunerea mineralului.
 Apa de cristalizare reprezintă moleculele de apă care intră în compoziţia
moleculelor hidratate (gips CaSO4 x 2H2O). și se elimină la temperaturi mult mai
joase (200°C), fără descompunerea mineralului.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
3
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Apa legată fizic

Include formele de apă adsorbite (reținute) la suprafața particulelor de sol
datorită energiei libere de care dispun acestea și structurii dipolare a moleculelor de
apă. După mărimea forţelor de reţinere, se disting două forme de apă legată fizic: apa
higroscopică și apa peliculară.
 Apa higroscopică (puternic legată) se formează prin condensarea vaporilor din
atmosfera solului la suprafaţa particulelor de sol, până la satisfacerea energiei
libere de la suprafața acestora (fig. 2, 3). Din cauza presiunii mari cu care este
retinuta (forţe de adsorbţie cuprinse între 10 000 și 50 atm.), apa higroscopică
are anumite proprietăți specifice: îngheață la -78°C, are densitatea 1,7, nu are
capacitate de dizolvare pentru sărurile solubile din sol, nu poate fi folosită de
către plante și circula numai sub formă de vapori.

Fig.2. Particula de sol înconjurată de apa higroscopică

Cantitatea de apă higroscopică depinde de umiditatea relativă a aerului şi este

cu atât mai mare, cu cât umiditatea este mai ridicată. Cantitatea maximă de apă pe
care solul o poate adsorbi când aerul are o umiditate relativă de 94 – 98 % se numeşte
higroscopicitate maximă sau coeficient de higroscopicitate. Valoarea coeficientului
de higroscopicitate depinde de suprafaţa specifică a particulelor solului, de conţinutul
de humus şi compoziţia acestuia, de compoziţia mineralogică, de gradul de
debazificare, de conţinutul de săruri solubile etc.

Fig. 3. Reprezentarea schematică a tipurilor de apă din sol (după C. Chiriţă, 1953)
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
4
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

 Apa peliculară (slab legată) se realizează la suprafața particulelor de sol

peste apa higroscopică, sub forma unei pelicule de diferite grosimi, până la
satisfacerea totală a capacității de adsorbție a solului (fig. 3). Este reţinută cu
forţe mai mici decât apa higroscopică, de 50-15 atm., are capacitatea de a
dizolva în mică măsură sărurile solubile, se poate deplasa lent dinspre peliculele
mai groase spre cele mai subţiri şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de
către plante, la o tensiune mai mică de 30 atmosfere.

Apa liberă (sau apa nelegată)

Se întâlnește în porii capilari şi necapilari ai solului. Ea poate fi sub formă solidă,
când temperaturile sunt negative şi sub formă lichidă, formă în care se deplasează sub
acţiunea forţelor capilare şi gravitaţionale.
 Apa capilară
Apare în sol atunci când cantitatea de apă a depăşit necesarul pentru formarea
apei peliculare, este reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare de 15-1/3
atm. și se mișcă în toate direcțiile sub acțiunea acestor forțe.

Fig. 4 Formele apei capilare din sol

Poate apărea sub mai multe forme:

 apă capilară imobilă – picături izolate la contactul dintre particulele de
sol;
 apă capilară mobilă – unirea picăturilor de apă capilară imobilă,
formându-se coloane de apă în spațiile capilare.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
5
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

În funcție de sursa de umezire a solului, se disting:

 apă capilară sprijinită – se formează deasupra pânzei freatice, prin
ridicarea apei în spațiile capilarelor până la o anumită înălțime;
 apă capilară suspendată – se formează în partea superioară a profilului,
prin alimentarea capilarelor cu apa provenită din precipitații, din irigații,
inundații etc. (Fig. 4).

 Apa gravitaţională
Se întâlnește în spațiile necapilare ale solului, unde se menține o perioadă
scurtă, apoi deplasează liber în sol sub influenţa gravitaţiei. Nu este reţinută în sol,
scurgându-se în adâncime şi formând apa freatică (freas=puţ, în greacă).
Apa gravitaţională provine din precipitaţiile atmosferice, din aportul de apă adus
prin irigaţii, precum şi pe seama unei părţi din apa capilară, care este eliberată prin
scăderea temperaturii şi creşterea tensiunii vaporilor de apă. Prin deplasarea apei
gravitaţionale în interiorul solului se transportă odată cu ea şi unele din produsele
rezultate în urma proceselor de alterare a rocii parentale şi de mineralizare şi
humificare a materiei organice, prin aceasta ea contribuind la formarea diferitelor tipuri
de orizonturi pedogenetice.

Fig. 6. Pătrunderea în sol a apei gravitaționale în funcție de structura solului

Dacă apa gravitațională întâlnește în calea ei un strat impermeabil, se

înmagazinează deasupra acestuia formând apa freatică.
Apa freatică poate urca prin capilaritate, iar porţiunea pe care o influenţează se
numeşte franjă capilară.

În funcție de adâncimea apei freatice, se pot întalni 3 cazuri:

 adâncimea acritică – adâncimea minimă de la care apa freatică nu influenţează
deloc profilul de sol;
 adâncimea subcritică – adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează
partea inferioară a profilului, dar fără a saliniza orizonturile profilului de sol;
 adâncimea critică – cand apa din panza freatică se ridica, prin capilaritate, până
la suprafața solului, creând condiții de anaerobioză, ceea ce poate conduce la
înmlăștinirea sau salinizarea solului.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
6
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Bilanţul apei în sol

Este dat de raportul între cantitatea de apă care intră în sol şi cea care se pierde
din sol.
Apa care intră în sol provine din precipitaţii, vaporii de apă din atmosferă, pânza
freatică, scurgerea de suprafaţă (solurile situate în microdepresiuni), irigaţii.

Fig. 7 Circuitul apei în sol (sursa: http://www. water.usgs.gov)

Pierderea apei se realizează prin evaporare şi transpiraţie, sau prin drenare în

pânza freatică, scurgere laterală (soluri pe versanţi):
Evaporația (E). Reprezintă pierderea apei din sol prin trecerea ei în stare de
vapori, sub acțiunea temperaturii.
Transpirația (T). Reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor, care
este eliminată în atmosferă prin transpiratie.
Drenajul. Reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri și poate fi: drenaj
extern – scurgerea apei la suprafața terenurilor înclinate; drenaj intern – scurgerea apei
prin sol în profunzime, acesta depinzând de permeabilitatea solului și drenaj global –
totalul pierderilor prin scurgerea la suprafață solurilor și în profunzime.
Bilanțul apei în sol se calculează în funcție de intrări: precipitații (P), aportul
freatic (Af), scurgeri de pe terenurile vecine la suprafața (Ss) și în interiorul solului (Si),
condensarea vaporilor de apa (C), irigatii (I) și ieșiri (pierderi): evaporație (E),
transpirație (T), scurgeri în panza freatică (AIf), scurgeri spre alte terenuri la suprafața
(SIs) sau în interiorul solului (SIi).
Bilanțul general al apei din sol se poate exprima prin ecuația:
Rf – Ri = (P + Af + Ss + Si + C + I) – (T + E + AIf + SIs + SIi)
în care: Rf – rezerva de apa din sol de la sfârșitul perioadei considerate
Ri – rezerva apei din sol de la începutul perioadei considerate.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
7
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Regimul hidric al solului

Reprezintă ansamblul fenomenelor legate de pătrunderea, mișcarea și pierderea

apei din sol, exprimate prin modificarea umidității solului. Datorită variatelor condiţii
climatice de pe glob, circuitul apei în sol prezintă unele diferenţieri de la o zonă la alta.
A. A. Rode (1963) (citat de Lupaşcu, 1998) a grupat aceste variaţii în 5 tipuri principale
de regim: pergelic, percolativ, periodic percolativ, nepercolativ şi exudativ (fig. 7):
 Regimul hidric pergelic este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent. Acest
regim prezintă două perioade distincte: în perioada de iarnă, apa din sol se găseşte în
stare solidă, iar în perioada de vară, deasupra stratului de permafrost se formează un
strat de apă care se consumă în mică măsură prin evapotranspiraţie sau prin scurgeri
laterale. Solul este permanent umed, iar pe terenurile orizontale sau depresionare are
largă extindere fenomenul de înmlăştinire.
Regimul hidric pergelic este specific criosolurilor, cât şi subdiviziunilor gelice ale
unor soluri.

Fig. 7. Tipuri de regim hidric al solului

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
8
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

 Regimul hidric percolativ se întâlneşte în regiunile cu climă umedă, în sol

realizându-se anual sau de mai multe ori pe an un flux de apă descendent, care ajunge
până la apa freatică. Regimul hidric percolativ este specific atât solurilor din zona
tropicală umedă, cât şi acelora formate în regiunile temperate umede sau în regiunile
montane umede.
 Regimul hidric periodic percolativ este caracteristic regiunilor mai puţin
umede. Aici, fluxul de apă care pătrunde în sol doar în anii cu precipitaţii mai bogate
poate ajunge până la nivelul apei freatice. Solurile care prezintă acest regim au sărurile
solubile îndepărtate complet din sol şi doar carbonatul de calciu, mai puţin solubil, se
găseşte spălat către baza profilului de sol. Aşa sunt cernoziomurile argice,
faeoziomurile sau preluvosolurile roşcate.
 Regimul hidric nepercolativ se întâlneşte în climatele secetoase sau aride,
unde precipitaţiile care cad umezesc doar o parte din sol (solul nu este umezit niciodată
de sus până jos, la 100-200 cm ad.). Sub acest orizont umezit se găseşte aşa numitul
orizont mort, permanent uscat, adică umiditatea lui se găseşte la nivelul coeficientului
de ofilire. Aşa sunt cernoziomurile, kastanoziomurile sau unele cambisoluri din regiunile
deşertice.
 Regimul hidric exudativ este specific tot regiunilor cu climă secetoasă sau
aridă, întâlnindu-se în arealele unde stratul acvifer freatic se găseşte la mică adâncime.
În aceste regiuni, în perioadele uscate şi calde ale anului prin evapotranspiraţia foarte
intensă se creează o circulaţie ascendentă a apei provenită din pânza freatică. Acest
fenomen este pus în evidenţă, pe lângă umiditatea ridicată a solului, de acumulările de
săruri solubile din orizonturile superioare ale profilului de sol. Solurile caracteristice sunt
solonceacurile, gipsisolurile şi soloneţurile.
 Regimul hidric stagnant este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe
suprafeţe plane, în microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa
stagnează în sol uneori chiar de la suprafaţă, solul prezentând exces de apă.
 Regimul hidric de irigaţie apare la solurile irigate, unde se produce o umezire
mai profundă şi repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural. Numai
în apropierea orezăriilor solurile pot să-şi schimbe regimul hidric într-unul de tip
exsudativ.

Indicii hidrofizici

Diferitele varietăţi de apă din sol prezintă anumite proprietăţi, cauzate de forţele
de reţinere a acesteia de către componenta solidă a solului. O importanţă mai mare o
are mobilitatea apei din sol, iar pentru plante gradul de accesibilitate a acesteia. Aceste
proprietăţi sunt exprimate prin anumite valori ale umidităţii solului, valori ce au primit
numele de indici hidrofizici şi corespund unui anume potenţial de reţinere a apei în sol.
Cercetările de fizica şi hidrofizica solurilor au stabilit o serie de indici hidrofizici,
dintre care mai utilizaţi sunt: coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire,
capacitatea de apă în câmp, capacitatea de apă utilă, capacitatea pentru apă capilară,
capacitatea totală pentru apă sau permeabilitatea solului pentru apă.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
9
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Coeficientul de higroscopicitate (CH), numit şi higroscopicitatea maximă,

constituie cantitatea maxima de apa pe care o proba de sol, uscata la aer, o poate
retine la suprafata pariculelor atunci cand este asezata intr-o atmosfera saturata in
vapori. Valorile CH-ului sunt cuprinse intre 1% si 14% (1% la solurile nisipoase, 8% la
cele lutoase, 14% la cele argiloase).
Apa higroscopică este reţinută de forţele de adsorbţie şi nu este accesibilă
plantelor.
Coeficientul de ofilire (CO) este un indice hidrofizic cu deosebită importanţă
teoretică şi practică, el reprezentând valoarea minimă de apa din sol la care plantele se
ofilesc ireversibil, respectiv limita între apa accesibilă şi cea inaccesibilă plantelor. Este
de 2% la solurile nispoase, până la 12% la cele lutoase și până la 24% la cele
argiloase. Se calculează prin formula: CO = 1,5 x CH
Capacitatea de apă în câmp (CC) exprimă cantitatea maximă de apă capilară
suspendată pe care o poate reţine un sol cu alcătuire granulometrică omogenă, la o
umectare puternică şi după scurgerea în profunzime a apei gravitaţionale și pe care o
poate pune în mod treptat la dispoziția plantelor.
Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă umiditatea accesibilă plantelor,
respectiv cantitatea de apă din sol cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi
coeficientul de ofilire. Se calculează prin formula: CU = CC - CO
Capacitatea totală pentru apă (CT) sau capacitatea maximă pentru apă
reprezintă cantitatea de apă care saturează solul, atunci când toţi porii sunt complet
umpluţi.
Permeabilitatea solului pentru apă
Permeabilitatea este o proprietate a unui corp de a permite să treacă prin el un
fluid, în cazul solului a apei sau a aerului.
Permeabilitatea solului este influenţată în primul rând de porozitate, iar aceasta la
rândul ei depinzând de compoziţia granulometrică, de structură, de gradul de tasare, de
conţinutul de humus, de activitatea organismelor vii etc. Ca urmare, cu cât un sol este
mai poros şi pori au un diametru mai mare, cu atât permeabilitatea este mai mare. Cele
mai permeabile soluri sunt cele cu textură grosieră, permeabilitatea scăzând către cele
lutoase şi argiloase.
Pentru caracterizarea mărimii permeabilităţii solului se foloseşte un indice
determinat în laborator, numit conductivitate hidraulică (K).
Conductivitatea hidraulică se utilizează mai ales în calculele pentru lucrările de
desecare – drenaj, la stabilirea distanţelor şi adâncimii de construcţie a canalelor de
desecare sau ale drenurilor.
Permeabilitatea solului influenţează diferitele procese ce se petrec în sol, precum
cele de levigare a produselor rezultate din alterarea mineralelor sau din mineralizarea şi
humificarea materiei organice. De permeabilitate sunt legate procesele de gleizare sau
stagnogleizare a solului sau deficitul de umiditate, acestea impunând oportunitatea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
10
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

ALCĂTUIREA PĂRȚII GAZOASE

Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine între 15-35% din
volumul solului în funcţie de umiditatea acestuia.
În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este excesul de umiditate,
pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau în
cele captive.
Aerul reprezintă, alături de apă, elementul de bază pentru dezvoltarea
organismelor din sol.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:
 Liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se
schimbă cu cel atmosferic, fiind starea care influenţează cel mai mult solul
 Captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are
influenţă neânsemnată
 Adsorbit – este legat la suprafaţa particulelor minerale
 Dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia.

Compoziţia aerului
Aerul din sol provine din cel atmosferic, dar prezintă unele diferenţieri deoarece,
spre deosebire de cel atmosferic a cărui compoziţie este stabilă, aerul din sol are o
compoziţie care variază în funcţie de intensitatea proceselor care au loc în sol.
Aerul atmosferic conţine 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,03%
bioxid de carbon.
Aerul din sol conţine între 75,5-80% azot, 10-20% oxigen, 0,2-3,5% bioxid de
carbon. Mai conţine hidrogen sulfurat, metan şi este mai bogat în vapori de apă şi
amoniac decât cel atmosferic.
Variaţii mai mari se înregistrează în cazul oxigenului şi bioxidului de carbon,
legat de activitatea vieţuitoarelor din sol sau de regimul umidităţii.
În orizonturile superioare (până la 50 cm adâncime) compoziţia aerului este
asemănătoare cu cea a aerului atmosferic, doar CO2 are o proporţie mai mare (0,2-0,6
%, putând creşte chiar până la 3,5-10 %), depăşind de circa 300 ori concentraţia din
aerul atmosferic, datorită activităţii organismelor şi a descompunerii resturilor organice
de către organisme. De exemplu descompunerea hidraţilor de carbon se face cu
producere de metan şi CO2.
O dată cu creşterea adâncimii scade şi proporţia oxigenului pe seama absorbirii
de către rădăcinile plantelor sau de către alte organisme din sol pentru procesul de
respiraţie. La solurile tasate, cu un volum scăzut al porilor, proporţia oxigenului scade
foarte mult, până în jur de 10 % la adâncimea de 50 cm. Scăderea ponderii oxigenului
şi creşterea concentraţiei CO2 influenţează negativ germinaţia seminţelor, pătrunderea
în plantă a apei şi a substanţelor nutritive.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
11
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Solurile cu conţinut mai mare de oxigen şi mai mic de bioxid de carbon sunt cele
cu cantităţi reduse de substanţe organice, activitate microbiologică redusă, cu textură
uşoară-mijlocie, structurate, afânate, cu umiditate normală.
În solurile foarte bogate în substanţe organice şi cu exces de umiditate apar şi
gaze toxice pentru plante, precum hidrogenul sulfurat şi metanul.

Însușirile solului pentru aer

Aerul ocupă în sol volumul de pori lasat liber de apă, cele două componente, apa
și aerul, fiind antagoniste. De aceea, când scade conținutul de apă din sol crește
conținutul de aer și invers.
Conținutul de apă din sol fiind foarte variabil în timp, determină aceeași
variabilitate și în ceea ce privește continuțul de aer. De aceea, în caracterizarea
solurilor sub raportul aerației se consideră că trebuie avut în vedere nivelul de umezire
optimă a solului, exprimat prin capacitatea de apă în câmp. La acest nivel de umezire a
solului, apa ocupă mai ales porii fini capilari, iar aerul porii largi, necapilari, din care apa
s-a drenat prin acțiunea gravitației.
Aerația solului poate fi apreciata atât sub raport cantitativ cât și sub raport
calitativ, cu ajutorul a diferiti indici:
Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a permite
mişcarea aerului.
Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare, textură şi gradul
de tasare. Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu textură grosieră
şi poroase.
Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer corespunzătoare
capacităţii pentru apă în câmp.
Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui conţinut
de aer de 10%.
Deficitul de aeraţie reprezintă procentul din excesul de umiditate care trece
peste limita de aeraţie (7% aer = 3% deficit de aeraţie sau exces de umiditate).
Regimul de aer al solului este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi
poate fi bun, deficitar şi excesiv.
Alături de apă, aerul determină regimul aero-hidric al solului care reprezintă un
indicator foarte important asupra condiţiilor pe care solul le oferă vieţuitoarelor.

Proprietățile termice ale solurilor

Sunt influenţate foarte mult de regimul aero-hidric al solului şi cele mai
importante sunt: capacitatea de absorbţie, căldura specifică și conductivitatea termică.
Capacitatea de absorbţie
Reprezintă însuşirea solului de a reţine radiaţia solară exprimată ca diferenţa
dintre radiaţia totală ajunsă pe sol şi radiaţia reflectată de sol (albedou).

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
12
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare, expoziţie, pantă,

acoperirea cu vegetaţie, acoperirea cu zăpadă, anotimp (solurile arate).
Numai 33% din radiaţia solară participă la încălzirea solului (40% se pierde în
spaţiu, 17% este absorbită de către atmosferă, 10% este reflectată de sol).

Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura a 1 cm3
de sol cu 1° C (cal/ cm3).
Este o rezultantă a căldurii specifice a componenţilor solului, solurile umede
încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât cele uscate. De asemenea, solurile
nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele argiloase.
Conductivitatea termică
Reprezintă capacitatea solului de a conduce căldură şi este o rezultantă a
conductivităţii termice a componenţilor solului.
Constituenţii minerali au o conductivitate termică de 100 ori mai mare decât aerul
şi de 28 de ori mai mare decât apa.

Regimul termic al solului

Variaţia căldurii în timp, dar şi pe adâncimea profilului de sol, reprezintă regimul
temperaturii solului.
Acesta determină dinamica proceselor de solificare şi influenţează activitatea
organismelor din sol, dizolvarea/precipitarea substanţelor, fotosinteza.
Principalii factori care determină regimul de temperatură al solului sunt:
 latitudinea locului: influențează cantitatea de energie pe care o primeşte scoarţa
terestră;
 relieful: influenţează regimul de temperatură al solului şi adâncimea până la
care se transmit variaţiile de temperatură, prin altitudine, înclinare şi expoziţia
suprafeţelor;
 condiţiile atmosferice: influenţează temperatura solului prin conţinutul de
vapori de apă, prin nebulozitate, prin temperatura precipitaţiilor sau prin deplasarea
maselor de aer. Un rol important îl au precipitaţiile solide, mai ales atunci când solul se
acoperă cu un strat gros de zăpadă, acesta diminuând foarte mult pătrunderea gerurilor
puternice în sol
 umiditatea solului: apa prin capacitatea sa calorică ridicată şi prin difuzivitatea
termică redusă determină o anumită distribuţie a căldurii în interiorul solului. La aceeaşi
temperatură medie anuală, un sol mlăştinos este mai cald iarna şi mai rece vara, decât
un sol uscat;
 gradul de acoperire cu vegetaţie: vegetaţia reprezintă un filtru pentru radiaţia
solară, dar şi pentru energia radiată în timpul nopţii de către sol. Astfel, mai ales solurile
acoperite cu vegetaţie arborescentă vor primi mai puţină căldură de la Soare, pentru că
o bună parte din această energie este reţinută şi consumată de către plante. De
asemenea, energia radiată de către sol este reţinută în bună măsură de către vegetaţie,

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
13
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

toate acestea determinând o reducere semnificativă a amplitudinilor termice în solurile

acoperite cu vegetaţie, faţă de cele descoperite.

Temperatura medie anuală a solului este aceeaşi pe întregul profil de sol şi

corespunde în foarte mare măsură cu temperatura aerului de deasupra locului
respectiv. Din acest motiv, temperatura solului este estimată cu o bună precizie după
datele climatologice.
La suprafaţă, temperatura se modifică în fiecare moment al zilei, cât şi sezonier,
aici înregistrându-se şi amplitudinile termice cele mai mari. Cu cât pătrundem mai
adânc în interiorul solului, se constată o întârziere în transmiterea variaţiilor de
temperatură de la suprafaţa solului. De asemenea, spre adâncime se produce şi o
diminuare a amplitudinilor termice, ceea ce face ca la o adâncime de mai mulţi metri
sau zeci de metri (10 – 13 m în condiţiile ţării noastre), temperatura să rămână
constantă tot timpul anului. Valoarea acestei temperaturi este, în general, egală cu
temperatura medie anuală a aerului din locul respectiv.
Regimul termic al solului variază diurn, lunar, sezonier, anual şi multianual.

Clasificarea regimului termic (V.N. Dimo, 1972):

 Pergleic – temperaturi medii anuale negative ale profilului de sol
 Cu durată îndelungată de îngheţ – temperaturi medii anuale pozitive ale
profilului de sol, adâncimea pătrunderii temperaturilor negative >100 cm, durata
îngheţului >5 luni
 Cu îngheţ sezonier - temperaturi medii anuale pozitive ale profilului de sol,
durata îngheţului <5luni
 Fără îngheţ – nu se înregistrează îngheţ în sol

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
14