GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

CURS 4

ALCĂTUIREA COMPONENTULUI ORGANIC

Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor organice din sol,
inclusiv organismele vii.
Sursele de materie organică sunt reprezentate prin macroorganisme şi
microorganisme, organisme ce aparţin regnului vegetal şi celui animal.
Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare în sol după
instalarea vegetaţiei şi animalelor.
Componentul organic cuprinde:
 Organismele vii – plante, animale, microorganisme
 Resturi organice netransformate – litiera
 Resturi organice în curs de transformare
 Resturi organice transformate – substanţe humice

Resturile organice conţin apă, hidraţi de carbon (celuloză), lignină, compuşi cu

azot, substanţe tanante, uleiuri, elemente minerale provenite din cenuşă.

SURSELE MATERIEI ORGANICE - ORGANISMELE VII

Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante, animale şi
microorganisme.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
1
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 1 Organismele vii din sol(după http://eusoils.jrc.ec.europa.eu)

Microorganismele
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei
lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o
zonalitate a răspândirii acestora, determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a distribuţiei
microorganismelor, generată de proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor de sol.
Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi
datorează originea activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.
În soluri se întâlnesc următoarele categorii de microorganisme:
 Alge
 Bacterii
 Ciuperci
 Actinomicete
Algele reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate,
ceea ce determină o largă răspândire a lor în soluri. Ele îndeplinesc roluri importante în
procesul de fotosinteză şi în fixarea azotului.
Algele albastre (Cyanophyceae) sunt organisme unicelulare care se aseamănă
mai mult cu bacteriile, dar datorită capacităţii lor de fotosinteză ele sunt incluse în grupa
organismelor care sintetizează materie organică pe baza bioxidului de carbon atmosferic.
Ele trăiesc mai rar izolat şi mai frecvent sub formă de filamente mobile, întâlnindu-se în
toate solurile, de la cele formate în regiunile calde umede sau uscate, la solurile
regiunilor temperate şi reci, cât şi pe solurile aluviale sau pe haldele de steril.
Algele eucariote (alge verzi, roşii, brune, galbene verzui şi diatomee) sunt plante
inferioare care posedă pigmenţi asimilatori, ele fiind reprezentate în sol prin algele verzi
(Chlorophyceae), alge galbene verzui (Xanthophycae) şi diatomee (Diatomeae).
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
2
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Algele verzi se găsesc adesea în simbioză cu ciupercile formând lichenii. Ele

sunt organisme pionier pe rocile nealterate sau pe diverse materiale rezultate din
activitatea umană şi au rol important în mobilizarea elementelor nutritive, pregătind
instalarea şi a altor microorganisme.

Bacteriile sunt microorganisme procariote, unicelulare, de dimensiuni reduse

(majoritatea au diametrul transversal de cca 0,5 µ şi o lungime care poate ajunge la mai
mulţi microni), iar ca formă ele pot fi sferice, cilindrice sau spiralate.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (miliarde/1g sol) şi se
împart,după modul cum îşi procură bioxidul de carbon şi energia necesară sintetizării
propriei sale materii organice, în două grupe:
 autotrofe - îşi procură bioxidul de carbon din aer şi energia prin oxidarea
substanţelor anorganice.
 heterotrofe - îşi procură bioxidul de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor
organice.
Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general,
solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol
important în procesul de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.
Ciupercile sunt microorganismele din sol care au cel mai înalt grad de dezvoltare
morfologică şi fiziologică.
Ele sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă în soluri cu
reacţie acidă, formate în general sub pădure, având de asemenea un rol important în
transformarea resturilor vegetale.
Ciupercile din sol se încadreazăîn patru clase: Zygomycetes, Ascomycetes,
Basidiomycetes şi Hyphomycetes.
Ciupercile sunt răspândite în toate solurile, găsindu-se în diferite stadii de
dezvoltare, de la forme active, cum sunt hifele, la forme inactive, ca spori şi scleroţi.
Dezvoltarea lor este condiţionată de prezenţa materiei organice în sol, respectiv
de humus sau de resturi organice în curs de descompunere, dar unele din ele pot trăi
ca paraziţi pe unele organisme animale sau pot da naştere la structuri simbiotice,
numite micorize, rezultate prin asocierea cu rădăcinile vii ale plantelor.

Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi

ciuperci și prezintă o tendinţă de evoluţie a bacteriilor spre forme superioare de
organizare, fiind, din punct de vedere morfologic, cele mai diferenţiate organisme
procariote (genurileStreptomyces șiMycobacterium).
Actinomicetele sunt prezente preponderent în solurile cu reacţie neutră/alcalină
şi mai puţin în solurile acide. Au o capacitate mai mare decât celelalte microorganisme
de a descompune substanţe organice rezistente (lignine, celuloza).

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
3
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Macroorganismele

Vegetația
Plantele sunt macroorganisme care îşi dezvoltă în sol sistemul radicular,
contribuind la formarea materiei organice din sol prin intermediul rădăcinilor şi prin
resturile pe care le lasă anual la suprafaţa solului. De asemenea, în sol se găsesc
seminţe în stare latentă sau de germinare.
Vegetaţia este principalul furnizor de materie organică pentru sol, aceasta fiind
produsă în procesul de fotosinteză. Biomasa totală produsă de principalele formaţiuni
vegetale este redată în tabelul 1:
Tabel 1 Biomasa totală și cantitatea de resturi anuale pentru principalele
formaţiuni vegetale
Biomasă totală: Cantitate de resturi anual în sol:
Tundra 5 t/ha/an Tundra 1 t/ha/an
Taigaua 100-300 t/ha/an Taigaua 3,5-5,5 t/ha/an
Silvostepa 400 t/ha/an Silvostepa 6,2 t/ha/an
Stepa 10-25 t/ha/an Stepa 4,2-11,2 t/ha/an
Tufărişuri de semideşert 4,3 t/ha/an Tufărişuri de semideşert 1,2 t/ha/an
Savana 26,8 t/ha/an Savana 7,2 t/ha/an
Pădurea subtropicală 410 t/ha/an Pădurea subtropicală 21 t/ha/an
Pădurea tropicală umedă 500 t/ha/an Pădurea tropicală umedă 25 t/ha/an

Cantitatea de resturi vegetale care ajung în sol variază în funcţie de tipul de

formaţiune vegetală (tabelul 1). Substanţele organice se acumulează la suprafaţa
solului sau în sol, odată cu moartea organismelor sau doar a unor părţi din acestea. La
suprafaţa solului se acumulează părţile aeriene ale plantelor, cum sunt tulpinile,
frunzele sau fructele, iar în interiorul solului, materia organică provine predominant din
moartea rădăcinilor.

Fig. 2 Resturi organice vegetale în sol (sub pădure și sub vegetație ierboasă)
Pe lângă vegetaţia ierboasă şi arborescentă, o cantitate importantă de resturi de
materie organică este adusă în sol de microflora solului. Se apreciază că ea lasă în sol
o cantitate de cca. 1/3 din masa totală de resturi organice. Cantităţi mult mai reduse,
cca 100–200 kg/ha, provin din moartea organismelor care alcătuiesc fauna şi
microfauna solului.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
4
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fauna soluluiinclude animalele care îşi au mediul de viaţă în sol integral sau
parţial (larvele), ele aparţinând la numeroase încrengături.
Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând servi
conform unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator de diagnostic al
formării acestuia. Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice
diferite, putând ajunge la 500 milioane (Bachelier, 1971) în cazul protozoarelor.
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o serie
de criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile edafice sau
regimul de hrană.
După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în (Prevost, 1990):
 microfauna - <0,2 mm, protozoare, nematode, rizopode, care trăiesc în mediul
lichid din interiorul agregatelor structurale.
 mezofauna - 0,2-8 mm, colembole, acarieni, enchitreide, miriapode mici, insecte
mici şi larvele lor, care trăiesc în porii din interiorul şi dintre agregatele
structurale.
 macrofauna - 8-80 mm, lumbricide ( râme, viermi ), moluşte, isopode, miriapode,
arachnide, insecte superioare ( furnici, termite ).
 megafauna - > 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere, insecte mari
(scorpioni ), şerpi, crabi, broaşte ţestoase, rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi.
În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol, se disting (Ghiliarov,
1965 ):
 organisme geobionte - acele animale pentru care solul reprezintă mediul de
viaţă permanent: lumbricide, enchitreide, acarieni, collembole, miriapode.
 organisme geophile - reprezintă animalele care îşi petrec în sol numai o parte a
vieţii: stadiile larvare.
 organisme geoxene - reprezentate prin animale aflate în sol pentru iernare,
adăpost sau refugiu temporar.
După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe de animale (Chiriţă, 1974):
 fitofage - se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol.
 zoofage - se hrănesc cu alte animale
 necrofage - se hrănesc cu corpurile animalelor moarte
 micofage - se hrănesc cu hife de ciuperci
 saprofage - se hrănesc cu resturi vegetale aflate în descompunere
 scatofage (coprofage) - se hrănesc cu excremente de animale

În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de proprietăţile acestora,

observându-se, ca şi în cazul microorganismelor, o microzonalitate.
Uunele animale din sol sunt deosebit de pretenţioase la factorii ecologici,
constituind chiar caracter de diagnostic pentru unele tipuri de sol şi de orizonturi de sol.
Animalele din sol, prin modul de viaţă dinamică, prin amestecul continuu a
componentelor solului, organice şi minerale, prin metabolismul lor şi prin transportul
diferiţilor constituenţi, au un rol deosebit de important în procesele pedogenetice.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
5
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 3 Clasificare organismelor animale în raport cu adaptarea la viaţa în sol

Resturile organice moarte de la suprafața și din interiorul solului

Toate organismele vii sunt constituite în cea mai mare parte din apă, care poate
ajunge la 75 % din masa lor, la care se adaugă diverse substanţe organice şi minerale:
hidraţi de carbon (celuloză şi hemiceluloză) în proporţie de cca. 50 %, lignine între 10 şi
40 %, substanţe proteice între 3 şi 20 %, lipide şi substanţe tanante între 1 şi 15 %,
precum şi mici cantităţi de elemente minerale (K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, Si, P, S, Cu, Zn, I,
B, Cl şi altele), care sunt eliberate odată cu mineralizarea materiei organice şi folosite în
mare parte din nou de către plante.
Cantitatea de materie organică moartă din soluri diferă mult în funcție de
biocenoze.
În păduri predomină acumularea de resturi organice la suprafața solului: frunze și
ace moarte, rămurele, fragmente de scoarță, solzi de conuri, semințe, care formează pe
solul forestier o pătură continuă, cunoscută sub numele de litieră.
Grosimea acestui strat variază de la 1-3 cm până la 3-6 cm, în funcție de
cantitatea de frunze sau ace moarte care cad anual la suprafața solului forestier.
Cantitatea variază în funcție de: specia lemnoasă, vârsta și consistența arboretului,
fertilitatea solului etc. Pe lângă litieră, solul forestier primește și materia organică
moartă a rădăcinilor arborilor, a rizomilor, a bulbilor și rădăcinilor plantelor din pătura
vie.
În pajiști, în sol se acumulează anual partea aeriană a plantelor moarte, precum
si rădăcinile, rizomii și alte părti subterane moarte. Cantitățile de materie organică
variază în funcție de tipul de pajiște și de tipul de sol. În pajiștile bine închegate,
resturile organice însumează, în medie, cca 11.000 kg, ceea ce reprezintă o cantitate
de 2-3 ori mai mare decât resturile provenite de la vegetația lemnoasă.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
6
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

În solurile cultivate, cantitățile de resturi organice moarte variază în funcție de

felul culturii: unele culturi lasă solului miriștea și rădăcinile plantelor, altele lasă puține
resturi organice la suprafață (vrejuri, frunze căzute etc.) și mai multe în interior, iar la
alte culturi se ridică în cea mai mare parte atât organele aeriene, cât și cele din sol ale
plantelor (culturi de pepiniera, de sfecla etc.).
Fauna și microfauna solului (bacterii, ciuperci, actinomicete) prin corpurile
moarte și dejecțiile animalelor contribuie, de asemenea, la acumularea în sol a materiei
organice moarte.
Organismele moarte sunt substanţe cu structură foarte complexă, similară cu
cea a materiei vii din care provin. Tesuturile resturilor organice și celulele
microorganismelor moarte sunt constituite din substante organice formate din C, H si O
sau C, H, O si N, împreună cu mici cantități de Ca, Mg, Fe, K, P, S etc. Aceste
elemente se combină formând un număr mare de compușiorganici, care se clasifică in
urmatoarele grupe:
 celuloză, hemiceluloză și alte substanțe hidrocarbonate;
 lignine și derivați ai lor;
 proteine – substanțe organice cu azot și alte elemente (S, uneori P și Fe) în
cantități mai mici;
 mono- și dizaharide, polizaharide de rezervă (amidon, inulină etc.), lichenină,
acizi organici, uleiuri grase și eterice, răsini, ceruri, taninuri, cutine, suberine, substanțe
colorante etc.

Procesele de transformare a resturilor organice

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea

microorganismelor, prin procese de descompunere şi humificare.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai simpli, la
început tot de natură organică, iar apoi de natură minerală.
Resturile organice se descompun cu viteze diferite. Astfel, se descompun ușor:
celuloza, amidonurile, zaharurile, proteinele, iar greu se descompun: ligninele,
grăsimile, rășinile, cerurile etc.
Paiele de cereale, bogate în lignine și sărace în proteine, se descompun normal in
sol numai dacă se adaugă azotul necesar mezofaunei și microorganismelor sub formă
unui îngrășământ. Leguminoasele, bogate în proteine și foarte sărace în lignină se
descompun foarte ușor.
Vârsta plantelor influențează, de asemenea, ritmul descompunerilor, prin
îmbătrânirea acestora crescând procentul de lignină în țesuturile lor.
Alți factori care influențează viteza de descompunere sunt: raportul baze/acizi,
aciditatea moderată, bogația în baze, temperatura, umiditatea, așezarea (afânată sau
îndesată, determinând condițiile de drenaj și aerație).
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
7
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Descompunerea resturilor organice se desfăşoară sub acţiunea organismelor şi

microorganismelor, care utilizează materia organică pentru hrană şi ca sursă de
energie.
În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape: hidroliza, oxido-
reducerea şi mineralizarea totală.
Mineralizarea
Procesele de mineralizare duc la descompunerea materiei organice, alcătuită din
molecule organice mari, în produşi minerali simpli.
Descompunerea resturilor organice este influenţată de:
 structura chimică şi anatomică a ţesuturilor organice:
Cel mai rapid se descompun resturile organice bogate în proteine şi amidon,
acestea având combinaţii chimice ce sunt uşor asimilabile de către microorganisme.
Mai greu sunt descompuse ligninele şi substanţele tanante.
 gradul de aerobioză al mediului în care se desfăşoară aceste procese:
Mediile oxigenate şi cu reacţie neutră până la slab alcalină favorizează o
descompunere rapidă a resturilor organice, pe când cele lipsite de oxigen (cu exces de
umiditate) şi cu reacţie acidă frânează viteza de descompunere.
 textura solului:
Dacă solul conţine o cantitate mai mare de argilă, aceasta intervine în procesul de
mineralizare prin absorbţia mai puternică a produşilor intermediari ai descompunerii,
creând premise pentru procesele de humificare.
În schimb, în solurile nisipoase, care absorb o cantitate mult mai mică de produşi
intermediari, datorită suprafeţei specifice mult mai reduse, mineralizarea se petrece
rapid şi afectează cea mai mare parte din materia organică, astfel că rata acumulării
humusului este foarte scăzută, comparativ cu solurile argiloase.

Humificarea
Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor organice
complexe, cunoscute sub denumirea de humus.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în diferite
stadii de transformare şi care este alcătuită din acizii humici.
Organismele moarte, sunt mărunțite de activitatea faunei şi încorporate în sol,
unde sunt atacate şi descompuse de către microorganismele saprofite (bacterii,
actinomicete şi ciuperci), prin procese de hidroliză și oxidare biochimică. Primele
substanţe descompuse sunt hidraţii de carbon (glucoza şi celuloza), iar lignina este
eliberată din structurile celulelor vegetale.
Lignina este o substanţă cu un înalt grad de polimerizare şi foarte greu
degradabilă, transformarea ei producându-se printr-o serie de complexe reacţii chimice,
în urma cărora iau naştere substanţele humice.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
8
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Formarea humusului din sol şi alcătuirea lui este influenţată de:

 climă (alternanţa perioadelor uscate şi umede, de temperaturile ridicate sau de
îngheţ),
 prezenţa ionilor de calciu,
 tipul mineralelor argiloase (producerea substanţelor humice de către unele
ciuperci este mai rapidă în prezenţa montmorillonitului şi mai redusă atunci când
în sol predomină caolinitul sau cuarţul).
De asemenea, asocierea intimă a componentelor organice cu fracţiunea argiloasă
şi cu sescvioxizii face ca materia organică să fie doar parţial accesibilă
microorganismelor, astfel că, procesul de degradare a acesteia este mult încetinit.
Descompunerea substanţelor humice din sol se petrece în perioade de timp
diferite. Astfel, după E. A. Paul (citat de P. Papacostea), în solurile din Canada unele
fracţiuni bogate în azot persistă în sol cca. 25 de ani, iar unele fracţiuni aromatice pot
persista în sol o perioadă de timp cuprinsă între 200 şi 2000 de ani sau chiar mai mult.
Prin această rezistenţă la degradare se poate explica acumularea în timp a humusului
şi formarea solului.

Humusul
Humusul este un complex de substanţe organice în diverse stadii de transformare:
de la substanţe organice nedescompuse la substanţe organice în stadii intermediare de
descompunere și la compuşi organici rezultaţi în urma proceselor de mineralizare şi
humificare (acizi, alcooli, aminoacizi, glicerine, zaharuri, aldehide, amoniac, metan,
hidrogen sulfurat etc.) şi substanţe humice propriu-zise.
Substanţele humice
Substanţele humice reprezintă constituentul principal al humusului. Ele au culori
închise, de la brune gălbui până la negre, au conţinut ridicat de azot şi proprietăţi de

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
9
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

coloid, acestea din urmă fiind date de prezenţa grupărilor active hidroxilice (OH ‾ ) şi de
grupările de tip carboxilic (COOH ‾ ) ai căror atomi de hidrogen pot fi înlocuiţi de metale.
Substanţele humice din sol au fost clasificate în funcţie de metodele chimice
convenţionale utilizate pentru separarea lor, în: acizi huminici, acizi fulvici şi humine.
Acizii huminici sunt produşi cu un grad înalt de polimerizare, au culoare brună
până la neagră, sunt insolubili în apă şi au o ridicată capacitate de schimb cationic
(350 – 600 me/100 g acizi huminici) și apar în cantităţi mari la solurile de stepă.
Împreună cu metalele alcaline (amoniul sau sodiul), acizii huminici formează
humaţi uşor solubili în apă, iar în combinaţie cu Mg, Ca, Fe sau Al formează humaţi
greu solubili sau insolubili în apă. Au greutate moleculară mare, sunt insolubili în apă,
dar solubili în soluţii alcaline diluate, iar în contact cu acizii minerali (clorhidric, sulfuric)
precipită.
Conţin 52-68% carbon, 3-6% hidrogen, 31-39% oxigen, 2-8% azot şi au capacitate
mare de schimb cationic (300-600 me/100 g).
Acizii fulvici sunt caracteristici solurilor din zona forestieră cu umiditate mai
ridicată. Ei se formează mai ales prin descompunerea materiei organice provenită de la
vegetaţia arboricolă, sub acţiunea predominantă a ciupercilor şi mai puţin a bacteriilor şi
actinomicetelor. Datorită umidităţii ridicate, moleculele de apă împiedică şi ele formarea
de lanţuri moleculare mari, astfel că acizii fulvici au un grad de polimerizare redus.
Au greutate moleculară mică, au caracter acid, culoare gălbuie la brună-gălbuie,
sunt solubili în acizişi formează cu metalele săruri solubile în apă. Conţin 40-52%
carbon, 42-48% oxigen, 4-6% hidrogen, 2-6% azot, au capacitate mai mică de schimb
cationic (300-350 me/100 g acizi fulvici), iar cu metalele formează săruri solubile în apă.
În soluţii apoase reacţia lor este mai acidă (pH = 2,6 – 2,8) faţă de cea a acizilor
huminici (pH = 4,5 – 6,5). Datorită acidităţii ridicate, ei produc o intensă alterare a
mineralelor primare şi împiedică totodată formarea de minerale argiloase.
Huminele reprezintă partea cea mai stabilă a humusului şi rezultă în mare parte
prin îmbătrânirea compuşilor din humus, având nuclee aromatice puternic poli-
condensate. Huminele mai conţin produse reziduale rezultate din descompunerea
materiei organice sau polizaharide, formate în urma activităţilor microbiene. Huminele
formează împreună cu mineralele argiloase şi cu hidroxizii de fier şi aluminiu, compuşi
organo-minerali foarte stabili, contribuind la formarea structurii solului.

Raportul carbon : azot (C:N)

Caracterizarea humusului din sol se face prin calculul unui indice dat de raportul
C:N. (Indicele se obţine împărţind numărul de atomi gram de carbon la numărul de
atomi gram de azot din 100 g sol).
Prin acest indice se obţin unele informaţii asupra naturii humusului din sol şi a
condiţiilor în care s-a realizat acumularea materiei organice în sol. El exprimă sintetic
un anumit bilanţ al proceselor de descompunere a materiei organice şi de sinteză şi
acumulare a compuşilor humici.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
10
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Cele mai mari valori ale raportului C:N le prezintă materia organică proaspătă, dar
pe măsură ce procesele de mineralizare şi humificare degradează mai intens resturile
organice, valorile scad progresiv, aceasta ca urmare a acumulării de azot. Astfel, cele
mai mici valori C:N le prezintă humusul din solurile regiunilor de semideşert şi stepă, pe
când humusul din litiera pădurilor prezintă valori mult mai mari.
Limitele valorilor raportului C:N sunt folosite pentru aprecierea tipului de humus la
solurile forestiere şi de pajişti. Astfel, humusul de tip mull calcic are un raport C:N sub
15, mullul acid între 16 şi 19, humusul de tip moder între 23 şi 26, iar humusul brut are
un raport C:N mai mare de 27.

Tipuri de humus
Variaţia condiţiilor pedogenetice duce la un anumit mod de formare şi acumulare a
humusului, el caracterizându-se printr-o morfologie distinctă, o anumită proporţie de
acizi huminici, acizi fulvici şi humine, o activitate biologică specifică condiţiilor de mediu,
precum şi un raport C:N distinct. Ţinând cont de însuşirile sale, au fost stabilite câteva
tipuri şi subtipuri de humus.

Humusul de tip mull este reprezentat prin materie organică bine humificată,
transformată în întregime în acizi humici de către bacterii, intim amestecată cu partea
minerală. Se formează în soluri bine aerisite cu activitate microbiologică activă, mai
ales a râmelor şi bacteriilor, mediu specific regiunilor de stepă şi silvostepă. Este cel
mai fertil tip de humus
Raportul C/N este mic: mullul din solurile stepelor şi silvostepelor are valori ale
raportului C:N în jur de 10-12; mullul din solurile forestiere şi ale pajiştilor are valori ale
raportului C:N ce ajung la 16-19.
În funcţie de condițiile de formare, se deosebesc două tipuri de mull: calcic și
forestier.
Mullul calcic se formează în condiții prielnice humificării, pe substrate calcaroase
sau roci bogate în calciu, cu o intensă activitate biologică, mai ales a bacteriilor, are
culoare închisă fiind alcătuit mai ales din acizi huminici şi este saturat cu calciu. Este
cel mai bun humus.
Mullul forestier se formează în solurile mai sărace în calciu, acoperite de păduri de
esențe foioase, sub acțiunea ciupercilor, este mai deschis la culoare şi este alcătuit mai
ales din acizi fulvici.

Humusul de tip moder este constituit dintr-o materie organică parţial humificată,
constând din fragmente foarte fine de resturi organice, din humo-lignine şi alte produse
intermediare de humificare. Se formează sub pădurile de răşinoase sau pajişti, în
condiţii de aerisire mai slabă, de climat mai răcoros şi mai umed şi cu o activitate
microbiologică mai slabă. În aceste condiţii activitatea biologică este mai redusă, astfel
că moderul este amestecat doar în parte cu partea minerală, descompunerea resturilor
organice făcându-se sub acţiunea preponderentă a ciupercilor.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
11
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Raportul C/N este de 15-25. Moderul poate fi forestier, de pajişte, calcic sau
hidromorf.
Moderul forestier oligotrofic, acid, este acumulat în solurile formate sub păduri de
rașinoase și de amestec cu foioase.
Moderul de pajiște alpină și subalpină se dezvoltă sub o vegetație de graminee și
se acumulează într-un orizont Au, este de culoare neagră, relativ gros, cu o reacție
puternic acidă.
Moderul calcic se formează pe calcare, are un conținut ridicat de humați de calciu
de culoare inchisă și reacție slab acidă spre neutră.
Moderul hidromorf se întalneste în solurile cu exces prelungit de apă
stagnantă, în condiții de anaerobioză.

Humusul brut sau morul, reprezintă forma cea mai puţin descompusă a materiei
organice, resturile vegetale mai păstrează în mare parte structura iniţială, vizibilă
macroscopic. Se formează sub acţiunea ciupercilor, în etajul molidului şi cel subalpin şi
alpin cu condiţii nefavorabile humificării: activitate microbiologică redusă, temperaturi
scăzute, aciditate ridicată.

Este acid şi cu un conţinut scăzut de azot, raportul C/N = 30-40. Acest humus este
de culoare deschisă, brună gălbuie sau roşcată, este relativ afânat, iar deasupra
acestui strat de humus se găseşte stratul de litieră. Către orizontul mineral subiacent
trecerea se produce adesea brusc, orizontul cu humus brut nefiind amestecat cu partea
minerală. El eliberează în sol cantităţi însemnate de acizi fulvici, care împreună cu apa
de infiltraţie pătrunde în substrat, producând o intensă alterare a mineralelor primare.

Turba sau anmoorul este un material organic format prin descompunerea

plantelor moarte într-un mediu saturat în apă. În funcţie de condiţiile de mediu în care
se formează şi de materialul organic din care provin, turbele au fost clasificate în două
categorii principale: turbe eutrofe şi turbe oligotrofe.

 Turba eutrofă este formată într-un mediu saturat cu apă bogată în săruri sub
vegetaţie de rogoz, sau muşchi (Hypnum), are reacţie neutră şi este bogată în
elemente minerale, este saturată în cationi, are reacţie slab alcalină până la slab
acidă şi se formează pe seama vegetaţiei de rogoz, papură, stuf sau de plante
plutitoare sau submerse (iarba broaştelor, broscăriţa, limbariţa etc.).
 Turba oligotrofă este formată într-un mediu saturat cu apă lipsită de săruri, sub
vegetaţie de muşchi (Sphagnum), este foarte acidă şi foarte săracă în substanţe
minerale. Ea se formează în climate reci, într-un mediu saturat cu apă din
precipitaţii şi pe seama vegetaţie de muşchi din genurile Sphagnum şi
Eriophorum.

Un tip aparte de humus este cel care apare la solurile halomorfe de tipul
soloneţului denumit humus alcalin.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
12
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Influența humusului asupra însușirilor solului și asupra vieții plantelor

Influențe de natură fizică.

 Humusul împrumută o culoare închisă solului, prin aceasta mărind absorbția
radiațiilor calorice și gradul de încalzire al solului: primavara, plusul de încalzire
datorat humusului grabește intrarea în activitate a solului, astfel mărindu-se
lungimea perioadei de vegetație.
 Determină formarea structurii glomerulare și grăunțoase a solului și prin aceasta
influențează direct porozitatea, permeabilitatea pentru apă și aer și consistența
solului.
 Având o mare capacitate de reținere a apei, humusul și materia organică, în
general, ridică sensibil capacitatea pentru apa a solului, asigurând astfel reținerea
ei în forme în cea mai mare parte accesibile plantelor.
 Influență negativă asupra regimului de umiditate al solului exercită o patură de
humus brut, care în urma uscării se reumezeste greu, iar odata reumezit,
absoarbe și reține multă apă, împiedicând pătrunderea ei în sol.

Influențe de natură chimică și fizico-chimică.

 Substanțele humice și alți compuși organici cu caracter acid din humusul solului,
eliberând ioni H+ în sol, măresc concentrația acestor ioni în soluție, respectiv
aciditatea solului.
 Conținând azot și cationi bazici, humusul reprezintă un rezervor de elemente
nutritive pentru plante, care devine accesibil prin procese biochimice de
mineralizare, prin schimb de ioni și solubilizare.
 Humusul are o capacitate de adsorbție pentru cationi mai mare decât materia
organică proaspată.

Influențe de natură biologică.

 Humusul este un substrat prielnic pentru activitatea și înmulțirea micro-
organismelor.
 Prin înmulțirea microorganismelor se acumulează în sol proteine microbiene și
poliuronide, substanțe rezistente la descompunere, prin a căror participare la
sinteză și polimerizare se formează noi cantități de substanțe humice în sol.
 În humus și în materia organică proaspată în curs de descompunere-humificare se
află diferite substanțe fiziologic active, stimulatori de creștere sau inhibatori ai
creșterilor, chiar cu caracter toxic pentru plante.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
13