GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

CURS 2

ALCĂTUIREA SOLULUI

Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia minerală, materia
organică, apă şi aer.
Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul mineral şi 11%
componentul organic.
Faza lichidă împreună cu cea gazoasă deţin la rândul lor 50% din volumul
solului, între 15-35% fiecare, în funcţie de umiditatea solului.

25%
Partea lichidă
39%
Partea minerală

25%
Partea gazoasă
11%
Materia organică

Fig. 1. Alcătuirea solului

PARTEA SOLIDĂ

Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună deţin 50% din
volumul solului. Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a solurilor,
cu excepţia celor organice.

COMPONENTUL MINERAL

ROCILE PARENTALE
Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama cărora s-au format
solurile, numite roci parentale.
Rocile influenţează procesele de alterare prin structura petrografică
(dezagregarea) şi compoziţia mineralogică (alterarea chimică).

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
1
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Rocile se clasifică după modul de formare în:

 Magmatice
 Metamorfice
 Sedimentare

Rocile magmatice
Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la suprafaţă, fie prin
cristalizare (răcire lentă), fie prin vitrificare (răcire rapidă în contact cu apa, gheaţa, roci
umede şi reci).
Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, sienit, gabbrou, diorite,
andezit, bazalt, riolit, dacit, trahit. Prin vitrificare se formează sticla vulcanică.
În urma exploziilor vulcanice rezultă rocile piroclastice, în categoria cărora intră
tufurile vulcanice.
Rocile magmatice constituie roci parentale numai în regiunile vulcanice.
Rocile metamorfice
Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală completă la
temperaturi și presiuni înalte.
Tipuri: şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi
carbonatice, marmură.

Fig. 2 Exemple de roci

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
2
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Rocile sedimentare
După origine se clasifică în:
 Clastice (detritice) – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea rocilor
magmatice, metamorfice, sedimentare.
 Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi animale:
cărbunii de pământ, calcarele organogene, diatomite, salpetru.
 De precipitare chimică – formate prin precipitarea substanţelor solubilizate în
apă: calcare, gips, sare gemă.

Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:

 Roci epiclastice
 rudite (psefite) (> 2 mm): mobile (pietriş, grohotiş), cimentate
(conglomerate, brecii)
 arenite (psamite) (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)
 silturi (aleurite) (<0,2 mm): mobile (praf), cimentate (loess)
 lutite (pelite) (<0,002 mm): mobile (mâluri), cimentate (argile, marne)
 Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare, dolomite
 Roci argilo-carbonatice: marne
 Roci halogenurice: halit, silvină
 Roci sulfatice: gips, anhidrit
 Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau opal: diatomite,
jaspuri
 Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau hidroxizi de fier şi
aluminiu: laterite, bauxite

Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea rocilor după

conţinutul în silice:
 Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite, gnaise, micaşisturi,
filite
 Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri, bazalt,
amfibolite, şisturi verzi, marne
 Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit, sienit, andezit, trahit,
rocile argiloase
 Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit, calcar, marmură,
dolomite

AGENŢI ŞI PROCESE
Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea componentului mineral sunt
apa, aerul şi vieţuitoarele.
Procesele prin intermediul cărora se formează componentul mineral sunt
alterarea fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
3
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

DEZAGREGAREA
Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt fragmentate în
părţi mai mici, fără a fi afectată compoziţia mineralogică a acestora.
Tipuri de dezagregare:
Datorită variaţiilor de temperatură (termică)
Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care amplitudinea termică
diurnă este mare (temperatura rocii ajunge ziua la 55° C şi coboară noaptea la 0° C).
În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea carpatică, unde
determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.
Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea exterioară
a rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce crează tensiuni care conduc la apariţia
fisurilor (fig. 3).

Fig. 3 Mecanismul dezagregarii termice

Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii se contractă

mai mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc la sfărâmarea rocii în fragmente
mai mici care vor fi supuse aceluiaşi proces (fig. 4).

Fig. 4 Categorii de fragmente de roca după dimensiuni

Cauze: conductibilitatea calorică slabă a rocilor, coeficientul de dilatare

volumetrică, căldura specifică şi culoarea diferită a mineralelor.
În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale cu atât
dezagregarea va fi mai rapidă.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
4
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 5 Dezagregare intensă în zona montană înaltă

Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului de îngheţ al apei
(0° C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau în zona temperată, iarna.
Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile preexistente
ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative îngheaţă, mărindu-şi volumul (9%) şi
exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm2) asupra pereţilor fisurilor, determinând
sfărâmarea rocilor (fig. 6).
Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului şi de natura
rocilor, cele compacte fiind mai mult afectate decât cele afânate.

Fig. 6 Modul de manifestare a gelivatiei

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
5
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime,

determinând apariţia câmpurilor de blocuri (fig. 7).

Fig. 7 Dezagregare prin gelivație

Datorită precipitării sărurilor din soluţii

Se produce în regiunile aride, acolo unde există săruri în soluţie care pătrund în
fisurile existente în roci şi, datorită pierderii apei prin evaporare, precipită sub formă de
cristale, care presează asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.
Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)
Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse, este mai redusă ca intensitate
comparativ cu celelalte tipuri de dezagregare.
Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate în regiuni cu
relief fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele îşi înfig rădăcinile în orice mică
fisură pe care apoi o lărgesc datorită creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100
kg/cm2) şi sfarmă roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât în celelalte
cazuri (fig. 8).

Fig. 8 Dezagregarea biomecanică

Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând pătrunderea aerului şi
apei prin intermediul galeriilor, carierelor, exploatărilor miniere.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
6
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Dezagregarea biomecanică, prin faptul că uşurează pătrunderea aerului şi apei,

amplifică acţiunea celorlalte tipuri.

Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor

Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi rostogolire
fragmentele de rocă, în special în cursul lor superior, unde viteza de scurgere este
mare.

Fig. 9 Acțiunea apelor curgatoare

Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în timpul avalanşelor

sunt desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare şi rostogolire, blocuri de rocă.

Fig. 10 Actiunea zăpezii

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
7
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi mărunţesc în timpul

transportului rocile, pe care le depun sub formă de formaţiuni morenaice.

Fig. 11 Acțiunea ghețarilor

Datorită acţiunii vântului

Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal sărac, acolo unde
vântul desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi apoi le mărunţeşte în timpul
transportului (târâre, rostogolire, izbire).
De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate prin alte tipuri de
dezagregare, pe care le sfarmă.

Fig. 12 Procesul de coraziune

Datorită forţei gravitaţionale

Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi, acolo unde,
fragmentele de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul rostogolirii se
sfarmă (frecare, izbire).

Consecinţele dezagregării
 pregăteşte şi intensifică alterarea chimică prin mărirea suprafeţei de contact
a fragmentelor de rocă cu agenţii alterării apa şi aerul.
 materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un strat afânat şi
permeabil (strat de dezagregare) care reprezintă prima fază a formării solurilor.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
8
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

ALTERAREA CHIMICĂ

Procese influenţate de apă

 Hidratarea
Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia apa este atrasă la
suprafaţa particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua cristalină a acestora.
Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la suprafaţa particulelor
rezultate prin dezagregare. Apa îmbracă aceste particule sub forma unui strat foarte
subţire, numit film sau peliculă de apă adsorbită şi este denumită apă legată fizic sau
apă peliculară. Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi
particulele minerale şi nu implică schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor
şi implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.

Exemplu: anhidrit (mineral anhidru, CaSO4) + 2H2O = gips (mineral hidratat,

.
CaSO4 2H2O)

Din cauză că apa pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului rămâne în stare

moleculară (H2O), ea poate fi pierdută prin evaporare trecându-se din nou la anhidrit.
Acest proces contrar celui de hidratare se numeşte deshidratare.
Hidratarea este specifică regiunilor umede, iar deshidratarea celor uscate, în
regiunile cu sezoane umede şi uscate desfăşurându-se alternativ.

 Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă, până la nivel
molecular sau ionic.

Fig. 13 Dizolvarea sărurilor din gresie

Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din solvent
(lichidul în care s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa dizolvată).

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
9
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi:

 uşor solubile: sarea gemă, silvina
 moderat solubile: gipsul, carbonatul de calciu
 greu solubile: cuarţul
 insolubile: caolinul
Totuşi, viteza de solubilizare mai depinde şi de alţi factori precum: temperatura,
pH-ul şi compoziţia apei (solventului):
 La temperatură ridicată se solubilizează mai repede clorurile, silicaţii şi oxizii, iar
la scăderea acesteia carbonaţii.
 pH-ul influenţează dizolvarea cuarţului, care creşte cu scăderea pH-ului.
 Când apa conţine bioxid de carbon, carbonatul de calciu (calcit) trece în
bicarbonat de calciu uşor solubil, iar prin pierderea apei revine la starea iniţială.
Dizolvarea influenţează alterarea rocilor cu ciment calcaros, levigarea
carbonaţilor, aprovizionarea plantelor cu ememente nutritive, levigarea sărurilor solubile
în pânza freatică.
 Hidroliza
Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită înlocuirii cationilor
proprii cu ioni de hidrogen, respectiv procesul chimic de descompunere a unor săruri în
acidul şi baza din care sau format (procesul contrar este neutralizarea).
Hidroliza constituie principalul proces prin care are loc alterarea silicatilor.
Deoarece silicații nu sunt solubili, hidroliza lor se produce în 3 etape:
 Debazificare, proces prin care cationii de hidrogen trec în locul cationilor de K,
Ca, Mg, Na de la suprafața mineralelor; ionii înlocuiți trec în soluție și formează
cu grupările OH diferite baze: KOH, NaOH, Ca(OH)2, Mg(OH)2
 Desilicifiere, fază în care o parte din SiO2 se desprinde din masa mineralului
sub formă de silice secundară, care se depune sub formă de pulbere albicioasă.
 Argilizare, etapă în care produsele etapelor anterioare sufeă procese de
hidratare, din care rezultă silicații secundarii, denumiți și minerale argiloase.
Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de gradul de mărunţire a
particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei care se infiltrează, gradul de instabilitate
al mineralelor. Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici, pH-ul
mai acid, temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele mai instabile.

Procese influenţate de aer

 Oxidarea şi reducerea
Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în stare
bivalentă.
Oxidarea reprezintă procesul de imbogăţire în oxigen fie direct, fie prin
intermediul apei, mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon.
Cei mai des întâlniţi sunt: oxidul feric (hematitul Fe2O3), de culoare roşie, ocupă
1-6% din masa solului, la laterite până la 20-80% şi hidroxidul de fier, de culoare
gălbuie rezultat din combinarea oxidului feric cu apa. Apar de asemenea, oxidul
manganic şi hidroxidul de mangan de culoare brună-negricioasă. Oxidări suferă şi
compuşii cu sulf.
©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
10
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 14 Procesul de oxidare

În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la suprafaţă formând

“patina deşertului”. Oxidările sunt intense în solurile aerisite.
Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc pierderi de
oxigen în condiţii de anaerobioză, sub acţiunea microorganismelor (bacterii anaerobe).
Este vorba despre apariţia oxizilor feroşi şi manganoşi (FeO, MnO, solubili) prin
reducerea oxizilor ferici şi manganici (insolubili).
Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de oxigen, acidul
carbonic, hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.
Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul unui an, oxidarea
şi redicerea se produc alternativ procesul fiind numit oxido-reducere.
Fierul feros (FeO) are culoare verzui-albăstrui-vineţii, iar oxizii manganoşi şi
sulfura feroasă (FeS) culori negricioase.
În cazul manifestării procesului de oxido-reducere solurile capătă un aspect
marmorat. Acest tip de procese au un rol foarte important în solubilizarea transportul şi
depunerea în sol a fierului şi manganului.

 Carbonatarea
Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor existenţi
în soluţie, fie prin formarea lor.
Dizolvarea în apă a CO2 determină apariția acidului carbonic, care este mult mai
agresiv asupra mineralelor, comparativ cu dioxidul de carbon: CO2 + H2O = H2CO3
Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin combinarea acestuia
cu un hidroxid (NaOH+H2CO3 = Na2CO3+H2O) .
Cei mai mulţi dintre carbonaţi sunt îndepărtaţi din soluri pentru că sunt mai uşor
solubili cu excepţia celor de calciu şi magneziu. Chiar şi aceştia din urmă, prin
recombinare cu acid carbonic se transformă în bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind
denumit decarbonatare (CaCO3+ H2CO3=Ca(HCO3)2.
În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat, carbonaţii de la baza
profilului de sol sunt readuşi spre suprafaţă, procesul numindu-se recarbonatare care
conduce la apariţia crustelor de săruri (sărături, cruste de deşert).

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
11
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 15 Procesul de carbonatare

Procese influenţate de vieţuitoare

 Alterarea biologică (alterarea biochimică)
În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi
microorganismele influenţează şi alterarea chimică a acestora, proces numit alterare
biologică.
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din
activitatea sau descompunerea lor.
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare
sau secretă substanţe acide care conduc la alterarea acestora, creând condiţiile pentru
instalarea plantelor superioare:
- bacteriile anaerobe își asigură oxigenul din oxizi, prin reducerea Fe și Mn;
- ciupercile și lichenii pătrund în porii și fisurile rocilor, contribuind la
dezagregarea și alterarea lor, prin acizii recretați (acid carbonic etc);
Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci anumite substanţe
sau produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi mineralelor.
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin
descompunerea organismelor vii determinând alterarea chimică, în special oxidarea şi
carbonatarea.

Fig. 16 Alterare biologică

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
12